Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

Introducere Un tată poate uneori să-şi iubească prea mult fiica? Destinul de femeie al  fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va  consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţă, ea va deveni adolescentă,  apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul  pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi, apoi, ca femeie. Amprenta  lăsată este pozitivă atunci când fiicele se simt încurajate de dorinţa taţilor şi de  nevoia ca aceştia să fie mândri de ele: mândria este un stimulent  nemaipomenit, fără egal pentru viaţa profesională, familială şi amoroasă, şi  fetele au nevoie să fie motivate de dorinţa paternă, cu condiţia ca aceasta să nu  fie una superficială sau egoistă. Dar această amprentă poate fi şi una negativă  atunci când, de exemplu, există prea multă iubire sau când relaţia a lăsat o  rană adâncă. În ziua de azi, numeroase femei aşteaptă de la un bărbat ca el să fie la  înălţimea tatălui lor, dar să nu aibă defectele acestuia, ci să le trezească  admiraţia şi, în acelaşi timp, să ştie să le dea afecţiunea pe care n-au primit-o  îndeajuns sau deloc. Oare faptul că aşteptările legate de „tatăl ideal” nu le-au  fost satisfăcute să fie motivul pentru care ele continuă uneori să-l caute mult  timp? Oare pentru că vor un bărbat care să aibă toate calităţile tatălui lor,  unele fete nu găsesc „perla rară” care ar putea să se ocupe de ele şi să le ajute să se realizeze în viaţa lor de femei? Toţi taţii au un rol determinant în destinul fiicelor lor, şi asta se  adevereşte încă din primele zile, din primele luni de viaţă. Aşadar, cum trebuie  ei să se comporte pentru a elibera fetei lor acest paşaport de feminitate de care  ea va avea atâta nevoie mai târziu pentru a-şi edifica viaţa de femeie? Ce  trebuie ei să facă şi ce trebuie să nu facă pentru ca fiica lor, crescând mare, să  poată fi fericită alături de ei, datorită lor, şi nu împotriva lor? Bineînţeles, nu  putem rezuma povestea unei femei la relaţia pe care o are cu tatăl ei, dar câte  satisfacţii şi insatisfacţii feminine pot fi totuşi analizate în cadrul ei, dacă ne  dăm osteneala să ne gândim la acest lucru! Rolul şi funcţia taţilor nu mai sunt aceleaşi ca acum cincizeci de ani.  Locul pe care îl ocupă sau pe care ar trebui să-l ocupe lângă fiica lor, încă din  primii ani de viaţă ai acesteia, s-a schimbat considerabil. S-a trecut de la un  model patriarhal, inaccesibil, la un model paternal cu care o fiică poate direct  să se identifice, cu condiţia ca acest lucru să merite efortul. Şi, inevitabil,  relaţia între un tată şi fiica lui s-a modificat din această cauză. Astăzi, un tată  participă afectiv şi concret la formarea fiicei lui încă din primele ei luni de viaţă;  toate studiile pe această temă confirmă acest lucru. Ce transformare în doar  câteva decenii! Astăzi, mai mult decât ieri, fetele se pot identifica cu tatăl lor în  toate domeniile vieţii: în viaţa şcolară, în modul lor de viaţă, în independenţa pe  care o au, în viaţa afectivă şi amoroasă, în reuşita socială. Aşteptările lor în  privinţa tatălui s-au schimbat dintr-o dată în mod profund. Care sunt ele? Cum  se manifestă şi ce semnifică în realitate? Se ştie că relaţia dintre o mamă şi fiica  ei este marcată de ambivalenţă, că relaţia dintre un tată şi fiul lui este  dominată de complicitate şi rivalitate şi că între o mamă şi fiul ei predomină  dragostea şi nevoia de distanţare. Dar între un tată şi fiica lui ce există de fapt?  Cum poate fi calificată această legătură şi cum pot fi explicate principalele  dificultăţi întâlnite în epoca noastră? Chiar dacă este diferită pentru fiecare  fiică în parte, inclusiv în cadrul aceleiaşi familii, cred că povestea care îl leagă  pe un tată de fiica lui are la bază lucruri nerostite, rezultat a unei pudori la fel  de puternice ca şi sentimentele trăite, dar şi a furiei şi decepţiilor acumulate  de-a lungul timpului. Este şi cazul fetelor care conştientizează faptul că tatăl  lor nu s-a detaşat suficient de propria lui copilărie şi continuă să proiecteze  asupra tuturor femeilor, inclusiv asupra fiicei lor, imaginea propriei lui mame. * * * Caterina de Medici, mamă a trei regi ai Franţei*, îşi datorează energia,  forţa de caracter şi gustul pentru putere descendenţei ei paterne, care a făcut  din Florenţa, în epoca tatălui său, Lorenzo al II-lea, şi în cea a bunicului său,  Lorenzo Magnificul, centrul Europei? Dacă e să judec după Caterina de Medici,  devenită regină a Franţei prin mariajul cu Hen-ric al II-lea (1547), a guvernat  Franţa, după moartea acestuia (1599), ca regină-mamă în timpul domniei celor  trei fii ai ei: Francisc II, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea. (N. F.) Experienţa mea profesională, amprenta pe care o lasă un tată asupra  fiicei lui nu e rezervată doar regilor şi prinţeselor. Să ne întoarcem la tinerele  femei de astăzi. Cum să nu considerăm că relaţia cu tatăl lor le-a marcat, într-o  anumită privinţă, existenţa? Să luăm cazul lui Anaâs. Această tânără femeie  modernă, căreia îi place independenţa, nu este mulţumită de relaţia ei de  cuplu. Ea spune că ar vrea să se simtă iubită, liberă, susţinută şi  „impresionată”. Să-l luăm acum pe tatăl lui Anaâs. Ca mulţi bărbaţi din  generaţia lui, era un tată autoritar, uneori coleric, dar care îşi iubea copiii; un  bărbat distant, dar care reuşise pe plan social; un bărbat foarte implicat, de  asemenea, în viaţa lui ex-trafamilială, fie ea profesională sau extraconjugală.  Când era mică, lui Anai’s i-ar fi plăcut ca tatăl ei să fie mai prezent, să-i  vorbească mai des, să se intereseze mai mult de ea. Ar fi vrut să simtă că ea era  totul pentru el, dar tatăl ei nu era genul de bărbat care să-şi arate  sentimentele. Ajunsă la vârsta maturităţii, această femeie de treizeci de ani,  inteligentă şi debordând de energie, doreşte, desigur, ca multe dintre  contemporanele ei, ca soţul să o ajute, să împartă cu ea bucuriile şi dificultăţile  cotidiene, să nu o decepţioneze tot timpul, dar ea doreşte, de asemenea, mai  mult decât atât, să poată regăsi în relaţia cu el unele sentimente pe care i le-a  trezit tatăl ei. Acest „tip de tată” a suscitat la fiica lui un amestec de furie,  admiraţie şi pudoare.

O scrisoare de la Steve Dragii mei cititori, Daţi- mi voie să vă povestesc câteva lucruri despre mine, înainte să începeţi lectura propriu- zisă a acestei cărţi, pentru a putea cu - noaşte persoana din spatele cuvin - telor. Oamenii cred deseori că sunt tată de băieţi, pentru că am scris despre băieţi şi le- am pledat cauza timp de mulţi ani. De fapt, primul nostru copil a fost băiat (acum e bărbat). Atunci când prietenii ne- au întrebat ce ne- am dori în continuare, am răspuns că nu contează şi chiar cre - deam că aşa este. Dar, în momentul în care s- a născut fiica noastră – printr- o cezariană de urgenţă, în timpul căreia mi- am dat toată silinţa să nu leşin –, am fost copleşit de bucurie. Nu- mi venea să cred cât de fericit eram. Fericirea aceasta nu a dispărut niciodată. Am scris despre băieţi din tr- un singur mo tiv – reprezentau un domeniu cu probleme se rioase, iar deontologia îmi cere să mai dau o mână de ajutor acolo unde este nevoie de mine. În vremurile acelea, fetele nu puneau mari probleme. Însă cam acum cinci ani, lucrurile au început să se schimbe. A început să se remarce o scădere bruscă şi accentuată a sănătăţii mintale a fetelor. Cazurile de anorexie şi automutilare, care altădată erau extrem de rare, apăreau acum în orice şcoală şi la orice colţ de stradă. Dar, mai mult decât atât, fetele erau mai stresate şi mai deprimate decât ori - când. Fetele nu se nasc urându- şi trupul. Nu se nasc urân du- şi viaţa. Se întâmpla însă ceva care le otrăvea sufle tul. Ceva ce părea să fie o pro blemă a începutului adolescenţei şi care, cu fiecare an ce trece, pare a se instala din ce în ce mai devreme. Ca răspuns, s- a dezvoltat o întreagă mişcare mondială în sprijinul fetelor – susţinută de avocaţi, terapeuţi şi cercetători –, care a încercat să mobilizeze părinţii şi comunitatea. Mulţi din - tre aceşti oameni îmi erau prieteni şi împreună am simţit nece - sitatea unei cărţi simple şi pe înţelesul părinţilor, care să- i ajute pe aceştia din urmă să repună adolescenţa fetelor pe făgaşul cel bun. Cartea la care ne gândeam este cea pe care o aveţi chiar acum în mână. Creşterea unor fete puternice se face încă din fragedă pruncie. Trebuie să le iubim şi să luptăm cu tot ceea ce- ar putea să le doboare. Trebuie să facem cele mai bune ale - geri, deoarece lumii de azi nu pare să- i pese de fete, văzân - du- le doar ca pe nişte instrumente de a pro duce bani. Bineîn ţeles că unele dintre aceste probleme au fost şi rămân mereu ac - tuale. Fetele au trebuit să fie puternice dintot deauna. Adolescenţa unei fete este o căutare, o călătorie de- a lun - gul căreia adună înţelepciunea necesară pentru a deveni femeie. În această căutare, noi suntem călăuzele fiicelor noastre. Pen - tru a le fi călăuze, avem nevoie de hărţi de calitate, exemple bune de urmat şi o privire limpede. Poate că fiica dumneavoastră e încă bebeluş. Poate este adolescentă. Orice vârstă ar avea, sper ca această carte să vă în curajeze, să vă dea energia de a transforma lumea într- un loc mai bun pentru ea şi pentru toate celelalte fete. Şi mai sper că vă va ajuta să îi dăruiţi toată dragostea de care sunteţi în stare. Cu stimă, Steve Biddulph

ASCULTÃ-TI CORPUL PRIETENUL TÃU CEL MAI BUN de Lise Bourbeau   PREFATÃ   Carte pe care o citesti acum a fost scrisã special pentru tine. În mod inconstient, ai fãcut un gest care îti va transforma viata. Indiferent de motivul pentru care ai deschis cartea, fii sigur cã, pe mãsurã ce o vei citi, eu voi deveni buna ta prietenã. Voi fi mereu alãturi de tine, o datã de m-ai ales. Mi-am permis sã te tutuiesc ca sã mã simt mai aproape de tine. Si, ca prietenã, dorinta mea cea mai mare este aceea de a te ajuta. Voi încerca sã gãsesc un rãspuns la întrebãrile tale, sã te îndrum si sã te ajut sã descoperi marea bogãtie ascunsã în tine. Totusi, nu pot face nimic fãrã participarea ta. Dacã vrei sã citesti aceastã carte doar pentru a împodobi apoi cu ea biblioteca, înseamnã cã renunti sã te ajuti pe tine însuti. Trebuie sã te hotãrãsti acum. Metoda mea e simplã. Este suficient sã citesti cu atentie fiecare capitol si sã aplici, la nevoie, lectia învãtatã. Dupã fiecare capitol vei avea câteva exercitii de fãcut. Dacã urmezi îndrumãrile mele asa cum sunt prezentate, vei realiza foarte mult pentru tine însuti. Aceastã carte este rodul cercetãrilor, studiilor si observatiilor personale efectuate în ultimii nouãsprezece ani. Am experimentat eu însãmi toate notiunile descrise. Bucuria obtinutã a fost atât de mare, încât m-a convins sã învãt legile fundamentale ale vietii si apoi sã le cuprind într-o carte. Mii de oameni si-au schimbat viata învãtând sã se autodescopere si ei acum simt tot mai mult acea pace interioarã pe care, de multe ori, o credem inaccesibilã. Îti urez o cãlãtorie plãcutã în tine însuti. Nu te grãbi, nu sãri nici o etapã si vei face si tu multe descoperiri. Cu dragoste, Lise Bourbeau   Partea întâi LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII CAPITOLUL 1 SCOPUL PRIMORDIAL AL FIINTEI UMANE   Te-ai întrebat vreodatã care este rostul tãu pe acest pãmânt? Care e scopul tãu ca fiintã umanã? Sunt atât de multi aceia care nu stiu acest lucru! Totusi, rãspunsul e simplu. Toti avem acelasi scop: acela de A EVOLUA. Tot ceea ce se numeste VIATÃ trebuie sã creascã. Priveste o clipã în jurul tãu: când o floare sau un copac înceteazã sã mai creascã, moare. Acelasi lucru e valabil si pentru noi. Fiecare om trebuie sã creascã si sã continue sã evolueze. A creste înseamnã pentru om „a creste în interiorul sãu”. Sufletul tãu e cel ce creste de-a lungul întregii vieti si nu corpul fizic. Dar cum ajungem sã crestem în acest fel? Iisus a fost cel care ne-a învãtat si ne-a transmis rãspunsul, afirmând cã cele douã adevãruri principale ale omului sunt DRAGOSTEA si CREDINTA. Nu pare ceva prea complicat, dar câtã vreme omul continuã sã-si creeze tot felul de probleme, neîntelegerea acestor douã legi va persista. Se spune cã atunci când omul va învãta sã se iubeascã pe sine si pe semenii sãi pe deplin, va ajunge sã stãpâneascã materia si prezenta lui pe pãmânt nu va mai fi necesarã. Pãmântul poate fi considerat o entitate în sine, adicã un suflet, o persoanã. Si el are responsabilitatea de a evolua. Fiecare om e o celulã a Pãmântului, tot asa cum corpul tãu e compus din milioane de celule. Dacã fiecare celulã a sãnãtoasã, vei avea un corp sãnãtos în care te vei simti bine. Acelasi lucru e valabil si pentru Pãmânt. Fiecãrui om îi revine sarcina de a se purifica, de a se mentine într-o bunã stare de sãnãtate fizicã, mentalã si emotionalã. Astfel, peste tot va domni armonia si pãmântul va deveni un loc prosper. Te afli aici, pe pãmânt, pentru a-ti supraveghea propria evolutie si nu pe a altora. Este inutil sã-ti folosesti energia pentru a-i judeca si a-i dirija pe altii. Existi pe pãmânt numai pentru tine. Pe parcursul cãrtii vei gãsi îndrumãri, implicatii si mijloace care-ti vor permite sã devii stãpân pe viata ta. Pe mãsurã ce în tine se vor dezvolta dragostea si credinta, vei degaja o asemenea energie, încât reactiile tale fatã de mediul înconjurãtor si cele ale mediului fatã de tine se vor transforma în întregime. Pãmântul sau societatea îsi mãsoarã gradul de dezvoltare dupã cel mai slab individ, tot asa cum un lant e la fel de puternic ca cea mai slabã verigã a sa. Multi afirmã cã existã evolutie pe pãmânt, cã lumea în ansamblul ei evolueazã. Totusi, ceea ce vedem în jurul nostru demonstreazã contrariul. Farmaciile, spitalele si azilurile se înmultesc, oamenii sunt tot mai bolnavi, au reale probleme fizice, sursele de informare în masã (televizorul, radioul, ziarele) ne prezintã zilnic noi si noi atrocitãti… Oare toate acestea reflectã evolutia? Omul are dreptate sã fie nesatisfãcut. Aceastã insatisfactie o trãiesti si tu, probabil, în prezent. Poate acesta este si motivul pentru care ai deschis aceastã carte. Stii cã existã în tine un vid pe care încerci în mod constant sã-l umpli. Dar cauti oare în locul potrivit? Nu trebuie sã privesti în jurul tãu, ci în tine. Marele tãu prieten este acolo. Este Dumnezeul tãu interior, care este acolo numai pentru tine, gata sã te îndrume, sã-ti vinã în ajutor. Sper cã din acest moment si pânã la sfârsitul cãrtii îl vei descoperi cu adevãrat si vei simti manifestãrile sale în tot ceea ce face. Si în acea clipã vei sti cã, prin puterea lui, vei putea realiza tot ceea ce vrei în viatã. Poate te întrebi: „Dar cum se face cã e, în acelasi timp, asa de simplu si atât de greu accesibil? Stiind cã omul poate face orice, de ce sunt atât de putini cei care, într-adevãr, realizeazã acest orice?”. Ai dreptate. În prezent, pe pãmânt, probabil cam 50% din oameni sunt în totalitate stãpâni pe viata lor… Dar pãstreazã-ti speranta, cãci începem sã ne trezim. Ne punem din ce în ce mai multe întrebãri si vrem sã mergem mai departe, fiind acum constienti cã mai existã si altceva. Trãim în epoca spiritualitãtii. Totusi, nu e usor pentru om sã meargã în profunzime. Pe de-o parte, e vorba de orgoliul lui foarte dezvoltat iar, pe de altã parte, îi e fricã… Frica de a descoperi un monstru în el însusi! De unde vine aceastã fricã? Poate din educatia primitã sau din altã parte, dintr-o viatã anterioarã. Dar asta nu conteazã. Lasã trecutul în urma ta. Trecutul e mort, nu-l poti schimba. Momentul cel mai pretios pentru tine este clipa prezentã. Iar viitorul depinde numai de tine, de aceea ce gândesti acum. Dacã esti abia la început în ceea ce priveste evolutia personalã, as vrea sã te previn cã vei simti o oarecare tulburare. Vei avea impresia cã temeliile fiintei tale se clatinã si cã totul se va prãbusi. Dar nu te nelinisti, este doar o iluzie. Aceastã tulburare este dovada cã se petrec anumite lucruri în forul tãu interior si cã te-ai decis sã „faci curãtenie”. Fie cã îti urmãresti atent gândurile, sau urmezi cursuri, citesti sau asculti, evoluezi si în acelasi timp, te purifici. Si pentru a te purifica mai mult, trebuie sã repeti anumite actiuni. Astfel accelerezi procesul de curãtire. Dau drept exemplu un pahar cu apã murdarã în care versi încet-încet apã limpede, curatã. Continuând acest procedeu, apa se purificã si obtii un pahar cu apã curatã. Este ceea ce se întâmplã si cu tine când cresti în interior. S-ar putea ca problemele tale sã ti se parã mai numeroase, s-ar putea sã te simti coplesit, dar nu e decât o iluzie; trebuie sã crezi cã eforturile tale sustinute vor fi rãsplãtite din plin. Fiinta umanã creste în acelasi fel ca tot ce existã pe pãmânt. Un copac prinde rãdãcini dintr-o micã sãmântã ascunsã în sol. Aceastã sãmântã trãieste în întuneric, umezealã, frig si e înconjuratã de o multime de forme de viatã subterane. În ciuda tuturor si fãrã voia ei, fãrã sã stie de ce, este atrasã în mod irezistibil de soare, de luminã. Nu se va afunda si mai mult în sol. Dimpotrivã, va creste se va elibera de învelisul sãu; va strãpunge stratul de pãmânt pentru a iesi la luminã. Odatã ajunsã la luminã, va creste în continuare si va ajunge un copac… Acelasi lucru se întâmplã si cu fiinta umanã. Sunt oameni care trãiesc încã în întuneric. Ei nu stiu cã mai existã si altceva. Nu vãd. Dacã li se vorbeste despre luminã, dacã li se aratã aceastã luminã, pentru ei nu existã asa ceva. Dimpotrivã, omul care a decis sã creascã în interior se gãseste la nivelul iesirii din pãmânt. El începe sã vadã lumina. El se îndreaptã spre luminã. Cu cât urcã mai mult, cu atât mai mult simte cãldura sa si cu cât va urca mai mult, cu atât va fi mai încãlzit si luminat. Ca orice persoanã ce evolueazã, vei trãi momente dificile. Când esti plin de orgoliu, ti-e greu sã admiti cã si altii au dreptate. Nu vrei sã recunosti cã poate altii au gãsit deja rãspunsul! De multe ori vei dori sã îi schimbi pentru a-ti demonstra cã ai dreptate. Este si asta o probã de trecut. Dar meritã efortul; cu cât vei reusi sã-ti stãpânesti mai mult orgoliul, cu atât vei reusi sã stãpânesti mai bine situatiile exterioare. Si acest efort te va face sã te înalti cãtre luminã, cãtre fericire. Putem compara evolutia interioarã cu o ranã de pe corp. Pentru a grãbi vindecarea rãnii, se aplicã o alifie care provoacã, în general, o durere si mai mare decât durerea provocatã de rana propriu-zisã. Acest rãu serveste la vindecarea rãnii. Stim cã în câteva minute va începe cicatrizarea. Acelasi lucru se întâmplã în interiorul tãu când începi sã cresti, sã te purifici, sã te descoperi. Durerea este realã, dar trecãtoare si nu-ti va face decât bine. Dacã simti durere, e un semn cã rezisti. Eziti sã te lasi în voia schimbãrii. Dacã îmi spui cã nu ai toate relatiile pe care le doresti, cã nu ai dragoste, sãnãtate si nici banii de care ai nevoie, o sã-ti rãspund: „De vreme ce-ti lipsesc atâtea, ce ai de pierdut?”