Howard Philips Lovecraft

I.           În chinuitele mele timpane răsună neîncetat un coşmar de zumzăituri, bătăi din aripi şi un hămăit slab, îndepărtat, ca al unui câine gigantic. Nu este vis, nu este, mă tem, nici măcar demenţă, căci deja s-au întâmplat prea multe ca să pot avea asemenea îndoieli. St. John este un hoit sfârtecat. Numai eu singur ştiu de ce, iar cele ştiute de mine sunt de un atare soi, încât îmi vine să-mi zbor creierii de frică să nu fiu hăcuit în acelaşi fel. Jos, coridoare întunecoase, nesfârşite, de fantasme înfricoşătoare absorb cernita, informa Nemesis care mă mână la autodistrugere.           Să ierte Cerul sminteala şi morbiditatea care ne-a pus pe amândoi sub semnul unui destin atât de monstruos! Plictisiţi de truismele unei lumi prozaice, în care până şi bucuriile romanţei şi aventurii îşi pierdeau curând savoarea, St. John şi cu mine urmaserăm cu entuziasm fiece curent intelectual şi estetic ce promitea să ne alunge urâtul. Enigmele simboliştilor şi extazele prerafaeliţilor, le-am încercat pe toate la timpul lor, dar fiecare nouă stare seca prea repede, pierzându-şi noutatea şi atractivitatea. Numai sumbra filosofie a decadenţilor ne mai însufleţea, iar pe aceasta o consideram un tur de forţă numai sporind treptat profunzimile şi caracterul diabolic al scrutărilor noastre. Baudelaire şi Huysmans curând nu mai făceau furori, până când nu ne mai rămaseră decât stimulii mai direcţi ai experienţelor şi peripeţiilor personale neobişnuite. Tocmai această nevoie emoţională înspăimântătoare ne-a mânat până la urmă pe acel detestabil curs pe care îl menţionez până şi astăzi cu ruşine şi sfială, acea hidoasă extremă a neruşinării umane, dezgustătoarea practică a jefuirii mormintelor.           Nu pot dezvălui detaliile şocantelor noastre expediţii, ori cataloga măcar parţial cele mai oribile trofee ce ne decorau muzeul fără nume, organizat de noi în marea clădire din piatră unde locuiam împreună, singuri şi fără servitori. Muzeul nostru constituia o blasfemie, un loc inimaginabil, în care, cultivând gustul satanic al unor virtuozi nevropaţi, creasem un univers al terorii şi putrefacţiei menit să ne trezească simţurile tocite. Era o cameră secretă, aflată mult sub pământ, unde diavoli cu aripi imense, sculptaţi în bazalt şi onix, vărsau din gurile larg căscate şi rânjite o stranie lumină verde şi portocalie, iar ţevi pneumatice ascunse făceau siluetele roşii ale obiectelor funerare să se prindă în caleidoscopice dansuri ale morţii, ţesându-se unul lângă altul în voluminoase draperii negre. Prin aceste ţevi se răspândeau, după voie, miresmele după care tânjeam cel mai tare: uneori, parfumul palizilor crini sepulcrali, alteori mirosul narcotic al închipuitelor giulgiuri ale defuncţilor regi orientali, iar câteodată – cum mai tremur când îmi aduc aminte! – îngrozitoarele miesme, care-ţi îngheţau sângele-n vine, ale unui mormânt descoperit.           De pereţii acestei încăperi respingătoare se rezemau carcasele mumiilor antice, alternând cu trupuri parcă însufleţite, atrăgătoare, împăiate la perfecţie, mântuite de arta taxidermiei, şi cu pietre de mormânt smulse din cele mai vechi cimitire ale lumii. Nişe, ici şi colo, conţineau cranii de toate formele şi capete conservate în diverse stadii de putrefacţie. Acolo s-ar fi putut găsi tigvele chele, putrezite, ale unor faimoşi nobili, alături de căpşoarele aurii, proaspete şi radioase, ale pruncilor îngropaţi de curând. Statui şi tablouri se aflau acolo, toate ilustrând subiecte odioase, unele executate chiar de St. John şi de mine. Un portofoliu închis cu lacăt, legat în piele tăbăcită de om, conţinea anumite desene necunoscute, ce nu se puteau numi, despre care se zvonea că Goya le făcuse, dar nu mai avusese îndrăzneala să le şi recunoască. Existau instrumente muzicale greţoase, alămuri, corzi şi suflători, din care St. John şi cu mine scoteam uneori sunete disonante de o aleasă morbiditate şi de o hidoşenie „cacodemoniacă”. În acelaşi timp, într-o mulţime de cabinete din abanos cu incrustaţii zăcea cea mai incredibilă şi inimaginabilă varietate de prăzi smulse mormintelor şi colecţionate vreodată de nebunia şi perversitatea omenească. Despre aceste prăzi, în special, nu trebuie să vorbesc. Slavă Domnului că am avut curajul să le distrug, cu mult înainte de a mă gândi să mă omor.           Raidurile de jaf în care ne adunam comorile indescriptibile constituiau mereu evenimente artistice memorabile. Nu eram nişte jefuitori vulgari, ci lucram numai în anumite condiţii, date de starea sufletească, peisaj, împrejurimi, vreme, anotimp şi faze ale lunii. Aceste distracţii erau pentru noi cea mai aleasă formă de expresie artistică, şi acordam detaliilor o grijă tehnică fastidioasă. O oră nepotrivită, un efect de lumină discordant ori vreo manevrare stângace a ţărânei umede ar fi distrus aproape complet, în ochii noştri, extaticul fior ce urma exhumării vreunui secret de rău augur al pământului. Afinitatea noastră faţă de scene romaneşti şi situaţii picante era intensă şi insaţiabilă. St. John era întotdeauna liderul şi el a fost cel care m-a dus într-un final în acel loc blestemat unde ne-am găsit hâda şi inevitabila damnare.           Prin ce fatalitate malignă am fost noi ispitiţi într-acel îngrozitor cimitir din Olanda? Cred că au fost sumbrele zvonuri şi legende, poveştile despre cineva îngropat acolo în urmă cu cinci veacuri, care fusese el însuşi un jefuitor de morminte la timpul său şi furase un lucru fermecat dintr-un sepulcru măreţ. Îmi aduc aminte de scenă în aceste clipe de sfârşit: palida lună tomnatică deasupra mormintelor, aruncând sinistre umbre alungite, arborii groteşti, cu ramuri mohorâte, plecate la pământ, aproape atingând iarba sălbatică şi lespezile fărâmate, legiunile nenumărate de lilieci stranii şi colosali care zburau sub razele lunii, biserica veche, acoperită de iederă, întinzând un uriaş deget spectral spre cerul livid, insectele fosforescente care dansau ca flăcările morţii sub tisa dintr-un colţ îndepărtat, mirosurile mucegaiului, ale vegetaţiei şi ale unor lucruri mai puţin explicabile amalgamându-se imperceptibil în vântul nopţii, ce le purta dincolo de mlaştinile şi mările îndepărtate. Mai rău decât toate era hămăitul slab, profund, al unui gigantic dulău pe care nici nu-l puteam zări, nici localiza cu certitudine. Când acest sunet ajunse la urechile noastre ne cutremurarăm, amintindu-ne de poveştile ţăranilor, căci cel pe care-l căutam fusese descoperit cu veacuri în urmă în exact acelaşi loc, sfâşiat şi sfârtecat de ghearele şi dinţii unei fiare de nedescris.           Îmi aduc aminte cum ne mai afundam sapele în groapa acestui jefuitor sepulcral şi cum ne mai înfioram la tabloul cu noi, mormântul, luna palidă ce ne privea, funestele umbre, arborii groteşti, liliecii titanici, biserica de demult, flăcările morţii dansând, miasmele greţoase, vântul de noapte tânguindu-se blând şi acel ciudat hămăit, auzit în surdină, ce părea să nu vină din nici o direcţie, de a cărui existenţă obiectivă nu prea puteam fi siguri. Apoi am dat peste o materie mai dură decât lutul umed şi am zărit o cutie dreptunghiulară, putrezită, pe care se formaseră cruste de minereuri în străfundurile ţărânei netulburate. Era incredibil de dură şi de groasă, dar atât de veche, încât până la urmă am reuşit cu mare trudă s-o deschidem şi să ne bucurăm ochii cu ceea ce conţinea.           Mult, uimitor de mult, mai rămăsese din acel schelet, în ciuda scurgerii celor cinci sute de ani. Deşi fărâmiţat în locurile unde muşcaseră colţii animalului care-l ucisese, se păstrase surprinzător de bine, şi ne-am desfătat privirile cu craniul de o albeaţă curată şi cu dinţii lungi şi neclintiţi, cu orbitele goale în care odată străluciseră doi ochi cu o frenezie la fel de funebră ca a noastră. În coşciug se mai găsea o amuletă de o formă ciudată şi exotică şi care, din câte se părea, fusese purtată în jurul gâtului celui ce dormea somnul cel veşnic. Reprezenta silueta bizar stilizată a unui ogar înaripat, ghemuit, sau a unui sfinx cu o figură semicanină, sculptată fin, în stilul Orientului Antic, într-o mică bucată de jad verde. Expresia ce se citea pe trăsăturile sale era respingătoare până la extrem, sugerând în acelaşi timp moartea, bestialitatea şi satanicul. La bază, avea o inscripţie cu litere pe care nici St. John, nici eu nu am reuşit să le identificăm, iar pe fund, ca un sigiliu al făurarului său, era gravat un craniu grotesc şi impunător.           Imediat ce ne căzură ochii pe această amuletă, am ştiut că trebuia să fie a noastră, că această comoară singură era logicul zălog dăruit nouă de mormântul vechi de veacuri. Chiar dacă trăsăturile sale ne-ar fi fost nefamiliare tot l-am fi dorit, însă pe măsură ce ne uitam mai atent ne dădeam seama că obiectul nu ne era întru totul străin. Necunoscut le era doar iubitorilor acelei arte şi literaturi ce se adresează celor sănătoşi la minte, dar noi am recunoscut în el acel lucru la care se făcea aluzie în paginile interzisului Necronomicon al arabului smintit Abdul Alhazred, îngrozitorul simbol al sufletelor, specific cultului necrofag din inaccesibilul Leng, în Asia Centrală. Am recunoscut prea bine sinistrele trăsături descrise de către bătrânul demonolog arab, linii, scria el, conturate prin vreo obscură manifestare supranaturală a sufletelor celor care-i tulburau şi-i chinuiau pe decedaţi.           Apucând obiectul din jad verde, am aruncat o ultimă privire spre craniul alb, cu orbite cavernoase, al celui care-l deţinuse. Am acoperit groapa cu pământ, aşa cum o găsiserăm. În vreme ce ne îndepărtam grăbiţi din acel loc sinistru, cu amuleta furată în buzunarul lui St. John, ni s-a părut că vedem cum liliecii coborau toţi deodată pe pământul pe care-l răscoliserăm atât de curând, ca şi cum ar fi căutat vreo hrană blestemată şi nelegiuită. Dar luna tomnatică revărsa o strălucire slabă şi ştearsă, strecurându-ne o umbră de îndoială. Aşadar, pe când navigam a doua zi spre casă, lăsând în urma noastră coastele Olandei, am avut impresia că auzim acel hămăit slab, îndepărtat, al unui dulău gigantic, undeva în fundal. Însă vântul de toamnă se tânguia uşor, cu tristeţe, prin urmare nu puteam fi siguri.           II.           La mai puţin de o săptămână de la întoarcerea noastră în Anglia, începură să se petreacă lucruri ciudate. Trăiam ca nişte pustnici, fără prieteni, singuri, fără servitori, ocupând câteva dintre camerele bătrânului conac situat într-o mlaştină mohorâtă şi pustie, aşa încât uşile noastre rareori cunoşteau ciocănitul vreunui vizitator. Acum, totuşi, eram tulburaţi de ceea ce ni se păreau a fi zgomotele unor cotrobăieli în noapte, nu numai în jurul uşilor, dar şi al ferestrelor, atât al celor de sus, cât şi al celor de jos. Odată, ne-am închipuit că un trup mare, opac, a umbrit fereastra bibliotecii când luna se oglindea în geamul ei, iar altă dată am avut impresia că auzim un zgomot de zbârnâit sau aripi fluturând nu prea departe. De fiecare dată, investigaţiile n-au scos nimic la iveală şi am început să atribuim aceste întâmplări imaginaţiei, aceleiaşi imaginaţii în mod curios tulburate ce încă ne mai prelungea în urechi acel hămăit slab, îndepărtat, pe care avusesem impresia că-l auzim în cimitirul din Olanda. Amuleta de jad se găsea acum într-o nişă din muzeul nostru şi, uneori, mai ardeam lumânări straniu parfumate dinaintea ei. Am aflat multe lucruri în Necronomiconul lui Alhazred despre proprietăţile sale şi despre relaţia sufletelor jefuitorilor de morminte cu obiectele pe care le simboliza; cele citite ne-au tulburat. Apoi veni teroarea.           În noaptea de 24 septembrie 19., am auzit un ciocănit în uşa camerei mele. Crezând că-i St. John, l-am invitat să intre, dar mi s-a răspuns cu un hohot de râs ascuţit. Nu era nimeni pe coridor. Când l-am sculat pe St. John din somn, mia mărturisit că habar n-avea ce se întâmplă şi a devenit la fel de îngrijorat ca şi mine. Tocmai în acea noapte, slabul, îndepărtatul hămăit de dincolo de mlaştină se dovedi pentru noi o realitate certă şi de temut. Patru zile mai târziu, în vreme ce amândoi ne aflam în muzeul ascuns, se auzi o zgârietură discretă, prudentă, în singura uşă ce ducea la scara secretă din bibliotecă. Neliniştea noastră se dublă de-acum, căci pe lângă frica noastră de necunoscut, întotdeauna ne temuserăm că înfiorătoarea noastră colecţie ar putea fi descoperită. Stingând toate luminile, ne-am dus la uşă şi am deschis-o brusc, simţind un curent inexplicabil de aer şi zgomote amestecate de foşnete, chicoteli şi vorbire articulată, ce parcă se îndepărtau. Fie eram demenţi, fie visam, ori eram pe deplin conştienţi, nu am încercat să ne dăm seama. Am realizat doar, cuprinşi de cele mai negre temeri, că aparenta flecăreală ce părea să vină de nicăieri fusese, fără îndoială, în limba olandeză.           După aceea am trăit în fascinaţie şi oroare crescânde. Cel mai adesea susţineam teoria conform căreia ne pierdeam amândoi minţile din cauza vieţii nefireşti pe care o duceam, dar, uneori, ne plăcea mai mult să patetizăm, considerându-ne victime ale vreunei damnări furişe şi cumplite. Fenomenele bizare deveniră prea frecvente pentru a le mai ţine socoteala. Locuinţa noastră solitară părea însufleţită de prezenţa unei fiinţe maligne, a cărei natură n-o puteam ghici. În fiecare noapte, acel hămăit diavolesc plutea deasupra mlaştinii bătute de vânt, auzindu-se tot mai tare şi mai tare. Pe 29 octombrie, am descoperit în lutul moale de sub fereastra bibliotecii un şir de urme de paşi, imposibil de descris. Erau la fel de năucitoare ca şi cârdurile de lilieci uriaşi care bântuiau vechiul conac, într-un număr fără precedent şi din ce în ce mai mare.           Oroarea a atins apogeul pe 18 noiembrie, când St. John, întorcându-se pe jos acasă, după lăsarea întunericului, de la o gară îndepărtată, a fost atacat de un groaznic animal carnivor şi sfâşiat în bucăţele. Ţipetele sale s-au auzit până acasă şi m-am grăbit spre teribila scenă, tocmai la timp ca să mai aud un fâlfâit de aripi şi să văd un nor vag şi întunecat ce se contura în lumina răsăritului de lună. Amicul meu era pe moarte când am vorbit cu el, şi nu-mi putea răspunde coerent la întrebări. Tot ce-a putut face a fost să-mi şoptească:           — Amuleta! Făptura blestemată!…           Apoi îşi dădu sufletul, o masă inertă de carne sfârtecată. L-am îngropat într-una din grădinile noastre părăginite şi am murmurat deasupra rămăşiţelor sale pământeşti unul dintre ritualurile diabolice pe care le îndrăgise atâta în timpul vieţii. Pe măsură ce pronunţam ultima frază diavolească, am auzit departe în mlaştină acel hămăit slab de dulău gigantic. Luna era sus pe cer, dar nu îndrăzneam s-o privesc. Şi, când am observat în mlaştina întunecoasă nebulozitatea unei umbre masive strecurându-se de pe un dâmb pe altul, am închis ochii şi m-am aruncat la pământ. Când m-am ridicat tremurând, nemaiştiind cât timp trecuse, am intrat în casă împleticindu-mă şi am făcut, zguduit, mai multe plecăciuni în faţa amuletei de jad, păstrată cu sfinţenie.           Fiindu-mi de-acum frică să mai rămân singur în acel conac bătrân de lângă mlaştină, am plecat a doua zi la Londra, luând cu mine amuleta, după ce am ars şi îngropat restul colecţiei nelegiuite a muzeului. Dar, după trei nopţi, am auzit din nou hămăitul şi, înainte de a se împlini săptămâna, m-am simţit urmărit de ochi stranii oriunde mă aflam în beznă. Într-o seară, pe când hoinăream pe Digul Victoria, pentru că aveam nevoie să mai ies la aer, am zărit o umbră neagră acoperind unul dintre reflexele felinarelor în apă. O rafală mai puternică decât vântul nopţii se porni să sufle şi am ştiut că eu urmam după St. John.           În ziua următoare am împachetat cu grijă amuleta de jad şi m-am îmbarcat spre Olanda. Ce îndurare aveam să obţin pentru că înapoiam acel lucru proprietarului său tăcut şi adormit n-aveam idee, dar am simţit că trebuia măcar să încerc orice cale logic posibilă. Ce era acel dulău şi de ce mă urmărea, erau întrebări la care nu găsisem încă decât răspunsuri vagi; dar auzisem, pentru prima oară, acel hămăit în vechiul cimitir şi fiecare întâmplare ulterioară, inclusiv ultimul cuvânt şoptit de St. John, indicase legătura dintre blestem şi furtul amuletei. Astfel, m-am scufundat în cele mai adânci abisuri ale disperării când, la un han din Rotterdam, m-am trezit că hoţii mă lipsiseră de singurul mijloc de salvare.           Hămăitul s-a auzit puternic în acea seară, iar în dimineaţa următoare am citit relatările unei abominabile fapte săvârşite în cel mai rău famat cartier al oraşului. Prostimea era terorizată, căci peste un bârlog mizerabil se abătuse o moarte sângeroasă, mai rea decât cea mai mârşavă dintre crimele antecedente din acea vecinătate. Într-un sordid cuib de hoţi, o întreagă familie fusese sfâşiată în bucăţi de o fiară necunoscută care nu lăsase nici o urmă, iar cei din jur auziseră toată noaptea, dincolo de obişnuita zarvă făcută de glasurile beţivilor, sunetul slab, profund şi insistent scos de un dulău gigantic.           Aşadar, iată-mă din nou, într-un târziu, în acel cimitir sinistru, unde palida lună de iarnă arunca umbre hâde, iar arborii desfrunziţi îşi plecau ramurile spre iarba veştedă şi îngheţată. Biserica îmbrăcată în iederă întindea un deget batjocoritor către cerul duşmănos, iar vântul de noapte şuiera maniacal, venind din mlaştini şi mări îngheţate. Hămăitul se auzea foarte slab acum şi încetă cu totul pe măsură ce mă apropiam de vechiul mormânt pe care, odinioară, îl profanasem, tulburând în drumul meu un cârd nefiresc de mare de lilieci ce, în mod curios, pluteau în jurul lui.           Nu ştiu de ce m-am mai dus până acolo, doar ca să mă rog sau să bolborosesc justificări şi scuze smintite, adresate acelui stârv alb şi liniştit care zăcea sub pământ. Însă, indiferent de motivul avut, am început să sap ţărâna pe jumătate îngheţată cu o disperare ce-mi aparţinea numai în parte, căci mai era şi a unei imperative voinţe din afara mea. Excavarea se făcu mult mai uşor decât m-am aşteptat, deşi, la un moment dat, ceva ciudat mă opri din treabă, în clipa în care un vultur slab plonjă din cerul rece şi începu să ciugulească frenetic în glodul de pe mormânt, până când l-am ucis cu o lovitură de sapă. În cele din urmă, am găsit acea cutie dreptunghiulară, putrezită, şi i-am dat la o parte capacul umed şi nitros. Acesta este ultimul act raţional pe care l-am mai săvârşit vreodată.           Căci, ghemuit în coşciugul secular, strâns îmbrăţişat de un cortegiu coşmaresc de lilieci uriaşi, viguroşi şi adormiţi, era scheletul pe care prietenul meu şi cu mine îl jefuiserăm. Nu mai era curat şi placid aşa cum îl văzusem noi atunci, ci acoperit de sânge închegat, de fâşii de carne şi de fire de păr străine, uitându-se chiorâş la mine cu orbitele fosforescente, arătându-şi colţii ascuţiţi, însângeraţi, într-un căscat schimonosit, bătându-şi parcă joc de inevitabila-mi damnare. Şi când din acele fălci rânjinde îşi luă zborul un hămăit profund, batjocoritor, ca al unui gigantic dulău, şi am văzut cum ţinea în gheara lui murdară, plină de sânge, pierduta şi regăsita lui amuletă din jad verde, am luat-o la goană, urlând ca un idiot, ţipetelor mele luându-le repede locul isterice hohote de râs.           Demenţa călăreşte pe aripile vântului stelar… gheare şi dinţi ascuţiţi pe veacuri de cadavre… moartea infiltrându-se într-o bacanală a liliecilor din ruinele cufundate în tenebrele nocturne ale templelor subpământene închinate lui Belial… Acum, când hămăitul acelei monstruozităţi descărnate, fără viaţă, se aude tot mai tare, iar fâlfâitul şi zumzetul furişe ale acelor blestemate aripi palmate mă împresoară tot mai strâns, voi căuta cu revolverul meu uitarea, singurul meu refugiu din calea celor fără nume.                                                                         SFÂRŞIT

