Howard Philips Lovecraft

În vârful celui mai înalt munte din lume îşi au sălaşul zeii pământului, care nu îngăduie să fie văzuţi de nici un muritor. Cândva locuiau pe culmi mai joase, însă oamenii din câmpii escaladau cu tot mai multă îndrăzneală pantele stâncoase şi înzăpezite, împingându-i pe zei spre aceste ultime înălţimi unde se află în prezent.           Părăsindu-şi sălaşul anterior, şi-au luat cu ei tot ce putea să le trădeze prezenţa. Au lăsat, totuşi, o sculptură cioplită în coasta unui munte cunoscut sub numele de Ngramek.           Trăiesc acum în necunoscuta ţară Kadath, într-un pustiu îngheţat pe care nici un om nu-l străbate, şi s-au sălbăticit. Sunt aspri şi, daca odinioară acceptau ca oamenii să-i facă să se mute, astăzi le interzic să vină acolo, iar dacă vin, le interzic să plece înapoi. E preferabil ca oamenii să nu ştie de Kadath, ţara din pustiul îngheţat, altfel vor fi tentaţi să se ducă acolo.           Câteodată, când zeii au nostalgia lăcaşului lor dinainte, vizitează în tăcerea nopţii munţii pe care au trăit mai demult şi plâng încetişor, încercând să se joace ca odinioară pe pantele bine ştiute.           Oamenii au simţit lacrimile zeilor pe Thurai cel cu vârful înzăpezit, dar şi-au zis că era ploaia; au auzit şi suspinele lor, în zori, în vânturile tânguitoare din Lerion… Zeii călătoresc ta corăbiile norilor, iar sătenii înţelepţi cunosc legendele care-i împiedică să umble prin unii munţi noaptea, când cerul e înnorat, fiindcă zeii nu mai sunt atât de îndurători ca în alte rânduri. La Ulthar, pe celălalt mal al râului Skai, locuia cândva un bătrân dornic să-i vadă pe zeii pământului. Un om tare înţelept, care cunoştea cele şapte cărţi secrete ale lumii, ca şi manuscrisele din îndepărtata şi pietrificata cetate Lomar Numele lui era Barzai Înţeleptul. Sătenii povestesc cum a urcat el muntele, în noaptea unei eclipse bizare.           Ştia atâtea lucruri despre zei şi despre venirile şi plecările lor, le ghicea aut de bine tainele, că lumea îl credea şi pe el un semizeu.           El fusese acela care îi sfătuise pe târgoveţii din Ulthar să oprească prin lege uciderea pisicilor, el arătase tânărului preot Atal unde se duc pisicile negre în miezul nopţii de Sfântul Ioan. Barzai era priceput în ştiinţa zeilor pământului şi dorea nespus să-i vadă la chip. Îşi închipuia că adânca sa cunoaştere a zeilor îl va apăra de mânia lor. Aşa că se hotărî să urce pe vârful stâncos al muntelui Hatheg-Kla, într-o noapte când era sigur că zeii aveau să fie acolo.           Hatheg-Kla se află în pustiul pietros de dincolo de Hatheg, al cărui nume îl poartă, şi se înalţă ca o statuie de piatră la capătul unui templu tăcut. Vârful lui e mereu înfăşurat în ceţuri, întrucât ceţurile sunt amintirile zeilor, iar pe atunci zoilor le plăcea mult ţinutul Hatheg… Adesea, zeii pământului veneau în Hatheg cu corăbiile lor de nori, împrăştiind pe pante aburi albicioşi când dansau în vârful muntelui printre amintirile lor, pe clar de lună. Sătenii din Hatheg pretind că-i imprudent să urci muntele şi pe vreme bună, iar ca să urci acolo noaptea, când aburii albicioşi ascund piscul, e primejdie de moarte.           Însă Barzai nu ţinu seama de vorbele lor când sosi din Ulthar, însoţit de tânărul preot Atal, discipolul său. Atal nu era decât fiul unui hangiu şi se temea întrucâtva, dar tatăl lui Barzai fusese senior, într-un castel străvechi; de aceea Barzai nu avea asemenea superstiţii de rând. El nu-i lua în seamă pe sătenii înfricoşaţi. Cei doi ieşiră din târg şi se adânciră în pustiul de piatră, în ciuda văicărelilor cu care îi însoţiseră ţăranii. Noaptea, lângă focul lor de tabăra, vorbeau despre zei. Călătoriră astfel vreme de mai multe zile şi văzură de departe măreţul Hatheg-Kla, aureolat de ceaţă. În a treisprezecea zi, ajunseră la poalele muntelui, iar Atal nu-şi mai ascunse teama. Dar Barzai era bătrân şi înţelept. Lui nu-i era frică. Îşi începu cu curaj drumul în sus, pe panta necălcată de vreun om încă din epoca lui Sansu (la care face cu groază aluzie în manuscrisele pnakotice).           Calea lor trecea numai pe stâncă şi devenise periculoasă din pricina crăpăturilor, a colţilor de piatră şi a avalanşelor. Apoi vremea se făcu rece şi ninse. Barzai şi Atal alunecau şi cădeau pe când se căţărau ajutându-se cu toiegele şi cu securea. În sfârşit, acrul se rarefie, iar cerul îşi schimbă culoarea. Căţărătorii începură să respire greu. Dar merseră mai departe, încântaţi de neobişnuitul peisajului, aţâţaţi de ceea ce urma să se întâmple pe culme când avea sa strălucească luna şi aburii albicioşi aveau să se împrăştie.           Vreme de trei zile se tot căţărară spre acoperişul lumii, apoi făcură popas, aşteptând ca luna să se ascundă In nori. În următoarele patru nopţi nu apăru nici un nor, iar luna sclipea rece prin ceaţa uşoară ce înconjura piscul tăcut. Apoi, în cea de-a cincea noapte, când luna era plină, Barzai văzu nişte nori groşi sosind dinspre nord şi stătu de veghe împreună cu Atal, aşteptându-i să se apropie. Ei pluteau, grei şi misterioşi, cu o deliberata încetineala. Se rânduiră în jurul muntelui, mult deasupra celor ce vegheau, ascunzând de ochii lor luna şi piscul. Cei doi oameni priviră cu încordare într-acolo o oră întreagă, iar în acest timp norii se învolburau şi stratul lor devenea tot mai dens.           Barzai cunoştea obiceiurile zeilor pământului. Asculta cu atenţie, însă Atal resimţea răceala nopţii umede şi-i era teamă. Când Barzai începu să se caţere mai sus, făcându-i semn şi lui, Atal ezită multă vreme să-l urmeze. Iar când, în cele din urmă, se puse în mişcare, Atal abia vedea forma cenuşie a lui Barzai pe pantă, în lumina tulbure a lunii. Barzai era destul de departe în faţa lui şi părea să se caţere cu mult mai uşor decât Atal, în ciuda vârstei sale. El nu se temea de înălţimea devenită insuportabilă şi nu pregeta dinaintea despicăturilor largi, care lui Atal, când trebuia să le depăşească, îi dădeau ameţeli. Continuară deci să urce peste stânci şi genuni periculoase, înfioraţi uneori de liniştea adâncă a vârfurilor îngheţate şi dezolate, de înălţimile de granit. Deodată, Barzai dispăru din privirile lui Atal, escaladând un perete ce părea că se înalţă acolo anume spre a bara Trecerea oricui nu era un admirator al zeilor pământului. Atal se afla mult mai jos şi se întreba ce-i rămânea de făcut odată ajuns acolo, când observă că lumina se întărise în mod ciudat, do parcă vârful fără nori, loc ide întâlnire al zeilor sub revărsări de lună, ar fi fost foarte aproape. Şi în vreme ce se căţăra pe peretele uriaş j spre cerul luminat, o spaimă imensă puse stăpânire pe el. Distinse prin ceaţă glasul lui Barzai, care striga în extaz:           — I-am auzit pe zei! I-am auzit pe zeii pământului cântând pe Hatheg-Kla. Vocile zeilor pământului îi sunt acum cunoscute lui Barzai Profetul! Ceata e uşoară si!una strălucitoare, încât o să-i văd pe zei dansând pe piscul pe care l-au iubit atâta în tinereţea lor. înţelepciunea lui Barzai l-a făcut mai mare decât zeii pământului, iar împotriva voinţei sale farmecele şi piedicile lor rămân neputincioase. Barzai îi va privi pe zei, zeii cei orgolioşi, zeii cărora nu le place să fie văzuţi de om.           Atal nu mai putea auzi glasul acela, însă era acum foarte aproape de peretele uriaş şi căuta locuri de sprijin. Apoi auzi vocea lui Barzai întărită şi ascuţită.           — Ceaţa e foarte uşoară şi luna aruncă umbre pe pantă, glasurile zeilor pământului sunt puternice, se tem de venirea lui Barzai înţeleptul, care e mai mare decât ei. Lumina lunii tremură pe când zeii dansează. Le văd siluetele dansând şi dezlănţuindu-se în sclipirea lunii. Lumina slăbeşte şi zeii se tem…           Când Barzai striga aceste cuvinte, Atal avansa spre vârf ca şi cum legile pământului se înclinau dinaintea altor legi mai puternice. Căci, dacă locul era mai abrupt ca oricând, drumul devenise acum nespus de uşor, iar povârnişul nu mai fu decât o piedică neînsemnată când îl atinse şi se lăsă să alunece în sus pe perete. Lucirea lunii scăzuse în mod inexplicabil şi, în vreme ce Atal îşi continua suişul prin ceaţă, îşi auzi tovarăşul urlând în întuneric:           — Luna e sumbră şi zeii dansează în noapte. Cerul e cuprins de teroare, căci peste lună s-a abătut o eclipsă pe care nici o carte omenească ori divină n-a prezis-o vreodată. O magie necunoscută domneşte pe Hatheg, fiindcă strigătele zeilor înfricoşaţi s-au prefăcut în hohote de râs, iar pantele de gheaţă urcă în corurile negre spre care mă îndrept Hei! Hei! In sfârşit! În lumina vagă îi disting pe zeii pământului.           Atunci Atal, alunecând pe pantele vertiginoase, auzi în beznă un râs înspăimântător, amestecat cu un ţipăt cum nu s-a mai pomenit vreodată, poate doar în acel Phlegethon al unor coşmare cu neputinţa de povestit. Un ţipăt în care se răsfrângeau toată oroarea şi toată groaza unei vieţi întregi, adunate într-o singură clipă.           — Ceilalţi zei, zeii infernurilor exterioare care-i apără pe nevolnicii zei ai pământului! Nu te uiţi! întoarce-te! Nu privi! Răzbunarea abiselor fără capăt! Acest hău cumplit şi blestemat… Zei milostivi ai pământului!… Cad în cer!           Iar pe când Atal închidea ochii, îşi astupa urechile şi încerca să fugă spre a scăpa de atracţia puternică a înălţimilor necunoscute, o furtună teribilă izbucni pe Hatheg-Kla, trezindu-i din somn pe bravii săteni din câmpii şi pe bunii târgoveţi din Hatheg, Nir şi Ulthar şi făcându-i să privească printre nori ciudata eclipsă de lună pe care nici o carte n~o prevăzuse. Când luna dispăru, în sfârşit, Atal era în siguranţă pe gheţurile mai joase ale muntelui, dincolo de privirea zeilor pământului sau a celorlalţi zei.           Stă scris în manuscrisele pnakotice că Sansu n-a găsit nimic altceva decât gheaţă şi stâncă atunci când s-a căţărat pe Hatheg-Kla, în primele vârste ale lumii. Totuşi, când oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg îşi învinseră teama şi urcară muntele, ziua, în căutarea lui Bazai înţeleptul, găsiră gravat în piatra muntelui un curios simbol ciclopic de cincizeci de coţi lăţime, ca şi cum stânca ar fi fv)st cioplită cu o daltă uriaşă. Iar simbolul semăna cu cele întâlnite de învăţaţi în nişte părţi ale manuscriselor pnakotice prea vechi pentru a mai putea fi descifrate.           Barzai înţeleptul n-a mai fost găsit niciodată, iar Atal, preotul hărăzit cu sfinţenie, n-a putut nicicând să se roage pentru odihna sufletului său. De atunci şi până azi, oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg se tem de eclipse şi se roagă în noaptea când aburi albicioşi ascund vârful muntelui şi luna. Iar deasupra ceţuri lor de pe Hatheg-Kla, zeii pământului dansează uneori cu amintirile lor, căci se ştiu în siguranţă deplină. Le place să vină din necunoscuta ţară Kadath, pe corăbiile lor de nori, să se joace ca în timpurile vechi, când pământul era tânăr şi oamenii nu se căţărau pe culmile inaccesibile. SFÂRŞIT

