În vârful celui mai înalt munte din lume îşi au să...
Recent Posts
Visă nenorociri baronul doar, Cu oaspeţii războini...
Despre întâmplările petrecute în zilele de 18 şi 1...
Manuscris găsit pe coasta Yucatan.
În...
Unii cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar ...
La 16 iulie 1923, când şi ultimul lucrător şi-a te...
Efficiunt Daemones, ut quae non sunt, sic tamen qu...
Misterul trage la mister. După ce numele meu a dev...
CAZUL CHARLES DEXTER WARD
„Sărurile e...
Volumul conţine povestiri scrise de Howard Phillip...
Posts
În fiecare dimineaţă, în vecinătatea falezelor de la Kingsport, o ciudată pâclă urcă din mare. Albă şi pufoasă, se înalţă din adâncuri spre fraţii ei, norii, plină de visele păşunilor umede şi ale peşterilor Leviatanului. Iar când, mai târziu, ploi liniştite de vară cad pe acoperişurile ce-i adăpostesc pe poeţi, norii aceştia împrăştie fărâme de vise pentru ca oamenii să nu trăiască fără să aibă parte de misterele vechi sau de minunăţiile pe care în timpul nopţii planetele şi le povestesc între ele.
Când basmele se îndesesc şi devin prea numeroase în grotele tritonilor, iar cochiliile răsucite fac să răsune peste oraşele de alge marine uitate melodii deprinse de da Cei Vechi, atunci, nerăbdătoare, ceţurile se adună în aer, încărcate cu învăţături şi taine. Iar aceia care, de pe stânci, privesc oceanul, nu văd decât o neprihănire mistică, de parcă marginea falezei ar fi marginea lumii şi clopotele solemne ale balizelor ar răsuna într-un eter feeric.
La miazănoapte de Kingsport – târgul arhaic – stânci înalte se ridică în nişte curioase paliere, până.când ultima face ca nordul să pară suspendat în cer ca un nor cenuşiu, de gheaţă. Este singuratică, pisc izolat, ţâşnind în spaţiul nemărginit. În locul acela coasta se răsuceşte brusc, chiar acolo unde marele Miskatonic se aruncă în ocean după ce a străbătut câmpiile, dincolo de Arkham, purtând cu sine legendele şi ciudatele amintiri ale pădurilor şi colinelor Noii Anglii.
Marinarii din Kingsport îşi înalţă ochii spre faleza aşa cum alţii şi-i ridică spre steaua polară. Ei îşi fixează durata carturilor de noapte după felul cum ea ascunde ori lasă la vedere Ursa Mare, Casiopeea şi Dragonul. Pentru oamenii aceştia, faleza face parte din firmament şi, într-adevăr, ea nu dispare din privirile lor decât atunci când ceaţa acoperă stelele sau soarele. Ei se uită cu simpatie la unele faleze, bunăoară la cea botezată Taica Neptun, ori la înşiruirea de pinteni pe care o numesc Stăvilarul, dar de cea care se apropie cel mai mult de cer se tem. Întorşi din călătorie, marinarii portughezi îşi fac semnul crucii îndată ce o observă, iar yankeii bătrâni îşi spun că escaladarea, chiar posibilă să fie acolo, ar însemna ceva mai cumplit decât moartea, Există, totuşi, o casă veche în vârful înaltei faleze, iar seara poţi vedea lumină dincolo de ferestrele ei cu ochiuri mici. Clădirea se află acolo dintotdeauna. Cine locuieşte în ea conversează cu pâclele matinale ce se ridică din adâncuri, aşa spune lumea. El ar descoperi pe ocean lucruri stranii în clipele când marginea falezei se confundă cu marginea lumii întregi, când clopotele solemne ale balizelor încep să sune în eterul alb şi feeric. Se vorbeşte astfel fără un temei serios, căci stânca n-a fost nicicând explorată, iar oamenii din împrejurimi evită cu grijă să-şi îndrepte lunetele spre ea. Echipajele care vin la ancoră vara au scrutat-o prin binoclu, fără să distingă nimic altceva decât vechiul acoperiş cenuşiu, ascuţit, acoperit cu şindrilă şi având streaşină coborâtă până aproape de fundaţie, sau licărirea gălbuie filtrată prin ferestruici, la vremea serii. Vile-giaturiştii nu cred că „El” trăieşte în casa aceea de sute de ani, însă nici nu pot aduce dovezi menite să le susţină părerea eretică în ochii locuitorilor din Kingsport. Nici chiar Bătrânul cel straşnic care stă la taclale cu sticlele ceasuri întregi, cumpărându-şi cele necesare traiului cu monede de aur spaniol, străvechi, şi care ţine idoli de piatră în curtea casei sale antediluviene de pe Water Street, nu poate să spună decât că lucrurile stăteau la fel şi pe vremea când bunicul lui era doar un puştan, şi că tot aşa trebuie să fi fost cu veacuri în vrmă, când Belcher, Shirley şi Pownal erau guvernatorii Majestăţii Sale în provincia Massachusetts. Apoi, într-o vară, la Kingsport a apărut un filosof. Îl chema Thomas Olney şi preda lucruri plicticoase la o universitate din golful Narrangasett. Sosise împreună cu o soţie corpolentă şi cu nişte copii gălăgioşi. Ochii şi sufletul îi obosiseră de atâta aplecare asupra mereu aceloraşi înţelepciuni bine disciplinate. A contemplat ceţurile de pe diadema lui Taica Neptun, şi a încercat” să pătrundă în universul albelor mistere din lungul gradenelor uriaşe ale Stăvilarului. Dimineaţă de dimineaţă stătea lungit pe faleze, privind, peste marginea lumii, eterul criptic şi îndepărtat, ascultând clopotele spectrale şi ţipetele sălbatice ale pescăruşilor. Îndată ce pâcla se ridica, iar marea reintra în monotonia fumului produs de vapoarele cu aburi, el suspina şi descindea în târg, unde-i plăcea să se plimbe pe străduţele întortocheate şi vechi ce urcă şi coboară dealul, să studieze zidurile şubrede şi intrările cu coloane bizare ce adăpostiseră atâtea generaţii de marinari viguroşi. El vorbea până şi cu Bătrânul cel straşnic care nu-i iubea pe străini, dar pe acesta îl invita în casa lui incredibil de arhaică, unde tavanele joase şi lambriurile roase de cari erau martorii unor solilocvii neliniştitoare de-a lungul orelor nopţii.
Bineînţeles, Olney nu putea să nu remarce casa cenuşie şi tainică, pierdută pe stânca sinistră ce se confunda cu ceaţa şi cu cerul. Misterul din jurul clădirii stârnise mereu şuşoteli prin străduţele şerpuitoare din Kingsport. Straşnicul Bătrân relata cu voce astmatică povestea ştiută de la tatăl său, cel ce zărise într-o noapte un fulger imens ţâşnind din casa cu acoperişuri ascuţite şi înfigându-se în norii de pe cer. Bunicuţa Orne, a cărei căsuţă din Ship Street zace în întregime sub muşchi şi iederă, povestea că bunica ei auzise vorbindu-se despre nişte alcătuiri stranii, de ceaţă, care zburau şi intrau de-a dreptul prin poarta îngustă, unica de altfel, a locului aceluia inaccesibil – căci intrarea se găseşte pe buza falezei, spre ocean, şi nu-i vizibilă decât de pe vapoare.
La sfârşit, dornic să afle lucruri noi şi deloc marcat de teama locuitorilor din Kingsport sau de trândăvia obişnuită a vilegiaturiştilor, Olney luă o hotărâre cumplită. În ciuda educaţiei sale conservatoare, ori din cauza ei, căci existenţele rutiniere hrănesc ascunse pasiuni pentru necunoscut, el se jură să escaladeze faleza interzisă şi să viziteze vechea casă cenuşie care se profila pe cer. La drept vorbind, partea cea mai raţională a personalităţii sale îi sugera că locuitorii casei aveau posibilitatea să ajungă acolo dinspre interiorul ţinutului. Urmau, fără îndoială, o cale întinsă de-a lungul culmii celei mai apropiate de estuarul lui Miskatonic. Probabil îşi făceau târguielile la Arkham, ştiind bine că în Kingsport casa nu prea le era iubită, sau poate că pur şi simplu nu erau în stare să coboare faleza dinspre orăşel.
