Karl May

CUVÂNT ÎNAINTE.           De câte ori gândul mă poartă la pieile-roşii, de atâtea ori îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, faptul are o justificare. Deşi indianul şi turcul au foarte puţine trăsături comune, totuşi există ceva care îi aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decât ca despre „omul bolnav” [1], în timp ce indianul – aşa susţin toţi cei care cunosc situaţia – e „pe moarte”.           Da, rasa pieilor-roşii este pe moarte! Acest pacient uriaş, doborât de o soartă cumplită ce nu cunoaşte îndurare, zace întins de la Ţara de Foc până dincolo de Marile Lacuri ale Americii de Nord. Împotrivirea lui disperată a fost în van. Forţele i s-au stins treptat. Abia de mai respiră.           Răzvrătirile periodice ale trupului său golaş sunt convulsiuni care anunţă sfârşitul.           Are vreo vină, a meritat indianul acest sfârşit prematur?           Dacă acceptăm ideea că tot ce trăieşte are dreptul la viaţă şi că un atare adevăr se referă atât la individ, cât şi la specia întreagă, atunci indianul are şi el dreptul la existenţă, asemenea omului alb; el poate chiar să pretindă libertatea de a se dezvolta din punct de vedere social şi statal potrivit personalităţii sale. Unii afirmă că indianul nu ar poseda însuşirile necesare pentru a-şi făuri un stat. Oare aşa să fie? Eu spun răspicat: Nu! Însă n-am de gând să dovedesc aceasta printr-o lucrare savantă. Omul alb a avut norocul să urce un lung drum istoric, trecând de la treapta vânătorii la păstorit, apoi la agricultură şi, în sfârşit, la civilizaţia industrială. Indianul nu a parcurs o asemenea evoluţie. Totuşi unii îi cer să realizeze saltul gigantic de la treapta cea mai de jos la cea mai de sus, fără a lua în considerare faptul că, sărind astfel, ar putea să cadă şi să se rănească mortal.           Natura vie se guvernează după o lege cruntă: cel mai slab e nevoit să cedeze în faţa celui mai tare. Când e vorba însă de oameni, această lege sălbatică trebuie să devină mai clementă, pentru că o lege de asemenea veşnică este ca şi iubirea între oameni. Putem să spunem oare că faţă de indianul muribund s-a aplicat o astfel de clemenţă?           Primii albi nu numai că s-au bucurat de toată ospitalitatea indienilor, dar aproape că au fost divinizaţi. Şi cu ce răsplată s-au ales indienii? Ţara ce o stăpâneau le-a fost răpită; nimeni nu o poate nega. Cine a citit istoria „vestiţilor” conchistadori ştie cât sânge a curs şi câte cruzimi s-au săvârşit; iar exemplul lor a fost continuat de urmaşi. Omul alb a venit cu vorbă mieroasă pe buze, dar purtând cuţitul tăios la brâu şi în mâini arma încărcată. El făgăduia iubire şi pace, dar semăna ură şi sânge. Indianul trebuia să se retragă pas cu pas. De repetate ori i s-au promis drepturi „veşnice” asupra teritoriului care de fapt îi aparţinea, pentru ca după scurt timp să fie alungat din nou mai departe, tot mai departe. I s-au „cumpărat” pământurile, cu plata în obiecte fără valoare, de care nu se putea folosi. Ori nu i se plătea nimic. În schimb, a fost blagoslovit cu otrava perfidă a „apei de foc”, precum şi cu vărsatul sau cu alte boli rele, dezgustătoare, care au decimat triburi întregi, depopulând satele. Dacă indianul încerca să-şi apere drepturile, i se răspundea cu gloanţe; şi din nou trebuia să se retragă, cedând în faţa superiorităţii armelor omului alb. Plin de amărăciune, se răzbuna pe feţele palide, ca indivizi; urmau atunci acele masacre odioase printre indieni. Şi astfel, vânătorul de odinioară, mândru, curajos, viteaz, iubitor de adevăr şi profund devotat prietenilor săi, a devenit un om bănuitor, prefăcut, care se furişează pe ascuns; nu el a vrut-o, ci omul alb l-a obligat să fie aşa.           Unde au dispărut hergheliile de mustangi, din mijlocul cărora indianul îşi alegea cu îndrăzneală calul de călărie? Unde sunt bizonii care hălăduiau, milioane, în prerie şi îl hrăneau? Din ce trăieşte indianul de azi? Din făina şi carnea pe care le primeşte? Dar cum arată făina? Amestecată cu ipsos şi cu alte murdării, încât nici nu poţi să o consumi?           Unui trib i se promit o sută de „vaci grase”, dar pe drum acestea se transformă în două-trei vite jigărite, a căror carne nu ar sătura nici măcar un vultur mâncător de stârvuri. Sau poate că indianul ar trebui să se apuce de agricultură? Dar este el sigur că va ajunge să-şi strângă recolta, el, omul lipsit de drepturi, mâncat mereu mai departe, fără a i se da putinţa de a se aşeza undeva? Înainte vreme puteai să admiri figura semeaţă, frumoasă a indianului zburând peste savana întinsă pe mustangul lui cu coada în vânt; şi cât de mizer, de obidit arată el azi în zdrenţele sale, care nici măcar nu sunt în stare să-i acopere goliciunea trupului! Indianul care altădată înfrunta cu mâna goală pe ferocele urs cenuşiu se furişează acum prin unghere ca un câine râios, pentru a cerşi o ciosvârtă de carne sau pentru… a fura.           Da, indianul a ajuns un om bolnav, un muribund, iar noi, la căpătâiul lui, aşteptăm să-i închidem ochii. Să stai la căpătâiul unui muribund este un lucru foarte grav, dar de mii de ori mai grav e să stai la căpătâiul unei rase sortită morţii. În acest din urmă caz, se pot pune multe, foarte multe întrebări şi mai ales următoarea: ce ar fi înfăptuit această rasă dacă i s-ar fi lăsat timp şi spaţiu pentru a-şi valorifica forţele şi talentele, înlăuntrul ei ca şi în afară? Ce forme specifice de cultură pierde omenirea prin dispariţia acestei rase? Indianul, aflat astăzi pe moarte, avea un caracter ferm, nu se lăsa asimilat; era oare acesta un motiv ca să-l omori, nu putea fi păstrat în viaţă? Dacă pentru prevenirea dispariţiei bizonilor s-a găsit un azil protector în Parcul Naţional din Montana şi cel din Wyoming, de ce oare nu se găseşte şi un loc unde să poată trăi, propăşind în linişte, fostul stăpân legitim al ţării?           Ce rost mai au însă astfel de întrebări în pragul morţii! Ce să ajute reproşurile, când nimic nu mai poate ajuta! Pot numai să deplâng situaţia, dar nu s-o schimb; pot să umblu îndoliat, dar nu pot învia nici o victimă. De ce mă refer la persoana mea? Pentru că sunt unul dintre aceia care i-a cunoscut pe indieni de-a lungul mai multor ani şi am cunoscut îndeosebi pe unul a cărui făptură deosebit de luminoasă şi minunată sălăşluieşte adânc şi la loc de cinste în inima mea, în gândurile mele. Dintre toţi prietenii el a fost cel mai bun, cel mai credincios, oricând gata să se sacrifice pentru alţii, un adevărat tip reprezentativ al rasei sale. Şi aşa cum rasa îi e osândită la moarte, a pierit şi el, răpus de un glonte ucigaş al duşmanului. A fost cel mai nobil fiu al acestei naţiuni în agonie, pe care o iubesc şi azi, aşa cum l-am iubit şi pe el. Mi-aş fi dat bucuros viaţa ca să-l salvez, precum şi el şi-a pus de mii de ori viaţa în primejdie pentru mine. Dar în timp ce mie nu mi-a fost dată fericirea să-l scap de la moarte, el a murit salvându-şi prietenii. Şi totuşi, dispariţia lui nu e decât fizică, pentru că Winnetou, căpetenia cea mare a apaşilor, va continua să trăiască în paginile cărţilor mele. Scriindu-le, voi căuta să-i ridic un monument binemeritat. Şi dacă tu, cititorule, privindu-l cu ochii minţii, vei judeca fără părtinire poporul pe care această căpetenie l-a întruchipat atât de fidel, atunci voi fi întru totul mulţumit.

Capitolul I – După urme.           La sud de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei State nord-americane – Dakota, Nebraska şi Wyoming – înaintau călare doi bărbaţi, a căror apariţie ar fi stârnit mare vâlvă oriunde în altă parte. Căci amândoi aveau înfăţişări stranii, aproape înfricoşătoare. Cel dintâi, mai înalt de doi metri, era uscăţiv şi palid, ca o stafie, iar tovarăşul său, neînchipuit de mic şi rotofei, părea că luase forma unei sfere. Totuşi, chipurile lor se găseau la aceeaşi înălţime, fiindcă cel scund călărea pe o gloabă cu picioare lungi, ciolănoase, iar celălalt pe un catâr mic şi slab. Aşa se face că celui gras curelele de piele, care-i serveau drept scări, nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de scări, căci picioarele îi atârnau în asemenea hal, încât, la cea mai uşoară mişcare, atingeau pământul, fără să se mişte din şa.           Fireşte, niciunul, nici altul n-aveau o şa adevărată. Cel mic o făcuse din spinarea unui lup ucis, iar uscăţivul pusese dedesubt o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât şedea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.           Îmbrăcămintea lor avea, de asemenea, o înfăţişare dintre cele mai ciudate. Lunganul purta nişte nădragi de piele, care fuseseră cu siguranţă croiţi pentru cineva cu mult mai voinic. Afară de aceasta, erau acoperiţi cu un strat lucios de grăsime, din pricină că stăpânul lor îi folosea mai totdeauna şi ca prosop şi ca batistă, obişnuind să şteargă cu dânşii tot felul de obiecte care ar fi trebuit mai degrabă aruncate. Picioarele-i goale erau vârâte în nişte ghete despre care ai fi crezut că au fost purtate de Matusalem însuşi, şi că, de atunci, fiecare stăpân le-a mai pus câteva petice. Nu se putea spune hotărât dacă avuseseră vreodată o anumită culoare, fiindcă luceau în toate cele şapte culori ale curcubeului.           Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o geacă de piele, fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Mânecile îi veneau numai puţin deasupra cotului, aşa încât i se vedeau braţele descărnate, cu venele umflate. Gâtul lung şi-l înfăşurase cu o basma de bumbac, despre care nici măcar stăpânul ei nu-şi mai putea aminti dacă fusese cândva albă sau neagră, verde sau galbenă, roşie sau albastră.           Partea cea mai luxoasă a îmbrăcăminţii era însă pălăria aşezată pe căpăţâna-i lunguiaţă şi ascuţită. Fusese la origine un joben cenuşiu care, probabil, în timpuri imemoriale, împodobise capul vreunui lord englez. Tăvălugul sorţii o făcuse să ajungă, în cele din urmă, în stăpânirea acestui vânător din prerie căruia, lipsindu-i gustul rafinat al nobilului, socotise marginile de prisos, smulgându-le, pur şi simplu. Numai în faţă mai lăsase o bucăţică, să-i ţină umbră şi să aibă ce apuca, atunci când voia s-o scoată. Pe lângă toate astea, el era de principiul că în prerie capul are nevoie de aeriseală, aşa că o împunsese din loc în loc cu briceagul, dând prilej tuturor vânturilor să se întâlnească în interiorul „pălăriei” sale.           Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, şi prinsese de el două revolvere şi două cuţite. Tot acolo mai erau atârnate o cartuşieră, punga cu tutun, un sac din piele de pisică, în care să poată depozita făină, un amnar şi alte obiecte, a căror întrebuinţare era un mister pentru orice profan. Pe piept îi atârna, de o curea, luleaua, dar ce fel de lulea! O adevărată capodoperă, din care mai rămăsese o bucăţică găunoasă de lemn de soc. Lunganul, ca toţi fumătorii pătimaşi, mesteca ciubucul, când se termina tutunul.           Totuşi, trebuie să recunoaştem că îmbrăcămintea nu se compunea doar din ghete, pantaloni, geacă şi pălărie. O, nu! Printre averile sale se număra şi o manta de cauciuc americană, dintre acelea care, la cea dintâi ploaie, se strâng în lung şi în lat, rămânând doar pe jumătate din cât erau la început. Şi, fiindcă n-o mai putea îmbrăca, şi-o agăţase de umeri cu o sfoară, ca pe o pelerină, într-un mod caraghios şi pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă, una dintre acele flinte lungi care nu-şi greşesc niciodată ţinta.