Visă nenorociri baronul doar, Cu oaspeţii războinici împreună;           Li se arătară demoni în coşmar şi viermi ca de sicriu, enormi, viespar.           Keats1           Nefericit este cel ale cărui amintiri din copilărie îi aduc numai teamă şi tristeţe. Fără noroc este cel care priveşte în urmă la orele lungi petrecute în încăperi vaste şi lugubre, cu draperii cafenii, cu şiruri înnebunitoare de tomuri vechi, sau la veghile pline de teamă în dumbrăvile crepusculare în care cresc copaci groteşti, gigantici, împovăraţi de viţele căţărătoare, mişcându-şi în tăcere ramurile răsucite ce se înalţă în zările înalte. O asemenea năpastă mi-au sortit mie zeii – mie, celui înmărmurit, dezamăgit, sterp şi frânt. Cu toate astea, simt o stranie mulţumire şi mă agăţ cu disperare de acele amintiri veştede, când gândurile mele ameninţă pentru o clipă să zboare la celălalt.           Nu ştiu unde m-am născut, decât doar că vechimea castelului se pierdea în negura veacurilor, şi era infinit de înfricoşător, plin de pasaje întunecoase şi de bolţi înalte ce lăsau la vedere doar pânze de păianjen şi umbre. Pietrele din coridoarele în ruină păreau mereu hidos de umede şi pretutindeni te izbea un iz blestemat, ca al cadavrelor suprapuse ale unor generaţii dispărute. Lumina nu pătrundea niciodată acolo, aşa că uneori obişnuiam să aprind lumânări şi să rămân cu ochii pironiţi la ele ca să mă destind. Nu găseai nici împrejurimi însorite, de vreme ce groaznicii arbori depăşeau şi cea mai înaltă turlă accesibilă. Exista un turn negru care se înălţa deasupra coroanei copacilor într-un văzduh neştiut, dar se afla parţial în ruină şi nu puteai urca în el decât căţărându-te pe zidul gol, piatră cu piatră, lucru aproape imposibil.           Trebuie să fi trăit aşa ani de zile în acel loc, dar nu pot măsura timpul scurs. Probabil că anumite fiinţe s-au îngrijit de nevoile mele, deşi nu-mi amintesc prezenţa vreunei alte persoane în afară de mine însumi, ori a vreunei alte vieţuitoare în afară de silenţioşii guzgani, lilieci şi păianjeni. Cred că cine m-o fi hrănit trebuie să fi avut o vârstă şocantă, de vreme ce prima mea noţiune de persoană în viaţă era ceva ce semăna în mod parodic cu mine, chiar dacă distorsionat, plin de zbârcituri şi la fel de putred ca şi castelul însuşi. Mie nu mi se părea nimic grotesc în oasele şi scheletele ce zăceau risipite prin criptele de piatră, jos de tot, pe la temelii. Asociam în închipuirea mea aceste lucruri cu evenimentele de zi cu zi şi le consideram mai fireşti decât imaginile în culori ale fiinţelor pe care le-am găsit în multe dintre tomurile mucegăite. Din asemenea cărţi am deprins tot ce ştiu. Nici un profesor nu mi-a îndrumat paşii şi nu-mi amintesc să fi auzit vreodată sunetul unei voci umane în toţi aceşti ani, nici măcar pe-al propriului meu glas. Căci, deşi am citit despre vorbire, nu m-am gândit niciodată să încerc să grăiesc cu voce tare. Înfăţişarea mea era o chestiune la care iarăşi nu mă gândisem, căci nu se găseau oglinzi în castel şi mă vedeam, din instinct, ca fiind asemenea chipurilor pline de tinereţe pe care le zărisem desenate şi pictate în paginile acelor cărţi. Mi-a sărit în ochi tinereţea, tocmai pentru că-mi aminteam atât de puţin.           Afară, peste şanţul putrezit şi sub arborii întunecaţi şi muţi, mă tolăneam adesea şi visam ore în şir la ceea ce citeam în cărţi şi mă închipuiam cu dor în mijlocul mulţimilor vesele, în lumea însorită ce se întindea dincolo de codrul nesfârşit. O dată am încercat să scap de pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra se făcea şi mai deasă, iar în aer plutea încă mai multă teamă, astfel că am fugit înfrigurat înapoi, ca să nu mă abat din drum şi să mă pierd într-un labirint al tăcerilor înnegurate.           Aşadar, rămâneam visând în aşteptare prin eternele amurguri, deşi nu ştiam ce aşteptam. Atunci, în singurătatea obscură, dorul meu de lumină atinse o asemenea ardoare, încât îmi alungă odihna, şi am ridicat mâini rugătoare către singurul turn negru, în ruine, care se înălţa deasupra pădurii spre un văzduh nebănuit. Şi, într-un târziu, m-am hotărât să-l escaladez, chiar dacă aş fi putut să cad, de vreme ce era mai bine să întrezăreşti cerul şi să mori, decât să trăieşti fără măcar a vedea vreodată ziua la faţă.           În amurgul jilav am urcat pe scările roase de vreme până am ajuns la etajul la care ele se opreau, după care m-am agăţat periculos de micile puncte de sprijin care mă duceau în sus. Groaznic şi înfricoşător mai era acel cilindru de piatră lipsit de scări şi de viaţă. Negru, în ruină şi pustiu, sinistru, cu lilieci speriaţi, ale căror aripi nu făceau zgomot în fluturarea lor. Dar mai înfiorătoare şi mai cumplită era încetineala înaintării mele. Căci oricât mă căţăram mai sus, întunericul nu se destrăma deasupra capului meu şi un nou fior mă scutură, pe când mă asalta mucegaiul străvechi şi bântuit. M-am cutremurat, întrebându-mă de ce nu mai ieşeam la lumină, şi m-aş fi uitat în jos, dar nu îndrăzneam. Mi-am închipuit că noaptea coborâse deodată peste mine şi în van căutam pe dibuite cu mâna liberă vreun pervaz de fereastră peste care să-mi arunc un ochi, ca să încerc să evaluez înălţimea la care ajunsesem.           Dintr-odată, după ce m-am târât la nesfârşit, orbeşte, deasupra acelei cumplite genuni concave şi primejdioase, am simţit că mă lovesc cu capul de un lucru tare şi mi-am dat seama că trebuie să fi atins acoperişul, sau măcar vreun soi de pardoseală. Prin beznă, mi-am ridicat mâna liberă şi am încercat obstacolul, descoperind că era de piatră şi că nu-l puteam mişca. Apoi m-am învârtit periculos prin turn, agăţându-mă de tot ce-mi putea oferi ca reazem peretele cleios, până când, într-un târziu, obstacolul acela a cedat mâinii mele cercetătoare şi mi-am reînceput urcuşul, împingând lespedea sau uşa cu capul, în timp ce mă foloseam de ambele mâini în cumplita mea ascensiune. N-am găsit lumină deasupra şi, pe măsură ce mâinile mele se căţărau mai sus, am ştiut că urcuşul meu nu se terminase încă, de vreme ce lespedea era, de fapt, chepengul unei deschizături care dădea într-o suprafaţă de piatră cu o circumferinţă mai largă decât partea inferioară a turnului, fără îndoială pardoseala vreunei camere de observaţie, spaţioasă şi impunătoare. M-am târât prin ea cu multă grijă, încercând să nu las lespedea grea să cadă la loc, dar am eşuat în acest ultim efort. În timp ce zăceam epuizat pe pardoseala de piatră, am auzit sumbrele ecouri ale prăbuşirii ei, dar am sperat că, la nevoie, am să reuşesc să o deschid din nou.           Crezându-mă de-acum la o înălţime ameţitoare, mult deasupra rămurosului codru, m-am ridicat cu greu de pe pardoseală şi am orbecăit în căutarea unor ferestre din cadrul cărora să-mi pot ridica pentru prima oară în viaţa mea privirile spre cer, ca să văd luna şi stelele despre care aflasem din cărţi. Dar, de fiecare dată, am rămas dezamăgit, căci tot ce am găsit au fost imense rafturi de marmură, ce păstrau cutii odioase, dreptunghiulare, de o mărime impresionantă. M-am tot gândit şi m-am întrebat ce secrete seculare ar fi putut dăinui în acest apartament la înălţime, despărţit de atâtea veacuri de castelul de sub el. Apoi, pe neaşteptate, mâinile mele au dibuit o ieşire, unde atârna un portal de piatră, a cărui suprafaţă aspră fusese cioplită straniu. Am încercat să-l deschid, însă era încuiat. Dar adunându-mi toate puterile, am învins toate obstacolele şi l-am deschis cu greu spre interior. Pe când făceam asta, m-a cuprins cel mai desăvârşit extaz pe care l-am trăit vreodată, căci, sclipind senină prin grilajul de fier forjat şi aruncându-şi razele peste un scurt pasaj de piatră în trepte ce începeau din pragul abia descoperit, radioasa lună mi se arăta privirii. N-o mai văzusem niciodată, decât în vise şi vagi viziuni pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.           Închipuindu-mi acum că ajunsesem chiar în vârful castelului, am început să urc în goană cele câteva trepte de dincolo de prag, însă deodată luna-şi ascunse faţa într-un nor, ceea ce m-a făcut să mă împiedic şi să-mi găsesc drumul mult mai greu prin întuneric. Bezna era încă foarte adâncă atunci când am ajuns la grilajul pe care l-am încercat cu grijă şi l-am găsit descuiat, dar pe care nu l-am deschis, temându-mă să nu mă prăbuşesc de la uluitoarea înălţime la care mă urcasem. Apoi luna se ivi din nou.           Cel mai diavolesc dintre toate şocurile este acela care te loveşte pe neaşteptate şi care este grotesc de incredibil. Nimic din tot ce îndurasem mai înainte nu se putea compara, în privinţa spaimei stârnite în suflet, cu ceea ce se arăta acum ochilor mei, cu toate straniile uimiri ce mi-au trezit acea privelişte, pe atât de simplă, pe cât de stupefiantă. Era doar atât: în locul vederii ameţitoare a coroanelor unor arbori zăriţi la o înălţime impunătoare, în jur mi se aşternea dinainte nimic altceva decât solul tare, pe care erau dispersate diverse lespezi de marmură printre care se înălţau coloane, la umbra unei vechi biserici de piatră a cărei clopotniţă în ruină licărea slab sub razele lunii.           Pe jumătate inconştient, am deschis grilajul şi m-am târât afară, clătinându-mă pe picioare, pe aleea cu pietriş alb care se bifurca. Mintea mea, aşa cum era, uluită şi năucă, încă mai păstra frenetica năzuinţă spre lumină, şi nici măcar fantastica uimire care mă copleşise nu-mi mai putea sta în cale. Nici n-am ştiut şi nici nu mi-a păsat dacă ceea ce trăiam era un vis nesănătos sau vrajă. Eram hotărât însă să-mi desfăt negreşit privirea cu strălucire şi cu veselie. Nu ştiam cine eram sau ce eram, ori ce puteau să reprezinte împrejurimile în care mă găseam. Deşi continuam să înaintez împiedicat, am conştientizat un soi de memorie latentă, înspăimântătoare, care mă făcea să nu merg chiar la întâmplare. Am ieşit pe sub un arc din zona de lespezi şi coloane. Am străbătut un câmp deschis. Uneori urmam drumul vizibil, dar alteori îl părăseam în mod straniu ca să traversez cu mersul meu poticnit pajiştile în care doar rarele ruine mai mărturiseau că, odinioară, pe acolo trecuse un drum astăzi uitat. La un moment dat, am traversat înot un râu cu ape repezi, în locul unde zidăria roasă şi acoperită de muşchi constituia vestigiul unui pod de multă vreme dispărut.           Trebuie să fi trecut peste două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie ţelul călătoriei mele, un vechi castel cu zidurile acoperite de iederă, ascuns de frunzişul des al unui parc împădurit, un loc înnebunitor de familiar şi totuşi plin de o stranietate care mă lăsa perplex. Am observat că şanţul era plin cu apă şi că unele dintre bine cunoscutele turnuri fuseseră demolate, dar, în acelaşi timp, se construiseră aripi noi, care-l zăpăceau pe privitor. Ceea ce am constatat însă, cu interes şi cu plăcere, au fost ferestrele deschise, din care se revărsau o lumină minunată şi sunetele celui mai exuberant banchet. Îndreptându-mă spre una dintre ele, m-am uitat înăuntru şi am zărit o adunare în veşminte pestriţe, petrecând şi tăifăsuind vesel. Niciodată nu mai auzisem, din câte mi se părea, grai uman şi puteam ghici doar vag ce se spunea. Mi se părea că unele chipuri aveau trăsături ce-mi trezeau amintiri incredibil de vechi, altele-mi erau total străine.           Am păşit acum prin fereastra joasă în camera strălucitor de luminată, trecând, chiar în acea clipă, de la singurul meu moment de speranţă în ghearele celei mai negre deznădejdi şi conştientizări. Coşmarul avea să nu se lase defel aşteptat, căci abia intrasem acolo când, numaidecât, se petrecu una dintre cele mai înspăimântătoare manifestări la care am asistat vreodată. Nici nu sărisem bine pervazul, când întreaga adunare a fost cuprinsă, pe neaşteptate, de o frică subită, de o intensitate hidoasă, ce desfigura fiecare chip şi evoca cele mai oribile visuri. Urletele ieşeau din aproape fiecare gâtlej. Toată lumea fugea care încotro, iar în vacarmul şi panica indescriptibile mai mulţi au fost cuprinşi de leşin şi târâţi de tovarăşii lor în goana lor nebună. Mulţi îşi acoperiră ochii cu mâinile şi se repeziră orbeşte şi stângaci să-şi găsească scăparea în fugă, răsturnând mobila şi izbindu-se de pereţi până să dibuiască una dintre nenumăratele uşi.           Strigătele erau răscolitoare. Rămas singur şi buimac în apartamentul scăldat într-o lumină orbitoare, ascultând ecourile lor ce se pierdeau în noapte, m-am cutremurat la gândul a ceea ce se putea strecura pe lângă mine pe nevăzute.           La o cercetare superficială, încăperea părea pustie, dar când m-am îndreptat spre unul dintre alcovuri, am avut impresia că simt o prezenţă acolo, o mişcare uşoară dincolo de pragul cu arcadă aurită ce dădea într-o altă încăpere, oarecum similară cu prima. Pe măsură ce mă apropiam mai mult, am început să percep mai limpede acea prezenţă şi apoi, cu primul şi ultimul sunet ce mi-a zburat de pe buze, un vaier odios care mă răscolea tot atât de mult cât şi demenţiala lui cauză, am zărit-o întreagă, în toată însufleţirea ei înfricoşătoare, pe indescriptibila şi abominabila monstruozitate de neconceput care, prin simpla ei apariţie, preschimbase o veselă adunare într-o ceată de fugari pradă delirului.           Nici măcar nu pot sugera cum arăta, căci era un amestec din tot ceea ce există pe lumea aceasta mai insalubru, sinistru, odios, anormal şi detestabil. Era macabra umbră a putrefacţiei, a ancestralului şi dezolării, năluca viermănoasă şi scârnavă a unei revelări cumplite, hâda dezvăluire pe care pământul, în mila lui, ar trebui s-o ţină ascunsă în el odată pentru totdeauna. Domnul ştie că nu era din lumea aceasta, sau nu mai era de pe acest tărâm. Totuşi, în spaima mea, am zărit-o în descărnata şi stricata ei înfăţişare, o inadmisibilă travestire a chipului uman, ce se uita rânjind, în straiele sale deşirate şi mucegăite, lăsându-mă fără grai, făcându-mă şi mai mult să mă înfior.           Eram aproape paralizat, dar nu până într-atât încât să nu fac o slabă încercare de a o lua la fugă, care s-a concretizat într-un pas împleticit înapoi ce n-a reuşit să mă smulgă din vraja în care monstrul fără nume şi fără glas mă prinsese.           Ochii mei, hipnotizaţi de orbitele sticloase ce mă fixau odios, refuzau să se închidă, deşi vederea le era, din fericire, tulbure şi nu arătau îngrozitorul obiect decât prin ceaţă, după primul şoc. Am încercat să ridic o mână ca să acopăr cu ea priveliştea, dar nervii mei erau atât de slăbiţi, încât braţul nu mă ascultă întru totul. Strădania mea se dovedi însă de-ajuns ca să mă dezechilibreze, aşa încât am făcut mai mulţi paşi înainte, clătinându-mă pe picioare, ca să nu mă prăbuşesc. În momentul acela mi-am dat seama, deodată, agonizând, de apropierea acelui stârv, a cărui hidoasă respiraţie găunoasă am crezut că o aud. Pe jumătate nebun, m-am trezit că eram totuşi în stare să întind o mână şi să resping fetida arătare care-mi era atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică de coşmar cosmic şi printr-o diabolică întâmplare, degetele mele au atins putreda labă întinsă a monstrului de dincolo de arcada aurită.           N-am ţipat, însă toţi abominabilii strigoi ce zboară pe aripile vântului nopţii urlară în locul meu, căci, în aceeaşi secundă, îmi tună în minte o avalanşă iute de amintiri ce-mi strecurară moartea în suflet. Mi-am dat seama în acea clipă de toate. Am pătruns în amintire dincolo de înfricoşătorul castel şi de copaci, recunoscând edificiul schimbat în care mă aflam acum. Şi am recunoscut nelegiuita oroare care stătea în picioare, aruncându-mi priviri piezişe, pe măsură ce-mi retrăgeam degetele înnegrite din ale ei.           Dar în Univers se găsesc atât alinarea cât şi amarul, iar balsamul mi l-a dat uitarea. În cumplita spaimă a acelei clipe am uitat ce mă înfricoşa şi negrele amintiri s-au pierdut în haosul imaginilor ca de ecou. Ca prin vis am fugit din acea clădire blestemată şi bântuită, alergând iute şi fără să fac zgomot, în lumina lunii. Când m-am întors în locul de lângă biserică, plin de bucăţi de marmură, şi am coborât treptele, n-am mai putut să mişc din loc chepengul de piatră. Dar nu mi-a părut rău, căci uram străvechiul castel cu arborii lui. Acum hoinăresc în tovărăşia zeflemitorilor şi prietenoşilor strigoi, pe aripile vântului nopţii, şi mă joc în timpul zilei printre catacombele lui Nefren-Ka, în neştiuta şi interzisa Vale Hadoth, de lângă Nil. Ştiu că lumina nu este făcută pentru mine, în afară de razele lunii ce se revarsă peste mormintele de piatră din Neb, şi nici veselia, cu excepţia nepomenitelor ospeţe date de regina egipteană Nitocris sub Marea Piramidă. Cu toate acestea, în libertatea şi în sălbăticia mea întâmpin aproape cu bucurie amărăciunea înstrăinării.           Căci, deşi uitarea mi-a adus liniştea, mereu port în suflet conştiinţa faptului că sunt un venetic, un străin în acest veac şi printre cei care încă mai sunt oameni. Am ştiut acest lucru de când mi-am întins degetele spre oroarea din cadrul acelei mari rame aurite şi am atins o suprafaţă rece şi inflexibilă de sticlă lustruită.                                                                           SFÂRŞIT          1 Din poemul Ajunul Sfintei Agnes, din volumul Versuri, traducere de Aurel Covaci, cuvânt-înainte de Edgar Papu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 (n. trad.)

Despre întâmplările petrecute în zilele de 18 şi 19 octombrie 1894 la mina Norton aş prefera să nu vorbesc.           Totuşi, astăzi, în aceşti ultimi ani ai vieţii mele, simt că, din datorie faţă de Ştiinţă, trebuie să las să-mi renască în memorie amintirile acelea pline de o groază ce nu se poate povesti.           Înainte de moarte, o să spun tot ce ştiu despre „tranziţia” – dacă se poate numi aşa – lui Juan Romero. Nu-i nevoie ca numele meu sau neamul din care mă trag să ajungă cunoscute posterităţii. Cred că-i chiar de dorit să nu le pronunţ. Căci un om care „emigrează; – în Statele Unite sau în colonii – îşi lasă intenţionat trecutul în urmă. Cel care eram cândva n-are de altfel, nici o legătură cu această istorie, exceptând poate faptul că, pe vremea serviciului meu în armata Indiilor, îmi plăcea compania învăţaţilor indigeni cu barbă aibă mai mult decât aceea a camarazilor mei de arme. Misterele Orientului stârneau în mine o adevărată pasiune. Dar necazurile existenţei m-au dus departe de pământul acela. Mi-am refăcut viaţa pe marile întinderi din Far West-ul american, împrumutând încă de la venire un nume de familie obişnuit aici, fără vreo semnificaţie particulară.           În vara şi toamna lui 1894, locuiam în regiunea posomoriţilor Cactus Mountains. Lucram acolo, ca simplu muncitor, în faimoasa mină Norton, a cărei descoperire cu câţiva ani înainte transformase cu totul acea regiune deşertică într-un clocotitor cazan de existenţe mizere.           Un zăcământ de aur, ascuns adânc sub un lac de munte, îl îmbogăţise până dincolo de orice speranţă pe bătrânul.prospector care îl descoperise. În prezent, era exploatat intensiv, deoarece societatea ce răscumpărase mina săpa galerii de jur-împrejur. Randamentul era atât de ridicat, că minerii angajaţi în acest scop alcătuiau o veritabilă armată, numeroasă şi amestecată, scobind zi şi noapte prin subteranele stâncilor. Şeful lucrătorilor, un oarecare Arthur, vorbea adesea despre geologia aparte a locului. Prevedea o extindere a galeriilor şi lua în cântar viitorul unor uriaşe societăţi miniere. După el, calitatea auriferă a terenului era rezultatul ostenelilor apei. Conta, de altfel, pe faptul că în scurt timp avea să se deschidă o mină nouă.”           Juan Romero a apărut printre noi la puţină vreme după ce sosisem eu însumi. Făcea parte din numeroasele cete de mexicani ce traversau frontiera. Avea o faţă care atrăgea atenţia. Chiar dacă trăsăturile erau de indian, avea o puritate extraordinară, iar pielea îi era surprinzător de deschisă la culoare. În plus, nu semăna cu indienii locului. Peon tăcut care se trezea în zori pentru a fixa extatic soarele, nu evoca prin nimic imaginea conchistadorului castilian şi nici pe cea a pionierului american. Nu, el era aztecul aristocratic al timpurilor vechi, care-şi întindea mâinile spre astrul zilei, împli-nind un rit milenar, cu semnificaţia necunoscută nici măcar de el însuşi.           La drept vorbind, doar chipul lui exprima o oarecare notă aristocratică. Murdar, incult, Romero se simţea bine între compatrioţii săi cu pielea negricioasă. Provenea, am aflat mai târziu, din clasa cea mai umilă pe scara socială din ţara sa. În copilărie fusese găsit într-o cabană de munte, singur supravieţuitor al unei epidemii ce nimicise populaţia regiunii. Aproape de coliba aceea, alături de o ciudată crăpătură în stâncă, zăceau două schelete curăţate de Vulturi. Probabil tot ce mai rămăsese din părinţii lui. Nimeni nu le ştia numele. Prin urmare, au fost repede uitaţi. Coliba, de altfel, s-a prăbuşit curând, iar o avalanşă s-a abătut peste crevasă.           Crescut de un hoţ de vite mexican, care-i dăduse numele său, Juan se deosebea prea puţin de compatrioţii lui.           Romero îmi arăta o oarecare simpatie, datorită, fără nici o îndoială, inelului hindus pe care-l purtam în orele noastre de odihnă. Cum ajunsese în posesia mea? N-aş fi putut să spun. Era, în tot cazul, ultimul lucru ce mă ţinea legat de un capitol de-acum închis al vieţii mele. Pentru mine, bijuteria aceea n-avea preţ. Ciudatul mexican îi arăta un interes imens, fără nici o legătură cu cupiditatea. Vechile hieroglife păreau să mişte, în străfundul spiritului său necioplit, unele vagi amintiri dintr-un trecut îndepărtat. Era totuşi cu neputinţă să mai fi văzut ceva asemănător înainte.           La câteva săptămâni de la apariţia lui, Juan Romero îmi devenise într-o oarecare măsură servitor, în ciuda situaţiei noastre profesionale asemănătoare. Discuţiile ne erau limitate, căci cunoştea doar câteva. cuvinte englezeşti; cât despre mine, am avut prilejul să constat că spaniola învăţată la Oxford n-avea nimic comun cu dialectul din Noua Spanie.           Întâmplarea pe care o s-o povestesc n-a fost precedată de nici un semn prevestitor.           Cu tot interesul nutrit de mine pentru Romero, nu mă aşteptam deloc la explozia ce s-a produs.           Studiile geolqgice impuseseră hotărârea de a extinde mina în adâncime. Dar şeful lucărilor se aştepta să găsească la fund o rocă extrem de solidă, încât a dat ordin să se plaseze, acolo o mare încărcătură de dinamită. Romero şi cu mine n-am avut nici un rol în această operaţie. Faptul explică de ce noi n-am aflat despre ceea ce se întâmplase decât din relatările altora. Încărcătura, de bună seamă mai puternică decât credeam noi, păru să zguduie întreg muntele. Pe pante, ferestrele barăcilor noastre zburară în ţăndări sub presiunea şocului, pe când în galerii minerii fură trântiţi la pământ de suflul exploziei. Lacul Jewel s-a stârnit ca sub efectul unei furtuni.           Curând s-a văzut că un nou abis se căsca, nesfârşit, chiar pe locul dellagraţiei. Un hău nemăsurat, de proporţii atât de monstruoase eă nici o lampă nu reuşea să-l lumineze mulţumitor. Uluiţi, săpătorii se sfătuiră cu şeful lucrărilor, care dădu dispoziţie să se transporte lângă prăpastie colaci de funie şi să fie desfăşurată funia până avea să se atingă fundul.           Ceva mai târziu, muncitorii se prezentară la şeful nostru pentru a-i aduce la cunoştinţă eşecul încercării. Chiar dacă respectuos, îi comunicară refuzul lor de a se întoarce acolo, altfel zis de a mai lucra în mină cită vreme prăpastia n-avea să fie rambleiată. În mod neîndoielnic, ceea ce se întâmplase depăşea competenţa oricăruia dintre noi, deoarece se vădise că prăpastia n-avea fund. Maistrul de lucrări nu le reproşa nimic. Reflectă îndelung, în ziua aceea, înainte de a-şi stabili planul pentru a doua zi. Echipa de noapte n-a lucrat. Pe la orele două dimineaţa, xin coiot singuratic a slobozit un urlet lugubru pe panta muntelui. De pe şantier, un câine i-a răspuns. O furtună se pregătea să izbucnească peste lanţul muntos şi nori cu contururi bizare se înghesuiau pe un cer răvăşit. Luna gheboasă se străduia în van să sclipească printre păturile norilor.           M-a trezit glasul lui Romero, care stătea întins pe patul de deasupra mea. O voce întărâtată, încordată, îngrijorată:           — Madre de dios, a strigat el. El sonido! Ese sonido! Oiga Usted! Lo oye Usted? Zgomotul ăsta?           Mi-am încordat auzul, întrebându-mă la ce zgomot se referea: coiotul, dinele, furtuna? Aceasta din urmă devenea tot mai violentă pe măsură ce se întăreau rafalele vântului. Se puteau vedea fulgerele prin fereastră.           L-am întrebat pe mexican, ca să ştiu ce-l îngrozea într-atâta.           — El perro? El vento? El coyote?           Romero nu mi-a răspuns. Dar începu să murmure terorizat:           — El ritmo, Senor, el ritmo de la tierra! Bătaia asta din măruntaiele pământului!           Atunci am auzit şi eu zgomotul. Da, l-am auzit şi am început imediat să tremur, fără să ştiu de ce.           Departe, foarte departe sub mine, exista cu adevărat un ritm, tare slab, şi pe care, totuşi, noi îl percepeam în ciuda lătratului câinelui, în ciuda coiotului şi a furtunii. Era de nedescris. Poate că semăna puţin cu huruitul unor motoare de vapor mare – însă nu era atât de mecanic.           Ascultându-l, mi s-a părut că avea ceva viu, ceva conştient. Ceea ce m-a impresionat mai mult era faptul că se îndepărta.           Deodată, Romero a sărit din patul lui şi s-a postat dinaintea mea, cu ochii ţintă pe inelul care, la fiece fulger, arunca lumini stranii. Apoi privirea i s-a întors, susţinând-o pe a mea. M-am ridicat şi eu şi am rămas amândoi nemişcaţi un lung moment, cu simţurile treze, pe când ritmul neliniştitor părea să-şi piardă din putere.           Atunci, ca atraşi de ceva străin de voinţa noastră, am făcut câţiva paşi în direcţia uşii, ale cărei trosnete sub vijelie ne mai linişteau, pentru că nu sugerau decât realităţi terestre.           Cântecul din adâncuri – căci cu un cântec semăna de-acum ritmul acela – se făcu mai puternic, iar noi ne-am simţit împinşi irezistibil, prin furtună, spre gura căscată a puţului.           N-am întâlnit nici o făptură vie, întrucât echipele de noapte se aflau la odihnă. Oamenii trebuie să fi fost în campamentul de la Dry Gulch, turnând fără îndoială zvonuri neliniştitoare în urechile flăcăilor de după tejghele.           Un pătrat de lumină gălbuie apăru la ghereta paznicului. Mă întrebam cum putea el să suporte zgomotul. Apoi l-am văzut pe Romero înaintând. L-am urmat imediat. Cum coboram spre puţ, sunetul părea tot mai complicat. Am avut impresia că recunosc un soi de ceremonie orientală, presărată cu bătăi în tamburine şi voci care cântau.           După cum ştiţi, am trăit multă vreme în India.           Romero şi cu mine am avansat printre bârnele şi scările îngrămădite pe jos. Mergeam spre fucrul acela care ne atrăgea, fără să ne putem stăpâni teama. La un moment dat, am crezut că mi-am pierdut minţile. Mă întrebam cum aveam să ne găsim drumul lipsiţi de ajutorul vreunei torţe şi am observat că inelul de pe degetul meu arunca sclipiri supranaturale, împrăştiind prin aer un halou palid, umed şi greu. Brusc, fără să mă prevină, după ce coborâse una dintre numeroasele scări, Romero începu să alerge, lăsându-mă singur.           Notele noi, stranii, produseseră asupra lui un efect extraordinar. Cu un ţipăt sălbatic, a dat năvală în cavernă. Era ca un nebun, se poticnea în lungul platformelor, se rostogolea pe scări. Aşa înspăimântat cum eram, îmi rămânea încă destulă luciditate ca să-mi dau seama că vorbele lui deveniseră absolut de neînţeles. Aglomerări de silabe înlocuiseră obişnuitul său amestec de spaniolă stricată şi engleză rea. N-am recunoscut printre ele decât cuvântul Huitzilopochtli.           Mai târziu am regăsit cuvântul acesta în scrierile unui mare istoric, iar apropierea mi-a produs fiori.           Momentul culminant al oribilei nopţi a fost plin de complicaţii, dar destul de scurt. El s-a produs chiar pe când ajungeam la ultima galerie. Din bezna întinsă dinaintea mea a urcat un ultim strigăt al mexicanului, urmat de un ansamblu de sonorităţi atât de îngrozitoare, încât am crezut că n-o să mai supravieţuiesc unei asemenea experienţe.           Chiar în clipa aceea, am avut impresia că toate ororile, toate monstruozităţile ascunse ale pământului se adunaseră la un loc pentru ca, într-un suprem efort, să nimicească rasa oamenilor.           Brusc, lumina inelului meu a dispărut şi am perceput o lumină nouă, la câţiva metri în faţă şi în jos, fiindcă ajunsesem la prăpastia învăpăiată care, după toate semnele, îl înghiţise pe nefericitul de Romero.           Am înaintat şi am scrutat adâncul, devenit acum un pandemoniu de flăcări şi de tumult. Mai întâi n-am distins decât o lumină orbitoare. Apoi au apărut nişte forme şi am văzut. să fi fost Juan Romero? O, Doamne, nu îndrăznesc să spun ce-am văzut!           O putere divină mi-a luat din faţa ochilor spectacolul acela groaznic, făcând larma să dispară. Cu un zgomot pe care l-ar putea produce două universuri intrate în coliziune prin spaţiu, a izbucnit haosul, iar eu m-am prăbuşit fără cunoştinţă.           Nu ştiu cum să-mi urmez povestirea. Mă voi strădui, totuşi, să închei ce am început. Când m-am redeşteptat, eram bine-sănătos în propriul meu pat. Prin geamurile ferestrei puteam vedea lucoarea roşiatică a aurorei. Pe o masă zăcea un corp lipsit de viaţă. Tovarăşul meu era înconjurat de un grup de. muncitori şi de medicul de campanie. Oamenii discutau despre moartea aceea stranie care-l lovise pe mexican în somn, fiind, se pare, în directă legătură cu furtuna ce zgâlţâise muntele. Decesul avea o aparenţă naturală, iar autopsia practicată asupra defunctului nu ne-a adus nimic special. A reieşit că nici Romero şi nici eu nu părăsiserăm baraca pe timpul nopţii, că nici măcar nu ne-au trezit tunetele asurzitoare rostogolite pe deasupra şantierelor. Nişte muncitori cobo-râţi în mină constataseră că, în furtună, numeroase galerii s-au prăbuşit, astupând prăpastia căscată care inspirase atâta teamă în ajun. Când l-am întrebat pe paznic ce zgomote auzise înainte de tunet, mi-a pomenit de coiot, de câine şi de urletul vântului în munţi. Cu-vântul lui e demn de încredere. La reluarea lucrului, Arthur, şeful nostru, i-a adunat în jurul său pe oamenii absolut siguri şi le-a cerut să cerceteze locul genunii astupate. S-au supus fără entuziasm, executând un foraj adânc. Rezultatele erau ciudate. În ajun, materialul ce constituise bolta prăpastiei era de slabă consistenţă. Acum perforatoarele se loveau de ceva ce părea o rocă solidă şi nelimitată ca grosime. Cum nu apărea nimic interesant, mai ales aur, şeful de lucrări puse capăt cercetărilor. Dar pe când se aşeza la birou am putut citi, pe chipul lui, o expresie de mare perplexitate.           Mai rămâne în afacerea asta un element foarte misterios, pe care de asemenea trebuie să-l pomenesc. La puţin timp după ce. m-am trezit, în dimineaţa următoare furtunii, am descoperit cu surprindere că inelul indian îmi dispăruse de pe deget. Cu tot ataşamentul meu faţă de el, am simţit o oarecare uşurare. Dacă vreunul din tovarăşii mei l-a furat, reuşise să-i găsească o ascunzătoare formidabilă. De fapt, în ciuda anunţurilor şi a unei anchete întreprinse de poliţie, inelul nu s-a mai găsit niciodată.           Mă îndoiesc totuşi că furtul acesta a fost comis de mâini de muritor. Căci, pe parcursul şederii mele în India, am învăţat destule lucruri stranii. Părerea mea în legătură cu această poveste diferă în funcţie de momente. Peste zi sunt dispus să cred că totul n-a fost decât un vis. Dar uneori, în zilele de toamnă, către orele două dimineaţa, când urletul vântului şi al fiarelor capătă rezonanţe neliniştitoare, urcă în mine, din adân-curile insondabile ale fiinţei mele, amintirea unui ritm pe care îl cunosc.           Îmi spun atunci că tranziţia lui Juan Romero a fost teribilă, într-adevăr.       SFÂRŞIT