(în colaborare cu Kenneth Sterling)
Înainte de a mă odihni, fac aceste însemnări sumare, necesare raportului pe care urmează să-l prezint.
Descoperirea mea este atât de neobişnuită şi contrară tuturor experienţelor de până acum, încât merită o descriere amănunţită.
Am aterizatt pe aeroportul principal de pe Venus pe data de 18 martie, după timpul terestru, 9-VI după ca-îendarul planetei. Făceam parte din echipa lui Miller; mi-am primit echipamentul şi un ceas adaptat la rotaţia ceva mai rapidă a lui Venus şi mi-am executat obişnuitul antrenament cu masca. După două zile, am fost declarat aplt pentru misiune. Plecând de la sediul din Terra Novaal Companiei Cristalului în zorii zilei de 12-VI, am urmat ruta sudică, trasată pe hartă de An-derson. Era rea, fiindcă junglele acestea sunt mereu pe jumătate, impracticabile după ploaie. Probabil că umezeala dă plantelor căţărătoare consistenţa pielii: uneori trebuie să le tai cu maceta minute în şir, până să-ţi poţi deschide o trecere.
Spre amiază, vremea s-a îmbunătăţit. Vegetaţia a devenit mai suplă şi mai elastică, iar maceta lucra mai cu spor, însă nici chiar aşa nu puteam înainta foarte repede. Măştile de oxigen Carter sunt prea grele şi îl epuizează rapid pe un ins relativ bine clădit. O mască Dubois cu rezervor din burete în loc de tuburi ar fi produs un aer tot atât de bun, cântărind de două ori mai puţin. Detectorul de cristale părea să funcţioneze perfect, indicând cu regularitate o direcţie concordantă cu releveul lui Anderson. E curios să constaţi cum acţionează principiul afinităţii, fără trucul vechilor „nuiele de ghicit” ce se folosesc pe pământ. Trebuia să existe un important filon de cristal la mai puţin de o mie de kilometri, dar presupun că blestemaţii aceia de oameni-şopârlă îl ţin mereu sub pază. Îşi închipuie pesemne că suntem caraghioşi venind să căutăm acest mineral pe Venus, aşa cum şi noi îi găsim stupizi pentru că se bălăcesc în noroi când zăresc vreo bucată din el, păstrând-o-apoi în templul lor, pe un piedestal. Dacă şi-ar putea schimba, măcar, religia! Ei nu folosesc cristalul, decât cel mult ca obiect de rugăciune. Lăsând la o parte teologia, ar putea să ne dea voie să luăm ce dorim şi, chiar dacă ar învăţa să trateze cristalele în aşa fel încât să obţină energie, există aici mai mult decât suficiente pentru planeta lor şi a noastră luate împreună. Cât despre mine, m-am săturat să tot trec pe lângă filoane şi să caut cristale răzleţe prin albiile râurilor din junglă. Uneori, mi-aş dori ca o armată zdravănă de la noi să-i măture pe toţi cerşetorii ăştia plini de solzi. Vreo douăzeci de nave ar aduce trupe îndestulătoare ca să facă treaba. Nu poţi numi creaturile astea oameni, cu toate oraşele şi turnurile lor. Nu ştiu nimic altceva decât să construiască. Întrebuinţează săbii şi săgeţi otrăvite, dar nu cred că pretinsele lor oraşe prezintă mai multă importanţă decât furnicarele sau barajele ridicate de castori. Mă întreb dacă au măcar vreun limbaj adevărat, căci tot ce se povesteşte despre „comunicarea psihologică” prin tentaculele pe care le au pe piept îmi pare mai degrabă o glumă. Lumea se lasă înşelată de faptul că stau în picioare, însă aici nu-i decât o asemănare fizică întâmplătoare cu omul terestru. Mi-ar face o deosebită plăcere să umblu prin jungla planetei Venus fără să 'trebuiască să iau aminte la grupuleţele lor, şi nici să mă feresc de săgeţile lor otrăvite. Poate că erau co-recţi înainte de a fi început noi să le luăm cristalele, dar acum au ajuns o veritabilă plagă. Ne întâmpină cu săgeţi, ne taie conductele de apă. Sunt din ce în ce mai convins că au un simţ special, ca detectorul nostru de cristale. Nimeni nu i-a văzut vreodată legându-se de vreun om care n-avea cristale asupra sa. Pe la ora 1 după-amiază, o săgeată era cât pe ce să-mi dea jos casca şi pentru o clipă am crezut că unul din tuburile de oxigen îmi fusese străpuns. Diavolii aceia vicleni nu făcuseră nici cel mai mic zgomot şi, totuşi, trei dintre ei mă înconjuraseră. I-am lichidat pe toţi, trăgând roată cu pistolul aruncător de flăcări, căci reuşisem să-i localizez în ciuda culorii care-i făcea să se confunde cu jungla. Unul atingea doi metri şi patruzeci în înălţime şi avea un bot ca de tapir. Ceilalţi doi nu măsurau decât doi metri şi zece centimetri. Ceea ce-i face atât de temuţi este numărul, dar un singur regiment de lansatori de flăcări le-ar veni rapid de hac. E totuşi curios că ajunseseră să domine planeta. Intre creaturile vii, nu există niciuna mai presus de okmanii şi skorahii târî-tori, sau decât tukahii zburători de pe celălalt continent, dacă, bineînţeles, grotele platoului dioneean nu ascund cumva vreo populaţie necunoscută.
În jurul orei 2, detectorul a virat spre vest, indicând cristale izolate în dreapta mea. Asta era în conformitate cu teoria lui Anderson şi, prin urmare, mi-am schimbat ruta. Drumul era mai greu, nu doar fiindcă solul se înălţa, ci şi din pricină că viaţa animală devenea mai intensă, iar plantele carnivore mai numeroase. Despicam mai departe ugraţii, călcam în picioare skorahii, iar combinezonul de piele îmi era plin de urmele daro-hilor pe care tocmai îi strivisem. Soarele nu reuşea să usuce nămolul. La fiecare pas, picioarele mi se afundau zece-cincisprezece centimetri şi, când le trăgeam afară, se auzea un zgomot ca de sorbitură. Mi-ar place ca, pentru climatul acesta, cineva să inventeze un combinezon dintr-o altă substanţă decât pielea. Stofa ar putrezi, evident, dar o ţesătură metalică fină, care nu se destramă, ca tubul menit să ferească documentele de descompunere. Aşa ceva ar trebui să se poată face. Pe la 3 şi jumătate am mâncat. Dacă mâncare se poate numi faptul că-ţi vâri nişte tablete hrănitoare sub mască.
Nu mult după aceea, am observat o netă schimbare a peisajului. Florile vii. cu aspect veninos, deveneau sp?ctrale. Toate contururile începură să oscileze ritmic şi apărură puncte de lumină strălucitoare, dansând ia aceeaşi cadenţă. Apoi temperatura păru să fluctueze ca influenţată de un ciocănit ritmic. Întreg universul lăsa impresia că se zbate într-o pulsaţie adâncă şi regulată ce umplea spaţiul. Mi-am pierdut simţul echilibrului şi, cuprins de ameţeli, am început să mă clatin; am închis ochii, mi-am acoperit urechile cu palmele, însă situaţia nu s-a ameliorat. Totuşi, spiritul îmi era încă lucid şi, în câteva minute, am priceput ce se întâmplase. Dădusem peste una din acele bizare plante ale mirajelor, despre care circulau multe poveşti. Anderson mă prevenise, mi le descrisese foarte exact – tija stufoasă, frunzele ascuţite, florile marmorate, emanând gaze generatoare de vise şi capabile să pătrundă prin orice fel de mască. Amintindu-mi ce păţise Kailey cu trei luni în urmă, m-a cuprins panica şi am început să fug prin lumea dementă şi haotică pe care o ţeseau în jurul meu manifestările plantei. Apoi mi-am venit în fire şi am înţeles că nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă îndepărtez de sursa pulsaţiilor, deschizându-mi orbeşte o cale de trecere, fără să mai ţin cont de lucrurile în-vârtejite pe lângă mine, până când aş fi ajuns la adăpost, dincolo de raza de acţiune a plantei.
„Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”
Borellus.
I.
Rezultat şi prolog.
Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.
În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.
Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţe'e pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate.
Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.
Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine.
„Există în jurul nostru demoni ai răului ca şi ai binelui, şi cred că trăim şi ne mişcam într-o lume necunoscută, într-un loc cu caverne, cu umbre, cu locuitori aflaţi la începutul evoluţiei lor. Poate că omul va regăsi într-o zi calea vechii ştiinţe, şi n-am nici o îndoială că o ştiinţă redutabilă mai supravieţuieşte.
ARTHUR MACHEN
Cu câteva săptămâni în urmă, la capătul unei străzi din târgul Pascoag (Rhode Island), un trecător înalt, bine clădit şi plăcut la înfăţişare, a devenit, prin comportarea sa neobişnuită, sugiect de discuţie. Cobora, se pare, dealul pe drumul dinspre Chepachet. Ajungând pe strada principală a localităţii, căreia câteva clădiri rezervate afacerilor îi dădeau un aer important, omul cotise spre stânga. În locul acela, fără vreun motiv aparent, reacţionă într-un chip suprinzătoru. După ce privise fix timp de de câteva clipe cea mai înaltă dintre clădiri, se apucă să scoată urlete îngrozite, isterice, apoi ţâşni într-o cursă nebunească, terminată printr-o cădere la răspântia următoare. Ridicat de jos şi scuturat de mâini binevoitoare, el păru conştient, nevătămat şi, în mod evident, scăpat de atacul nervos. Bâlbâi nişte explicaţii stânjenite în legătură cu încercările prin care trecuse, apoi cu ochii plecaţi, o luă înapoi pe drumul spre Chepachet, fără să se mai întoarcă. Părea straniu ca un astfel de incident să i se întâmple unui bărbat atât de voinic, de robust, cu aerul atât de normal şi plin de înzestrări. Misterul nu fu elucidat nici de observaţiile unui martor care recunoscuse în el pe chiriaşul unui fermier de pe lângă Chepachet.
Omul, pe nume Thomas F. Malone, era un detectiv din New York aflat în concediu după o boală grea; o contactase în urma unei misiuni ieşite din comun, în jurul unei afaceri murdare ce se terminase tragic. Mai multe clădiri de cărămidă, foarte vechi, se prăbuşiră în timpul unei descinderi a poliţiei la care participase şi el. De altfel, referitor ]a moartea celor arestaţi şi a colegilor săi, ceva m-a frapat în mod deosebit. El unui era cuprins de o groază imensă faţă de orice clădire care le putea sugera, fie şi vag, pe cele prăbuşite, încât până la urmă, pentru o perioadă nedefinită, psihiatrii i-au interzis să le mai privească.
Un medic din poliţie, cu rude la Chepachet, apreciase drept ideal ca loc de convalescenţă acest cătun alcătuit din case coloniale, de lemn. Detectivul se instalase acolo, după ce promisese că n-avea să se aventureze nicicând pe străzile mărginite de clădiri din cărămidă fără să primească îngăduinţa specialistului din Woon-socket, căruia îi fusese încredinţat. Plimbarea aceea până fa Pascoag pentru nişte cumpărături făcute din magazine fusese o greşeală, iar bolnavul îşi plătise scump neascultarea: prin teamă, contuzii şi umilinţe. Asta era ce ştiau bârfitorii din Chepachet şi din Pascoag, dar de cazul său se interesau psihiatrii cei mai de vază.
La început, Malone mărturisise specialiştilor tot adevărul, însă se oprise, constatând că se lovea de oi neîncredere profundă. După aceea îşi ţinuse gura. N-a protestat când admiseseră cu toţii că prăbuşirea câtorva imobile vechi în cartierul Red Hook din Brooklyn, unde pierduseră mai mulţi ofiţeri de poliţie curajoşi, îi distrusese lui echilibrul nervos. Se spunea că ostenise mult la curăţarea acelor cuiburi de dezordine şi violenţă. Unele elemente ale anchetei erau prin ele însele îndea-juns de impresionante şi, fără îndoială, neaşteptata tragedie reprezenta picătura ce făcuse să se reverse pa-harul. Aceasta era o versiune edulcorată, acceptată de toată lumea. Nefiind îngust la minte, Malone şi-a dat seama că era mai bine s-o accepte şi el. Să povesteşti unor inşi lipsiţi de imaginaţie despre o oroare ce întrecea închipuirea omenească, aşa cum era grozăvia caselor, cartierelor şi conacelor mâncate de lepră şi de cancer, de un rău venit din lumi străvechi, ar fi fost o provocare ce putea atrage după sine zăvorârea într-o celulă capitonată. Ca om cu judecată, în ciuda misticismului său, Malone preferase unei asemenea perspective o perioadă de şedere în ţară.
Avea intuiţia celţilor pentru lucrurile stranii şi ascunse, dar şi privirea rapidă a logicianului pentru ceea ce, în înfăţişarea sa exterioară, nu-i părea convingător. Acest amestec îl antrenase destul de departe în decursul celor patruzeci şi doi de ani de viaţă, conducându-i în locuri neobişnuite pentru cineva născut într-un conac georgian din vecinătatea Parcului Phoenix, şi care-şi desăvârşise studiile universitare la Dublin. Acum, când îşi revedea amintirile înfiorătoare, Malone se felicita că păstrase doar pentru sine secretul unui lucru capabil să transforme un luptător neînfricat într-un nevrozat co-pleşit de nelinişte. Nu era pentru prima dată că senzaţiile sale bizare rămâneau fără explicaţie; iar însuşi faptul de a fi căzut în abisele poliglote ale lumii din subteranele New York-ului nu reprezenta, oare, o ciudăţenie a-flată dincolo de orice explicaţie raţională?
Cum să vorbeşti unor inşi prozaici despre vrăjitoria practicată în vechime şi despre minunile ce se înfăţişează numai ochilor sensibili? Cum să evoci acel cazan otrăvit cu toate drogurile unor epoci înfricoşătoare care-şi ames-tecă laolaltă veninul, perpelindu-şi spaimele obscene?
Văzuse infernala flacără verde a misterului nedezvăluit într-o zgomotoasă şi evazivă confuzie de pofte exterioare şi de blasfemii lăuntrice, şi zâmbise când toţi cunoscuţii lui din New York îşi bătuseră joc de ceea ce povestea el. Oamenii aceia cinici glumiseră, făcând haz de fantastica lui goană după mistere indescifrabile, şi-l asiguraseră că, în timpurile noastre, oraşul n-avea parte decât de mediocritate şi vulgaritate. Unul dintre ei pariase pe o sumă considerabilă că din relatarea aceea nu va ieşi nici măcar un articol pentru revista din Dublin. Să scrii o istorie cu adevărat interesantă despre lumea interlopă a New York-ului? Cugetând la asta, simţea acum că ironia sorţii îndreptăţise asemenea cuvinte nefaste, chiar dacă în ascuns le respingea semnificaţia. Oroarea întrezărită de el nu putea da naştere unei povestiri, deoarece, asemeni cărţii citate de criticul german al lui Poe, „es lăsst sich nicht lesen”, n-avea să se lase citită nici ea.
Cheia de argint de Howard Philips Lovecraft
The silver key 1929
Când împlini treizeci de ani, Randolph Carter pierdu cheia viselor.