Chiar în vârful unei coline înverzite, pe coastele căreia cresc copacii noduroşi ai unei păduri datând din epoci imemoriale, se înalţă vechiul castel al strămoşilor mei. Vreme de secole, a slujit drept adăpost şi feudă neamului nostru semeţ, cu o vechime ce întrece pe oea a meterezelor acoperite de muşchi şi care dominau, odinioară, câmpia aspră şi sălbatică din jur. Turnurile îmbătrânite, purtând pecetea furtunilor stârnite prin generaţii şi fărmiţându-se astăzi sub neînduplecata, sub cumplita apăsare a timpului, făceau parte, în Evul de Mijloc, dintr-o fortăreaţă formidabilă, printre cete mai redutabile din Franţa. De la înălţimea turnurilor crenelate şi a meterezelor sale, baroni, conţi, până şi regi au fost ţinuţi în şah şi niciodată spaţioasele ei săli de arme n-au răsunat sub paşii cuceritorilor.           Dar lucrurile s-au schimbat mult după epoca feudală. Austeritatea a înlocuit fastul de dinainte. Prea mândri de numele lor încât să se dedice comerţului, înaintaşii mei s-au despărţit încetul cu încetul de bunurile posedate. Nici castelul n-a fost cruţat: zidurile i se macină, parcul e năpădit de ierburi crescute nebuneşte, şanţurile de apă sunt goale, iar turnuleţele ameninţă să se prăbuşească. Înăuntru, pardoselile denivelate, tapiseriile învechite, lambriurile mâncate de cari povestesc istoria noastră lugubră, aceea a unei splendori apuse.           Pe măsură ce se scurgeau secolele, cele patru turnuri mari au căzut pe rând în ruină, până în ziua când n-a mai rămas decât unul să-i adăpostească pe rarii descendenţi ai seniorilor, atotputernici cândva, ai acestor locuri.           Într-una din camerele spaţioase şi lugubre ale turnului pomenit, eu însumi, Antoine, ultimul dintre nefericiţii şi blestemaţii conţi de C., am văzut lumina zilei cu nouăzeci de ani în urmă.           Primii ani ai vieţii mele agitate i-am petrecut între aceste ziduri şi în aceste păduri întunecoase, ca şi prin râpele şi peşterile sălbatice din coasta colinei. Nu mi-am cunoscut niciodată părinţii. Tatăl mi-a fost ucis la vârsta de treizeci şi doi de ani, cu o lună înainte de a mă naşte eu, de o piatră desprinsă dintr-unul din crenelurile castelului. Iar mama a murit aducându-mă pe mine pe lume. M-a crescut un bătrân servitor foarte inteligent care răspundea la numele de Pierre. Eram unicul copil, iar singurătatea îmi era şi mai adâncă din pricină că tutorele meu mă obliga cu stricteţe să stau departe de copiii ţăranilor, ale căror locuinţe se risipesc în câmpie, la poalele dealului.           Pe atunci, Pierre îmi spunea că această regulă trebuia respectată deoarece prin naştere eram aşezat foarte sus faţă de oamenii de rând. Acum ştiu că ţelul său adevărat era să mă împiedice să aflu ceea ce se povestea noaptea, cu voce scăzută, la lumina focului din vetre, despre cumplitul blestem ce apăsa asupra familiei noastre. Izolat şi lăsat de capul meu, mi-am petrecut o bună parte din copilărie citind vechile volume care umpleau biblioteca prăfuită a castelului şi plimbându-mă prin pădurea fantomatică de pe colină. Foarte curând m-a lovit melancolia. Nu mă mai interesa decât ceea ce ţinea de natura misterioasă şi de ocultism.           N-am reuşit să cunosc prea multe lucruri despre familia mea, însă puţinul pe care l-am aflat m-a impresionat profund. Poate că această trăsătură curioasa o datorez reţinerilor lui Pierre când se întâmpla să-mi vorbească despre ai mei, dar adevărul e ca mereu se întâmpla să nu pot auzi pronunţându-se numele stirpei mele fără să tremur de spaimă.           Pe măsură ce creşteam, am pus cap la cap fragmentele de informaţie pe care reuşisem cu greu să le smulg de pe buzele bătrânului meu preceptor. Povestea lui se referea la nişte împrejurări care întotdeauna mi-au părut stranii, dar pe care acum le găseam neliniştitoare. E vorba de vârsta precoce la care toţi conţii din neamul nostru îşi găsiseră moartea. Până atunci crezusem că eram o familie de oameni cu viaţă foarte scurtă, însă am început să reflectez la toate acele decese premature şi să fac legături între ele şi divagaţiile bătrânului, care pomenea adesea de blestemul ce, de secole, îi împiedica pe toţi deţinătorii titlului să treacă de treizeci şi doi de ani.           În ziua când aniversam douăzeci şi unu, bravul Pierre mi-a înmânat un manuscris care, spunea el, fusese transmis din tată în fiu de multe generaţii. Conţinutul său mi-a părut foarte îngrijorător, iar lectura acelui document a avut darul să-mi confirme cele mai teribile temeri. Pe vremea respectivă, credinţa mea în supranatural era de nezdruncinat; altfel, cum să-mi explic faptul că n-am respins cu dispreţ istoria aceea incredibilă?           Pergamentul data din secolul al XII-lea, când vechiul castel se afla în apogeul puterii sale. Evoca portretul unui personaj care trăise odinioară pe pământurile noastre. Un bărbat cu mari merite, deşi condiţia sa îl plasa doar cu puţin deasupra ţăranilor. Se numea Midiei, dar fusese poreclit cel Rău din cauza sinistrei sale reputaţii. El cunoştea, într-adevăr, înfiorătoarele secrete ale magiei negre şi ale alchimiei. Şi fiindcă mersese cu studiul mult dincolo de ceea ce-i îngăduia propria sa stare socială, cercetările lui privitoare la piatra filosofală sau la elixirul vieţii eterne îi terorizau pe săteni. Michel cel Rău avea un fiu, Charles, un băiat la fel de versat în ştiinţele oculte şi care primise porecla Vrăjitorul. Cei doi locuiau chiar la marginea satului şi erau bănuiţi că se dedau unor practici dintre cele mai odioase. Se spunea, de pildă, că bătrânul Michel îşi arsese de vie nevasta într-un sacrificiu destinat diavolului, iar răpirea fără urme a mai multor copii de ţăran tot lor le era pusă în seamă. Cu toate acestea, în întunecata fire a tatălui şi a fiului exista o mântuitoare rază de umanitate. Bătrânul îşi adora fiul, iar tânărul nutrea pentru tatăl său o iubire mistică.

I.           Despre Herbert West, care a fost prietenul meu la Universitate ca şi în particular, nu pot vorbi fără o groază irepresibilă. Asta datorită mai curând straniei ocupaţii căreia şi-a consacrat viaţa, decât felului sinistru în care a dispărut cu puţin timp în urmă.           Cercetările sale au început acum şaptesprezece ani, când eram amândoi în anul trei la medicină, la Universitatea Miskatonic din Arkham. Câtă vreme am fost împreună, diabolicele lui experienţe m-au fascinat; or, eu eram camaradul său cel mai apropiat.           Astăzi e mort, iar farmecul malefic s-a risipit. A rămas spaima, parcă şi mai mare. Amintirile au întotdeauna ceva mai neliniştitor decât realitatea.           Primul incident survenit pe parcursul prieteniei noastre a reprezentat cel mai mare şoc resimţit de mine vreodată şi nu mi-e la îndemână să-l povestesc.           La vremea studiilor noastre, West le făcuse deja remarcat prin ciudata sa. teorie privitoare la natura morţii. Aceasta din urmă putea fi, după el, învinsă artificial. Luată în derâdere de profesorii şi de colegii noştri, ideea lui se baza pe caracterul esenţialmente mecanic al vieţii. El voia să acţioneze asupra maşinăriei organice a omului printr-o influenţă chimică aplicată după oprirea proceselor naturale.           În experienţele făcute pe făpturi însufleţite, omorâse un număr incredibil de iepuri, cobai, pisici, câini şi maimuţe. Constituia, pentru Universitate, un adevărat flagel. În măi multe rânduri ajunsese să observe semne de viaţă la animale pretins moarte. Semne slabe şi, câteodată, semne intense.           A trebuit însă, curând, să admită că perfecţionarea procedeelor lui pretindea o viaţă întreagă de cercetări.           Apoi şi-a dat seama că acelaşi tratament acţiona în modd diferit asupra diverselor specii vii. Pentru a merge înainte, pentru a progresa, trebuia să-şi găsească subiecţi umani. Aici s-a lovit el, întâia oară, de autorităţile Universităţii. Decanul Facultăţii de medicină personal, generosul şi învăţatul doctor Allan Halsey, ale cărui lucrări în sprijinul paraliticilor sunt celebre, a fost cel care i-a interzis să-şi continue experienţele. Eu am arătat mereu o toleranţă ieşită din comun faţă de cercetările prietenuluî meu, iar teoriile sale cu ramificaţii şi corolare aproape infinite le discutam adesea împreună.           Îi împărtăşeam părerea că orice formă de viaţă este un proces chimic şi fizic, pretinsul „suflet” rămânând un mit. Prietenul meu credea că reanimarea artificială a unui mort nu depindea decât de starea ţesuturilor şi că, dacă descompunerea nu-şi începuse lucrarea, prin nişte măsuri adecvate un cadavru înzestrat cu toate organele putea fi reintegrat în acest curios proces numit viaţă. West îşi dădea perfect de bine seama că viaţa fizică sau cea intelectuală puteau rămâne în acest caz afectate de o uşoară deteriorare a celulelor creierului, organ extrem de sensibil, fie şi din cauza unui scurt interval în care îl stăpânise moartea.           La început, el sperase să descopere un element în stare să redea vitalitatea înaintea morţii efective, şi doar repetatele eşecuri cu animalele i-au demonstrat că acţiunile vieţii naturale nu erau compatibile cu cele ale vieţii artificiale.           S-a apucat atunci să experimenteze pe exemplare sucombate de curând, injectându-le soluţiile lui imediat după extincţia vieţii. Acesta era amănuntul care-i făcea pe profesori sceptici, întrucât ei socoteau că încă nu se produsese o moarte veritabilă. N-au întârziat să examineze problema într-un mod mai raţional. La puţină vreme după ce profesorii îi interziseseră să mai lucreze, West mi-a mărturisit că era decis să-şi procure prin diverse mijloace corpuri proaspete, spre a-şi continua în secret experienţele.           Auzindu-l cum vorbea despre „diverse mijloace”, mi s-a părut destul de înfricoşător, căci la Universitate nu ne procuraserăm nicicând noi înşine specimene anatomice. De fiecare dată când morga nu putea răspunde cererii, doi negri angajau afacerea, şi rareori li se puneau întrebări.           West era pe atunci un tânăr scund şi subţire, cu trăsături delicate, purtând ochelari şi păr blond, cu nişte ochi de un albastru şters şi vocea plăcută, încât era ciudat să-l auzi discutând comparativ despre calităţile cimitirului de la Christ Church şi ale gropii comune, practic toate corpurile de la Christ Church fiind îmbălsămate, ceea ce îi compromitea cercetările. În vremea aceea, eram asistentul său activ şi entuziast, îl ajutam în luarea tuturor deciziilor, nu doar în ce priveşte aprovizionarea cu corpuri, ci şi ca să găsească un loc convenabil macabrei noastre ocupaţii. Eu am fost cel care s-a gândit la ferma părăsită a familiei Chapman, de dincolo de Meadow Hill. şi în al cărei parter ne-am improvizat o sală de operaţie şi un laborator prevăzute cu draperii negre, potrivite să ne ascundă activităţile nocturne.           Am luat infinite precauţii pentru ea la eventualii trecători să nu ajungă vreo lumină neobişnuită. Cea mai mică imprudenţă ne-ar fi condus la catastrofă.           Dacă am fi fost descoperiţi, conveniserăm să spunem că ne-am instalat acolo un laborator de chimie. Încetul, cu încetul, am echipat refugiul ştiinţific cu material cumpărat la Boston, ori împrumutat pe ascuns de la Universitate. Ne-am mai procurat câteva lopeţi şi cazmale, pentru numeroasele gropi ce urmau să fie săpate în pivniţă. La facultate se folosea de obicei un incinerator, dar aparatul acela ne-ar fi costat prea scump. Prezenţa cadavrelor era mereu o problemă, chiar şi în cazul cobailor, folosiţi de West în camera lui din căminul universitar. Asemeni vampirilor, pândeam orice deces şi cercetam necontenit cronica necrologică locală. Pretindeam de la specimenele noastre calităţi deosebite. Ne trebuiau, în fond, cadavre înhumate imediat după moarte şi care să nu fi suferit nici un tratament de conservare, neatinse de malformaţii şi cu toate organele la locul lor. În consecinţă, preferam să lucrăm pe victimele accidentelor.           Mai multe săptămâni am rămas fără vreun subiect de experienţe convenabil, în ciuda tratativelor duse cu autorităţile şi cu personalul spitalicesc, cărora le făceam vizite în numele Universităţii. Asta fiindcă descoperisem că Universitatea avea în asemenea măsură prioritatea alegerii, încât ne-am văzut nevoiţi să rămânem la Arkham peste vară, în perioada vacanţei, când lucrările erau mai puţine.           În sfârşit, şansa ne-a surâs, căci într-o ziam dat peste un corp aproape ideal la groapa comună: un tânăr muncitor viguros, care se înecase cu o dimineaţă în urmă în iazul Summer şi fusese îngropat pe cheltuiala municipalităţii, fără întârziere şi fără să mai fi fost îmbălsămat. În după-amiaza aceea, ne-am dus să vedem mormântul cel nou şi am hotărât să ne punem pe treabă îndată după miezul nopţii. A fost o sarcină destul de dezgustătoare, chiar dacă atunci încă nu simţeam faţă de cimitire oroarea aparte pe care aveau s-o trezească în noi experienţele ulterioare. Ne-am luat lopeţile şi felinarele cu petrol (căci, dacă lanternele electrice existau încă din timpurile îcelea, ele nu erau atât de bune ca lămpile cu tungsten, de azi). Lungă şi meschină, misiunea de a degaja terenul ar fi putut trece drept funebră la modul poetic, dacă am fi fost artişii şi nu oameni de ştiinţă. Am răsuflat uşuraţi când lopeţile au lovit în lemn. Odată descoperit în întregime sicriul, West a coborât, a ridicat capacul şi a scos corpul afară. Am coborât şi am tras împreună cadavrul din mormânt, apoi ne-am silit să dăm locului aspectul dinainte.           Operaţia ne-a făcut destui nervi, dar mai ales silueta ţeapănă şi faţa neînsufleţită a primei prăzi. Am reuşit să ştergem urmele trecerii noastre pe acolo. Când am pus la loc ultima lopată de pământ, am îndesat specimenul într-un sac de pânză şi ne-am îndreptat spre vechea fermă de dincolo de Meadow Hill.

             Cartea de Howard Philips Lovecraft               Amintirile îmi sunt foarte confuze. Nu reuşesc deloc să-mi precizez unde încep, întrucât uneori îmi pare că am deja în urmă un imens număr de ani, iar în alte momente cred că prezentul meu. nu-i decât un punct izolat într-un infinit cenuşiu şi inform. Nu ştiu nicî măcar cum să comunic acest mesaj. Conştient de faptul că sunt pe cale să-l scriu, am vaga impresie că îmi va fi necesară o intermediere străină şi, fără îndoială, cumplită, ca să îngăduie mesajului să fie ascultat acolo unde doresc. Surprinzător de nesigură este şi identitatea mea. Am sentimentul că aş fi suferit un şoc puternic, datorat monstruoasei mulţimi de cicli cuprinzând experienţele mele unice şi incredibile. Experienţele pomenite şi-au avut originea în cartea aceasta mâncată aproape în întregime de molii. Îmi amintesc că am găsit-o într-un loc slab luminat, nu departe de ţărmul negru şi uleios peste oare zac mereu pături groase de ceaţă. Era un spaţiu foarte vechi, cu pereţii, până la tavan, acoperiţi de rafturi înţesate de volume pe jumătate putrede. Existau cărţi în toate încăperile şi în toate ungherele. Unele erau strânse în cutii grosolane, altele în grămezi, pe jos. Într-una din ele am descoperit obiectul. N-am aflat niciodată titlul acestei lucrări, căci îi lipseau primele pagini. Pe când o ridicam, s-a deschis singură undeva, spre sfârşit, iar cele văzute acolo m-au stârnit teribil. Era o listă cu lucruri de făcut şi despus, în care am recunoscut o formulă interzisă, neagră, de felul celor citite de mine în scrierile ezoterice ale vechilor cabalişti porniţi în căutarea secretelor Universului. Aveam în mâini ghidul, cheia la care visează misticii încă din primele ere ale omenirii, pentru a trece dincolo, în domeniul insondabilului. Vreme de secole, oamenii în-l cercaseră zadarnic să regăsească formula aflată acolo, în acaa carte foarte veche. Literele mari şi înfricoşătoare ale frazelor latineşti nu fuseseră imprimate de vreo tiparniţă, ci înscrise de mina unui călugăr pe jumătate nebun. Când am luat documentul, bătrânul care rânjea întruna a făcut un gest straniu cu mina şi i-am simţit multă, vreme privirea şireată scormonindu-mă. N-a acceptat să-i plătesc, dar abia cu mult mai târziu am înţeles de ce.           Pe clnd mergeam grăbit pe străduţele şerpuitoare şi înecate în ceaţă din lungul cheiului, am avut impresia neliniştitoare că. mă urma pe furiş un zgomot de paşi înăbuşiţi. De-o parte şi de alta a străzii, casele înclinate, seculare, dădeau semne că se trezesc la viaţă. Îmi păreau răutăcioase şi malefice, ca şi cum din pământ ar fi erupt pe neaşteptate un curent de intenţii maligne. Aveam impresia că zidurile, frontoanele de cărămidă mucegăită, de ghips şi bârne năpădite de ciuperci, şi ferestrele semănând cu nişte faţete de diamant, toate mă aţinteau, toate ieşeau în întâmpinarea mea, să mă strivească. Nu citisem decât ultimul fragment al incantaţiei blasfematorii înainte de a închide cartea ca s-o duc acasă. Locuiam într-o clădire mare şi liniştită, şi cred că aveam o familie. Ştiu că erau acolo mulţi servitori, însă nu-mi mai amintesc în ce an s-au petrecut toate acestea, deoarece de atunci încoace am trăit veacuri de aventuri, pierzând complet noţiunea timpului. Pe la miezul nopţii m-am dus să mă închid, palid de emoţie, în mansarda pe care mi-o amenajasem special pentru cercetările mele secrete. La flacăra unei luminări cu ceara picurândă, deranjat doar de bătăile ritmice ale orologiilor din vecinătate, am început să citesc cu lăcomie manuscrisul. Ascultam vibraţia bătăilor cu o intensitate aparte, ca şi cum m-aş fi temut să nu descopăr cumva, printre notele obişnuite, vreun sunet venit de dincolo de mormânt. Dar cea dintâi bizarerie s-a produs sub forma unui râcâit în fereastra cea mai de sus, care domina toate acoperişurile oraşului. În clipele acelea citeam cu glas tare paragraful al nouălea din prima parte a documentului şi am priceput imediat despre ce era vorba. Râcârtul îmi dădea de ştire că tocmai depăşisem pragul dinspre domeniul umbrelor şi că n-aveam să mai fiu singur. De fapt, am intrat într-un vârtej unde timpul şi imaginile erau complet deformate. În zori am observat că tencuiala pereţilor şi decoraţia rafturilor se schimbaseră, încăperea nu mai era aceeaşi. Ca urmare, n-am mai recunoscut nicicând nimic din lumea în care mă născusem. Prezent, trecut, viitor, totul se amesteca; obiecte odinioară familiare îmi păreau brusc străine, într-atâta se lărgise viziunea mea asupra lucrurilor. Începând de atunci, am fost purtat printr-un vis fantastic unde formele îmi erau, în cel mai bun caz, pe jumătate ştiute, dar de cele mai multe ori total necunoscute. Fiecare poartă de care treceam mă antrena mai departe şi mai adânc în fantasmagorie. Îmi era tot mai greu să recunosc obiectele uzuale din sfera strimtă ce fusese a mea vreme atât de îndelungată. Ceea ce vedeam eu în jur nu vedea nimeni altul. Şi, de frică să nu mă ia ceilalţi drept nebun, am rămas singur, departe de agitaţia oamenijor. Câinii se temeau de mine, căci simţeau umbra aflată de fiecare dată în preajma mea. Îmi petreceam timpul citind cărţi uitate şi secrete, manuscrise de vrăjitorie care, pe măsură ce treceam fără oprire de noi praguri, mă împingeau spre inima neştiutelor lumi cosmice.           Ţin minte o noapte când am trasat pe jos cinci cercuri concentrice, de foc, şi stând în picioare în cel din mijloc am recitat una dintre îngrozitoarele litanii aduse de trimisul Tartarului. Într-o clipită pereţii s-au topit şi un suflu întunecat m-a purtat prin spaţii cenuşii, de nepătruns, la câţiva kilometri deasupra piscurilor oţelite ale unor munţi misterioşi. După o beznă deplină, lumina miriadelor de stele alcătuia constelaţii monstruoase. Treceam în zbor peste o câmpie înverzită pe care zăream acum turnurile întortocheate ale unui oraş cum-plit. Nu văzusem niciodată şi nici nu citisem sau visasem despre ceva asemănător. Coborând spre centrul oraşului, am distins o imensă clădire de piatră. M-a cuprins o teamă înfiorătoare. Am ţipat, zbătându-mă să nu mă zdrobesc de ea. După un moment de inconştienţă, m-am regăsit în mansardă, întins cât eram de lung peste cele cinci cercuri fosforescente. Călătoria aceea n-a fost nici mai mult, nici mai puţin bizară decât cele făcute de mine înainte. Spaima, însă, mi-a fost violentă. Ajunsesem prea aproape de hăurile terifiante ale lumii de dincolo. Ca urmare, am devenit mai prudent în ce priveşte incantaţiile, căci n-aveam nici cea mai slabă dorinţă să mă rup definitiv de lume şi să plonjez în nişte genuni necunoscute de unde să nu mai pot reveni nicicând.                                                                           SFÂRŞIT      