Manuscris găsit pe coasta Yucatan.           În această zi de 20 august 1917, eu, Karl Heinrich, conte de Altberg-Ehrenstein, locotenent-comandant al submarinului U-29 din flota imperială germană, mă pregătesc să vâr într-o sticlă ultimul mesaj scris după ce nava mea a naufragiat într-un anume loc din Oceanul Atlantic căruia nu-i cunosc coordonatele exacte, dar care, după toate aparenţele, se situează la 25° latitudine nordică şi la 35° longitudine vestică.           Îndeplinesc acest ultim act din dorinţa de a aduce la cunoştinţă lumii un fapt neobişnuit. În mod neîndoielnic, nu voi supravieţui pentru a putea vorbi eu însumi despre el.           Submarinul mi s-a scufundat, cum am mai spus. Dar împrejurările în care mă găsesc sunt în acelaşi timp extraordinare şi ameninţătoare, încât neclintita mea voinţă germană are mult de suferit.           În cursul după-amiezii de 18 iunie, aşa cum am transmis prin radio submarinului U-61 aflat în drum spre Kiel, am torpilat cargoul englezesc Victory, plecat din New York spre Liverpool, la 45° 16° latitudine nordică şi 28° 34° longitudine vestică. Echipajului i s-a permis să părăsească nava în şalupe, pentru ca filmul pe care-l turnăm pentru arhivele Amiralităţii, legat de evenimente, să fie şi mai dramatic. Vasul s-a scufundat în mod spectaculos, mai întâi cu prova, ridicându-şi pupa deasupra valurilor pe când se afunda în apă vertical. Aparatul nostru de filmat n-a scăpat nici un detaliu şi regret că un atât de reuşit document cinematografic nu va ajunge niciodată la Berlin. După asta am scufundat şalupele de salvare cu tunurile, apoi am plonjat în adâncuri.           La apusul soarelui, când submarinul a revenit la suprafaţă, am descoperit pe punte corpul unui marinar. Mâinile îi erau încleştate de parapet. Bietul băiat era tânăr, cu tenul mat, foarte frumos. Un italian sau grec, probabil, care, evident, făcuse parte din echipajul lui Victory. Îşi căutase salvarea chiar pe nava nevoită s-o distrugă pe a sa victimă ca atâtea altele a nedreptului război de agresiune pe care porcii ăştia de englezi l-au pornit împotriva Patriei noastre. Oamenii mei l-au scotocit peste tot, găsindu-i în buzunarul hainei o ciudată piesă de fildeş, gravată, reprezentând un chip tânăr încununat cu lauri. Secundul, locotenentul Klenze, închipuindu-şi că obiectul era vechi şi de mare valoare artistică, l-a luat şi şi l-a însuşit. Cum a putut ajunge acel cap sculptat în posesia unui matelot, nimeni n-o va şti niciodată.           Pe când cadavrul era aruncat peste bord, s-au produs două incidente, semănând tulburare între marinarii noştri. În timp ce trăgeau corpul spre bastingaj, ochii mortului, până atunci închişi, s-au deschis larg. Mai mulţi oameni au afirmat că mortul îi privea ironic pe cei doi marinari aplecaţi peste el, Schmidt şi Zimmer. Matrozul Müller, un bărbat în vârstă şi care din această cauză ar fi trebuit să se arate cu judecată, dar în realitate nu-i decât un cretin de alsacian superstiţios, a fost într-atâta de şocat de acea pretinsă privire, încât a urmărit căderea corpului. El s-a jurat mai apoi pe toţi dumnezeii că, după ce se scufundase o clipă sub valuri, marinarul: se redresase, îşi întinsese braţele şi se îndepărtase rapid spre sud, înotând pe sub apă. Klenze şi cu mine n-am acordat nici un credit acestei demonstraţii de credulitate ţărănească şi am hotărât să-i pedepsim pe oamenii noştri, în special pe Müller.           A doua zi, o parte din echipaj s-a îmbolnăvit. După toate aparenţele, sufereau din pricina tensiunii nervoase la care îi supunea lunga noastră călătorie. Avuseseră coşmaruri groaznice. Mulţi dintre ei arătau ca năuci, loviţi de o ciudată apatie. După ce m-am convins că nu era vorba de purtările unor simulanţi, le-am permis să se odihnească. Şi cum marea era agitată, am coborât la o adâncime unde valurile nu ne deranjau prea mult. Ne-am aflat astfel la adăpost, ruta nu ne era stânjenită decât de un enigmatic curent oceanic orientat spre sud, şi care nu figura pe niciuna dintre hărţile noastre de bord. Văicărelile bolnavilor, chiar enervante prin insistenţă, nu păreau, să demoralizeze peste măsură restul echipajului, aşa că n-am aplicat măsuri extreme. Ne făcuserăm planul să aşteptăm în apele acelea ca să interceptăm pachebotul Dacia, căruia agenţii noştri din New York îi anunţaseră trecerea.           La sfârşitul după-amiezii, când ne-am ridicat la suprafaţă, marea se liniştise. La orizont, înspre nord, am zărit fumul unui vas de război, însă eram destul de departe şi nu ne îngrijora prezenţa lui, cu atât mai mult cu cât nava noastră se scufunda foarte uşor. Mai multă nelinişte ne produceau monologurile lui Müller, din ce în ce mai violente pe măsură ce se apropia noaptea. Căzuse într-un soi de dezgustătoare mentalitate infantilă şi, cu o stranie logoree, declara că vede prin hublouri cadavre. Apariţiile acelea, pretindea el, îl priveau fix şi intens. Zicea că recunoaşte în ele victimele isprăvilor noastre încununate de succes. Mai mult, adăuga el, erau conduse de tânărul marinar aruncat peste bord. Povestea lui era atât de sinistră că, după ce l-am biciuit zdravăn, l-am pus în lanţuri. Cum nemulţumirea oamenilor creştea, am crezut că era cazul să pretindem păstrarea disciplinei. Am respins totodată şi cererea unei delegaţii conduse de Zimmer, care dorea ca figurina de fildeş să fie azvârlită în mare.           În 20 iunie, mateloţii Bohm şi Schmidt, care în ajun se număraseră printre bolnavi, deveniră nebuni furioşi. Am regretat că nu indusesem în echipaj şi un ofiţer medic, căci vieţile germane sunt preţioase. Aiurelile celor doi tulburau într-atâta disciplina generală, că am aplicat soluţia extremă. Echipajul a acceptat-o în silă însă ea a părut să-l liniştească totuşi pe Müller – care de atunci nu ne-a mai pricinuit nici un necaz. În starea aceea i-am pus în libertate, iar el s-a întors fără o vorbă la treburile sale obişnuite.           Săptămâna următoare, în aşteptarea Daciei, am fost cu toţii foarte nervoşi. Tensiunea a crescut după ce am descoperit dispariţia lui Miiller şi Zimmer, care se sinuciseră probabil, istoviţi de viziunile terifiante ce-i urmăriseră zile în şir. Totuşi, nimeni nu i-a văzut cu adevărat aruncându-se peste bord. Aproape că-mi părea bine că scăpasem de Müller, fiindcă, până şi în perioada liniştită, prezenţa lui influenţase mult echipajul. Acum fiecare rămânea tăcut, de parcă şi unii şi alţii am fi avut de păstrat un secret teribil. Bolnavii sporiseră la număr.           Locotenentul Klenze suporta greu presiunea adâncurilor, şi cel mai mic lucru îl irita. Îndeosebi delfinii, din ce în ce mai mulţi în jurul lui U-29, îl agasau din cale-afară, şi la fel forţa în creştere a curentului misterios ce ne făcea să derivăm spre sud.           Atunci ne-am dat seama că rataserăm Dacia. Astfel de eşecuri nu sunt rare, iar eu eram mulţumit în forul meu intim, fiindcă puteam de-acum să mă întorc la Wilhelmshaven.           În 28 iunie, la amiază, am pus cap-compas spre nord-est şi, în ciuda unor coliziuni destul de comice cu nişte mase neobişnuit de compacte de delfini, ne-am văzut curând aşezaţi pe direcţia cea bună.           Explozia produsă în compartimentul maşinilor la ora 2 dimineaţa ne-a luat pe toţi prin surprindere, căci oamenii, care nu-şi neglijaseră o singură clipă datoria, nu constataseră până atunci nici o defecţiune mecanică. Dând fuga acolo, locotenentul Klenze a găsit rezervorul de combustibil şi cea mai mare parte a aparatelor distruse complet. Raabe şi Schneider, cei doi mecanici, fuseseră ucişi pe loc. Bineînţeles, regeneratorii chimici de atmosferă erau neatinşi, puteam folosi rezervele de aer comprimat şi acumulatorii ca să ne scufundăm ori să urcăm la suprafaţă, dar ne-a devenit imposibil să înaintăm sau să manevrăm submarinul. Iar dacă ne-am fi căutat norocul la bordul bărcilor de salvare, ar fi însemnat să ne predăm nemilosului inamic al marii noastre naţiuni germane.           În după-amiaza zilei următoare, ne-a survolat un stol dens de păsări de mare, venit din sud, şi oceanul a început să se înfurie. După ce am închis tambuchiurile, am aşteptat desfăşurarea evenimentelor şi, foarte curând, am înţeles că trebuia să coborâm sub apă, dacă nu voiam să ne dea valurile peste cap. Rezervele noastre de aer comprimat scădeau văzând cu ochii şi nici nu doream să le irosim pe cele de electricitate, dar n-aveam de ales. De altfel, nu ne-am scufundat prea adânc. La capătul mai multor ore, dându-mi seama că marea se liniştise, am hotărât să urc la suprafaţă. Însă mecanismul de revenire se deteriorase. Cu toată râvnă mecanicilor, a refuzat să funcţioneze.           Acest prizonierat submarin a avut darul de a-i înspăimânta pe oameni, care începeau să murmure lucruri neplăcute în legătură cu Klenze, deoarece încăpăţânarea lui de a păstra plăcuţa de fildeş îi contraria. N-am putut să instaurăm calmul decât după ce i-am ameninţat cu pistoalele. Ca să le dăm o ocupaţie şi să-i liniştim, le-am ordonat să se înverşuneze pe maşini, deşi n-avea nici un rost.           Klenze şi cu mine dormeam cu schimbul. Răscoala a izbucnit în timpul somnului meu, în data de 4 iulie pe la orele cinci dimineaţa. Cei şase porci de mateloţi care ne rămâneau, închipuindu-şi că eram pierduţi, trecuseră printr-o criză de furie când, cu două zile în urmă, refuzaserăm să ne predăm unei nave americane. De atunci delirau întruna, împroşcându-ne cu injurii, răcnind ca nişte animale abjecte ce erau, sfărâmând fără alegere piese de mobilier şi material de navigaţie. Pomeneau necontenit de chipul tânărului care i-ar fi privit înainte de a fugi înot şi blestemau cât era ziua de lungă figurina lui Klenze. Acesta, un renan moale şi efeminat, părea paralizat. S-a dovedit ineficace.           Am sfârşit prin a-i împuşca pe cei şase. Lucrul devenise necesar. După asta, m-am asigurat că erau cu toţii atinşi mortal. Le-am azvârlit cadavrele prin dublul sas. De acum înainte, Klenze şi cu mine eram singurii ocupanţi ai submarinului. Secundul meu, foarte încordat, începu să bea fără cumpătare. Am stabilit între noi să rămânem în viaţă cât mai mult posibil, apelând la, stocul abundent de provizii şi la rezervele de oxigen. Busolele şi celelalte aparate de măsură fuseseră distruse. Nu ne-am mai putut stabili poziţia decât cu aproximaţie. Din fericire, aveam rezerve de electricitate în acumulatori, pentru proiectoare şi pentru iluminatul interior. Privind prin hublouri, nu vedeam niciodată altceva decât cetele de delfini care înotau paralel cu direcţia derivei noastre. Pe plan ştiinţific, aceşti delfini mă interesau, întrucât toţi specialiştii ştiu că Delphinus delphi din specia comună, care este un mamifer cetaceu, nu poate rezista multă vreme fără aer. Or, supraveghind îndeaproape unul dintre aceşti înotători vreme de două ore, am putut constata că nu ieşea la suprafaţă deloc.           Pe măsură ce trecea timpul, Klenze aprecia că derivam în continuare spre sud şi ne scufundam tot mai adânc. Ne-am dedicat studiului florei şi faunei marine, căci luasem în bagajele mele numeroase cărţi pe acest subiect. Camaradul meu n-avea cultură. Spiritul său, care nu era al unui prusac, se pierdea în consideraţii lipsite de interes. Apropierea morţii noastre inevitabile îl tulbura extrem de tare şi-l surprindeam adesea exprimându-şi regretul pentru bărbaţii, femeile şi copiii pe care îi trimisesem la fund. Nu după multă vreme, mi s-a părut profund dezechilibrat. Ore întregi fixa figurina de fildeş, delirând despre lucrurile pierdute şi uitate sub ape. Uneori, cu titlu de experiment psihologic, îi încurajam reveriile pentru a-i asculta nesfârşitele citate poetice şi poveştile despre naufragii. Eram nefericit din cauza lui, căci e întotdeauna trist să vezi suferind un german. Dar am considerat că nu era camaradul împreună cu care mi-ar fi convenit să mor. Fiindcă eu sunt un om de fier, ştiu cum o să-mi cinstească Patria memoria, ştiu că voi fi un model pentru generaţiile tinere.           La 9 august, am văzut fundul, spre care am îndreptat îndată un proiector puternic. Era o întindere ondulată, cu alge şi cochilii. Mai era presărată cu mici obiecte acoperite de ierburi marine şi încrustate cu sidef, şi care, după părerea lui Klenze, erau nişte epave străvechi zăcând în mormintele lor. A fost totuşi surprins de un pinten de materie solidă, cu diametrul de două picioare, ivit la mai mult de patru picioare deasupra fundului oceanului, cu laturile turtite şi suprafeţe netede, formând, acolo unde se întâlneau, unghiuri foarte obtuze. Eu unul mi-am zis că pintenul nu era decât o protuberanţă oarecare, dar Klenze susţinea că vedea nişte semne gravate. La un moment dat, a început să tremure şi şi-a întors privirile de la acel peisaj submarin, ca terorizat. Ca să se justifice, mi-a spus că întinsul spaţiilor acelora imense, obscuritatea, depărtarea şi misterul abiselor oceanice îl aduseseră la capătul puterilor. Era obosit, fizic şi moral, ăsta-i adevărul, şi de-acum înainte fără nici o utilitate. Însă eu, care sunt german de rasă pură, am putut să mai remarc două lucururi: primo, că U-29 rezista minunat la presiune; secundo, că delfinii aceia ciudaţi ne urmau mai departe, la o adâncime unde naturaliştii consideră că existenţa unor organisme atât de evoluate nu este posibilă. De fapt, e neîndoielnic că exageram în privinţa adâncimii. Totuşi, coborârea durase destul de mult timp şi eram îndeajuns de jos încât să fiu sigur pe ceea ce am spus.           În 12 august, la orele 3 şi un sfert dimineaţa, Klenze a înnebunit, A urcat în turelă ca să dea drumul proiectorului. L-am văzut năvălind cu faţa complet desfigurată în bibliotecă, unde mă instalasem. A început să strige, pe un ton surprinzător:           — Ne cheamă! El ne cheamă! Îl aud! Trebuie să mergem acolo.           Pe când vorbea, a luat de pe masă figurina de fildeş, a vârât-o în buzunar, m-a apucat de mână şi a încercat să mă tragă spre punte. Într-o străfulgerare, am înţeles că intenţiona să deschidă sasul şi să plonjeze cu mine în apă, comiţând în acelaşi timp o crimă şi o sinucidere. Am încercat să-l calmez, însă devenea din ce în ce mai violent:           — Haide acum, să nu mai aşteptăm, o să fie prea târziu. E mai bine să ne căim imediat şi să fim iertaţi pe loc, decât să n-avem încredere şi să fim osândiţi.           Am hotărât să-mi schimb atitudinea şi i-am spus că era pe cale de a-şi pierde minţile.           — Dacă-s nebun, a urlat el atunci, e minunat! Zeii ar putea dispreţui un om atât de dur încât îşi păstrează sângele rece în faţa unei morţi de o asemenea atrocitate. Vino, fii nebun, câtă vreme el ne mai cere o favoare.           Explozia lui de revoltă părea să-i fi produs o oarecare uşurare: sfârşindu-şi fraza, s-a liniştit. M-a rugat să-i îngădui să plece singur, dacă nu voiam să-l urmez. Era un german, fără îndoială. Dar din Rhenania, şi în plus nebun. Acceptându-i cererea, mă debarasam de cineva care nu-mi mai era camarad, ci o ameninţare continuă. I-am pretins să-mi înmâneze figurina de fildeş înaintea marii sale plecări, dar asta l-a făcut să izbucnească într-un râs atât de straniu, încât n-am insistat. L-am întrebat dacă nu dorea să lase vreo amintire familiei, o şuviţă de păr, bunăoară, în caz că eu avem să mă salvez. A plecat râzând în acelaşi fel neobişnuit.           Klenze s-a căţărat pe scară, iar eu am acţionat levierele ce-l trimiteau la moartea pe care şi-o alesese. Pe când era aruncat afară din navă, am măturat apa cu proiectorul ca să-l mai văd pentru o ultimă dată. Voiam să ştiu dacă presiunea îl turtise, cum ar fi fost logic, sau, dimpotrivă, rămăsese neatins, la fel ca delfinii aceia nemaipomeniţi. N-am reuşit să-l observ pe ultimul meu camarad, fiindcă delfinii stăteau grămadă în jurul submarinului.           În seara aceea, am regretat că nu-i şterpelisem bietului Klenze, din buzunar, figurina de fildeş, căci amintirea ei mă fascina. Nu puteam să-mi şterg din memorie acel cap tânăr şi frumos, cu cunună de frunze, deşi firea mea n-are nimic de artist. În plus, mă mâhnea întrucâtva faptul că nu era nimeni căruia să-i vorbesc Chiar lipsit de inteligenţa mea, Klenze însemna mai mult decât nimic. Am dormit destul de rău peste noapte şi am început să mă întreb când anume, cu exactitate, urma ca totul să ia sfârşit. Orice s-ar fi întâmplat, îmi spuneam că încă îmi mai rămânea o şansă de salvare.           A doua zi, la lumina proiectorului, mi-am reluat explorările submarine. Spre nord, peisajul rămânea nemodificat de mai multe zile, însă am constatat că deriva lui U-29 pierduse din viteză. Îndreptând fasciculul luminos spre sud, am observat că în depărtare fundul oceanului se înclina într-o pantă abruptă şi că, la intervale regulate, îl jalonau numeroase blocuri de piatră, aparent dispuse în aşa fel încât să alcătuiască un traseu foarte precis. A trebuit să reglez proiectorul, ca să poată lumina mai bine locurile acelea de dedesubt. Pe când făceam operaţia asta, s-a desprins un fir şi am pierdut câteva minute bune până să-l pot repara. Dar, în fine, lumina a revenit, inundând valea din faţa ochilor mei.           Nu sunt deloc o fire emotivă; totuşi, contemplând ceea ce-mi arăta lumina electrică, surpriza nu mi-a fost mică. Şi să nu fi crescut în respectul prusac al termenului Kultur, tot n-aş fi fost mai puţin năucit dinaintea acelei fresce a geologiei şi a tradiţiei, aflată pe fundul oceanului. Un mare număr de edificii în diferite stadii de conservare, majoritatea ruinate, se întindeau în faţa mea. Arhitectura lor, fără să ţină de vreun stil anume, era admirabilă. Unele clădiri erau din marmură şi sclipeau în razele proiectorului. Planul general al focului era, de fapt, acela al unui mare oraş plasat în mijlocul unei văi înguste, cu multe temple singuratice şi vile pe pantele ei. Acoperişurile căzuseră şi coloanele erau sparte dar ansamblul păstra un aer de splendoare veche, imemorială imposibil de şters.           Confruntat cu Atlantida, pe care până atunci o crezusem un simplu mit, am devenit cel mai dârz dintre exploratori. Cândva, în fundul acelei văi cursese un râu. Printre ruine distingeam rămăşiţele unor poduri, terase şi cheiuri, neîndoielnic plăcute şi înverzite în alte vremuri. Entuziasmul m-a făcut aporape tot atât de idiot şi de sentimental ca bietul Klenze şi abia după mult timp am observat că U-29 se aşeza încet în oraşul scufundat, ca un avion venit la aterizare. Şi, la fel, nici dispariţia grupului de delfini n-am remarcat-o decât într-un târziu.           După două ore, submarinul meu se odihnea într-o vastă piaţă pavată, în apropierea peretelui stâncos al văii. Într-o parte puteam admira întreg oraşul, coborând spre albia râului străvechi. De cealaltă parte, chiar lângă mine, se afla faţada bogat ornamentată şi perfect conservată a unei construcţii mari, în mod precis un templu tăiat în stâncă. N-am putut face decât presupuneri în legătură cu clădirea aceea ciclopică. Faţada uriaşă pare să acopere o galerie întinsă, fiindcă are ferestre numeroase şi largi. La mijloc se deschide o poartă mare, deasupra unor scări impresionante, iar în jurul intrării se află basoreliefuri splendide, reprezentând bacanale. Mai sunt acolo nişte coloane solide şi frize decorate cu sculpturi de o dovedită frumuseţe. Acestea din urmă reproduc în mod evident scene pastorale, sau procesiuni de preoţi şi preotese, purtând ciudate embleme rituale folosite în adorarea unui zeu.           Arta aceasta este de o minunată perfecţiune, de o inspiraţia înrudită cu cea a Greciei antice, şi totuşi foarte originală. Se degaja din ea o asemenea impresie de vechime, că ai fi crezut-o anterioară până şi artei produse de civilizaţia din care se trăgea Grecia. Tot ce se întindea sub ochii mei era din aceeaşi piatră cu colina, iar aceasta din urmă trebuie să fi servit drept carieră. După mii de ani, totul rămânea intact, nederanjat în noaptea fără capăt a genunii marine.           N-aş putea spune câte ceasuri am petrecut dinaintea admirabilei cetăţi, a caselor şi podurilor sale, a frumuseţii, a misterului său. Ştiam că sfârşitul îmi era aproape, dar curiozitatea mă devora. Plimbam neîncetat lumina proiectorului. Am descoperit câteva amănunte noi, însă nu puteam privi dincolo de poarta întredeschisă a templului. După un timp oarecare, m-am resemnat să sting proiectorul, căruia îi scădea intensitatea. Dar, lucru straniu, cu cât puteam vedea mai puţin, cu atât îmi sporea dorinţa de a şti mai mult. Ardeam de nerăbdare să explorez oraşul antic. Un gând îmi revenea stăruitor în minte: ca german, aveam datoria să fiu primul care pune piciorul prin locurile acelea vechi de milenii şi uitate.           Am scos un scafandru de mare adâncime, înarmân-du-mă cu o lampă portabilă şi cu un generator de oxigen. Abia cu preţul unor mari eforturi am reuşit, susţinut de avida mea curiozitate, să deschid de unul singur dublul sas. Ştiam însă că voi învinge orice obstacol prin îndemânarea mea, prin cunoştinţele mele tehnice şi ştiinţifice; aveam să umblu prin cetatea moartă.           Într-adevăr, am făcut prima ieşire la 16 august. Mi-am croit cu greu un drum spre albia râului. Nu exista pe acolo nici un schelet, nici cea mai mică urmă de rămăşiţe umane. Am adunat în schimb mormane de statuete şi de monezi. Nu pot să vorbesc de ele acum, însă ţin să arăt cât eram de uluit în faţa unei culturi în plină înflorire într-o vreme când Europa era locuită de oamenii cavernelor, iar pe malurile Nilului încă nu trăia nimeni. Fie ca alţii, călăuziţi de manuscrisul meu (dacă va fi eventual descoperit într-o zi), să găsească o explicaţie acceptabilă pentru acest mister pe care, în situaţia mea, nu pot decât să-l semnalez. Pe când lanterna îmi slăbea, m-am întors la navă hotărât să vizitez templul în ziua următoare.           În 17 august, spre marea mea decepţie, am fost nevoit să-mi amân ambiţiosul proiect, constatând că materialele necesare unei reîncărcări a lămpii portabile fuseseră distruse cu prilejul revoltei din iulie. Mi-am stăpânit cu greu furia, însă bunul simţ germanic nu-mi îngăduie să mă aventurez în interiorul acelui templu obscur, care putea să se dovedească bârlogul vreunui înspăimântător monstru marin, sau chiar un labirint unde riscam să mă pierd. Singurul lucru pe care I-am putut face a fost să îndrept spre poartă proiectorul epuizat al submarinului. Apoi am ieşit. Speram să pot admira astfel basoreliefurile monumentului. Dar a fost zadarnic: nici măcar clădirea nu se vedea. M-am văzut obligat să-mi sistez cercetările. În plus, pentru prima dată în viaţă, am simţit groaza. Începeam să înţeleg ce sentimente îl vor fi năpădit pe bietul Klenze, căci, pe când templul mă atrăgea din ce în ce mai mult, abisele acvatice mă înspăimântau. Întors la navă, am stins luminile şi m-am aşezat să reflectez pe întuneric.           Am petrecut întreaga sâmbătă de 18 în beznă, tulburat de gândurile şi de amintirile care ameninţau să-mi înfrângă voinţa germanică, de fier. Klenze înnebunise, pierise înainte de a vedea acea fantastică fantomă a unui trecut incredibil de îndepărtat. Mă implorase să-l însoţesc. Nervii mei erau puşi la grea încercare şi, totuşi, am reuşit să alung frământările acelea caracteristice numai celor slabi.           Noaptea, n-am putut să închid un ochi şi am aprins din nou proiectorul, oricât urma să mă coste un asemenea gest. În chinuitoarea mea dorinţă de a vedea mai mult, mi-ar fi plăcut să am rezerve mai consistente de electricitate, nu de aer şi provizii. Mi-a trecut prin minte să mă omor şi am rămas multă vreme cu ochii aţintiţi pe pistolul automat. Am adormit într-un târziu, cu lumina aprinsă. A doua zi dimineaţa, am deschis ochii în beznă. Bateriile se goliseră. Am aprins câteva chibrite, începând să-mi reproşez cu disperare neprevederea.           Am stat timp îndelungat fără lumină, cât se poate de calm. Întrucât îmi credeam sfârşitul inevitabil, în minte mi s-a ivit o imagine semiconştientă ce l-ar fi făcut să. tremure pe unul mai slab decât mine, sau mai superstiţios: chipul zeului înconjurat de raze din sculpturile templului era acelaşi cu cel de pe figurina de fildeş găsită asupra cadavrului tânărului marinar şi pe care Klenze o dusese în fundul oceanului.           Coincidenţa mă intriga, dar nu m-am speriat din pricina asta. Creierul îmi era zdruncinat, însă propriul meu mod de a raţiona îmi interzicea să explic ceva unic şi complex printr-un scurt circuit al Supranaturalului, împrejurările erau tulburătoare; totuşi, nimic nu mă îndreptăţea să stabilesc vreo legătură întâmplătoare între situaţia mea din prezent şi tot ce se întâmplase pe navă după istoria cu Victory. Având nevoie de odihnă, am luat un sedativ şi am adormit. În vis, îmi părea că aud ţipete omeneşti şi văd feţe de mort apărând dincolo de hublouri. Iar în mulţimea acestor capete se afla şi cel viu, ironic şi batjocoritor, al tânărului de pe figurina de fildeş.           Astăzi trebuia să-mi redactez cu multă prudenţă însemnările, simţindu-mă teribil de zguduit; de atunci încoace, halucinaţiile şi faptele reale se amestecă. Psihologic vorbind, cazul meu este foarte interesant şi regret că nu pot fi examinat de un specialist german competent în materie. Căci, de când m-am trezit, am simţit o puternică dorinţă de a vizita templul. Dorinţa continui să crească, deşi, în mod reflex, îi rezist opunându-i frica mea de această lume necunocută. Apoi a intervenit o impresie de lumină ivită în tenebrele acvatice şi, prin hubloul îndreptat spre templu, mi s-a părut că văd un fel de lucire fosforescentă. Asta mi-a aţâţat curiozitatea, deoarece ştiam că nu există nici un organism submarin capabil să emită o asemenea lumină. Mai înainte însă de a ajunge s-o observ cu atenţie, s-a produs un al treilea fenomen, atât de straniu încât a reuşit să mă facă să mă îndoiesc de toate simţurile mele. De data aceasta era vorba de o impresie auditivă. Nişte sonorităţi ritmate, melodioase, ca şi cum un cântec ar fi putut pătrunde până la mine prin pereţii pe deplin izolanţi ai submarinului. Convins că simţurile îmi erau suprasolicitate, am înghiţit o doză masivă de bromură de sodiu care mi-a risipit senzaţiile auditive. Dar fosforescenţa persista şi mi-am înfrânat cu greu imboldul copilăresc de a mă apropia de hublouri ca să-i caut sursa. Ea devenea însă din ce în ce mai reală, fiindcă puteam acum distinge în jurul meu obiecte familiare, bunăoară paharul gol din care îmi sorbisem calmantul. Cu câteva clipe în urmă, paharul era încă invizibil. Am traversat încăperea, să-l ating. Se găsea chiar acolo unde crezusem că-l văd. Am înţeles deci că lumina era reală, nicidecum efect al vreunei halucinaţii atât de puternice încât nu puteam s-o risipesc. Astfel că, abandonând orice rezistenţă, m-am căţărat în turelă. Să fi fost oare un alt submarin, venit să-mi salveze viaţa?           N-aş vrea ca lucururile ce urmează să fie apreciate drept un adevăr obiectiv. Pentru că întâmplările pe care le descriu depăşesc legile naturale, ele sunt în mod precis creaţia minţii mele surmenate. Ajuns în turelă, mi-am dat seama că marea era cu mult mai puţin luminoasă decât crezusem. Prin preajmă nu era nici un animal, nici o plantă fosforescentă, iar oraşul stătea scufundat în beznă, invizibil. Ceea ce am văzut nu era nici spectaculos, nici terifiant, şi totuşi m-a făcut să-mi pierd restul de încredere pe care-l mai aveam în mine însumi poarta şi ferestrele templului submarin construit direct în colina pietroasă împrăştiau o lumină pâlpâitoare, ca şi cum, înăuntru, o flacără puternică ardea în faţa unui altar.           Ce urmează e haosul pur. Privind fix la poarta aceea, la ferestre, am căzut pradă unor viziuni atât de extravagante, că nici măcar nu le pot povesti în mod logic. Îmi părea, de exemplu, că disting obiecte din interiorul templului. Obiecte în acelaşi timp mişcătoare şi imobile. Mi s-a părut că aud din nou cântecele stranii pe care le mai auzisem. Gândurile mele înfricoşate se concentrau spre amintirea tânărului venit din mare şi spre figurina de fildeş cu imaginea ce se repeta în frize şi pe coloane. M-am gândit la sărmanul Klenze, la corpul său din fundul apelor. Mă prevenise de ceva de care nu ţinusem seama. Dar el nu era decât un renan slab, incapabil să suporte neplăcerile îndurate de un prusac cu uşurinţă.           Restul e foarte simplu. Pornirea de a vizita templul s-a transformat într-o atracţie irezistibilă, la care nu mă mai pot împotrivi mult timp. Voinţa mea germană nu-mi mai controlează actele. E o nebunie asemănătoare celei ce l-a împins pe secundul meu, fără costum de protecţie, în ocean. Eu sunt însă prusac, om cu judecată, şi-o să mă folosesc până la capăt de restul meu de voinţă. Când am înţeles că trebuie să merg acolo, mi-am îmbrăcat scafandrul. Mă grăbesc să încredinţez unei sticle această relatare grăbită, în speranţa că într-o zi lumea o va cunoaşte.           Nu mă încearcă nici o teamă. Profeţiile bietului Klenze mă lasă indiferent. Ceea ce am văzut nu poate fi adevărat. Totul vine de acolo că nu mai am aer şi mă sufoc. Lumina templului e o simplă iluzie, iar eu plec să mor liniştit, ca un german, în adâncurile negre şi uitate. Râsul diavolesc pe care-l aud vine din spiritul meu epuizat.           Aşa că o să-mi ajustez cu grijă scafandrul şi o să merg cu curaj spre sanctuarul acela primitiv. Spre secretai tăcut al apelor nepătrunse, al secolelor fără număr. SFÂRŞIT