. Înceteazã sã opui rezistentã si lasã-te în voia schimbãrii. Spune-ti cã ai totul de câstigat încercând ceva nou. Evolutia ta se va resimti si rãul va fi mult mai putin dureros. Întotdeauna, cei care rezistã mai mult vor avea mai mult de suferit. Cu cât rezisti mai mult, cu atât persistã rãul. Cu cât opui rezistentã la ceva, cu atât sunt mai multe sanse ca situatia respectivã sã se repete. Rezistenta e mai accentuatã la cei cu un caracter mai puternic. Vor avea de lucru de douã ori mai mult. Dar ceea ce conteazã acum esti tu. Continuã-ti drumul; persevereazã, câstigã mici victorii în fiecare zi si, treptat, vei ajunge sã realizezi tot ce-ti doresti. Cuvântul Dumnezeu va fi deseori mentionat pe parcursul cãrtii, ca si câteva pasaje din învãtãturile lui Iisus, dar nu te speria, aceasta nu este o carte despre religie. Existã o singurã religie în aceastã lume: aceea a iubirii de sine si fatã de cei apropiati, aceea de a-i accepta pe oameni asa cum sunt. Nu-l poti renega pe Dumnezeu pentru cã tu esti una din manifestãrile Sale, la fel ca tot ce este pe pãmânt. Pentru a ajunge sã fii stãpân pe viata ta, trebuie sã devii mai constient. Nivelul constiintei umane e atât de slab, încât cea mai mare parte a timpului omul nu stie cu adevãrat ce spune, ce face si ce gândeste; totul se întâmplã în mod mecanic. De câte ori pe zi ti se întâmplã sã-ti pui întrebãri înainte de a spune sau a face ceva? E timpul sã devii mai constient de viata ta! Tot ceea ce percepi cu ajutorul simturilor – ce vezi cu ochii, ce auzi cu urechile – e doar o iluzie. Realitatea este ceea ce se întâmplã în lumea invizibilã. Înainte de a fi vizibil, orice trece prin planul invizibil. Nimic pe pãmânt nu existã fãrã sã fi fost imaginat, gândit sau visat. Aceasta e marea putere a fiintei umane. Entitãtile din lumea mineralã (rocile), vegetalã (plantele) si animalã nu au capacitatea de a crea. Singura entitate de pe pãmânt care poate crea este omul. El a atins un grad de constiintã mai ridicat decât celelalte trei regnuri: a ajuns sã fie constient de Dumnezeu, de unde vine si încotro de îndreaptã. Acum e vremea sã se îndrepte cãtre al cincilea regn, regnul divin. Se spune cã omul a fost creat dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu; ce trebuie sã întelegem din asta? Dumnezeu a creat pãmântul si tot ce existã în cosmos. Fiind o manifestare a lui Dumnezeu, tu esti Dumnezeul din lãuntrul tãu, deci poti realiza cât El. Poti crea orice în aceastã lume. De ce n-ai fãcut-o pânã acum? Pentru cã nu vedeai. Aceasta este marea gresealã a fiintei umane: necunoasterea, neacceptarea acestei mari puteri. Pe mãsurã ce vei îndeplini acte de credintã, vei începe sã realizezi lucruri extraordinare si sã întelegi ce înseamnã toate acestea. Vei întelege si sensul cuvintelor urmãtoare: omul devine ceea ce gândeste. Gândul e o imagine pe care o trimiti în lumea invizibilã. Creând aceastã imagine, hrãnind-o cu puterea ta, tu îi dai viatã. Gândul se alimenteazã din sentimentele si emotiile tale. Si, în final, tu îl faci sã fie vizibil în plan fizic. Cosmosul îsi are legile sale. Si, urmând aceste etape, tu poti determina sã se întâmple ceea ce vrei. Începi pe plan mintal, continui pe planul emotional, apoi ajungi în planul fizic. Dar, înainte de a începe, trebuie sã devii constient, pentru cã cea mai mare parte a timpului ignori ceea ce gândesti. Gândurile tale sunt atât de inconstiente, încât provoci lucruri pe care nu le doresti sau care-ti sunt chiar agreabile. În plus, nu vei rezolva nimic dând vina pe altii – si acestia nu au, întradevãr, nici o vinã. Singurul rãspunzãtor de ceea ce ti se întâmplã esti tu. Acceptând ideea cã ai materializat anumite lucruri, bune sau rele, prin tine însuti si cã ai o mare putere, nu e minunat sã-ti dai seama cã poti sã-ti folosesti energia pentru a face sã ti se întâmple numai lucruri bune? Ar fi de-a dreptul descurajant sã te gândesti cã tot ce ti se întâmplã are o cauzã exterioarã! Dacã te simti nefericit si crezi cã altii sunt rãspunzãtori pentru asta, ar trebui sã ai rãbdare pânã când ei îsi schimbã ideile pentru a deveni fericit! Dacã esti bolnav si dai vina pe diverse lucruri (ereditate, temperaturã etc.), ar trebui din nou sã astepti ca toate conditiile exterioare sã se schimbe pentru ca sã te faci bine. Vei astepta oare atâta vreme? N-ar fi mai bine sã-ti iei soarta în propriile mâini? Gândeste-te, dureazã numai un minut sã vizualizezi fericirea! Corpul tãu se va resimti imediat. Tot un minut dureazã sã-ti spui: „Bietul de mine, nimeni nu mã iubeste” si fericirea ta   s-a volatilizat încã de la începutul acestui gând. Dureazã numai o clipã sã încetezi sã mai critici, sã râzi sau sã iubesti. De la o clipã la alta observi cã tu esti acela care-si schimbã propria viatã. Îti croiesti viata în functie de ceea ce decizi sã vezi cu ochii, când, în realitate, trebuie sã încerci sã vezi cu ochii din lãuntrul tãu. Cautã frumusetea dincolo de urâtenie, cautã dragostea dincolo de criticã. Vei face astfel un pas cãtre întelegere. A evolua înseamnã a deveni o fiintã spiritualã, o fiintã care vede dragostea (pe Dumnezeu) peste tot. Opreste-te pentru câteva secunde; fã câtiva pasi în interiorul tãu si observã care sunt gândurile tale cele mai frecvente în cursul unei zile. Ti se întâmplã des sã spui „durerea mea de cap”, „durerea mea de spate”, „problema mea”? Vezi, îi dai atâta atentie, pui în ea atâta energie, încât durerea din tine persistã. Devii ceea ce gândesti! Când te afli în compania unor prieteni sau a unor oameni pe care-i iubesti, despre ce vorbesti? Doar pomenesti despre problemele tale sau încerci sã gãsesti o solutie? Si cum îti petreci timpul liber? Urmãresti la TV emisiuni constructive, care te ajutã sã te îmbogãtesti spiritual, sau alegi filme care te fac sã trãiesti sentimente de neliniste sau invidie? Viata de pe ecran deformeazã realitatea. Si ce citesti de obicei? Articole din care înveti ceva sau vestile proaste? Devii ceea ce lasi sã intre în constientul si subconstientul tãu. Nu trãiesti pe pãmânt pentru a trãi în bogãtie sau în mizerie, în popularitate sau in anonimat, muncind sau stând în somaj. Existi pe pãmânt pentru „a fi”, pentru a-ti dezvolta individualitatea, eul superior. Majoritatea oamenilor sunt preocupati de personalitatea lor. Personalitatea este ceea ce se percepe din interiorul unei persoane. Trebuie sã stim cum sã trecem dincolo de aceastã personalitate pentru a ajunge la individualitatea noastrã. Iatã un exercitiu care a fost mentionat si în prefatã. Vei gãsi unul la sfârsitul fiecãrui capitol. Dacã vrei într-adevãr sã te ajuti pe tine însuti, te sfãtuiesc sã le acorzi multã atentie. Ia o foaie de hârtie si scrie tot ce îti amintesti cã ai fãcut în ultima sãptãmânã. Lucrurile pe care le-ai fãcut în mod constient, pentru tine, care te-au ajutat sã te simti bine, te-au fãcut sã simti o anumitã bucurie. Lucrurile pe care le-ai fãcut pentru altii, mentionând dacã le-ai înfãptuit de bunãvoie sau ceea ce te-a îndemnat sã le faci. Numeste toate persoanele pe care le-ai judecat sau criticat în cursul sãptãmânii, pe cele care au spus sau au fãcut lucruri care nu ti-au plãcut si pe care ai fi preferat ca ele sã le fi spus sau fãcut altfel. Scrie tot ce-ti amintesti. Îti sugerez sã rostesti afirmatia de mai jos ori de câte ori te vei gãsi singurã cu gândurile tale, pânã când vei fi pregãtitã sã treci la capitolul urmãtor.

CUM S-A NĂSCUT IDEEA DE A SCRIE ACEASTĂ CARTE Germenele acestei cărţi a încolţit pe vremea când, ca tinere mame, participam la întnmirile vmui grup de părinţi condus de regretatul psiholog pentru copii, doctorul Haim Ginott. După fiecare şedinţă, mergeam cu maşina acasă împreună şi ne minunam de eficienţa noilor abilităţi de comunicare pe care le deprindeam, regretând, totodată, faptul că nu le cimoscuserăm cu ani în urmă, ahmci când meseria noastră era de a lucra cu copiii — una dintre noi în liceele din New York City, iar cealaltă în diferite locuinţe din Manhattan. Nu aveam cum să anticipăm atunci ceea ce urma să se dezvolte din  acea experienţă iniţială. Două decenii mai târziu, cărţile pe care le  scrisesem pentru părinţi depăşiseră tirajul de două milioane de  exemplare vândute şi fuseseră traduse în peste zece limbi; conferinţele  pe care le ţinusem în aproape fiecare stat din SUA şi în aproape fiecare  provincie din Canada atrăseseră un public numeros şi entuziast; peste  50 000 de grupuri folosiseră programele noastre audio şi video pentru  seminarii, în diferite locuri de pe mapamond, cum ar fi Nicaragua,  Kenya, Malaiezia sau Noua Zeelandă; şi, în toată acea perioadă de 20  de ani, aflam neîncetat de la profesori ce schimbări introduseseră la  clasă, după ce fie asistaseră la prelegerile noastre, fie participaseră la  cursurile ţinute de noi sau citiseră vreuna dintre cărţile noastre. Inevitabil, ne îndemnau să scriem o carte similară şi pentru ei. Un profesor din Troy, Michigan, scria: „După ce am adunat o experienţă de mai bine de 20 de ani lucrând cu  elevi turbulenţi şi vulnerabili, am fost sincer uimit de numărul strategiilor  pe care le-am învăţat din cărţile scrise de voi pentru părinţi... în prezent,  specialiştii districtului în care lucrez pe post de consultant pentru profesori  proiectează un nou plan referitor la disciplina în şcoli. Am ferma  convingere că informaţiile din cartea voastră trebuie să servească drept  piatră de temeUe acestui nou plan. V-aţi gândit să scrieţi o carte special  pentru profesori?" O asistentă socială de la o şcoală din Florissant, Missouri, ne-a scris: „Recent, le-am dat părinţilor din districtul meu programul vostru pentru  seminar, intitulat „Cum să le vorbeşti copiilor pentru a te asculta". Una  dintre mame, care este şi profesoară, a început să aplice noile metode la ea  în clasă şi a observat, astfel, o diminuare considerabilă a problemelor  comportamentale. Rezultatul a fost remarcat de către directoarea instituţiei,  care era foarte îngrijorată de înmulţirea cazurilor de pedepse corporale şi  eliminări în şcoala ei. A fost atât de impresionată de schimbările produse  în acea clasă, încât m-a rugat să organizez un seminar pentru tot corpul  didactic." Consecinţele au fost spectaculoase. A fost înregistrată o scădere  însemnată a „cererilor" de corecţie, o diminuare a numărului de eliminări,  o reducere a absenteismului, iar, după toate aparenţele, respectul de sine a  crescut în toată şcoala. 3 Un consilier educaţional din New York City scria: „Sunt profund îngrijorat de numărul tot mai mare de copii care  aduc la şcoală cuţite şi arme. Nu pot să nu mă gândesc, totodată, că  soluţia nu constă în întărirea pazei sau în înmulţirea detectoarelor  de metale. O comunicare mai bună ar putea aduce, în schimb,  rezolvarea acestor probleme. Poate că, dacă ar cimoaşte metodele  despre care scrieţi voi, profesorii ar fi mai bine pregătiţi să îi ajute  pe aceşti copii nervoşi să îşi controleze furia fără a apela la violenţă.  Ce-ar fi să se scrie o carte pentru profesori, directori de şcoală,  părinţi-pedagogi, asistenţi ai cadrelor didactice, şoferi de autobuze  şcolare, secretare etc.?" Am analizat cu seriozitate aceste sugestii, dar în cele din urmă am  convenit că nu ne putem asuma responsabilitatea de a scrie o carte  pentru profesori. în fond, nici nu mai eram în domeniu. Au urmat, apoi, apelurile telefonice decisive din partea Rosalynei  Templeton şi a Lisei Nyberg. Lisa preda la clasa a treia şi a patra, la  Brattain Elementary School din Springfield, Oregon. Rosalyn preda  cursuri pentru viitori profesori, la Bradley University din Peoria,  Illinois. Amândouă ne-au împărtăşit îngrijorarea lor în privinţa  practicilor coercitive şi punitive utilizate în mod obişnuit în şcoli,  pentru a-i determina pe copii să fie cuminţi. După cum ne-au spus,  de multă vreme căutau materiale care să le ofere profesorilor metode  alternative, menite să-i ajute pe elevi să ajungă să se controleze şi să  se disciplineze singuri. Atunci când au dat peste cartea How to Talk So  Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk {Cum să le vorbim copiilor  pentru a asculta şi cum să ascultăm, astfel încât să ti facem să vorbească), au  avut convingerea că era exact ceea ce căutau ele şi ne-au cerut  permisiimea de a scrie o adaptare pentru profesori. Tot discutând, a devenit limpede că aveau o vastă experienţă.  Amândouă doamnele predaseră în şcoli situate în oraşe, comune şi  localităţi rurale din diferite părţi ale ţării; ambele îşi luaseră doctoratul în  educaţie; şi amândouă erau invitate să conducă seminare la diverse  consfătuiri ale profesorilor. Dintr-odată, proiectul pe care pregetasem atâta  vreme să îl punem în practică devenea fezabil. Dacă, pe lângă experienţele  noastre din timpul orelor de clasă şi toate materialele pe care le adunasem  de la profesori în ultimii 20 de ani, puteam să apelăm şi la experienţele  trecute şi prezente ale acestor doi dascăli, nu mai exista niciun motiv de  reţinere. în vara aceea, Rosalyn şi Lisa au venit cu avionul pentru a ne cunoaşte.  De la bun început ne-am simţit bine împreună. După ce am dezbătut ce  formă ar putea îmbrăca această nouă carte, am hotărât ca povestea să fie  spusă din punctul de vedere al unei tinere profesoare, care încearcă să  înveţe nişte metode mai bune de a se face înţeleasă de către elevi.  Experienţa ei avea să fie un amalgam al tuturor experienţelor trăite de noi.  Naraţiunea urma să fie completată şi îmbogăţită cu elemente din lucrările  noastre anterioare: benzi desenate, rezumate recapitulative, întrebări şi  răspunsuri, precum şi povestiri ilustrative. însă, pe măsură ce discutam, devenea tot mai evident că, dacă voiam să  oferim o imagine completă a ceea ce implică educarea unui copil, era  necesar să privim şi dincolo de orele de clasă şi să acordăm o atenţie egală  primului şi nelipsitului dascăl din viaţa unui copil — părintele. Tot ceea ce se petrece  la şcoală între 9:00 a.m. şi 3:00 p.m. este profund influenţat de ceea ce se întâmplă  înainte şi după aceea. Indiferent cât de bine intenţionat ar fi atât profesorul,  cât şi părintele, dacă nu dispun amândoi de instrumentele menite să îi ajute  să îşi realizeze aceste gânduri bune, copilul va fi cel care va........

Trebuie sa luptam cu gandurile negative sa le lasam in urma sa le uitam sa mergem mai departe...uneori este bine sa lasam mintea sa se curate de toate gandurile noastre pozitive.Eu am avut si uneori inca mai am ganduri negative,dar incerc sa le las de o parte sa le uit sa imi vad mai departe de viata mea  

Despite the great variety of issues in a series of crusading movements among the intelligentsia during the twentieth century, several key elements have been common to most of them:l. Assertions of a great danger to the whole society, a danger to which the masses of people are oblivious.2. An urgent need for action to avert impending catastrophe.3. A need for government to drastically curtail the dangerous behavior of the many, in response to the prescient conclusions of the few.4. A disdainful dismissal of arguments to the contrary as either uninformed, irresponsible, or motivated by unworthy purposes.