Oribila schimbare suferită de cel mai bun prieten al meu, C. Tillinghast, depăşeşte orice închipuire. Două luni şi jumătate nu ne-am mai văzut, din ziua când îmi explicase încotro ţinteau cercetările lui de fizică şi metafizică. Atunci când, ca răspuns la timidele mele mustrări, m-a azvârlit afară din laborator într-un acces de furie, înţelesesem că de-acum înainte rămânea zăvorit acolo, în compania blestematei sale maşini electrice, mâncând puţin şi alungându-şi din preajmă servitorii. Totuşi, nu-mi trecuse prin minte că un scurt interval de zece săptămâni putea să modifice, să desfigureze în aşa hal o fiinţă omenească. Nu-i deloc plăcut să vezi un om corpolent slăbind brusc, să constaţi că pielea îi devine gălbuie, că ochii i se afundă în cap, i se încercănează şi încep să strălucească neliniştitor, că fruntea i se umple de vinişoare şi de riduri, iar mâinile i se agită într-un tremur convulsiv. Iar dacă la toate acestea adaugi o murdărie respingătoare, o evidentă lipsă de îngrijire în cazul cuiva altădată meticulos şi impecabil, descoperirea ts întoarce pe dos. Şi totuşi, aşa mi-a apărut C. Tillinghast în noaptea când mesajul său incoerent mă adusese iarăşi dinaintea uşii lui, după săptămâni întregi de exil.           Aşadar, el era spectrul care tremura pe când îmi dădea drumul înăuntru, ţinând o lumânare în mână şi aruncând priviri furişe peste umăr, ca şi cum s-ar fi temut de nişte prezenţe invizibile în acea casă veche şi singuratică de pe lângă Benevolent Street. Ar fi fost greşit să se spună că C. Tillinghast slujise ştiinţa şi filosofia. Cercetările periculoase trebuiau lăsate în seama unor spirite reci, impersonale. Tillinghast căzuse nu demult pradă eşecului, solitudinii şi melancoliei. Dar acum, ştiam că reuşise, prevăzusem asta cu zece săptămâni în urmă, când îmi descrise cu entuziasm ce era pe cale să descopere. Atunci era foarte agitat.           — Ce ştim noi despre lume, despre universul înconjurător? întrebase pedant şi febril. Mijloacele prin care putem obţine impresii sunt ridicol de puţine, iar în privinţa obiectelor ce ne împresoară avem cunoştinţe extrem de restrânse. Nu distingem lucrurile decât din propriul nostru punct de vedere şi n-avem nici o idee despre adevărata lor natură. Cu cinci simţuri slabe pretindem că putem cuprinde cosmosul complex şi nemărginit, când alte fiinţe, posedând un evantai de simţuri mai larg, mai puternic, ori diferit, pot percepe universuri întregi de materie, de energie şi de viaţă, care ne stau la îndemână şi, totuşi, nu pot fi detectate nicicând de organele noastre de simţ. Mi-am spus mereu că astfel de lumi inaccesibile există, lângă noi chiar. Acum cred că am găsit un mijloc de a înfrânge barierele ce ne separă de ele. Nu glumesc deloc. Peste douăzeci şi patru de ore, maşina asta va emite nişte unde care vor acţiona asupra unor organe necunoscute din noi înşine şi, în consecinţă, atrofiate. Undele acestea urmează să ne deschidă perspective nebănuite. Vom vedea în sfârşit la ce anume urlă câinii noaptea, sau de ce îşi ciulesc pisicile, după miezul nopţii, urechile. Vom vedea toate astea, şi alte lucruri pe care nici o făptură vie încă nu le-a văzut. Vom străbate timpul, spaţiul şi dimensiunile lui şi, fără să ne mişcăm din loc, vom putea privi în miezul creaţiei.           Când a vorbit aşa, i-am făcut reproşuri căci îl ştiam destul de bine încât cuvintele lui să mă sperie mai degrabă decât să mă amuze. L-a cuprins o furie nebună şi m-a alungat din casă. Acum nu era mai puţin fanatic, însă dorinţa de a se exprima îi învinsese resentimentul; îmi scrisese, deci, o scrisoare pe un ton imperativ.           Pătrunzând în locuinţa prietenului meu transformat pe neaşteptate într-o epavă tremurătoare, m-am simţit cuprins de o teroare de neînţeles. Vorbele rostite cu zece săptămâni în urmă păreau să se fi materializat în obscuritatea înstăpânită în casă. Vocea dogită şi alterată a gazdei mă înfiora. Mi-aş fi dorit să-i văd pe servitori, însă el pretindea că se despărţise de ei cu trei zile în urmă. Mi s-a părut ciudat ca bătrânul Gregory să-şi părăsească stăpânul fără să-l fi prevenit pe un prieten atât de statornic ca mine. Dar curiozitatea îmi sporea într-atâta încât temerile îmi dispărură curând. Nu puteam face decât presupuneri în legătură cu oeea ce aştepta Tillinghast de la mine, însă n-aveam nici o îndoială că urma să-mi încredinţeze vreun secret important. Înainte, protestasem împotriva pătrunderii sale nefireşti într-un domeniu ce nu poate fi cuprins cu mintea. Acum, când după toate aparenţele reuşise, aproape că-i împărtăşeam starea de spirit, în ciuda preţului cu care părea să-şi fi plătit victoria. Am urmat, prin casa pustie, flacăra tremurătoare a lumânării pe care o ţinea în mână caricatura aceea de om. Electricitatea fusese întreruptă. Am vrut să ştiu de ce. Ar fi fost prea. Nu mai îndrăzneam, murmură gazda mea.           Şi continuă să vorbească în şoaptă. I-am înregistrat această nouă manie. Nu i se întâmpla odinioară să mormăie de unul singur. Am intrat în laborator şi privirile mi-au căzut pe nesuferita de maşină electrică, dinspre care venea o lucoare nesănătoasă, sinistră şi violentă. Era conectată la o puternică baterie chimică, dar nu părea să fie alimentată cu curent, întrucât îmi aduceam aminte că, în stadiul său experimental, zumzăia atunci când era pusă în funcţiune. Tillinghast mi-a spus că lumina aceea permanentă nu era electrică în sensul ştiut de mine. M-a poftit să mă aşez în stânga maşinii şi a răsucit un buton undeva, sub lămpile ei. Se auziră nişte pârâituri transformate curând într-o şuierătură, pentru a sfârşi într-un zbârnâit uniform. În acelaşi timp luminozitatea crescu, se micşoră iarăşi, după care primi o tentă palidă şi imposibil de definit, încât n-o puteam descrie. Observându-mă, Tillinghast îşi dădu seama că eram surprins.           — Ştii ce-i asta? mi-a şoptit. Asta-i ultravioletul.           A scuturat din cap într-un fel curics:           — Ţi-ai închipuit cumva că ultravioletul e invizibil? Într-adevăr, dar acum poţi să-l vezi, la fel ca pe atâtea alte lucruri invizibile. Ascultă, undele venite de acolo trezesc în noi un milion de simţuri amorţite, simţurile ps care le-am moştenit prin secole de evoluţie, de la starea de electron până la cea de organism. Am văzut adevărul şi intenţionez să ţi-l arăt şi ţie. Te întrebi cum va fi fiind, aşa că o să-ţi spun.           Tillinghast s-a aşezat în faţa mea, a stins lumânarea şi m-a privit înspăimântător de fix.

I.           Luaţi bine aminte că, la urma urmei, n-am văzut nici o imagine de groază. A spune că vreun şoc mental a stat la baza reacţiilor mele – ultima picătură ce mă făcu s-o iau la goană, noaptea, într-un automobil care nu-mi aparţinea, din izolata gospodărie a lui Akeley şi din sălbaticele coline boltite ale statului Vermont – înseamnă a ignora cele mai elementare date ale experienţei mele. În pofida măsurii profunde în care m-am implicat în schimbul de informaţii şi de speculaţii cu Henry Akeley, a lucrurilor pe care le-am văzut şi le-am auzit, a intensităţii impresiilor produse asupra mea de toate acestea, nu pot dovedi nici acum dacă am avut sau nu dreptate în oribila mea concluzie. Căci, până la urmă, dispariţia lui Akeley nu înseamnă nimic. Oamenii au găsit totul la locul lui în locuinţa sa, în ciuda unor urme de gloanţe pe zidurile exterioare şi pe pereţii dinăuntru. Ca şi cum ar fi ieşit, fără griji, la o plimbare pe dealuri şi nu s-a mai întors.           Nici măcar n-a existat vreun semn că s-ar fi aflat vreun oaspete pe acolo, ori că acele odioase maşini şi acei cilindri ar mai fi fost depozitaţi în camera de lucru. Faptul că acele coline verzi împădurite şi clipocitul neîntrerupt al pâraielor – în mijlocul cărora s-a născut şi a fost crescut – stârneau în el o spaimă de moarte nu spune iarăşi nimic, căci sunt mii de oameni pe care îi chinuie anxietăţi la fel de morbide. Mai degrabă, excentricitatea ar putea explica relativ lesne actele şi temerile sale stranii, de care n-a scăpat niciodată.           Întreaga poveste a început, pentru mine, cu istoricele inundaţii din Vermont, de pe 3 noiembrie 1927. Eram pe atunci, ca şi acum, asistent universitar de literatură la Universitatea Miskatonic din Arkham, Massachusetts, şi un entuziast folclorist amator din Noua Anglie. La puţin timp după inundaţii, printre diversele reportaje despre greutăţile, suferinţele şi acţiunile de salvare organizate care umpleau paginile presei, s-au mai ivit şi câteva anecdote bizare în legătură cu anumite lucruri găsite plutind pe undele umflate ale unora dintre râuri, aşa încât mulţi dintre amicii mei se lansară în discuţii extravagante şi m-au solicitat să dau explicaţii, pe cât eram în stare, privitoare la acel subiect. M-am simţit flatat să mi se ia atât de în serios strădaniile în domeniul folclorului şi am făcut tot ce-am putut ca să minimalizez zvonurile vagi, neliniştitoare, ce păreau atât de limpede să fie rodul vechilor superstiţii ţărăneşti. M-a amuzat să întâlnesc mai multe persoane cultivate care insistau asupra faptului că nu se putea ca în spatele acelor zvonuri să nu existe vreun fenomen ascuns, denaturat de ele.           Poveştile care mi s-au adus în acest fel la cunoştinţă mi-au parvenit în majoritatea lor prin tăieturi din ziare, deşi una dintre ele a avut o sursă orală şi mi-a fost repetată de un prieten de-al meu dintr-o scrisoare a mamei lui din Hardwick, Vermont. Tipul de fenomen descris era, în esenţă, acelaşi în toate circumstanţele, deşi se părea că ar fi vorba de trei cazuri separate – unul legat de râul Winooski, lângă Montpelier, un altul, de râul West în Windham County, dincolo de Newfane, iar cel de-al treilea, centrându-se în Passumpsic, Caledonia County, mai sus de Lyndonville. Sigur că multe dintre mărturiile disparate menţionau alte locuri, dar, în ultimă analiză, toate păreau să le confirme pe acestea trei. În fiecare caz în parte, oamenii de la ţară au relatat că văzuseră unul sau mai multe obiecte bizare şi alarmante în apele umflate care se prăvăleau de pe colinele rareori străbătute. Exista o tendinţă răspândită de a lega aceste viziuni de un ciclu primitiv, aproape uitat, de legende şoptite de străbuni, reactualizate cu acel prilej.           Ce credeau oamenii că văd erau forme organice, fără să aibă însă nimic în comun cu toate vieţuitoarele cunoscute de ei până atunci. În mod firesc, erau multe trupuri umane duse la vale de curenţi în acea tragică perioadă, dar cei care descriau acele forme stranii păreau convinşi că nu erau defel omeneşti, în ciuda unor asemănări superficiale ca mărime şi contur. Nici nu puteau să facă parte, mai adăugau martorii, din vreo specie de animale caracteristică ţinutului Vermont. Erau de culoare roz, măsurând cam un metru şi jumătate în lungime, cu trupuri de crustacee, cu perechi de aripioare mari de peşte, ori cu aripi membranate şi cu mai multe membre articulate, cu un soi de elipsă răsucită, acoperită cu miriade de antene foarte scurte, acolo unde în mod normal s-ar fi aflat un cap. Era chiar remarcabil cât de mult tindeau să coincidă relatările din diferite surse, deşi acest aspect era explicat oarecum de faptul că vechile legende cunoscute la timpul respectiv în tot ţinutul deluros ofereau un tablou viu şi morbid care ar fi putut stârni fantezia tuturor celor implicaţi. Concluzia mea a fost că asemenea mărturii – în toate cazurile aparţinând unor pădureni simpli şi naivi – erau confuzii create de întrezărirea cadavrelor umane şi ale animalelor domestice sfărâmate şi umflate de şuvoaiele dezlănţuite ale curenţilor. Aceste iluzii optice permiseseră unor tradiţii folclorice pe jumătate uitate să atribuie calităţi fantastice acestor obiecte demne de milă.           Folclorul mai vechi, deşi vag, evaziv şi, în mare parte, uitat de generaţia de astăzi, avea un caracter unic şi reflecta, în mod evident, influenţa poveştilor indiene încă şi mai de demult. Le cunoşteam destul de bine, chiar dacă nu mai fusesem niciodată în Vermont, graţie monografiei extrem de rare a lui Eli Davenport, care cuprinde material obţinut pe cale orală înainte de anul 1839, de la oamenii mai bătrâni din acest stat. Materialul acesta coincidea perfect cu cele auzite de mine personal de la ţăranii mai în vârstă din munţii statului New Hampshire. Ca să nu mai lungesc vorba, el făcea aluzie la o rasă tainică de fiinţe monstruoase care ar bântui undeva, pe colinele mai îndepărtate, ascunse prin codrii deşi ce acoperă cele mai înalte creste şi prin văile umbrite unde pâraiele curg leneşe din izvoare neştiute. Aceste făpturi puteau fi foarte rar întrezărite, dar dovezi ale prezenţei lor fuseseră raportate de către cei care se aventuraseră mai departe decât de obicei, pe pantele anumitor munţi sau în anumite trecători adânci şi abrupte, ocolite până şi de lupi.

În mansardă m-a condus un bărbat grav, cu privirea inteligentă, îmbrăcat sobru şi purtând barbă căruntă. Mi-a spus următoarele:           — El a locuit aici, de fapt, şi vă sfătuiesc să nu atingeţi nimic, absolut nimic. Curiozitatea te împinge la gesturi iresponsabile. Noi nu intrăm niciodată, noaptea, în camera asta şi doar pentru a-i respecta ultimele dorinţe păstrăm locul neschimbat. Îi cunoaşteţi opera. Când, practic, ajunsese la capătul experimentelor, a intervenit societatea aceea abominabilă. Astfel că nu ştim unde este înmormântat. Nimeni n-a putut ajunge la membrii sectei, nici măcar oamenii legii. Sper să plecaţi de aici până la căderea nopţii. În plus, vă mai rog să lăsaţi pe masă obiectul care seamănă cu o cutie de chibrituri. Nu ştim ce reprezintă, dar presupunem că are o legătură cu tot ce a făcut. Mergem până acolo încât nici măcar nu-l privim cu insistenţă.           După o clipă, omul m-a părăsit. Mansarda era murdară şi plină de praf. În ciuda mobilelor sărăcăcioase, exista acolo ceva care te făcea să crezi că mai vechiul ei locatar nu era un obişnuit al cocioabelor. O etajeră cu scrieri clasice şi teologice acoperea o porţiune de zid, altă bibliotecă însuma tratate de magie: Paracelsus, Albert cel Mare şi alte texte, scrise într-un alfabet straniu, pe care n-am reuşit să-l descifrez. Camera avea şi un dulap. Singura ieşire era trapa deschisă deasupra unei scări înguste. Ferestrele erau lucrate în ochi-de-bou, iar grinzile de stejar înnegrit trădau o mare vechime. Pe scurt, casa aparţinea vechii lumi. Unde mă găseam? Fără îndoială, oraşul acela nu era Londra. După mine, era un mic port. Ciudatul obiect de pe masă mă fascina. Ştiam la ce foloseşte. Am scos din buzunar o torţă electrică – sau ceva asemănător – şi, concentrat, am făcut câteva încercări. Lumina nu era albă, ci violetă. Avea mai curând aspectul unei lucori radioactive decât pe acela al luminii veritabile. Nu mă serveam de ea, în fond, oa de o lampă obişnuită. La urma urmelor, aveam o lampă electrică obişnuită într-un alt buzunar.           Începea să se întunece, iar vechile acoperişuri şi hornurile aveau o înfăţişare stranie, văzute prin minuscula fereastră. Adunându-mi întreg curajul, am fixat cu o carte, pe masă, micul obiect. Apoi am îndreptat asupra lui razele luminii violete. Aceasta părea acum o ploaie de mici particule violete mai degrabă decât o rază continuă. Pe când lovea suprafaţa de sticlă din centrul curiosului obiect, se produceau nişte trosnete seci, precum al scânteilor ce străbat un tub cu vid. Suprafaţa de sticlă întunecată a emis o strălucire roz şi o vagă siluetă albă părea să prindă contur în mijlocul ei. În momentul acela am constatat că nu mai eram singur în încăpere. Mi-am vârât proiectorul în buzunar. Dar nou-venitul n-a vorbit şi n-am perceput nici un zgomot în” minutele următoare. Ca şi cum scena ar fi fost o pantomimă. Noul venit şi însoţitorii săi erau, totuşi, nişte făpturi de talie mare. Primul, un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, era îmbrăcat într-un costum preoţesc al Bisericii anglicane. Avea vreo treizeci de ani, tenul verzui şi, în ciuda trăsăturilor sale plăcute, fruntea neobişnuit de înaltă. Părul negru îi era bine tuns, pieptănat cu grijă, şi se răsese zdravăn, chiar dacă barba foarte închisă la culoare îi lăsa pe obraz o umbră albăstruie. Purta ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel. Nu se prea deosebea, în fond, de alţi oameni ai Bisericii anglicane pe care îi cunoşteam, dar avea fruntea mai înaltă, pielea mai întunecată, expresia mai inteligentă – şi era, de asemenea, în mod subtil mai diabolic.           Până să fi avut eu răgazul de a interveni, îşi şi zvâr-lise toate cărţile de magie în vatra aflată într-un cotlon al camerei, atât de ascunsă după coturile mansardei incit n-o remarcasem. Flăcările consumară volumele, într-un uluitor amestec de culori stranii şi de mirosuri groaznice.           Printre oamenii apăruţi atunci, am remarcat unul care purta mantie şi pantalon scurt, de episcop. Toţi lăsau impresia că îl urăsc şi, în acelaşi timp, se şi tem de primul sosit, iar acesta părea că încearcă în privinţa lor acelaşi sentiment. O expresie sardonică îi împietrise pe faţă, dar am putut vedea că-i tremura mina dreaptă pe când apuca spătarul unui scaun. Episcopul arăta biblioteca goală şi vatra cu flăcările aproape stinse. Primul sosit surâse răutăcios şi îşi întinse mâna stingă spre micul obiect de pe masă. Atunci, întreaga asistenţă s-a tras înapoi de spaimă. Procesiunea de clerici a dispărut încetul cu încetul pe scară, după ce se strecurase prin trapă. Plecând, fiecare din ei ne-a tratat cu gesturi ameninţătoare. Ultimul a părăsit locul episcopul.           Când am rămas singuri, primul sosit s-a îndreptat spre dulap şi ă scos din el un colac de funie. Căţă-rându-se pe un scaun, a legat un capăt al funiei de un cârlig înfipt în etajera de stejar negru din mijloc, iar la celălalt capăt a făcut un nod umblător. Înţelegând că voia să se spânzure, am avansat câţiva paşi, intenţionând să încerc să-i schimb hotărârea. M-a văzut, s-a întrerupt şi m-a privit cu o ciudată expresie de triumf care m-a tulburat. A coborât încet de pe scaun ca să se apropie de mine, cu un rânjet diabolic în colţul buzelor sale subţiri.           M-am simţit imediat în pericol de moarte şi am scos brusc din buzunar faimosul meu proiector. Căci, nu ştiu de ce, ceva îmi spunea că-mi va servi în apărare. I l-am îndreptat spre faţă. Trăsăturile lui îngălbenite luară o culoare violetă, apoi deveniră roz. Satanica exultaţie s-a schimbat într-o groază adâncă. Bă-tând brutal aerul cu braţele, s-a dat înapoi, poticnit. Se afla nu departe de trapa deschisă. Am strigat, să-l avertizez. Nu m-a auzit. În secunda următoare, a căzut pe spate prin deschizătura căscată şi a dispărut.           Cu grijă, m-am apropiat de trapă. Apâecându-mă peste seară, am constatat că jos nu se găsea nici un corp zdrobit. Dimpotrivă, am zărit o mulţime de oameni alergând spre mine cu lanternele aprinse. Farmecul liniştii şi al fantasmelor se spulberase. Auzeam din nou glasuri omeneşti şi vedeam iarăşi în obişnuitele noastre trei dimensiuni. Ce zgomot să-i fi atras, oare? Cei doi aflaţi în fruntea trupei (nişte săteni obişnuiţi) se opriră ca împietriţi, văzându-mă, iar unul dintre ei începu să strige:           — Ah! ah! Încă o dată!           Cuprinsă de panică, întreaga trupă s-a împrăştiat. Un singur om rămânea. L-am recunoscut pe bărbosul care mă condusese acolo. Stând drept, singur, cu o lanternă în mână, aştepta. Părea fascinat, nu însă şi înspăi-mântat. A venit alături de mine, în mansardă.           — Prin urmare, nu l-aţi lăsat în pace. Ştiu că s-a în-tâmplat. S-a mai petrecut o dată, dar atunci persoanei i-a fost frică şi a tras un foc. N-ar fi trebuit să-l faceţi să revină. Ştiţi prea bine ce vrea. S-a produs ceva cumplit, fără să se ajungă totuşi atât de departe încât personalitatea să vă fie în pericol. Dacă vă păstraţi sângele rece şi dacă acceptaţi să vă schimbaţi întrucâtva existenţa, o să vă bucuraţi de viaţă în continuare. Dar nu veţi putea trăi aici. Nu cred nici că Londra vă convine. Vă sfătuiesc să mergeţi în America. Să nu mai încercaţi o altă experienţă aici. Asta n-ar face decât să agraveze situaţia. Nu v-aţi descurcat tocmai rău, dar plecaţi imediat. Şi mulţumiţi cerului! Mă străduiesc să vă vorbesc sincer. S-a produs o anume schimbare în felul cum arătaţi. Era de aşteptat. Dar, dacă părăsiţi ţara asta, o să vă puteţi obişnui. Veniţi, e o oglindă în celălalt capăt al camerei. Chiar dacă nu sunteţi respingător, aş-teptaţi-vă la un şoc.           Cum tremuram de frică, omul cu barbă a trebuit să mă susţină până la oglindă. Un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, îmbrăcat în costumul Bisericii anglicane, purtând ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel ce sclipeau sub o frunte nefiresc de înaltă: primul sosit pe tăcute şi care îşi arsese cărţile.           Pentru tot restul vieţii, cel puţin în aparenţă, trebuia să fiu omul acela! SFÂRŞIT