Unii cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar alţii cred că n-au. Cât despre mine, eu nu ştiu ce să spun, însă trebuie să vorbesc despre Stradă. Oamenii puternici şi curajoşi însufleţeau Strada aceasta. Erau la fel ca noi şi veneau din Insulele Binecuvântate, aflate de cealaltă parte a mării. Chiar la început, Strada nu era decât o potecă străbătută de cei ce cărau apă făcând naveta între izvorul din pădure şi casele de lângă plajă. Apoi, pe măsură ce cătunul s-a mărit, nou-veniţii şi-au construit spre nord cabane de brad sau de stejar, cu partea dinspre pădure întărită prin zid, ca să reziste săgeţilor aprinse ale indienilor. După câţiva ani, alţi emigranţi începură să-şi ridice cabanele pe latura dinspre sud a Străzii. La vremea aceea umblau pe Stradă bărbaţi gravi, cu pălării ţuguiate, având întotdeauna muschetele la îndemână. Mai erau şi femeile lor, dichisite cu bonete, şi copiii lor cuminţi. Seara, toată lumea asta mică se aşeza dinaintea unor cămine imense, să citească ori să discute. Lucrurile pe care şi le spuneau şi pe care le făceau erau foarte simple, dar în ele îşi aflau curajul şi puterea. Ele îi ajutau să învingă pădurea, să-şi are câmpurile. Copiii auzeau istorii cu întâmplările celor din vechime şi legile lor, şi mai ales auzeau vorbindu-se fără încetare despre acea scumpă Anglie de care ei nu-şi puteau aminti, fiindcă n-o cunoscuseră niciodată. A existat un război, apoi indienii din ţinut încetară să mai tulbure Strada. Toţi acei oameni muncitori avură parte de prosperitate şi de fericire. Copiii lor trăiau în bunăstare. Alte familii veniră din Patria-mamă şi se aşezară de-o parte şi de alta a Străzii. Crescură şi copiii copiilor de pionieri, împreună cu ai noilor veniţi, Cătunul deveni oraş, iar cabanele, una după alta, lăsară loc caselor. Construite din cărămidă şi lemn, cu trepte de piatră, cu persoane mărginite de garduri din fier forjat, cu uşi având deasupra ferestre în evantai, ele erau făcute să adăpostească mai multe generaţii. Înăuntru aveau şemineuri sculptate, scări frumoase, mobile plăcute, argintărie şi porţelanuri rafinate provenind din Patria-mamă. Astfel că Strada aduna visele unui popor tânăr. Cu cât deveneau locuitorii ei mai frumoşi şi mai puternici, cu atât Strada se înveselea. Acolo unde mai înainte nu găseai decât forţă şi curaj, bunul gust şi priceperea îşi făceau de-acum apariţia. Literatura, pictura şi muzica pătrunseră în cămine, iar tinerii plecară la Universitatea înfiinţată în partea de nord a câmpiei. În locul drumului prăfuit, apărură dale pe care treceau caleşti aurite ori galopau cai de rasă. Trotuarele erau din cărămizi, cu inele de care să legi hăţurile. Bărbaţii purtau sabie şi perucă albă.           Strada aceasta avea mulţi copaci: ulmi, stejari, arţari. Vara, totul era doar verdeaţă minunată şi ciripit de păsărele. În spatele caselor existau grădini cu trandafiri, înconjurate de ziduri, străbătute de alei având pe margine garduri vii, împodobite cu cadrane solare şi unde, după lăsarea serii, luna şi stelele străluceau cât. se poate de vesel, pe când mugurii înmiresmaţi sclipeau de umezeală. În mijlocul războaielor, catastrofelor şi transformărilor, Strada continua să prospere. Odată, aproape toţi tinerii plecară în acelaşi timp: mulţi n-au mai revenit nicicând. Era pe vremea când s-a coborât vechiul drapel, înlocuit de un altul, cu dungi şi stele. Chiar dacă se vorbea atunci de mari schimbări, Strada n-a avut de suferit, căci locuitorii săi rămâneau egali ca ei înşişi, continuând să se intereseze de aceleaşi lucruri familiare.           Iar copacii adăposteau mereu cântecele păsărelelor. Şi seara, luna şi stelele se aplecau mereu peste mugurii lacomi de prospeţime, în grădinile cu trandafiri, înconjurate de ziduri. Apoi n-au mai fost pe Stradă nici săbii, nici caleşti şi nici peruci. Cât de ciudaţi păreau oamenii cu bastoanele şi cu părul lor tăiat scurt, vârât sub căciuli de castor. Zgomote noi veneau din adâncurile zării. Semănau cu nişte gâfâieli şi urcau îndeosebi pe râul aflat la o milă depărtare. Mai târziu alte sunete necunoscute, ceva ca un bâzâit, se adăugară celor de-acum ştiute. Poate că aerul nu mai era atât de curat ca odinioară, dar atmosfera locului, da, rămânea aceeaşi. Ea nu se schimbă nici când începură să găurească şoseaua în vecinătatea caselor pentru a vârî acolo tuburi ciudate şi stâlpi înalţi, purtători de cabluri bizare. Apoi veniră zile sumbre, când destui dintre cei ce cunoscuseră Strada n-o mai recunoscură, iar aceia care n-o cunoşteau începură s-o cunoască. Nou-veniţii aveau glasuri aspre şi stridente, feţele le erau dezagreabile. Unii dintre cei vechi plecară. Strada avu însă o nouă tresărire de mândrie când o altă generaţie de soldaţi, îmbrăcaţi în verde, plecă mărşăluind la pas. Încă o dată numeroşi tineri nu s-au mai întors. De-a lungul anilor, nenorociri noi se abătură asupra Străzii. Nu mai avea acum nici un copac. Grădinile ei cu trandafiri fură înlocuite de clădiri urâte şi scumpe, înălţate de-a lungul unor căi de acces paralele. În ciuda ravagiilor pricinuite de timp, de furtuni şi de ciri, casele străvechi rezistau, fiindcă fuseseră construite să adăpostească mai multe generaţii. Chipuri noi îşi făcură apariţia pe Stradă: feţe sinistre, oacheşe, cu trăsături dure şi priviri furişe. Oamenii aceştia vorbeau o limbă necunoscută şi înscriau semne ştiute şi neştiute pe cea mai mare parte a caselor părăsite. Cărucioare trase cu braţele se îngrămădeau prin rigole, un miros greţos, cu neputinţă de definit, se înstăpâni prin locurile acelea, iar vechea imagine se scufundă într-un somn îndelungat.           O mare agitaţie se produse într-o bună zi pe Stradă. Războiul şi revoluţia bântuiau cu furie dincolo de ocean. Se prăbuşise o dinastie, iar supuşii ei degeneraţi năvăleau în masă spre Vest, fără să li se ştie intenţiile. Mulţi dintre ei se aşezară în casele părăsite ce cunoscuseră înainte cântecul păsărelelor şi parfumul trandafirilor. Apoi Vestul se trezi şi se alătură Patriei-rhame în titanica sa luptă pentru civilizaţie. Deasupra oraşului, drapelul vechi stătea alături de cel nou şi de un altul mai simplu, cu trei culori glorioase. Dar aceste steaguri nu fluturau şi peste Stradă, căci acolo domneau doar teama, ura şi ignoranţa. Din nou plecară tinerii, însă nu în acelaşi fel ca predecesorii lor. Ceva lipsea. Urmaşii tinerilor din vremi trecute şi care, îmbrăcaţi în uniforme de culoare brun-verzuie, plecau cu aceeaşi hotărâre în priviri ca şi strămoşii lor, erau veniţi din locuri depărtate şi nu cunoşteau nici Strada, nici strălucirea ei de odinioară. Peste mări s-a câştigat o mare victorie şi cei mai mulţi dintre soldaţi se întoarseră în triumf. A urmat prosperitatea. Însă pe Stradă domneau în continuare teama, ura ignoranţa. Numeroşi străini sosiţi de departe locuiau acum în casele vechi, şi nu tinerii reveniţi din război. Printre străinii aceia siniştri şi oacheşi, apăreau totuşi şi câteva figuri asemănătoare celor ce fasonaseră odinioară Strada şi-i creaseră atmosfera. Semănau unii cu alţii, mai mult sau mai puţin, căci cu toţii aveau în priviri o lucire nesănătoasă şi neliniştitoare, plină de invidie, de ambiţie ascunsă, de spirit al răzbunării sau de o energie rău folosită. Agitaţia şi trădarea erau practicate de unii care plănuiau să aplice Vestului o lovitură fatală, intenţionând să ajungă apoi la putere în felul cum o făcuseră nişte criminali în ţara mizerabilă şi îngheţată de unde se trăgeau. Iar Strada adăpostea inima acestei conspiraţii. Casele ei clătinate gemeau de revoluţionari străini care aşteptau cu nerăbdare ziua când aveau să vorbească la sfârşit sângele, focul şi armele. Poliţia se interesa mereu de ei, dar nu era în stare să dovedească mare lucru.           Informatorii dădeau târcoale pe la brutăria Petrovici, pe la sordida Şcoală de economie modernă a lui Rifkin, pe la Clubul Cercului Social şi la Cafeneaua Libertăţii. Acolo se adunau un mare număr de agitatori. Vorbeau cu voce scăzută, şi de fiecare dată în vreo limbă străină. Vechile case, casele construite cândva de colonişti vânjoşi şi ale căror grădini de trandafiri scânteiau sub lună, erau încă în picioare. Priceperea înaintaşilor sfida timpul. Uneori, câte un poet singuratic ori vreun călător veneau să le vadă, încercând să-şi închipuie gloria lor dispărută. Dar poeţii şi călătorii erau puţini la număr. Prin mulţime circulau zvonuri care pretindeau că acele clădiri îi adăposteau pe capii unei întinse bande de terorişti, pregătiţi să dea într-o zi anume semnalul masacrelor ce vor ruina America, distrugând printr-o asemenea lovitură toate tradiţiile, vechi şi frumoase, iubite de Stradă. Manifeste şi afişe pluteau prin rigolele respingătoare. Traduse în mai multe limbi, tipăriturile acestea incitau la crime şi la răscoală. Cetăţenii erau invitaţi să calce în picioare legile şi virtuţile exaltate de părinţii lor, să înăbuşe sufletul vechii Americi, tot ce, vreme de cinci secole, fusese sinonim cu Libertatea, Justiţia şi Echitatea anglo-saxonă. Se spunea că oamenii cei oacheşi care îşi căutaseră adăpost în clădirile şubrezite ale Străzii erau instigatorii unei revoluţii murdare; că, la un singur ordin, mii de bestii stranii, fără creier, aveau să iasă din cocioabele miilor de oraşe, arzând, masacrând şi prădând totul în calea lor, până când urmele trudei înaintaşilor vor fi dispărut definitiv. Iată ce se spunea în repetate rânduri, şi mulţi se temeau de fatidica dată de 4 iulie la care făceau afişele aluzie. Cu toate acestea, vinovaţii nu puteau fi găsiţi. Nimeni n-ar fi ştiut să spună cu exactitate cine trebuia arestat pentru a decapita acel sumbru complot. De mai multe ori, echipe de poliţişti îmbrăcaţi în albastru scotociră degeaba prin case. În cele din urmă renunţară să impună respectarea legii şi menţinerea ordinii, lăsând oraşul în seama propriului său destin.           În somnul său trist, Strada părea bântuită de visele zilelor de demult, când oamenii purtând muschete şi pălării conice făceau naveta între izvorul din pădure şi casele de lângă plajă. Dar nimic nu mai putea împiedica producerea catastrofei. Oamenii aceia oacheşi şi siniştri îşi aşteptau ceasul.           Strada îşi dormea mai departe somnul confuz, până când, într-o noapte, hoarde cu ochii scăpărând de ură şi de speranţă se adunară la brutăria Petrovici, la Şcoala de economie modernă a lui Rifkin, la Clubul Cercului Social la Cafeneaua Libertăţii şi prin alte locuri. Mesaje ciudate fură transmise prin cabluri clandestine, mesaje în jurul cărora s-a risipit multă vorbă. Însă nu s-a ştiut cu adevărat ce se petrecuse decât la mare distanţa de evenimente, când Vestul era salvat de pericol. Oamenii cu uniforma brun-verzui nu reuşiră să afle secretele acelor siniştri şi abili indivizi oacheşi, dar îşi vor.aminti mereu de noaptea când, înspre zori, mulţi dintre ei fura trimişi în Stradă cu o misiune destul de diferită de cea la care se aşteptau. Vă amintiţi că bârlogul anarhiştilor era foarte vechi şi casele, devastate de ani, de furtuni şi de cari, abia se mai ţineau în picioare. Şi totuşi, evenimentele desfăşurate în cursul respectivei nopţi de vara surprinseră prin caracterul lor neaşteptat. Fenomenul fu unul dintre cele mai stranii – chiar dacă nespus de simplu într-adevăr, cu puţin după miezul nopţii, fara cel mai mic avertisment, anii, furtunile şi carii îşi dobândiră Strada. Toate casele se prăbuşiră în acelaşi moment şi nimic n-a mai rămas în picioare, afara de două şemineuri vechi şi de o bucată de zid din cărămida. N-a scăpat nici un supravieţuitor.           Un poet şi un călător, amestecaţi prin mulţimea venită să contemple dezastrul, povestiră lucruri ciudate. Poetul spunea că în orele de dinaintea zorilor văzuse conturându-se, peste ruinele vag distincte la lumina felinarelor, un alt peisaj, cu clar de lună, cu case aspectoase, cu ulmi, stejari şi arţari. Iar călătorul declară că în locul duhorii pestilenţiale ce domnea de obicei prin locurile acelea, în aer plutea ceva ca un delicat parfum de trandafiri înfloriţi.           Dar ce credit se poate pune pe visele unui poet şi pe poveştile unui călător?           Sunt unii care cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar alţii cred că n-au. Cât despre mine, nu ştiu ce să spun, dar v-am vorbit despre Stradă.  SFÂRŞIT