Până în acel an, excursii noptatice, dincolo de spaţiu, în stranii cetăţi străvechi şi în grădini de neuitat din munţii fermecaţi ce se întind deasupra mărilor străvezii, îl despăgubiseră pentru cenuşiul vieţii de zi cu zi. Ajuns la mijlocul vieţii sale, simţi că aceste privilegii îl părăseau treptat, pentru ca, până la urmă, să dispară cu totul. De atunci, nici galerele sale, după ce vor fi trecut săgeţile de aur ale Thranului, n-au mai putut naviga vreodată pe fluviul Ukranos, nici caravanele de elefanţi nu şi-au mai putut croi drum prin jungla înmiresmată până la palate uitate, cu coloane de ivoriu, ce dorm intacte şi fascinante sub clar de lună.
Citise prea multe lucruri în lumea reală, discutase cu prea mulţi oameni. Filosofi bine intenţionaţi îl învăţaseră să urmărească legăturile logice dintre evenimente şi să analizeze procesele ce dau naştere gândurilor şi viselor; în felul acesta, miraculosul se evaporă, în timp ce el, Carter, pierdu din vedere faptul că în mintea noastră, întreaga viaţa nu este decât o colecţie de imagini şi că nu există nici o deosebire între imaginile ce se nasc din obiecte reale şi acelea care se ivesc din visele noastre intime, după cum nu există nici un motiv de a le considera pe unele superioare celorlalte. Obişnuinţa îi împuiase capul cu o veneraţie superstiţioasă pentru tot ce este tangibil şi îl făcuse să se ruşineze în secret de reveriile sale. Înţelepţii îl asiguraseră că imaginile din visele sale erau copilăroase, seci şi mai mult decât absurde, pentru că acei care sunt prinşi în mrejele acestora se încăpăţânează să le creadă pline de semnificaţii şi intenţii, tot aşa cum cred într-un sens al naturii oarbe care, în realitate, scurmă fără nici un scop neantul, pentru a extrage ceva, şi schimbă apoi acest ceva într-un nou neant, fără să acorde, fără să recunoască nici o importanţă nici existenţei, nici aspiraţiilor acelor spirite ce se agită pentru o clipă în prezent şi apoi se cufundă în întuneric.
Aceşti înţelepţi îl înlănţuiseră de obiectele vizibile şi apoi îi explicaseră funcţionarea acestora, până când orice urmă de mister dispăruse din lume. Când, plângându-se şi pierzându-şi răbdarea, se grăbi să caute o portiţă de scăpare spre împărăţia crepusculară, acolo unde şi cea mai neînsemnată fărâmă de viaţă stă sub puterea vrăjii şi când făcu mare caz de cele mai mărunte asociaţii de idei ale spiritului său însetat de speranţă şi de nepotolite bucurii, înţelepţii îl călăuziră spre teritoriile noi şi spre miracolele ştiinţei, invitându-l să descopere miraculosul în învolburarea atomilor şi misterul în vidul dimensiunilor celeste. Mai târziu, când dădu greş, fiind incapabil să descopere miracole în miezul fenomenelor ale căror legi sunt cunoscute şi măsurabile, înţelepţii îi declarară că este lipsit de imaginaţie şi de maturitate, pentru că prefera iluziile din vis iluziilor lumii noastre materiale.
Astfel, încercând să facă ceea ce fac toţi ceilalţi, Carter susţinuse că evenimentele şi emoţiile terestre prezintă mai mult interes decât închipuirile unor suflete delicate şi rare. Nu-i contrazisese pe înţelepţi atunci când aceştia îi afirmaseră că în viaţa reală durerea animalică a unui porc la tăiere, sau cea a unui plugar dispeptic, au mult mai multă importanţă decât neasemuita frumuseţe a Narathului, a sutelor de uşi cizelate şi a cupolelor sale de calcedonie, pe care, nedesluşit, îşi amintea să le fi visat; şi, conform directivelor lor, începu să-şi dezvolte un deosebit simţ al milei şi al tragediei.
Din când în când, totuşi, nu se putea opri să nu remarce atât superficialitatea, instabilitatea şi lipsa de semnificaţie a tuturor aspiraţiilor umane, cât şi deşertăciunea absolută a impulsurilor noastre reale, deşertăciune contrastând radical cu idealurile pompoase pe care pretindem că le urmărim. Constatând că viaţa cotidiană este la tot pasul înţesată de ciudăţenii şi de trucuri, vru să recurgă la râsul politicos, arma pe care înţelepţii îl învăţaseră s-o folosească împotriva ciudăţeniilor şi artificialităţii viselor: era conştient că realitatea e mai puţin demnă de respect decât visul, pentru că este săracă în frumuseţe şi pentru că îi repugnă să-şi recunoască propria sa lipsa de cauză şi de scopuri precise. Prin aceste mijloace, ajunse un soi de umorist, fără să-şi dea seama că însuşi umorul nu are sens într-o lume fără aspiraţii înalte şi lipsită de orice criteriu al adevărului, atât în ceea ce priveşte durata coerentă, cât şi în ceea ce priveşte haosul.
În primele zile ale acestei sclavii, îşi întorsese faţa spre liniştitorul ritual al bisericilor de rând, pe care naiva credinţă a părinţilor săi îl făcuse să îl îndrăgească, sperând că, pornind de la acest ritual, se va deschide pentru el, netedă ca un bulevard, calea mistică ce promitea să fie o portiţă de evadare din cotidian. Uitându-se, însă, mai de aproape la acest ceremonial, nu putu să nu constate la o mare parte din preoţi, în pofida veşnicelor profesiuni de credinţă, domnia grotescă şi copleşitoare a unei frumuseţi şi a unei imaginaţii pe cale de dispariţie, a unei rutine care le veştejea încă mai mult şi a unei solemnităţi cu ritualuri nefireşti şi încremenite, ca acelea ale unei curţi de păsări nocturne. Se simţi adânc lezat de stângăcia cu care această credinţă căuta să se menţină în viaţă, de parcă încă ar mai fi reprezentat ultima salvare, din faţa spaimelor şi îndoielilor crescânde, a unei rase străvechi, asaltate de necunoscut. Carter încercă o mare dezamăgire văzând cu ce lux de ceremonii încerca poporul să extragă din vechile mituri o realitate terestră, care respingea fiecare pas înainte al lăudăroasei sale ştiinţe, şi solemnitatea deplasată a acestei tentative ucise în el până şi afecţiunea pe care ar fi putut să o păstreze pentru credinţele străvechi, pentru ritualurile lor sonore şi pentru clipele de emoţie şi de refugiu pe care i le ofereau adevărurile lor, pentru a înlocui visele şi călătoriile sale de până atunci prin ţinuturile eterice.
Atunci când abordă studiul acelora care se lepădaseră de vechile mituri îi găsi, totuşi, încă mai demni de dispreţ decât acei care nu o făcuseră. Aceştia nu ştiau că frumuseţea rezidă în echilibru şi că, într-un univers lipsit de sens, nu există nici un criteriu pentru plăcerea de a trăi, pentru că acest univers nu este în acord decât cu senzaţiile şi visele noastre, în timp ce – de fapt – el modelează la întâmplare minusculele sfere smulse din haos. Aceştia nu ştiau nici că binele şi răul, faimosul şi urâtul, nu sunt decât podoabele unui viitor a cărui unică valoare atârnă de întâmplarea norocoasă care a făcut din strămoşii noştri fiinţe înzestrate cu gânduri şi simţire, întâmplare cu detalii ingenios deosebite pentru fiecare rasă şi pentru fiecare cultură în parte. În loc să încerce să înţeleagă clar toate acestea, oamenii de teapa aceasta fie au negat în totalitate aceste fenomene, fie s-au compromis transformându-le în instincte obscure şi brutale, asemănătoare celor de care sunt stăpânite fiarele şi mitocanii. În acest fel, cuprinse de orgoliul grotesc de a se fi sustras unui univers mai puţin raţional decât al lor, vieţile lor se târăsc îndelung în durere, vrajbă şi sluţenie. Ei au schimbat falşii idoli ai milei oarbe şi ai fricii cu cei ai dezmăţului şi ai anarhiei.