(Manuscris găsit printre hârtiile defunctului Francis Wayland Thurston, din Boston)           În privinţa unor asemenea forţe sau fiinţe s-ar mai putea concepe vreo posibilitate de supravieţuire… O supravieţuire dintr-o eră nespus de îndepărtată, când… conştiinţa se manifesta, poate, în forme şi chipuri pierdute de mult, înainte de apariţia şi evoluţia umanităţii… forme pe care numai poezia şi legendele le-au mai captat ca pe o amintire fulgurantă, dându-le numele de zei, monştri, eroi mitici de toate felurile…           Algernon Blackwood1           I.           OROAREA DIN LUT.           Cea mai mare îndurare pe această lume, cred, este neputinţa minţii omeneşti de a-şi corela toate datele. Trăim pe o imperturbabilă insulă de ignoranţă, în mijlocul mărilor de întuneric ale Infinitului, şi n-am fost meniţi să călătorim prea departe. Ştiinţele, fiecare trăgând în propria direcţie, până acum ne-au dăunat prea puţin, dar, într-o bună zi, alăturarea cunoştinţelor disparate ne va deschide în faţa ochilor asemenea imagini terifiante ale realităţii şi ale poziţiei noastre îngrozitoare în Univers, încât ori ne vom pierde minţile graţie revelaţiei, ori vom fugi de funesta lumină, refugiindu-ne în pacea şi siguranţa unui nou ev de obscurantism.           Teozofii au intuit grandoarea înfricoşătoare a ciclului cosmic în care lumea noastră şi specia umană constituie doar nişte accidente trecătoare. Ei fac aluzie la supravieţuiri a căror ciudăţenie ar face să ne îngheţe sângele în vine dacă n-ar fi mascate de un optimism afabil. Dar nu prin ei am ajuns să întrezăresc, în mod nepermis, o singură dată în viaţă, eonii care-mi dau fiori când mă gândesc la ei, simţind că mă cuprinde nebunia de câte ori îi visez. Acea percepţie fugară, ca mai toate temutele presimţiri ale adevărului, a scăpărat dintr-o întâmplătoare punere cap la cap a unor lucruri diferite. În acest caz este vorba despre un vechi articol de ziar şi despre notiţele unui profesor decedat. Sper că nimeni nu va mai călca pe urmele mele. Cu siguranţă, dacă voi apuca să mai trăiesc, nu voi mai căuta niciodată să mai adaug vreo verigă unui lanţ atât de hâd. Presupun că şi profesorul avea de gând să păstreze tăcerea în privinţa părţii pe care o cunoştea, şi că şi-ar fi distrus însemnările dacă moartea nu l-ar fi răpit subit dintre cei vii.           Am luat cunoştinţă de această chestiune în iarna lui 1926–1927, odată cu decesul fratelui bunicului meu, George Gammell Angell, profesor emerit de limbi semitice la Universitatea Brown, din Providence, statul Rhode Island. Profesorul Angell era o autoritate renumită în studiul inscripţiilor vechi, iar directorii marilor muzee îl solicitaseră în repetate rânduri. Aşadar, decesul său, care a survenit la vârsta de nouăzeci şi doi de ani, a rămas în amintirea multora. Pe plan local, interesul era intensificat şi de faptul că murise din cauze necunoscute, după ce coborâse pe mal de la bordul vaporului de Newport. După cum relatează martorii, se prăbuşise deodată la pământ, înghiontit de un negru cu aspect de marinar, care ieşise dintr-una din acele bizare curţi întunecoase de pe panta abruptă a dealului, o scurtătură de la port până la locuinţa răposatului în Williams Street. Medicii n-au reuşit să descopere nici o rană vizibilă, dar au tras concluzia, după o dezbatere plină de nelămuriri, că vreo ascunsă leziune a inimii, provocată de efortul intens al urcuşului pe o pantă foarte înclinată, mai ales la o vârstă atât de înaintată, îi pricinuise decesul. La momentul respectiv, n-am găsit nici un motiv să nu fiu de acord cu punctul oficial de vedere, dar în ultima vreme sunt înclinat să-l pun sub semnul întrebării – ba, poate, chiar mai mult.           Ca moştenitor şi executor al fratelui bunicului meu, căci murise văduv şi fără copii, eram obligat să arunc o privire peste hârtiile lui, cu o oarecare meticulozitate; şi, în acest scop, i-am luat toate dosarele şi cutiile la mine acasă, în Boston. O mare parte din materialul ordonat de mine va fi mai târziu publicat de Societatea Americană de Arheologie, însă mai era o cutie pe care am găsit-o extrem de enigmatică şi pe care nu m-am îndurat s-o arăt şi unor ochi străini. Fusese închisă cu lacătul şi n-am dat de cheie până nu mi-a trecut prin minte să mă uit mai bine la inelul cu chei pe care profesorul îl purtase întotdeauna în buzunarul său. Abia atunci am reuşit s-o deschid, dar după aceea am avut impresia că mă confruntam cu un obstacol încă mai greu de trecut. Care putea fi înţelesul bizarului basorelief din lut şi al dezlânatului amestec de însemnări şi tăieturi din ziare pe care le-am găsit înăuntrul ei? M-am hotărât să caut excentricul sculptor vinovat de faptul că tulburase liniştea sufletească a unui bătrân.           Basorelieful era un dreptunghi necizelat, cu o grosime mai mică de doi centimetri şi jumătate şi cu o suprafaţă măsurând aproximativ treisprezece pe cincisprezece centimetri. Se vedea bine că era o lucrare modernă. Cu toate acestea, figurile de pe el nu erau deloc moderne, nici ca atmosferă, nici ca sugestie. Oricât de departe ar merge cubismul şi futurismul în fanteziile lor, rareori reproduc acea criptică regularitate ascunsă în scrierea preistorică. Iar cea mai mare parte a acestor desene lăsau impresia puternică a unui fel de scriere, deşi memoria mea, în ciuda marii familiarităţi cu hârtiile şi colecţiile unchiului meu, nu reuşea deloc să identifice aceste caractere particulare, sau măcar să intuiască cele mai îndepărtate asocieri ale lor.           Deasupra acestor aşa-zise hieroglife, se înălţa o figurină cu evidente calităţi plastice, deşi execuţia impresionistă mă împiedica să-mi fac vreo idee mai clară cu privire la natura acesteia. Părea să fie un soi de monstru, sau simbolul unui monstru, o formă pe care numai o imaginaţie bolnavă ar putea-o concepe. Dacă aş zice că închipuirea mea, oarecum extravagantă, ar produce imaginile simultane ale unei caracatiţe, unui dragon şi unei caricaturi omeneşti, n-aş fi prea departe de spiritul acelui obiect. Un cap cărnos, cu tentacule, aşezat pe un trup grotesc, acoperit de solzi, cu aripi rudimentare. Dar tocmai profilul de ansamblu al întregului speria cel mai tare. În spatele figurii se reliefa, vag sugerat, fundalul unei arhitecturi ciclopice.

Volumul conţine povestiri scrise de Howard Phillips Lovecraft între anii 1919-l937: The Transition of Juan Romero; Azathoth; The Descendant; The Book; The Thing în the Moonlight; Hypnos; The Festival; Imprisaned With the Pharaons; He; The Strange High House în the Mist; În the Walls of Eryx; The Beast în the Cave; The Evil Clergyman; The Tomb.                 PREFAŢĂ.           LOGIC, MACABRU ŞI SUBLIM.           Aşa aş fi tentat să definesc fantasticul lui Howard Phillips Lovecraft, americanul născut în anul 1890 la Providence, lângă Boston, şi mort în 1937, de cancer mai curând decât din pricina mizeriei materiale, cum a vrut să ne facă să credem o legendă încă răspândită în jurul figurii sale oarecum enigmatice. Fără îndoială, sănătatea i-a fost tot timpul precară, sensibilitatea ieşită dintre reperele comune şi, astfel, mereu pusă în pericol de agresiunile unei vieţi moderne pentru care omul nu pare să fi fost prea bine înzestrat. Dar de aici şi până la individul „infirm pe plan emoţional” pe care ni-l sugerează criticul, Damon Knight, calitatea aceasta fiind – după el – obligatorie pentru cine scrie literatură fantastică, rătnâne o bună distanţă de parcurs. Dacă nu cumva suntem invitaţi să vedem în respectiva infirmitate nu lipsa de sentiment, cum ne-am aştepta, ci excesul, ori vreo deformare aparte a percepţiei realităţii, care pe unii îi conduce la nebunie, iar pe alţii îi facemari artişti.           Dintre toate vârstele omului, cea care l-a fascinat pe Lovecraft este copilăria. Nu puţine personaje de-ale sale îşi mărturisesc chiar o bolnăvicioasă cantonare în copilărie, lume idealizată până la mirific şi, în fond, un refugiu comod şi splendid, chiar dacă ineficace, din faţa penibilelor responsabilităţi antrenate de o vârstă matură. Este soluţia naturilor fragile, iar dincolo de personaje scriitorul lasă să se înţeleagă, într-o pagină de autobiografie, că nici el n-ar fi complet străin de o asemenea abordare, iluzorie, a realităţii. Cel puţin uneori. Însă cu atât mai mult cu cât copilăria sa inteligentă şi precoce pare să-i fi oferit amintirea unui univers cu adevărat viu şi straniu, populat în devălmăşie de personajele exotice din O mie şi una de nopţi, de stafiile povestirilor gotice şi, de la un moment încolo, de faunii şi satirii mitologiei greceşti.           Astfel îmi explic orientarea pronunţat paseistă a lui Lovecraft, indiscutabil legată de atitudinea sa retractilă, de oroarea cu care priveşte proliferarea manifestărilor de tip modern ale civilizaţiei. Copilăria ca stadiu biologic, dar înţeleasă şi ca etapă mitizată din istoria unei colectivităţi, îi permite autorului lui Dagon să producă nu puţine mostre de fantastic de o artificioasă seninătate, un fantastic al iluziei, al dorinţei ideale, „tragice în fond, fiindcă de fiecare dată asemenea explorări deloc străine de sublimitatea basmului sfârşesc prin a fi anulate în stratul adine al povestirilor, care nu este unul optimist, ci cu un sens strâns legat de ideea de eşec.           În cazul fantasticului lui H. P. Lovecraft, sublimul se naşte însă şi dintr-o sursă mai direct conectată la substanţa sa cea mai autentică, aşa cum au definit-o filosofi de talia lui Kant şi Edmund Burke: o plăcere stârnită din neplăcere, o înclntare inseparabilă de durere, de spaimă, de uluirea trăită în raport cu dimensiunile infinite ale lumii, implicit cu tainele chinuitoare ce o constituie pe aceasta dincolo de percepţia comună, dincolo de înţelegerea umană obişnuită. Astfel de proiecţii în sublimul terifiant sunt, aici, „tranziţia” subterană a lui Juan Romero, rătăcirile labirintice de care se face responsabilă „cartea blestemată” (Descendentul, Cartea, Sărbătoarea), spăimoasele explorări infernale din Prizonierul faraonilor sau coşmarurile tulburătoare din Hypnos şi O apariţie pe clar de lună. Pentru că, dacă Lovecraft vede într-o anume fază de copilărie a civilizaţiei umane un fel de etapă fericită, sinonimă cu vârsta de aur, el mi întârzie să sugereze totuşi, dincolo de ea, În străfundurile nebuloase ale tuturor începuturilor, sinistre focare de nelinişte, rânduieli stupefiante şi mai ales o colcăială de entităţi inumane, malefice, repre-’ zentând imperiul dezagreabil al morţii eterne. O moarte tentaculară, acaparatoare, chiar.dacă nicicând săvârşită până la capăt şi tocmai de aceea capabilă să înfricoşeze imens.           Pe un traseu al beznelor asediatoare, ne reîntâlnim cu predilecţia personajelor lui Lovecraft pentru macabru. Ceea ce putea fi însă prilej de maculatură grosieră, hrănită din putreziciunile verminei de dragul unei simple exhibări a senzaţionalului facil, primeşte aici o perspectivă literară indiscutabilă. „Vinovate” de atingerea unei asemenea condiţii se fac atât o discretă gradare şi filtrare a efectelor „de gen”, cât şi prezenţa unor semnificaţii logice, chiar dacă intenţionat opacizate, făcute confuze din raţiuni ce ţin de o tehnică şi o estetică speciale, în plus, nu de puţine ori gestul macabru e întâm-pinat cu o inteligentă undă de umor. Am întâlnit-o în mai vechea înlănţuire de jubilaţii funebre intitulată Herbert West, reanimator. O vom simţi din nou în Cavoul, fără ca această subtilă basculare a morbidului în comic să anuleze ceva din fineţea unei remarcabile analize a psihologiilor pervertite.           În interiorul universului său, Lovecraft este cât se poate de logic şi convingător. Am putea vorbi şi la el, ca în cazul lui Poe, de un „fantastic exact”, dacă semnatarul lui Hypnos n-ar fi totuşi atât de tentat să-şi în-veşmânteze insolitele născociri în ţesătura unor artificii poetice care le dau câteodată un aspect complicat, aproape baroc. Dar nici în asemenea situaţii nu putem pune la îndoială logica povestirilor. O logică a coşmarului, fireşte, dispusă să alunece cu uşurinţă de la un reper stabil spre altul cu contur de ceaţă şi invers, însă prin nimic contrazisă în regimul textului, căruia îi asi-gură astfel coerenţa şi unitatea.

I.           În cursul iernii 1927–1928, oficialităţile din guvernul federal demarară o anchetă stranie şi secretă în privinţa anumitor situaţii ivite în bătrânul port maritim Innsmouth, din statul Massachusetts. Lumea a aflat prima oară de ea prin februarie, când avu loc o vastă serie de raiduri şi de arestări, urmate de incendieri şi dinamitări deliberate, cu toate precauţiile prealabile, a unui număr enorm de clădiri dărăpănate, mâncate de cari şi presupuse a fi nelocuite, aflate de-a lungul coastei părăsite. Minţile superficiale puseră această întâmplare pe seama unor ciocniri majore în decursul unui război spasmodic împotriva contrabandei cu alcool.           Spiritele mai iscoditoare şi mai atente la natura ştirilor se mirară, totuşi, de numărul prodigios de arestări, de forţele exagerat de numeroase şi de tot secretul care înconjurase evacuarea arestaţilor. Nu se raportară nici un fel de procese sau măcar nişte acuzaţii concrete. Niciunul dintre acei deţinuţi nu au mai fost întâlniţi după aceea prin puşcăriile obişnuite ale statului. Se făcură unele declaraţii vagi, referitoare la o epidemie şi la carantină, iar mai târziu se auzi de o dispersare a celor reţinuţi prin diferite închisori militare, dar nu se luă nici o măsură hotărâtă în acest sens. Oraşul ca atare rămase aproape depopulat şi abia acum încep să se vadă unele semne vagi de refacere lentă.           Plângerile din partea mai multor organizaţii liberale au avut ca răspuns lungi întrevederi confidenţiale, iar delegaţii lor au fost conduşi să viziteze anumite lagăre şi închisori. Drept rezultat, aceste societăţi deveniră surprinzător de pasive şi de reticente. Jurnaliştii erau mai greu de potolit, dar până la urmă se dovediră cooperanţi, în majoritatea lor, faţă de guvern. Numai un singur ziar de scandal, mereu discreditat pentru politica lui nesăbuită, menţionă submarinul care arunca torpile în abisul marin, chiar sub Stânca Dracului. Acea ştire, culeasă întâmplător, dintr-o cârciumă a marinarilor, părea, într-adevăr, exagerată, de vreme ce acea stâncă neagră, scundă, încă se mai întinde la aproape doi kilometri şi jumătate în larg de portul Innsmouth.           Cei din jurul satelor şi oraşelor învecinate bombăniră destul, dar nu dezvăluiră nimic publicului larg din ceea ce ştiau. Vorbeau de aproape un secol despre acest oraş muribund, pe jumătate depopulat, şi nimic nu putea fi mai ieşit din comun şi mai hidos decât cele povestite de ei cu ani în urmă, în şoaptă şi aluziv. Experienţa i-a învăţat să păstreze secretul şi acum nici nu mai era nevoie de ceva care să-i oblige la aceasta.           De altfel, chiar ştiau foarte puţine, căci întinsele mlaştini de apă sărată, pustii, îi ţineau departe pe aceşti vecini de Innsmouth, cât privea partea dinspre uscat.           Dar, în sfârşit, eu am de gând să rup tăcerea. Sunt convins că rezultatele anchetei sunt atât de complete, încât aluziile mele la ceea ce acei detectivi înfricoşaţi au descoperit în Innsmouth n-ar mai putea face nici un rău publicului larg – poate doar ar aduce şocul repulsiei. Mai mult, ceea ce s-a găsit ar putea avea mai multe explicaţii. Nu ştiu nici măcar dacă eu însumi am aflat toată povestea şi am multe motive să nu doresc să sondez mai adânc. Căci legătura mea cu întreaga afacere a fost mai strânsă decât a oricărui alt profan şi mi-a lăsat impresii care mă îmboldesc, totuşi, să trec la măsuri drastice.           Eu am fost cel care a fugit mâncând pământul din Innsmouth, în primele ore ale dimineţii de 16 iulie 1927, şi ale cărui apeluri disperate pentru demararea unei anchete şi a unor acţiuni guvernamentale au scos la iveală întregul episod relatat în presă. Am preferat să păstrez tăcerea atâta timp cât treaba era proaspătă şi nesigură; dar astăzi, când povestea ţine deja de domeniul trecutului, iar interesul şi curiozitatea publicului s-au stins, am o dorinţă ciudată de a descrie în şoaptă acele câteva ore de spaimă petrecute în inima portului maritim stăpânit de umbra morţii, a proscrierii şi a degenerescenţei. Simpla povestire a faptelor îmi redă încrederea în deplinătatea facultăţilor mele mintale, îmi dă certitudinea că n-am fost primul care să sucombe în faţa unei halucinaţii contagioase, de coşmar. Mă mai ajută şi să mă decid asupra unui pas crucial pe care urmează să-l fac.           Nu mai auzisem în viaţa mea de Innsmouth, până în ziua în care l-am văzut pentru prima şi, până acum, ultima oară. Îmi sărbătoream atingerea maturităţii printr-un tur al Noii Anglii, pentru a vedea peisaje, vestigii şi a spicui date genealogice. Plănuisem să mă duc direct din bătrânul Newburyport la Arkham, de unde se trăgea familia mamei mele. Nu dispuneam de un automobil, ci călătoream cu trenul şi cu autocarul, mereu în căutarea celei mai ieftine rute. În Newburyport mi-au zis că trenul cu aburi era mijlocul cel mai indicat de transport spre Arkham. Numai la ghişeul de bilete al gării, când am protestat faţă de preţul ridicat, am aflat de Innsmouth. Agentul vânjos, cu ochi pătrunzători, al cărui grai îl trăda ca nefiind de prin părţile locului, păru să-mi înţeleagă eforturile de a face economie şi-mi dădu o sugestie nemaiîntâlnită la niciuna dintre sursele mele de informare.           — Ai putea să te urci în autocaru’ ăla vechi, zic eu, spuse el, cu o anume ezitare, da’ nu se prea obişnuieşte pe-aci. Trece prin Innsmouth, poate oi fi auzit de el, de-aia nu le place oamenilor. E condus de unu’ din Innsmouth, Joe Sargent, da’ nu ia nici un muşteriu de pe-aci, nici din Arkham, pare-mi-se. Mă mir că nu-l desfiinţează. Eu zic că tre’ să fie destul de ieftin, da’ nu văd mai mult de doi or trei muşterii-n el, nimeni în afară de-ăia din Innsmouth. Pleacă din piaţă, din faţa drogheriei lu’ Hammond, la zece dimineaţa şi la şapte seara, dacă nu cumva i-or fi schimbat oraru’. Arată ca o hodoroagă împuţită, nu m-am urcat niciodată în el.           Aceasta a fost prima oară când am auzit de sumbrul Innsmouth. Orice referinţă la o localitate care nu era trecută pe hărţile obişnuite sau în indexurile celor mai recente ghiduri mi-ar fi stârnit interesul, iar felul straniu, aluziv, al agentului de a-mi acorda lămuriri îmi provocă cea mai vie curiozitate. O aşezare capabilă să inspire o asemenea aversiune în rândul vecinilor ei, îmi spuneam în gând, trebuie să fie cel puţin neobişnuită şi merita atenţia unui turist. Dacă se afla în drum spre Arkham, aveam să mă opresc acolo; aşadar, l-am rugat pe agent să-mi spună câte ceva despre acel loc. El se arătă plin de solicitudine şi îmi vorbi cu un aer de uşor dispreţ faţă de subiectul în cauză.