Programeaza-ti succesul la examene

Cartea mea de căpătâi pentru un părinte neinițiat. Un ajutor de nadejde pentru parinti. Un ghid extraordinar Doctor  Spock - Esential pentru bebelusul tau     DE LA VÂRSTA DE ŞASE LA ŞAPTE LUNI Această perioadă este una foarte plăcută şi grozavă în viaţa bebeluşului dumneavoastră. Acum, majoritatea copiilor dorm şase până la opt ore o dată. Dacă bebeluşul dumneavoastră nu doarme, atunci este bine să discutaţi cu doctorul pediatru sau medicul de familie sau cu un specialist în comportamentul copiilor. Problema poate fi că, pur şi simplu, bebeluşul dumneavoastră are nevoie de mai mult timp pentru a se maturiza şi creşte – aşa cum este cazul multora dintre copiii născuţi prematur – sau poate fi vorba de o altă cauză care trebuie descoperită şi rezolvată. De exemplu, boala de reflux gastro-esofagian (pirozisul sau arsurile retrosternale) poate fi câteodată cauza problemelor legate de somn. Poate fi de obicei tratată cu metode speciale de alimentaţie şi cu medicamente. Aşa cum am discutat şi mai devreme, trezirea frecventă poate fi şi un obicei pe care copilul şi l-a dezvoltat şi pe care puteţi să-l schimbaţi. Trataţi plânsul de la ora culcării într-un mod iubitor, dar ferm Este foarte uşor ca un bebeluş de această vârstă să capete o anumită obişnuinţă: îl sărutaţi de noapte-bună şi plecaţi din cameră. El începe să plângă. Dumneavoastră vă întoarceţi, îl luaţi în braţe, îi spuneţi din nou noapte-bună şi ieşiţi din cameră. El plânge din nou. Şi tot aşa. Atât dumneavoastră cât şi bebeluşul sunteţi prinşi într-un cerc vicios, care le produce tuturor sentimente de frustrare şi, desigur, o mare oboseală. Sfatul clasic este „să lăsaţi bebeluşul să plângă până îi trece”. O dată ce copilul învaţă că plânsul nu face ca părinţii lui să apară, vor înceta să mai plângă. O cale mai pozitivă de a privi această problemă este să vă gândiţi că acest proces îi învaţă pe bebeluşii dumneavoastră aptitudinile necesare pentru a putea adormi „pe cont propriu”. Majoritatea bebeluşilor care sunt sănătoşi cu siguranţă se pot calma singuri şi pot adormi. Dar dacă părinţii mereu fac ceva pentru ei, niciodată bebeluşii nu vor avea şansa de a-şi dezvolta aceste importante abilităţi. Să vă lăsaţi bebeluşul să plângă la ora de somn funcţionează de obicei şi este oricum cea mai rapidă soluţie. Dar nu se potriveşte tuturor. Mulţi părinţi nu pot suporta nici măcar gândul de a ieşi din cameră când copilul lor plânge. Uneori se îngrijorează că nu ar fi sănătos din punct de vedere fizic sau psihic să laşi un bebeluş să plângă, în special dacă perioadele de plâns durează 30 de minute sau mai mult. Eu chiar cred că acest lucru nu este adevărat. Nu există nici un motiv notabil că plânsul unui copil poate fi periculos sau dăunător dacă acesta este sătul, uscat, iubit şi îngrijit când nevoia o cere. Însă, dacă vă simţiţi îngrozitor să vă lăsaţi copilul să plângă, atunci ar trebui să vă ascultaţi inima. Există o altă metodă, mai blândă, de a vă învăţa bebeluşul să se autocalmeze la ora somnului, pe care o vom descrie în continuare. „Ferberizing” este o abordare populară Metoda plânsului până le trece este câteodată numită „ferberizing”, după Richard Ferber, autorul lucrării clasice „Solve Your Child’s Sleep Problems” (Rezolvaţi problemele de somn ale copilului dumneavoastră). Ferberizing-ul se bazează pe principii sonor-comportamentale: prin reapariţia în cameră, părinţii îşi recompensează (desigur, fără să aibă această intenţie) copilul pentru că au plâns. O dată ce încetaţi să mai recompensaţi un anumit comportament, acesta va dispărea. În cele mai bune cazuri, în prima seară bebeluşii plâng 20 sau 30 de minute, în a doua seară 10–15 minute, iar începând cu a treia noapte, plânsul durează foarte puţin sau chiar încetează înainte de culcare. Dar principiile comportamentale prevăd un alt rezultat al acestei abordări: când încetaţi să recompensaţi un comportament (cum ar fi plânsul), de obicei se înrăutăţeşte pentru o zi sau două, până dispare de tot. Părinţii care nu ştiu acest lucru înainte, se îngrijorează când nou-născutul lor plânge mai mult în a doua noapte decât în prima. Nu este anormal ca un nou-născut să plângă timp de 30 sau chiar 45 de minute preţ de câteva nopţi înainte de a învăţa să adoarmă „pe cont propriu”. Câteodată, însă, plânsul durează chiar mai mult. Deseori, fără să aibă această intenţie părinţii îşi învaţă copiii să plângă din ce în ce mai mult. Ei fac acest lucru deoarece aşteaptă până nu mai pot suporta – să zicem, după 15–20 de minute – după care se duc în cameră şi îşi leagănă copilul până ce acesta adoarme. A doua noapte, acesta îndură mai mult, aproximativ 20–30 de minute, înainte de a-şi legăna copilul ca să adoarmă. A treia noapte copilul a învăţat deja că dacă plânge destul de mult, va fi luat în braţe. Morala acestei poveşti este că dacă decideţi să aplicaţi această metodă, ar trebui să fiţi pregătiţi să înduraţi plânsul copilului dumneavoastră atât cât este nevoie. Trebuie să vă pregătiţi pentru câteva nopţi grele, deşi este mult mai probabil ca totul să nu fie chiar aşa de greu până la urmă. De asemenea, poate fi de ajutor să vă anunţaţi intenţiile vecinilor dumneavoastră care ar putea auzi gălăgie şi şi-ar putea imagina că vă maltrataţi bebeluşul. De obicei, vecinii sunt înţelegători şi vă susţin dacă ştiu ce încercaţi să faceţi. A vă lăsa copilul să plângă nu înseamnă, cu toate acestea, că nu puteţi să vă duceţi să îl verificaţi din când în când. Trebuie să faceţi acest lucru atât pentru a vă asigura pe dumneavoastră, cât şi pe copilul dumneavoastră. S-ar putea să fie nevoie să îi schimbaţi scutecul sau să rearanjaţi aşternutul. Dar trebuie să rezistaţi tentaţiei de a lua bebeluşul în braţe pentru a se calma (moment în care este probabil să adoarmă). Dacă nu vă puteţi abţine, riscaţi să îl învăţaţi să plângă din ce în ce mai mult, el aşteptându-se „să câştige” de fiecare dată. De asemenea, o abordare mai treptată funcţionează Dacă toate acestea seamănă pentru dumneavoastră mai mult a bătălie decât a relaţie iubitoare copil – părinte, aţi putea lua în considerare o altă abordare mai blândă, dar de mai lungă durată: la început, puteţi sta lângă pătuţ, poate chiar să vă atingeţi bebeluşul cu o mână, dar fără a vorbi sau a avea contact ochi în ochi şi fără a legăna pătuţul. O dată ce bebeluşul se obişnuieşte cu această rutină şi se calmează mai uşor, vă puteţi muta la o mică distanţă de pătuţ, dar tot fără a vorbi şi a-l privi în ochi. Când se obişnuieşte şi cu acest aranjament, vă puteţi muta dincolo de uşă şi apoi chiar să plecaţi. Orice rutină abordată în momentul somnului trebuie repetată şi când vă culcaţi bebeluşul în timpul zilei şi când acesta se trezeşte în toiul nopţii. Această abordare mai treptată înseamnă că nu veţi fi nevoiţi să staţi în altă cameră când bebeluşul plânge după dumneavoastră şi să nu îi răspundeţi. Pe de altă parte, poate însemna multe nopţi obositoare, în care staţi în camera copilului, nici dumneavoastră nedormind prea mult. Aceasta este o problemă dificilă, indiferent cum aţi privi-o. Indiferent de metoda pe care o preferaţi – mai rapidă sau mai lentă – trebuie ca în mod constant să vă reamintiţi scopul dumneavoastră final: minunata noapte în care vă veţi aşeza copilul în pătuţ, îl veţi săruta de noapte-bună şi, pur şi simplu, veţi ieşi din cameră în timp ce el alunecă singur în lumea viselor. Îngrijorările părinţilor pot afecta somnul copilului Câteodată, problemele copilului legate de somn sunt o oglindă a problemelor cu care se confruntă părinţii acestora. Dacă, de exemplu, un copil a fost bolnav sau sarcina a decurs cu dificultăţi, părinţii ajung să creadă că bebeluşul lor este mai fragil şi ar putea avea de suferit după atâta plâns. În alte cazuri, plânsul a devenit motiv de tensiuni sau supărări între soţi sau parteneri. De exemplu, unul dintre părinţi ar putea să simtă că celălalt nu îngrijeşte suficient de bine copilul, în timp ce celălalt părinte s-ar putea simţi criticat. Dacă realizaţi că vă aflaţi într-o situaţie prea dificilă este foarte important să cereţi ajutor. Medicul pediatru ar putea confirma sau infirma îngrijorările dumneavoastră legate de sănătatea copilului dumneavoastră. Un consilier marital, un membru al clerului sau un alt profesionist ar putea îmbunătăţi comunicarea dintre dumneavoastră şi partener, şi ar putea oferi amândurora sprijinul de care fiecare are nevoie. Sfaturi practice • Introduceţi cărţi cu imagini în rutina de culcare. Cărţile cu rime simple pentru copii reprezintă o alegere excelentă. Bebeluşii iubesc sunetul vocii părinţilor lui şi găsesc ritmul şi rimele ca fiind foarte relaxante. Nu trebuie să citiţi ore întregi. Cinci minute reprezintă un timp destul de lung pentru ca un bebeluş să rămână atent la o carte, şi chiar reprize mai scurte, dacă sunt repetate în mod constant sunt suficiente pentru a porni o obişnuinţă ce îl va ţine toată viaţa. De asemenea, puteți inventa propriile poveşti sau rime fără sens, sau alegeţi o carte fără prea multe cuvinte şi adăugaţi-le pe ale dumneavoastră care să se potrivească cu pozele sau ilustraţiile. Dacă bebeluşului dumneavoastră încep să îi placă cititul cu voce tare şi cărţile de pe acum, va fi mult mai receptiv să asculte o poveste întreagă atunci când va fi un prichindel activ. DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE „În prima noapte m-a durut inima să îmi ascult copilaşul plângând, dar soţul meu continua să îmi spună să aşteptăm 20 de minute. Aşa că am aşteptat, şi nici măcar nu a avut nevoie de atâta timp pentru a se calma şi a adormi la loc. Acum mai plânge doar câteodată, dar se linişteşte rapid şi adoarme la loc. Este grozav!” — kndcapple, pe site-ul DRSPOCK.COM • Menţineţi o rutină cât mai strictă înainte de culcare. Începeţi aproximativ la aceeaşi oră, poate după o baie şi „spălatul pe dinţi” (mulţi părinţi folosesc o cârpă moale pe gingiile bebeluşului pentru a-l obişnui cu spălatul pe dinţi înainte de culcare). Păstraţi aceeaşi ordine a evenimentelor – de exemplu, poveste, cântec de leagăn, sărutul de noapte-bună. • Aşezaţi bebeluşul în pătuţ pentru somn cât acesta este încă treaz, dar somnoros. Lăsaţi-l să adoarmă singur. În acest fel, când se va trezi în toiul nopţii va fi capabil să adoarmă fără a vă deranja. • Evitaţi să îi daţi biberonul sau să îl alăptaţi când este momentul să se culce. În schimb, daţi-i biberonul sau alăptaţi-l ultima dată înainte de a începe rutina de dinainte de somn. Alimentatul înainte de somn chiar nu îi face pe bebeluşi să doarmă mai bine. • Nu vă adormiţi bebeluşul cu biberonul cu lapte de sân sau lapte praf. O dată ce îi apar dinţişorii, această metodă este o metodă sigură de apariţie a cariilor. Atât la copii, cât şi la adulţi, secreţia de salivă se reduce în timpul somnului, aşa că laptele sau alt lichid dulce rămâne pe dinţi şi nu este spălat de salivă. Bacteriile care se hrănesc cu carbohidraţii din aceste lichide produc acizi care atacă smalţul dinţilor, provocând carii. DE LA VÂRSTA DE OPT LA DOUĂSPREZECE LUNI În jurul vârstei de opt luni, mulţi dintre bebeluşii care dormeau toată noaptea încep să se trezească din nou. Această schimbare nedorită este atât de previzibilă încât eu o menţionez tuturor părinţilor când vin cu bebeluşul lor la controlul de la vârsta de şase luni. Astfel, atunci când după o lună sau două, sugarul se trezeşte noaptea, părinţii nu sunt surprinşi (şi se gândesc că au un pediatru foarte inteligent!) A nu vedea nu înseamnă a uita Cea mai bună explicaţie pe care am găsit-o este că acest fenomen este rezultatul dezvoltării capacităţilor de memorare şi de gândire ale copilului. Cam în aceeaşi perioadă în care începe să strige după mami şi tati, un copil arată că ştie de existenţa lucrurilor care se află în afara razei lui vizuale. Dacă îi arătaţi bebeluşului o maşinuţă de jucărie, de exemplu, după care o ascundeţi sub o cană, el se va duce direct la cană şi o va ridica aşteptându-se ca jucăria să fie acolo. Încercaţi acelaşi lucru cu un bebeluş mai mic, în vârstă de şase luni să zicem. Acesta îşi va pierde interesul pentru jucărie imediat ce nu o va mai vedea. Dacă, totuşi, se întinde după cană, acest lucru nu se datorează decât faptului că ceaşca însăşi i-a atras atenţia şi va fi surprins când va găsi jucăria dedesubt. Ce legătură are această etapă de dezvoltare cu somnul (sau mai corect spus cu lipsa acestuia). O dată ce un copil îşi aduce aminte că mama şi tata sunt în camera alăturată, chiar dacă temporar sunt în afara razei vizuale, este mult mai probabil să strige după părinţii lui, cerându-le să se întoarcă. Dacă sunteţi un părinte obosit care bâjbâie să ajungă în camera copilului de nouă luni în mijlocul nopţii, atunci poate vă veţi simţi mai bine ştiind că un astfel de comportament este un semn că bebeluşul dumneavoastră devine mai inteligent. De asemenea, s-ar putea să observaţi că bebeluşul dumneavoastră va prezenta o schimbare temporară în modul în care doarme, când are loc o schimbare de dezvoltare majoră – de exemplu, învaţă să meargă sau leagă cuvinte. Este ca şi cum costurile pentru astfel de schimbări sunt prea mari pentru a putea dormi. Nu încurajaţi hrănirea în timpul nopţii Înainte de a vă sugera câteva lucruri pe care să le faceţi pentru a ameliora orice probleme cu somnul pe care le-ar putea avea un bebeluş la această vârstă, vreau să menţionez o greşeală pe care părinţii o fac în mod frecvent: hrănitul copilului când acesta se trezeşte în mijlocul nopţii. Deşi s-ar putea să fie tentant să oferiţi biberonul sau sânul pentru a calma un bebeluş agitat, în jurul vârstei de şase sau opt luni, majoritatea bebeluşilor sănătoşi nu au nevoie să mănânce în timpul nopţii. Cu toate acestea, sunt chiar foarte fericiţi să capete o mică gustare dacă îi oferiţi şi acest lucru poate deveni un obicei greu de dezvăţat. De asemenea, hrănitul în timpul nopţii este o idee proastă pentru că bebeluşul poate adormi cu lapte sau suc pe dinţi, fiind astfel predispuşi la formarea de carii. Pentru a preveni acest lucru, puneţi în biberon sau în cană doar apă – care nu reprezintă nici un pericol pentru dinţi şi este mult mai puţin interesantă decât sucul sau laptele, astfel încât nu îl va deranja aşa de mult să renunţe la ea. Dacă îi oferiţi bebeluşului o sticlă plină cu apă, nu o lăsaţi peste noapte în pătuţ. Când bebeluşii beau stând întinşi pe spate, lichidul le poate curge în urechi, predispunându-i la apariţia de infecţii ale urechii medii (otite medii). Sfaturi practice • Continuaţi să puneţi bebeluşul în pat cât este încă treaz. Copilaşii care adorm singuri, vor fi capabili să facă acest lucru şi când se trezesc în toiul nopţii. • În cazul în care bebeluşul se trezeşte noaptea, lăsaţi-l un minut sau două, dându-i şansa să adoarmă singur. Nu vă gândiţi că sunteţi nişte părinţi răi, ci gândiţi-vă că îl ajutaţi să capete o abilitate importantă. • Dacă este neapărată nevoie să vă duceţi în camera copilului dumneavoastră, încercaţi să fiţi calmi şi chiar indiferenţi. În cazul în care copilul este complet treaz, s-ar putea să fie nevoie să reluaţi un pic din ritualul de dinainte de somn înainte de a părăsi camera. • Menţineţi ritualurile de dinainte de somn. Rutina este importantă în special acum, când bebeluşul este capabil să-şi exprime propriile dorinţe şi preferinţe. Copilul capătă un sentiment de siguranţă şi de control, care este foarte relaxant când ştie că lucrurile se întâmplă în aceeaşi ordine în fiecare seară. Aşa că faceţi bebeluşului o baie, puneţi-l în pătuţ, uitaţi-vă împreună la o carte cu poze, spuneţi-i o poveste sau cântaţi-i un cântecel şi sărutaţi-l de noapte-bună, în acelaşi mod în fiecare seară – orice rutină liniştitoare la care aţi ajuns şi care îl ajută să facă tranziţia de la zi la noapte. DE LA VÂRSTA DE UNU LA TREI ANI Pe măsură ce copilul intră în aceşti ani ai copilăriei mici, apar noi încercări. Adormitul înseamnă să îşi ia la revedere de la activităţile din timpul zilei şi, în special, de la părinţi, înseamnă să înveţe să fie singuri. Copiii care de-abia au învăţat să meargă s-ar putea să fie atât de uimiţi de această nouă abilitate încât se chinuie să o stăpânească din ce în ce mai bine, aproape fără întrerupere, şi adorm doar când sunt extenuaţi. Probabil că şi visează tot la mers! Copilaşii mai mari pot deveni neliniştiţi noaptea sau se pot trezi frecvent din cauza coşmarelor. Aşteptaţi-vă la obstacole în drumul către independenţă Unul dintre motivele pentru care somnul este atât de dificil pentru multe familii este faptul că atât copiii, cât şi părinţii ţin foarte mult la independenţă şi la legături. Copiii au o nevoie naturală, înnăscută de a se simţi legaţi de părinţii lor şi protejaţi de aceştia. Dar, o dată cu împlinirea vârstei de nouă luni, îşi dezvoltă şi un puternic simţ al explorării şi al independenţei. A se mişca între aceste două necesităţi – cea de independenţă şi cea de dependenţă – este rezultatul multor toane. Nu este numai vorba că şi-ar dori să fie mereu cum vor ei. Ei vor să fie liberi şi să deţină controlul, şi vor şi să se simtă complet conectaţi cu ceilalţi în acelaşi timp. Părinţii au, de asemenea, sentimente confuze în ceea ce priveşte independenţa. Dorim ca bebeluşii noştri să ne aparţină întotdeauna, dar, în acelaşi timp, dorim ca ei să se descurce pe propriile picioare, să se ducă la grădiniţă şi apoi la şcoală fără noi – şi să adoarmă singuri. Ne aşteptăm de la copiii noştri să suporte aceste separări, dar, foarte des, avem îndoielile noastre secrete. Ne întrebăm: „Se vor putea oare descurca?” Copiii au tendinţa să fie incredibil de sensibili în ceea ce priveşte emoţiile părinţilor lor. Dacă simt că suntem neliniştiţi, chiar dacă încercăm să îi asigurăm că totul este în regulă şi ne comportăm încrezător şi ferm, ei devin şi mai neîncrezători în ceea ce priveşte separarea. Şi pe măsură ce ei devin din ce în ce mai supăraţi, noi devenim convinşi că nu pot face faţă situaţiei singuri. De exemplu, un părinte s-ar putea teme că bebeluşului său îi este frică să fie lăsat singur în momentul în care trebuie să adoarmă. Apoi, la primul semn de nelinişte al copilului, părintele devine sigur că acestuia chiar îi este frică. Copilaşul observă faţa îngrijorată a părintelui său şi acum chiar devine înspăimântat. Bineînţeles că nu susţin să ignoraţi un copil căruia chiar îi este frică. Dar părinţii trebuie să permită copiilor lor să aibă parte de puţin mai multă nelinişte, astfel încât să înveţe să o depăşească singuri – o abilitate foarte importantă în viaţă. Despărţirea în momentul culcării poate fi extrem de dificilă, în special în cazul părinţilor al căror program îi ţine departe de copilul lor toată ziua. Dacă aceştia ajung acasă la ora 18, iar ora de culcare este 1930, atunci chiar nu este timp pentru a sta împreună. În aceste circumstanţe, este de înţeles ca un părinte să nu spună noapte-bună copilului pe tonul pe care ar trebui să-i transmită acestuia: „Acum este timpul să dormi şi ştiu că poţi să o faci, şi totul va fi în regulă!”