Capitolul I – Invitaţii misterioase.           Dimineaţă însorită de primăvară. Camera e scăldată în lumină. Pe masa de scris totul e pregătit. Ce-i mai trebuie unui scriitor pentru a se apuca de lucru?           Se aude clopoţelul de jos, de la poarta grădinii. A sosit poşta de dimineaţă.           „Ce fericit eşti”, gândeam eu, lăsând deoparte tocul. „Soţia ta are grijă de toate, scumpa ta soţie, „Sufleţelul„ tău are grijă să nu-ţi lipsească nimic. Ea pune în ordine scrisorile, ilustratele şi tipăriturile, atunci când tu nu mai ai timp să faci toate astea şi ţi le aduce pe acelea care sunt, într-adevăr, importante pentru tine.”           Aşa o alint eu, spunându-i „Sufleţel”. Numele acesta de alint mă duce cu gândul la poveştile din Munţii Saxonei1 şi văd cu ochii minţii „sătucul” şi „căsuţa” în care locuieşte „Sufleţel”, împreună cu mama ei. Personajul astfel alintat mi-a devenit din ce în ce mai drag, pe măsură ce scriam. Este lesne de înţeles că am ajuns să-mi alint soţia, spunându-i „Sufleţel”.           Parterul casei este „domeniul” soţiei, în timp ce la etaj sunt camerele mele. La parter ea are grijă de toate, ca un adevărat înger păzitor care veghează asupra întregii case. Ea se ocupă de cititorii care vin să mă vadă şi răspunde tuturor acelora care-mi scriu şi cărora nu am timp să le răspund eu însumi la scrisori.           Trebuie să ştiţi că ea îmi citeşte toate scrisorile care îmi sunt adresate şi are obiceiul de a le pune deoparte pe cele mai interesante. Aşa s-a întâmplat şi în ziua aceea. După ce am parcurs împreună toată corespondenţa, au fost puse deoparte o scrisoare sosită din America şi o revistă de antropologie sosită din Austria. Pe coperta revistei era un titlu haşurat cu creionul, astfel încât să iasă în evidenţă: „Dispariţia indienilor americani şi permanenta limitare a teritoriilor acestora, întreprinsă de către albi şi chinezi”. Pentru că aveam un pic de timp, am rugat-o pe „Sufleţel” să-mi citească articolul şi ea a dat curs rugăminţii mele. Autorul articolului cu pricina era un cunoscut profesor universitar. Articolul era scris cu multă căldură şi tot ceea ce spunea autorul despre rasa „roşie” era foarte adevărat şi interesant. Aş fi dorit să-i strâng mâna. Profesorul făcea, cu toate acestea, o greşeală pe care o făceau mulţi, deşi faptul în sine mi se părea ciudat. Pentru el, indienii din Statele Unite şi indienii care populează America de Nord, cât şi America de Sud erau unul şi acelaşi lucru. Pentru el, dispariţia datinilor şi obiceiurilor acestei rase era echivalentă cu dispariţia ei fizică.           Şi în cadrul unei rase există diferenţe. Nordul nu poate fi sinonim cu Sudul. În fiecare regiune se dezvoltă populaţii şi culturi diferite. Oricum, nu se poate spune despre o rasă că ea a dispărut, chiar dacă, pentru o anumită perioadă de timp, reprezentanţii ei nu se pot manifesta.           Dacă o rasă sau o populaţie poartă în sine puterea de a se trezi la viaţă, este suficient un singur glas pentru ca rasa sau poporul acela să reînvie şi să existe cu adevărat, alături de celelalte rase şi popoare ale lumii.           În cele din urmă, trebuie să spun – şi asta este părerea mea – că fiecare rasă trebuie să aibă un respect deosebit pentru cel mai bun şi cel mai nobil dintre reprezentanţii săi.           Scrisoarea din America fusese expediată de undeva, din „Vestul Sălbatic”, dar pe plicul scrisorii, încă nedesfăcut, nu se putea citi localitatea, deoarece ambele feţe erau acoperite de ştampile şi de denumiri ale diverselor oraşe. Numai adresa destinatarului se mai putea descifra şi aceasta deoarece era foarte concisă. Este cunoscut faptul că indienii sunt zgârciţi la vorbă. Această trăsătură de caracter era vizibilă şi în modul în care fusese scrisă adresa, compusă din numai trei cuvinte:           May.           Radebeul, Germania.           Am deschis plicul şi am scos din el o bucată de hârtie care fusese tăiată cu un cuţit mare, probabil, cu un cuţit Bowie, pentru ca apoi să fie împăturită.           Pe bucata de hârtie erau scrise câteva rânduri în limba engleză. Conţinutul acestora, pe care îl voi traduce pentru cititor, era aşternut cu creionul pe hârtie, de o mână nesigură, nedesprinsă cu scrisul.           „Lui Old Shatterhand, Vii la Mount Winnetou2? Eu vin cu siguranţă. Se poate să vină şi bătrânul Avaht-Niah, cel care a împlinit o sută de ani. Vezi că ştiu să scriu? Că scriu în limba feţelor palide?           Wagare-Tey, Căpetenia şoşonilor.”      După ce am citit scrisoarea, împreună cu soţia mea, ne-am privit miraţi unul pe altul. Asta nu pentru faptul că primisem o scrisoare din Vestul Sălbatic, de la un indian. Lucrul acesta se întâmpla destul de des. Ne mira faptul că scrisoarea venea din partea căpeteniei şoşonilor, Wagare-Tey, al cărei nume s-ar traduce prin Cerbul galben, căpetenie care nu scrisese niciodată până atunci. Despre căpetenia şoşonilor am mai scris în romanul „Crăciun” (Weihnacht). Când l-am întâlnit, adică acum mai bine de treizeci de ani, Wagare-Tey era un tânăr lipsit de experienţă, dar foarte cinstit, care pentru Winnetou şi pentru mine fusese un prieten de nădejde. Tatăl său, Avaht-Niah, avea peste şaizeci de ani, era un om de o cinste exemplară şi se folosise de influenţa pe care o avea, numai spre binele nostru. Pentru că Avaht-Niah era în vârstă şi pentru că nu am mai auzit nimic despre el, am crezut că a murit. Din conţinutul scrisorii mi-am dat seama însă că bătrânul era în viaţă. Altfel, autorul scrisorii nu mi-ar fi dat de veste că bătrâna căpetenie vine la Mount Winnetou.

I. Căpitanul Negru.           Capitolul I – Şatra de ţigani.           Departe de poalele munţilor se înălţa pădurea deasă. De acolo pornea o prelungire care cobora tocmai până în apropiere de Fürstenberg, capitala ducatului Nordland. O îngrădire croită în adâncul acestei păduri delimita o rezervaţie cu aspect sălbatic, unde nimănui, în afara pădurarilor de prin acele locuri, nu-i era îngăduit să pătrundă. Cu toate acestea, într-o dimineaţă, în rezervaţie puteau fi văzuţi nişte bărbaţi ale căror veşminte arătau de la o primă ochire că nu erau nici pădurari şi nici măcar dintre cei care ar fi avut permisiunea de a pătrunde în acel loc.           Între doi stejari bătrâni care să tot fi avut cam două mii de ani şi care-şi trimiteau ramurile vânjoase şi noduroase până hăt-departe în tării, se afla o căruţă împovărată de ani. Mârţoaga care o trăsese până acolo păştea în iarba înaltă, ale cărei lujere pline de sevă se iţeau printre muşchii şi buruienile de tot felul. Lângă trunchiul unui copac văpaia un foc unde se frigea la proţap o spată de căprioară. Un flăcăiaş care de-abia părea să aibă zece anişori învârtea vânatul cu un aer expert şi vizibil încântat. Era îmbrăcat numai până la brâu, de altminteri, ca şi ceilalţi care stăteau tolăniţi în jurul focului, privind cum se rumenea friptura îmbietoare. Cu toţii aveau inconfundabilele trăsături de ţigani şi, în ciuda înfăţişării lor modeste, nu păreau a face parte din tagma acelor hoarde rătăcitoare a căror adevărată şi bănoasă îndeletnicire erau tâlhăria şi furtişagul.           În căruţă stătea, înfofolită în pături căptuşite cu puf – un lux neobişnuit pentru o ceată de ţigani mereu pe drumuri – o femeie care părea extraordinar de bătrână; fără doar şi poate că era chiar vaidzina1. Bătrâna acum îl căuta din ochi pe băiat, acum cerceta din priviri spata de căprioară, scoţând din pipa ei vălătuci de fum al căror miros provenea de la ierburi care pe un cunoscător i-ar fi minunat până peste poate.           În liniştea care domnea primprejur răzbăteau zgomote îndepărtate, care aduceau cu nişte glasuri înfundate, ascunse prin tufişuri. Vocile veneau de la două persoane care discutau retrase la câteva sute de paşi de căruţă, ţinându-se departe de ceilalţi.           Una din ele era o fată. Să tot fi avut vreo şaptesprezece ani şi era de o frumuseţe desăvârşită în toate cele. Stătea culcată pe covorul de muşchi într-o atitudine pe jumătate nepăsătoare, pe jumătate mândră. Veşmintele ei întreceau cu mult pe cele ale celorlalţi în frumuseţe şi îi acopereau tot trupul, se vedea bine că se înveşmântase cu mare grijă.           În faţa ei se afla un tânăr. Se sprijinea cu spatele de un copac şi stătea cu braţele încrucişate pe piept. Oamenii care se complac din instinct într-o asemenea postură fac dovada unui caracter foarte puternic. Era înalt şi prin aceasta impresiona întotdeauna pe cei din jur, fiind mereu obligat să adopte o ţinută cât mai impunătoare, îmbrăcămintea sărăcăcioasă nu reuşea să umilească trupul lui puternic şi foarte bine clădit. Un observator atent s-ar fi minunat, probabil, de culoarea pielii tânărului. Nu avea chipul nici alb, ca al caucazienilor, dar nici oacheş, ca al ţiganilor. Mai degrabă s-ar putea spune că era cenuşiu; acel cenuşiu amestecat cu brun pe care-l dă bătaia vântului şi a soarelui. Purta pantaloni scurţi şi largi, care cu siguranţă că fuseseră croiţi pe măsurile altui trup; de sub tunica mult prea strâmtă şi foarte zdrenţuită se iţea o cămaşă ponosită. Pe cap avea un chipiu fără cozoroc. Era în picioarele goale, iar din mânecile tunicii îi ieşeau la iveală braţele musculoase tot goale. Printr-o gaură din mâneca tunicii se putea vedea un semn ciudat – era un tatuaj în roşu şi negru care înfăţişa un blazon ale cărui trăsături erau atât de întinse şi de şterse, încât abia se mai putea desluşi ceva din el. Părea că tatuajul şi-l făcuse cu mulţi, mulţi ani în urmă. Tânărul avea părul negru ca pana corbului dar dacă te uitai mai îndeaproape la el, puteai sa vezi că la rădăcini avea o culoare mai deschisă, iar pielea din creştet era alb-străvezie, cum o au de obicei blonzii. Pe chip purta întipărit un aer fără doar şi poate nordic. Fruntea neobişnuit de înaltă, ochii cenuşii luminoşi nu arătau a fi de sorginte indiană sau egipteană. Aşa se făcea că tânărul, îmbrăcat cum era în hainele acelea, lăsa o impresie stranie, întărită şi de stăpânirea de sine şi siguranţa cu care se mişca şi vorbea. Se deosebea întru totul de acele fiinţe fără astâmpăr şi vivace care erau ţiganii.