Carter nu gustă deloc aceste libertăţi întru totul moderne, căci mediocritatea lor sordidă îi îmbolnăvea spiritul îndrăgostit de frumuseţea veşnică şi îi revolta raţiunea împotriva logicii firave de care dădeau dovadă promotorii acestora, mascând instinctele lor brutale cu sacralitatea smulsă vechilor idoli pe care îi respinseseră. Observă că, aidoma vechilor preoţi pe care îi detronaseră, cea mai mare parte dintre ei se dovedeau incapabili să se sustragă înşelătoriei de a crede că viaţa poate avea un alt sens decât ceea ce oamenii pot visa de la ea. Când, conform ultimelor descoperiri ştiinţifice, natura îşi proclama imoralitatea din profunzimile inconştienţei şi impersonalităţii sale, viaţa nu poate, într-adevăr, să conserve, mai presus de valorile frumuseţii, noţiunile elementare şi incontestabile de morală şi de etică. Pervertiţi şi ajunşi bigoţi datorită ideilor lor preconcepute de dreptate, libertate şi conformism, ei s-au lepădat de vechea doctrină, de vechea cale, de credinţele străvechi, fără să facă cel puţin efortul de a constata că această doctrină şi această veche cale reprezintă unica origine a modului lor actual de a gândi şi de a judeca, unicul lor criteriu într-un univers lipsit de sens, de scopuri fixe şi de un sistem de referinţă. Deposedate de acest cadru convenţional, vieţile lor, lipsite atât de direcţie, cât şi de interes, evoluaseră până la punctul în care, în cele din urmă, au ajuns să confunde plictiseala lor cu o forfotă aşa-zis utilă, lăsându-se în voia vacarmului şi a distracţiilor barbare, excitaţi de senzaţii animalice. Când, decepţionându-i, şi acestea deveniră anoste şi dezgustătoare, cultivară ironia şi sarcasmul şi, odată cu ordinea socială, descoperiră vina. Oare îşi vor da ei seama vreodată că reglementările lor brutale sunt la fel de nestatornice şi de contradictorii ca şi idolii strămoşilor lor şi că ceea ce este voluptate pentru o clipă devine otravă în clipa imediat următoare? Frumuseţea statornică şi senină nu ne apare decât în vis, dar lumea noastră a alungat departe această mângâiere în ziua când, prosternându-se în faţa realităţii, a izgonit tainele copilăriei şi ale inocenţei.
Prins în vârtejul agitaţiei fără sens, Carter se strădui să ducă o viaţă de om onest, bine intenţionat şi binecrescut, încetă să mai creadă în visele sale, pe care vârsta le făcea să se ofilească sub povara ridicolului, dar un înnăscut simţ al armoniei îl ajută să se păstreze aproape de calea urmată de cei de neamul şi rangul său. Cuprins de apatie, străbătea cetăţile oamenilor, suspinând pentru că nici un subterfugiu nu i se părea real şi fiecare sclipire a soarelui pe acoperişurile înalte şi fiecare lăsare a serii în pieţele împrejmuite de balustrade înalte nu slujea la altceva decât să-l facă să-şi amintească visele trăite odinioară şi să tânjească după ţinuturile eterice a căror taină o pierduse. Călătoriile nu erau decât o bătaie de joc; însuşi Marele Război îl mişcă destul de puţin deşi, încă de la început, se înrolase în Legiunea Străină. Acolo îşi făcu, pentru o vreme, chiar şi prieteni, dar calitatea emoţiilor, monotonia şi grosolănia concepţiilor lor îi stârniră curând dezgustul. Niciuna dintre rudele sale nu ar fi putut împărtăşi viaţa sa interioară şi, de aceea, aproape că se bucura la gândul că se aflau departe şi nu putea ajunge la ele. Singurii care l-ar fi putut înţelege erau bunicul său şi unchiul Christopher, dar amândoi muriseră de mult.
Atunci, se puse din nou pe scris, îndeletnicire pe care o abandonase complet atunci când visele sale îl părăsiseră. Dar nici în scris nu-şi află împlinirea şi mulţumirea, căci prezenţa lumii îl copleşea, împiedicându-l să se gândească la formele încântătoare de odinioară. O dispoziţie ironică dărâma minaretele crepusculare pe care le înălţase, şi teama foarte terestră de a nu fi verosimil izgonea din paradisul său feeric surpriza delicată a florilor. O milă prefăcută şi fadă se revărsa din belşug asupra personajelor sale, în timp ce mitul necesităţii emoţiilor verosimile şi a evenimentelor semnificative şi plauzibile ruina profunzimea inspiraţiei sale, făcând-o să se degradeze în satire sociale ieftine sau în alegorii aproape transparente. Noile sale romane se bucurară totuşi de un succes pe care cele dinainte nu îl cunoscuseră niciodată, dar când înţelese ce vid trebuise să închidă între coperţile lor pentru a le face pe placul turmei vanitoase a cititorilor săi, le arse şi încetă să mai scrie. Le luară locul romane deosebit de agreabile, în care surâse curtenitor viselor pe cale de a se înfiripa, dar îşi dădu curând seama că ambianţa sofisticată le golise de viaţă.
După aceste încercări, cultivă cu bună ştiinţă iluzia şi ajunse un maestru în stăpânirea tehnicilor de a crea bizarul şi insolitul, utilizându-le ca antidot împotriva banalului. Multe dintre aceste procedee nu întârziară să se dovedească, totuşi, precare şi sterile. Îşi dădu atunci seama că doctrinele populare ale ocultismului sunt la fel de seci şi de inflexibile ca şi cele ale ştiinţei, fără să se răscumpere pentru aceasta printr-o cât de palidă umbră de adevăr. Ipocrizia, prostia impertinentă şi incoerenţa gândirii nu pot înlocui visul, nu pot oferi unui spirit superior nici o posibilitate de evadare din lumea reală. Carter îşi procură o serie de cărţi blestemate şi se consacră studierii celor mai extraordinari şi mai subtili exploratori ai fantasticului. Scormonind tainele cunoaşterii, aşa cum puţini au reuşit să o facă, analizând vibraţiile ce se aud trosnind în adâncul celor mai tăinuite genuni ale vieţii, ale legendelor şi ale timpurilor imemoriale, făcu descoperiri care, ulterior, aveau să-l tulbure pe veci. Se hotărî să trăiască într-o lume neobişnuită şi, în acest scop, îşi mobilă locuinţa din Boston astfel încât să se adapteze stărilor sale schimbătoare de spirit: fiecare dintre ele avea parte de câte o cameră tapisată în culori adecvate, înzestrată cu cărţi şi obiecte corespunzătoare ei şi, mai mult, echipată cu aparate generatoare de senzaţii, lumină, căldură, sunet, gust şi miros.
Într-o zi, Carter auzi vorbindu-se despre un om temut şi ocolit în Sud, datorită tainelor încărcate de blesteme pe care acesta le aflase din cărţi şi tăbliţe de argilă aduse ilegal din India şi Asia. Îl căută şi trăi alături de el, împărtăşindu-i cercetările vreme de şapte ani, până când, într-un miez de noapte, reveni de unul singur şi cuprins de o spaimă fără margini din cimitirul străvechi şi necunoscut în care pătrunseseră amândoi. Se reîntoarse atunci în Noua Anglie, pentru a se stabili în Arkham, oraşul bântuit de stafii, vechea şi înfricoşătoarea reşedinţă a strămoşilor săi. Acolo, în vecinătatea sălciilor cărunte şi a acoperişurilor dărăpănate, de-a lungul nopţilor de smoală, continuă să treacă prin experienţe care l-au făcut să sigileze pentru totdeauna jurnalul unuia dintre strămoşii săi, un om mult prea negru la suflet. Toate aceste oribile experienţe nu îl purtară, totuşi, decât până la limita realităţii, fără a-l ajuta să treacă vreodată graniţa adevăratei ţări a viselor, cea pe care o cunoscuse în tinereţea sa; astfel, încât la vârsta de cincizeci de ani încetase să mai spere că ar mai putea fi fericit într-o lume mult prea preocupată de problemele de zi cu zi pentru a da răgaz frumuseţii să se arate şi mult prea aspră pentru a lăsa visele să se nască.