La 16 iulie 1923, când şi ultimul lucrător şi-a terminat treaba, m-am mutat la prezbiteriul din Exham. Restaurarea se făcuse printr-o muncă formidabilă, căci clădirea părăsită ajunsese pur şi simplu o ruină. Nu mai era locuită din timpul domniei lui Iacob I, epocă în care o tragedie hidoasă, fără explicaţie, îl răpusese pe stăpânul locurilor, pe cinci dintre copiii săi şi pe mai mulţi servitori, silindu-l să se exileze, într-o vâltoare de suspiciuni şi teroare, pe cel de al treilea fiu, străbunul meu în linie directă, singurul supravieţuitor al familiei detestate de toţi.           Acest unic moştenitor fiind acuzat de omor, domeniul trecuse în stăpânirea Coroanei, iar prezumtivul vinovat nu făcuse nici o tentativă de a se disculpa sau a-şi recupera averea. Zguduit de o groază mai mare decât i-ar fi putut inspira conştiinţa sau legea, nemaidorind decât să nu-şi mai vadă niciodată casa strămoşească şi să şi-o şteargă din amintire, Walter de la Poer, cel de al unsprezecelea baron de Exham, fugi în Virginia, unde întemeie familia care în secolul următor îşi luă numele de Delapore.           Prezbiteriul din Exham rămăsese nelocuit, deşi fusese dăruit, mai târziu, familiei Norrys şi era adeseori studiat pentru arhitectura lui în amestec de stiluri: turnuri gotice ridicate peste o infrastructură saxonă sau romanică, ale cărei temelii, la rândul lor, aparţineau unui ordin sau unui amestec de ordine încă mai vechi -roman sau chiar druidic sau galic, dacă ne luăm după ce spun legendele. Erau nişte temelii neobişnuite, căci, într-o latură, se afundau în masivul de calcar despicat de râpa de pe marginea căreia prezbiteriul domina o vale pustiită, la trei mile spre vest de satul Anchester.           Arhitecţii şi arheologii examinau cu interes această rămăşiţă ciudată a veacurilor uitate, dar sătenii o urau. O uraseră cu sute de ani înainte, când o locuiau strămoşii mei şi o urau la fel de mult acum, când pietrele zidurilor ei erau acoperite cu muşchi şi licheni. Chiar în ziua în care am sosit la Anchester, aflasem că sunt fiul unei familii blestemate.           Săptămâna asta, prezbiteriul din Exham a fost aruncat în aer, iar lucrătorii distrug şi cele mai mici urme ale temeliilor sale. Mi-am cunoscut dintotdeauna arborele genealogic; ştiusem că primul meu străbun american venise în colonii în împrejurări ciudate. Totuşi datorită atitudinii reticente adoptate de familie, ignoram cu totul amănuntele. Spre deosebire de vecinii noştri, stăpâni de plantaţii, ne lăudam arareori cu străbunii plecaţi în cruciade sau alţi eroi din evul mediu şi din Renaştere. Nu se transmitea în familie nici o tradiţie, în afară de ceea ce se găsea în plicul sigilat pe care fiecare cap al familiei îl lăsa fiului mai mare, în vremurile dinaintea războiului civil, ca să-l deschidă în caz de deces. Faptele cu care ne plăcea să ne mândrim datau de după emigrare: aparţineau unei familii din Virginia, demnă, onorabilă şi foarte rezervată.           În timpul războiului ne-am pierdut toată averea, iar existenţa noastră s-a schimbat complet când trupele federale au incendiat Carfax, moşia noastră de pe malul râului James. Bunicul meu împovărat de ani pieri în flăcări şi, odată cu el, se mistui şi plicul ce ne lega pe toţi de trecut. Până azi îmi aduc aminte focul, aşa cum l-am văzut la vârsta de şapte ani: urletele soldaţilor, ţipetele ascuţite ale femeilor, gemetele negrilor îngenuncheaţi în rugăciune. Tata era în armată, chiar atunci lupta în apărarea Richmont-ului; după multe formalităţi, mama şi cu mine am căpătat autorizaţia să trecem printre linii ca să ne ducem la el.           La sfârşitul războiului ne-am îndreptat spre nord, de unde era mama. Aşa că am atins vârsta matură şi bogăţia în calitate de bun yankeu. N-am ştiut niciodată, tata şi cu mine, ce conţinuse plicul ereditar şi, cufundându-mă în rutina cenuşie a vieţii de industriaş din Massachusetts, am încetat cu desăvârşire să mă interesez de misterele arborelui meu genealogic. Dacă aş fi bănuit vreo clipă natura lor, aş fi lăsat cu dragă inimă prezbiteriul din Exham pradă muşchiului, lichenilor şi pânzelor de păianjen.           Tata a murit în 1904, fără să lase vreun mesaj nici pentru mine, nici pentru fiul meu Alfred, în vârstă de zece ani, orfan de mamă. Alfred răsturnă ordinea obişnuită a informaţiilor transmise în familie; pe când eu nu-i putusem da decât ipoteze amuzante despre trecut, în timpul şederii lui în Anglia în 1917, ca ofiţer de aviaţie, el îmi relată în scrisori legende ancestrale foarte interesante.           Istoria familiei Delapore părea să fie foarte pitorească, ba chiar sinistră, căci un prieten al fiului meu, căpitanul Edward Norrys, din Royal Flying Corps1, care locuia la Anchester, lângă domeniul nostru familial, îi povestise unele superstiţii săteşti absolut fantastice, depăşind imaginaţia oricărui romancier. Norrys însuşi nu le lua deloc în serios, dar pe fiul meu îl distrau şi îi dădeau subiecte interesante pentru scrisori. Aceste legende îmi atraseră atenţia asupra moştenirii mele de peste ocean: am luat hotărârea să cumpăr prezbiteriul în ruină, pe care Norrys i-l arătase fiului meu, oferindu-se să-i facă rost de el la un preţ de nimic, căci era proprietatea unchiului lui.           Am cumpărat prezbiteriul din Exham în 1918, dar, cam tot atunci, întoarcerea fiului meu, grav mutilat, m-a abătut de la proiectele mele de restaurare. În cei doi ani care i-au mai rămas de trăit, m-am ocupat numai de îngrijirea lui şi am încredinţat asociaţilor mei conducerea afacerilor.           După moartea lui, în 1921, am rămas fără nici un scop în viaţă şi am hotărât să mă distrez petrecându-mi sfârşitul zilelor pe noul meu domeniu. Când am vizitat Anchester, în luna decembrie, am fost primit de căpitanul Norrys, un tânăr amabil şi dolofan ce îl ţinuse la mare preţ pe fiul meu şi care a consimţit să strângă planuri şi anecdote, ca să mă ajute în munca mea de restaurare. N-am simţit nici cea mai mică emoţie la vederea prezbiteriului din Exham, adunătură de ruine medievale acoperită de licheni, ciuruită de cuiburi de ciori, agăţată pe marginea prăpastiei, cochilie de piatră goală – în afară de zidurile turnurilor.

Vă repet, nu ştiu ce s-a întâmplat cu Harley Warren. Cred totuşi – aproape că sper – că se odihneşte într-o netulburată uitare, dacă o asemenea fericire poate exista aievea undeva. Este adevărat că, vreme de cinci ani, am fost prietenul lui cel mai apropiat şi că am participat, parţial, la înfricoşătoarele sale cercetări asupra misterelor lumii. Deşi memoria mea este încă nesigură şi tulbure, nu voi nega mărturia pusă pe seama mea; se prea poate să fi fost văzut în noaptea aceea de spaimă, pe la ora unsprezece şi jumătate, la bariera oraşului Gainsville, îndreptându-mă împreună cu Warren în direcţia Mlaştinii Marelui Chiparos. Afirm în cunoştinţă de cauză că atât eu, cât şi prietenul meu, căram în spate lămpi electrice, cazmale şi un fir metalic, făcut sul, de care erau fixate nişte aparate ciudate. Afirm pentru că toate aceste obiecte au avut un rol în singura, dintre scenele respingătoare pe care le-am trăit, ce a rămas gravată în memoria mea răvăşită. Cât priveşte ceea ce a urmat şi motivul pentru care am fost găsit singur, într-o stare de completă năuceală, pe malul râpos al mlaştinii, trebuie să insist asupra faptului că nu-mi amintesc nimic în afară de ceea ce de nenumărate ori v-am explicat. Îmi spuneţi că nu există nimic în această mlaştină, sau în vecinătatea sa, care să poată constitui decorul înspăimântătoarei mele povestiri. Tot ceea ce vă pot răspunde la aceasta este că nu ştiu nimic mai mult decât ceea ce v-am descris. A fost o halucinaţie sau poate un coşmar – sper cu ardoare să fi fost aşa – însă asta e tot ce ţin minte din acele ore tulburi şi din tot ceea ce a avut loc după ce am ieşit din câmpul vizual al oamenilor. De ce Harley Warren n-a revenit odată cu mine, doar el însuşi, umbra sa, sau ceva fără nume ce nu se poate descrie, ne-ar putea spune.           După cum v-am relatat mai înainte, cercetările fatale ale lui Harley Warren mi-au fost bine cunoscute şi am colaborat parţial la ele.           Din imensa sa colecţie de cărţi ciudate şi rare, consacrate unor subiecte blestemate, citisem tot ceea ce era scris în limba pe care o stăpâneam, dar cele care îmi erau accesibile reprezentau un număr infim în comparaţie cu celelalte, redactate în limbi pe care nu le cunoşteam. Printre acestea din urmă, mi se pare că multe erau redactate în arabă. Cât priveşte cartea inspirată de diavol, cea care a declanşat sfârşitul – acea carte pe care Warren a luat-o cu el în afara lumii, îndesată în buzunar – nu am văzut nicăieri ceva asemănător caracterelor cu care era culeasă, iar prietenul meu n-a consimţit niciodată să-mi încredinţeze tâlcul pe care îl fereca. Cât despre natura studiilor noastre – trebuie să vă repet că acum nu mai posed înţelegerea lor completă? Într-un fel, mi se pare cât se poate de avantajos pentru mine să nu mai ştiu, căci am realizat aceste studii înfricoşătoare mai mult dintr-o atracţie amestecată cu dezgust, decât dintr-o vocaţie autentică.           Warren mă domina dintotdeauna şi mi se întâmpla chiar să mă tem de el. Îmi amintesc chipul lui ars de febră, din noaptea înspăimântătorului eveniment, în timp ce îmi împărtăşea dintr-o suflare teoria sa, explicându-mi de ce anumite cadavre îşi menţin în mormânt carnaţia tare şi intactă timp de un mileniu. În prezent, nu pot să mă mai tem de Warren, căci presupun că a cunoscut grozăvii care depăşesc ştiinţa mea. Acum, mă tem pentru el.           Odată mai mult, afirm că nu aveam o idee precisă despre ceea ce urma să fie ţelul nostru în acea noapte. Acel ţel era cu siguranţă legat de cartea pe care Warren o purta în buzunar – acea carte veche, cu caractere indescifrabile, care îi sosise din India cu o lună mai devreme – dar jur că nu ştiam ce nădăjduiam să descoperim. Martorul vostru susţine că ne-a văzut la bariera din Gainsville, făcându-ne drum spre Mlaştina Marelui Chiparos. Se prea poate, deşi nu îmi amintesc lămurit acest fapt. Singura mea amintire, parcă gravată cu fier roşu în suflet, se leagă de o singură scenă, care probabil că s-a desfăşurat mult după miezul nopţii, palidul pătrar de Lună se înălţase foarte sus pe cerul înceţoşat.           Ne găseam într-un cimitir de demult, atât de vechi încât mă înfioram la vederea atâtor mărturii dintre cele mai felurite ale unor timpuri străvechi. Se afla într-o vale adâncă şi umedă, acoperită cu ierburi, muşchi şi buruieni cu tulpini târâtoare, într-o vale învăluită într-o miasmă nedesluşită, pe care imaginaţia mea frivolă o asocia, în mod cu totul absurd, mirosului de piatră putrezită. Semnele delăsării şi declinului se arătau la tot pasul şi eram obsedat de ideea că eu şi Warren suntem primele făpturi în viaţă care tulburam această linişte moartă de secole. Deasupra, dincolo de marginea văii, îngânduratul vârf al Lunii în declin se arăta înfăşurat în aburi dezgustători, care păreau să se înalţe de sub pământ, din văgăuni neştiute. La lumina slabă şi tremurătoare a razelor de lună puteam să desluşesc un monstruos ansamblu de dale antice, urne, cenotafe1 şi faţade de mausolee acoperite de muşchi şi de pete de umezeală. Toate aceste monumente, pe jumătate ascunse de vegetaţia insalubră, abundentă şi compactă, se prefăceau în ruine.           Prima imagine a propriei mele prezenţe în mijlocul acestei îngrozitoare necropole am păstrat-o din clipa când Warren şi cu mine ne-am oprit în faţa unui vechi mormânt, în parte ruinat, şi am lăsat să cadă la pământ o greutate pe care aparent o cărasem fără să ştim. De-abia acum îmi dau seama că eram echipat cu o lampă electrică şi două cazmale, în timp ce tovarăşul meu se încărcase cu instalaţia unui telefon portativ. Nu am schimbat nici o vorbă, locul în care ne aflam şi treaba care ne aştepta părându-ne cunoscute. Ne-am luat lopeţile şi am început să dăm la o parte fără întârziere iarba, bălăriile şi pământul care acoperiseră străvechiul mormânt. După ce am dezgolit întreaga suprafaţă, compusă din trei lespezi imense de granit, ne-am tras câţiva paşi mai la o parte şi Warren păru să se dedice unui calcul mental. Se întoarse, în sfârşit, la mormânt şi, folosindu-şi cazmaua ca pe un levier, se opinti să ridice lespedea cea mai apropiată, aflată sub o grămadă de pietre năruite care probabil făcuseră odinioară parte dintr-un monument. Nu reuşi şi-mi făcu semn să-i vin în ajutor. În cele din urmă, forţele noastre reunite au desprins piatra, pe care apoi am săltat-o şi am răsturnat-o pe o parte.           Lespedea odată mutată din loc, apăru o deschizătură întunecoasă, de unde izbucniră gaze şi miasme atât de dezgustătoare, încât, îngreţoşaţi, am dat înapoi în grabă. După un timp, când exhalaţiile deveniră mai suportabile, ne-am apropiat din nou de acel soi de gură a umbrei. Lanternele noastre luminară palierul superior al unei scări de piatră, pe treptele căreia se scurgea din adâncul pământului, picătură cu picătură, o licoare dezgustătoare. Pereţi mustind de umezeală, acoperiţi cu o crustă de salpetru, străjuiau aceste trepte.           Memoria mea înregistrează în această clipă amintirea primelor cuvinte pe care mi le-a adresat Warren, cu vocea sa plină, de tenor, pe un ton rămas în mod straniu neschimbat, în ciuda decorului înspăimântător care ne înconjura:           — Regret, spuse, că sunt nevoit să-ţi cer să rămâi la suprafaţă, dar ar fi o crimă să îngădui cuiva cu nervii atât de slabi ca ai tăi să coboare acolo. Nu îţi poţi închipui, chiar din ceea ce ai citit sau am putut să-ţi povestesc, lucrurile pe care trebuie să le fac şi să le văd. Este o muncă de diavol, Carter, şi mă îndoiesc că, fără a avea nervii tari, cineva ar putea fi martor la toate acestea până la capăt şi că s-ar putea întoarce de acolo nu numai zdravăn la minte, ci şi viu. Nu vreau, cu nici un chip, să te jignesc, şi cerul mi-e martor cât de fericit sunt să te am alături, dar simţul responsabilităţii îmi interzice să trag cu mine spre acest infern, spre o moarte probabilă sau o probabilă nebunie, un pachet de nervi de soiul tău. Îţi jur că nici nu-ţi trece prin cap despre ce poate fi vorba, dar îţi făgăduiesc să te ţin la curent, prin telefon, cu fiecare dintre mişcările mele. După cum vezi, am destul fir pentru a ajunge în centrul Pământului şi a reveni de acolo!           Îmi mai sună şi acum în minte acele cuvinte, rostite cu un desăvârşit sânge rece, şi îmi amintesc protestele mele. Se pare că ţineam cu disperare să-mi însoţesc prietenul în acele profunzimi sepulcrale, dar el se dovedi neînduplecat. O clipă, chiar, mă ameninţă că va abandona expediţia, dacă voi continua să stărui. Această ameninţare îşi făcu efectul, căci el singur deţinea cheia lucrului. Este tot ceea ce-mi pot aminti, neştiind nimic mai mult despre natura lucrului pe care ne străduiam să-l descoperim. După ce am fost forţat să accept, cu regret, să-i fac pe plac, Warren luă de la mine bobina şi o legă la aparate. La ordinul său, am luat unul dintre ele şi m-am aşezat pe o piatră funerară decolorată de vreme, foarte aproape de deschizătura proaspăt dezvelită. Apoi, Warren îmi strânse mâna, săltă pe umăr firul făcut sul şi dispăru înăuntrul indescriptibilului osuar.           O clipă, am mai putut zări licărirea lămpii şi auzi fâşâitul firului care se desfăşura în spatele lui, dar, curând, această licărire dispăru deodată şi sunetul se stinse la fel de repede, de parcă Warren s-ar fi pierdut brusc pe acea scară de piatră, după o cotitură neaşteptată. Rămăsesem singur şi încă gata, totuşi, să cobor în acele adâncuri necunoscute, atât de apropiate de malurile verzi ale căror întinderi fermecate se aşterneau sub lumina obosită a acelui cretos clar de lună.           În liniştea părăsită a acestei cetăţi a morţii, albă şi pustie, în mintea mea încolţeau cele mai îngrozitoare năluciri, în timp ce mormintele şi straniile monolite păreau să se pătrundă de un duh mârşav. Umbre amorfe păreau să se ascundă în cele mai întunecate colţuri ale văii potopite de bălării, păreau să se furişeze iute şi tiptil, ca o procesiune într-un ceremonial blasfematoriu, şi păreau să treacă pragul mormintelor putrezind pe colină; umbre care nu puteau fi alungate de apariţia acestui palid clar de lună.           Periodic, îmi consultam ceasul la lumina lanternei, ciulind neobosit urechea la telefon. Timp de un sfert de oră, n-am auzit nimic. Apoi, un zgomot slab se înălţă din aparat şi, cu o voce încordată, mi-am chemat prietenul din inima adâncurilor. Oricât de tulburat aş fi fost în acele clipe, nu eram pregătit, totuşi, pentru spusele care urcară din străfundurile lumii de dincolo, rostite cu un glas atât de îngrijorat şi de tulburat cum niciodată până atunci nu auzisem ieşind din gura lui Harley Warren. Warren care, cu puţin timp înainte, se despărţise de mine cu atâta sânge rece mă chema acum din adâncurile acelei genuni, cu un murmur mai sinistru decât cel mai strident strigăt:           — Dumnezeule, dacă ai putea să vezi şi tu ceea ce văd eu acum!           Am deschis gura, dar nu am reuşit să scot nici un sunet. Lipsit de glas, nu-mi mai rămase decât să aştept. Apoi, alte cuvinte îngrozite ajunseră până la mine:           — Carter, este înspăimântător, este monstruos, de necrezut!           Glasul îmi reveni brusc şi am revărsat în microfon un torent de întrebări precipitate, repetând într-una în spaima mea:           — Warren, ce e? Ce e?           Vocea prietenului meu urcă din nou, răguşită de frică şi cuprinsă de disperare:           — Nu pot să-ţi povestesc, Carter! Aşa ceva nici nu-ţi poate trece prin gând, n-am curajul să-ţi povestesc. Nici un om ce ajunge să cunoască aşa ceva nu poate să supravieţuiască. Dumnezeule mare! Nici în vis nu mi-am închipuit aşa ceva.           Din nou se făcu linişte în receptor, în timp ce din partea mea se revărsa un torent nestăvilit de întrebări înfrigurate, apoi sosi vocea lui Warren, pătrunsă de o uimire fără margini:           — Carter, pentru numele lui Dumnezeu, aşează lespedea la loc şi pune-te la adăpost dacă poţi. Repede! Lasă totul baltă, n-avea altă grijă decât să scapi de aici. Este singura ta salvare! Fă ce-ţi spun şi nu mai cere explicaţii!           Auzisem, dar nu eram în stare decât să repet întrebările mele frenetice. Deasupra, mă împresurau mormintele, întunericul, umbrele; dedesubt, pândeau primejdii depăşind orice imaginaţie omenească; prietenul meu, se expusese, totuşi, unui pericol mult mai mare decât mine; şi cu toată frica, am simţit o vagă iritare la gândul că el putea mă creadă în stare să-l părăsesc în astfel de împrejurări. În aparat urca un zumzet slab, apoi, după un moment de linişte, un strigat jalnic al lui Warren:           — Ia-ţi tălpăşiţa! Pentru numele lui Dumnezeu, pune lespedea la loc şi ia-ţi tălpăşiţa, Carter!           Ceva din argoul pueril al prietenului meu vădea o spaimă atât de evidentă, încât mă făcu să-mi recapăt ca prin minune sângele rece. Am luat o hotărâre bruscă şi am strigat în receptor: „Curaj, Warren! Sosesc imediat!”. La această propunere, tonul vocii prietenului meu se schimbă într-un strigăt de adâncă disperare:           — Să nu faci asta, nu poţi înţelege; este prea târziu. Şi totul e numai din vina mea. Pune lespedea la loc şi fugi. Nici tu, şi nimeni altcineva nu mai poate face nimic acum.           Tonul se schimbă din nou, încărcându-se de o sonoritate blândă, de o resemnare fără speranţă, în timp ce rămânea îngrijorat în privinţa mea:           — Repede, până nu e prea târziu!           N-am catadicsit să-l ascult. Voiam să înfrâng starea de paralizie care mă pironea în loc şi, îndeplinindu-mi făgăduiala, să mă năpustesc în adâncuri, în ajutorul său, dar murmurul care urma mă găsi încă incapabil să mă mişc, încătuşat de o groază fără margini:           — Carter, grăbeşte-te! Nu te mai frământa zadarnic. Trebuie sa pleci. Mai bine unul, decât doi. Lespedea!           Tăcere. Apoi un clinchet, apoi vocea slabă a lui Warren:           — Acum aproape s-a sfârşit. Nu-mi face aceste clipe şi mai grele. E în joc viaţa ta, acoperă aceste trepte blestemate şi fugi! Pierzi timpul, Carter. Un timp atât de lung, Carter. Nu te voi mai revedea.           Aici, şoapta lui Warren se amplifică într-un strigat care, treptat, se transformă într-un urlet plin de o groază urcată din negura vremii:           — Blestemate fie aceste lucruri infernale – Legiuni – Dumnezeule – Ia-ţi tălpăşiţa! Ia-ţi tălpăşiţa! IA-ŢI TĂLPĂŞIŢA!           Apoi, se aşternu liniştea. Nu ştiu cât, o veşnicie parcă, am rămas întins pe jos, năucit, suspinând, şoptind, chemând, strigând în receptor. De mii şi mii de ori, de-a lungul acestei veşnicii, am suspinat, şoptit, strigat, urlat: „Warren, Warren! Răspunde-mi, eşti acolo?”           Atunci s-a năpustit asupra mea groaza finală. Lucrul de necrezut, de negândit, de nerostit. Am spus că o veşnicie părea să se fi scurs de când Warren îmi adresase urlând ultimul său avertisment disperat, de când doar propriile mele strigăte mai spărgeau înfricoşătoarea tăcere, dar, după un timp, un nou ţârâit în receptor mă făcu să ciulesc urechile. Am strigat din nou:           — Warren, eşti acolo?           Drept răspuns, am auzit lucrul care a asmuţit această amnezie asupra minţii mele. Nu pot, domnilor, să vă reproduc acest lucru, această voce, după cum nici nu mă pot hazarda să îl descriu detaliat, pentru că aceste prime cuvinte m-au smuls din starea de luciditate şi m-au proiectat într-un fel de vid mental, stare care nu a încetat decât odată cu deşteptarea mea la spital. Să vă spun că vocea era profundă, surdă, gelatinoasă, îndepărtată, supranaturală, neomenească, fantomatică? Ce-aş putea spune? Acesta a fost sfârşitul experienţei mele şi acesta este sfârşitul istorisirii mele. Am ascultat această voce zăcând trântit pe jos, năucit, printre monumentele în ruină şi mormintele năruite, printre şirurile de vegetaţie şi aburii încărcaţi de miasme, într-un cimitir necunoscut din străfundurile unei văi. Am auzit această voce, ţâşnind din adâncurile cele mai îndepărtate ale acestui blestemat mormânt deschis, în timp ce urmăream din ochi amorfe umbre necrofage dansând sub un infernal asfinţit de lună. Şi iată ce mi s-a spus:           — Cretinule, Warren a MURIT! SFÂRŞIT  1 Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut.