ESPADA           „Corrida de toros, corrida de toros!” răsuna glasul crainicilor care, împodobiţi cu cocarde şi panglici multicolore, străbăteau oraşul Buenos Aires în lung şi în lat.           Corrida de toros, lupta cu taurii, era de câtva timp evenimentul comentat cu mare lux de amănunte în toate gazetele oraşului.           Corrida de toros forma subiectul de discuţie în toate localurile publice şi particulare.           Corrida de toros înflăcărează pe orice spaniol, ca şi pe orice ins în vinele căruia curge măcar o picătură de sânge latino-american. Puţin îi pasă de adversarii distracţiei sale favorite, de cei care susţin că e vorba de un sport imoral şi în toate privinţele reprobabil. Spaniolul arde de nerăbdare să-şi găsească un loc, să chiuie bucuros la vederea animalului torturat şi, încântat peste măsură, să uite de sine şi de tot când taurul îndârjit şi fără teamă spintecă burta unui cal sau ia în coarne pe vreunul din toreadori.           Da, corrida de toros! De câtă vreme nu se mai văzuse la Buenos Aires o corrida! De când nu se mai auzise în Plaza de toros nechezatul cailor, mugetul taurilor, strigătele luptătorilor, aclamaţiile mulţimii! Trecuseră ani de la ultimul spectacol de acest gen şi vina o purta grava situaţie politică a ţării.           Războiul în care Lopez, dictatorul paraguayan, târâse Confederaţia Argentinei, costase până atunci 40 de milioane de dolari şi 50 de mii de morţi pe câmpul de luptă, fără a mai vorbi de cele 200 de mii de victime ale holerei, rezultat al mizeriei provocate de război. Nimeni nu se mai gândea la petreceri. Armata Confederaţiei se afla în permanentă inferioritate faţă de trupele lui Lopez. Dar, în săptămâna precedentă, un succes remarcabil îi aduse lauda întregii ţări. Izbânda fusese sărbătorită la Buenos Aires prin iluminaţii şi alaiuri festive. Şi pentru a fi pe placul populaţiei, Sarmiento, preşedintele nou ales, găsi nimerit să îngăduie organizarea unei lupte cu tauri.           Deşi pregătită la repezeală, această corrida de toros avea să devină extrem de pasionantă datorită unui anume concurs de împrejurări, îndreptăţind astfel aşteptările mulţimii.           Buenos Aires număra mulţi toreadori faimoşi pe care nici un taur nu reuşise încă să-i doboare. Mânaţi de invidie şi gelozie, toţi aceştia râvneau să-şi dovedească superioritatea unul faţă de celălalt, să arate că ei sunt mai puternici, mai dibaci.           Când deodată se ivi acolo un străin, un spaniol din Madrid. Descinsese cu câteva zile în urmă la hotelul „Labastie” şi, din primul moment, ceruse permisiunea de a concura la întrecere. Când îşi rosti numele, domnii din comitet aprobară bucuroşi, căci bărbatul cu pricina nu era nimeni altul decât însuşi señor Crusada, cel mai vestit espada din regatul spaniol.           Suficient pentru ca întreaga populaţie a oraşului să se pună în mişcare! Şi totuşi avea să se întâmple ceva şi mai senzaţional. Adică se mai prezentară doi señores ale căror oferte stârniră la culme interesul mulţimii. Unul era posesorul unor mari cirezi de vite. Investise cu câtva timp în urmă sume considerabile pentru achiziţia unui număr de bizoni nord-americani în vederea încrucişării lor cu vite de rasă autohtonă. Dar bizonii se dovediseră atât de sălbatici, de neîmblânziţi, încât stăpânul lor îi meni exterminării. Oferi deci în mod gratuit pe cel mai masiv dintre aceşti bizoni pentru corrida ce avea să se desfăşoare. Animalul urma să lupte în arenă alături de taurii obişnuiţi.           Celălalt señor era proprietarul unei hacienda1 din regiunea San Nicolas. Peonii, adică argaţii lui, săpând şanţuri circulare şi pândind apoi cu dibăcie, avuseseră norocul unic să prindă de viu şi nevătămat un jaguar ce dădea târcoale turmelor de oi. Fiara n-au omorât-o, nădăjduind s-o vândă unui eventual cumpărător. Şi acum stăpânul haciendei propunea să aducă jaguarul în oraş şi să-l ofere în dar comitetului.           E lesne de imaginat că toate aceste împrejurări, prezenţa faimosului espada madrilez, ca şi perspectiva înfruntării cu bizonul şi cu jaguarul, atrăgeau în chip deosebit atenţia publicului şi, în primul rând, a luptătorilor băştinaşi. Aceştia se numesc de obicei toreadores sau toreros, cuvânt care provine din toro, taur pe spaniol este şi se împart în mai multe categorii, având fiecare o anume sarcină şi specialitate. Primii sunt picadorii, care se avântă călări şi hărţuiesc taurii cu suliţele. Apoi chulos, numiţi şi banderilleros, care, mânuind eşarfe viu colorate, atrag atenţia taurilor asupra lor şi le înfig în ceafă nişte vergele cu cârlig ascuţit la capăt, în sfârşit espadas, adevăraţii luptători, care încearcă să răpună taurul cu spada, de unde şi numele. În plus mai sunt şi matadorii – de la matar, a măcelări. Aceştia nu fac parte de fapt dintre luptători. Sunt un fel de argaţi ai arenei. Când taurul nu a fost lovit mortal, ci numai doborât la pământ, ei aleargă şi îi dau lovitura de graţie.

            Capitolul I – Bloody Fox.           De-a lungul apei se apropiau calare doi bărbaţi: un alb şi un negru. Primul avea o îmbrăcăminte foarte curioasă. Purta încălţăminte indiană şi pantaloni din piele, completaţi de un frac, care odinioară fusese de culoare albastru-închis, dar acum era foarte decolorat, cu revere, epoleţi şi nasturi metalici strălucitori. Cele două pulpane lungi ale fracului atârnau în spate, în partea dreaptă şi stângă, sub forma unei cozi, pe cal. Pe cap purta o pălărie enormă de amazon, de culoare neagră, împodobită cu o pană de struţ de culoare galbenă. Omuleţul era înarmat cu o puşcă cu două ţevi, care-i atârna peste umăr, un pumnal şi două pistoale, pe care le purta la centură. De centură erau agăţate mai multe pungi în care se afla muniţie şi bineînţeles fel de fel de mărunţişuri necesare; acum însă aceste pungi păreau destul de goale.           Negrul avea o statură uriaşă. Şi el purta mocasini şi pantaloni ca indienii, formaţi din doi craci independenţi, astfel încât călare, pielea călăreţului venea în contact cu pielea calului. Acesta e un avantaj numai în cazul în care călăreşti fără şa. Îmbrăcămintea părţii superioare a corpului nu se potrivea deloc cu cea inferioară, deoarece aceasta era formată dintr-o haină militară a unui ofiţer francez de dragoni. Haina probabil că ajunsese pe continent cu ocazia invaziei franceze în Mexic, iar apoi pe căi necunoscute se rătăcise pe corpul negrului. Era mult prea scurtă pentru negrul cu statură herculeană, motiv pentru care nici nu i se puteau încheia nasturii. Ea lăsa la vedere pieptul gol al călăreţului, care, probabil datorită faptului că în vestul sălbatic nu existau spălătorese şi călcătorese, nu purta nici cămaşă. În schimb purta o năframă în jurul gâtului, cu carouri albe şi roşii, legată în faţă cu o buclă mare. Pe cap nu avea nimic, poate pentru a i se putea admira numeroasele bucle mici, strălucind de unsoare, pe care şi le coafase singur. Şi el era înarmat cu o puşcă cu două ţevi, un pumnal, o baionetă găsită pe undeva şi un pistol de cavalerie, al cărui an de fabricaţie data probabil de când lupul era căţel.           Din punctul de vedere al cailor, ei erau bine echipaţi. Se putea vedea că au străbătut un drum lung în acea zi dar cu toate acestea erau încă vioi şi plini de forţă, ca şi cum i-ar fi purtat pe călăreţi numai de câteva ore.           Malul pârâului era acoperit de o vegetaţie de un verde puternic, dar numai pe o anumită lăţime a lui. Într-o anumită zonă găseai numai Yucca1 uscaţi, specii de cactuşi cărnoşi şi iarba ursului uscată, ale cărei tije de aproximativ 15 picioare erou deja veştejite.           Ţinut neprietenos! Spuse albul. În nord o duceam mai bine. Nu-i aşa Bob?           Da, răspunse cel întrebat. Dom' Frank are dreptate. Aici nu place la dom' Bob. Dacă Bob ajunge la „Helmers Home”2, atunci el are foame de balenă, care înghite toată casa.           Balena nu poate înghiţi o casă, îi explică Frank negrului, deoarece gâtlejul ei e mult prea strâmt pentru aşa ceva.           Să deschidă la gâtlej aşa cum face dom' Bob când haleşte! Cât mai este până la „Helmers Home”?           Nu ştiu precis. După descrierea care ni s-a făcut azi dimineaţă, ar trebui să ajungem curând. Uite, nu se apropie un călăreţ?           Arătă spre dreapta, peste apă. Bob îşi opri calul şi puse mâna deasupra ochilor pentru a-i feri de soarele care se afla la mică înălţime, în apus. Totodată deschise gura mare, aşa cum avea obiceiul când voia să vadă mai bine şi spuse:           Da, este un călăreţ, un om mic pe un cal mare. El vine la noi, la dom' Frank şi dom' Bob.           Călăreţul, despre care era vorba, se apropia în goană, dar părea că vrea să treacă prin faţa lor, fără a se opri. Se prefăcea că nici nu i-a văzut.           Ciudat individ! Mormăi Frank. Aici, în vestul sălbatic, te bucuri când întâlneşti alt om; ăsta se pare însă că nu ne acordă nici o importanţă. Ori e duşmănos, ori are ceva pe cuget.           Să cheme dom' Bob la el?           Da, strigă-l. Trompeta ta de elefant o va auzi mai curând decât vocea mea de soprană.           Bob făcu palmele pâlnie la gură şi strigă din răsputeri:           Alo, alo! Stai, aşteaptă! De ce fugi de dom' Bob?           Negrul avea o voce care ar fi înviat şi morţii. Călăreţul îşi struni calul. Cei doi se grăbiră să-l ajungă:           După ce au ajuns în apropiere, şi-au dat seama că nu aveau în faţa lor un om mic de statură, ci un flăcău care abia trecuse de anii copilăriei. Era îmbrăcat la fel ca şi cowboy-ii din California, hainele fiindu-i confecţionate din piele de bivol, iar cusăturile împodobite cu franjuri. Pe cap purta un sombrero3 cu boruri largi. Mijlocul îi era înfăşurat cu o eşarfă lată, confecţionată din lână de culoare roşie, atârnând în partea stângă. În această eşarfă, pe care o purta în loc de centură, se aflau un pumnal şi două pistoale bătute în argint. Pe genunchi avea o puşcă grea, cu două ţevi, tip Kentucky, iar în faţă, în ambele părţi ale şeii, era fixată, ca la mexicani, o piele de protecţie care acoperea picioarele, apărându-le totodată de săgeţi şi lovituri de lance.      Faţa lui era bronzată de soare, şi în ciuda vârstei, pielea îi era tăbăcită de vreme şi vânt. Pe frunte, de la stânga până deasupra ochiului drept, avea o cicatrice lată de două degete, de un roşu aprins. Aceasta îi dădea o înfăţişare foarte războinică. În general nu făcea impresia unui om tânăr, lipsit de experienţă.