. Motivul pentru care mă concentrez asupra modului în care unii părinţi ajung să se confrunte cu probleme legate de somnul copilului nu este ca să arunc vina asupra lor, ci pentru a vă permite să aveţi o altă perspectivă a propriilor rutine şi poate să vă ajut să alegeţi să faceţi lucrurile diferit. De exemplu, dacă ştiţi că vă simţiţi vinovaţi că vă lăsaţi copilul în pat singur, s-ar putea să vă întrebaţi dacă această îngrijorare chiar este realistă: „Îi permit eu oare copilului meu oportunitatea de a-şi dezvolta capacitatea de a se linişti singur?” Dacă dumneavoastră consideraţi că ora de culcare este puţin prea devreme, puteţi să vă culcaţi copilul mai târziu, cu condiţia ca acesta să aibă posibilitatea să doarmă mai mult dimineaţa. Bebeluşii şi copiii mici au nevoie de mult somn, dar nu este nevoie ca acesta să înceapă la o anumită oră. Fiţi inteligenţi cu trucurile şi toanele lor Mulţi prichindei încearcă să amâne inevitabila despărţire din momentul culcării, solicitând mai multe poveşti, căni cu apă, drumuri la baie, şi lista poate continua. Aceste dorinţe, deşi uneori drăguţe, pot ajunge să ia o întorsătură disperată pe măsură ce copilul inventează noi cereri de la părinţii săi deja extenuaţi. Pentru a preveni nesfârşitele amânări şi pentru a evita toanele declanşate de refuzul dumneavoastră, stabiliţi limite din timp. „Vom citi două poveşti, vom bea un pahar cu apă, vom merge la baie o singură dată şi vom avea două îmbrăţişări şi trei pupicuri, după care ne vom culca”. Pentru ca această strategie preventivă să funcţioneze, secretul este consecvenţa – să alegeţi o rutină şi să o respectaţi zi de zi. În cazul în care copilul dumneavoastră cere mai mult, explicaţi-i că nu poate avea decât „două poveşti, un pahar cu apă, un singur drum la baie etc.”, cu alte cuvinte repetaţi-vă. Dacă acesta insistă să îi explicaţi motivul, răspunsul dumneavoastră ar trebui să fie: „Deoarece asta facem noi când ne culcăm”. Credeţi-mă sau nu, majoritatea copilaşilor (şi chiar şi preşcolarii) sunt satisfăcuţi de această explicaţie. O altă tactică eficientă este abordarea în trei paşi. Luaţi aminte la ceea ce îşi doreşte copilul dumneavoastră, stabiliţi limitele şi încheiaţi pe un ton care să ofere speranţă. De exemplu, aţi putea spune: „Ştiu că ai vrea mai multe poveşti şi că nu vrei să te culci. Dar acum trebuie să dormi şi trebuie să ne oprim din povestit. Vom citi mai multe poveşti mâine dimineaţă”. Păstraţi-vă calmul Poate că vă simţiţi frustraţi de dorinţele neîncetate ale copilaşului dumneavoastră, dar, dacă vă enervaţi, nu veţi rezolva absolut nimic. Nu faceţi decât să îl încurajaţi să se supere, astfel amânând ora somnului (exact ce îşi doreşte el). Dacă simţiţi că vă enervaţi, cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să spuneţi repede noapte bună, după care să vă duceţi într-o parte a casei dumneavoastră cât mai departe de camera copilului. Preparaţi-vă o cană cu ceai, răsfoiţi o revistă. Ignoraţi plânsetele copilului – atâta timp cât ştiţi că nu este nici un pericol sau nu îl doare ceva – şi liniştiţi-vă. Este foarte probabil că până vă liniştiţi dumneavoastră, şi copilul să se liniştească şi să adoarmă. În cazul în care copilaşul iese din cameră după dumneavoastră, duceţi-l înapoi cu blândeţe în pat şi reamintiţi-i cu dragoste, dar ferm, că este timpul să doarmă, după care ieşiţi din cameră. S-ar putea să fie nevoie să repetaţi acest lucru câteva nopţi la rând până când copilaşul va învăţa că nu este bine ce face şi nu va mai coborî din pat. Dar dacă sunteţi ferm şi la obiect se va plictisi foarte curând de acest joc neinteresant. Copiii care se trezesc devreme pot produce probleme părinţilor somnoroşi Unele persoane sunt în mod normal matinale, în timp ce altele sunt mai vioaie seara. În cazul în care copilaşul dumneavoastră este o fire matinală, iar dumneavoastră nu, atunci s-ar putea să vă confruntaţi cu o problemă. Câteodată, această problemă se datorează unui lucru simplu, cum ar fi prea multă lumină sau zgomot în camera prichindelului dumneavoastră, problemă pe care puteţi să o rezolvaţi relativ simplu. În alte cazuri, problema se datorează faptului că bebeluşul se trezeşte parţial şi nu se poate linişti îndeajuns încât să adoarmă la loc, deşi este încă obosit. Trezitul dis-de-dimineaţă este asemănător cu trezitul în toiul nopţii despre care am vorbit mai devreme. Câteodată, totuşi, un prichindel este cu adevărat treaz şi gata de activitate la ora 5. Cu toate că se culcase la ora 19, aceste 10 ore de somn au fost tot ce avea el nevoie. În cazul în care copilaşul nu este obosit, atunci nu puteţi face nimic să îl convingeţi să adoarmă la loc sau să se conformeze programului dumneavoastră de somn. În schimb, trebuie să vă ajutaţi copilul să înveţe să se distreze singur până în momentul în care sunteţi pregătiţi să vă daţi jos din pat. Iată câteva sugestii: • Aşezaţi câteva jucării sau cărţi pentru copii în pătuţul lui după ce a adormit. Atunci când se va trezi, el le poate descoperi şi, astfel, va fi puţin mai mult timp ocupat. Aveţi grijă ca toate jucăriile să fie sigure – fără părţi mici detaşabile pe care copilaşul le-ar putea înghiţi, fără cureluşe cu care s-ar putea sugruma şi fără păpuşi mari care l-ar putea ajuta să iasă din pătuţ. • Obişnuiţi-l să fie puţin timp singur. Lăsaţi-l câte puţin în fiecare zi să se joace singur în pătuţ sau într-un ţarc, astfel încât să înveţe să se amuze singur. • Setaţi un ceas să cânte muzică în camera copilaşului la ora la care trebuie să vă treziţi dumneavoastră. Explicaţi-i că trebuie să se joace singur până în momentul în care porneşte muzica. • Luaţi în considerare să îi mutaţi ora de culcare mai târziu. În mod normal, acest lucru înseamnă doar să începeţi rutina de dinainte de culcare cu câteva minute mai târziu în fiecare seară, până când ajungeţi la ora dorită. Frica de întuneric este normală Este normal ca celor mici să le fie frică de întuneric. Imaginaţia lor este foarte puternică şi ei încă învaţă să facă diferenţa între ceea ce este real şi ceea ce este închipuit. Fricile din timpul nopţii le par foarte reale. Câteodată puteţi „stinge focul cu foc”, folosind lucruri produse de imaginaţia dumneavoastră pentru a le contracara pe cele produse de imaginaţia lor. De exemplu, copiii mici îşi consideră părinţii ca fiind atât de puternici. Puteţi folosi acest ajutor pentru a calma frica din timpul nopţii a copilaşului spunându-i că aveţi puterea de a ţine toţi monştrii afară din casă. Puteţi să faceţi ca această putere să pară chiar mai reală folosind ceea ce eu numesc „spray-ul pentru monştri”. Ţineţi mâna ca şi cum aţi avea un spray magic pentru monştri, care este garantat să ţină toţi monştrii la distanţă. Daţi cu spray-ul în toată camera, asigurându-vă că daţi şi pe sub pat, şi în dulap (poate cele mai frecvente locuri unde se ascund monştrii). Fiţi foarte serioşi când faceţi acest lucru. Copilul va şti că vă prefaceţi, bineînțeles, dar nu-i va păsa. Monştrii care nu sunt alungaţi cu astfel de măsuri magice, câteodată sunt semne ale îngrijorării copilului dumneavoastră de către un lucru real, nu doar un rezultat al imaginaţiei sale. Deoarece copiii nu pot aşeza prea uşor conceptele în cuvinte, îngrijorările lor pot lua forma unor monştri. De exemplu, un băieţel este foarte supărat pe frăţiorul său mai mic, dar ştie că este greşit să fie supărat – el ar trebui să-şi iubească fratele. Un monstru este supărător, dar măcar este o ţintă mai acceptabilă a sentimentelor negative, iar câteodată poate chiar cere ajutorul părinţilor săi. Asigurarea că este în regulă să fie supărat pe fratele său (deşi nu este în regulă să îl pocnească) ar putea fi tot ceea ce are nevoie băieţelul pentru a se simţi mai bine şi a alunga monştrii, cel puţin pentru moment. Dacă unui copil îi este, într-adevăr, frică noaptea, atunci adoptarea unei feţe serioase şi cererea să rămână în camera sa nu îi va face deloc bine. Aceste lucruri îl vor face să se simtă şi mai singur şi mai speriat, aşa că va trebui să învăţaţi să vă daţi seama dacă îi este cu adevărat frică sau doar foloseşte această replică: „Îmi este frică!” pentru a vă readuce în camera sa. Pentru frica adevărată, s-ar putea să fie nevoie să rămâneţi o vreme în camera copilului pentru a-l asigura că totul este în regulă. Dacă frica persistă în ciuda eforturilor dumneavoastră, ar trebui să vorbiţi cu medicul pediatru sau cu un psiholog pentru copii, cu scopul de a vă ajuta copilul să treacă peste fricile sale. Coşmarurile încep să apară în jurul vârstei de trei ani În jurul acestei vârste, dacă nu chiar mai devreme, fiecare copil începe să aibă visuri urâte din când în când. Înclinaţia naturală a dumneavoastră este să vă reasiguraţi copilul că totul este în regulă şi că este în siguranţă. Şi acesta este şi lucrul corect pe care trebuie să îl faceţi. De obicei, nu este de prea mare ajutor să spuneţi sau să sugeraţi că se comportă „ca un bebeluş” pentru că îi este frică de coşmaruri. Acest lucru nu-l face pe copil decât să se simtă ruşinat şi chiar mai speriat. De asemenea, să spuneţi „este doar un coşmar” ar putea face să pară că nu prea sunteţi interesat dacă celui mic îi este frică. O mai bună abordare ar fi să îl faceţi să înţeleagă că ştiţi că într-adevăr coşmarurile sunt înspăimântătoare şi neplăcute. Ar trebui, de asemenea, să îi explicaţi că visele nu sunt reale şi că dumneavoastră sunteţi acolo să fiţi siguri că totul este în regulă. S-ar putea să fie nevoie să staţi cu copilaşul dumneavoastră până în momentul în care este pe cale să adoarmă. Ar putea fi de folos să vă aduceţi o carte sau ceva de croşetat pentru a trece timpul mai uşor. Unii părinţi îşi iau copilaşul la ei în pat, fapt care este foarte liniştitor. Dar acest lucru se poate întoarce asupra părinţilor în cazul în care copilul se obişnuieşte să doarmă în patul lor. Eu cred că este la fel de folositor ca un părinte să se întindă lângă copil în pătuţul acestuia, oferindu-i asigurare în propria cameră. SPOCK CLASIC „Când copilul se trezeşte dintr-un coşmar, plângând sau ţipând, trebuie să-l liniştiţi asigurându-l că totul este în regulă, că a avut un vis urât şi că visele nu sunt reale. Apoi, puteţi să încercaţi să-l determinaţi să vă povestească câte ceva despre visul lui. Asiguraţi-l din nou că totul a fost un vis şi că n-o să permiteţi să i se întâmple nimic rău.” — Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului În cazul în care coşmarurile apar mai frecvent de o dată sau de două ori pe lună, cu toate reasigurările din partea dumneavoastră, va trebui să reduceţi orice expunere la imagini violente sau înspăimântătoare sau idei care ar putea reprezenta cauza coşmarurilor. Câteodată, prescriu o „reţetă de nonviolenţă” care înseamnă, pe lângă altele, protejarea copilului dumneavoastră de ştirile de la televizor, de majoritatea desenelor animate şi poveştilor de groază. O parte foarte importantă a acestei „reţete” constă în revizuirea de către părinţi a modului în care îşi rezolvă conflictele sau diferenţele de opinie acasă. Dacă aceştia folosesc cuvinte urâte, ţipete, ameninţări sau forţă fizică, este foarte probabil ca aceste lucruri să ridice nivelul de stres al copilului şi să contribuie la apariţia coşmarurilor. Coşmarurile care apar mai frecvent de două pe săptămână şi de care nu se scăpă cu reasigurări şi „reţeta de nonviolenţă” ar putea fi un semn că există destul de mult stres în viaţa copilului. Deseori, o vizită la un medic pediatru vă poate ajuta să găsiţi cauza acestor coşmaruri şi să o rezolvaţi. Pavorul nocturn este o afecţiune înspăimântătoare şi pentru părinţi Este ora 2330, iar copilul dumneavoastră în vârstă de trei ani stă în şezut în pat, cu o privire terifiată şi cu ochi sticloşi. Când încercaţi să îl alinaţi, se zbate şi vă împinge. În aproximativ 10 minute (care, probabil, vă par mult mai multe) adoarme. Se trezeşte de dimineaţă şi nu îşi aminteşte nimic. Aceasta este o scenă de pavor nocturn clasic. Spre deosebire de coşmaruri, pavorul nocturn apare atunci când copilul se află într-un stadiu mai adânc de somn. Ceea ce pare a fi frică sau agitaţie în timpul unei crize de pavor nocturn nu vine de la imagini din mintea copilului – în somnul adânc, mintea nu focalizează pe imagini clare, înspăimântătoare sau nu – ci de la activitatea altor părţi ale creierului care au legătură cu frica. Acestea sunt părţile creierului care determină creşterea frecvenţei cardiace, transpiraţia mâinilor şi „ieşirea ochilor din orbite”. Copilul nu-şi aminteşte nimic de aceste episoade, deşi câteodată se trezeşte şi îşi găseşte părinţii părând confuzi şi supăraţi. Mulţi copii mici care sunt perfect sănătoşi au astfel de crize din când în când. Un copil poate avea de la un astfel de episod pe lună până la unul sau două pe săptămână. Majoritatea copiilor încetează să le mai aibă pe la vârsta de şase-şapte ani. Copiii care au fost supuşi unui stres major – de exemplu, au avut experienţa unui cutremur – câteodată reacţionează la acesta prin apariţia episoadelor de pavor nocturn mult mai des ca înainte. Dar majoritatea copiilor care au astfel de episoade au fost supuşi unei cantităţi de stres normală şi sunt sănătoşi atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic. Pavorul nocturn nu este periculos. A încerca să îi calmaţi luându-i în braţe nu face altceva decât să le crească agitaţia. A încerca să îi treziţi este dificil pentru că se află într-o fază foarte adâncă a somnului. Dacă rămâne în pat şi nu se mişcă suficient de mult încât să se rănească, probabil cel mai bine este să îl lăsaţi în voia lui. Dacă observaţi că aceste episoade se întâmplă de fiecare dată aproape la aceeaşi oră – de obicei, în primele ore de somn – încercaţi să îl treziţi pentru un scurt timp înainte de această oră. Deseori, întreruperea ciclului somnului în acest fel este suficientă pentru a preveni criza. În cazuri mai grave se administrează medicamente, dar majoritatea specialiştilor încearcă alte metode mai întâi. În mod cert, trebuie să vă gândiţi la sursele de stres din viaţa copilului dumneavoastră şi să faceţi astfel încât să îl mai eliberaţi pe cât posibil cel puţin de o parte din presiune. Acest lucru poate fi de folos uneori în prevenirea apariţiei pavorului nocturn. Păziţi copiii somnambuli Somnambulismul se aseamănă cu pavorul nocturn prin faptul că amândouă afecţiunile se produc într-o fază adâncă a somnului, lipsită de vise. De asemenea, în amândouă, copilul este doar vag conştient despre ceea ce se petrece în jurul lui, şi după ce adoarme la loc, nu îşi mai aminteşte nimic. Principala problemă a somnambulismului este că în somn, copilul poate face lucruri potenţial periculoase, cum ar fi să iasă din casă şi să se plimbe pe stradă. Dacă descoperiţi că prichindelul dumneavoastră suferă de somnambulism, puteţi încerca aceleaşi metode ca în cazul pavorului nocturn. De asemenea, s-ar putea să fie necesar să asiguraţi camera copilului (un zăvor sau o portiţă) pentru a-l împiedica să se rănească. Reluaţi rutina de dinainte de somn imediat după o boală Când un copil este bolnav, el îşi pierde o parte din abilitatea de a face faţă excesului de stres cauzat de adormit. Aşa că este normal ca unui prichindel care până în acel moment se descurcase de minune la momentul culcării să îi fie mai frică de întuneric şi să aibă nevoie de mai multă atenţie când este bolnav. De asemenea, în cazul unor boli, cum ar fi infecţiile urechii (otite), durerea se poate accentua în poziţia culcat. În cazul în care copilul este bolnav, este normal ca şi dumneavoastră să mai relaxaţi regulile. Puteţi decide să rămâneţi cu bebeluşul dumneavoastră până când acesta adoarme sau să îl luaţi să doarmă cu dumneavoastră. Pe termen scurt, aceste schimbări par logice. Luaţi aminte însă ca problemele pe termen lung legate de somn încep de obicei după ce copilul primeşte „tratament preferenţial” după o boală minoră. Copilul se obişnuieşte să fie alintat şi se aşteaptă ca aceste încălcări ale regulilor să fie pe termen nelimitat. De aceea, cea mai bună idee este să reveniţi la vechile rutine cât de repede posibil după o boală pe termen scurt. Sfaturi practice • Antrenaţi-vă copilul în timpul zilei şi seara în activităţi multiple, dar nu chiar înainte de culcare. În schimb, plănuiţi în acest moment activităţi liniştite, cum ar fi să-i citiţi, să-i recitaţi nişte versuri sau să-i cântaţi. LĂUDÂND PĂTURICILE Părinţii se îngrijorează câteodată de ataşamentul pe care îl poate dezvolta un bebeluş faţă de o păturică sau de un alt obiect, considerându-l şi copilăresc, şi încearcă să împiedice un astfel de obicei prin înlăturarea obiectului la o vârstă cât mai fragedă. Dar acest obicei frecvent întâlnit nu este cu nimic copilăros. Majoritatea bebeluşilor nu creează obiecte speciale pentru propriul confort. Doar când ajung la vârsta de un an şi jumătate sau chiar doi, copiii sunt capabili de un astfel de comportament. De asemenea, s-ar putea să vă îngrijoraţi şi că bebeluşul o dată ce se va ataşa de o păturică sau de o păpuşă de care nu se va mai despărţi, o va lua pretutindeni cu el, aşa cum face Linus din desenele animate „Peanuts”. De fapt, mulţi copii folosesc obiectul preferat doar noaptea şi uneori înainte de somnul de după-amiază. Alţii păstrează păturica tot timpul. Dar în jurul vârstei de cinci sau şase ani, dacă nu chiar mai devreme, ei îşi dau seama că mulţi dintre prietenii lor nu îşi poartă cu ei păturicile, de obicei lăsându-le în pătuţ. De fapt, am cunoscut adolescenţi foarte inteligenţi şi cu succes care îşi iau după ei un ursuleţ de pluş când merg la colegiu. Nu le face nici un rău! • Nu-l lăsaţi să doarmă prea mult în timpul zilei. Asiguraţi-vă că somnul de după-amiază nu durează mai mult de o oră şi copilul se trezeşte cu cel puţin trei – patru ore înainte de ora de culcare. • Nu vă abateţi de la rutina de dinainte de culcare pe care aţi stabilit-o astfel încât copilaşul dumneavoastră să cunoască ce urmează să se întâmple. De exemplu, cititul cu voce tare ar putea fi primul, urmat de un ritual special de învelire, iar în final un sărut de noapte-bună înainte de a pleca din cameră. • În cazul în care copilaşul dumneavoastră se trezeşte în toiul nopţii, acordaţi-i câteva minute să se liniştească singur. Dacă nu se întâmplă acest lucru, va trebui să verificaţi dacă totul este în regulă – dacă nu cumva trebuie să îi schimbaţi scutecul, de exemplu. Apoi, folosiţi o versiune mai scurtă a rutinei de dinainte de somn, poate doar ultimele două lucruri, înainte de a părăsi camera. • Ajutaţi-vă copilaşul să-şi găsească un animăluţ de pluş, o păturică sau o pernuţă pentru a-i fi companion de somn. Copiii mici, cu imaginaţia lor bogată, sunt capabili să confere puteri magice liniştitoare unui astfel de obiect, care devine aproape un substituent al dumneavoastră, părintele. Dar spre deosebire de dumneavoastră, acest obiect drag petrece toată noaptea cu copilaşul şi îi rămâne alături atâta timp cât el doreşte şi cât are nevoie de el. • Jucăriile din pătuţ ar trebui să fie mici. Dacă prichindelul dumneavoastră încă doarme într-un pătuţ, asiguraţi-vă că jucăria nu este destul de mare pentru ca acesta să o folosească pentru a coborî din pătuţ. Cărţile cu poze ale căror pagini sunt din carton sau material textil reprezintă o bună alegere pentru a însoţi copilul în pătuţ. • În cazul în care copilaşul dumneavoastră este deranjat de gândul că sub patul lui ar putea fi monştri sau alţi vizitatori nocturni care să-l sperie, încercaţi să-i oferiţi asigurarea magică. De exemplu, aţi putea folosi „spray-ul pentru monştri” sau „bagheta de vrăjitor” pentru a elimina aceste creaturi nesuferite. În cazul în care bebeluşul are coşmaruri dese încercaţi să îl puneţi la o „dietă de nonviolenţă” care elimină expunerea lui la imagini violente sau înfricoşătoare de la televizor sau din cărţi şi filme. Opţiuni pentru somn Deşi oamenii au frecvent opinii puternice în această problemă, nu există o singură cale „bună” privind modul în care ar trebui să doarmă. Oamenii din diferite culturi dorm în moduri diferite, tot aşa cum trăiesc în moduri diferite când sunt treji. Diferite persoane fac, de asemenea, alegeri diferite în ceea ce priveşte modul în care să îşi adoarmă copiii. Ceea ce veţi alege dumneavoastră va depinde de propriile valori şi obiceiuri, cât şi de temperamentul copilului dumneavoastră. Patul familial este etalonul în multe culturi Mulţi părinţi aleg să îşi împartă patul cu bebeluşul lor, în special cu nou-născuţii. În cea mai mare parte a lumii, acesta este singurul mod în care s-ar gândi vreodată părinţii să-şi culce copiii. Şi mulţi părinţi din Statele Unite ale Americii au sentimente puternice în ceea ce priveşte această idee, într-un fel sau altul. Dar în afară de câteva probleme importante legate de siguranţă, nu există argumente clare care să justifice dacă este bine sau nu să culcăm bebeluşul cu noi în pat. Iată câteva argumente pro şi contra: Pro: • Copiilor mici pare să le placă să doarmă cu părinţii lor dacă au ocazia. Chiar şi nou-născuţii prematuri aflaţi în incubator s-a observat că treptat se mută lângă un obiect cald, moale, care se mişcă ritmic, urmând parcă o dorinţă înnăscută de a dormi lângă un alt corp. • Pentru mămicile care alăptează, a avea bebeluşii lângă ele face momentul hrănirii din timpul nopţii să fie mai uşor. • Metoda ca bebeluşii să doarmă separat de părinţii sau de fraţii lor este relativ nouă în ceea ce priveşte istoria umană. În multe părţi ale lumii, dormitul împreună cu bebeluşul este un lucru obişnuit. • Este posibil ca dormitul împreună să promoveze apropierea familială, dar cu siguranţă mai există multe alte moduri de a realiza acelaşi lucru. Contra: • A avea un copil în pat înseamnă că părinţii trebuie să găsească un alt loc şi moment pentru relaţiile lor sexuale. • Dormitul împreună trebuie să fie o alegere voită. Dacă un soţ, de exemplu, este de acord numai pentru că soţia sa insistă, patul familial va fi dominat de resentimente şi nu de armonie familială. ŞASE REGULI DE SIGURANŢĂ PENTRU PATUL FAMILIAL Dacă decideţi ca bebeluşul să doarmă cu dumneavoastră în pat este foarte important să urmaţi aceste reguli de bază pentru siguranţa copilului: 1. Bebeluşul ar trebui să doarmă pe spate cu excepţia cazului în care există un motiv medical să nu o facă. 2. Bebeluşul ar trebui să doarmă pe o suprafaţă fermă: fără saltele cu fulgi sau cu apă. 3. Bebeluşul ar trebui să fie îmbrăcat subţire şi confortabil, nu încotoşmănat. 4. Nu trebuie să se fumeze în preajma lui fie că este treaz sau adormit. 5. Academia Americană de Pediatrie recomandă ca bebeluşii să nu doarmă în pat cu adulţii care nu le sunt părinţi sau cu alţi copii, deoarece aceştia s-ar putea să nu fie la fel de atenţi în respectarea condiţiilor de siguranţă. 