Visă nenorociri baronul doar, Cu oaspeţii războinici împreună;           Li se arătară demoni în coşmar şi viermi ca de sicriu, enormi, viespar.           Keats1           Nefericit este cel ale cărui amintiri din copilărie îi aduc numai teamă şi tristeţe. Fără noroc este cel care priveşte în urmă la orele lungi petrecute în încăperi vaste şi lugubre, cu draperii cafenii, cu şiruri înnebunitoare de tomuri vechi, sau la veghile pline de teamă în dumbrăvile crepusculare în care cresc copaci groteşti, gigantici, împovăraţi de viţele căţărătoare, mişcându-şi în tăcere ramurile răsucite ce se înalţă în zările înalte. O asemenea năpastă mi-au sortit mie zeii – mie, celui înmărmurit, dezamăgit, sterp şi frânt. Cu toate astea, simt o stranie mulţumire şi mă agăţ cu disperare de acele amintiri veştede, când gândurile mele ameninţă pentru o clipă să zboare la celălalt.           Nu ştiu unde m-am născut, decât doar că vechimea castelului se pierdea în negura veacurilor, şi era infinit de înfricoşător, plin de pasaje întunecoase şi de bolţi înalte ce lăsau la vedere doar pânze de păianjen şi umbre. Pietrele din coridoarele în ruină păreau mereu hidos de umede şi pretutindeni te izbea un iz blestemat, ca al cadavrelor suprapuse ale unor generaţii dispărute. Lumina nu pătrundea niciodată acolo, aşa că uneori obişnuiam să aprind lumânări şi să rămân cu ochii pironiţi la ele ca să mă destind. Nu găseai nici împrejurimi însorite, de vreme ce groaznicii arbori depăşeau şi cea mai înaltă turlă accesibilă. Exista un turn negru care se înălţa deasupra coroanei copacilor într-un văzduh neştiut, dar se afla parţial în ruină şi nu puteai urca în el decât căţărându-te pe zidul gol, piatră cu piatră, lucru aproape imposibil.           Trebuie să fi trăit aşa ani de zile în acel loc, dar nu pot măsura timpul scurs. Probabil că anumite fiinţe s-au îngrijit de nevoile mele, deşi nu-mi amintesc prezenţa vreunei alte persoane în afară de mine însumi, ori a vreunei alte vieţuitoare în afară de silenţioşii guzgani, lilieci şi păianjeni. Cred că cine m-o fi hrănit trebuie să fi avut o vârstă şocantă, de vreme ce prima mea noţiune de persoană în viaţă era ceva ce semăna în mod parodic cu mine, chiar dacă distorsionat, plin de zbârcituri şi la fel de putred ca şi castelul însuşi. Mie nu mi se părea nimic grotesc în oasele şi scheletele ce zăceau risipite prin criptele de piatră, jos de tot, pe la temelii. Asociam în închipuirea mea aceste lucruri cu evenimentele de zi cu zi şi le consideram mai fireşti decât imaginile în culori ale fiinţelor pe care le-am găsit în multe dintre tomurile mucegăite. Din asemenea cărţi am deprins tot ce ştiu. Nici un profesor nu mi-a îndrumat paşii şi nu-mi amintesc să fi auzit vreodată sunetul unei voci umane în toţi aceşti ani, nici măcar pe-al propriului meu glas. Căci, deşi am citit despre vorbire, nu m-am gândit niciodată să încerc să grăiesc cu voce tare. Înfăţişarea mea era o chestiune la care iarăşi nu mă gândisem, căci nu se găseau oglinzi în castel şi mă vedeam, din instinct, ca fiind asemenea chipurilor pline de tinereţe pe care le zărisem desenate şi pictate în paginile acelor cărţi. Mi-a sărit în ochi tinereţea, tocmai pentru că-mi aminteam atât de puţin.           Afară, peste şanţul putrezit şi sub arborii întunecaţi şi muţi, mă tolăneam adesea şi visam ore în şir la ceea ce citeam în cărţi şi mă închipuiam cu dor în mijlocul mulţimilor vesele, în lumea însorită ce se întindea dincolo de codrul nesfârşit. O dată am încercat să scap de pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra se făcea şi mai deasă, iar în aer plutea încă mai multă teamă, astfel că am fugit înfrigurat înapoi, ca să nu mă abat din drum şi să mă pierd într-un labirint al tăcerilor înnegurate.           Aşadar, rămâneam visând în aşteptare prin eternele amurguri, deşi nu ştiam ce aşteptam. Atunci, în singurătatea obscură, dorul meu de lumină atinse o asemenea ardoare, încât îmi alungă odihna, şi am ridicat mâini rugătoare către singurul turn negru, în ruine, care se înălţa deasupra pădurii spre un văzduh nebănuit. Şi, într-un târziu, m-am hotărât să-l escaladez, chiar dacă aş fi putut să cad, de vreme ce era mai bine să întrezăreşti cerul şi să mori, decât să trăieşti fără măcar a vedea vreodată ziua la faţă.           În amurgul jilav am urcat pe scările roase de vreme până am ajuns la etajul la care ele se opreau, după care m-am agăţat periculos de micile puncte de sprijin care mă duceau în sus. Groaznic şi înfricoşător mai era acel cilindru de piatră lipsit de scări şi de viaţă. Negru, în ruină şi pustiu, sinistru, cu lilieci speriaţi, ale căror aripi nu făceau zgomot în fluturarea lor. Dar mai înfiorătoare şi mai cumplită era încetineala înaintării mele. Căci oricât mă căţăram mai sus, întunericul nu se destrăma deasupra capului meu şi un nou fior mă scutură, pe când mă asalta mucegaiul străvechi şi bântuit. M-am cutremurat, întrebându-mă de ce nu mai ieşeam la lumină, şi m-aş fi uitat în jos, dar nu îndrăzneam. Mi-am închipuit că noaptea coborâse deodată peste mine şi în van căutam pe dibuite cu mâna liberă vreun pervaz de fereastră peste care să-mi arunc un ochi, ca să încerc să evaluez înălţimea la care ajunsesem.           Dintr-odată, după ce m-am târât la nesfârşit, orbeşte, deasupra acelei cumplite genuni concave şi primejdioase, am simţit că mă lovesc cu capul de un lucru tare şi mi-am dat seama că trebuie să fi atins acoperişul, sau măcar vreun soi de pardoseală. Prin beznă, mi-am ridicat mâna liberă şi am încercat obstacolul, descoperind că era de piatră şi că nu-l puteam mişca. Apoi m-am învârtit periculos prin turn, agăţându-mă de tot ce-mi putea oferi ca reazem peretele cleios, până când, într-un târziu, obstacolul acela a cedat mâinii mele cercetătoare şi mi-am reînceput urcuşul, împingând lespedea sau uşa cu capul, în timp ce mă foloseam de ambele mâini în cumplita mea ascensiune. N-am găsit lumină deasupra şi, pe măsură ce mâinile mele se căţărau mai sus, am ştiut că urcuşul meu nu se terminase încă, de vreme ce lespedea era, de fapt, chepengul unei deschizături care dădea într-o suprafaţă de piatră cu o circumferinţă mai largă decât partea inferioară a turnului, fără îndoială pardoseala vreunei camere de observaţie, spaţioasă şi impunătoare. M-am târât prin ea cu multă grijă, încercând să nu las lespedea grea să cadă la loc, dar am eşuat în acest ultim efort. În timp ce zăceam epuizat pe pardoseala de piatră, am auzit sumbrele ecouri ale prăbuşirii ei, dar am sperat că, la nevoie, am să reuşesc să o deschid din nou.           Crezându-mă de-acum la o înălţime ameţitoare, mult deasupra rămurosului codru, m-am ridicat cu greu de pe pardoseală şi am orbecăit în căutarea unor ferestre din cadrul cărora să-mi pot ridica pentru prima oară în viaţa mea privirile spre cer, ca să văd luna şi stelele despre care aflasem din cărţi. Dar, de fiecare dată, am rămas dezamăgit, căci tot ce am găsit au fost imense rafturi de marmură, ce păstrau cutii odioase, dreptunghiulare, de o mărime impresionantă. M-am tot gândit şi m-am întrebat ce secrete seculare ar fi putut dăinui în acest apartament la înălţime, despărţit de atâtea veacuri de castelul de sub el. Apoi, pe neaşteptate, mâinile mele au dibuit o ieşire, unde atârna un portal de piatră, a cărui suprafaţă aspră fusese cioplită straniu. Am încercat să-l deschid, însă era încuiat. Dar adunându-mi toate puterile, am învins toate obstacolele şi l-am deschis cu greu spre interior. Pe când făceam asta, m-a cuprins cel mai desăvârşit extaz pe care l-am trăit vreodată, căci, sclipind senină prin grilajul de fier forjat şi aruncându-şi razele peste un scurt pasaj de piatră în trepte ce începeau din pragul abia descoperit, radioasa lună mi se arăta privirii. N-o mai văzusem niciodată, decât în vise şi vagi viziuni pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.           Închipuindu-mi acum că ajunsesem chiar în vârful castelului, am început să urc în goană cele câteva trepte de dincolo de prag, însă deodată luna-şi ascunse faţa într-un nor, ceea ce m-a făcut să mă împiedic şi să-mi găsesc drumul mult mai greu prin întuneric. Bezna era încă foarte adâncă atunci când am ajuns la grilajul pe care l-am încercat cu grijă şi l-am găsit descuiat, dar pe care nu l-am deschis, temându-mă să nu mă prăbuşesc de la uluitoarea înălţime la care mă urcasem. Apoi luna se ivi din nou.           Cel mai diavolesc dintre toate şocurile este acela care te loveşte pe neaşteptate şi care este grotesc de incredibil. Nimic din tot ce îndurasem mai înainte nu se putea compara, în privinţa spaimei stârnite în suflet, cu ceea ce se arăta acum ochilor mei, cu toate straniile uimiri ce mi-au trezit acea privelişte, pe atât de simplă, pe cât de stupefiantă. Era doar atât: în locul vederii ameţitoare a coroanelor unor arbori zăriţi la o înălţime impunătoare, în jur mi se aşternea dinainte nimic altceva decât solul tare, pe care erau dispersate diverse lespezi de marmură printre care se înălţau coloane, la umbra unei vechi biserici de piatră a cărei clopotniţă în ruină licărea slab sub razele lunii.           Pe jumătate inconştient, am deschis grilajul şi m-am târât afară, clătinându-mă pe picioare, pe aleea cu pietriş alb care se bifurca. Mintea mea, aşa cum era, uluită şi năucă, încă mai păstra frenetica năzuinţă spre lumină, şi nici măcar fantastica uimire care mă copleşise nu-mi mai putea sta în cale. Nici n-am ştiut şi nici nu mi-a păsat dacă ceea ce trăiam era un vis nesănătos sau vrajă. Eram hotărât însă să-mi desfăt negreşit privirea cu strălucire şi cu veselie. Nu ştiam cine eram sau ce eram, ori ce puteau să reprezinte împrejurimile în care mă găseam. Deşi continuam să înaintez împiedicat, am conştientizat un soi de memorie latentă, înspăimântătoare, care mă făcea să nu merg chiar la întâmplare. Am ieşit pe sub un arc din zona de lespezi şi coloane. Am străbătut un câmp deschis. Uneori urmam drumul vizibil, dar alteori îl părăseam în mod straniu ca să traversez cu mersul meu poticnit pajiştile în care doar rarele ruine mai mărturiseau că, odinioară, pe acolo trecuse un drum astăzi uitat. La un moment dat, am traversat înot un râu cu ape repezi, în locul unde zidăria roasă şi acoperită de muşchi constituia vestigiul unui pod de multă vreme dispărut.           Trebuie să fi trecut peste două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie ţelul călătoriei mele, un vechi castel cu zidurile acoperite de iederă, ascuns de frunzişul des al unui parc împădurit, un loc înnebunitor de familiar şi totuşi plin de o stranietate care mă lăsa perplex. Am observat că şanţul era plin cu apă şi că unele dintre bine cunoscutele turnuri fuseseră demolate, dar, în acelaşi timp, se construiseră aripi noi, care-l zăpăceau pe privitor. Ceea ce am constatat însă, cu interes şi cu plăcere, au fost ferestrele deschise, din care se revărsau o lumină minunată şi sunetele celui mai exuberant banchet. Îndreptându-mă spre una dintre ele, m-am uitat înăuntru şi am zărit o adunare în veşminte pestriţe, petrecând şi tăifăsuind vesel. Niciodată nu mai auzisem, din câte mi se părea, grai uman şi puteam ghici doar vag ce se spunea. Mi se părea că unele chipuri aveau trăsături ce-mi trezeau amintiri incredibil de vechi, altele-mi erau total străine.           Am păşit acum prin fereastra joasă în camera strălucitor de luminată, trecând, chiar în acea clipă, de la singurul meu moment de speranţă în ghearele celei mai negre deznădejdi şi conştientizări. Coşmarul avea să nu se lase defel aşteptat, căci abia intrasem acolo când, numaidecât, se petrecu una dintre cele mai înspăimântătoare manifestări la care am asistat vreodată. Nici nu sărisem bine pervazul, când întreaga adunare a fost cuprinsă, pe neaşteptate, de o frică subită, de o intensitate hidoasă, ce desfigura fiecare chip şi evoca cele mai oribile visuri. Urletele ieşeau din aproape fiecare gâtlej. Toată lumea fugea care încotro, iar în vacarmul şi panica indescriptibile mai mulţi au fost cuprinşi de leşin şi târâţi de tovarăşii lor în goana lor nebună. Mulţi îşi acoperiră ochii cu mâinile şi se repeziră orbeşte şi stângaci să-şi găsească scăparea în fugă, răsturnând mobila şi izbindu-se de pereţi până să dibuiască una dintre nenumăratele uşi.           Strigătele erau răscolitoare. Rămas singur şi buimac în apartamentul scăldat într-o lumină orbitoare, ascultând ecourile lor ce se pierdeau în noapte, m-am cutremurat la gândul a ceea ce se putea strecura pe lângă mine pe nevăzute.           La o cercetare superficială, încăperea părea pustie, dar când m-am îndreptat spre unul dintre alcovuri, am avut impresia că simt o prezenţă acolo, o mişcare uşoară dincolo de pragul cu arcadă aurită ce dădea într-o altă încăpere, oarecum similară cu prima. Pe măsură ce mă apropiam mai mult, am început să percep mai limpede acea prezenţă şi apoi, cu primul şi ultimul sunet ce mi-a zburat de pe buze, un vaier odios care mă răscolea tot atât de mult cât şi demenţiala lui cauză, am zărit-o întreagă, în toată însufleţirea ei înfricoşătoare, pe indescriptibila şi abominabila monstruozitate de neconceput care, prin simpla ei apariţie, preschimbase o veselă adunare într-o ceată de fugari pradă delirului.           Nici măcar nu pot sugera cum arăta, căci era un amestec din tot ceea ce există pe lumea aceasta mai insalubru, sinistru, odios, anormal şi detestabil. Era macabra umbră a putrefacţiei, a ancestralului şi dezolării, năluca viermănoasă şi scârnavă a unei revelări cumplite, hâda dezvăluire pe care pământul, în mila lui, ar trebui s-o ţină ascunsă în el odată pentru totdeauna. Domnul ştie că nu era din lumea aceasta, sau nu mai era de pe acest tărâm. Totuşi, în spaima mea, am zărit-o în descărnata şi stricata ei înfăţişare, o inadmisibilă travestire a chipului uman, ce se uita rânjind, în straiele sale deşirate şi mucegăite, lăsându-mă fără grai, făcându-mă şi mai mult să mă înfior.           Eram aproape paralizat, dar nu până într-atât încât să nu fac o slabă încercare de a o lua la fugă, care s-a concretizat într-un pas împleticit înapoi ce n-a reuşit să mă smulgă din vraja în care monstrul fără nume şi fără glas mă prinsese.           Ochii mei, hipnotizaţi de orbitele sticloase ce mă fixau odios, refuzau să se închidă, deşi vederea le era, din fericire, tulbure şi nu arătau îngrozitorul obiect decât prin ceaţă, după primul şoc. Am încercat să ridic o mână ca să acopăr cu ea priveliştea, dar nervii mei erau atât de slăbiţi, încât braţul nu mă ascultă întru totul. Strădania mea se dovedi însă de-ajuns ca să mă dezechilibreze, aşa încât am făcut mai mulţi paşi înainte, clătinându-mă pe picioare, ca să nu mă prăbuşesc. În momentul acela mi-am dat seama, deodată, agonizând, de apropierea acelui stârv, a cărui hidoasă respiraţie găunoasă am crezut că o aud. Pe jumătate nebun, m-am trezit că eram totuşi în stare să întind o mână şi să resping fetida arătare care-mi era atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică de coşmar cosmic şi printr-o diabolică întâmplare, degetele mele au atins putreda labă întinsă a monstrului de dincolo de arcada aurită.           N-am ţipat, însă toţi abominabilii strigoi ce zboară pe aripile vântului nopţii urlară în locul meu, căci, în aceeaşi secundă, îmi tună în minte o avalanşă iute de amintiri ce-mi strecurară moartea în suflet. Mi-am dat seama în acea clipă de toate. Am pătruns în amintire dincolo de înfricoşătorul castel şi de copaci, recunoscând edificiul schimbat în care mă aflam acum. Şi am recunoscut nelegiuita oroare care stătea în picioare, aruncându-mi priviri piezişe, pe măsură ce-mi retrăgeam degetele înnegrite din ale ei.           Dar în Univers se găsesc atât alinarea cât şi amarul, iar balsamul mi l-a dat uitarea. În cumplita spaimă a acelei clipe am uitat ce mă înfricoşa şi negrele amintiri s-au pierdut în haosul imaginilor ca de ecou. Ca prin vis am fugit din acea clădire blestemată şi bântuită, alergând iute şi fără să fac zgomot, în lumina lunii. Când m-am întors în locul de lângă biserică, plin de bucăţi de marmură, şi am coborât treptele, n-am mai putut să mişc din loc chepengul de piatră. Dar nu mi-a părut rău, căci uram străvechiul castel cu arborii lui. Acum hoinăresc în tovărăşia zeflemitorilor şi prietenoşilor strigoi, pe aripile vântului nopţii, şi mă joc în timpul zilei printre catacombele lui Nefren-Ka, în neştiuta şi interzisa Vale Hadoth, de lângă Nil. Ştiu că lumina nu este făcută pentru mine, în afară de razele lunii ce se revarsă peste mormintele de piatră din Neb, şi nici veselia, cu excepţia nepomenitelor ospeţe date de regina egipteană Nitocris sub Marea Piramidă. Cu toate acestea, în libertatea şi în sălbăticia mea întâmpin aproape cu bucurie amărăciunea înstrăinării.           Căci, deşi uitarea mi-a adus liniştea, mereu port în suflet conştiinţa faptului că sunt un venetic, un străin în acest veac şi printre cei care încă mai sunt oameni. Am ştiut acest lucru de când mi-am întins degetele spre oroarea din cadrul acelei mari rame aurite şi am atins o suprafaţă rece şi inflexibilă de sticlă lustruită.                                                                           SFÂRŞIT          1 Din poemul Ajunul Sfintei Agnes, din volumul Versuri, traducere de Aurel Covaci, cuvânt-înainte de Edgar Papu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 (n. trad.)