La 16 iulie 1923, când şi ultimul lucrător şi-a terminat treaba, m-am mutat la prezbiteriul din Exham. Restaurarea se făcuse printr-o muncă formidabilă, căci clădirea părăsită ajunsese pur şi simplu o ruină. Nu mai era locuită din timpul domniei lui Iacob I, epocă în care o tragedie hidoasă, fără explicaţie, îl răpusese pe stăpânul locurilor, pe cinci dintre copiii săi şi pe mai mulţi servitori, silindu-l să se exileze, într-o vâltoare de suspiciuni şi teroare, pe cel de al treilea fiu, străbunul meu în linie directă, singurul supravieţuitor al familiei detestate de toţi.           Acest unic moştenitor fiind acuzat de omor, domeniul trecuse în stăpânirea Coroanei, iar prezumtivul vinovat nu făcuse nici o tentativă de a se disculpa sau a-şi recupera averea. Zguduit de o groază mai mare decât i-ar fi putut inspira conştiinţa sau legea, nemaidorind decât să nu-şi mai vadă niciodată casa strămoşească şi să şi-o şteargă din amintire, Walter de la Poer, cel de al unsprezecelea baron de Exham, fugi în Virginia, unde întemeie familia care în secolul următor îşi luă numele de Delapore.           Prezbiteriul din Exham rămăsese nelocuit, deşi fusese dăruit, mai târziu, familiei Norrys şi era adeseori studiat pentru arhitectura lui în amestec de stiluri: turnuri gotice ridicate peste o infrastructură saxonă sau romanică, ale cărei temelii, la rândul lor, aparţineau unui ordin sau unui amestec de ordine încă mai vechi -roman sau chiar druidic sau galic, dacă ne luăm după ce spun legendele. Erau nişte temelii neobişnuite, căci, într-o latură, se afundau în masivul de calcar despicat de râpa de pe marginea căreia prezbiteriul domina o vale pustiită, la trei mile spre vest de satul Anchester.           Arhitecţii şi arheologii examinau cu interes această rămăşiţă ciudată a veacurilor uitate, dar sătenii o urau. O uraseră cu sute de ani înainte, când o locuiau strămoşii mei şi o urau la fel de mult acum, când pietrele zidurilor ei erau acoperite cu muşchi şi licheni. Chiar în ziua în care am sosit la Anchester, aflasem că sunt fiul unei familii blestemate.           Săptămâna asta, prezbiteriul din Exham a fost aruncat în aer, iar lucrătorii distrug şi cele mai mici urme ale temeliilor sale. Mi-am cunoscut dintotdeauna arborele genealogic; ştiusem că primul meu străbun american venise în colonii în împrejurări ciudate. Totuşi datorită atitudinii reticente adoptate de familie, ignoram cu totul amănuntele. Spre deosebire de vecinii noştri, stăpâni de plantaţii, ne lăudam arareori cu străbunii plecaţi în cruciade sau alţi eroi din evul mediu şi din Renaştere. Nu se transmitea în familie nici o tradiţie, în afară de ceea ce se găsea în plicul sigilat pe care fiecare cap al familiei îl lăsa fiului mai mare, în vremurile dinaintea războiului civil, ca să-l deschidă în caz de deces. Faptele cu care ne plăcea să ne mândrim datau de după emigrare: aparţineau unei familii din Virginia, demnă, onorabilă şi foarte rezervată.           În timpul războiului ne-am pierdut toată averea, iar existenţa noastră s-a schimbat complet când trupele federale au incendiat Carfax, moşia noastră de pe malul râului James. Bunicul meu împovărat de ani pieri în flăcări şi, odată cu el, se mistui şi plicul ce ne lega pe toţi de trecut. Până azi îmi aduc aminte focul, aşa cum l-am văzut la vârsta de şapte ani: urletele soldaţilor, ţipetele ascuţite ale femeilor, gemetele negrilor îngenuncheaţi în rugăciune. Tata era în armată, chiar atunci lupta în apărarea Richmont-ului; după multe formalităţi, mama şi cu mine am căpătat autorizaţia să trecem printre linii ca să ne ducem la el.           La sfârşitul războiului ne-am îndreptat spre nord, de unde era mama. Aşa că am atins vârsta matură şi bogăţia în calitate de bun yankeu. N-am ştiut niciodată, tata şi cu mine, ce conţinuse plicul ereditar şi, cufundându-mă în rutina cenuşie a vieţii de industriaş din Massachusetts, am încetat cu desăvârşire să mă interesez de misterele arborelui meu genealogic. Dacă aş fi bănuit vreo clipă natura lor, aş fi lăsat cu dragă inimă prezbiteriul din Exham pradă muşchiului, lichenilor şi pânzelor de păianjen.           Tata a murit în 1904, fără să lase vreun mesaj nici pentru mine, nici pentru fiul meu Alfred, în vârstă de zece ani, orfan de mamă. Alfred răsturnă ordinea obişnuită a informaţiilor transmise în familie; pe când eu nu-i putusem da decât ipoteze amuzante despre trecut, în timpul şederii lui în Anglia în 1917, ca ofiţer de aviaţie, el îmi relată în scrisori legende ancestrale foarte interesante.           Istoria familiei Delapore părea să fie foarte pitorească, ba chiar sinistră, căci un prieten al fiului meu, căpitanul Edward Norrys, din Royal Flying Corps1, care locuia la Anchester, lângă domeniul nostru familial, îi povestise unele superstiţii săteşti absolut fantastice, depăşind imaginaţia oricărui romancier. Norrys însuşi nu le lua deloc în serios, dar pe fiul meu îl distrau şi îi dădeau subiecte interesante pentru scrisori. Aceste legende îmi atraseră atenţia asupra moştenirii mele de peste ocean: am luat hotărârea să cumpăr prezbiteriul în ruină, pe care Norrys i-l arătase fiului meu, oferindu-se să-i facă rost de el la un preţ de nimic, căci era proprietatea unchiului lui.           Am cumpărat prezbiteriul din Exham în 1918, dar, cam tot atunci, întoarcerea fiului meu, grav mutilat, m-a abătut de la proiectele mele de restaurare. În cei doi ani care i-au mai rămas de trăit, m-am ocupat numai de îngrijirea lui şi am încredinţat asociaţilor mei conducerea afacerilor.           După moartea lui, în 1921, am rămas fără nici un scop în viaţă şi am hotărât să mă distrez petrecându-mi sfârşitul zilelor pe noul meu domeniu. Când am vizitat Anchester, în luna decembrie, am fost primit de căpitanul Norrys, un tânăr amabil şi dolofan ce îl ţinuse la mare preţ pe fiul meu şi care a consimţit să strângă planuri şi anecdote, ca să mă ajute în munca mea de restaurare. N-am simţit nici cea mai mică emoţie la vederea prezbiteriului din Exham, adunătură de ruine medievale acoperită de licheni, ciuruită de cuiburi de ciori, agăţată pe marginea prăpastiei, cochilie de piatră goală – în afară de zidurile turnurilor.