6. De asemenea, Academia Americană de Pediatrie recomandă evitarea dormitului cu un copil pe canapea, deoarece există riscul ca acesta să fie prins între părinte şi spătarul canapelei. • Dacă un copil se mişcă mult în timpul somnului, s-ar putea să-i deranjeze pe părinţi care se vor trezi din cauza mânuţelor sau picioruşelor care îi lovesc în timpul nopţii. De asemenea, copiii nu sunt cei mai tăcuţi somnoroşi din lume, iar gemetele, respiraţia sau gânguritul lor i-ar putea face nişte parteneri de pat nu prea doriţi. • O dată început, somnul împreună ar putea fi greu de întrerupt, cel puţin pentru câţiva ani. De aceea, este o decizie care trebuie luată cu implicaţiile pe termen lung clare în minte. Rostogolirea peste copil este o problemă de siguranţă în unele cazuri Unii doctori se împotrivesc hotărât dormitului împreună cu părinţii. Principala grijă este că părintele se poate întoarce peste copil, sufocându-l. Majoritatea părinţilor dorm foarte uşor când au un copil lângă ei, se trezesc chiar şi la cel mai mic semn de pericol. Dar există un pericol foarte real ca acest lucru să se întâmple dacă: • dormiţi de obicei adânc sau sunteţi câteodată atât de obosiţi încât cădeţi într-un somn profund; • luaţi medicamente sau droguri care vă fac să dormiţi zgomotos; • consumaţi suficient alcool încât să vă facă să dormiţi zgomotos şi sunteţi foarte greu de trezit. Dacă oricare dintre cele de mai sus sunt adevărate în cazul dumneavoastră, atunci dormitul împreună cu copilul dumneavoastră este prea periculos pentru a-l experimenta. Împărţind dormitorul, dar nu patul cu bebeluşul dumneavoastră Puteţi să aveţi copilul în camera dumneavoastră fără a-l avea neapărat în patul dumneavoastră, punându-l într-un leagăn, un coş pentru copii, cărucior sau co-sleeper (vezi pagina 57). De fapt, majoritatea americanilor aleg probabil această variantă pentru nou-născuţii şi copiii lor mici datorită mai multor argumente pozitive: • Nou-născuţii se trezesc frecvent noaptea, pentru a fi alăptaţi, schimbaţi sau doar pentru a fi luaţi în braţe. Dacă trebuie să vă ridicaţi şi să traversaţi holul de fiecare dată atunci această variantă vă va scuti de mult efort nedorit. • Este de înţeles dacă vreţi să verificaţi nou-născutul de mai multe ori pe noapte, doar pentru a vă asigura că totul este în regulă. Nou-născuţii nu sunt chiar atât de delicaţi pe cât cred părinţii lor că sunt, dar instinctul de a ne proteja copilul este foarte puternic. Nu are rost să ne împotrivim naturii noastre. • Nou-născuţii nu ocupă mult spaţiu. De obicei, este loc pentru un leagăn sau un coş, chiar şi într-un dormitor mic. • Copiii mici nu sunt deranjaţi în nici un fel dacă observă comportamentul intim al părinţilor lor. Îngrijorări le privind acest lucru devin realiste probabil în jurul vârstei de nouă luni sau mai mult (deşi nici atunci nu este clar dacă astfel de scene sunt dăunătoare). Într-un final, bineînţeles, veţi dori să vă mutaţi copilul în propria lui cameră. Momentul în care faceţi acest lucru va depinde şi de spaţiul de care dispuneţi, cât de bine puteţi dormi în aceeaşi cameră cu copilul dumneavoastră (este uimitor cât de mult zgomot pot face aceste mici fiinţe în somn), şi de când sunteţi dumneavoastră convinşi că bebeluşul este pregătit pentru schimbare. Mulţi părinţi decid să facă această schimbare în jurul vârstei de trei sau patru luni. La această vârstă, bebeluşii dorm noaptea perioade destul de lungi, astfel încât părinţilor nu le pare că se tot plimbă pentru a-i îngriji. Schimbarea are sens şi din punctul de vedere al copilului. Un copil care se trezeşte noaptea şi îi vede pe mami şi pe tati chiar acolo este mai probabil să îi cheme sau să plângă până părintele se trezeşte şi face ca totul să fie în regulă. Un copil care se trezeşte singur într-o cameră este mult mai predispus să se liniştească singur. Autoalinarea este una dintre calităţile pe care un bebeluş le stăpâneşte pe la vârsta de patru luni. Făcând trecerea la patul de copil mare Când este momentul să faceţi trecerea de la leagăn la „patul de copil mare”? În mod cert este momentul potrivit când copilaşul este capabil să iasă din el chiar dacă arcurile sunt în poziţia cea mai joasă, iar grilajul în poziţia cea mai ridicată. De obicei, acest lucru se întâmplă când bebeluşul are o înălţime de 87–90 cm. Trecerea la pat reduce riscurile de lovire gravă a copilului în cazul în care ar cădea. Un alt motiv pentru care mulţi părinţi fac acest schimb este acela că un alt copil este pe drum şi acesta va avea nevoie de leagăn sau coşuleţ. Este cel mai bine să faceţi schimbarea înainte de naşterea noului bebeluş. Pentru copilul mai mare, a avea un nou frăţior sau surioară înseamnă să renunţe la multe lucruri, în special la atenţia pe care o primea în calitatea de „cel mai mic” sau de singurul copil. A trebui să renunţe şi la leagăn ar fi prea mult pentru el. Aşa că dacă reuşiţi să faceţi această schimbare înainte de apariţia noului membru al familiei, sentimentele copilului mai mare vor fi menajate. Ca şi cu toate celelalte, şi trecerea aceasta diferă de la copil la copil, în funcţie de temperamentul fiecăruia. Un copil care acceptă rapid schimbările va face şi această tranziţie repede; un copil care se obişnuieşte greu cu schimbările s-ar putea plânge şi ar putea avea dificultăţi să doarmă. Un copilaş foarte activ ar putea să profite de această oportunitate pentru a se ridica deseori din pat şi va fi nevoie să fiţi fermi şi convingători în a stabili limitele. Iată câteva sfaturi pentru a face tranziţia cât mai uşoară: • Începeţi să vorbiţi despre noul pat cu câteva zile înainte de a-l achiziţiona. Acest lucru oferă posibilitatea copilului dumneavoastră să devină entuziasmat de idee. Dacă este posibil, lăsaţi-l şi pe el să ajute în alegerea patului. • Poziţionaţi patul astfel încât copilul să se simtă în siguranţă. Puneţi patul într-un colţ şi folosiţi o bară de siguranţă pentru partea liberă, astfel încât copilul să se simtă în siguranţă. • Transferaţi cât mai mult din leagăn. Mutaţi păturica specială, perna şi jucăriile în noul pat, astfel încât să aibă un aer familiar. • Lăsaţi copilul să aleagă un set special de aşternuturi, care să facă patul să pară în mod special deosebit. Nu contează dacă setul este nou sau mai vechi atâta timp cât este nou şi frumos pentru el. • Atunci când încearcă patul, lăsaţi-l să ştie că sunteţi mândri de faptul că a crescut. Dar nu îi oferiţi recompense mari sau să faceţi chiar mare caz. Lăsaţi propria mândrie şi plăcere să fie recompensa lui. • Dacă nu se simte confortabil în primele nopţi, ascultaţi-i sentimentele şi înţelegeţi-le. Dar, totuşi, insistaţi în mod blând că noul pat este locul unde trebuie să doarmă acum. • Nu vă abateţi de la rutina normală dinainte de culcare. În cazul în care copilul se ridică din pat şi vine în camera dumneavoastră, fiţi blânzi, dar fermi. Mergeţi cu el înapoi la pat, spuneţi-i că acela este locul unde trebuie să fie şi că în curând se va obişnui. Încrederea dumneavoastră în această privinţă este foarte importantă. Dacă dumneavoastră sunteţi încrezători că va fi capabil să se descurce să doarmă într-un pat nou, atunci probabil că aşa va fi. • Chiar dacă sunteţi obosiţi la un moment dat, nu cedaţi impulsului de a vă lăsa copilul să doarmă în patul dumneavoastră „doar de data aceasta”. În schimb, fiţi fermi dacă aceasta înseamnă ca uneori să îl duceţi de mână de douăsprezece ori pe noapte la pat. După scurt timp, vizitele nocturne la dumneavoastră în dormitor vor înceta, iar dumneavoastră veţi putea să dormiţi mai bine. • Acordaţi-i totuşi puţin credit. În timp ce se obişnuieşte cu noul pat, nu fiţi surprinşi dacă rămâne puţin în urmă în alte lucruri cum ar fi manierele la masă etc. Accesorii pentru dormit De ce are nevoie copilul dumneavoastră pentru a dormi în linişte şi siguranţă? Posibilităţile par nelimitate: leagăne, pătuţuri, coşuri şi noua invenţie, denumită co-sleeper, ţarcuri de joacă, monitoare şi multe altele. Toate acestea sunt atrăgătoare, multe sunt costisitoare şi doar câteva sunt cu adevărat necesare. Câteva principii de bun-simţ vă pot ajuta să alegeţi dintre toate acestea. În primul rând siguranţa este în fruntea listei de priorităţi. Ştim multe despre cum să menţinem siguranţa copilului când se joacă şi când doarme. În al doilea rând, nici un echipament, indiferent cât de grozav este, nu poate lua locul unui părinte iubitor şi responsabil. PATURI ŞI AŞTERNUTURI PENTRU COPII Dormitul împreună dă un sentiment foarte reconfortant, atât pentru părinţi, cât şi pentru bebeluşi. Aţi putea să aduceţi copilul în patul dumneavoastră dar nu toţi părinţii sunt de acord cu un astfel de aranjament. De asemenea, aţi putea să aduceţi pătuţul copilului în camera dumneavoastră, dar acesta s-ar putea dovedi prea mare, sau s-ar putea să nu doriţi să fiţi separaţi de nou-născutul dumneavoastră de către bare. Soluţia tradiţională la această problemă este reprezentată fie de un leagăn, fie de un coş sau de un mic pătuţ ce stă lângă al dumneavoastră. Co-sleepers sunt o nouă soluţie care oferă un spaţiu de dormit copilaşului dumneavoastră; acosta este ataşat de pat, dar separat. Oricare ar fi alegerea dumneavoastră, se aplică toate regulile de siguranţă legate de spaţiile de dormit (vezi pagina 59) şi chiar unele în plus. Leagănele şi coşurile Leagănele se balansează, coşurile tind să se rostogolească (făcând adormitul copilului mai uşor indiferent de camera unde se află). În toate celelalte privinţe sunt în mare la fel: compartimente de adormit confortabile, compacte, cu marginile suficient de înalte pentru a preveni căderea copilului. (În această idee, o cutie de carton tare sau un sertar mare echipat cu o salteluţă tare şi bine fixată ar servi aceluiaşi scop, evitând însă cheltuielile.) Cu excepţia cazului în care copilaşul dumneavoastră este foarte activ, un leagăn sau un coş ar putea fi tot ce aveţi nevoie în primele două – trei luni. Asiguraţi-vă că au o bază destul de lată încât să nu se răstoarne. Unele sunt prevăzute şi cu picioruşe astfel încât să nu se legene când nu doriţi. Verificaţi eticheta produsului pentru a vă asigura care este limita de greutate. Şi dacă folosiţi un leagăn sau un coş „moştenit” fiţi în mod special atenţi la margini ascuţite, aşchii sau alte pericole. Co-sleeper Aceste dispozitive inteligente şi relativ noi funcţionează asemănător unui leagăn care se ataşează de patul dumneavoastră. Au o parte care se poate scoate, permiţându-vă accesul uşor la copilul dumneavoastră în mijlocul nopţii. Asiguraţi-vă că nu există spaţiu între co-sleeper şi patul dumneavoastră, în care copilul ar putea cădea, şi că patul şi co-sleeper-ul sunt la aceeaşi înălţime. Aceste dispozitive sunt simpatice, dar în nici un caz nu sunt necesare şi tind să fie un pic mai costisitoare. Unele, care se pot transforma în alte piese de mobilier, cum ar fi o masă pentru înfăşat, s-ar putea dovedi investiţii mai avantajoase. Pătuţuri Când vine vorba de alegerea unui pătuţ, singurul lucru cu adevărat important care trebuie luat în calcul este să fie sigur pentru copilul dumneavoastră (vezi pagina 59). Bineînţeles, veţi dori să găsiţi unul care să fie şi drăguţ pentru că veţi petrece multe ore privind cum copilul doarme liniştit – şi multe altele când nu va fi aşa de liniştit! Dar copiii nu au simţ estetic. Copilaşul dumneavoastră se va simţi ca acasă în orice pătuţ sigur. Iată însă câteva lucruri practice de care ar trebui să dispună: • Bara laterală ar trebui să se mişte în sus şi în jos cu uşurinţă şi fără zgomot. Nimic nu se compară cu momentul în care aşezaţi copilul aproape adormit doar ca el să fie trezit de o bară care scârţâie. • O bară care poate fi manevrată doar cu o singură mână este foarte convenabilă, în special în momentele în care ţineţi în braţe un copil, scutece sau o cârpă umedă. • Un pătuţ robust, care nu scârţâie sau zornăie este o binecuvântare în momentul în care copilul dumneavoastră se hotărăşte să exerseze mişcări de gimnastică în toiul nopţii. • Pătuţurile din metal sunt câteodată şubrede sau au porţiuni ascuţite sau aspre la suduri, aşa că inspectaţi-le cu atenţie înainte să le cumpăraţi. • În final, căutaţi un pătuţ care se asamblează uşor şi pentru care nu este nevoie de prea multe unelte. Un cuvânt despre pătuţurile convertibile: un pătuţ care poate fi transformat într-un pat pentru copilul mic (vezi secţiunea despre copilul mic de la pagina 66) costă, de obicei, mai mult. Dacă ştiţi că veţi dori un astfel de pat mai târziu, acest model se poate dovedi o investiţie bună, dar dacă plănuiţi să aveţi mai mult de un copil, s-ar putea să doriţi atât un pătuţ pentru nou-născuţi, cât şi unul pentru copilul mai mare în acelaşi timp, sau aţi putea decide să vă descurcaţi chiar fără un pat pentru prichindei. Majoritatea bebeluşilor se descurcă grozav la trecerea directă la un pat dublu. Principii de siguranţă la pătuţuri American Academy of Pediatrics (AAP), Consumer Products Safety Commission (CPSC) şi alte organizaţii din Statele Unite au o lungă listă de standarde şi recomandări pentru siguranţa pătuţurilor, leagănelor, coşurilor şi ţarcurilor, cât şi în ceea ce priveşte alte echipamente pentru copii. Chiar dacă numărul şi varietatea recomandărilor pot fi puţin intimidante, utilizarea unei astfel de liste vă poate fi de folos (vezi pagina 62). O altă modalitate de a ţine minte recomandările cele mai importante de siguranţă este să aveţi în gând pericolele pentru care sunt făcute să le prevină. Există multe recomandări, dar doar patru categorii mari de pericole – sufocarea, strangularea, asfixierea şi căzăturile. Şi cu toate că probabil nici nu doriţi să vă gândiţi la astfel de lucruri, a înţelege riscurile este primul pas pentru păstrarea siguranţei copilului dumneavoastră. Sufocarea Unii bebeluşi nu au bine dezvoltat reflexul care vă face să vă pară că aveţi nevoie de aer după ce v-aţi ţinut respiraţia un timp mai îndelungat. Un copil fără un bun astfel de reflex s-ar putea să nu se străduiască să respire dacă o păturică sau un alt obiect îi blochează căile respiratorii. Pentru copiii cu vârsta de până la un an, folosiţi aceste sfaturi pentru a preveni sufocarea: • Întotdeauna adormiţi copilul cu faţa în sus, pe spate (vezi pagina 6). • Nu puneţi în pătuţ cuverturi, perne, plăpumi pufoase, animale de pluş etc. Acele apărători moi care împiedică bebeluşul să se lovească de marginile de lemn ale patului ar putea reprezenta de asemenea şi un pericol de sufocare, deşi recomandările experţilor nu sunt niciodată clare în ceea ce priveşte acest subiect. Este îndoielnic că sunt folositoare, deşi părinţilor le place cum arată. • Folosiţi o saltea tare. Suprafeţele moi, pufoase, cum sunt cele de lână, saltelele umplute cu fulgi sau cu apă pot bloca respiraţia unui copil mult mai uşor decât o saltea fermă, confortabilă. • Asiguraţi-vă că salteaua se potriveşte perfect patului. Dacă între saltea şi marginea patului este un spaţiu mai mare de 2,5 centimetri, faţa copilului ar putea rămâne blocată şi copilul s-ar putea sufoca. Această problemă reprezintă o îngrijorare în special în cazul paturilor cu apă unde există un spaţiu mare între saltea şi marginea patului. Strangularea Bebeluşii nu au forţa şi îndemânarea să se elibereze dacă ceva se prinde în jurul gâtului lor. Iată câteva sfaturi pentru a preveni strangularea: • Asiguraţi-vă că spaţiile dintre barele pătuţului nu sunt mai mari de 6 centimetri. Acest lucru nu constituie nici o problemă pentru un pătuţ nou cumpărat de la un producător american. Dar aveţi grijă cu pătuţurile mai vechi. Verificaţi, de asemenea, ca nici una dintre bare să nu fie slab fixată, ruptă sau cu aşchii. • Verificaţi dimensiunile oricărei decoraţiuni decupate de la capetele pătuţului. Asiguraţi-vă că diametrul nici uneia nu depăşeşte 6 centimetri astfel încât să nu existe vreo şansă ca bebeluşul să-şi bage capul pe acolo. • Asiguraţi-vă că stâlpii de la colţuri nu sunt mai înalţi cu mai mult de 1,5 mm decât restul pătuţului. Păturile şi alte obiecte din pânză ar putea să rămână agăţate de aceşti stâlpi şi apoi să se înfăşoare în jurul gâtului copilului. Dacă pătuţul are aceşti stâlpi sculptaţi, s-ar putea să puteţi pur şi simplu să îi deşurubaţi. • Ţineţi jucăriile mobile care se agaţă deasupra patului la distanţă. Asiguraţi-vă că bebeluşul nu poate ajunge la ele şi înlăturaţi-le o dată ce bebeluşul poate sta în fund. • Verificaţi lungimea corzilor. Dacă folosiţi apărători moi sau jucării ataşabile la pătuţ, asiguraţi-vă că legăturile sunt făcute astfel încât să nu permită formarea unor bucle cu diametrul de 35 centimetri sau mai mult. • Nu aşezaţi pătuţul lângă ferestre cu perdele sau jaluzele de la care atârnă sfori. Un copil curios se poate întinde şi apuca o astfel de sfoară, încurcându-se în ea. LISTĂ DE VERIFICAT PENTRU SIGURANŢA PĂTUȚULUI □ Pătuţul nu se clatină (toate şuruburile şi cuiele sunt bine prinse). □ Nu există margini ascuţite, crăpături sau piese care se pot rupe □ Nu există stinghii sau bare lipsă, sparte sau care se mişcă. Nu trebuie să fie la mai mult de 6 centimetri distanţă una de alta. □ Când sunt ridicate, barele trebuie să fie la cel puţin 60–65 centimetri deasupra suprafeţei pe care se află salteaua (în poziţia ei cea mai joasă). Când sunt lăsate jos, ele trebuie să fie la cel puţin 22 centimetri deasupra suportului saltelei. □ Salteaua este bine prinsă în suport, între marginea ei şi marginea suportului nu trebuie să încapă două degete. □ Suportul saltelei este bine prins de partea din faţă şi de cea din spate a patului. □ Stâlpii din colţuri nu sunt cu mai mult de 1,5 mm mai înalţi decât restul. □ Decoraţiunile decupate din partea din faţă şi din partea din spate ale patului nu sunt destul de mari pentru a permite capului copilului să rămână blocat. □ Zăvoarele părţilor laterale sunt bine asigurate. □ Pătuţul nu a fost fabricat înainte de anul 1975, iar în cazul în care a fost fabricat anterior acestui an, toată vopseaua originală a fost înlăturată şi înlocuită pentru a evita intoxicaţia cu plumb. Asfixierea Bebeluşul care încă nu poate ţine în mână o zornăitoare câteodată reuşeşte să se înece cu o varietate de obiecte incluzând nasturi, bucăţi de plastic, pietricele etc. Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să presupuneţi că orice obiect aflat în raza de apucat a copilului ar putea ajunge în gura sau gâtul copilului. Iată câteva sfaturi pentru a preveni asfixierea bebeluşului: • Nu daţi copilului jucării cu bucăţi mici care s-ar putea desprinde sau rupe, cum ar fi ursuleţi de pluş cu ochi de plastic sau maşinuţe cu roţi detaşabile. Ţineţi astfel de jucării în afara pătuţului. Orice obiect cu diametrul mai mic de 4,5 cm este suficient de mic să blocheze căile respiratorii ale copilului. • Verificaţi ca părţile de plastic ale pătuţului să nu aibă aşchii sau asperităţi (în special bucăţele de plastic de pe barele de sus, puse pentru a împiedica bebeluşul să roadă direct lemnul). Căderile Bebeluşii se pot răni în cazul unei căzături sau în cazul în care cad obiecte pe ei. Iată câteva sfaturi pentru a preveni loviturile cauzate de căzături: • Aveţi grijă unde aşezaţi pătuţul. Nu îl plasaţi lângă o bibliotecă, sub un tablou sau sub orice alt ornament care atârnă pe perete şi care ar putea cădea. • Asiguraţi-vă că suportul pentru saltea este bine prins, altfel acesta ar putea aluneca şi cădea. Verificaţi şi asiguraţi-vă că pătuţul este bine prins, că toate cuiele sunt bine bătute şi şuruburile bine prinse. • Ţineţi salteaua în poziţie corectă. O dată ce bebeluşul a crescut destul de mult încât stă în fund, coborâţi salteaua în poziţia cea mai joasă şi toate lucrurile de care s-ar putea agăţa. Mai devreme sau mai târziu, va cădea încercând să se caţere afară. • Fiţi pregătiţi să realizaţi trecerea la un pat adevărat. Odată ce copilul depăşeşte înălţimea de 85–90 centimetri sau poate ridica un picior peste barele laterale, atunci este timpul să îl treceţi la un pat normal. Opţiuni pentru aşternuturi Deşi aşternuturile frumoase, la modă, s-ar putea să vă ofere un sentiment plăcut, potrivirea culorilor, numele de firmă al aşternuturilor, pernelor, păturicilor nu vor însemna nimic pentru bebeluşul dumneavoastră. Ceea ce este cu adevărat important este ca materialele să fie bune şi sigure. Iată câteva considerente practice pe care să le luaţi în calcul când hotărâţi ce să luaţi – şi ce să nu luaţi: PATURILE MAI VECHI AR PUTEA FI VOPSITE CU VOPSEA PE BAZĂ DE PLUMB Înainte de anul 1975, majoritatea vopselelor conţineau plumb, care, ingerat, produce anemie şi probleme legate de învăţat şi de comportament. Dacă aveţi un pătuţ mai vechi, asiguraţi-vă că vopseaua a fost complet înlăturată şi înlocuită. Altfel nu folosiţi pătuţul. • Nu sunt adeptul volănaşelor sau pernuţelor de protecţie, deoarece o dată cu creşterea cantităţii de pânză din jurul copilului cresc şi oportunităţile de sufocare şi expunere la acarienii de praf. (Acarienii de praf sunt creaturi microscopice care îşi fac casă în pânză şi covoare. Nu muşcă dar pot cauza alergii la unele persoane.) În cazul în care folosiţi pernuţe de protecţie, în momentul în care copilul dumneavoastră începe să stea în picioare, înlăturaţi-le deoarece ar putea „evada” cu ajutorul lor. • Alegeţi materiale pe care să le puteţi spăla în mod repetat la temperaturi ridicate. Nylon-ul sau alte materiale sintetice se pot topi, putând deveni, astfel, un pericol de asfixiere. • Culoarea albă arată grozav, dar scoate în evidenţă petele. Dacă puteţi evita înălbitorul cu clor, vă puteţi scăpa copilul de iritaţii nedorite. • Bebeluşii activi se freacă mult de aşternuturi, aşa că alegeţi materiale moi şi delicate. • Majoritatea saltelelor au huse din material plastic, aşa că s-ar putea să doriţi una sau două din pânză. O husă din material mai fin este suficientă; unele groase şi moi s-ar putea să nu fie prea sigure. • Veţi avea nevoie, de asemenea, de mai multe rânduri de cearşafuri, în funcţie de cât de des plănuiţi să spălaţi. • Vă poate fi de folos să aveţi la îndemână câteva păturici mai mici. Acestea tind să se murdărească foarte uşor şi vă sunt de folos nu numai pentru somn, dar şi pentru când schimbaţi scutece sau ieşiţi din casă. • Pentru copiii cu vârsta peste 12 luni, o cuvertură sau o plăpumioară poate fi suficient de confortabilă. Dar trebuie să aveţi grijă ca bebeluşul să nu se supraîncălzească, deoarece acest lucru măreşte riscul de moarte subită a sugarului (SIDS). Un sac de dormit sau o pătură subţire este de obicei de ajuns, în afara cazului în care la dumneavoastră în casă este mai răcoare. • Pernele nu sunt considerate sigure în pătuţul bebeluşului până după vârsta de un an, când orice risc de apariţie a sindromului de moarte subită a sugarului a trecut.