În cele din urmă, dezgustat de superficialitatea plină de fumuri a ceea ce oamenii obişnuiesc să numească realitate, Carter se retrase într-o singurătate străbătută de nostalgia tinereţii sale atât de încărcate de vise, din care îi mai rămăseseră doar răzleţe aduceri aminte. I se păru o prostie să-şi mai facă sânge rău ostenindu-se să mai rămână în viaţă, aşa că îşi procură prin intermediul unui cunoscut sud-american o otravă rară, cu efect fulgerător. Puterea obişnuinţei şi inerţia fură motivele pentru care amână, totuşi, acest act, şi continuă să lâncezească printre primele sale amintiri. Desprinse draperiile ciudate cu care acoperise pereţii şi readuse casa la starea în care se afla pe când era copil: draperii purpurii, mobilier victorian şi toate celelalte.
Cu timpul, ajunse să fie aproape mulţumit că-şi amânase sinuciderea, căci izolarea de lume şi relicvele tinereţii făcură ca viaţa şi minciunile ei să i se pară infinit de îndepărtate şi de ireale, astfel încât o speranţă firavă şi o vrajă nedesluşită se strecurară, din nou, noaptea în somnul său care, ani în şir, fusese doar o oglindă deformantă a realităţii diurne, aşa cum se întâmplă în visele tuturor oamenilor obişnuiţi. Acum, reapăru geana de lumină tremurătoare a unei lumi mai ciudate şi cu mult mai fantastice, geană de lumină vestind apropierea unei prezenţe de neocolit, vag înfricoşătoare, întrupându-se în imaginile limpezi ca lacrima ale zilelor copilăriei, în timp ce clipe nestatornice, de mult uitate, îi reveneau în memorie. Adesea, se trezea strigându-şi bunicul sau mama, deşi amândoi se odihneau în mormânt de un sfert de secol.
Într-o noapte, bunicul sau îi aminti de Cheie. La fel de plin de viaţă ca odinioară, bătrânul erudit cu părul cărunt îi vorbi pe îndelete şi cu înflăcărare despre neamul lor străvechi şi despre straniile năluciri pe care le avuseseră strămoşii lor, oameni plini de rafinament şi de sensibilitate. Îl pomeni pe acel cruciat cu ochii ca doi tăciuni aprinşi care intrase în posesia unor taine înfricoşătoare, pe când era prizonierul sarazinilor, îl pomeni pe primul Sir Randolph Carter, cel care se iniţiase în magie în epoca elisabetană. Îl pomeni, de asemenea, pe acel Edmund Carter, care scăpase ca prin urechile acului de spânzurătoare în afacerea vrăjitoarelor din Salem, şi care pusese de-o parte, într-un sipet străvechi, o cheie mare de argint, moştenire de la strămoşii săi. Înainte ca Randolph să se fi trezit, nobilul vizitator avusese răgazul să-i explice unde se afla cufărul, străvechea minunăţie din stejar sculptat, al cărui capac ciudat nu mai fusese deschis de nimeni de două secole.
Carter îl descoperi în semiîntunericul unei mari mansarde prăfuite, uitat în adâncul unei comode pântecoase. Măsura în jur de un metru pătrat şi era ornamentat cu sculpturi în stil gotic, atât de înfricoşătoare încât nu era de mirare ca nimeni după Edmund Carter nu mai îndrăznise să-l deschidă. Nici un zgomot nu răzbătu din cufăr atunci când îl clătină, doar o delicată mireasmă de mirodenii necunoscute se răspândi în aer. Că înăuntru s-ar afla o cheie, părea a fi mai mult legendă îndepărtată, de existenţa căreia nu aflase nici măcar tatăl lui Randolph. Nici un sistem nu părea să fi fost prevăzut pentru a face să mai cedeze vreodată încuietoarea impunătoare, ferecată şi ruginită, astfel încât bătrânul cufăr părea pecetluit pentru vecie. Carter presimţea însă că înăuntru putea găsi cheia unei porţi spre vis, dar bunicul său nu-i indicase unde şi în ce fel să o folosească.
Un servitor bătrân forţă capacul sculptat, zgâlţâind, aşa cum făcuse el însuşi mai devreme, figurile hâde, cu priviri răutăcioase, sculptate în lemnul înnegrit de vreme. În interior zăcea, înfăşurată într-un pergament decolorat, o cheie enormă de argint, cu luciul mâncat de vreme, acoperită cu arabescuri oculte, dar fără nici o explicaţie lizibilă.
Voluminosul pergament cuprindea doar hieroglife ciudate, trasate cu trestia într-un alfabet necunoscut. Carter recunoscu, totuşi, aceste caractere: erau asemănătoare cu cele pe care le văzuse pe unul dintre sulurile de papirus aparţinând acelui cabalist erudit din Sud care dispăruse la miezul nopţii într-un cimitir neştiut de nimeni. Cel care începea să tremure, înfiorat de spaimă, de fiecare dată când începea să citească acel papirus.
Acum sosise rândul lui Carter.
Lustrui cheia şi o păstră alături de el, închisă noaptea în vechiul cufăr înmiresmat de stejar. Visele îi sporiră în intensitate, dar în niciunul dintre ele nu îi apărură cetăţile stranii sau grădinile nespus de frumoase de odinioară. Ele păreau a-şi fi asumat, în prezent, un rol bine definit, cu replici ce nu puteau fi răstălmăcite. Dintotdeauna îl ademeniseră în trecut, transmiţându-i voinţa contopită a tuturor strămoşilor săi, iar acum păreau să-l împingă – şi mai în urmă – spre o tainică origine ancestrală. Ştiu atunci că trebuia să se întoarcă la obârşii, că trebuia să se piardă în trecut pentru a-şi regăsi rădăcinile. Zile de-a rândul, gândurile îl purtară spre acele dealuri din nord unde, în vecinătatea năvalnicului Miskatonic, se ridică Arkham, oraşul bântuit, şi rustica reşedinţă solitară a seminţiei sale.
În lumina cu străluciri de chihlimbar a toamnei, Carter o apucă pe vechiul drum arcuit ce şerpuieşte printre fâneţe împrejmuite de ziduri scunde, povârnişuri împădurite, ferme ascunse în văi adânci, însoţit de meandrele cristaline alt Miskatonicului peste care se înalţă, ici şi colo, poduri rustice din piatră şi lemn, traversând dealurile parcă pictate ce se pierdeau dincolo de orizonturi. O cotitură îi dezvălui pâlcul de ulmi uriaşi printre care, cu un secol şi jumătate mai devreme, unul dintre strămoşii săi se pierduse pentru totdeauna, într-un mod misterios.
Se înfioră când vântul îl făcu să tremure cu tâlc. Ceva mai încolo se iţea casa dărăpănată a acelei Goody Fowler, vrăjitoarea, cu ferestrele ei mici şi răutăcioase şi cu acoperişul lat şi înclinat spre nord până aproape de pământ. Trecând prin faţa ei, acceleră şi nu încetini până când maşina nu se căţără pe dealul de unde, netulburată şi albă, vechea casă a mamei sale şi a strămoşilor săi contempla de deasupra drumului priveliştea neliniştitoare, şi totuşi binevoitoare, a povârnişurilor stâncoase şi a văilor înverzite, ce se întretăia la orizont cu turlele îndepărtate din Kingsport şi, dincolo de acestea, cu nesfârşita întindere încărcată de vise a mării străvechi.