Efficiunt Daemones, ut quae non sunt, sic tamen quasi sunt, conspicienda hominibus exhibeant.           Lactanţiu1           Mă aflam departe de casă, prins în mrejele mării de la răsărit. În amurg o auzeam izbindu-se de stânci, dându-mi de ştire că se afla chiar peste dealul unde sălciile bătute de vânt se veştejeau pe fundalul unui cer înseninat, pe care se aprindeau primele stele ale serii. Şi pentru că moşii mei mă chemaseră în vechiul oraş de dincolo, mergeam înainte prin neaua subţire, care abia se aşternuse, de-a lungul drumului solitar ce urca în pantă până în locul unde Aldebaran2 licărea printre arbori, spre străvechea cetate pe care n-o mai zărisem niciodată, dar la care adesea visasem.           Era vremea Yuletidei, pe care lumea o numeşte Crăciun, deşi n-a uitat că este mai veche decât Betlehemul sau Babilonul, decât Memphisul şi întreaga omenire. Era vremea Yuletidei, iar eu ajunsesem în sfârşit la străvechea cetate maritimă unde străbunii mei găzduiseră şi păstraseră tradiţia sărbătorii în timpurile de demult, când ea era interzisă; însă, totodată, le porunciseră urmaşilor să o ţină o dată la fiecare secol, aşa încât amintirea secretelor primordiale să nu se piardă în uitare. Neamul meu era vechi, mai vechi chiar decât epoca la care acest ţinut a fost populat cu trei sute de ani mai înainte. Şi erau oameni stranii, căci veniseră prin părţile acestea ca un popor întunecat şi plin de taine, din meridionalele grădini soporifice de orhidee, vorbind într-un alt grai decât cel pe care aveau să-l deprindă mai târziu de la pescarii cu ochi albaştri. Iar acum se răspândiseră şi împărtăşeau doar ritualurile de mistere cărora nici o fiinţă nu le putea pătrunde înţelesul. Eram singurul care se întorcea în acea seară spre vechiul târg de pescari, aşa cum cerea legenda, căci numai cei săraci şi singuri îşi mai aduc aminte.           Apoi, dincolo de creasta dealului, am văzut Kingsportul aşternându-se îngheţat în lumina asfinţitului, înzăpezitul Kingsport cu bătrânele lui giruete, cu clopotniţele, cu acoperişurile în două ape şi coşurile lor fumegânde, cu cheiurile şi podeţele lui, sălciile şi cimitirele sale, cu nesfârşitele labirinturi de uliţe povârnite, înguste şi întortocheate, cu ameţitoarea colină centrală, încununată de biserică, de care timpul nu îndrăznise să se atingă, nelimitatele hăţişuri de case în stil colonial, îngrămădite ori împrăştiate peste tot, precum cuburile zvârlite în toate părţile de un copil dezordonat. Timpul plana pe aripile-i sure deasupra frontoanelor şi mansardelor albite de neaua iernii. Ferestrele în evantai şi cele cu ochiuri de geam se luminau una câte una în frigul înserării, alăturându-se lui Orion şi stelelor arhaice. Valurile mării se spărgeau de cheiurile putrede, imemoriala mare, plină de secrete, care-i adusese pe străbuni în timpurile de demult.           La marginea drumului se înălţa o culme încă şi mai înaltă, sumbră şi bătută de vânturi, unde am zărit un loc de îngropăciune ale cărui pietre negre de mormânt se iveau hâde din zăpadă, ca unghiile în putrefacţie ale unui gigantic cadavru. Calea nebătută era pustie. Uneori credeam că aud în depărtare un scrâşnet înfricoşător, precum braţul unei spânzurători în bătaia vântului. Patru rude îmi fuseseră spânzurate pentru vrăjitorie în 1692, dar nu ştiam exact unde. Pe măsură ce cărarea cobora şerpuind pe panta dinspre mare, am căutat să prind cu urechea hărmălaia veselă a unui sat în faptul serii, dar n-am auzit-o. Apoi m-am gândit la anotimp şi mi-am zis că acest străvechi neam de puritani trebuie să fi avut obiceiuri de Crăciun aparte şi pline de şoaptele rugilor înălţate în faţa vetrelor. După aceea n-am mai căutat să aud larma veseliei şi nici să dau cu ochii de târgoveţi la marginea drumului, ci am ţinut pasul, trecând pe lângă tăcutele gospodării luminate slab, cu ziduri fantomatice de piatră, îndreptându-mă spre locurile în care firmele vechilor prăvălii şi ale tavernelor marinăreşti scârţâiau în briza sărată, iar groteştile ciocane de la intrările încadrate de pilaştri luceau de-a lungul pustiilor ulicioare nepietruite, în lumina minusculelor ferestruici cu draperiile trase.           Văzusem hărţi ale aşezării şi ştiam unde să găsesc locuinţa celor din neamul meu. Se spunea că sosirea mea trebuie să fi fost cunoscută şi urma să fiu întâmpinat bine, căci legenda satului are viaţă lungă. Aşadar, am iuţit pasul prin Back Street spre Circle Court şi, traversând zăpada proaspătă, am păşit pe singurul caldarâm din dale întregi de piatră al oraşului, spre locul în care Green Lane se termină în spatele primăriei. Vechile hărţi încă mai sunt valabile, iar eu n-am avut necazuri, deşi cei din Arkham pesemne că m-au minţit când mi-au zis că tramvaiele trec pe aici, de vreme ce n-am zărit nici un cablu deasupra capului. În orice caz, şinele le-ar fi fost ascunse sub zăpadă. Am preferat să merg pe jos, căci târgul albit de nea mi se părea foarte frumos de pe colină, iar acum eram nerăbdător să bat la uşa alor mei, a şaptea casă pe stânga în Green Lane, cu un vechi acoperiş ascuţit şi cu un al doilea cat ieşit în afară, clădită toată înainte de 1650.           Apropiindu-mă de casă, am văzut lumină înăuntru şi am observat, prin ochiurile de geam în formă de romburi, că trebuie să fi fost păstrată în starea ei de demult. Partea de sus era suspendată deasupra uliţei înguste şi năpădite de iarbă, aproape atingând caturile superioare ale casei de vizavi, aşa încât mai că mă găseam într-un soi de tunel. Pe scundul prag de piatră nu se vedea nici urmă de zăpadă. Nu exista trotuar, însă multe clădiri aveau intrări înălţate, la care se ajungea pe şiruri duble de trepte cu balustradă de fier. Era o privelişte bizară şi, pentru că nu mai fusesem nicicând în Noua Anglie, nu mai văzusem una asemenea ei. Deşi îmi plăcea, m-aş fi simţit mai încântat dacă aş fi zărit urme de paşi în zăpadă şi oameni pe străzi, măcar câteva ferestre fără draperii trase.

Misterul trage la mister. După ce numele meu a devenit simbolul unor situaţii inexplicabile, m-am trezit implicat în istorii şi împrejurări care, în mintea oamenilor, se legau de reputaţia şi de ocupaţia mea. Majoritatea întâmplărilor respective nu prezentau vţeun interes deosebit, însă unele au fost, totuşi, dramatice. Dacă vreo câteva mi-au stârnit senzaţii plăcute şi pline de risc, altele, în fine, m-au antrenat în nişte cercetări ştiinţifice şi istorice foarte profunde. Întotdeauna am vorbit fără reţinere despre aceste evenimente şi aşa o să fac mereu, dar există una despre care până azi m-am ferit să pomenesc; o descriu aici numai şi numai datorită insistenţelor depuse de editorii acestui magazin, la urechile cărora povestea a ajuns sub forma unor zvonuri plecate din familie. Neabordat înainte, subiectul se referă la vizita particulară făcută de mine în Egipt, cu paisprezece ani în urmă, şi despre care n-am vorbit din mai multe motive. Pe de-o parte, nu vreau să profit de nişte fapte autentice, de circumstanţe aparent necunoscute miilor de turişti ce roiesc în jurul piramidelor, şi nici de un secret atât de bine păzit de autorităţile de la Cairo. Pe de alta, ezit să relatez un incident în care imaginaţia mea delirantă a trebuit să joace un rol atât-de însemnat. Ceea ce am văzut, ori ceea ce am crezut că văd, de bună seamă că nu s-a întâmplat. Am fost, probabil, victima şi jucăria atmosferei stranii care mă înconjura. Amplificate de starea de exaltare în care ajunsesem din pricina unor împrejurări deja ieşite din comun, viziunile mi-au fost, desigur, destul de puternice încât să mă antreneze în aventură, în acea noapte fatală şi îndepărtată.           Era în ianuarie 1910. Tocmai îmi sfârşisem un contract în Anglia şi semnasem altul pentru un turneu prin teatrele australiene. Întrucât mi se acorda timp suficient pentru deplasare, am hotărât să mă aleg de pe urma ei cu avantaje maxime. Aşadar, întovărăşit da soţia mea, am traversat în chip. plăcut continentul şi m-am îmbarcat pe vasul Malwa spre Port-Said. De acolo, îmi propuneam să vizitez principalele locuri istorice, ale Egiptului de Jos, înainte de a porni spre Australia. Călătoria a decurs agreabil, presărată cu numeroasele reprezentaţii date de un magician aflat la bord. Ca să-mi salvez liniştea, intenţionasem să-mi păstrez ano-nimatul, însă am fost constrâns să mă trădez din cauza, acelui confrate magician, preocupat să uimească pasagerii cu numere dintre cele mai comune; asta a trezit în mine spiritul de concurenţă, obligându-mă să-mi spun numele. Menţionez episodul datorită consecinţelor stâr-nite de el, consecinţe pe care ar fi trebuit să le prevăd când hotăram să-mi dezvălui profesia dinaintea unei mase de turişti aflaţi în drum spre valea Nilului. Rezultatul a fost că de-acum mi se ştia identitatea oriunde mă duceam, ceea ce ne lipsea, pe soţia mea şi pe mine, de tihna căutată. Deşi întreprinsesem croaziera ca să descopăr diverse curiozităţi, devenisem eu însumi obiectul curiozităţii altora.           Veniţi în Egipt în căutarea pitorescului şi misticii, am fost destul de dezamăgiţi când vasul şi-a aruncat ancora la Port-Said.           Dune de nisip, geamanduri plutind pe ape puţin adânci şi un orăşel european mohorât, fără nici un interes, cu excepţia statuii lui Lesseps, toate acestea ne-au sporit nerăbdarea de a ajunge în sfârşit în zonele turistice importante. Prin urmare, am hotărât să mergem la Cairo, apoi la piramide, după care să luăm vaporul de Australia din portul Alexandria, incit să putem vizita: aşezările greco-romane ale acestei străvechi metropole. Călătoria pe calea ferată, cu o durată de patru ore şi jumătate, a fost suportabilă. Am văzut o mare parte din Canalul Suez, de-a lungul căruia am înaintat până la Ismailia, şi ne-am făcut o primă impresie despre Egiptul antic pe seama canalului restaurat din Imperiul Mijlociu. Oraşul Cairo l-am descoperit pe înserate: o constelaţie sclipitoare care pur şi simplu ne-a orbit, ajunşi în marea gară centrală. Încă o dată, însă, am rămas dezamăgiţi de faptul că tot ce vedeam era european, minus costumele şi mulţimea pestriţă. Un metrou prozaic conducea la o piaţă năpădită de maşini, de taxiuri, de tramvaie. Şiroiau lumini pe toate clădirile şi îndeosebi pe teatrul unde, fără succes, am fost invitat să mă produc – m-am mulţumit cu rolul de spectator – şi care fusese rebotezat de curând Cosmograful american. Ne-am suit într-un taxi care rula pe străzi largi şi elegante, şi am descins la hotelul Shepheard. Cu serviciul impecabil din restaurant, cu ascensoarele şi luxul anglo-american al ansamblului, Orientul misterios şi trecutul imemorial păreau nespus de departe. Totuşi, ziua următoare ne-a proiectat în plin miezul unei atmosfere demne de O mie şi una de nopţi. Iar pe străzile cotite şi în peisajele exotice djn Cairo, părea să renască Bagdadul lui Harun al-Raşid. Orientându-ne după Baedeker-ul nostru, tocmai ne plimbam prin grădinile Ezbekiyeh în căutarea cartierului indigen când am acceptat serviciile unui cicerone gălăgios care, în ciuda întâmplărilor ce aveau să urmeze, s-a dovedit un maestru în felul său. Doar mai târziu mi-am dat seama că ar fi trebuii să cer un ghid autorizat. Omul era un individ simpatic, cu o voce neobişnuit de joasă, relativ curat. Semăna cu un faraon, pretindea să fie numit Abdul Reis el-Drogman şi părea să aibă destulă autoritate asupra celor de condiţia sa. Mai târziu, poliţia avea să declare că nu-l cunoştea, adăugind şi că Reis era. un nume folosit de orice persoană ce se bucură de o oarecare influenţă, pe când Drogman nu era, se pare, nimic altceva decât stâlcirea grosolană a cuvântului întrebuinţat pentru a desemna pe şeful grupurilor de turişti: „dragoman”. Abdul ne-a condus către minunile de care doar auzisem vorbindu-se şi pe care speram să le descoperim. Vechiul Cairo este prin el însuşi o carte de istorie şi un vis. E un labirint de xilieioare strimte, parfumate cu mirodenii secrete, şi ale căror balcoane în stil maur şi ferestre în relief aproape că se unesc deasupra străzilor. În înghesuiala de pe drum se aud strigăte bizare, plesnituri de bici, scârţâit de căruţe, clinchet de clopoţei de argint şi răgete de măgari. Un caleidoscop de veşminte în toate culorile, voaluri, turbane şi fesuri. Sacagii şi dervişi, câini şi pisici, ghicitori de noroc şi bărbieri îşi tăiau unii altora calea. Iar peste tot acest spectacol răsunau gemetele cerşetorilor orbi, ghemuiţi sub arcadele porţilor, şi chemările răz-tătătoare ale muezinilor din minaretele subţiri care se detaşau pe cerul de un albastru profund şi neschimbător.

CAZUL CHARLES DEXTER WARD           „Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”           Borellus                 I.           Rezultat şi prolog.           Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.           În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.           Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţe’e pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate.           Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.      Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine.

Volumul conţine povestiri scrise de Howard Phillips Lovecraft între anii 1919-l937: The Transition of Juan Romero; Azathoth; The Descendant; The Book; The Thing în the Moonlight; Hypnos; The Festival; Imprisaned With the Pharaons; He; The Strange High House în the Mist; În the Walls of Eryx; The Beast în the Cave; The Evil Clergyman; The Tomb.                 PREFAŢĂ.           LOGIC, MACABRU ŞI SUBLIM.           Aşa aş fi tentat să definesc fantasticul lui Howard Phillips Lovecraft, americanul născut în anul 1890 la Providence, lângă Boston, şi mort în 1937, de cancer mai curând decât din pricina mizeriei materiale, cum a vrut să ne facă să credem o legendă încă răspândită în jurul figurii sale oarecum enigmatice. Fără îndoială, sănătatea i-a fost tot timpul precară, sensibilitatea ieşită dintre reperele comune şi, astfel, mereu pusă în pericol de agresiunile unei vieţi moderne pentru care omul nu pare să fi fost prea bine înzestrat. Dar de aici şi până la individul „infirm pe plan emoţional” pe care ni-l sugerează criticul, Damon Knight, calitatea aceasta fiind – după el – obligatorie pentru cine scrie literatură fantastică, rătnâne o bună distanţă de parcurs. Dacă nu cumva suntem invitaţi să vedem în respectiva infirmitate nu lipsa de sentiment, cum ne-am aştepta, ci excesul, ori vreo deformare aparte a percepţiei realităţii, care pe unii îi conduce la nebunie, iar pe alţii îi facemari artişti.           Dintre toate vârstele omului, cea care l-a fascinat pe Lovecraft este copilăria. Nu puţine personaje de-ale sale îşi mărturisesc chiar o bolnăvicioasă cantonare în copilărie, lume idealizată până la mirific şi, în fond, un refugiu comod şi splendid, chiar dacă ineficace, din faţa penibilelor responsabilităţi antrenate de o vârstă matură. Este soluţia naturilor fragile, iar dincolo de personaje scriitorul lasă să se înţeleagă, într-o pagină de autobiografie, că nici el n-ar fi complet străin de o asemenea abordare, iluzorie, a realităţii. Cel puţin uneori. Însă cu atât mai mult cu cât copilăria sa inteligentă şi precoce pare să-i fi oferit amintirea unui univers cu adevărat viu şi straniu, populat în devălmăşie de personajele exotice din O mie şi una de nopţi, de stafiile povestirilor gotice şi, de la un moment încolo, de faunii şi satirii mitologiei greceşti.           Astfel îmi explic orientarea pronunţat paseistă a lui Lovecraft, indiscutabil legată de atitudinea sa retractilă, de oroarea cu care priveşte proliferarea manifestărilor de tip modern ale civilizaţiei. Copilăria ca stadiu biologic, dar înţeleasă şi ca etapă mitizată din istoria unei colectivităţi, îi permite autorului lui Dagon să producă nu puţine mostre de fantastic de o artificioasă seninătate, un fantastic al iluziei, al dorinţei ideale, „tragice în fond, fiindcă de fiecare dată asemenea explorări deloc străine de sublimitatea basmului sfârşesc prin a fi anulate în stratul adine al povestirilor, care nu este unul optimist, ci cu un sens strâns legat de ideea de eşec.           În cazul fantasticului lui H. P. Lovecraft, sublimul se naşte însă şi dintr-o sursă mai direct conectată la substanţa sa cea mai autentică, aşa cum au definit-o filosofi de talia lui Kant şi Edmund Burke: o plăcere stârnită din neplăcere, o înclntare inseparabilă de durere, de spaimă, de uluirea trăită în raport cu dimensiunile infinite ale lumii, implicit cu tainele chinuitoare ce o constituie pe aceasta dincolo de percepţia comună, dincolo de înţelegerea umană obişnuită. Astfel de proiecţii în sublimul terifiant sunt, aici, „tranziţia” subterană a lui Juan Romero, rătăcirile labirintice de care se face responsabilă „cartea blestemată” (Descendentul, Cartea, Sărbătoarea), spăimoasele explorări infernale din Prizonierul faraonilor sau coşmarurile tulburătoare din Hypnos şi O apariţie pe clar de lună. Pentru că, dacă Lovecraft vede într-o anume fază de copilărie a civilizaţiei umane un fel de etapă fericită, sinonimă cu vârsta de aur, el mi întârzie să sugereze totuşi, dincolo de ea, În străfundurile nebuloase ale tuturor începuturilor, sinistre focare de nelinişte, rânduieli stupefiante şi mai ales o colcăială de entităţi inumane, malefice, repre-’ zentând imperiul dezagreabil al morţii eterne. O moarte tentaculară, acaparatoare, chiar.dacă nicicând săvârşită până la capăt şi tocmai de aceea capabilă să înfricoşeze imens.           Pe un traseu al beznelor asediatoare, ne reîntâlnim cu predilecţia personajelor lui Lovecraft pentru macabru. Ceea ce putea fi însă prilej de maculatură grosieră, hrănită din putreziciunile verminei de dragul unei simple exhibări a senzaţionalului facil, primeşte aici o perspectivă literară indiscutabilă. „Vinovate” de atingerea unei asemenea condiţii se fac atât o discretă gradare şi filtrare a efectelor „de gen”, cât şi prezenţa unor semnificaţii logice, chiar dacă intenţionat opacizate, făcute confuze din raţiuni ce ţin de o tehnică şi o estetică speciale, în plus, nu de puţine ori gestul macabru e întâm-pinat cu o inteligentă undă de umor. Am întâlnit-o în mai vechea înlănţuire de jubilaţii funebre intitulată Herbert West, reanimator. O vom simţi din nou în Cavoul, fără ca această subtilă basculare a morbidului în comic să anuleze ceva din fineţea unei remarcabile analize a psihologiilor pervertite.           În interiorul universului său, Lovecraft este cât se poate de logic şi convingător. Am putea vorbi şi la el, ca în cazul lui Poe, de un „fantastic exact”, dacă semnatarul lui Hypnos n-ar fi totuşi atât de tentat să-şi în-veşmânteze insolitele născociri în ţesătura unor artificii poetice care le dau câteodată un aspect complicat, aproape baroc. Dar nici în asemenea situaţii nu putem pune la îndoială logica povestirilor. O logică a coşmarului, fireşte, dispusă să alunece cu uşurinţă de la un reper stabil spre altul cu contur de ceaţă şi invers, însă prin nimic contrazisă în regimul textului, căruia îi asi-gură astfel coerenţa şi unitatea.