            I. Tatăl-celor-patru-ochi „Haï es sala” – sculaţi la rugăciune! strigă cucernicul şeic El Djemali, conducătorul caravanei. A sosit el asr, vremea de închinăciune de la ceasurile trei de după prânz.           Oamenii veniră în fugă, îngenuncheară pe pământul înfierbântat de arşiţă şi, după ce-şi frecară mâinile cu nisip – căci apă n-aveau —, începură să murmure cuvintele celei dintâi sure din Coran: „În numele prea milostivului, stăpânul lumii, prea îngăduitorului care va judeca în ziua de apoi. Ţie îţi slujim, pe tine te rugăm să ne duci pe calea cea bună, calea celor drepţi care se bucură de milostivirea Ta şi nu pe-a celor rătăciţi.”           Toţi se rugau cu faţa spre Mecca făcând mătănii nenumărate până ce şeicul se ridică de jos dându-le astfel să-nţeleagă că rugăciunea s-a sfârşit.           Mahomedanul se slujeşte în deşert pentru abluţiunile1 sale, de nisip în loc de apă, pustiul fiind considerat o „mare fără de apă”, din pricina întinderii sale nesfârşite.           Desigur, Sahara nu-i nemărginită, şi nici Hammada, cea cu movilele ei unduitoare de nisip, asemenea unei mări bătută de valori, ele au totuşi o întindere uriaşă în care ochiul nu vede altceva decât nisip şi iar nisip. Nici un copac, nici o tufă, nici măcar un fir de iarbă cât de firav ar fi fost el.           Soarele dogorea cu putere şi mai nicăieri nu se afla un pic de umbră, decât în dosul unui grup de stânci colţuroase care se ridicau din marea de nisip, asemuindu-se cu ruinele unei vechi fortăreţe.           La umbra aceasta poposise caravana cu un ceas înainte de prânz, ca să-şi odihnească pe timpul căldurii grozave cămilele. Rugăciunea se sfârşise şi se pregăteau de plecare.           Caravana nu era mare. Numai şase persoane, tot atâtea cămile de călărit şi alte cinci de povară. Cinci dintre călători erau arabi de-ai tribului homr, cunoscuţi ca oameni foarte cucernici şi urând de moarte pe creştini.           Când arabii se îndreptară spre cămile, şeicul şopti celorlalţi ca să nu-l audă decât ei:           Allah jenahrl el kelb, el nusrani – Dumnezeu să pedepsească pe câinele ăsta de creştin! Şi se uită pe furiş cu duşmănie la cel de-al şaselea călător, care, stând lipit de stâncă urmărea cu privirea o pasăre în zbor.           Omul nu avea trăsăturile ascuţite şi ochii ca de tăciune ai arabilor şi nici statura lor uscăţivă. Dar când, dându-şi seama că aceştia vor să pornească la drum, se ridică în picioare, se văzu că avea un trup înalt şi puternic, ca al unui ofiţer de gardă prusac. Părul îi era blond, ca şi barba deasă care-i împodobea faţa. Ochii albaştri şi trăsăturile feţei erau de o delicateţe neobişnuită în ţările răsăritene. Era îmbrăcat la fel cu însoţitorii săi arabi, adică purta un burnus deschis la culoare, cu o glugă care-i acoperea capul. Când se urcă însă pe cămilă, burnusul se desfăcu în faţă, lăsând să se vadă cizmele înalte, de iuft, pe care le purta în picioare, lucru rar întâlnit pe meleagurile acelea. La brâu avea două pistoale şi un pumnal, iar de oblâncul şeii atârnau două puşti, una mai uşoară pentru vânat păsări şi alta mai mare pentru animale mai voluminoase. Ca să se apere de razele puternice ale soarelui purta o pereche de ochelari de protecţie.           Plecăm? întrebă el pe şeicul El Djemali, în araba vorbită la Kahira (Cairo).           Da, dacă doreşte Abu'l arba ijun, îi răspunse arabul.           Cuvintele acestuia erau spuse pe un ton cuviincios, dar se străduia zadarnic să le dea o exprimare prietenoasă. Abu'l arba ijun înseamnă Tatăl-celor-patru-ochi. Arabul obişnuieşte să dea, mai ales străinilor al căror nume nu-l poate pronunţa bine, un nume care să se potrivească întotdeauna unei particularităţi a acestora. Pe străin îl porecliseră astfel din pricina ochelarilor pe care-i purta.           Denumirile pe care le dau încep de obicei cu abu sau ben şi ibn, omm ori bent, adică tatăl sau fiul, fiica sau mama. Întâlneşti astfel nume ca: Tatăl-paloşului, dat unui om viteaz; Fiul-înţelepciunii, dat unui tânăr cuminte sau inteligent; Mama cuşcuşului, la o femeie care se pricepe să gătească foarte bine acest soi de grăunţe; Fiica cuvântului, la o fată clevetitoare.           Când crezi că vom ajunge la Bahr el Abiad2? întrebă străinul care nu mai fusese încă prin părţile acelea.           Mâine. Înainte de a se însera.           Şi la Fashoda?           Cam pe-aceeaşi vreme, dacă o vrea Allah.           Cu atât mai bine. Nu cunosc ţinutul; trag nădejde că-l ştiţi voi şi nu ne vom rătăci.

Către cititor.           Cu volumul de faţă, trecem o nouă barieră bibliografică a seriei de Opere. Mai puţin riguros, editorul interbelic contopise şi trilogia Satan şi Iscariotul în formula aceluiaşi roman-foileton De pe tron la eşafod, astfel încât, cu uşoare modificări onomastice, se lăsa impresia cititorului că parcurge una şi aceeaşi operă.           În vechea versiune, Old Shatterhand dobândea identitatea norvegianului Carol Sunders, „pseudonimul” lui Karl Sternau din originalul german (personaj nominalizat ca atare în ediţia noastră). Cum contopirea a două opere distincte – în realitate trei, după cum vom vedea ulterior – contrazicea flagrant unitatea de timp şi loc a unor acţiuni de sine stătătoare, fostul editor a apelat la un subterfugiu, la tehnica inserării unui roman în cadrele altuia.           Cititorii volumelor anterioare îşi aduc aminte de episodul în care doctorul Sternau, bătrânul conte Fernando şi prietenii lor – căzuţi în mrejele lui Henrico Landola, Josefa şi Gasparino Cortejo – ajung, călăi şi victime, în subteranele şi mai fiorosului doctor Hilario. Acolo, sub apăsarea unei profunde tristeţi, care ameninţa să deprime pe mai toţi întemniţaţii, ucigând în ei cea mai firavă scânteie de nădejde în scăpare, Karl Sternau (în foileton: Sunders) îşi povesteşte aventurile extrem de palpitante, desfăşurate în condiţii de timp şi spaţiu diferite. El deapănă de fapt acţiunea din Satan şi Iscariotul, pentru a-i mai face să evadeze cu gândul dintre zidurile închisorii. Cercetarea întreprinsă, apelând din nou la versiunea germană, ne-a determinat să revenim la formă originară, oricât de tentantă s-ar fi dovedit formula păstrării onomasticii unor personaje cu care cititorii noştri s-au şi împrietenit. După cum la fel de adevărat este că, la rândul său, Old Shatterhand le este tot atât de cunoscut.           Pe de altă parte, exigenţele unei serii de Opere impun editorului adoptarea unor criterii filologice mai apropiate de spiritul şi structura cărţilor originale. Astfel încât nu ne putem îngădui să „colaborăm” cu autorul, nesocotind unitatea operelor lui, suita capitolelor, precum şi integralitatea textului. Nu-i de mirare că o confruntare a versiunii germane cu cea românească, efectuată de confratele Gheorghe Doru, a dus la sensibile îmbunătăţiri. În aceeaşi ordine de preocupări se înscrie şi stilizarea pe alocuri a ediţiei (nesemnate) din 19331, avându-se în vedere actualele exigenţe literare.           Şi astfel, cu Satan şi Iscariotul (3 tomuri), seria consacrată operelor lui Karl May ajunge la volumul 11, lăsând deschisă calea celorlalte tipărituri, pe care, din motive lesne de închipuit, nu ne grăbim a le anunţa decât la momentul potrivit.           Bineînţeles, la început am fost fascinat de ideea respectării cronologiei operelor. În condiţiile în care piaţa cărţii ne-a pus însă în faţa numeroaselor titluri – mai mult sau mai puţin întâmplătoare, sub raportul respectării unor elementare rigori editoriale – am fost nevoiţi să evităm, pe cât posibil, suprapuneri nedorite, dăunătoare, în egală măsură cititorului cât şi editurii. De aici pornind, am ajuns la o nouă ordine de priorităţi, luând în calcul operele voluminoase, mai ocolite din variate motive, precum şi tipărirea unor romane încă netraduse în limba română, deja date de noi în lucru. Aceasta nu înseamnă că lor nu li se vor adăuga şi celelalte opere deja epuizate – cum a fost cazul romanului Comoara din Lacul de Argint, ţinându-se seama de rezultatele anchetei pe care o întreprindem în lumea librarilor, bibliotecarilor şi tinerilor cititori, cu predilecţie elevi. Mărturisim că documentarea nu este defel lesnicioasă, câtă vreme piaţa a fost invadată de o puzderie de titluri atribuite lui Karl May, lipsite de un corespondent real în bibliografia operei sale. Aşa se şi explică de ce, în majoritatea cazurilor, respectivele cărţi nu menţionează nicăieri titlul operei germane, dovadă flagrantă a diletantismului redacţional, a necunoaşterii textului original, a legăturilor dintre scrieri.           În ce ne priveşte, scopul mărturisit este alcătuirea unui corpus de opere Karl May, într-o formulă redacţională şi grafică unitară. Ritmul tipăriturilor, preconizat a fi alert, ţine seamă de puterea de absorbţie a cititorilor. Rămânem îndatoraţi acelora dintre ei care ne vor comunica impresiile lor, precum şi eventuale sugestii.           Capitolul I – Mormonul.      Vă aduceţi aminte de Guaymas, nu e aşa? După mine, localitatea aceasta din Sonora, care se află în partea de nord-vest a Mexicului, mi se pare cea mai tristă din câte am văzut vreodată în călătoriile mele. Munţii din regiunea de miazăzi a Sonorei ascund mine bogate de minereuri de aramă şi plumb şi mai toate apele conţin aur. Cu mulţi ani în urmă, toate aceste bogăţii ale pământului nu puteau fi exploatate deoarece indienii nu te lăsau să te apropii de ele.