CUPRINS:           INTRODUCERE           PARTEA I           CINCIZECI DE ANI ÎN DEPLINĂ STRĂLUCIRE           Lăsaţi în urmă trecutul           Refuzaţi îmburghezirea şi goniţi conformismul 18           Acordaţi atenţie propriului corp           PARTEA AII-A           SĂ ÎNŢELEGEM ÎNAINTE           DE A ACŢIONA           CAPITOLUL I           CE SE SCHIMBĂ DUPĂ CINCIZECI DE ANI 27           Modificările aparatului digestiv 27           Pofta de mâncare 28           Digestia 28           Metabolismul substanţelor nutritive 29           Proteinele 29 l           Lipidele           Glucidele           Eliminarea deşeurilor 'T           Factorii psihologici ' i           Resursele financiare.11           Supraconsumul de medicamente 31] j           CAPITOLUL II           NEVOILE NUTRIŢIONALE PENTRU 3           A RĂMÂNE TINERI 35           Să ştim să ne recunoaştem greşelile 33           Tradiţie şi convivialitate 36           Feriţi-vă de regimuri! 37           Aportul energetic 3H           Valoarea energetică a alimentelor 38           Raţia alimentară de dorit 39           Trebuie să mâncăm suficient 39           Trebuie să mâncăm mai bine 41           CAPITOLUL III           DIFERITELE CATEGORII DE ALIMENTE 42           Macronutrienţii 43           Proteinele 43           Proporţia de masă proteică din organism 43           Putem înlocui carnea? 44           Mâncăm destule proteine?           Glucidele 45           Hiperglicemie şi hiperinsulinism 46           Intoleranţa faţă de lactoză 47           Atenţie la zahăr! 47           Glucidele se aleg după indicele lor glicemic 48           Lipidele, 50           Grăsimile sunt indispensabile 50           Cele două feţe ale colesterolului 51           Grăsimile sau acizii graşi 52           |t Substanţele nutritive neenergetice 56           Aportul de fibre 56           Fibrele insolubile 56           Fibrele solubile 56           Inconvenientele consumului de fibre 57           Cum să consumăm zilnic fibrele? 57           Aportul de lichide 58           Vârstnicii nu beau suficiente lichide 59           Când trebuie să bem? 60           Cu privire la băuturile alcoolice 61           Micronutrienţii 62           Antioxidanţii 63           Ceilalţi micronutrienţi 66           Vitamina B9 sau acidul folie 66           Vitamina B6 68           Vitamina D 69           Vitamina Bl           Calciul 71           Magneziul 73           Potasiul 73           Fierul 75           Cromul 77           PARTEA AIII-A           PLANUL DE ACŢIUNE:           SĂ ACŢIONĂM ÎN CUNOŞTINŢĂ DE CAUZĂ           CAPITOLUL I           STRATEGIE PENTRU A NE PĂSTRA ÎN FORMĂ 81           Să învingem oboseala 81           Multiplele faţete ale oboselii 81           Cauzele oboselii 8.<           Surmenajul 8.<           Oboseala legată de abuzul de medicamente 84           Oboseala psihică 85           Oboseala patologică 80           Oboseala datorată carenţelor nutriţionale 87           Hipoglicemia, o sursă de oboseală 88           Acidoza 90           Alimente ce favorizează oboseala contra alimentelor ce întreţin forma? 91           Alimentele ce favorizează oboseala 91           Alimentele ce întreţin forma 92           Cum să avem un corp performant 98           Trebuie să ne mişcăm 98           Nutriţia la efort 99           Cum mâncăm înainte de efort 99'           Cum mâncăm în timpul efortului 101           Cum mâncăm după efort 101           Menţinerea vitalităţii sexuale 102           Când vrei, poţi 102           Bucătăria afrodiziacă —f-*           Cum să „fortificăm" creierul pentru a ne păstra memoria 109           Creierul nu se uzează decât dacă nu-1 folosim 109           Alimentaţia şi îmbătrânirea cerebrală 110           Maladia lui Alzheimer 113           Trebuie să ne intereseze totul 114           CAPITOLUL II           SĂ ÎNVĂŢĂM CUM SĂ NE GESTIONĂM           GREUTATEA 119           Variaţia componentelor masei corporale 119           Corpolenţa după cincizeci de ani 120           Care este greutatea potrivită? 120           Clasificarea obezităţii 121           Obezitatea androidă 121           Obezitatea ginoidă 121           Obezitatea abdominală profundă 122           Este necesar să slăbim? 122           La bărbaţi 122           La femei 123           Riscurile obezităţii 123           Problemele respiratorii 123           Problemele reumatologice 124           Cancerul şi obezitatea 124           Riscurile chirurgicale 124           Consecinţele psihosociale 125           Efectele pierderii în greutate 125           Poate fi obezitatea un avantaj? 125           Menopauza duce laângrăşare? 126           CAPITOLULUI )           METODA MONTIGNAC: O SIMPLĂ »3           SCHIMBARE DE ORIENTARE ÎN           OBIŞNUINŢELE ALIMENTARE 127           De ce ne îngrăşăm? 12'^           Glicemia 130           Hiperinsulinismul 131           Indicele glicemic 132           Zahărul 13.1           Făina 13ft           Cartoful 137           Obişnuinţele alimentare 138           Principiile de bază ale metodei Montignac 141           Faza 1 141           Faza II 144           Recomandări generale pentru faza 1 144           CAPITOLUL IV           PREVENIREA RISCURILOR           CARDIO-VASCULARE 146           Factorii răspunzători pentru bolile cardio-vasculare 147           Colesterolul 148           Trigliceridele 150, Hiperglicemia şi hiperinsulinismul 151           Hiperuricemia 152           Deficitul de antioxidant! 152           Igiena vieţii 152           Tabagismul 152           Stresul 153           Sedentarismul 153           Prevenirea bolilor cardio-vasculare prin intermediul alimentaţiei 154           Alegerea grăsimilor 154           Alegerea proteinelor 154           Alegerea glucidelor 156           Adoptarea unei alimentaţii bogate în fibre 156           Alegerea alimentelor bogate în antioxidanţi 156           Alţi nutrienţi necesari 157           Potasiul 157           Magneziu! 158           Calciul 158           Sodiul 158           Fierul 159           Vitamina B9 (sau acidul folie) 159           Băuturile 159           Trebuie să bem vin 159           Cafeaua 160           Ceaiul 160           Ciocolata 161           Laptele 161           Băuturile dulci 161           Proprietăţile condimentelor           Busuiocul 162           Usturoiul 162           Alimentaţia de tip mediteranean 162           CAPITOLUL V           CUM SĂ COEXISTĂM PAŞNIC CU DIABETUL 170           Diabetul insulino-dependent (diabetul de tip I) 170           Diabetul gras, fără dependenţă de insulina (tipul II). 17|           Dietetica diabeticilor 171           Diabetul de tip II 171           Diabetul de tip 1 172           CAPITOLUL VI           AMELIORAREA BOLILOR REUMATISMALE 174           Osteoporoza 174           Cele două tipuri de osteoporoză 175           Osteoporoza de tip 1 175           Osteoporoza de tip II 17d           Examinarea problemei 17d           Factorii favorizanţi ai osteoporozei 17d           Alimentaţia dietetică în osteoporoză 11(>           Asigurarea unui aport caloric corect 17'^           Asigurarea unui aport bun de fosfor 181           Asigurarea unei concentraţii suficiente de vitamina D 182           Anumiţi nutrienţi previn osteoporoza 182           Excesul anumitor nutrienţi favorizează osteoporoza 183           Osteomalacia 184           Cauzele 184           Când ne putem gândi la osteomalacie? 185           Cum să dovedim prezenţa bolii? 185           Tratamentul 185           Reumatismele inflamatorii 186           Postul 186           Regimul personalizat, prin excludere 186           Regimul Dr. Seignalet 187           Raţia de proteine 187           Untura de peşte 188           Artroza 188           Cauzele 188           Remediile 189           Hiperuricemia 190           Cauzele 190           Complicaţiile 191           Tratamentul 192           CAPITOLUL VII           ELIMINAREACONSTIPAŢIEI ŞI ACOLITEI 194           Constipaţia 194           Diferitele tipuri de constipaţie 195           Constipaţia recentă 195           Constipaţia cronică 195           Lipsa reflexului rectal 195           Pentru a nu mai fi constipaţi, trebuie să mâncăm mai corect 196           Colitele 198           CAPITOLUL VIII           STIMULAREA MIJLOACELOR DE           AUTOAPĂRARE 200           Imunitatea 200           Mecanismele imunitare 200           Stimularea imunităţii 202           Alimentaţia corectă ne fereşte de infecţii 201           Trebuie să mâncăm proteine 2(M           Aportul energetic 20>           Sporirea raţiei de vitamine 20.">           Să ne facem plinul de oligo-elemente 205           Să alegem grăsimile bune 20(>           Alimentele care stimulează imunitatea 20(>           Atenţie la preparare 200           Igiena de viaţă 207           CAPITOLUL IX           PREVENIREA CANCERULUI CU AJUTORUL           NUTRIŢIEI.210           Ce este cancerul? 210           Frecvenţa cancerelor 211           Cauzele cancerului 212           Factorii care pot favoriza apariţia cancerului 212           Excesul de greutate 212           Grăsimile „rele" 213           Unele proteine 213           Glucidele „rele" 214           Abuzul de alcool 214           Alimentele sărate şi afumate 214           Nitratul din apă '. 215           Apele cu clor 215           Pesticidele, insecticidele, erbicidele, fungicidele 215           Modul de preparare a hranei 215           Carenţa de antioxidanţi 216           Alimentele care protejează organismul împotriva cancerului 217           Fibrele 217           Antioxidanţii 217           Legumele verzi 217           Fructele 217           Pentru a ne asigura o bună protecţie împotriva cancerului 218           CAPITOLUL X           EVITAREA DENUTRIŢIEI           Cauzele denutriţiei 219           Aporturile insuficiente (anabolismul redus) 219 „ Uzura " accelerată a stocului de proteine           (catabolismul crescut) 220           Consecinţele denutriţiei 221           Deficitul imunitar 221 întârzierea cicatrizărilor 221           Deficitul de sinteză a albuminei 222           Cum să luptăm împotriva denutriţiei? 222           CONCLUZIE 223           ANEXE           ANEXA I           BILANŢUL NUTRIŢIONAL           Reţineţi!           Începând cu 15 octombrie a.c. veţi găsi pe piaţă           CALENDARUL GASTRONOMIC 2003 at cu reţete, în special, din regimul diso6'           TIPOGRAFIA l R EC SON l           ŞIR FRANCE2ANR. 66.6UCUBEŞH. ia.: 3M. U.90/35. 092.728.632           Examen de conştiinţă. alimentară 227           Rezultate, 228           Starea fizică 228           Cum stăm cu greutatea? 230           Indicele de masă corporală sau           Body Mass Index (BMI) 230           Aprecierea stării de hidratare 232           Starea danturii 232           Examenele de laborator 233           Radiografiile 234           ANEXAU i           SĂ ÎNŢELEGEM BINE FENOMENUL           DE ÎMBĂTRÂNIRE 235           Ce vârstă poate atinge omul? 235           Factorii de îmbătrânire 236           Impactul genetic 236           Impactul mediului înconjurător 239           ANEXA III           CUM SĂ FACEM BINE CUMPĂRĂTURILE 241           Plăcerea de a mânca 241           Să facem bine cumpărăturile 242           Micul comerciant 243           Piaţa din cartier 243           Supermagazânele > 244           Viaţa în casele de bătrâni 245                 Introducere           Jeanne Calmet tocmai şi-a sărbătorit împlinirea vârstei de 101 ani. Ea nu e numai o reprezentantă a speciei noastre, ci – pe lângă aceasta – mai este şi franţuzoaică, fapt ce face să ne vibreze coarda patriotică.           I-am amintit naţionalitatea doar pentru a sublinia că, în general, compatrioţii noştri au – statistic vorbind – o stare de sănătate mai bună decât a locuitorilor din alte ţări industrializate. Această menţiune ar fi, totuşi, insuficientă, dacă nu am preciza că decana oficială a omenirii a trăit mereu în ţinutul Pagnol, din Provence, ceea ce constituie un punct de referinţă în calificarea celui mai sănătos mod de hrană din lume: regimul mediteranean.           Când intri în clubul foarte deschis, de acum, al persoanelor de cincizeci de ani, este îmbucurător să ştii că străbunicii multora dintre noi sunt încă în viaţă. Fără doar şi poate că te simţi ca un flăcău! Căci astăzi este posibil să atingi o asemenea vârstă venerabilă şi nu e deloc o prostie să te gândeşti că fiecare dintre noi poate deveni cel puţin centenar. Dacă suntem cu toţii de acord să trăim până atunci, această dorinţă este obligatoriu şi implicit condiţionată de o bună stare de sănătate, deoarece ideea că nu ne-am putea duce zilele decât târâş-grăpiş este insuportabilă.           Totuşi, se cuvine să constatăm că epoca noastră prezintă, în acest domeniu, o situaţie care ar trebui să fie un semnal de alarmă: în timp ce durata vieţii s-a prelungit dincolo de ceea ce ne puteam imagina la începutul secolului 20, suntem siliţi să vedem că -paradoxal – specia noastră nu a fost nicicând mai bolnavă.           Realitatea statistica este chiar îngrijorătoare: unele boli, care, pe vremuri, iniervencau târziu în cursul vieţii, acum apar din ce în ce mai devreme. l;ciiomenul este deosebit de des întâlnit într-o ţară ca Statele Unite, unde, populaţia ce trece de şaizeci de ani şi uneori chiar mai tânără se află într-o stare de decrepitudine ce dă de gândit.           Hste uşor să-ţi dai seama de acest fapt, dacă îţi petreci câteva orc pe un aeroport american. Numărul de persoane coapte, cu siguranţă, dar încă tinere, care se deplasează într-un scaun cu rotile, este impresionant. Aceste wheel-chairs se pot lega, de altfel, unele de altele şi sunt trase de nişte tractoare mici. Vezi, prin urmare, trenuri întregi de scaune pe rotile, circulând între diferitele porţi de îmbarcare, făcând naveta între sosirile şi plecările terminalelor. Unii s-ar putea gândi că ăsta e un lux pe care şi-1 oferă americanii ce călătoresc, asemenea jucătorilor de golf din ţara lor, care se deplasează în maşinuţe, pe teren, pentru a merge de la o gaură la alta. Nici vorbă: acest mod de transport este o necesitate impusă de starea sănătăţii respectivelor persoane.           Dar, dacă problema este identificată în mod corespunzător, în schimb soluţia propusă e departe de a fi eficientă. Totuşi, medicina şi auxiliarul său, industria farmaceutică, n-au fost niciodată mai active, mai inventive şi mai productive. Zadarnic. Bugetul alocat cheltuielilor pentru sănătate devine, pe zi ce trece, tot mai insuficient.           I'atologiile sunt, în majoritate, cunoscute. Depistarea lor, bine pusă la punct. Terapeutica, bine elaborată, în tehnica chirurgicală, în tratamente, îngrijire, medicaţie s-au făcut progrese fenomenale. Dar, în ansamblu, problema rămâne aceeaşi: ştim să prelungim viaţa, dar nu şi sa menţinem sănătatea.           Cu ţoale astea, soluţia ne este la îndemână şi nu a fost niciodată altfel. Omul modern, cu aroganţa lui ştiinţifică, e cel care a igno-rat-o, a dispreţuit-o în mod voit. Soluţia ţine de bun-simţ, de raţiune – ce zic eu? – de înţelepciune.           Ea este, pur şi simplu, în propria noastră farfurie. Pentru că se află în ceea ce mâncăm, în calitatea alimentaţiei noastre. Cum spunea Hippocrate, cu cinci secole înaintea lui Hristos: „Hrana ne este cel mai bun leac".           Avem motive să fim mândri de medicii, de cercetătorii şi de toţi oamenii noştri de ştiinţă, care, cu hotărâre şi curaj, au făcut ca ştiinţa să progreseze – în cincizeci de ani – într-un mod cu totul excepţional. Ei au împins limitele cunoaşterii din domeniul medical dicolo de orice imaginaţie, dar, în acelaşi timp, au dat la o parte esenţialul: factorul alimentar. Au uitat unul dintre principalele postulate ale existenţei unei fiinţe vii – indiferent dacă aceasta aparţine regimului vegetal sau celui animal – şi care condiţionează, în mod strâns, supravieţuirea şi sănătatea sa de calitatea hranei consumate.           De la al doilea război mondial, producţia alimentară a cunoscut o adevărată revoluţie. La originea acesteia stau două fenomene. Pe de o parte, creşterea considerabilă a populaţiei din ţările occidentale (baby-boom), care a obligat guvernele să încurajeze producţia de masă. Singurul criteriu al agriculturii a devenit productivitatea. Pe de altă parte, fenomenala creştere a urbanizării a făcut ca, în câteva decenii, regiunile rurale să se golească în favoarea marilor oraşe, creând astfel un decalaj important între zonele de producţie alimentară şi zonele de consum.           Pentru a se produce mai mult, s-a recurs, în neştire, la mecanizare, la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, la utilizarea masivă a pesticidelor, insecticidelor şi erbicidelor chimice, agresând mediul înconjurător. Totodată, s-au selecţionat seminţele, prin hibridare controlată, cu un singur scop: randamentul.           Pentru a se putea păstra alimentele, chiar şi pe durata transportului de la locul de producţie la cel de prelucrare şi de consum, s-a recurs la recoltarea înaintea maturării, la coacerea artificială, la refrigerare, la congelare şi la o întreagă gamă de practici industriale diverse (ca ionizarea) destinate să menţină o impresie artificială de prospeţime a produselor, care – în timp normal – ar f i putrezit.           La capătul traseului, industria alimentară nu s-a lăsat mai prejos: a făcut inovaţii în domeniul condiţionării şi al conservării, folosind aditivii alimentari meniţi să dea produselor un aspect mai atrăgător, să le îmbunătăţească artificial gustul sau să le împiedice, mulţumită conservanţilor, să se auto-distrugă în mod natural.           Paralel, producţia animală a devenit intensivă, prin crearea de ferme zootehnice concentraţionare, unde hormonii şi antibioticele au devenit auxiliari eficienţi ai productivităţii.           Rezultatul acestei revoluţii agro-alimentare a fost, mai întâi, progresul. Trebuie să recunoaştem, într-adevăr, că persoanele din ţările occidentale nu suferă de foame, nici chiar cele care au nenorocul să fie printre indivizii excluşi, fără muncă şi fără domiciliu fix. Căci belşugul alimentar la care am ajuns, în această civilizaţie a abundenţei, este suficient pentru ca să hrănească pe toată lumea, inclusiv pe cei fără mijloace.           Reversul medaliei este că, dacă suntem siguri de cantitate, descoperim tot mai mult, pe zi ce trece, că nu avem asigurată calitatea. Calitatea nutriţională a alimentelor este atât de scăzută, încât putem considera, de acum, că a fost atinsă cota de alertă. Aceasta înseamnă că alimentaţia care ne este oferită astăzi nu mai răspunde necesităţilor nutriţionale ale corpului nostru, pentru că, în afară de energia care ne permite să supravieţuim, ea este lipsită de elementele vitale de care avem nevoie pentru a ne păstra sănătatea.           Totuşi, ar fi exagerat să considerăm că toate alimentele aflate la dispoziţia noastră sunt suspecte. Noi denunţăm mai ales mediocritatea nutriţională a acelora ce fac obiectul unei producţii intensive si, deseori, al proceselor industriale de transformare şi prelucrare. Celelalte – pentru că, slavă Domnului, mai există şi dintre acestea – sunt acceptabile şi chiar recomandate.           Obişnuinţele alimentare s-au schimbat în mod considerabil, în ultimii cincizeci de ani. Dar este regretabil că tendinţa contemporanilor noştri este aceea de a le privilegia pe cele rele, în detrimentul celor bune. Or, în toate cazurile, în care oamenii au devenit conşl u-iiţi şi s-au luat măsuri concrete cu toată seriozitatea, rezultatele obţinute au fost suficient de clare pentru a încuraja răspândirea lor, cu toate că, pe moment, încă nu se poate avea în vedere o generalizare.           În decursul primei perioade de viaţă şi – în mare – până la cincizeci de ani, organismul suportă, fără a se manifesta prea mult, carenţele şi insuficienţele unei alimentaţii sărace calitativ. El compensează – în parte – aceste deficituri, luând din propriile sale rezerve, ceea ce explică faptul că simptomele ce premerg eventualele patologii sunt rareori descoperite în această perioadă.           Şi, într-o bună zi, soneriile de alarmă încep să sune. Dar situaţia nu este luată chiar în serios decât atunci când se declanşează o adevărată alertă. Atunci vine clipa surprizelor dureroase, a decepţiilor şi regretelor, dar şi a hotărârilor de ultimă oră. Pentru că nu este niciodată prea târziu să iei o hotărâre bună. Oricum, este mai bine să nu fim obligaţi să o facem când nu mai avem încotro. Cartea de faţă răspunde tocmai acestei preocupări.           Mulţi dintre dumneavoastră treceţi de pragul celor cincizeci de ani, fiind în deplină putere. Adică, păstrându-vă plenitudinea calităţilor fizice şi intelectuale. Chiar vă şi minunaţi că sunteţi, mai mult ca niciodată, într-o formă atât de perfectă. Cartea de faţă este scrisă pentru dumneavoastră, căci ea vă va permite să vă evaluaţi starea sănătăţii, să conştientizaţi că este înţelept să-i oferiţi acestei maşini, care este corpul dumneavoastră – după o jumătate de secol de servicii bune şi de toată încrederea – dacă nu un consult general şi o revizie în toată legea, măcar un program de prevenire. Corpul are raţiunile sale, pe care raţiunea ar trebui să le cunoască.      Dar cartea aceasta se adresează şi celor ce au înaintat ceva mai mult în a doua parte a vieţii, în special celor care au anumite probleme de sănătate.