Scriu aceste rânduri într-o stare cu totul aparte, ştiind bine că, în noaptea asta chiar, nu voi mai fi printre cei vii.           M-am trezit fără o para, la capătul supliciului meu de drogat ce nu-şi mai suportă viaţa fără doza obişnuită, şi n-o să-mi pot îndura multă vreme chinul.           Mă voi arunca de la etaj, în strada asta mizerabilă. Şi totuşi, să nu se creadă că morfina, al cărei sclav am ajuns, ar fi făcut din mirie o făptură slabă ori degenerata.           Când veţi citi cele câteva pagini mâzgălite în grabă, n-o să vă pară surprinzător – deşi nu le-aţi putea înţelege pe deplin niciodată – că mă aflu în faţa acestei unice alternative: uitarea sau moartea.           S-a întâmplat într-una din zonele cele mai pustii ale întinsului Ocean Pacific. Eram împuternicitul armatorului pe un pachebot nimerit sub asalturile unui distrugător german. Marele Război abia începuse şi forţele navale nu atinseseră încă ultimul stadiu de degradare. Prin urmare, vasul nostru constituia o pradă de lux, iar echipajul a fost tratat cu tot respectul cuvenit. Temnicerii ne-au acordat atâta libertate încât, la nici cinci zile după ce fuseserăm capturaţi, am găsit prilejul de a fugi singur într-o bărcuţă, cu o rezervă de apă şi provizii suficiente pentru a supravieţui timp îndelungat. Ajuns destul de departe de nava inamică încât să mă pot simţi absolut liber, mi-am dat seama că n-aveam nici cea mai mică idee despre locul unde mă găseam. N-am fost niciodată un marinar bun. Cu toate acestea, am putut deduce din poziţia soarelui, iar mai târziu din cea a stelelor, că eram pe undeva, pe la sud de Ecuator. Dar regiunea îmi era complet străină şi nu mi se arăta înainte nici o coastă, nici o insulă care să-mi dea cel mai mic indiciu. Vremea era frumoasă şi, zile întregi, am rătăcit fără ţintă pe sub un soare de plumb, aşteptând să văd vreo navă la orizont, ori să întâlnesc marginile vreunui pământ locuibil. Degeaba: nici un ţărm ospitalier, nici un vapor nu se arăta. În singurătate, am început să mă simt disperat sub infinitul acelei imensităţi de azur.           Schimbarea s-a petrecut pe când dormeam. Cum anume? Nu pot să ştiu. Chiar tulbure, agitat de tot felul de vise, somnul îmi fusese foarte greu.           Când m-am deşteptat, în sfârşit, am constatat că trupul meu, ca printr-un straniu fenomen de absorbţie, fusese pe jumătate supt de un fel de nămol cum e cerneala, care se întindea în jur ondulând monoton cât cu-prindeai cu ochii, şi unde eşuase, nu departe de mine, şi barca mea.           La vederea unei scene atât de fantastice, atât de surprinzătoare, aş fi putut rămâne din prima clipă zăpăcit de uimire. De fapt, m-a cuprins o imensă panică. Fiindcă în aer şi pe pământul acoperit de putreziciune era un nu-ştiu-ce sinistru, care mă îngheţa de groază. Cadavre de peşti, o grămada de obiecte indescriptibile, ivite ca nişte denivelări din suprafaţa acelei întinderi de mâzgă, dădeau locului un aspect absolut pestilenţial.           Niciodată n-aş putea descrie, aşa cum am trăit-o, hidoşenia fără nume ce stăpânea în tăcerea deplină a unei imensităţi pustii. N-aveai ce auzi, ce vedea, era doar o vastă întindere de mâl.           Teama trezită în mine de acel peisaj uniform şi mut mă apăsa într-atâta încât mi s-a făcut rău.           Soarele strălucea din înălţimile unui cerc fără nori care mi-a părut aproape negru, ca şi cum ar fi reflectat şi el smârcul de culoarea cernelii aflat sub mine. Pe când mă târam spre barcă, mi-am dat seama că situaţia mea nu avea decât o singură explicaţie: datorită vreunei erupţii vulcanice, o parte a vastelor funduri oceanice trebuie să se fi ridicat, aducând astfel la suprafaţă regiuni ce, de milioane de ani, rămăseseră ascunse sub insondabile mase de apă. Acest pământ nou era atât de imens încât, chiar încordându-mi auzul, nu percepeam zgomotul vreunui talaz. Mai mult, nici o pasăre de mare nu venea să se aşeze pe locurile acelea fără viaţă.           Timp de mai multe ore, am rămas pe gânduri în barca mea, care, aplecată într-o rână, mă apăra întrucâtva de soare. Pe măsură ce avansa ziua, scădea umezeala din sol. Acesta părea să se zvânte şi să se întărească; mi-am zis că, nu peste mult, aveam să mă pot aventura de-a lungul lui. În noaptea următoare am dormit cât de cât.           A doua zi, mi-am pregătit o legătură cu hrană şi apă, intenţionând să străbat pământurile acelea în căutarea mării dispărute, şi cu speranţa unei eliberări.           În cea de-a treia dimineaţă, am constatat că solul era destul de uscat încât să pot umbla pe el fără dificultate. Mirosul cadavrelor de peşti devenise înfiorător. Eram însă atât de preocupat de propria mea salvare că nu mă deranjă peste măsură. Adunându-mi tot curajul, am pornit spre o destinaţie necunoscută.           Pe tot parcursul zilei, am mers mereu spre vest, în direcţia unei înălţimi ce se profila pe orizontul acelui deşert. Noaptea mi-am petrecut-o dormind chiar pe jos, iar în zori mi-am continuat drumul spre ţinta aleasă, cu toate că ea nu mi s-a părut cu mult mai aporape decât în prima zi.           În cea de-a patra seară am ajuns la poalele colinei, care era cu mult mai înaltă decât o crezusem din depărtare. Prea obosit pentru o ascensiune, m-am hotărât să mă culc pe panta ei.           Nu ştiu de ce-am avut nişte vise atât de delirante în noaptea aceea. Dar, mai înainte chiar ca luna lividă şi gheboasă să se fi înălţat deasupra câmpiei dinspre răsărit, m-am deşteptat plin de o sudoare îngheţată şi decis să nu mai închid ochii. Viziunile de felul celei pe care tocmai o avusesem erau prea oribile pentru a le putea suporta încă o dată. Sub sclipirile roşiatice ale lunii, am înţeles cât de imprudent fusese din partea mea să întreprind călătoria în plină zi. M-ar fi costat mai puţină energie dacă făceam expediţia când soarele, orbitor şi fierbinte, lipsea de pe orizont. Totuşi, mă simţeam acum în putere să urc acolo unde, în amurg, mi se păruse cu neputinţă să ajung. Mi-am adunat bagajul şi am apucat-o spre creastă.           Am mai spus că monotonia câmpiei era pentru mine sursa unei orori difuze. Dar cred că oroarea a devenit şi mai puternică atunci când, ajuns pe culme, am întrezărit în josul celuilalt versant nişte chei atât de adânci că luna – care nu ajunsese încă la apogeu – nu putea lumina toate cutele lor sumbre. M-am simţit în vârful lumii. Aplecat peste haosul de nepătruns al unei nopţi eterne, mi-am amintit de Paradisul pierdut. O sluţenie diavolească urca din strania împărăţie a tenebrelor.

Howard Philip Lovecraft.           Prin fereastra camerei mele, Steaua Polară aruncă licăriri stranii. Scânteiază neîntrerupt în lungile orc infernale ale nopţii. Iar toamna, când vânturile şuieră furioase, când copacii din smârcuri – cu frunzele roşiatice – freamătă de zor şi când secera lunii păleşte, mă aşez lângă fereastră cu ochii îndreptaţi spre ea. Din înălţimea boitei cereşti, sclipirea Casiopeei tremură îndelung în vreme ce Charles Wain, tăietorul de lemne, îşi începe munca în pâcla umedă din mlaştină. Cu puţin înaintea aurorei, Arcturus pâlpâie deasupra cimitirului şi, departe, spre răsăritul misterios, Coama Berenicei licăreşte neliniştitor. Steaua Polară trimite către pământ raze pale şi reci, clipind urât, ca un ochi smintit ca încearcă să transmită un mesaj, dar care a uitat totul, mai puţin faptul că avea de transmis un mesaj. Uneori, când cerul era înnorat, reuşeam să dorm.           Îmi amintesc noaptea Marii Aurora, când răsfrângerile acestei lumini diavoleşti jucau peste pământul mlăştinos. Un şir de nori grei i-a acoperit razele, şi-am adormit.           Luna semăna cu un corn nimbat când am observat, pentru prima dată, Oraşul. Stătea, senin şi amorţit, pe un platou ciudat, ivit în fundul uneî vâlcele înconjurate de piscuri neobişnuite. Zidurile, turnurile, coloanele, cupolele şi trotuarele sale erau din marmură albicioasă. Pe străzile de marmură, stâlpi de marmură purtau, în partea lor superioară, capetele sculptate ale unor oameni bărboşi, cu figuri aspre. Aerul era uşor, nemişcat şi fierbinte. La nici zece grade lângă zenit, strălucea Steaua Polară. Am cercetat îndelung oraşul, dar ziua întârzia să-şi facă apariţia. Abia după ce Aldebaran cel roşu – care sclipea în partea de jos a cerului – şi-a parcurs un sfert din cale în jurul orizontului, am văzut lumină şi animaţie în case şi pe străzi. Nişte siluete înveşmântate bizar, purtând amprenta unei evidente nobleţi, dar care mi-au părut îndată familiare, umblau prin lumina palidă a luna coborâte spre asfinţit. Vorbeau lejer într-un idiom pe care-l înţelegeam, deşi nu semăna cu nici o limbă cunoscută.           Iar când Aldebaran cel roşu şi-a străbătut mai mult de jumătate din drum, se reînstăpâniră întunericul şi liniştea.           Trezindu-mă, nu mai eram acelaşi. Memoria mea păstrase viziunea Oraşului, iar în suflet îmi stăruia o amintire vagă, de o natură greu definibilă. Ca urmare, atunci când nopţile ceţoase îmi îngăduiră să dorm, am revăzut adesea Oraşul. Uneori apărea sub razele calde şi aurii ale unui soare care nici el nu apunea, ci se rotea încet în jurul orizontului. În nopţile limpezi, Steaua Polară arunca sclipiri şi mai vii decât până atunci.           Treptat, am început să mă întreb care era locul meu în acel oraş misterios, pe platoul acela ciudat, pierdut între culmi stranii. Iniţial m-am mulţumit să observ totul ca un spectator din afara timpului, dar curând doream să mă integrez în viaţa Oraşului, să-mi rostesc părerea asemeni locuitorilor lui, oamenii gravi care în fiecare zi îşi rezolvau în public treburile. Am ajuns chiar să-mi spun că nici nu era vorba de un vis. De ce să fi fost, oare, casa asta de piatră şi de cărămidă, aşezată în vârful unui deal, între un smârc sinistru şi un cimitir, sau încăperea unde pătrunse în fiecare noapte Steaua Polară, de ce să fi fost ele mai reale decât Oraşul?           Într-o noapte, pe când ascultam o conversaţie purtată într-un parc mare şi plin de statui, am simţit o schimbare înţelegând că eram în sfârşit, fizic, prezent în oraş. Nu mai apăream ca un străin pe platoul Sarkia, între vârfurile Noton şi Kadiphonek, ori pe străzile din Olathoe. Prietenul meu Alos luase cuvântul, iar discursul mi-a mers la inimă. Erau vorbele unui om curajos şi patriot adevărat. În noaptea aceea Daikos fusese destituit şi inuţii reîncepeau ostilităţile. Cu cinci ani înainte, aceşti fernali pitici galbeni şi bondoci apăruseră din Vestul necunoşcut la marginile regatului, asediindu:ne mai multe oraşe. Erau deja la poalele muntelui, pe poziţii întărâte ce puneau în pericol calea de acces spre platou. Dacă fiecare dintre noi nu opunea invadatorilor rezistenţa a zece oameni, eram pierduţi. Făpturile acelea scunde treceau drept maeştri în arta războiului. Faţă de cuceririle brutale n-aveau scrupulele noastre, ale oamenilor înalţi şi cu ochi cenuşii, din Lomar.           Alos, prietenul meu, comanda toate trupele de pe platou, purtând pe umeri ultima speranţă a ţării noastre. Cu acel prilej, a evocat pericolele ce trebuiau înfruntate şi i-a îndemnat pe toţi bărbaţii din Olathoe să se arate la fel de viteji ca strămoşii lor, temerarii lomarieni care îi măturaseră din drum pe gnophkeni – canibalii cu braţe lungi şi coamele netăiate – atunci când fuseseră constrânşi să plece din Zobna spre sud, împinşi de înaintarea unui imens strat de gheaţă.           Alos nu mi-a îngăduit să lupt alături de războinicii lui. Ştia că eram slab, că sufeream de un rău straniu atunci când trebuia să fac faţă eforturilor şi privaţiunilor. Cum aveam ochii cei mai ageri din oraş, şi asta în ciuda lungilor ceasuri petrecute zilnic în studiul manuscriselor pnakotice şi al scrierilor filosofice datorate Părinţilor zobnarieni, prietenul meu, care nu voia să mă condamne la inactivitate, mi-a încredinţat o sarcină de cea mai mare importanţă. M-a trimis la turnul de veghe din Thapnen, ca observator. Dacă inuţii încercau să ia prin surprindere garnizoana din Citadelă, prin defileul muntelui Noton, urma să dau semnalul pentru luptătorii noştri, care ar fi salvat astfel oraşul de un dezastru neîntârziat.           Eram singur în turn, fiindcă de orice om valid era nevoie la apărarea trecătorilor. Simţeam un junghi în inimă din pricina agitaţiei lăuntrice şi a oboselii (nu dormisem mai multe zile în şir). Iubeam ţara Lomar, în care m-am născut, şi Olathoe, oraşul de marmură zidit între piscurile Noton şi Kadiphonek. Eram cât se poate de hotărât să-mi fac datoria.           Dar pe când stăteam la pândă în încăperea din vârful turnului, am observat cornul lunii gata să apună, roşu şi sinistru, pâlpâind prin pâcla adunată deasupra îndepărtatei văi Banof. Printr-o deschizătură din acoperiş, pala şi scânteietoarea Stea Polară începu să tremure ca vie şi să mă provoace asemeni unui diavol ispititor. Mi s-a părut că îmi trimitea, murmurate, poveţe rele, sugerându-mi să mă scufund într-o somnolenţă trădătoare, prin această litanie cu ritm diabolic:           Dormi, pândar, până când astrele se vor învârti douăzeci şi şase de milenii.           Attinzi mă-ntorc în locul unde ard în prezent.           Alte stele se vor ridica în axa cerului, Stele ce mângâie şi stele care binecuvântează cu o dulce îndurare.           Şi-abia când îmi voi termina periplul trecutul va veni să bată-n porţi.           Luptam împotriva nestăpânitei dorinţe de somn, încercând zadarnic să găsesc în lecturile mele din manuscrisele pnakotice privitoare la ştiinţa cerească un sens pentru cuvintele acelea stranii. Capul, greu şi clătinat, mi-a căzut în piept, iar când am deschis din nou ochii, eram într-un vis. Peste copacii urâţi şi legănaţi dintr-un smârc de coşmar, Steaua Polară mă fixa prin fereastră cu un rânjet înspăimântător. Iar visul acesta n-are sfârşit. Uneori, urlu ca un turbat de ruşine şi de disperare, implorând creaturile de vis care mă înconjoară să mă trezească înainte ca inuţii să străpungă defileul muntelui Noton şi să atace prin surprindere Citadela. Dar fiinţele acelea sunt diavoli, îmi spun că nu visez. Îşi bat joc de mine. Râd de mine pe când dorm, în vreme ce duşmanul cu pielea gălbuie pătrunde pe tăcute în liniile noastre. N-am putut să-mi fac datoria şi am predat astfel eraşul de marmură Olathoe. L-am trădat pe Alos, prietenul meu, şeful meu. Iar umbrele astea continuă să mă batjocorească. Ele îmi spun că ţara Lomar nu există niciunde altundeva decât în închipuirea mea întunecată, că în ţinuturile unde Steaua Polară străluceşte în mijlocul cerului iar Aldebaran cel roşu se deplasează jos, la orizont, n-a existat de mii de ani decât gheaţă şi zăpadă, şi nici alţi oameni decât făpturile galbene şi pipernicite, închircite da frig, care se numesc „eschimoşi”. Şi pe când eu mă zbucium în chinurile vinovăţiei, străduindu-mă nebuneşte să salvez oraşul pentru care pericolul creşte cu fiecare minut, luptând disperat să mă desprind din visul cu casa de piatră şi de cărămidă ridicată pe deal, între un smârc sinistru şi un cimitir, Steaua Polară, diabolică şi monstruoasă, îşi aruncă de pe bolta neagră razele pale şi reci, clipind hidos, ca un ochi dement ce încearcă să transmită un mesaj, dar care a uitat totul, afară, de faptul că avea de transmis un mesaj. SFÂRŞIT