Capitolul I.           Miss Amiral.           Din trăsura care se oprise în faţa casei bijutierului Thieme coborî, cu un pas uşor, un bărbat înalt. Strălucirea puternică a vitrinei lumina nişte trăsături frumoase, virile, bine conturate; nasul fin, arcuit şi barbişonul negru ultradichisit lăsau să se întrevadă în personajul nostru un francez sau un italian. În timp ce păşea pragul magazinului, omul nostru strigă servitorului său:           Marc, te duci la hotel şi aştepţi acolo întoarcerea mea.           Da, desigur, domnule conte, răspunse Marc Létrier, după care se adresă cu un zâmbet satisfăcut vizitiului: „Asta-mi convine de minune! Pot să-mi permit să iau locul stăpânului.”           Şi se aruncă în trăsură. Dar, când să se lase pe canapeaua din spate, observă, spre uimirea lui, că cineva, de pe cealaltă parte, i-o luase înainte. „Ce-ţi veni? se răsti la necunoscut.           Şterge-o imediat din trăsură, altminteri îţi arăt eu drumul!”           Ah!” Acest unic sunet constitui răspunsul la ameninţările proferate de Marc. Ce-i drept, era un sunet teribil, ascuţit ca şuieratul unei pisici sălbatice care-şi pregăteşte membrele mlădioase pentru un salt. Lui Marc îi era cunoscut acest ton ameninţător, deoarece se dădu înapoi în mare grabă, părăsind portiera trăsurii.           Doamne sfinte!… Sunteţi chiar dumneavoastră? se auzi el spunând, înlemnit, în timp ce o stranie îngrijorare i se aşternea pe faţă.           Pe punte cu tine! Şterge-o, Marc Létrier! se auzi un şuierat scurt şi poruncitor.           În clipa următoare Marc se şi afla sus pe capră, lângă vizitiu. Trăsura se puse în mişcare. În interiorul ei, necunoscutul, lăsat alene pe pernele spătarului, păstră tăcerea până ce ajunseră la hotelul unde vicontele François de Brétigny îşi avea reşedinţa.           Fără să aştepte deschiderea portierei, necunoscutul sări din trăsură, aruncă slugii vicontelui un „Sus!” aspru, după care intră în holul hotelului, unde îl întâmpină un valet.           Apartamentul pe care l-am comandat este pregătit?           Desigur, înălţimea voastră. Permiteţi-mi să vă conduc.           Ajuns în apartament, străinul comandă o cină bogată şi adăugă că îi va fi servită de Marc.           Acesta din urmă află cu uimire că încăperile necunoscutului se aflau lângă cele ale stăpânului său. Stătea nemişcat şi tăcut, când la un moment dat străinul îi porunci, cu un semn al mâinii, să se apropie.           În timp ce vaietul părăsea apartamentul, oaspetele îşi scoase pelerina şi se proţăpi, cu braţele încrucişate, în faţa lui Marc Létrier.           Ei? rosti scurt noul-venit.           Marc privea cu un respect amestecat cu teamă în ochii poruncitori ai celuilalt. Se înfruntau doi oameni cu caractere deosebite. Amândoi erau cam de talie mijlocie. Străinul era ceva mai zvelt şi mlădios, vioi în mişcări, iar faţa lui, cu un ten sănătos dar delicat, era complet lipsită de barbă. Marc, dimpotrivă, era mai robust, mai voinic, cu trăsături mai greoaie; faţa lui, arsă de soare, era acoperită cu o barbă deasă, tăiată scurt în dreptul obrajilor şi cu bărbia rasă; privirea îi era însă vie şi neliniştită.           Cum te simţi pe uscat?           Marc ridică din umeri, neştiind ce intenţii se ascund în spatele întrebării.           Mai adineauri, când făceai pe stăpânul, te pricepeai să vorbeşti!           Domnişoară Clairon1, eu sunt…           Un gest poruncitor îi reteză vorba.           Domnişoara Clairon este pe mare sau pe altundeva. Eu sunt cavalerul de Saccard, să reţii bine asta! Cum se simte stăpânul tău, domnul viconte?           Mulţumesc, înălţimea sa este bine sănătos.           Se prea poate. Domnul căpitan stă liniştit la ţărm în timp ce echipajul trudeşte din greu în larg, de-i trosnesc oasele. Am să-l pun eu odat’ să tragă la edec. Să simtă gustul scoicilor de pe chilă. Acum vreau însă să mănânc.           Létrier se strecură afară, fără să scoată nici o vorbă, şi se grăbi să-l servească pe cavaler, sârguincios şi prevenitor.           Între timp se întoarse şi vicontele. Negăsindu-l pe Marc în apartamentul său, sună din clopoţel. Abia după mai multe încercări apăru şi cel chemat. Avea în mână un platou, plin până la refuz şi arăta preocupat şi încurcat.           Ascultă Marc, în ultimul timp mă cam neglijezi; dai dovadă de o totală lipsă de răspundere. Dacă vei continua aşa, drumurile noastre se vor despărţi!           Marc depuse cu grijă tava şi îşi şterse sudoarea de pe frunte şi de pe obraji.

Capitolul I – În luptă cu moartea           — Ia spune, sidi, e chiar adevărat că vrei să rămâi un ghiaur, un necredincios, adică, ceea ce e mai vrednic de dispreţ decât un câine şi mai scârbos decât un şobolan, care nu mănâncă decât putreziciuni?           — Da.           — Effendi, eu îi urăsc pe necredincioşi şi le doresc să ajungă după moarte în Gheena, acolo unde sălăşluieşte diavolul, dar pe tine aş vrea să te scap de veşnica pierzanie, care te va ajunge fără doar şi poate, dacă nu te converteşti către Ikoar bil Lisan, Mărturia Sfântă. Tu eşti atât de bun, eşti cu totul altfel decât alţi sidi cărora le-am slujit şi de aceea te voi converti, fie că vrei sau nu.           Astfel vorbi Halef, servitorul şi călăuza mea, cu care m-am căţărat prin văgăunile şi prăpăstiile lui Djebel Aures, şi apoi am coborât spre Dra el Hauna, pentru ca, străbătând Djebel Tarfaui, să ajung la Seddada, Kris şi Dgaşe, localităţi de unde duce un drum spre Fetnassa şi Kbilli, peste vestitul Şott Djerid.           Halef avea înfăţişarea unui omuleţ interesant. Era atât de mic de statură, încât abia îmi ajungea până la coate şi atât de slăbuţ şi subţirel, încât ai fi putut spune că stătuse un deceniu întreg între foile de sugativă ale unui ierbar. Obrăjorul lui dispărea cu totul sub un turban uriaş cu un diametru de aproape un metru, iar burnusul său, care fusese cândva alb, dar care acum era unsuros şi murdar de-ţi venea rău când te uitai la el, fusese croit fără nici-o îndoială pentru un om mult mai împlinit la trup, astfel că, atunci când descăleca de pe cal şi voia să meargă pe jos, trebuia să-şi ridica poalele ca o amazoană în costum de călărie. Dar cu tot aspectul său firav, Halef merita toată stima. Era înzestrat cu un spirit de observaţie nemăsurat, cu mult curaj şi isteţime, şi cu o tărie care-l făcea să învingă toate greutăţile. Şi deoarece pe lângă însuşirile acestea mai stăpânea şi toate dialectele care se vorbesc între sălaşul tribului Uelad Bu Seba şi Delta Nilului, vă puteţi lesne închipui că eram pe deplin mulţumit de el, aşa că îl socoteam mai mult prieten decât servitor.           Avea însă Halef acesta o însuşire, care uneori cam deranja: era un musulman fanatic şi, din dragoste pentru mine, luase hotărârea să mă convertească la islamism. Tocmai acum întreprinsese din nou una din încercările sale zadarnice şi-mi venea să râd privindu-l cât de caraghios arăta cu prilejul acesta.           Călăream pe un mic armăsar berber pe jumătate sălbatic şi picioarele aproape că-mi atingeau pământul; el însă, ca să-şi scoată la iveală făptura, îşi alesese o iapă bătrână, uscată, dar înaltă cât o prăjină, şi stătea cocoţat atât de sus, încât mă privea de la înălţime. În cursul convorbirii dădu dovadă de o vioiciune neobişnuită; îşi bălăbănea picioarele care nu erau ţinute în scări, gesticula cu braţele sale subţiri şi tuciurii, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi atât de însufleţite, încât îmi dădeam toată osteneala ca să nu pufnesc în râs.           Văzând că nu prea mă grăbesc să-l răspund, Halef urmă:           — Ştii tu, sidi, ce se întâmplă cu ghiaurii după moarte?           — Ei?           — După moarte, toţi oamenii – fie că sunt musulmani, creştini sau evrei – intră în barzakh.           — Asta e starea aceea dintre moarte şi înviere, nu?           — Da, sidi. Din starea aceasta sunt treziţi toţi prin sunete de trâmbiţe, căci a venit El Jaum el aakhar (Ziua de Apoi) şi El Akhiret (Sfârşitul), când totul se prăpădeşte, afară de El Kuhr (Scaunul Domnului), Er Rukh (Duhul Sfânt), El Lauhel mafus şi El Kalam (tabela şi pana predestinaţiei divine).           — Şi altceva afară de asta nu mai dăinuie?           — Nu.           — Dar paradisul şi iadul?           — Sidi, eşti deştept şi înţelept; tu bagi de seamă îndată ce am uitat eu şi de aceea e mare păcat că vrei să rămâi un blestemat de ghiaur. Dar jur pe barba mea că te voi converti, cu sau fără voia ta.           Spunând acestea încruntă fruntea în şase cute ameninţătoare, îşi scărmănă cele şapte fire de păr din barbă, îşi răsuci cele opt de la dreapta şi cele nouă de la stânga buzei, care formau mustaţa, îşi azvârli picioarele în sus şi cu mâna pe care o avea liberă lovi cu atâta putere în grumazul bietei iepe, de parcă ea ar fi fost diavolul din ghearele căruia vroia să mă smulgă.           Animalul, trezit din visare în chip atât de brutal, dădu să se ridice în două picioare, dar se răzgândi repede, din consideraţie pentru vârsta sa înaintată, şi renunţă. Halef însă îşi urmă cuvântarea:           — Da, Djenet (paradisul) şi Djehenna (iadul) trebuie să dăinuiască şi ele, căci unde să se ducă altminteri fericiţii întru Domnul şi cei păcătoşi? Înainte de asta însă, cei reînviaţi trebuie să treacă puntea Sfirath, care duce peste lacul Handh, şi e atât de îngustă şi de ascuţită, ca tăişul unei spade.           — Ai mai uitat ceva.           — Ce anume?           — Apariţia Deddjelului.