Introducere     Destinul tău este să duci o viaţă minunată!   Destinul tău este să te bucuri de tot ce iubeşti şi de tot ce îţi doreşti, să desfăşori o activitate care te entuziasmează şi să realizezi tot ceea ce îţi propui să realizezi. Destinul tău este să ai relaţii bune cu familia şi cu prietenii tăi, care să îţi umple inima de fericire. Destinul tău este să te bucuri de toţi banii de care ai nevoie pentru a-ţi asigura o viaţă minunată şi împlinită. Destinul tău este să îţi îndeplineşti toate visele! Dacă îţi doreşti să călătoreşti, înseamnă că acesta este destinul tău. Dacă îţi doreşti să începi o afacere, înseamnă că acesta este destinul tău. Dacă îţi doreşti să înveţi să dansezi, să conduci un iaht sau să înveţi limba italiană, înseamnă că acesta este destinul tău. Dacă îţi doreşti să devii un muzician, un om de ştiinţă, un om de afaceri, un inventator, un actor, un părinte sau orice altceva, înseamnă că acesta este destinul tău!   Atunci când te trezeşti dimineaţa, tu trebuie să te simţi plin de entuziasm, ştiind că ziua îţi va aduce nenumărate realizări. Este destinul tău să râzi şi să fii plin de bucurie. Este destinul tău să te simţi puternic şi în siguranţă. Este destinul tău să te simţi bine în pielea ta şi să ştii că fiinţa ta este nepreţuită. De bună seamă, te vei confrunta şi tu cu încercări, căci rolul acestora este să te ajute să te maturizezi, dar este destinul tău să ştii cum să le faci faţă şi cum să le depăşeşti. Este destinul tău să fii victorios! Este destinul tău să fii fericit! Este destinul tău să duci o viaţă minunată!   Tu nu te-ai născut pentru ca viaţa ta să fie o luptă continuă. Nu te-ai născut să duci o viaţă în care momentele de bucurie să fie puţine şi rare. Nu te-ai născut să munceşti din greu cinci zile pe săptămână, pentru a te bucura de câteva momente efemere de fericire doar în weekenduri. Nu te-ai născut să trăieşti cu o energie limitată, simţindu-te epuizat la sfârşitul fiecărei zile. Nu te-ai născut ca să suferi. Ce rost ar mai avea în toate aceste cazuri viaţa? Tu te-ai născut ca să experimentezi viaţa la apogeu, să ai tot ceea ce îţi doreşti şi să te bucuri în permanenţă de bucurie, de sănătate, de vitalitate, de entuziasm şi de iubire – pentru că asta înseamnă să duci o viaţă minunată!   Viaţa viselor tale, tot ceea ce ţi-ai dori să faci, să fii sau să ai, a fost întotdeauna mai aproape de tine decât îţi imaginezi, căci puterea de a realiza orice îţi doreşti se află în interiorul tău! „Există o putere supremă şi o forţă absolută care penetrează şi guvernează întregul Univers fără limite. Tu faci parte integrantă din această putere”. Prentice Mulford (1834-1891) Autor aparţinând curentului Noua Gândire   În cartea de faţă doresc să te învăţ calea care îţi permite să duci o viaţă extraordinară. Citind-o, vei descoperi un lucru incredibil legat de fiinţa ta, de viaţa ta şi de Univers. Viaţa este mult mai uşoară decât îţi imaginezi, iar dacă vei înţelege cum funcţionează ea şi cât de mare este puterea dinlăuntrul tău, vei experimenta magia vieţii trăite la apogeu, şi astfel, viaţa ta va deveni uimitoare! Iar acum, să dăm frâu liber magiei din viaţa ta.         CE ESTE PUTEREA   „Nu pot spune ce este această putere; tot ce ştiu este că ea există.” Alexander Graham Bell (1847-1922) Inventatorul telefonului   Viaţa este simplă. Viaţa ta este alcătuită doar din două categorii de lucruri: lucruri pozitive şi lucruri negative. Fiecare domeniu al vieţii tale – cum ar fi starea de sănătate, banii, relaţiile, munca sau fericirea – ţi se pare fie pozitiv, fie negativ. De pildă, fie ai suficienţi bani, fie nu ai. Fie te bucuri de sănătate, fie nu. Relaţiile tale sunt fie fericite, fie dificile. Munca ta fie te umple de entuziasm, putând fi considerată un succes, fie te exasperează, putând fi considerată un eşec. Fie te simţi fericit în majoritatea timpului, fie te simţi nemulţumit. Fie ai parte de un an bun, fie de unul rău. Fie treci printr-o perioadă bună, fie printr-una rea. Fie ai o zi excelentă, fie dimpotrivă, una proastă.   Dacă ai mai multe gânduri negative decât pozitive, înseamnă că ceva nu este în regulă în viaţa ta, iar tu ştii foarte bine acest lucru. Te uiţi la oamenii care sunt fericiţi şi împliniţi, şi care se bucură de tot ceea ce îşi doresc, şi ceva îţi spune că ai merita şi tu o astfel de viaţă. Şi ai dreptate: tu chiar meriţi o astfel de viaţă, în care să te bucuri de abundenţă şi de fericire.   Marea majoritate a oamenilor care se bucură de o viaţă frumoasă nu realizează exact de ce se bucură de ea. Cert este că ei fac ceva ce ceilalţi oameni nu fac: se folosesc de puterea care stă la baza tuturor lucrurilor bune din viaţă…   Fără nicio excepţie, orice persoană care se bucură de o viaţă frumoasă aplică iubirea. Aşa este: puterea care generează toate lucrurile bune din viaţă este puterea iubirii!   S-a vorbit şi s-a scris mult despre iubire, încă de la începuturile istoriei umanităţii. Nu există religie, filozof, gânditor, profet sau lider care să nu vorbească despre iubire. Nu toată lumea înţelege însă cuvintele lor pline de înţelepciune. Deşi învăţăturile lor s-au adresat în principal oamenilor din epoca lor, mesajul pe care l-au adresat lumii a rămas la fel de valabil şi astăzi; iubirea reprezintă puterea cea mai mare din Univers.   Forţa iubirii   „Iubirea este un element la fel de real ca şi aerul sau apa, chiar dacă este invizibilă pentru ochii fizici. Ea reprezintă o forţă activă, vie şi aflată veşnic în mişcare… Se deplasează în valuri şi sub formă de curenţi, la fel ca cei ai oceanului.” Prentice Mulford (1834-1891) Autor aparţinând curentului Noua Gândire   Tipul de iubire de care au vorbit marii gânditori şi lideri religioşi ai lumii diferă în bună măsură de ceea ce înţeleg oamenii prin acest concept. Această iubire nu se referă doar la iubirea membrilor de familie, a prietenilor şi a lucrurilor preferate. Iubirea nu este un simplu sentiment, la fel ca atâtea altele. Ea reprezintă o forţă pozitivă. Iubirea nu poate fi niciodată slabă, delicată sau gingaşă. Ea este însăşi forţa pozitivă a vieţii! Iubirea este cauza tuturor lucrurilor bune sau pozitive din lume. Nu există o sută de forţe pozitive în viaţă; există una singură.   Marile forţe ale naturii, precum gravitaţia sau electromagnetismul, sunt forţe invizibile pentru ochiul liber, dar nimeni nu le poate contesta puterea. În mod similar, puterea iubirii este invizibilă pentru noi, dar puterea ei este cu mult mai mare decât orice forţă a naturii. Dovada acestei puteri poate fi văzută pretutindeni în lume: fără iubire nu ar exista viaţă.   Gândeşte-te puţin: ce ar fi această lume fără iubire? Mai întâi de toate, tu nu ai exista, căci fără iubire nu ai fi putut fi conceput. Nimeni din familia ta şi niciun prieten de-al tău nu s-ar fi născut. De fapt, pe planetă nu ar exista nici măcar un singur om. Dacă forţa iubirii ar înceta în această clipă, rasa umană ar descreşte rapid, iar în scurt timp ar dispărea.   Orice invenţie, orice descoperire şi orice creaţie umană s-a născut din iubirea unei inimi. Dacă nu ar fi existat pasiunea fraţilor Wright (similară cu iubirea pentru ceea ce făceau), nu am putea zbura astăzi în avioane. Dacă nu ar fi existat pasiunea plină de iubire oamenilor de ştiinţă, a inventatorilor şi a descoperitorilor, nu am beneficia astăzi de electricitate, sisteme de încălzire sau de iluminat; nu am putea conduce maşini, nu ne-am putea folosi de telefoane şi de celelalte aparate sau produse tehnologice care fac ca viaţa noastră să fie mai uşoară şi mai confortabilă. Fără pasiunea plină de iubire a arhitecţilor şi constructorilor nu ar exista case, clădiri sau oraşe. Fără pasiunea plină de iubire pentru meseria lor nu ar exista medici, medicamente şi spitale, profesori, şcoli sau educaţie, cărţi, picturi, muzică etc. Toate aceste lucruri sunt create prin forţa pozitivă a iubirii. Priveşte puţin în jurul tău: fără puterea iubirii, nimic din ceea ce vezi nu ar exista.   „Dacă îndepărtezi iubirea, ceea ce rămâne din această planetă este un mormânt.” Robert Browning (1812-1889) Poet     Iubirea este forţa care te pune în mişcare   Tot ceea ce îţi doreşti să devii, să faci sau să ai, îşi are originea în iubire. Fără iubire nu te-ai putea mişca, căci nu ar mai exista nicio forţă pozitivă care să te mâne să te dai jos din pat dimineaţa, să te duci la lucru, să te distrezi, să dansezi, să vorbeşti, să înveţi, să asculţi muzică sau să faci orice altceva. Fără iubire, tu nu ai fi altceva decât o statuie din piatră. Forţa care te inspiră să te pui în mişcare şi să îţi doreşti să devii, să faci sau să ai ceva este puterea iubirii. Forţa pozitivă a iubirii poate crea orice lucru bun, poate amplifica binele şi poate transforma aspectele negative ale vieţii tale. Tu ai puterea de a-ţi transforma starea de sănătate, nivelul financiar, cariera, relaţiile şi celelalte domenii ale vieţii tale. Această putere este iubirea şi ea există în interiorul tău.   De ce nu este viaţa ta extraordinară în acest caz, de vreme ce puterea de a-ţi împlini toate dorinţele se află înlăuntrul tău? De ce nu te bucuri la maxim în toate domeniile vieţii tale? De ce nu poţi avea tot ceea ce îţi doreşti? De ce nu poţi face tot ceea ce îţi propui să faci? De ce nu savurezi fiecare zi în parte? Răspunsul este simplu: pentru că ai de ales. Tu ai opţiunea de a iubi şi de a struni această forţă pozitivă a iubirii, orientând-o în direcţiile dorite de tine, dar şi de a nu o face. Şi indiferent dacă realizezi acest lucru sau nu, în fiecare zi din viaţa ta – în fiecare clipă din viaţa ta – tu te-ai folosit de această opţiune. Fără nicio excepţie, ori de câte ori ai avut parte de o experienţă pozitivă, tu ai dat dovadă de iubire şi te-ai folosit de puterea ei pozitivă. La fel, ori de câte ori ai avut parte de o experienţă negativă, tu ai refuzat să iubeşti, iar rezultatul a fost unul negativ. Iubirea este cauza tuturor lucrurilor bune din viaţa ta, iar lipsa iubirii este cauza tuturor durerilor şi suferinţelor tale. Din păcate, viaţa oamenilor moderni, dar şi a celor din alte timpuri, ilustrează limpede că ei nu înţeleg (sau nu au înţeles) cu claritate în ce constă puterea iubirii. „Iubirea este cea mai puternică energie din această lume, dar şi cea mai puţin cunoscută.” Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955) Preot şi filozof     Cartea de faţă îşi propune să îţi ofere cunoaşterea corectă a unicei forţe pozitive din viaţă, care te poate ajuta să te bucuri de tot ceea ce îţi doreşti, inclusiv a manierei în care trebuie folosită ea în acest scop. Mai întâi de toate, trebuie să înţelegi însă exact cum funcţionează iubirea.   Legea iubirii   Universul este guvernat de legile naturii. Dacă putem zbura astăzi în avioane, acest lucru este posibil numai pentru că avioanele pe care le-am construit funcţionează în armonie cu legile naturii. Nu legile fizicii s-au schimbat pentru ca noi să putem zbura, ci doar cunoaşterea noastră. Noi am descoperit o modalitate de a opera un aparat la unison cu legile aerodinamicii, iar acest lucru ne-a permis să ne ridicăm de la sol. Aşa cum legile fizicii guvernează aviaţia, electricitatea şi gravitaţia, există o lege care guvernează forţa iubirii. Pentru a struni puterea pozitivă a iubirii şi pentru a-ţi schimba viaţa cu ajutorul ei, tu trebuie să înţelegi această lege. Ea este cea mai puternică lege din Univers şi se numeşte: legea atracţiei.   Legea atracţiei este forţa care susţine întregul Univers, de la cel macrocosmic al stelelor la cel microcosmic al lumii atomului. Forţa de atracţie a soarelui menţine planetele pe orbitele lor, împiedicându-le să hoinărească libere prin spaţiu. Forţa de atracţie a gravitaţiei ne menţine pe toţi pe pământ, lucru valabil deopotrivă pentru oameni, animale, plante şi minerale. Forţa de atracţie poate fi regăsită în întreaga natură, de la florile care atrag insectele pentru a fi polenizate până la seminţele care atrag din sol substanţele nutritive de care au nevoie pentru a încolţi. În mod similar, toate creaturile vii sunt atrase de fiinţele din propria lor specie. Forţa de atracţie operează prin toate animalele de pe pământ, prin toţi peştii din oceane şi prin toate păsările de pe cer, făcându-le să se adune în turme, cirezi, haite şi cârduri, să se cultive reciproc şi să se înmulţească. Aceeaşi forţă de atracţie menţine laolaltă celulele corpului tău, materialele din care este construită casa ta, mobilierul pe care stai aşezat, maşina pe care o conduci şi apa din paharul tău. Orice obiect de care te foloseşti este susţinut de forţa de atracţie.   Atracţia este forţa care îi atrage pe oameni faţă de alţi oameni. Aşa au apărut pe pământ oraşele, naţiunile, grupurile, cluburile şi societăţile care împărtăşesc interese comune. Ea reprezintă forţa care îi atrage pe unii oameni către ştiinţă şi pe alţii care arta culinară, către sport sau către muzică (către un stil muzical sau altul), către anumite animale de casă, către lucrurile şi locurile pe care le preferă, către prieteni şi către oamenii pe care îi iubesc.   Forţa de atracţie a iubirii   Ce este aşadar această forţă de atracţie? Ea este forţa iubirii! Atracţia este iubire. Atunci când te simţi atras de mâncarea ta favorită, tu iubeşti această mâncare. Dacă nu ar exista forţa de atracţie, tu nu ai putea simţi nimic. Toate alimentele ţi s-ar părea la fel. Nu ai şti care mâncăruri îţi plac şi care nu, pentru că niciuna nu te-ar atrage. Nu te-ai simţi atras de alte persoane, de anumite locuri, de casa în care locuieşti, de maşina pe care ţi-ai cumpărat-o, de sport, de slujba pe care ţi-ai luat-o, de muzică, de haine sau de orice altceva. Atracţia nu ar putea exista în absenţa iubirii!   „Legea atracţiei este una şi aceeaşi cu… legea iubirii” Charles Haanel (1866-1949) Autor aparţinând curentului Noua Gândire     Legea atracţiei este legea iubirii şi reprezintă legea atotputernică ce menţine totul în armonie, de la marile galaxii cosmice la atomii infinitezimali. Ea operează pretutindeni şi prin tot ceea ce există în Univers. Aceasta este legea care îţi guvernează viaţa.   La modul cel mai general, legea atracţiei afirmă că principiile similare se atrag. În traducere liberă, putem spune că tu primeşti ceea ce oferi. Tu nu poţi primi altceva decât ceea ce dăruieşti. Legea atracţiei face ca tu să atragi în viaţa ta exact ceea ce oferi. „Pentru orice acţiune există o reacţie egală şi opusă”. Isaac Newton (1643-1727) Matematician şi fizician   Orice acţiune de dăruire dă naştere unei acţiuni opuse de primire, iar ceea ce primeşti este întotdeauna egal cu ceea ce ai dăruit. Altfel spus, tot ceea ce dăruieşti în viaţă se întoarce la tine. Aceasta este fizica şi matematica Universului.   Dacă dăruieşti pozitivitate, vei primi pozitivitate. La fel, dacă dăruieşti negativitate, vei primi negativitate. În traducere, dacă vei cultiva o atitudine pozitivă, vei avea parte de o viaţă plină de lucruri pozitive; dacă vei cultiva o atitudine negativă, vei avea parte de o viaţă plină de lucruri negative. Cum putem oferi noi pozitivitatea sau negativitatea? Prin gândurile şi prin sentimentele noastre.   În orice moment, tu emiţi gânduri pozitive sau negative. În mod similar, tu emani sentimente pozitive sau negative. Aceste gânduri şi aceste sentimente vor determina lucrurile de care vei avea parte în viaţă. Toate persoanele, circumstanţele şi evenimentele din fiecare moment al vieţii tale sunt atrase de gândurile şi de sentimentele tale. Viaţa ta nu reprezintă o întâmplare. Tu nu primeşti decât ceea ce ai dăruit deja. „Daţi şi vi se va da… Căci totul vi se măsoară cu măsura cu care aţi măsurat voi înşivă.” Iisus (aproximativ 5 I. Ch. – 30 D. Ch.) Fondatorul creştinismului, Evanghelia după Luca 6:38   Atunci când dăruieşti, primeşti. Dacă îţi oferi ajutorul şi sprijinul unui prieten care se mută cu casa, cu siguranţă acest ajutor şi acest sprijin se va întoarce la tine cu viteza luminii. La fel, dacă te înfurii pe un membru de familie care te-a abandonat la greu, această mânie se va întoarce asupra ta într-o situaţie sau alta.   Tu eşti cel care îşi creează propria viaţă prin gândurile şi sentimentele tale. Ceea ce gândeşti şi ceea ce simţi creează ceea ce ţi se întâmplă şi ceea ce experimentezi în viaţa ta. De pildă, dacă gândeşti: „Astăzi am o zi proastă”, vei atrage în mod sigur oameni, circumstanţe şi evenimente care îţi vor confirma pe deplin gândul.   Pe de altă parte, dacă gândeşti: „Viaţa mi se pare minunată”, vei atrage cu siguranţă oameni, circumstanţe şi evenimente care te vor face să te bucuri cu adevărat de viaţă.     Tu eşti un magnet   Legea atracţiei nu dă greş niciodată. Ea îţi oferă toate lucrurile pe care le-ai dăruit Universului. La fel ca un magnet, tu atragi singur toate circumstanţele asociate cu bogăţia, sănătatea, relaţiile, slujba şi toate celelalte experienţe din viaţa ta, prin gândurile şi sentimentele pe care le emiţi. Spre exemplu, dacă vei emite gânduri şi sentimente pozitive asociate cu banii, vei atrage cu siguranţă persoane, circumstanţe şi evenimente care te vor ajuta să obţii mai mulţi bani. Invers, dacă vei emite gânduri şi sentimente negative asociate cu banii, vei atrage cu siguranţă persoane, circumstanţe şi evenimente care te vor face să pierzi bani şi să rămâi fără ei. „Nu ştiu dacă umanitatea urmează sau nu în mod conştient legea iubirii, dar acest lucru nu mă preocupă. Ceea ce ştiu este că această lege funcţionează la fel de implacabil ca şi legea gravitaţiei, indiferent dacă noi o acceptăm sau nu.” Mahatma Gandhi (1869 – 1948) Lider politic indian   Legea atracţiei îţi răspunde fără greş la toate gândurile şi sentimentele tale. Nu contează dacă acestea sunt pozitive sau negative. Odată emise, ele se vor întoarce automat la tine sub forma circumstanţelor exterioare, la fel cum ecoul îţi repetă exact cuvintele pe care le-ai rostit. De bună seamă, asta înseamnă că îţi poţi schimba cu uşurinţă viaţa prin schimbarea gândurilor şi sentimentelor tale. Dăruieşte lumii gânduri şi sentimente pozitive şi îţi vei schimba astfel întreaga viaţă!     Gândurile pozitive şi cele negative   Gândurile tale exprimă cuvintele pe care le rosteşti, dar şi pe cele pe care le auzi doar tu în mintea ta. Dacă îi spui cuiva: „Ce zi minunată”, în mod evident ai început prin a gândi aceste cuvinte, şi abia apoi le-ai rostit. Gândurile tale stau la baza tuturor acţiunilor tale. Atunci când te dai jos din pat dimineaţa, forţa motrice care stă la baza acţiunii tale este un prim gând. Nimeni nu poate acţiona dacă nu se gândeşte mai întâi la acţiunea respectivă.   Aşadar, cuvintele şi acţiunile pozitive sau negative depind de gândurile pozitive sau negative. Cum poţi şti dacă un gând este pozitiv sau negativ? Simplu: ori de câte ori îţi doreşti ceva sau îţi exprimi simpatia faţă de ceva, ai de-a face cu un gând pozitiv. Atunci când exprimi ceva ce nu-ţi place sau nu-ţi doreşti, nu avem de-a face cu un gând de iubire, deci acesta va fi automat ungând negativ. După cum vezi, este foarte uşor să-ţi dai seama care gânduri sunt pozitive şi care sunt negative. Toate dorinţele tale au la bază sentimentul iubirii. Gândeşte-te puţin: tu nu-ţi poţi dori ceva ce nu iubeşti, nu-i aşa? Toţi oamenii îşi doresc numai ceea ce iubesc. De aceea, ori de câte ori te gândeşti sau vorbeşti despre ceva ce îţi doreşti, cum ar fi: „Îmi plac pantofii aceia; mi se par minunaţi”, gândurile tale sunt pozitive. De aceea, ele vor atrage în viaţa ta exact lucrurile care îţi plac (în cazul de faţă pantofii). Atunci când te gândeşti sau vorbeşti despre lucrurile care nu îţi plac, cum ar fi: „O, ce preţ au aceşti pantofi! Este jaf curat!”, gândurile tale sunt negative şi vor atrage în viaţa ta realitatea pe care nu ţi-o doreşti (în cazul de faţă, imposibilitatea de a-ţi cumpăra lucrurile dorite, întrucât nu ai bani).   