În vârful celui mai înalt munte din lume îşi au sălaşul zeii pământului, care nu îngăduie să fie văzuţi de nici un muritor. Cândva locuiau pe culmi mai joase, însă oamenii din câmpii escaladau cu tot mai multă îndrăzneală pantele stâncoase şi înzăpezite, împingându-i pe zei spre aceste ultime înălţimi unde se află în prezent.           Părăsindu-şi sălaşul anterior, şi-au luat cu ei tot ce putea să le trădeze prezenţa. Au lăsat, totuşi, o sculptură cioplită în coasta unui munte cunoscut sub numele de Ngramek.           Trăiesc acum în necunoscuta ţară Kadath, într-un pustiu îngheţat pe care nici un om nu-l străbate, şi s-au sălbăticit. Sunt aspri şi, daca odinioară acceptau ca oamenii să-i facă să se mute, astăzi le interzic să vină acolo, iar dacă vin, le interzic să plece înapoi. E preferabil ca oamenii să nu ştie de Kadath, ţara din pustiul îngheţat, altfel vor fi tentaţi să se ducă acolo.           Câteodată, când zeii au nostalgia lăcaşului lor dinainte, vizitează în tăcerea nopţii munţii pe care au trăit mai demult şi plâng încetişor, încercând să se joace ca odinioară pe pantele bine ştiute.           Oamenii au simţit lacrimile zeilor pe Thurai cel cu vârful înzăpezit, dar şi-au zis că era ploaia; au auzit şi suspinele lor, în zori, în vânturile tânguitoare din Lerion… Zeii călătoresc ta corăbiile norilor, iar sătenii înţelepţi cunosc legendele care-i împiedică să umble prin unii munţi noaptea, când cerul e înnorat, fiindcă zeii nu mai sunt atât de îndurători ca în alte rânduri. La Ulthar, pe celălalt mal al râului Skai, locuia cândva un bătrân dornic să-i vadă pe zeii pământului. Un om tare înţelept, care cunoştea cele şapte cărţi secrete ale lumii, ca şi manuscrisele din îndepărtata şi pietrificata cetate Lomar Numele lui era Barzai Înţeleptul. Sătenii povestesc cum a urcat el muntele, în noaptea unei eclipse bizare.           Ştia atâtea lucruri despre zei şi despre venirile şi plecările lor, le ghicea aut de bine tainele, că lumea îl credea şi pe el un semizeu.           El fusese acela care îi sfătuise pe târgoveţii din Ulthar să oprească prin lege uciderea pisicilor, el arătase tânărului preot Atal unde se duc pisicile negre în miezul nopţii de Sfântul Ioan. Barzai era priceput în ştiinţa zeilor pământului şi dorea nespus să-i vadă la chip. Îşi închipuia că adânca sa cunoaştere a zeilor îl va apăra de mânia lor. Aşa că se hotărî să urce pe vârful stâncos al muntelui Hatheg-Kla, într-o noapte când era sigur că zeii aveau să fie acolo.           Hatheg-Kla se află în pustiul pietros de dincolo de Hatheg, al cărui nume îl poartă, şi se înalţă ca o statuie de piatră la capătul unui templu tăcut. Vârful lui e mereu înfăşurat în ceţuri, întrucât ceţurile sunt amintirile zeilor, iar pe atunci zoilor le plăcea mult ţinutul Hatheg… Adesea, zeii pământului veneau în Hatheg cu corăbiile lor de nori, împrăştiind pe pante aburi albicioşi când dansau în vârful muntelui printre amintirile lor, pe clar de lună. Sătenii din Hatheg pretind că-i imprudent să urci muntele şi pe vreme bună, iar ca să urci acolo noaptea, când aburii albicioşi ascund piscul, e primejdie de moarte.           Însă Barzai nu ţinu seama de vorbele lor când sosi din Ulthar, însoţit de tânărul preot Atal, discipolul său. Atal nu era decât fiul unui hangiu şi se temea întrucâtva, dar tatăl lui Barzai fusese senior, într-un castel străvechi; de aceea Barzai nu avea asemenea superstiţii de rând. El nu-i lua în seamă pe sătenii înfricoşaţi. Cei doi ieşiră din târg şi se adânciră în pustiul de piatră, în ciuda văicărelilor cu care îi însoţiseră ţăranii. Noaptea, lângă focul lor de tabăra, vorbeau despre zei. Călătoriră astfel vreme de mai multe zile şi văzură de departe măreţul Hatheg-Kla, aureolat de ceaţă. În a treisprezecea zi, ajunseră la poalele muntelui, iar Atal nu-şi mai ascunse teama. Dar Barzai era bătrân şi înţelept. Lui nu-i era frică. Îşi începu cu curaj drumul în sus, pe panta necălcată de vreun om încă din epoca lui Sansu (la care face cu groază aluzie în manuscrisele pnakotice).           Calea lor trecea numai pe stâncă şi devenise periculoasă din pricina crăpăturilor, a colţilor de piatră şi a avalanşelor. Apoi vremea se făcu rece şi ninse. Barzai şi Atal alunecau şi cădeau pe când se căţărau ajutându-se cu toiegele şi cu securea. În sfârşit, acrul se rarefie, iar cerul îşi schimbă culoarea. Căţărătorii începură să respire greu. Dar merseră mai departe, încântaţi de neobişnuitul peisajului, aţâţaţi de ceea ce urma să se întâmple pe culme când avea sa strălucească luna şi aburii albicioşi aveau să se împrăştie.           Vreme de trei zile se tot căţărară spre acoperişul lumii, apoi făcură popas, aşteptând ca luna să se ascundă In nori. În următoarele patru nopţi nu apăru nici un nor, iar luna sclipea rece prin ceaţa uşoară ce înconjura piscul tăcut. Apoi, în cea de-a cincea noapte, când luna era plină, Barzai văzu nişte nori groşi sosind dinspre nord şi stătu de veghe împreună cu Atal, aşteptându-i să se apropie. Ei pluteau, grei şi misterioşi, cu o deliberata încetineala. Se rânduiră în jurul muntelui, mult deasupra celor ce vegheau, ascunzând de ochii lor luna şi piscul. Cei doi oameni priviră cu încordare într-acolo o oră întreagă, iar în acest timp norii se învolburau şi stratul lor devenea tot mai dens.           Barzai cunoştea obiceiurile zeilor pământului. Asculta cu atenţie, însă Atal resimţea răceala nopţii umede şi-i era teamă. Când Barzai începu să se caţere mai sus, făcându-i semn şi lui, Atal ezită multă vreme să-l urmeze. Iar când, în cele din urmă, se puse în mişcare, Atal abia vedea forma cenuşie a lui Barzai pe pantă, în lumina tulbure a lunii. Barzai era destul de departe în faţa lui şi părea să se caţere cu mult mai uşor decât Atal, în ciuda vârstei sale. El nu se temea de înălţimea devenită insuportabilă şi nu pregeta dinaintea despicăturilor largi, care lui Atal, când trebuia să le depăşească, îi dădeau ameţeli. Continuară deci să urce peste stânci şi genuni periculoase, înfioraţi uneori de liniştea adâncă a vârfurilor îngheţate şi dezolate, de înălţimile de granit. Deodată, Barzai dispăru din privirile lui Atal, escaladând un perete ce părea că se înalţă acolo anume spre a bara Trecerea oricui nu era un admirator al zeilor pământului. Atal se afla mult mai jos şi se întreba ce-i rămânea de făcut odată ajuns acolo, când observă că lumina se întărise în mod ciudat, do parcă vârful fără nori, loc ide întâlnire al zeilor sub revărsări de lună, ar fi fost foarte aproape. Şi în vreme ce se căţăra pe peretele uriaş j spre cerul luminat, o spaimă imensă puse stăpânire pe el. Distinse prin ceaţă glasul lui Barzai, care striga în extaz:           — I-am auzit pe zei! I-am auzit pe zeii pământului cântând pe Hatheg-Kla. Vocile zeilor pământului îi sunt acum cunoscute lui Barzai Profetul! Ceata e uşoară si!una strălucitoare, încât o să-i văd pe zei dansând pe piscul pe care l-au iubit atâta în tinereţea lor. înţelepciunea lui Barzai l-a făcut mai mare decât zeii pământului, iar împotriva voinţei sale farmecele şi piedicile lor rămân neputincioase. Barzai îi va privi pe zei, zeii cei orgolioşi, zeii cărora nu le place să fie văzuţi de om.           Atal nu mai putea auzi glasul acela, însă era acum foarte aproape de peretele uriaş şi căuta locuri de sprijin. Apoi auzi vocea lui Barzai întărită şi ascuţită.           — Ceaţa e foarte uşoară şi luna aruncă umbre pe pantă, glasurile zeilor pământului sunt puternice, se tem de venirea lui Barzai înţeleptul, care e mai mare decât ei. Lumina lunii tremură pe când zeii dansează. Le văd siluetele dansând şi dezlănţuindu-se în sclipirea lunii. Lumina slăbeşte şi zeii se tem…           Când Barzai striga aceste cuvinte, Atal avansa spre vârf ca şi cum legile pământului se înclinau dinaintea altor legi mai puternice. Căci, dacă locul era mai abrupt ca oricând, drumul devenise acum nespus de uşor, iar povârnişul nu mai fu decât o piedică neînsemnată când îl atinse şi se lăsă să alunece în sus pe perete. Lucirea lunii scăzuse în mod inexplicabil şi, în vreme ce Atal îşi continua suişul prin ceaţă, îşi auzi tovarăşul urlând în întuneric:           — Luna e sumbră şi zeii dansează în noapte. Cerul e cuprins de teroare, căci peste lună s-a abătut o eclipsă pe care nici o carte omenească ori divină n-a prezis-o vreodată. O magie necunoscută domneşte pe Hatheg, fiindcă strigătele zeilor înfricoşaţi s-au prefăcut în hohote de râs, iar pantele de gheaţă urcă în corurile negre spre care mă îndrept Hei! Hei! In sfârşit! În lumina vagă îi disting pe zeii pământului.           Atunci Atal, alunecând pe pantele vertiginoase, auzi în beznă un râs înspăimântător, amestecat cu un ţipăt cum nu s-a mai pomenit vreodată, poate doar în acel Phlegethon al unor coşmare cu neputinţa de povestit. Un ţipăt în care se răsfrângeau toată oroarea şi toată groaza unei vieţi întregi, adunate într-o singură clipă.           — Ceilalţi zei, zeii infernurilor exterioare care-i apără pe nevolnicii zei ai pământului! Nu te uiţi! întoarce-te! Nu privi! Răzbunarea abiselor fără capăt! Acest hău cumplit şi blestemat… Zei milostivi ai pământului!… Cad în cer!           Iar pe când Atal închidea ochii, îşi astupa urechile şi încerca să fugă spre a scăpa de atracţia puternică a înălţimilor necunoscute, o furtună teribilă izbucni pe Hatheg-Kla, trezindu-i din somn pe bravii săteni din câmpii şi pe bunii târgoveţi din Hatheg, Nir şi Ulthar şi făcându-i să privească printre nori ciudata eclipsă de lună pe care nici o carte n~o prevăzuse. Când luna dispăru, în sfârşit, Atal era în siguranţă pe gheţurile mai joase ale muntelui, dincolo de privirea zeilor pământului sau a celorlalţi zei.           Stă scris în manuscrisele pnakotice că Sansu n-a găsit nimic altceva decât gheaţă şi stâncă atunci când s-a căţărat pe Hatheg-Kla, în primele vârste ale lumii. Totuşi, când oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg îşi învinseră teama şi urcară muntele, ziua, în căutarea lui Bazai înţeleptul, găsiră gravat în piatra muntelui un curios simbol ciclopic de cincizeci de coţi lăţime, ca şi cum stânca ar fi fv)st cioplită cu o daltă uriaşă. Iar simbolul semăna cu cele întâlnite de învăţaţi în nişte părţi ale manuscriselor pnakotice prea vechi pentru a mai putea fi descifrate.           Barzai înţeleptul n-a mai fost găsit niciodată, iar Atal, preotul hărăzit cu sfinţenie, n-a putut nicicând să se roage pentru odihna sufletului său. De atunci şi până azi, oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg se tem de eclipse şi se roagă în noaptea când aburi albicioşi ascund vârful muntelui şi luna. Iar deasupra ceţuri lor de pe Hatheg-Kla, zeii pământului dansează uneori cu amintirile lor, căci se ştiu în siguranţă deplină. Le place să vină din necunoscuta ţară Kadath, pe corăbiile lor de nori, să se joace ca în timpurile vechi, când pământul era tânăr şi oamenii nu se căţărau pe culmile inaccesibile. SFÂRŞIT