Capitolul I – Old Wabble.           În timpul numeroaselor mele călătorii şi peregrinări îndepărtate, am întâlnit foarte des, mai ales între aşa-zişii „sălbatici” şi „semicivilizaţi”, oameni care mi-au devenit prieteni şi a căror amintire mi-a rămas scumpă până în ziua de astăzi şi aşa îmi va rămâne până la moarte. Dar pe niciunul nu l-am iubit aşa cum l-am iubit pe Winnetou, vestita căpetenie a apaşilor. Prietenia pentru el m-a adus din îndepărtata Africă sau Asie înapoi în preriile, pădurile şi Munţii Stâncoşi ai Americii de Nord. Chiar dacă întoarcerea mea nu fusese fixată dinainte şi nu stabilisem cu el o întâlnire, ştiam bine cum îl pot găsi. În asemenea cazuri, fie că mergeam la Rio Pecos, seminţia apaşilor de care ţinea, şi mă interesam unde se găseşte, fie că aflam acelaşi lucru de la oamenii Vestului sau de la indienii cu care mă întâlneam. Ecoul faptelor sale se răspândea repede, iar prezenţa lui, oriunde ar fi apărut el, era de asemenea imediat cunoscută până-n depărtări.           Adeseori, însă, puteam să-i comunic la despărţire când o să mă întorc, şi atunci stabileam cu precizie locul şi data întâlnirii noastre. Eu mă orientam după datele calendaristice, în timp ce el folosea sistemul indian de socotire a timpului şi, cu toate că se spune că pe acest sistem nu te poţi bizui, Winnetou venea la locul întâlnirii atât de punctual, încât niciodată nu s-a întâmplat să fiu nevoit să-l aştept.           O singură dată am crezut că n-a fost punctual, dar era numai în aparenţă. Fusesem nevoiţi să ne despărţim în îndepărtatul Nord, pe aşa-numitul côteau – coastă – şi hotărâsem să ne întâlnim cu patru luni mai târziu în Sierra Madre. Atunci m-a întrebat:           Fratele meu cunoaşte apa numită Clearbrook – Pârâul-Limpede. Am fost acolo împreună la vânătoare, îţi mai aduci aminte de stejarul vieţii, sub care am făcut popas în noaptea aceea?           Îmi amintesc foarte bine.           Atunci va fi uşor să ne găsim. Creştetul copacului s-a uscat, aşa că nu mai creşte. Winnetou va fi acolo la amiază, când umbra copacului o să aibă de cinci ori lungimea fratelui meu. Howgh!           Fireşte că a trebuit să transpun aceste indicaţii în orele noastre, şi astfel am sosit la timp la locul stabilit. Dar nici urmă de Winnetou, cu toate că umbra copacului măsura exact de cinci ori lungimea mea. Am aşteptat mai multe ceasuri; el tot nu apărea. Începusem să fiu îngrijorat din cauza lui, pentru că ştiam că numai un accident ar fi putut să-l împiedice să îşi ţină cuvântul; când, deodată, îmi trecu prin minte că s-ar fi putut ca el să fi trecut pe aici şi, dintr-un motiv bine întemeiat, să nu fi putut să mă aştepte. În acest caz, cu siguranţă că mi-a lăsat vreun semn. Cercetai cu atenţie scoarţa copacului şi, într-adevăr, la înălţimea unui stat de om era înfiptă o crenguţă uscată de molid! Întrucât un stejar nu are crenguţe de molid, aceasta trebuia să fi fost vârâtă acolo cu un scop, iar faptul că era complet uscată, dovedea că a trecut ceva timp de când se afla acolo. Scoţând-o, am găsit o hârtie înfăşurată pe vârful care fusese înfipt în copac. Desfăcând hârtia am putut citi: „Comanşii vor să-l atace pe Bloody Fox. Fratele meu să vină imediat la el. Winnetou se grăbeşte să-l prevină din timp”.           Cititorii mei care-l cunosc pe Winnetou ştiu prea bine că el ştia să scrie şi să citească perfect. Aproape totdeauna avea hârtie la el. Ştirea ce mi-o da nu era prea bună. Eram îngrijorat de soarta lui, cu toate că ştiam că poate face faţă oricărui pericol. Mă temeam şi pentru Bloody Fox. Dacă Winnetou nu reuşea să ajungă la el înaintea comanşilor, mai mult ca sigur că acesta era pierdut. Nici situaţia mea nu era prea bună. Bloody Fox se instalase într-o oază – probabil singura – din pustiul numit Llano Estacado, dar pentru a ajunge acolo trebuia să trec prin ţinuturile comanşilor, cu care avuseserăm multe ciocniri războinice. Dacă nimeream în mâinile lor, cu siguranţă că mă aştepta stâlpul caznelor, cu atât mai mult cu cât acest trib dezgropase „securea războiului” şi întreprinsese numeroase incursiuni soldate cu pradă bogată.           Situaţia mă obliga să nu mai zăbovesc şi să trec imediat la acţiune. Este adevărat că eram singur şi că nu mă puteam bizui decât pe mine; dar aveam arme bune şi un cal minunat, în care puteam avea toată încrederea. Iar regiunea prin care trebuia să trec o cunoşteam bine şi-mi ziceam că unui om al Vestului, cu experienţă, îi este mai uşor să răzbească singur decât în tovărăşia unor însoţitori în care nu poate avea deplină încredere. Şi, în sfârşit, orice ezitare trebuia să dispară în faţa faptului că Bloody Fox era în primejdie: trebuia salvat. De aceea am încălecat şi am pornit la drum pentru a îndeplini dorinţa prietenului şi fratelui meu roşu.           Atâta timp cât mă aflam în Sierra propriu-zisă, nu aveam de ce să mă tem, puteam să mă adăpostesc uşor şi eram obişnuit să fiu atent. După aceea însă urmau nişte platouri pleşuve, unde puteai fi zărit de departe. Locurile erau brăzdate de prăpăstii abrupte şi canioane adânci. Numai ici-colo creşteau diferite specii de cactuşi şi de aloe, după care un călăreţ nu avea cum să se ascundă. Era foarte uşor ca, într-un asemenea canion, să dau peste comanşi, şi atunci singura mea scăpare era să-mi întorc calul cât pot de repede şi să mă bizui pe iuţeala şi rezistenţa lui.

            Capitolul I – Metisul.           Era o furtună groaznică şi o ploaie deasă biciuia pădurea seculară. Vârfurile brazilor se aplecau adânc, şiroaie de apă se scurgeau de pe tulpinile uriaşe şi se uneau la rădăcini, întâi în pârâiaşe, devenind apoi râuleţe din ce în ce mai mari, care se aruncau din stâncă, în stâncă, făcând nenumărate cascade, spre prăpastie, ca apoi, jos, în valea îngustă, să fie înghiţite de fluviul peste măsură de umflat. Se făcuse noapte. Dincolo de prăpastie, în fiecare clipă bubuia câte un tunet mânios şi ploaia cădea atât de des, încât, oricât de puternic lumina fulgerul de fiecare dată, nu se putea zări la cinci paşi.           Îngrozitoarea furtună pătrunsese până sus, în pădurea seculară şi peste stâncile fluviului, totuşi nu ajunsese până în prăpastie, unde uriaşii brazi stăteau neclintiţi în întunericul nopţii. Nici acolo însă nu era linişte, căci apele fluviului vâjâiau şi mugeau atât de furios, încât numai o ureche neobişnuit de fină ar fi putut auzi că doi călăreţi singuratici veneau în susul apei. De văzut însă nu-i putea vedea nimeni.           Dacă ar fi fost ziuă, fără îndoială că cei doi ar fi atras asupra lor privirea uimită a oricărui trecător şi nu atât prin îmbrăcămintea sau echipamentul lor, cât prin faptul că amândoi erau de o înălţime înfricoşătoare. Ar fi trebuit să cauţi mult şi bine în toată lumea ca să mai găseşti alţi doi la fel de lungi şi de uscaţi.           Unul dintre ei era blond-deschis, cu capul mic, nespus de caraghios pentru înălţimea sa. Între doi ochi mici ca de şoricel, avea un năsuc cârn, care ar fi stat mult mai bine pe faţa unui copilaş de patru ani şi care, în nici un caz, nu se potrivea cu gura nesfârşit de largă, aproape de la o ureche la alta. Omul n-avea barbă şi lipsa asta părea să fie din naştere, căci peste faţa lui netedă ca de femeie, mai mult decât sigur, briciul nu trecuse niciodată. Purta o bluză de piele ce îi atârna de pe umerii înguşti ca o manta legată în falduri, pantaloni strâmţi peste nişte picioare de cocostârc, cizme până la genunchi şi o pălărie de paie, a cărei margine se pleoştise, iar ploaia, ce nu mai contenea, curgea în jurul ei în şiroaie. În spate îi atârna, întoarsă cu gura în jos, o armă cu două ţevi. Calul pe care călărea era o gloabă voinică şi ciolănoasă ce avea cu siguranţă cincisprezece primăveri în urma sa, dar care, după toate semnele, mai avea de trăit tot aşa de zdravănă, încă pe-atâta.           Celălalt călăreţ avea părul închis şi purta o căciulă ponosită. Faţa îi era foarte lungă şi îngustă şi, tot aşa, foarte lungi şi înguste îi erau nasul, gura şi mustaţa, un fir de aţă ale cărei capete aproape că le puteai lega după urechi. Corpul lui de peste doi metri, era, invers ca la tovarăşul său de drum: strâmt în partea de sus şi foarte larg jos. Din pricina aceasta pantalonii ce-i purta erau foarte largi şi cu multe cute, iar haina de pâslă extrem de îngustă. Şi el avea o armă cu două ţevi. Că amândoi mai aveau câte un revolver şi câte un cuţit, asta se înţelege de la sine. El călărea un, mustang de nădejde, a cărui zi de naştere se repetase cam tot de atâtea ori ca şi a celuilalt cal.           Niciunul dintre cei doi călători nu se plângea nici de drum, nici de ploaia torenţială. Ca să caute şi să găsească drumul, ei se lăsaseră în seama cailor lor ageri şi experimentaţi; iar în ce priveşte ploaia, nici nu le păsa, pentru că dincolo de piele nu le putea pătrunde, iar de acolo trebuia oricum să se scurgă.           Cu toate tunetele şi fulgerele neîntrerupte şi cu toată apropierea primejdioasă de malurile fluviului răscolit şi zbuciumat, ei vorbeau nepăsători, de parcă ar fi călătorit în lumina zilei, pe o câmpie întinsă şi însorită.           Cine i-ar fi putut însă vedea s-ar fi mirat că cei doi călători, cu tot întunericul, se observau foarte atent, căci se cunoşteau numai de o oră şi în Vestul Sălbatic o neîncredere iniţială este întotdeauna un lucru de înţeles. Se întâlniseră puţin după căderea nopţii şi începutul furtunii, în susul fluviului. Atunci au aflat că amândoi voiau să ajungă chiar în aceeaşi zi la Firwood-Camp2 şi se înţelegea de la sine că nu erau să călătorească singuri, ci împreună.           Despre numele şi situaţia lor nu se întrebaseră, căci convorbirea ce-o avuseseră până acum fusese despre chestiuni străine de persoanele lor. Deodată răsună un trăsnet bubuitor, cu prelungiri numeroase şi fulgere repetate izbucniră orbitoare peste abisul îngust. Atunci cârnul cel blond exclamă:           — Bless my soul! 3 A dracului furtună! Ca acasă, la moştenirea Timpe!           La ultimele cuvinte, celălalt opri involuntar calul şi deschise gura ca să pună repede o întrebare. Se răzgândi însă şi-şi mână calul mai departe. Îşi amintise că la Vest de Mississippi nu trebuie să fii neprevăzător.