Pe culmea celui mai înalt deal se ivi deodată vechea reşedinţă a familiei Carter, pe care n-o mai văzuse de patruzeci de ani. Era trecut de mult de amiază când ajunse la poale, iar când opri la jumătatea urcuşului pentru a admira de sus împrejurimile, sub vraja razelor oblice ale soarelui bătând dinspre vest, priveliştea, scăldată într-un nor de lumină, părea învăluită într-un nimb de glorie şi de aur. Ciudăţenia viselor sale din ultimul timp şi speranţa pe care o ascundeau păreau a fi prezente în acest extraordinar peisaj tăcut, care îi evoca singurătăţile virgine de pe o altă planetă, în timp ce ochii săi descopereau cu încântare iarba catifelată a întinderilor pustii, unduindu-se în vale între zidurile gata să se prăbuşească, măreţia codrilor ca-n basme, scoţând în relief liniile purpurii şi îndepărtate ale unui al doilea şir de dealuri, înălţându-se dincolo de dealurile din apropiere şi ireala vale împădurită, deasupra căreia începea să se lase umbra, acoperind luminişurile umede în care izvoarele murmurau şi gâlgâiau printre strâmbe rădăcini turgescente.
Carter îşi dădu seama că motoarele şi mecanismele nu-şi aveau locul în inima acestei împărăţii în care îşi începuse căutările; îşi abandonă, aşadar, maşina la marginea pădurii şi, băgându-şi cheia de argint în buzunarul mantalei, începu să urce, cu greu, dealul. Acum, părea a se fi cufundat în adâncurile pădurii, dar ştia că vechea reşedinţă fusese înălţată pe o măgură pe care doar înspre nord nu exista pădure. Se întreba cum mai arăta în prezent casa pe care o lăsase, din neglijenţă, neocupată timp de treizeci de ani, de la moartea ciudatului frate al bunicului său, Christopher. În copilărie îşi petrecuse acolo mai multe vacanţe, descoperind stranii şi fatale miracole în pădurile din spatele livezii.
Noaptea era tot mai aproape, umbra se îngroşa în jurul lui. O spărtură neaşteptată printre arbori, undeva la dreapta sa, îi îngădui să zărească, pe deasupra pajiştilor în amurg, vechea clopotniţă a Congregaţiei din Kingsport, înălţată pe Central Hill. Sângerii în bătaia ultimelor unde de lumină, ferestruicile rotunde păreau să se mistuie în flăcările pe care le reflectau. O clipă mai târziu, când umbra deasă îl înghiţi din nou, îşi aduse aminte, cu o tresărire de surpriză, că aceasta viziune fulgerătoare nu putea să fi ţâşnit decât din adâncurile memoriei sale, din copilărie şi numai de acolo, dat fiind că vechea şi alba biserică fusese dărâmată de mult pentru a se putea mari cu încă un salon spitalul Congregaţiei. Citise cu interes ştirea, într-un ziar care vorbea în legătură cu acest subiect despre subterane şi tuneluri misterioase, săpate în dealul stâncos, descoperite sub biserică.
Un glas ascuţit răsună deodată, străbătând această enigmă în legătură cu care tocmai îşi punea întrebări, şi acest sunet familiar îl făcu să tresară din nou, în ciuda anilor care trecuseră de când îl auzise ultima oară. Bătrânul Benijah Corey, deja foarte în vârstă pe timpul vizitelor sale din copilărie, fusese servitorul fratelui bunicului său, Christopher. Trebuie că acum bătea suta de ani, căci acest glas ascuţit nu putea veni de la nimeni altcineva. Carter nu putu desluşi cuvintele, dar vocea era una dintre acelea care îţi rămân în minte şi nu te poţi înşela asupra lor când le auzi din nou. Să-ţi vina oare să crezi că bătrânul Benny mai putea fi încă în viaţă?
— Domnişorule Randy, domnişorule Randy, unde eşti? Vrei s-o faci să moară de spaimă pe bătrâna ta mătuşă Martha? Nu ţi-a spus ea de atâtea ori să nu te îndepărtezi de casă după-amiaza şi să te întorci înainte de căderea nopţii? Randy! Raaan-dy! Puştiul asta moare de plăcere să se afunde în pădure; îşi petrece jumătate din timp visând pe deal, aproape de Sălaşul Şerpilor. Hei, Raaan-dy!
În întunericul gros ca smoala, Randolph Carter se opri şi se frecă la ochi. Ceva nu era în ordine. Ajunsese într-un loc în care nu avea de ce să ajungă, unde nu avea nici o treabă. Se rătăcise tare departe şi acum era iremediabil târziu. Nu se uitase cât arăta ceasul clopotniţei din Kingsport, deşi ar fi putut s-o facă uşor cu ajutorul lunetei sale de buzunar; îşi dădea însă seama că întârzierea sa avea ceva de nemărturisit şi fără precedent. Nu prea sigur că luneta era încă la el, băgă mâna în buzunarul de la bluză pentru a verifica. Nu, nu era, dar dădu peste marea cheie de argint pe care o găsise undeva, într-un cufăr. Odată, unchiul Chris îi îndrugase o poveste ciudată despre un cufăr vechi, care nu fusese deschis niciodată, în care s-ar fi aflat o cheie, dar mătuşa Martha i-o retezase brusc, zicând că astea nu sunt lucruri de spus unui copil care, şi-aşa, are capul plin de trăsnăi. Încerca să-şi amintească unde Dumnezeu ar fi putut găsi aceasta cheie, dar ceva îi scăpa. Presupuse că treaba se întâmplase în mansarda casei sale din Boston şi se revăzu, nedesluşit, pe cale de a-l corupe pe Parks, oferindu-i o sumă echivalentă cu salariul său pe o jumătate de săptămână, pentru a-l ajuta să deschidă cufărul. Imaginea îl făcu să se liniştească, cel puţin în legătură cu acest subiect, dar în timp ce rememora scena, îl uimi ceva extrem de neobişnuit în înfăţişarea lui Parks, de parcă ani lungi şi-ar fi lăsat urmele trecerii lor pe faţa micuţului şi harnicului cockney, crestând-o cu nenumărate riduri.
— Raan-dy! Ran-dy! Hei! Hei! Randy!
Rotocolul luminos al unei lanterne apăru şovăielnic de după neagra cotitură şi bătrânul Benijah se năpusti asupra siluetei aiurite şi amuţite a hoinarului.
— Dracul să te ia, băiete, aici erai! N-ai limbă, de nu răspunzi? De o jumătate de oră te strig într-una şi sunt sigur că m-ai auzit de mult. Nu ştii că mătuşa-ta Martha îşi iese din minţi când te ştie pe afară noaptea? Aşteaptă să te spun unchiului Chris, se va face foc. Ştii doar că pădurea nu e un loc pe unde să hoinăreşti la ora asta. Sunt aici lucruri care nu-ţi pot face decât rău, şi asta o aflase deja bunicul meu. Hai, domnişorule Randy, să ne întoarcem, sau Annah nu ne va mai păstra mult timp cina caldă.
Randolph Carter urca din greu drumul pieptiş, în timp ce prin înaltul rămuriş al toamnei, răzbătea licărirea stelelor tremurând în depărtare, ridicându-se fantastice deasupra întâmplărilor de pe pământ. Câinii lătrau, lumina gălbuie a micilor ochiuri de sticlă strălucea din cel mai înalt turn şi deasupra măgurii despădurite în vârful căreia se clătina un imens acoperiş negru, dinaintea vestului slab luminat, ardeau Pleiadele. Mătuşa Martha era în prag şi nu-l bombăni prea tare pe copilul vagabond, atunci când Benijah îl împinse înăuntru. Îl ştia prea bine pe unchiul Chris, pentru a nu fi surprinsă de o astfel de purtare din partea unui Carter. Randolph nu arătă nimănui cheia, cină în tăcere şi nu protestă când sosi ora culcării. I se întâmpla să viseze mai bine atunci când rămânea treaz şi, apoi, dorea să se folosească de cheie.