         L-am zărit într-o noapte de insomnie, pe când umblam disperat să-mi salvez sufletul şi idealul. Venirea mea la New York fusese o greşeală, de vreme ce trăsesem nădejde că aveam să găsesc farmecul şi inspiraţia în bogatele labirinturi ale vechilor uliţe ce şerpuiesc la nesfârşit prin fundături, pieţe şi cheiuri uitate, până la alte fundături, pieţe şi cheiuri la fel de uitate, dar şi în modernele turnuri şi foişoare ce se înalţă ciclopic pe întunecatul fundal babilonian luminat de cornul lunii în scădere; în schimb, am descoperit doar o senzaţie de oroare şi opresiune care ameninţa să pună stăpânire pe mine, să mă paralizeze şi să mă distrugă.           Dezamăgirea mă copleşise treptat. Sosind pentru prima oară în oraş, l-am zărit în amurg, de pe un pod, înălţându-se maiestuos deasupra apelor, cu incredibilele sale piscuri şi piramide ivindu-se delicate ca nişte flori din vălurile ceţii violete, parcă jucându-se cu norii, flăcărui aurii, sub razele primelor stele ale serii. Apoi, una câte una, luminile se aprinseră la ferestre, deasupra undelor scânteietoare pe care pluteau felinare legănate, şi cornuri grave produceau armonii stranii. Oraşul însuşi deveni un firmament înstelat de vis, îmbălsămat de muzici de basm. Părea să adune laolaltă minunile din Carcassonne, Samarkand şi El Dorado, din toate glorioasele şi legendarele cetăţi. La scurt timp după aceea, m-am lăsat purtat printre acele alei străvechi, atât de dragi închipuirii mele, căi şi pasaje înguste, întortocheate, cu salbe de clădiri din cărămidă roşie, prin care sclipeau ochiuri mici de geam deasupra intrărilor încadrate de pilaştri, în faţa cărora dormitau caleşti aurite şi lectici lambrisate. La prima impresie pe care mi-o lăsară toate aceste lucruri îndelung dorite, am crezut că dobândisem cu adevărat acele comori care ar fi scos poetul din mine odată cu trecerea timpului.           Dar succesul şi fericirea nu-mi erau sortite. Stridenta lumină a zilei dădea la iveală numai mizeria şi alienarea, insalubra proliferare a pietrei acolo unde luna schiţase vag magia veche şi iubirea. Oamenii care forfoteau prin străduţele ca nişte jgheaburi erau străini bondoci, oacheşi, cu chipuri asprite şi ochi mici, venetici vicleni, lipsiţi de vise şi de interes faţă de priveliştile din jurul lor. Niciodată n-ar fi putut avea ceva de împărţit cu bărbatul cu ochi albaştri din vechea stirpe de colonişti, căci acela mai păstra în inima lui dragostea pentru frumoasele pajişti verzi şi clopotniţele albe ale satelor din Noua Anglie.           Aşadar, în locul poemelor pe care sperasem să mi le inspire, oraşul nu-mi dărui decât un vid sufletesc cutremurător şi o amarnică singurătate. Într-un târziu, am priceput adevărul cumplit pe care nimeni nu îndrăznise vreodată să-l mai conceapă înainte, secretul cel mai inviolabil dintre toate, faptul că metropola din piatră şi zgomote stridente nu este vreo perpetuare lucidă a vechiului New York, aşa cum Londra de acum continuă vechea Londră, iar Parisul, vechiul Paris, ci este, de fapt, defunctă. Cadavrul său răşchirat, îmbălsămat de mântuială, este infectat cu vietăţi stranii, care n-avuseseră nimic de-a face cu ea cât încă mai era în viaţă. În faţa acestei revelaţii n-am mai putut dormi confortabil, deşi ceva ce aducea cu o linişte resemnată mi-a revenit în cuget pe măsură ce mi-am format treptat obiceiul de a ocoli străzile în faptul zilei şi de a mă aventura pe afară doar noaptea, când întunericul dezvăluie puţinul din trecut ce încă mai bântuie spectral împrejurimile, iar vechile praguri albe mai amintesc de siluetele robuste care odinioară le treceau. Cu această manieră de a mă linişti, am reuşit chiar să scriu câteva poeme, încă neîndrăznind să mă întorc acasă la ai mei, de teamă să nu par că m-am înapoiat cu capul în piept, ca după un eşec amar.           Apoi, în timpul unei promenade nocturne, l-am întâlnit. S-a întâmplat într-o curte grotescă, tainică, din Greenwich, căci acolo mă stabilisem, în ignoranţa mea, auzind că acel loc era refugiul predilect al poeţilor şi artiştilor. Grădinile şi casele arhaice, neaşteptatele piaţete şi fundături mă fermecaseră cu adevărat, însă, când am descoperit că poeţii şi artiştii nu erau decât impostori cu gura mare a căror originalitate se limita doar la farafastâcuri, ducând vieţi ce nu făceau decât să discrediteze tot ceea ce înseamnă frumuseţe pură, poezie şi artă, am rămas doar din dragoste pentru aceste vestigii. Mi le imaginam aşa cum fuseseră ele noi, când Greenwich era doar un sătuc placid, încă neînghiţit de metropolă. În primele ore ale dimineţii, când toţi cheflii se furişau pe la casele lor, obişnuiam să cutreier singur printre meandrele lor criptice şi să meditez asupra curioaselor taine înmormântate aici de generaţii. Aceste lucruri mi-au ţinut sufletul în viaţă şi mi-au dăruit câteva dintre acele vise şi viziuni după care tânjea poetul din adâncul sufletului meu.           M-a întâlnit întâmplător, pe la ora două, într-o noapte târzie de august, cu cer înnorat, în vreme ce străbăteam o serie de alei separate, la care astăzi se poate ajunge numai prin pasajele umbroase dintre clădiri, dar care odinioară constituiau fragmente ale unei neîntrerupte reţele de ulicioare pitoreşti. Auzisem unele zvonuri vagi despre existenţa lor şi mi-am dat seama că nu mai puteau figura pe niciuna dintre hărţile din ziua de azi, însă faptul că fuseseră uitate m-a făcut să le îndrăgesc şi mai tare, aşa încât le-am căutat cu o frenezie mai mare ca de obicei. Acum că le găsisem, curiozitatea mi se stârnise iar. Ceva anume din dispunerea lor sugera vag că puţine, probabil, mai rămăseseră din nenumăratele ulicioare de altădată, asemenea lor, obscure şi ascunse între înaltele ziduri goale şi clădirile pustii, dosnice, ori furişându-se fără felinare în spatele pasajelor boltite, nebănuite de hoardele de străini, sau păzite cu străşnicie de artiştii taciturni, a căror trudă nu se săvârşeşte nici la lumina publicităţii, nici la cea a zilei.           A intrat în vorbă cu mine neinvitat, remarcându-mi starea de spirit şi căutătura, în timp ce studiam anumite intrări deasupra unor trepte cu balustradă de fier, palida lucire a impostelor bogat ornamentate aruncând o lumină firavă asupra chipului meu. Îşi ţinea în umbră propria figură şi purta o pălărie cu boruri largi, care întru câtva se potrivea perfect cu mantia demodată pe care o etala. Dar am simţit o subtilă nelinişte încă înainte de a mi se adresa. Silueta lui era foarte subţire, aproape cadaverică, iar vocea îi era extraordinar de blândă şi de cavernoasă, deşi nu neapărat profundă. Mă observase, zicea el, de mai multe ori în preumblările mele şi a dedus că îi semănam în privinţa slăbiciunii pentru vestigii. Nu cumva mi-ar face plăcere să fiu călăuzit de unul cu o îndelungată experienţă în astfel de explorări, deţinând cunoştinţe mult mai profunde decât ale oricărui nou-venit?           Pe când vorbea, i-am întrezărit faţa în fasciculul de raze răspândit de la fereastra solitară a unei mansarde. Avea trăsături nobile, frumoase, chiar dacă îmbătrânite, purtând însemnele unui rafinament şi ale unei ascendenţe neobişnuite pentru epoca şi locul în care ne găseam. Totuşi, un anumit aspect al acelei fizionomii mă tulbura aproape la fel de mult pe cât îmi plăcea – poate că tenul îi era prea alb, sau faţa era prea inexpresivă, ori prea din cale-afară de străină acelor locuri, ca să mă facă să mă simt în siguranţă şi în largul meu. Cu toate acestea l-am urmat, căci în acele zile amarnice, faptul că mă aflam în căutarea frumuseţii şi misterului celor de demult era singurul lucru care-mi mai ţinea sufletul în viaţă, şi am socotit că soarta îmi făcea o rară favoare de a întâlni pe cineva cu interese similare, care părea să fi mers mult mai departe în această privinţă decât mine.           Ceva în noapte îl obliga pe tovarăşul meu, înfăşurat în mantie, să păstreze tăcerea. Timp de o oră nesfârşită mă conduse înainte, fără vorbe de prisos, făcând doar cele mai scurte comentarii în privinţa numelor vechi, a datelor şi a schimbărilor survenite în timp, călăuzindu-mă în înaintarea mea prin gesturi largi, în vreme ce ne strecuram printre interstiţii, străbăteam culoare în vârful picioarelor, ne căţăram pe zidurile de cărămidă şi o dată ne-am şi târât în coate şi în genunchi printr-un pasaj boltit, foarte jos, din piatră, a cărui lungime imensă şi meandre chinuitoare sfârşiră prin a-mi şterge din minte orice noţiune de orientare geografică pe care mai reuşisem s-o păstrez. Lucrurile pe care le-am văzut erau foarte vechi şi magnifice, sau cel puţin aşa-mi dădeau impresia în cele câteva raze de lumină prin care le-am zărit, şi n-am să uit, cât oi mai trăi, şubredele coloane ionice şi pilaştrii scobiţi, stâlpii gardurilor din fier cu urne în vârf, ferestrele cu lintouri şi cele în formă de evantai, atât de decorative, ce păreau să devină tot mai bizare şi mai pitoreşti pe măsură ce pătrundeam mai adânc în inepuizabilul labirint ieşit din negura vremurilor de odinioară.           În drumul nostru n-am întâlnit pe nimeni şi, odată cu trecerea timpului, ferestrele luminate deveniră tot mai rare. Primele felinare pe care le-am întâlnit în cale erau cu petrol şi cu un model rombic demodat. Mai târziu am remarcat câteva cu lumânări în ele. Până la urmă, după ce am străbătut o fundătură terifiantă, unde călăuza mea a trebuit să-mi indice drumul, ţinându-mă cu mâna lui înmănuşată printr-un întuneric să-l tai cu cuţitul, către o poartă de lemn îngustă dintr-un zid înalt, am ajuns într-o porţiune de alee luminată la fiecare a şaptea casă. Erau felinare din tinichea, incredibil de coloniale, cu vârfuri conice şi găuri perforate pe lateral. Această alee urca în pantă, fiind mai abruptă decât credeam că era posibil în această parte a New Yorkului, iar capătul ei de sus era blocat integral de zidul acoperit cu iederă al unei proprietăţi private, dincolo de care puteam zări o cupolă palidă şi coroanele arborilor conturându-se pe fundalul unui văzduh care cernea o lumină vagă. În acest zid se găsea o mică poartă cu bolta joasă, dintr-un lemn întunecat de stejar, prinsă în ţinte, pe care omul se apucă s-o deschidă cu o cheie grea. Conducându-mă înăuntru, el mă călăuzi pe un drum cufundat în bezna cea mai neagră. Am păşit amândoi peste ceea ce părea să fie o potecă aşternută cu pietriş şi, într-un târziu, am urcat o scară din piatră până la uşa casei, pe care o descuie, făcându-mi loc să intru.           Am intrat împreună şi pe dată mă luă cu leşin din pricina unui iz de veşnicie mucedă ce ne ieşi în întâmpinare şi care trebuie să fi fost rodul insalubrelor veacuri de putrefacţie. Gazda mea păru să nu-l ia în seamă şi, din curtoazie, am păstrat tăcerea în vreme ce mă conducea în sus, pe o scară în spirală, de-a curmezişul unui coridor şi într-o încăpere. L-am auzit încuind uşa în urma noastră, apoi l-am văzut trăgând draperiile ce ascundeau trei ferestre cu ochiuri mici de geam, care abia se întrevedeau pe fundalul cerului brăzdat de fulgere. După aceea se apropie de cămin, scăpără amnarul şi aprinse două lumânări aşezate într-un candelabru cu douăsprezece braţe şi, cu un gest, mă invită la un taifas în surdină.           În această lumină slabă am descoperit că ne aflam într-o bibliotecă spaţioasă, bine mobilată şi lambrisată, ce data din primul sfert al veacului al XVIII-lea, cu frontoane splendide la uşi, o încântătoare cornişă în stil doric şi cu o etajeră deasupra căminului, sculptată magnific şi terminată într-o volută cu o urnă în vârf. Deasupra rafturilor pline de cărţi, la intervale regulate, de-a lungul pereţilor, atârnau portrete de familie frumos lucrate. Toate căzuseră pradă enigmaticei patine a timpului şi vădeau o neîndoielnică asemănare cu bărbatul care acum îmi indică un scaun, lângă o graţioasă masă în stil Chippendale. Înainte de a se aşeza în faţa mea, gazda se opri o clipă, de parcă s-ar fi jenat de ceva. După aceea, scoţându-şi într-un târziu mănuşile, pălăria cu boruri largi şi mantia, rămase în picioare într-o poziţie teatrală, etalându-şi costumul din vremuri de altădată, părul strâns în coadă, gulerul încreţit de dantelă, pantalonii bufanţi până la genunchi, ciorapii de mătase şi pantofii cu paftale, pe care nu-i observasem mai înainte. Lăsându-se alene într-un jilţ cu spătarul în formă de liră, el începu să mă fixeze intens cu privirea.           Fără pălărie, părea să aibă o vârstă foarte înaintată, fapt care înainte fusese prea puţin vizibil, şi m-am întrebat dacă această marcă, percepută abia acum, a unei longevităţi unice nu constituia cumva una dintre sursele neliniştii pe care o simţisem iniţial la apropierea lui. Când începu să-mi vorbească mai mult, vocea lui blândă, cavernoasă şi stăpânită îi tremura destul de des. La răstimpuri întâmpinam mari dificultăţi să-l urmăresc, pe măsură ce-l ascultam cu un fior de uimire şi o panică pe care mă tot străduiam s-o alung, dar care îmi sporea clipă de clipă.           — Ai în faţa dumitale, domnule, începu amfitrionul meu, un om cu obiceiuri foarte excentrice, care nu trebuie să se scuze pentru veşminte în faţa unuia cu spiritul şi afinităţile dumitale. Meditând la vremi mai bune, nu m-am sfiit să le adopt felul, portul şi năravurile, slăbiciune care nu jigneşte pe nimeni dacă nu vădeşte ostentaţie. Am avut marele noroc să păstrez reşedinţa rurală a strămoşilor mei, chiar dacă a fost înghiţită de două oraşe, mai întâi de Greenwich, ce s-a lăţit încoace după 1800, apoi de New York, prin 1830. Au fost mai multe motive pentru care familia mea a vegheat cu îndârjire locul acesta, iar eu n-am neglijat deloc asemenea obligaţii. Moşierul care s-a aşezat aici în 1768 a studiat oareşice arte şi a făcut oareşice descoperiri, toate fiind în legătură cu influenţele ce sălăşluiesc în acest loc şi care se vrednicesc în cea mai mare măsură să fie săvârşite cu o straşnică fereală. Unele efecte curioase ale celor arte şi căutări voiesc acum să ţi le înfăţişez, în cea mai mare taină. Şi cred că mă pot bizui destul pe judecata mea în privinţa oamenilor, ca să nu mă-ndoiesc nici de interesul, nici de fidelitatea dumitale.           Se opri, dar mai mult decât să dau afirmativ din cap, n-am putut face. După cum am mai spus, eram speriat şi, cu toate acestea, nimic nu-i era mai fatal sufletului meu decât materialistul univers newyorkez în plină zi. Fie că acest om era un excentric inofensiv, fie că era un cunoscător al unor arte periculoase, nu mai aveam de ales, trebuia să-l urmez şi să-mi astâmpăr nepotolita sete de minuni cu indiferent ce avea să-mi ofere. Aşadar, l-am ascultat mai departe.           — Moşului meu i s-a părut că voinţa omenească include câteva laturi formidabile, cu o neştiută preponderenţă, nu numai asupra faptelor unuia singur sau ale mai multora, ci chiar asupra întregii varietăţi de forţe şi substanţe din natură, cât şi a multora dintre elementele şi mărimile încă mai obşteşti decât firea. Îmi permiţi să-ţi aduc la cunoştinţă că şi-a râs el de lucruri sfinte precum spaţiul şi timpul şi că a găsit utilizări bizare riturilor unor oareşice piei-roşii metisate, care-şi ridicau odinioară corturile chiar pe această colină? Indienii aceia îşi vărsară năduful când se înălţă casa şi ne supărară cu grea năpastă când cerură dreptul să revină pe meleagurile noastre în fiece noapte cu lună plină. Ani de zile săriră zidul în fiecare lună, de câte ori aveau putinţa, şi pe furiş săvârşeau oareşice lucrări. Apoi, în ’68, noul boier îi prinse în toiul ritualurilor şi înmărmuri în faţa celor ce i se perindau dinaintea ochilor. Mai apoi se tocmi cu aceia şi le oferi cale liberă pe pământul său, în schimbul dezvăluirii tâlcului ascuns al făcăturilor lor. Află de la aceia că străbunii lor se deprinseseră cu năravul în parte de la strămoşii lor roşii, în parte de la un moş olandez din vremea Statelor Generale. Şi dar-ar vărsatu-n el, tare mă tem că boieru’ le-a dat niscaiva rom tare prost – voit sau nu – că la o săptămână după ce le află taina, rămase singurul în viaţă care o cunoştea. Matale, domnule, eşti primul străin care află de taina asta, şi afurisit să fiu dacă m-aş fi încumetat să mă ating de ele – de puterile alea, adică – dacă nu te-aş fi văzut atât de împătimit de lucruri de mult apuse.           M-am cutremurat pe măsură ce omul devenea mai colocvial, folosindu-se de vorbirea familiară dintr-o epocă de mult apusă. Continuă:           — Dar trebuie să ştii, domnule, că ceea ce află boieru’ de la sălbaticii ceia corciţi se dovedi doar o părticică din învăţătura la care ajunse el mai apoi. Nu degeaba fusese el la Oxford, nu degeaba stătuse de vorbă cu un alchimist şi zodier bătrân din Paris. În cele din urmă pricepu că întreaga lume nu-i decât un fum al minţilor noastre, nu cele ale prostimii ci minţile învăţaţilor, care îl trag în piept şi îl pufăie afară ca pe cel mai fin tutun de Virginia. Că putem să facem tot ce voim, iar ce nu voim, putem să suflăm din preajma noastră. N-am să zic acu’ că astea-s întru totul adevărate, da’ sunt îndeajuns cât să ne dea când şi când câte o mândră privelişte. Matale, socotesc eu, te-ai desfăta să vezi privelişti mai mândre pentru oareşice ani decât ţi-ar da închipuirea matale; aşa că, rogu-te, stăpâneşte-ţi temerile la ceea ce am de gând să-ţi arăt. Vino la fereastră şi nu rosti nimic.           Amfitrionul mă apucă acum de mână şi mă trase la una dintre cele două ferestre aflate de-a lungul încăperii urât mirositoare, iar la prima atingere a degetelor lui goale mi se făcu frig. Carnea lui, deşi uscată şi tare, era ca de gheaţă, şi aproape că m-am chircit, încercând să scap din strânsoarea lui. Dar, gândindu-mă iar la găunoşenia şi hidoşenia cotidianului, mi-am luat inima în dinţi, pregătindu-mă sufleteşte pentru tot ceea ce urma să mi se întâmple. Odată ajunşi la fereastră, bărbatul trase în lături draperiile de mătase galbenă şi îmi direcţionă privirea înspre bezna de afară. Preţ de o clipă, n-am zărit decât o miriadă de luminiţe dansând departe, departe de tot, în faţa mea. Apoi, de parc-ar fi răspuns unei insidioase mişcări a mâinii lui, un fulger scânteie zglobiu peste întreaga privelişte. Acum, înaintea ochilor mei se întindea o mare de frunziş luxuriant, virgin, în locul nenumăratelor acoperişuri la care se aştepta oricine cu mintea întreagă. În dreapta, fluviul Hudson licărea drăceşte, iar în depărtare, chiar în faţa mea, am văzut sclipirea infectă a unei imense mlaştini cu apă sărată, peste care zbura o constelaţie de licurici. Fulgerul se stinse şi un surâs diabolic lumină chipul de ceară al bătrânului necromant.           — Aşa era mai înainte de veacul meu, mai înainte de veacul noului boier. Să mai cercăm o dată, rogu-te!           Mi se făcu rău, încă şi mai rău decât răul provocat de odioasa modernitate a acelui oraş blestemat.           — Dumnezeule mare! am şoptit. Poţi să ajungi în orice epocă?           Şi când încuviinţă cu un semn din cap, dezgolindu-şi cioturile înnegrite ce odinioară fuseseră dinţi gălbejiţi, m-am ţinut cu putere de draperii ca să nu cad. Dar mă ajută să-mi găsesc echilibrul cu acea îngrozitoare gheară rece ca gheaţa şi mai făcu o dată insidiosul gest.           Din nou fulgerul ţâşni, dar de această dată priveliştea nu-mi mai era cu totul străină. Era Greenwich, acel Greenwich de altădată, cu câte un acoperiş sau şir de case pe ici, pe colo, aşa cum îl vedeam acum, totuşi cu minunate pajişti şi câmpuri verzi, cu petice de verdeaţă din islazul comunal. Smârcul încă se mai zărea sclipind în zare, iar dincolo de el am distins în depărtare clopotniţele ce constituiau pe atunci întregul New York: Trinity Church, St. Paul’s Chapel, cât şi Brick Church ce-şi domina suratele. O pâclă subţire de la fumul focurilor de lemne plutea peste întreaga panoramă. Am tras adânc aer în piept, dar nu atât datorită acelei vedenii, cât a posibilităţilor pe care închipuirea mi le evoca înfricoşată.           — Ai putea, ai îndrăzni mai mult? l-am iscodit cu o teamă de care cred că se lăsă şi el cuprins pentru o secundă, dar rânjetul diabolic îi reveni.           — Mai mult? Ce mi-a fost dat mie să văd te-ar preschimba-ntr-o stană de piatră! Îndărăt, îndărăt – ’nainte, ’nainte, te uită, prostovan plângaci!           În vreme ce mormăi printre dinţi ultimele cuvinte, mai făcu încă o dată gestul, aducând în văzduh un fulger mai orbitor decât oricare dintre cele anterioare. Preţ de trei secunde am zărit o privelişte ce avea să-mi bântuie de-a pururi visele de-atunci încolo. Am văzut cerurile viermuind de ciudăţenii zburătoare, iar sub ele o metropolă înnegurată, de calvar, cu terase gigantice de piatră, cu piramide înălţându-se blestemând spre lună şi lumini diavoleşti venite de la ferestrele fără număr. Colcăind sinistru pe faleze aeriene, i-am zărit pe locuitorii oraşului, cu pielea galbenă, cu ochi oblici, înveşmântaţi oribil în robe portocalii şi roşii, dănţuind demenţial în freneticele bătăi ale timpanelor, în zornăitul crotalelor obscene, în tânguirea maniacală a trâmbiţelor, ale căror lamentaţii neîncetate urcau şi coborau, ondulându-se ca valurile unui imund ocean de bitum.           Spun că am văzut această privelişte şi am auzit cu urechile sufletului, parcă, blasfematoarea cacofonie ce o însoţea. Era împlinirea înfricoşată a întregii orori pe care acel oraş cadaveric mi-o trezise în suflet şi, uitând de orice îndemn la tăcere, am urlat şi iar am urlat, întrucât mă lăsau nervii, iar zidurile trepidară în jurul meu.           Atunci, în lumina fulgerului muribund, am observat că amfitrionul meu tremura şi el. O spaimă cumplită aproape că şterse de pe figura lui furia ce-i schimonosea trăsăturile, stârnită de ţipetele mele. Se clătină, se agăţă cu toată puterea de draperii, ca şi mine mai înainte, sucindu-şi capul în toate părţile, ca un animal hăituit. Dumnezeu ştie că avea motive, căci, pe măsură ce ecourile răcnetelor mele se stingeau, se auzi un alt zgomot, de o sugestivitate sinistră, încât doar afectivitatea mea amorţită mă mai ajută să-mi păstrez luciditatea şi mintea întreagă. Se auzea scârţâitul uşor şi constant al treptelor de dincolo de uşa zăvorâtă, ca şi cum s-ar fi urcat până la noi o hoardă de indivizi desculţi sau cu încălţări din piele, iar la urmă, precautul, consecventul zăngănit al clanţei de bronz ce licărea în lumina slabă a lumânărilor. Bătrânul se repezi cu ghearele la mine şi mă scuipă prin aerul muced, lătrând cuvinte grele în vreme ce se legăna cu draperia galbenă pe care o ţinea strâns.           — Lună plină – blestemat să fii – câine schelălăitor – i-ai chemat, şi ei au venit după mine! Picioare-n mocasini – strigoi – înghiţi-v-ar iadul, draci roşii, nu eu i-am otrăvit cu rom pe-ai voştri – nu v-am păstrat eu taina mârşavă? – aţi băut pân-aţi crăpat, blestemaţilor, şi-acu l-aţi vinuit pe boier – plecaţi de-aici! Daţi drumu’ la ivărul ăla – n-aveţi ce căuta aici…           În acel moment, trei bătăi uşoare şi bine calculate făcură să se clatine lambriurile uşii. O spumă albicioasă se adună la gura neliniştitului magician. Spaima lui, transformându-se în cea mai neagră disperare, nu-l împiedică să-şi verse din nou furia asupra mea. Clătinându-se, făcu un pas spre masă, de marginea căreia mă ţineam să nu cad. Draperiile, pe care încă le strângea în mâna dreaptă, în vreme ce stânga se răşchira ca o gheară spre mine, se întinseră şi în cele din urmă se desprinseră din înaltele lor galerii, lăsând să se reverse în cameră lumina lunii pline, pe care limpezimea cerului o precedase. Sub razele verzui, flacăra lumânărilor păli, iar încăperea îmi reînnoi impresia de putreziciune cu izul ei fetid, cu lambriurile ei cariate, pardoseala stricată, vatra dărâmată, mobilierul şubrezit şi draperiile zdrenţuite. La fel mi se păru şi bătrânul, fie din acelaşi motiv, fie din cauza fricii sau a vehemenţei lui. L-am văzut zbârcindu-se şi înnegrindu-se pe măsură ce se apropia, clătinându-se şi străduindu-se să mă sfâşie cu ghearele lui vultureşti. Numai ochii îi mai rămaseră întregi, fulgerându-mă cu o incandescenţă dilatată, ce creştea în intensitate pe măsură ce chipul i se micşora, carbonizat.           Bătăile se repetau de-acum mai insistent, iar de data aceasta parcă sunau metalic. Arătarea neagră din faţa mea ajunsese doar un cap cu ochi, ce încerca neputincios să se rostogolească pe podeaua care se năruia, ca să se apropie de mine, la răstimpuri scuipându-şi sleit fierea fără moarte. Lovituri iuţi asaltară lambriurile puturoase din care săreau aşchii şi am zărit lucirea unui tomahawk despicând lemnul ce se frângea. Nu m-am mişcat din loc, nici nu puteam, doar am privit năuc cum uşa se spărgea în bucăţi pentru a face loc unui talaz colosal şi inform de substanţă întunecată ca cerneala, prin care scânteiau ochi cu străluciri haine. Curgea groasă, ca un şuvoi de petrol, măturând din cale câte un putred cloazon, răsturnând câte un scaun pe măsură ce se răspândea prin cameră şi, într-un târziu, se scurse pe sub masă în celălalt colţ al camerei, unde capul înnegrit încă mă mai săgeta cu ochii. Se strânse roată în jurul acelui cap, înghiţindu-l pe de-a-ntregul, iar în clipa următoare începu să se retragă, ducând cu sine invizibila sa povară, fără să se atingă de mine şi scurgându-se din nou afară din cameră peste acel prag lugubru, coborând scările nevăzute, ce scârţâiră ca mai înainte, deşi în ordine inversă.           Atunci, într-un final, pardoseala se prăvăli şi am alunecat în întunecata cameră de dedesubt, încurcându-mă în plasele păianjenilor. De frică, nu mai eram decât pe jumătate conştient. Luna verzuie, strălucind prin geamurile sparte, îmi dezvălui că uşa ce dădea în coridor era pe jumătate deschisă. Pe când mă ridicam de pe pardoseala năpădită de moloz şi mă smulgeam dintre bucăţile plafonului prăbuşit, am zărit trecând pe lângă mine un groaznic torent de negreală, cu zeci de ochi încruntaţi sclipind prin ea. Căuta uşa spre pivniţă şi, când o găsi, dispăru înăuntru. De-acum simţeam că pardoseala acestei camere de jos începe să cedeze la fel ca şi cea de deasupra ei şi, încă o dată, un vacarm asurzitor a fost urmat de căderea pe lângă fereastra dinspre apus a ceva ce trebuie să fi fost cupola. Acum, eliberat pentru o clipă din dărâmături, m-am repezit prin coridor până la uşa din faţă. M-am trezit că nu puteam s-o deschid. Am apucat un scaun şi am spart un geam, căţărându-mă frenetic deasupra grădinii în paragină, unde razele lunii dansau printre ierburi şi buruieni. Zidul era înalt şi toate porţile erau zăvorâte, dar, mutând un teanc de cutii într-un colţ, am reuşit să ajung în vârf şi să mă agăţ de marea urnă de piatră aşezată acolo.           În jurul meu, am remarcat, vlăguit cum eram, zidurile stranii şi ferestrele vechilor mansarde. Uliţa în pantă pe care venisem nu se vedea nicăieri şi puţinul pe care-l zăream era acoperit rapid de o ceaţă care venea dinspre râu, în ciuda strălucirii orbitoare a lunii. Deodată, urna de care eram agăţat începu să se clatine, ca şi cum i-aş fi inoculat propria-mi ameţeală fatală, şi, în clipa următoare, trupul mi-a plonjat în abisul necunoscutului.           Cel care m-a găsit a zis că trebuie să mă fi târât de departe, în ciuda oaselor rupte, căci o dâră de sânge se întindea până o pierdeai din vedere. Ploaia şterse curând această legătură cu locul chinurilor mele. Tot ce s-a putut stabili în rapoarte a fost că apărusem dintr-o direcţie necunoscută, la intrarea într-o curticică mohorâtă, dincolo de Perry Street.           N-am mai căutat niciodată să mă întorc în acele tenebroase dedaluri, nici să mai arăt cuiva întreg la minte calea până la ele. Cine sau ce era acea vetustă arătare habar n-am, însă, repet, oraşul este mort şi plin de orori nebănuite. Unde s-a dus el, nu ştiu, dar eu m-am întors acasă, în Noua Anglie, cu pajiştile ei curate, înviorate în faptul serii de brizele înmiresmate ale mării. SFÂRŞIT