Capitolul I – Lordul David Lindsay.           O zi caldă şi frumoasă de vară scălda turlele Constantinopolului în bătaia razelor de soare. Mii de adepţi ai tuturor religiilor şi reprezentanţi ai tuturor raselor se plimbau pe cele două poduri, desfătaţi de priveliştea fermecătoare pe care oraşul o dăruieşte din afară. La marginea cheiurilor se aflau vapoarele şi corăbiile tuturor popoarelor maritime, iar pe valurile sclipitoare se legănau gondole şi luntrii turceşti de o construcţie ciudată, printre care pescăruşii ţâşneau din când în când cu aripile întinse deasupra apei, de parcă voiau să-şi măsoare şi să-şi dovedească printr-o zburdălnicie jucăuşă dibăcia cu care ştiau să zboare.           Dinspre Marea Neagră venea cu repeziciune un iaht mic şi drăgălaş, aplecat uşor şi graţios într-o parte, ca o dansatoare care se lasă în voia ameţitoarelor tonuri ale unui vals de Strauss.           Vaporaşul elegant ocoli capul Galata, trecu pe sub poduri şi ancoră în faţa cheiului de la Pera. Acesta este numele unui cartier din Constantinopol, locuit mai ales de europeni, de miniştri şi de consulii lor.           Iahtul avea o particularitate, care şi în porturile europene ar fi atras asupra sa privirile, dar care, aici, printre orientali, era şi mai izbitoare: în partea din faţă, unde se află de obicei numele vasului, se putea vedea o ramă din lemn sculptat, înaltă de vreo doi metri, care încadra un tablou ciudat.           Tabloul înfăţişa portretul în mărime naturală al unui bărbat. Toată îmbrăcămintea pe care o purta – pantalonii, vesta, haina, chiar şi jobenul – era de culoare cenuşie cu pătrăţele; până şi umbrela pe care o ţinea în mână. Obrazul era din cale afară de prelung şi smead. Un nas ascuţit se încovoia deasupra unei guri largi şi cu buze subţiri şi părea că nutreşte intenţia de a se prelungi până la bărbie, dând obrazului o expresie peste măsură de caraghioasă.           Deasupra acestui portret se afla scris cu litere mari şi aurite numele iahtului: „Lindsay”.           La intrarea vaporaşului în port, oamenii de pe chei se uitară uimiţi la tabloul ciudat. În preajma debarcaderului se afla un derviş1, ai cărui ochi întunecaţi şi cu o privire fanatică erau de asemenea aţintiţi spre tablou şi vădeau aceeaşi uimire. În timp ce descifra numele iahtului, dervişul tresări.           — Lindsay! Murmură. Aşa se numea soţia acelui german afurisit, înainte de a se căsători! Încă n-a fost exterminată familia aceasta? Voi rămâne aici, ca să supraveghez vaporaşul. Femeia m-a insultat atunci. Trebuia să mă răzbun şi credeam că mi-am satisfăcut pe deplin şi de mult această dorinţă. Oare lucrurile stau altfel? Au mai rămas oare în viaţă membri ai acestei familii? Voi sta la pândă!           Motorul iahtului se oprise, iar căpitanul coborâse de pe puntea de comandă. Uşa cabinei se deschise şi în pragul ei apăru făptura pe care o înfăţişa tabloul despre care am vorbit: un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-un costum din stofă cenuşie cu pătrăţele. Jobenul, peste măsură de înalt, ca şi umbrela sa uriaşă erau tot de culoare cenuşie şi cu pătrăţele. De o curea trecută peste umeri atârna un telescop lung.           Şi obrazul semăna perfect cu cel din tablou, numai că nasul avea în plus o cicatrice, care se datora unui supărător „buboi de Alepp”.           Căpitanul se înclină.           — Domnul lord vrea să coboare pe uscat?           — Yes. Unde credeţi că voi coborî, dacă nu pe uscat? Sau vă închipuiţi că vreau să plutesc în jurul iahtului?           — Un asemenea gând ar fi într-adevăr greu de realizat, râse căpitanul. Dar de ce vă grăbiţi să coborâţi? Constantinopolul trebuie să fie privit de pe apă. De aici, oraşul produce o impresie măreaţă; înăuntru, însă, este strâmt, murdar şi întortocheat. Turcul îşi numeşte capitala „Obrazul strălucitor al lumii” şi are dreptate, dar numai dacă o privim din locul unde ne aflăm acum.           — Obraz strălucitor? Obrazul lumii? Nonsense! Turcii ăştia sunt suciţi. În afară de femeile şi fetele lor, n-ai ce admira la ei. Well!           Pe chipul căpitanului flutură un rânjet, pe care el şi-l ascunse totuşi printr-o plecăciune.           — Domnul lord a văzut vreodată o turcoaică?           — Of course! 2 Foarte multe şi aici şi la Berlin. Faimoasa operă Răpirea din serai de Mozart este bucata mea preferată. Tare aş vrea să trăiesc şi eu aşa ceva, căpitane! Indeed3. Să ştiţi că nu plec de aici, până când nu voi trăi şi eu o asemenea aventură. Well! 4. Ia uitaţi-vă!

Capitolul I.           Un chajjal „El Kahira”, „Victorioasa” şi „Bauwaabe el bilad eş şare”, „Poarta Orientului”, aşa numesc egiptenii oraşul Cairo, capitala ţării lor.           Şi dacă cel dintâi nume nu i se mai potriveşte de multă vreme, cel de-al doilea, însă, este cât se poate de nimerit, deoarece Cairo e într-adevăr Poarta Orientului. De aici începe adevăratul Orient. Deşi tot atât de adevărat este şi faptul că centrul oraşului a fost supus unei puternice „occidentalizări”.           Hotelul „Shepheard's”, „Hotelul nou”, „Hôtel d'Orient”, „Hôtel du Nil”, „Hôtel des Ambassadeurs”, precum şi numeroase pensiuni, cafenele şi restaurante oferă străinului toate comodităţile şi bunătăţile cu care s-a obişnuit în patria sa. Dar atenţie! Pentru toate astea trebuie să plătească sume importante, aşa ca unul ca mine, care nu dispune de mijloacele unui lord englez, trebuie să ocolească şi să se ferească de aceste locuri încântătoare şi atractive. El va trebui, dacă doreşte să petreacă un timp la Cairo, să-şi închirieze o cameră la localnici, să cunoască cât mai repede preţurile şi sursele mai modeste de unde să cumpere cele necesare traiului de zi cu zi şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, să se descurce în limba arabă. Aceasta şi pentru motivul că nu poţi să ai încredere în traducătorii şi ghizii de ocazie.           M-am instalat la „Hôtel d'Orient” şi am cerut să mi se dea cea mai ieftină cameră. De fapt, plănuisem să stau aici o singură zi. După ce mi-am lăsat bagajele, am şi pornit în căutarea unui adăpost în casa unui localnic. Hotelul era situat pe Esbekijeh, piaţa cea mai frumoasă a oraşului. Pe vremuri, toată zona asta era acoperită de apa provenită din revărsările Nilului. Mehmed Ali a construit aici un canal pentru a îndepărta apele din piaţă şi a dispus plantarea de arbori de-a lungul celor două maluri. Ismail paşa a ordonat ca, în locul unde odinioară bălteau apele, să fie adus un strat gros de pământ, încât piaţa să se înalţe la nivelul oraşului. Într-o parte a pieţei au fost ridicate clădiri, iar cealaltă parte a devenit o splendidă grădină, presărată cu cafenele, teatre şi grote. După mesele, aici se dădeau concerte. În partea dintre răsărit au fost ridicate clădiri pentru diferite ministere, ca cel de externe, de interne şi de finanţe. Înspre sud pot fi admirate clădirile elegante ale teatrului şi operei.           M-am îndreptat spre sud-est spre Muski, cartierul vechi al europenilor, unde, sub domnia lui Saladin, creştinii au primit învoirea să locuiască. Aici se afla majoritatea marilor magazine europene şi tot aici circulaţia este cea mai intensă.           Strada ca atare este destul de îngustă, dar, înainte de apariţia celor trei cartiere „elegante” ale oraşului, Esbekijeh în nord-vest, Ismailia în vest şi Abdin în sud, ea reprezenta singura arteră mai largă a capitalei. Aici toate au un aspect european; numai câteva vechi acoperişuri arabe plate, mizeria şi mirosul pătrunzător, specific dărâmăturilor şi pustiului, îţi aduc aminte de locul în care te afli de fapt.           Dacă vrei să cunoşti însă adevăratul Orient, trebuie să te duci într-un cartier arab, pentru care lucru nu e nevoie să te osteneşti prea mult şi să faci un drum cine ştie ce lung. Amintindu-mi de alte dăţi, când mai fusesem prin Cairo, am cotit pe o uliţă lăturalnică îngustă, care răspundea într-o stradă mai mare. Am văzut la o casă scundă de lut, scris în patru limbi:           Beer-house.           Cabaret a biere.           Birreria.           Bira, ingliziji we nimsawiji.           Aşadar, englezeşte, franţuzeşte, italieneşte şi arăbeşte. Fireşte că al patrulea rând era scris cu litere arabe. M-am oprit şi am privit cu atenţie localul. Aspectul nu-mi plăcea, dar mă ispitea cuvântul „bere”. Casa n-avea nici uşi, nici ferestre. Era ridicată pe zece stâlpi crăpaţi, care susţineau tavanul. În spatele acestor stâlpi era localul, deschis spre stradă. Se vedeau muşteriii, care aciuiţi pe nişte mindire de paie, care pe buturugi, închipuind pesemne scaunele.           Un individ burtos, năduşit, văzându-mă că-mi caut din ochi un locşor, îmi făcu semn cu amândouă mâinile, rânji prietenos şi-mi strigă:           — Poftim încoa', domnule, poftim încoa'!           Vorbea turceşte, era deci un osmanlâu.           M-am făcut că nu-l bag în seamă. Turcul începu să se agite pe scăunelul lui cu trei picioare, cum sunt cele cizmăreşti… Tot clătinând în mână o sticlă cu bere, scaunul se rupse sub el şi turcul căzu cu o bufnitură la pământ.           — Aoleu, mădularele mele, aoleu, strămoşii mei, aoleu, burta mea, aoleu, sticla! se văicărea el, dar fără să încerce să se scoale.           Am alergat spre el şi am băgat de seamă că avea de ce să bocească sticla. Se spărsese, izbindu-se în cădere de un stâlp, şi nu mai rămăsese din ea decât gâtul, pe care turcul îl ţinea strâns în mână. Toată berea i se vărsase pe faţă şi pe haine.           L-am apucat de mâini şi am început să-l trag în sus. Dar degeaba. Trăgeam cât puteam şi nu-l puteam urni din loc.           Veni un flăcăiandru negru cu un lighean în mână. În lighean era jarul de la care aprindeau muşteriii ciubucele. Băiatul părea să fie pus pe glume, căci apucă în cleşte un cărbune şi-l vâri în nasul turcului. Acesta sări atunci drept în picioare şi-i cârpi ştrengarului o palmă atât de straşnică, încât negrul scăpă ligheanul cu jăratic din mână şi-o şterse tiptil.