Dimineaţa, Randolph fu în picioare devreme şi ar fi rupt-o la fugă spre partea cea mai înaltă a pădurii, dacă unchiul Chris nu l-ar fi înşfăcat şi nu l-ar fi aşezat cu forţa pe scaun, dinaintea micului dejun. Privea nerăbdător în jurul lui, rotindu-şi ochii prin încăperea uşor înclinată, ba spre covorul zdrenţuit, ba spre tavanul cu grinzi aparente, ba spre stâlpii din colţuri. Surâse atunci când crengile copacilor din livadă zgâriară ochiurile de geam plumbuite. Aproape de el, copacii şi dealurile erau poarta acelei împărăţii din afara timpului, adevărata sa patrie.
Când putu în sfârşit să o şteargă, pipăi buzunarul bluzei, pentru a se convinge că marea cheie se mai afla încă acolo şi, liniştindu-se, alergă spre acea pantă a dealului care, începând de la capătul livezii, se înălţa chiar mai sus decât măgura însăşi. În pădure, pământul era aşternut cu muşchi şi, ici-colo, se întrezăreau, misterioase în lumina slabă, mari stânci acoperite de licheni, asemănătoare monoliţilor druidici înălţaţi printre trunchiurile imense şi răsucite ale unei păduri vrăjite. Randolph trecu, în timpul urcuşului său, peste un râuşor năvalnic a cărui cascadă părea să intoneze, puţin mai la vale, câteva incantaţii runice pentru faunii ascunşi şi nevăzutele driade.
Ajunse atunci până la peştera demonică, cu nume de temut, săpată în povârnişul pădurii, „Tainiţa şerpilor”. Oamenii din partea locului ocoleau această tainiţă şi Benijah îl sfătuise, de nenumărate ori, să se ţină departe de ea. Era adâncă, mai adâncă decât oricare alta, credea Randolph, până când a descoperit apoi, într-un colţ întunecat, o crăpătură ce dădea într-o altă grotă încă mai întinsă. Era un soi de cavou bântuit, ai cărui pereţi de granit dădeau curioasa impresie că ar ascunde un şiretlic intenţionat. De această dată se târî, ca de obicei, de-a lungul crevasei, luminându-şi drumul cu chibrituri şterpelite din cutia din salonaş, şi străbătu orificiul de trecere cu o grabă pe care cu atât mai greu i-ar fi fost s-o explice cuiva, cu cât nici el nu o înţelegea. N-ar fi putut spune de ce se apropia atât de sigur pe sine de peretele cel mai îndepărtat şi de ce scotea din buzunar, aşa cum tocmai o făcea, marea cheie de argint. Când, în acea noapte, se întoarse acasă ţopăind, nu se scuză în nici un fel pentru întârziere, nu dădu nici o explicaţie asupra locului de unde venea şi nu acordă nici cea mai mică atenţie reproşurilor făcute pentru că nesocotise cu desăvârşire sunetul cornului care-l chemase la masa de prânz.
Este în prezent admis de toate rudele îndepărtate ale lui Randolph Carter, că în al zecelea an al vieţii acestuia s-a petrecut un fapt care i-a ascuţit imaginaţia. Ernest B. Aspinwall, vărul său din Chicago, mai mare cu zece ani decât el, îşi aminteşte desluşit de o schimbare intervenită în comportamentul acestui băiat după toamna anului 1883. Randolph avusese viziuni cum puţini au, dar încă şi mai nefirească era puterea sa de a anticipa lucruri cât se poate de reale. Pentru a spune lucrurilor pe nume, părea să fi dobândit un dar al profeţiei ieşit din comun şi avea cele mai ciudate reacţii faţă de fenomene care, lipsite de rezonanţă în epocă, aveau să îndreptăţească mai târziu neobişnuitele sale afirmaţii. Pe măsură ce în deceniile următoare aveau să apară în cartea istoriei, unul câte unul, noi nume, noi invenţii sau noi evenimente, oamenii au putut să-şi aducă aminte, cu uimire, felul în care, cu mulţi ani în urmă, Carter lăsase nepăsător să-i scape câteva cuvinte legate fără îndoială de ceea ce atunci era de domeniul viitorului foarte îndepărtat. El însuşi nu găsea nici un înţeles acestor cuvinte, nu ştia de ce anumite fapte îi provocau anumite emoţii şi socotea vinovate de toate acestea câteva vise uitate. Mai târziu, în 1897, deveni brusc livid atunci când un călător oarecare pomeni în poveştile sale de oraşul francez Bellay-en-Santerre. Prietenii săi îşi reamintiră acest incident în 1916, când Carter a fost grav rănit în acest oraş, pe când lupta în Legiunea Străină, în timpul Marelui Război.
Faptul că rudele lui Randolph Carter comentează din nou toate acestea se explică prin recenta sa dispariţie. Bătrânul său servitor Parks este ultima persoană care l-a văzut plecând într-o zi dis-de-dimineaţă şi luând cu el în maşină o cheie pe care o descoperise de curând. Parks îl ajutase să extragă acea cheie din vechiul cufăr în care fusese închisă şi se simţise tulburat într-un mod nedesluşit de ea, dintr-un motiv ciudat pe care nu-l putea exprima. Părăsindu-l, Carter îi declarase că avea intenţia să călătorească în împrejurimile Arkhamului, pentru a revedea ţinutul strămoşilor săi.
Maşina sa fu regăsită la jumătatea coastei Elm Mountain, trasă cu grijă la marginea drumului spre vechea reşedinţă a familiei Carter. Oamenii din partea locului descoperiră în interior un sipet de lemn înmiresmat, acoperit cu sculpturi înfricoşătoare. Acest cufăr conţinea doar un pergament ciudat, pe care nici un lingvist şi nici un paleograf nu a reuşit să îl identifice sau să îl descifreze. Ploaia spălase, cu timpul, orice urmă de paşi, dar detectivii din Boston ar fi putut avea ceva de spus în legătură cu evidenta dezordine în care se găsea schelăria năruită a reşedinţei Carter. Aceasta arăta, după părerea investigatorilor, de parcă cineva ar fi scormonit de curând prin ruine. O batistă albă, obişnuită, găsită ceva mai departe, pe coasta dealului, n-a putut fi identificată ca aparţinând dispărutului.
Moştenitorii lui Randolph Carter au adus în discuţie partajul bunurilor sale, dar eu mă voi opune categoric deschiderii acestei succesiuni, căci nu cred să fi murit. Există spirale ale timpului şi ale spaţiului, ale visului şi ale realităţii, pe care numai un visător le poate bănui. Ceea ce ştiu despre Carter mă îndreptăţeşte să cred că a găsit, pur şi simplu, mijlocul de a pătrunde în acest labirint. Nu pot să ştiu dacă el va mai reveni vreodată printre noi. Tânjea să regăsească colinele pierdute ale visurilor sale şi suspina după copilăria sa. Cam pe atunci găsi o cheie şi, nu ştiu de ce, înclin să cred că a fost capabil să profite într-un mod ciudat de această descoperire.
Îl voi descoase când ne vom revedea, căci mă aştept să îl întâlnesc peste puţin timp, într-o anume cetate din vis prin care amândoi aveam obiceiul să cutreierăm. În Ulthar, dincolo de râul Skai, se zvoneşte că un nou rege a fost urcat în tronul de opal al Ilek-Vadului, oraş fabulos ce îşi înalţă turnurile pe înaltele faleze de sticlă dominând marea crepusculară în care gnorri cu barbă şi cu înotătoare îşi construiesc labirinturile lor copleşitoare. Cred că ştiu, sau mai degrabă chiar ştiu, cum să interpretez acest zvon. Cert este că sunt nerăbdător să văd apărând marea cheie de argint, căci în arabescurile ei oculte odihnesc simbolic toate scopurile şi toate tainele acestui univers orb şi impersonal.
SFÂRŞIT