Se povesteşte că în Ulthar, pe celălalt mal al râului Skai, nimănui nu-i este îngăduit să ucidă o pisică. Sunt tot mai convins de asta, uitându-mă la cea care stă întinsă şi toarce aici, lângă foc. Pisica e un animal misterios. Ea ghiceşte şi vede lucruri pe care fiinţele umane nu le percep. Nu-i oare sufletul străvechiului Egipt şi subiectul istorisirilor uitate din Meroe şi Ophir? În plus, e rudă cu Stăpânul Junglei, iar în această calitate moşteneşte secretele sumbrei şi neliniştitoarei Africi. Sfinxul e vărul ei. Vorbeşte aceeaşi limbă, dar e mai veche decât el şi îşi aminteşte ceea ce Sfinxul a uitat.           În Ulthar, cu mult înainte de a se fi interzis uciderea pisicilor, trăiau un ţăran bătrân şi nevasta lui, cărora le plăcea să prindă şi să omoare pisicile vecinilor. De ce făceau ei un asemenea masacru? N-am habar. Mulţi oameni nu suferă pisicile şi nu le pot vedea alunecând pe furiş, prin curţi şi prin grădini după lăsarea amurgului. Poate că şi cei doi erau dintre aceştia, cert e că omorau toate pisicile care se apropiau de casa lor. După ţipetele auzite noaptea, mulţi săteni credeau că ei trebuie să fi avut un mod foarte aparte de a se descotorosi de animale. Evitau, însă, cu grijă să discute cu bătrânul şi cu femeia lui. Trebuie să spun că expresia feţelor lor ridate era înspăimântătoare. Într-adevăr, dacă proprietarii pisicilor îi detestau pe aceşti stranii locatari ai unei căsuţe modeste, ascunsă sub nişte stejari centenari în fundul unei curţi părăginite, teama le era încă şi mai mare. Şi în loc să-i trateze ca pe nişte ucigaşi, se mulţumeau să-şi împiedice animalele favorite să se apropie de casa blestemată. Când, ca urmare a vreunei imprudenţe, dispărea o pisică iar la căderea nopţii se auzeau zgomote ciudate, stăpânului ei nu-i ma rămânea nimic de făcut decât să se jeluiască, ori să se resemneze, mulţumind destinului că dispărutul nu era vreunul din copiii lui. Căci oamenii din Ulthar erau simpli. Ei nu ştiau de unde proveneau pisicile. Într-o, zi, o caravană cu străini veniţi din miazăzi pătrunse pe uliţele strâmte şi pavate din Ulthar. Călătorii aceştia aveau pielea închisă la culoare şi nu semănau cu cei ce străbăteau, de două ori pe an, satul. Pentru câţiva bănuţi, îţi ghiceau, norocul în piaţă şi cumpărau din câtştig coliere de sticlă. Nimeni n-ar fi ştiut să spună care le era ţara de baştină. Se purtau însă curios, iar rugile lor neobişnuite provocau uimire. Pe laturile căruţelor pictaseră siluete stranii ale căror corpuri omeneşti purtau capete de pisici, de şoimi, de berbeci şi de lei. Conducătorul caravanei avea pe cap o căciulă decorată cu două coarne şi un cerc ciudat.           În caravana aceea ieşită din comun se afla un băieţel orfan de tată şi de mamă, care îşi revărsase toată iubirea asupra unui frumos pisoi negru. Ciuma nu-i ocolise pe ai săi, lăsându-i totuşi acea mică făptură spre a-i uşura durerea. Când eşti foarte tânăr, poţi găsi alinare în ţopăielile vesele ale unei pisicuţe negre. Băiatul, pe care necredincioşii îl numeau Menes, era mai mult cu zâmbetul pe buze decât cu lacrimi în ochi când se juca, pe treptele unei rulote pictate straniu, cu micul său animal. În cea de-a treia dimineaţă a şederii călătorilor în Ulthar, Menes nu-şi mai găsi pisoiul negru. Văzându-l cum hohotea în piaţă, nişte săteni îi povestiră de bătrân şi de nevastă-sa, de zgomotele ce se auzeau noaptea pe lângă casa lor. La auzul acestor cuvinte, copilul se opri din plâns şi rămase pe gânduri. Apoi spuse o rugăciune. Îşi întinse braţele spre soare şi recită nişte litanii într-o limbă pe care nici un locuitor din Ulthar n-o putea înţelege. În clipa aceea, norii luară o formă curioasă. Pe cer se formară contururi vagi şi neclare de plante exotice, de creaturi hibride încununate cu cercuri şi coarne. Naturii îi plac câteodată asemenea figuri vânzolite, care fac impresie asupra celor cu imaginaţie. În aceeaşi noapte, călătorii plecară din Ulthar şi nu mai fură văzuţi niciodată.           Dimineaţa următoare, sătenii descoperiră cu tulburare că pisicile dispăruseră. Familiarele animale păreau să fi fugit din fiecare cămin. Mici, mari, grase, negre, cenuşii, galbene, vărgate, în tot satul nu mai era nici o pisică. Bătrânul Kranon, primarul, o ţinea morţiş că oamenii cu pielea închisă la culoare luaseră toate animalele acelea pentru a răzbuna moartea pisoiului lui Menes; el blestemă şi caravana, şi pe băiat. Dar Nith, notarul cel plăpând, declară că era vorba neîndoielnic de o nouă ispravă de-a bătrânului şi a nevestei sale, căci duşmănia lor faţă de pisici creştea cu fiecare zi. Totuşi, nimeni nu îndrăzni să-i învinuiască făţiş pe oamenii aceia siniştri. Atal, fiul hangiului, jură că văzuse toate pisicile din Ulthar adunate în amurg în curtea pustie a cocioabei lor. Puteai să dai însă crezare poveştilor unui băiat necopt? El spunea că pisicile le urmau solemn pe două dintre ele, ca şi cum ar fi îndeplinit un rit necunoscut. Dar sătenii, temându-se că bătrânul şi baba lui le făcuseră pisicilor farmece ca să moară, preferară să nu se ducă în locul acela lugubru. Îi aşteptară pe cei doi să iasă în sat, ca să-i copleşească de reproşuri. Satul Ulthar adormi mânios. În zori, însă, pare să se fi produs un miracol, fiindcă locuitorii, deşteptându-se, regăsiră pisicile din localitate. Mici, mari, grase, negre, cenuşii, galbene, vărgate toate pisicile reveniseră acasă. Păreau sătule şi curate şi torceau de plăcere. Localnicii discutară întâmplarea, mirându-se din ce în ce mai mult de acea aventură stranie. Bătrânul Kranon repetă că acolo era mâna oamenilor cu pielea închisă la culoare, deoarece toată lumea ştia prea bine că pisicile nu se întorceau niciodată vii de la casa celor doi consăteni siniştri. Cu toţii căzură de acord că, întrucât pisicile nu se atingeau nici de bucăţelele de carne şi nici de farfuriile cu lapte, era ceva necurat la mijloc. Timp de două zile întregi, pisicile din Ulthar refuzară să se uite la hrană şi doar se încălziră la soare, ori pe lângă vetre. Trecu o săptămână până când sătenii să observe că nu mui apărea nici o lumină la fereastra căsuţei de sub copaci. Apoi, Nith cel plăpând declară că nimeni nu-i mai văzuse pe bătrân şi pe nevastă-sa din noaptea când dispăruseră pisicile. După încă o săptămână, primarul îşi învinse teama şi se duse să vadă ce se petrece în locuinţa aceea tăcută. Avu grijă să meargă însoţit de doi martori: Shang, fierarul, şi Thul, cioplitorul în piatră. Când forţară uşa, nu găsiră decât două schelete perfect curăţate şi un mare număr de gândaci ciudaţi care forfoteau prin încăpere. Descoperirea asta prilejui numeroase discuţii. Zoth, judecătorul, se contrazise îndelung cu Nith, notarul cel firav. Kranon, Shang şi Thul erau hărţuiţi cu întrebări. Până şi Atal, fiul hangiului, fu interogat în mai multe rânduri şi primi drept răsplată bomboane. Se vorbea despre bătrânul sătean şi nevastă-sa, despre micul Menes şi pisoiul său negru, despre litaniile lui Menes şi cerul vânzolit, despre ce făcuseră pisicile în noaptea când plecase caravana şi despre ceea ce se găsise mai târziu în cocioaba de sub arborii întunecoşi ai acelei curţi respingătoare. Şi, ca să încheiem, localnicii stabiliră legea aceea minunată, despre care vorbesc negustorii în Hotheg, iar călătorii în Nir. Şi anume, că la Ulthar nimănui nu-i este îngăduit să ucidă o pisică. SFÂRŞIT

În mansardă m-a condus un bărbat grav, cu privirea inteligentă, îmbrăcat sobru şi purtând barbă căruntă. Mi-a spus următoarele:           — El a locuit aici, de fapt, şi vă sfătuiesc să nu atingeţi nimic, absolut nimic. Curiozitatea te împinge la gesturi iresponsabile. Noi nu intrăm niciodată, noaptea, în camera asta şi doar pentru a-i respecta ultimele dorinţe păstrăm locul neschimbat. Îi cunoaşteţi opera. Când, practic, ajunsese la capătul experimentelor, a intervenit societatea aceea abominabilă. Astfel că nu ştim unde este înmormântat. Nimeni n-a putut ajunge la membrii sectei, nici măcar oamenii legii. Sper să plecaţi de aici până la căderea nopţii. În plus, vă mai rog să lăsaţi pe masă obiectul care seamănă cu o cutie de chibrituri. Nu ştim ce reprezintă, dar presupunem că are o legătură cu tot ce a făcut. Mergem până acolo încât nici măcar nu-l privim cu insistenţă.           După o clipă, omul m-a părăsit. Mansarda era murdară şi plină de praf. În ciuda mobilelor sărăcăcioase, exista acolo ceva care te făcea să crezi că mai vechiul ei locatar nu era un obişnuit al cocioabelor. O etajeră cu scrieri clasice şi teologice acoperea o porţiune de zid, altă bibliotecă însuma tratate de magie: Paracelsus, Albert cel Mare şi alte texte, scrise într-un alfabet straniu, pe care n-am reuşit să-l descifrez. Camera avea şi un dulap. Singura ieşire era trapa deschisă deasupra unei scări înguste. Ferestrele erau lucrate în ochi-de-bou, iar grinzile de stejar înnegrit trădau o mare vechime. Pe scurt, casa aparţinea vechii lumi. Unde mă găseam? Fără îndoială, oraşul acela nu era Londra. După mine, era un mic port. Ciudatul obiect de pe masă mă fascina. Ştiam la ce foloseşte. Am scos din buzunar o torţă electrică – sau ceva asemănător – şi, concentrat, am făcut câteva încercări. Lumina nu era albă, ci violetă. Avea mai curând aspectul unei lucori radioactive decât pe acela al luminii veritabile. Nu mă serveam de ea, în fond, oa de o lampă obişnuită. La urma urmelor, aveam o lampă electrică obişnuită într-un alt buzunar.           Începea să se întunece, iar vechile acoperişuri şi hornurile aveau o înfăţişare stranie, văzute prin minuscula fereastră. Adunându-mi întreg curajul, am fixat cu o carte, pe masă, micul obiect. Apoi am îndreptat asupra lui razele luminii violete. Aceasta părea acum o ploaie de mici particule violete mai degrabă decât o rază continuă. Pe când lovea suprafaţa de sticlă din centrul curiosului obiect, se produceau nişte trosnete seci, precum al scânteilor ce străbat un tub cu vid. Suprafaţa de sticlă întunecată a emis o strălucire roz şi o vagă siluetă albă părea să prindă contur în mijlocul ei. În momentul acela am constatat că nu mai eram singur în încăpere. Mi-am vârât proiectorul în buzunar. Dar nou-venitul n-a vorbit şi n-am perceput nici un zgomot în” minutele următoare. Ca şi cum scena ar fi fost o pantomimă. Noul venit şi însoţitorii săi erau, totuşi, nişte făpturi de talie mare. Primul, un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, era îmbrăcat într-un costum preoţesc al Bisericii anglicane. Avea vreo treizeci de ani, tenul verzui şi, în ciuda trăsăturilor sale plăcute, fruntea neobişnuit de înaltă. Părul negru îi era bine tuns, pieptănat cu grijă, şi se răsese zdravăn, chiar dacă barba foarte închisă la culoare îi lăsa pe obraz o umbră albăstruie. Purta ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel. Nu se prea deosebea, în fond, de alţi oameni ai Bisericii anglicane pe care îi cunoşteam, dar avea fruntea mai înaltă, pielea mai întunecată, expresia mai inteligentă – şi era, de asemenea, în mod subtil mai diabolic.           Până să fi avut eu răgazul de a interveni, îşi şi zvâr-lise toate cărţile de magie în vatra aflată într-un cotlon al camerei, atât de ascunsă după coturile mansardei incit n-o remarcasem. Flăcările consumară volumele, într-un uluitor amestec de culori stranii şi de mirosuri groaznice.           Printre oamenii apăruţi atunci, am remarcat unul care purta mantie şi pantalon scurt, de episcop. Toţi lăsau impresia că îl urăsc şi, în acelaşi timp, se şi tem de primul sosit, iar acesta părea că încearcă în privinţa lor acelaşi sentiment. O expresie sardonică îi împietrise pe faţă, dar am putut vedea că-i tremura mina dreaptă pe când apuca spătarul unui scaun. Episcopul arăta biblioteca goală şi vatra cu flăcările aproape stinse. Primul sosit surâse răutăcios şi îşi întinse mâna stingă spre micul obiect de pe masă. Atunci, întreaga asistenţă s-a tras înapoi de spaimă. Procesiunea de clerici a dispărut încetul cu încetul pe scară, după ce se strecurase prin trapă. Plecând, fiecare din ei ne-a tratat cu gesturi ameninţătoare. Ultimul a părăsit locul episcopul.           Când am rămas singuri, primul sosit s-a îndreptat spre dulap şi ă scos din el un colac de funie. Căţă-rându-se pe un scaun, a legat un capăt al funiei de un cârlig înfipt în etajera de stejar negru din mijloc, iar la celălalt capăt a făcut un nod umblător. Înţelegând că voia să se spânzure, am avansat câţiva paşi, intenţionând să încerc să-i schimb hotărârea. M-a văzut, s-a întrerupt şi m-a privit cu o ciudată expresie de triumf care m-a tulburat. A coborât încet de pe scaun ca să se apropie de mine, cu un rânjet diabolic în colţul buzelor sale subţiri.           M-am simţit imediat în pericol de moarte şi am scos brusc din buzunar faimosul meu proiector. Căci, nu ştiu de ce, ceva îmi spunea că-mi va servi în apărare. I l-am îndreptat spre faţă. Trăsăturile lui îngălbenite luară o culoare violetă, apoi deveniră roz. Satanica exultaţie s-a schimbat într-o groază adâncă. Bă-tând brutal aerul cu braţele, s-a dat înapoi, poticnit. Se afla nu departe de trapa deschisă. Am strigat, să-l avertizez. Nu m-a auzit. În secunda următoare, a căzut pe spate prin deschizătura căscată şi a dispărut.           Cu grijă, m-am apropiat de trapă. Apâecându-mă peste seară, am constatat că jos nu se găsea nici un corp zdrobit. Dimpotrivă, am zărit o mulţime de oameni alergând spre mine cu lanternele aprinse. Farmecul liniştii şi al fantasmelor se spulberase. Auzeam din nou glasuri omeneşti şi vedeam iarăşi în obişnuitele noastre trei dimensiuni. Ce zgomot să-i fi atras, oare? Cei doi aflaţi în fruntea trupei (nişte săteni obişnuiţi) se opriră ca împietriţi, văzându-mă, iar unul dintre ei începu să strige:           — Ah! ah! Încă o dată!           Cuprinsă de panică, întreaga trupă s-a împrăştiat. Un singur om rămânea. L-am recunoscut pe bărbosul care mă condusese acolo. Stând drept, singur, cu o lanternă în mână, aştepta. Părea fascinat, nu însă şi înspăi-mântat. A venit alături de mine, în mansardă.           — Prin urmare, nu l-aţi lăsat în pace. Ştiu că s-a în-tâmplat. S-a mai petrecut o dată, dar atunci persoanei i-a fost frică şi a tras un foc. N-ar fi trebuit să-l faceţi să revină. Ştiţi prea bine ce vrea. S-a produs ceva cumplit, fără să se ajungă totuşi atât de departe încât personalitatea să vă fie în pericol. Dacă vă păstraţi sângele rece şi dacă acceptaţi să vă schimbaţi întrucâtva existenţa, o să vă bucuraţi de viaţă în continuare. Dar nu veţi putea trăi aici. Nu cred nici că Londra vă convine. Vă sfătuiesc să mergeţi în America. Să nu mai încercaţi o altă experienţă aici. Asta n-ar face decât să agraveze situaţia. Nu v-aţi descurcat tocmai rău, dar plecaţi imediat. Şi mulţumiţi cerului! Mă străduiesc să vă vorbesc sincer. S-a produs o anume schimbare în felul cum arătaţi. Era de aşteptat. Dar, dacă părăsiţi ţara asta, o să vă puteţi obişnui. Veniţi, e o oglindă în celălalt capăt al camerei. Chiar dacă nu sunteţi respingător, aş-teptaţi-vă la un şoc.           Cum tremuram de frică, omul cu barbă a trebuit să mă susţină până la oglindă. Un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, îmbrăcat în costumul Bisericii anglicane, purtând ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel ce sclipeau sub o frunte nefiresc de înaltă: primul sosit pe tăcute şi care îşi arsese cărţile.           Pentru tot restul vieţii, cel puţin în aparenţă, trebuia să fiu omul acela! SFÂRŞIT

„Există în jurul nostru demoni ai răului ca şi ai binelui, şi cred că trăim şi ne mişcam într-o lume necunoscută, într-un loc cu caverne, cu umbre, cu locuitori aflaţi la începutul evoluţiei lor. Poate că omul va regăsi într-o zi calea vechii ştiinţe, şi n-am nici o îndoială că o ştiinţă redutabilă mai supravieţuieşte.           ARTHUR MACHEN                 Cu câteva săptămâni în urmă, la capătul unei străzi din târgul Pascoag (Rhode Island), un trecător înalt, bine clădit şi plăcut la înfăţişare, a devenit, prin comportarea sa neobişnuită, sugiect de discuţie. Cobora, se pare, dealul pe drumul dinspre Chepachet. Ajungând pe strada principală a localităţii, căreia câteva clădiri rezervate afacerilor îi dădeau un aer important, omul cotise spre stânga. În locul acela, fără vreun motiv aparent, reacţionă într-un chip suprinzătoru. După ce privise fix timp de de câteva clipe cea mai înaltă dintre clădiri, se apucă să scoată urlete îngrozite, isterice, apoi ţâşni într-o cursă nebunească, terminată printr-o cădere la răspântia următoare. Ridicat de jos şi scuturat de mâini binevoitoare, el păru conştient, nevătămat şi, în mod evident, scăpat de atacul nervos. Bâlbâi nişte explicaţii stânjenite în legătură cu încercările prin care trecuse, apoi cu ochii plecaţi, o luă înapoi pe drumul spre Chepachet, fără să se mai întoarcă. Părea straniu ca un astfel de incident să i se întâmple unui bărbat atât de voinic, de robust, cu aerul atât de normal şi plin de înzestrări. Misterul nu fu elucidat nici de observaţiile unui martor care recunoscuse în el pe chiriaşul unui fermier de pe lângă Chepachet.           Omul, pe nume Thomas F. Malone, era un detectiv din New York aflat în concediu după o boală grea; o contactase în urma unei misiuni ieşite din comun, în jurul unei afaceri murdare ce se terminase tragic. Mai multe clădiri de cărămidă, foarte vechi, se prăbuşiră în timpul unei descinderi a poliţiei la care participase şi el. De altfel, referitor ]a moartea celor arestaţi şi a colegilor săi, ceva m-a frapat în mod deosebit. El unui era cuprins de o groază imensă faţă de orice clădire care le putea sugera, fie şi vag, pe cele prăbuşite, încât până la urmă, pentru o perioadă nedefinită, psihiatrii i-au interzis să le mai privească.           Un medic din poliţie, cu rude la Chepachet, apreciase drept ideal ca loc de convalescenţă acest cătun alcătuit din case coloniale, de lemn. Detectivul se instalase acolo, după ce promisese că n-avea să se aventureze nicicând pe străzile mărginite de clădiri din cărămidă fără să primească îngăduinţa specialistului din Woon-socket, căruia îi fusese încredinţat. Plimbarea aceea până fa Pascoag pentru nişte cumpărături făcute din magazine fusese o greşeală, iar bolnavul îşi plătise scump neascultarea: prin teamă, contuzii şi umilinţe. Asta era ce ştiau bârfitorii din Chepachet şi din Pascoag, dar de cazul său se interesau psihiatrii cei mai de vază.           La început, Malone mărturisise specialiştilor tot adevărul, însă se oprise, constatând că se lovea de oi neîncredere profundă. După aceea îşi ţinuse gura. N-a protestat când admiseseră cu toţii că prăbuşirea câtorva imobile vechi în cartierul Red Hook din Brooklyn, unde pierduseră mai mulţi ofiţeri de poliţie curajoşi, îi distrusese lui echilibrul nervos. Se spunea că ostenise mult la curăţarea acelor cuiburi de dezordine şi violenţă. Unele elemente ale anchetei erau prin ele însele îndea-juns de impresionante şi, fără îndoială, neaşteptata tragedie reprezenta picătura ce făcuse să se reverse pa-harul. Aceasta era o versiune edulcorată, acceptată de toată lumea. Nefiind îngust la minte, Malone şi-a dat seama că era mai bine s-o accepte şi el. Să povesteşti unor inşi lipsiţi de imaginaţie despre o oroare ce întrecea închipuirea omenească, aşa cum era grozăvia caselor, cartierelor şi conacelor mâncate de lepră şi de cancer, de un rău venit din lumi străvechi, ar fi fost o provocare ce putea atrage după sine zăvorârea într-o celulă capitonată. Ca om cu judecată, în ciuda misticismului său, Malone preferase unei asemenea perspective o perioadă de şedere în ţară.           Avea intuiţia celţilor pentru lucrurile stranii şi ascunse, dar şi privirea rapidă a logicianului pentru ceea ce, în înfăţişarea sa exterioară, nu-i părea convingător. Acest amestec îl antrenase destul de departe în decursul celor patruzeci şi doi de ani de viaţă, conducându-i în locuri neobişnuite pentru cineva născut într-un conac georgian din vecinătatea Parcului Phoenix, şi care-şi desăvârşise studiile universitare la Dublin. Acum, când îşi revedea amintirile înfiorătoare, Malone se felicita că păstrase doar pentru sine secretul unui lucru capabil să transforme un luptător neînfricat într-un nevrozat co-pleşit de nelinişte. Nu era pentru prima dată că senzaţiile sale bizare rămâneau fără explicaţie; iar însuşi faptul de a fi căzut în abisele poliglote ale lumii din subteranele New York-ului nu reprezenta, oare, o ciudăţenie a-flată dincolo de orice explicaţie raţională?           Cum să vorbeşti unor inşi prozaici despre vrăjitoria practicată în vechime şi despre minunile ce se înfăţişează numai ochilor sensibili? Cum să evoci acel cazan otrăvit cu toate drogurile unor epoci înfricoşătoare care-şi ames-tecă laolaltă veninul, perpelindu-şi spaimele obscene?           Văzuse infernala flacără verde a misterului nedezvăluit într-o zgomotoasă şi evazivă confuzie de pofte exterioare şi de blasfemii lăuntrice, şi zâmbise când toţi cunoscuţii lui din New York îşi bătuseră joc de ceea ce povestea el. Oamenii aceia cinici glumiseră, făcând haz de fantastica lui goană după mistere indescifrabile, şi-l asiguraseră că, în timpurile noastre, oraşul n-avea parte decât de mediocritate şi vulgaritate. Unul dintre ei pariase pe o sumă considerabilă că din relatarea aceea nu va ieşi nici măcar un articol pentru revista din Dublin. Să scrii o istorie cu adevărat interesantă despre lumea interlopă a New York-ului? Cugetând la asta, simţea acum că ironia sorţii îndreptăţise asemenea cuvinte nefaste, chiar dacă în ascuns le respingea semnificaţia. Oroarea întrezărită de el nu putea da naştere unei povestiri, deoarece, asemeni cărţii citate de criticul german al lui Poe, „es lăsst sich nicht lesen”, n-avea să se lase citită nici ea.