Capitolul I – Cei doi năsoşi.           Marea majoritate a cititorilor mei îl cunosc pe Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai nobil dintre indieni, cel mai bun şi credincios prieten din câţi am avut. Ei ştiu totodată împrejurările în care a murit. A fost lovit de un glonţ în piept, în cursul luptei ce s-a desfăşurat cu indienii sioux-ogellallaşi, în adâncul craterului din munţii Hancock, murind puţin mai târziu în braţele mele. I-am transportat trupul neînsufleţit în munţii Ventre şi l-am îngropat acolo, în valea râului Metsur. Mi-a revenit mie misiunea tristă să mă îndrept călare înspre sud, pentru a le duce apaşilor dureroasa veste că cea mai mare căpetenie şi cel mai vestit conducător al poporului lor nu mai este în viaţă.           A fost un drum de care nici astăzi n-aş vrea să-mi aduc aminte. Moartea lui Winnetou a constituit o lovitură atât de năprasnică pentru mine, încât pot spune că de atunci am devenit alt om. Dacă înainte eram mai totdeauna vesel şi plin de încredere în propriile mele puteri, acum nu mai eram în stare nici măcar să schiţez un cât de vag surâs, părăsindu-mă orice poftă de viaţă. Preferam să rămân mai tot timpul singur şi ocoleam orice întâlnire cu vreo fiinţă omenească. Atunci când, în cursul drumurilor mele, eram obligat de împrejurări să mă opresc la vreun fort sau la o aşezare, o făceam cât mai scurt şi plecam cât mai repede mai departe.           Ce e drept, oamenii cu care mă întâlneam nu aveau faţă de mine un comportament care m-ar fi îmbiat să mai întârzii în tovărăşia lor; nu, chiar dimpotrivă, îmi acordau o atât de mică atenţie, de parcă nici n-aş fi existat pentru ei, căci atunci când plecam sau treceam pe lângă ei nu-mi adresau nici măcar un salut. De fapt, dacă mă gândesc bine, cauza acestei purtări neprietenoase se datora, în primul rând, aspectului meu exterior.           Mă dusesem cu Winnetou în munţii Hancock pentru a elibera nişte imigranţi care fuseseră capturaţi de siouxii-ogellallaşi. Am reuşit în acţiunea noastră, dar am plătit-o nespus de scump prin moartea lui Winnetou. După ce l-am îngropat pe nepreţuitul meu prieten, o parte din imigranţii albi eliberaţi s-au hotărât să rămână în valea râului Metsur şi să întemeieze aici o aşezare. I-am ajutat în această acţiune şi aşa s-a făcut ca drumul meu spre apaşi să înceapă cu întârziere.           Între timp, hainele mele de vânător s-au deteriorat în aşa măsură, că a trebuit să le înlocuiesc; dar, deoarece în regiunea Vestului Sălbatic, în care mă aflam, nu existau magazine din care să pot cumpăra haine, am fost bucuros atunci când unul dintre imigranţi mi-a oferit un, „costum” confecţionat de el dintr-o pânză albastră, ţesută, croită şi cusută după priceperea lui. Vă puteţi închipui cam cum arăta noua mea îmbrăcăminte, fără nici o linie: pantalonii atârnau ca două burlane prinse unul de altul, vesta era ca un sac mai mic, iar haina ca un sac mai lung, prevăzut cu mâneci. Întrucât acest „ansamblu” fusese iniţial croit pentru o persoană de o altă talie, vă puteţi imagina cât de bine mi se potrivea. Semănam cu orice altceva decât cu un westman, adăugându-se la toate acestea, bineînţeles şi purtarea mea de acum, de om neprietenos şi chiar respingător.           În vreo două săptămâni ajunsesem în apropierea Nord-Canadianului. Călăream într-o prerie largă, netedă, în care se întâlnea, ici-colo, câte un pâlc de arbori şi de tufişuri. Această împrejurare mă obliga să fiu foarte atent, căci eram permanent expus la o întâlnire neaşteptată, care putea fi şi duşmănoasă, ţinând seama că umblau zvonuri despre faptul că pe aici, până unde se întindea terenul de vânătoare al comanşilor, s-ar fi produs nişte tulburări şi ar fi avut loc agitaţii periculoase.           Era pe la vremea prânzului când am ajuns la un pârâu a cărui apă limpede parcă te îmbia la odihnă. Aici am ales un loc de unde puteam vedea până departe. Am descălecat, lăsând calul să pască în voie şi, după ce am sorbit cu nesaţ din apa rece a pârâului, m-am întins la umbra unui copac.           Să tot fi trecut un sfert de ceas de când leneveam aşa, când zării doi călăreţi. Erau albi, aşa că n-aveam nici un motiv să mă neliniştesc. Apăruseră din aceeaşi direcţie de unde venisem şi eu. Umblau pe urmele mele, pe care le examinau, după cum mi se părea mie, cu mare atenţie.           Erau călare pe catâri şi îmbrăcămintea lor era absolut identică. Când se apropiară, am băgat de seamă că nu numai hainele le erau la fel, ci şi chipurile. Oricine i-ar fi văzut îi lua drept fraţi, ba poate chiar gemeni.           Înalţi şi slabi ca nişte prăjini, ai fi zis că au răbdat multă vreme de foame. Chipurile lor şi felul cum se ţineau pe catâri dovedeau însă că oamenii aceştia nu duseseră lipsă de hrană. După cum spuneam, erau unul aidoma celuilalt până şi la statură; îi deosebea doar o cicatrice pe care unul din ei o avea de-a curmezişul obrazului stâng.           Nu s-ar fi putut zice că îi înzestrase Dumnezeu cu prea multă frumuseţe, fiindcă aveau nişte nasuri… dar ce nasuri! Pot susţine fără teama de a fi contrazis de cineva cum că asemenea nasuri nu mai existau în Statele Unite. Ca să-ţi poţi da seama de mărimea, forma şi culoarea lor, ar trebui mai întâi să le vezi, căci de închipuit nu se poate. Şi ce e mai ciudat, erau şi ele aidoma unul cu altul.           Cu toate acestea nu i-ai fi putut numi urâţi. Feţele lor, rase, aveau o expresie de bunătate, care te câştiga de la prima vedere. Un zâmbet de îngăduinţă le flutura mereu pe buze şi ochii lor albaştri, cu privirea ageră, îţi inspirau încredere.           Erau îmbrăcaţi în haine cenuşii, pe cap purtau un fel de căciuli de biber şi în picioare aveau ghete groase de box, cu şireturi. Pe umeri le atârna câte o pătură, care le servea şi de manta.           La brâu aveau revolvere şi pumnale, iar în spate carabine cu ţeava lungă.           Eu nu-i văzusem încă până atunci, dar auzisem de ei şi ştiam cine sunt, aşa că era cu neputinţă să mă înşel. Veşnic nedespărţiţi, unde era unul, nu lipsea nici celălalt. Numele lor adevărat nu-l ştia nimeni. Din pricina nasurilor enorme, cu care adulmecau ca nişte câini de vânătoare, fuseseră porecliţi „Năsoşii”. Jim era cel cu cicatricea de pe obraz, iar celălalt Tim.           După cum vedem, până şi numele li se asemănau. Chiar şi catârii lor aveau nume asemănătoare: pe al lui Jim îl chema – adică o chema Polly, fiindcă era de sex feminin, ca şi tovarăşa ei, iar pe celălalt Molly.           Dacă starea mea sufletească mi-ar fi îngăduit, aş fi fost bucuros să mă alătur lor, dar îmi murise un bun prieten, cu care trecusem ani îndelungaţi prin bune şi rele, fiind încă amărât de pierderea lui.           Erau amândoi oameni tare de ispravă şi foarte simpatici şi nu m-aş fi dat nici acum înapoi să facem o bucată de drum împreună, dacă am fi avut aceeaşi direcţie.           Nu văzură nici calul meu, pitit într-un tufiş, nici pe mine, fiindcă iarba era aici, lângă malul pârâului, foarte înaltă. Cu ochii aţintiţi la urme, se apropiau din ce în ce, până ce ajunseră numai la douăzeci de paşi de locul unde stăteam eu. Nu se putea să nu bage acum de seamă că urmele se sfârşeau brusc. Îşi opriră catârii şi cel cu tăietura pe obraz strigă mirat:           — Ce dracu', uite că au dispărut urmele! Ce zici, Tim?           — Yes, răspunse celălalt. Unde să fie individul?           — O fi zburat în aer.           — Singur nu putea, trebuia să-l sufle cineva şi nu văd pe nimeni.           — Aha, uite urme de copite care duc în dosul tufei. Să ştii că acolo s-a ascuns.           — Nu. Îndreaptă-ţi ochii blagosloviţi încoace. Aici a descălecat şi a pornit spre pârâu unde…