Marea majoritate a oamenilor vorbesc mai mult despre lucrurile care nu le plac (şi se gândesc la ele) decât despre cele care le plac. De, aceea, ei emană mai multă negativitate decât pozitivitate (iubire), privându-se astfel de foarte multe lucruri bune. Este imposibil să te bucuri de o viaţă minunată dacă nu iubeşti. Oamenii care se bucură de vieţi minunate vorbesc mai mult despre lucrurile care le plac (şi se gândesc la ele) decât despre cele care nu le plac! Invers, cei care se luptă cu dificultăţile vieţii vorbesc mai mult despre lucrurile care nu le plac (şi se gândesc la ele) decât despre cele care le plac! „Există un singur cuvânt care ne poate elibera de toată povara şi de toată durerea vieţii. Acest cuvânt este iubirea.” Sofocle (496-406 Î. Ch.) Dramaturg grec   Vorbeşte despre lucrurile care îţi plac   Atunci când vorbeşti despre dificultăţile cu care te confrunţi, indiferent dacă este vorba de bani, de o relaţie, de o boală sau de scăderea profitului afacerii tale, tu nu vorbeşti despre ceva plăcut. Atunci când comentezi un eveniment negativ despre care ai auzit la ştiri sau vorbeşti despre o persoană al cărei comportament te-a iritat, tu nu vorbeşti despre ceva plăcut.     Atunci când descrii ce zi proastă ai avut, cum ai întârziat la întâlnire, cum ai fost blocat în trafic sau cum ai ratat la mustaţă autobuzul, tu nu vorbeşti despre ceva plăcut. Există multe lucruri minore care se întâmplă în flecare zi. În cazul în care cazi în capcana descrierii şi comentării tuturor lucrurilor neplăcute din viaţa ta, oricât de minore ar fi, acestea vor atrage în scurt timp noi conflicte şi noi dificultăţi cu care te vei confrunta. De aceea, focalizează-te întotdeauna asupra micilor întâmplări fericite ale zilei. Vorbeşte despre întâlnirea care a decurs bine, despre faptul că îţi place să ajungi la timp atunci când ai promis, despre cât de bine este să fii sănătos, despre profitul pe care ţi-ar plăcea să îl obţii. Descrie situaţiile şi interacţiunile din timpul zilei care au decurs minunat.   Vorbeşte întotdeauna despre ceea ce îţi place şi despre ceea ce iubeşti, astfel încât cuvintele tale să atragă în viaţa ta şi mai multă iubire. Dacă nu te gândeşti decât la lucrurile negative din viaţa ta şi dacă vorbeşti la infinit despre ele, la fel ca un papagal, tu îţi creezi singur o închisoare în jurul tău, ca un fel de colivie. Ori de câte ori vorbeşti despre ceea ce nu îţi place, tu adaugi o nouă bară la această colivie şi te separi singur de lucrurile bune pe care ţi le-ar putea oferi viaţa.   Oamenii care trăiesc vieţi minunate vorbesc mai mult despre lucrurile care le plac (pe care le iubesc). În acest fel, toate uşile li se deschid şi ei capătă un acces nelimitat la tot ce are viaţa bun de oferit. De aceea, se simt liberi ca păsările pe cer. Aşadar, dacă doreşti să te bucuri de o viaţă minunată, distruge barele coliviei pe care ţi-ai creat-o singur. Oferă iubire, vorbeşte numai despre ceea ce îţi place, iar iubirea te va elibera! „Atunci veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera.” Iisus (aproximativ 5 Î. Ch., 30 D. Ch.) Fondatorul Creştinismului, în Evanghelia după Ioan 8:32   Nimic nu este imposibil pentru forţa iubirii. Indiferent cine eşti şi cu ce situaţie te confrunţi, forţa iubirii te poate elibera. Cunosc o femeie care a reuşit să îşi distrugă barele coliviei şi să se elibereze exclusiv prin puterea iubirii. După 20 de ani de căsnicie abuzivă, soţul ei a părăsit-o şi a lăsat-o să îşi crească singură copiii. În pofida greutăţilor incredibile cu care s-a confruntat, femeia nu a cultivat niciun resentiment şi niciun gând negativ faţă de fostul ei soţ. Nu l-a vorbit niciodată de rău şi nu a emis decât gânduri pozitive referitoare la noul soţ, perfect şi minunat, pe care şi-l dorea, şi la visul ei de a călători în Europa. Deşi nu avea bani pentru o astfel de excursie, femeia s-a înscris la una şi şi-a făcut un paşaport. Mai mult, şi-a cumpărat diferite articole de care ar fi avut nevoie în timpul călătoriei.     Ei bine, ea l-a cunoscut pe noul ei soţ, iar acesta s-a dovedit a fi într-adevăr perfect şi minunat. După ce s-a măritat cu el, s-a mutat în casa lui din Spania, unde duce şi astăzi o viaţă fericită. Această femeie a refuzat să vorbească vreodată despre lucrurile nefericite din viaţa ei, preferând să se gândească numai la ceea ce îşi dorea. Procedând astfel, ea s-a eliberat de povară şi de suferinţă, ajungând să se bucure de o viaţă minunată.   Şi tu îţi poţi schimba viaţa, întrucât dispui de capacitatea infinită de a vorbi numai despre lucrurile care îţi plac (şi de a te gândi la ele), atrăgându-le astfel în viaţa ta! De fapt, puterea de care dispui este chiar mult mai mare decât această capacitate, întrucât legea atracţiei răspunde nu doar la gândurile pline de iubire, ci şi la sentimentele de acest fel. Aşadar, trebuie să simţi iubirea dacă doreşti să îi struneşti puterea!   „Iubirea este împlinirea legii.” Sfântul Pavel (aproximativ 5-67) Apostol Creştin, în Scrisoarea către Romani 13:10       AFIRMAŢII CARE EMANĂ PUTERE     ● Iubirea nu este niciodată slabă, gingaşă sau delicată. Ea este forţa pozitivă a vieţii! Iubirea este cauza oricărei realităţi pozitive sau bune. ● Tot ce îţi doreşti să devii, să faci sau să ai derivă din iubire.   ● Forţa pozitivă a iubirii poate crea orice realitate benefică, poate spori lucrurile bune din viaţă şi poate schimba orice situaţie negativă.   ● În fiecare zi şi în fiecare clipă tu faci o alegere şi te decizi dacă doreşti sau nu să iubeşti şi să struneşti puterea pozitivă a iubirii.   ● Legea atracţiei este legea iubirii. Aceasta este legea care îţi guvernează viaţa.   ● Tu nu poţi primi decât ceea ce dăruieşti. Dacă dăruieşti pozitivitate, primeşti automat pozitivitate. Dacă dăruieşti negativitate, primeşti automat negativitate.   ● Viaţa nu se petrece pur şi simplu. Tot ceea ce îţi oferă ea este ceea ce ai dăruit tu cândva.   ● Indiferent dacă gândurile şi sentimentele tale sunt pozitive sau negative, ele se întorc la tine cu precizia unui ecou.   ● Oamenii care trăiesc vieţi minunate vorbesc mai mult despre lucrurile care le plac (şi se gândesc la ele) decât despre cele care nu le plac.   ● Descrie şi comentează numai lucrurile bune care ţi s-au întâmplat de-a lungul zilei. Vorbeşte numai despre ceea ce îţi place. În acest fel, le vei atrage în viaţa ta.   ● Tu ai capacitatea infinită de a vorbi numai despre lucrurile care îţi plac (şi de a te gândi la ele). De aceea, tu ai capacitatea infinită de a atrage în viaţa ta tot ceea ce îţi doreşti!   ● Iubeşte. Atunci când iubeşti, tu te foloseşti de puterea primordială a Universului.  

Adele Faber • Elaine Mazlish Lisa Nyberg • Rosalyn Anstine Templeton       Comunicarea eficientă cu copiii Acasă şi la şcoală Ediţia a IlI-a       Traducere din limba engleză de IRINA NEGREA                                 ADELE FABER este absolventă a Queens College, fiind licenţiată în artă teatrală; a obţinut o diplomă de master în educaţie la Universitatea din New York şi a predat în câteva licee din New York timp de opt ani. ELAINE MAZLISH este absolventă a Universităţii din New York, licenţiată în artă teatrală şi a lucrat cu copii la Grosvenor House şi căminul Lenox Hill. De asemenea, este artist profesionist şi compozitor. Prima colaborare dintre cele două autoare s-a concretizat prin apariţia volumului Liberated Parents, Liberated Children, în care îşi împărtăşesc experienţa acumulată în cei zece ani de practică alături de psihologul pentru copii Haim Ginott, în cadrul grupului de pregătire pentru părinţi. Volumul a câştigat premiul Christopher, fiind considerat un „succes literar care promovează cele mai înalte valori ale spiritului uman". După publicarea cărţii, ambele autoare au călătorit în toată lumea pentru aşi prezenta în faţa părinţilor, a profesorilor, tuturor persoanelor implicate în educarea copiilor, cursurile şi seminariile lor pline de umor şi inspiraţie. Activitatea lor ulterioară în ceea ce priveşte preşcolarii, adolescenţii şi părinţii a fost concentrată într-un documentar TV, transmis în serial de postul CBS. Experienţa acumulată a condus la apariţia mai multor lucrări de mare succes, vândute în milioane de exemplare (ima dintre acestea nominalizată în topul de carte al publicaţiei New York Times), şi la susţinerea de seminarii care le-au dat părinţilor ocazia de a exersa capacităţile de comunicare predate în fiecare dîntre cărţile publicate de ele. Lucrarea de faţă este câştigătoare a premiului de excelenţă pentru probleme familiale în procesul de educaţie, acordat de Child Magazine. Cele două autoare simt membre de onoare ale Facultăţii New School for Social Research din New York şi Family Life Institute al C.W. Post College din cadrul Long Island University. Ele au participat la importante discuţii televizate în cadrul emisiunii realizate de Oprah, „Good Morning America". La elaborarea acestei cărţi au mai participat LISA NYBERG — profesoară la Brattain Elementary School din Springfield, Oregon, şi RosALYN TEMPLETON — profesoară formatoare la Bradley University din Peoria, Hlinois.             CUM S-A NĂSCUT IDEEA DE A SCRIE ACEASTĂ CARTE   Germenele acestei cărţi a încolţit pe vremea când, ca tinere mame, participam la întnmirile vmui grup de părinţi condus de regretatul psiholog pentru copii, doctorul Haim Ginott. După fiecare şedinţă, mergeam cu maşina acasă împreună şi ne minunam de eficienţa noilor abilităţi de comunicare pe care le deprindeam, regretând, totodată, faptul că nu le cimoscuserăm cu ani în urmă, ahmci când meseria noastră era de a lucra cu copiii — una dintre noi în liceele din New York City, iar cealaltă în diferite locuinţe din Manhattan. Nu aveam cum să anticipăm atunci ceea ce urma să se dezvolte din acea experienţă iniţială. Două decenii mai târziu, cărţile pe care le scrisesem pentru părinţi depăşiseră tirajul de două milioane de exemplare vândute şi fuseseră traduse în peste zece limbi; conferinţele pe care le ţinusem în aproape fiecare stat din SUA şi în aproape fiecare provincie din Canada atrăseseră un public numeros şi entuziast; peste 50 000 de grupuri folosiseră programele noastre audio şi video pentru seminarii, în diferite locuri de pe mapamond, cum ar fi Nicaragua, Kenya, Malaiezia sau Noua Zeelandă; şi, în toată acea perioadă de 20 de ani, aflam neîncetat de la profesori ce schimbări introduseseră la clasă, după ce fie asistaseră la prelegerile noastre, fie participaseră la cursurile ţinute de noi sau citiseră vreuna dintre cărţile     noastre. Inevitabil, ne îndemnau să scriem o carte similară şi pentru ei. Un profesor din Troy, Michigan, scria: „După ce am adunat o experienţă de mai bine de 20 de ani lucrând cu elevi turbulenţi şi vulnerabili, am fost sincer uimit de numărul strategiilor pe care le-am învăţat din cărţile scrise de voi pentru părinţi... în prezent, specialiştii districtului în care lucrez pe post de consultant pentru profesori proiectează un nou plan referitor la disciplina în şcoli. Am ferma convingere că informaţiile din cartea voastră trebuie să servească drept piatră de temeUe acestui nou plan. V-aţi gândit să scrieţi o carte special pentru profesori?" O asistentă socială de la o şcoală din Florissant, Missouri, ne-a scris: „Recent, le-am dat părinţilor din districtul meu programul vostru pentru seminar, intitulat „Cum să le vorbeşti copiilor pentru a te asculta". Una dintre mame, care este şi profesoară, a început să aplice noile metode la ea în clasă şi a observat, astfel, o diminuare considerabilă a problemelor comportamentale. Rezultatul a fost remarcat de către directoarea instituţiei, care era foarte îngrijorată de înmulţirea cazurilor de pedepse corporale şi eliminări în şcoala ei. A fost atât de impresionată de schimbările produse în acea clasă, încât m-a rugat să organizez un seminar pentru tot corpul didactic." Consecinţele au fost spectaculoase. A fost înregistrată o scădere însemnată a „cererilor" de corecţie, o diminuare a numărului de eliminări, o reducere a absenteismului, iar, după toate aparenţele, respectul de sine a crescut în toată şcoala.    

Intreaba-te de ce de Sinek Simon INTRODUCERE De ce să începem prin a ne întreba DE CE? Lucrarea de faţă vorbeşte despre un model care apare în mod firesc, un mod de a gândi, de a acţiona şi de a comunica ce le conferă anumitor lideri abilitatea de a‑i inspira pe cei din jur. Deşi se poate ca aceşti „lideri înnăscuţi" să fi venit pe lume meniţi fiind să‑i inspire pe ceilalţi, nu vorbim despre o abilitate rezervată exclusiv acestora. Fiecare dintre noi putem deprinde modelul aferent. Cu puţină disciplină, orice lider sau organizaţie îi poate inspira pe cei din jur, atât din interior, cât şi din exterior, ajutându‑i să îşi îmbunătăţească propriile idei şi viziuni. Cu toţii putem învăţa să conducem. Scopul acestei cărţi nu este pur şi simplu acela de a încerca să remedieze ceea ce nu funcţionează, ci am scris‑o mai degrabă ca pe un ghid care să ne ajute să ne concentrăm şi să potenţăm ceea ce are, într‑adevăr, rezultate. Nu mi‑am propus să critic soluţiile propuse de alţi autori. Cele mai multe dintre răspunsurile pe care le obţinem, atunci când sunt bazate pe dovezi solide, sunt perfect valide. Cu toate acestea, dacă începem prin a ne pune întrebările greşite, dacă nu înţelegem cauza, atunci chiar şi răspunsurile corecte ne îndreaptă în cele din urmă în direcţia greşită. Adevărul, aşa cum vei vedea, iese întotdeauna la iveală. Exemplele prezentate în continuare sunt cele ale unor persoane sau organizaţii care au îmbrăţişat în mod firesc acest tipar ‑ mai exact, ale celor care au început prin a se întreba DE CE. 1. Scopul era unul ambiţios. Interesul publicului larg era foarte ridicat. Specialiştii erau nerăbdători să îşi aducă contribuţia. Banii erau disponibili de pretutindeni. Înarmat cu toate ingredientele posibile pentru obţinerea succesului, Samuel Pierpont Langley şi‑a propus, la începutul anilor 1900, să devină prima persoană care avea să piloteze un avion. Avea o reputaţie extraordinară şi era ofiţer senior la Institutul Smithsonian, un profesor de matematică care lucrase, printre altele, şi la Harvard. Printre prietenii lui se numărau unii dintre cei mai puternici oameni de afaceri sau din sfera guvernamentală, inclusiv Andrew Carnegie şi Alexander Graham Bell. Langley a obţinut fonduri în valoare de 50.000 de dolari din partea Departamentului de Stat pentru Război pentru a‑şi finanţa proiectul ‑ o sumă uriaşă în perioada aceea. A strâns laolaltă cele mai strălucite minţi ale vremii ‑ o veritabilă echipă de vis, formată din personalităţi extrem de talentate. Langley şi oamenii lui foloseau cele mai bune materiale, iar presa îi urmărea pretutindeni. Persoane din toată ţara erau fascinate de povestea lor, aşteptând să citească despre momentul în care avea să îşi atingă scopul. Alături de echipa pe care şi‑o formase şi având la îndemână resursele acelea ample, succesul îi era garantat. Aşa să fie? La câteva sute de mile distanţă, Wilbur şi Orville Wright lucrau la propriul lor aparat de zbor. Pasiunea acestora pentru zbor era atât de intensă încât au inspirat un grup de oameni dedicaţi din Dayton, Ohio, prin entuziasmul şi angajamentul lor. Nimeni nu le‑a finanţat proiectul. Nu a existat nici un împrumut garantat de guvern. Nici legături la nivel înalt. Nici măcar o singură persoană din echipa lor nu avea studii aprofundate şi nu absolvise vreo facultate, nici măcar Wilbur sau Orville. Însă toţi aceşti oameni au început să lucreze împreună într‑un modest magazin de biciclete şi şi‑au transformat visul în realitate. Pe 17 decembrie 1903, au fost martorii primului zbor din istorie. Cum de a fost posibil ca fraţii Wright să reuşească acolo unde o echipă mult mai bine dotată, finanţată şi experimentată nu a putut să o facă? Nu a fost vorba nicidecum de noroc. Atât fraţii Wright, cât şi Langley erau extrem de motivaţi. Toţi trei aveau o etică a muncii bine reliefată, dar şi o orientare ştiinţifică. Urmăreau exact acelaşi scop, însă doar fraţii Wright i‑au putut inspira pe cei din jur, conducându‑şi echipa astfel încât să poată dezvolta cu adevărat o tehnologie care să schimbe pentru totdeauna lumea. Doar fraţii Wright au început prin a se întreba DE CE. 2. În 1965, studenţii din campusul Universităţii Berkeley, California, au fost primii care şi‑au dat foc formularelor prin care erau chemaţi să se înroleze în armată, pentru a protesta vizavi de implicarea Statelor Unite în Războiul din Vietnam. Nordul Californiei era dominat de sentimente antiguvernamentale şi de lupte împotriva sistemului; imaginile cu revoltele din Berkeley şi Oakland s‑au răspândit în jurul lumii, alimentând mişcări de simpatie faţă de manifestanţi pe tot teritoriul Statelor Unite, dar şi în Europa. Dar abia în 1976, la aproape trei ani de când America îşi retrăsese trupele din Vietnam, a izbucnit o altfel de revoluţie. Autorii acesteia îşi propuseseră să aibă un impact, şi încă unul foarte mare, şi chiar să pună sub semnul întrebării modul în care oamenii percepeau felul în care funcţiona lumea. Însă aceşti tineri revoluţionari nu aruncau cu pietre şi nici nu ridicau armele împotriva vreunui regim totalitar. În schimb, au decis să învingă sistemul cu propriile lui arme. Pentru Steve Wozniak şi Steve Jobs, cofondatorii Apple Computers, terenul de luptă era reprezentat de lumea afacerilor, iar arma aleasă ‑ computerul personal. Revoluţia PC‑urilor a început să se declanşeze atunci când Wozniak a înfiinţat Apple I. Fiind abia la început, tehnologia era considerată adresându‑se în principal companiilor. Computerele erau mult prea complicate şi destul de scumpe pentru o persoană obişnuită. Însă Wozniak, un individ care nu era deloc motivat de bani, şi‑a imaginat un scop mai nobil în care să fie folosită tehnologia. Dacă ar fi putut găsi o modalitate ca un computer să ajungă în casele oamenilor ‑ se gândea el ‑ atunci respectivul computer ar fi putut oferi aproape oricui capacitatea de a îndeplini o mare parte dintre funcţiile de care se ocupa o companie foarte bine dotată. Computerul personal ar fi putut modifica terenul de joacă şi să schimbe astfel lumea. Woz a conceput Apple I şi a perfecţionat tehnologia odată cu Apple II, astfel încât să fie uşor de folosit şi toată lumea să şi‑l poată permite. Indiferent cât este de vizionară sau de strălucită, o idee extraordinară sau un produs foarte bun nu valorează nimic dacă nimeni nu vrea să le cumpere. Prietenul cel mai bun al lui Wozniak de la acea vreme, Steve Jobs, de 26 de ani, ştia exact ce anume trebuie să facă. Deşi avea experienţă în vânzarea de componente electronice, Jobs se dovedise a fi mai mult decât un bun comerciant. Voia să facă ceva care să schimbe lumea, iar cea mai bună modalitate era să construiască o companie. Apple era instrumentul pe care l‑a folosit ca să declanşeze propria revoluţie. În primul an de activitate, în condiţiile în care comercializa un singur produs, Apple a avut venituri de un milion de dolari. În al doilea an, vânzările au crescut la 10 milioane. În al patrulea an au vândut computere în valoare de 100 de milioane de dolari. Şi, în doar şase ani, Apple Computer era o companie în valoare de 1 miliard de dolari, cu peste 3.000 de angajaţi. Jobs şi Woz nu au fost singurii care au contribuit la revoluţia computerelor personale. Nu au fost unicii tipi isteţi din acest domeniu; de fapt, nici măcar nu ştiau prea multe despre afaceri. Apple nu este specială prin prisma abilităţii sale de a construi o companie cu o dezvoltare atât de rapidă şi nici a capacităţii de a gândi diferit computerele personale. Ci a faptului că a putut repeta permanent modelul iniţial. Spre deosebire de competitorii săi, Apple a provocat cu succes modul de gândire tradiţional din industria computerelor, a aparatelor electronice mici, a industriei muzicale, a telefoanelor mobile şi, în general, a divertismentului. Şi motivul este unul simplu. Apple inspiră. Apple a început prin a se întreba DE CE. 3. Nu era perfect, însă era complex. Nu era singurul care avusese de suferit în America de dinaintea războiului pentru drepturile civile şi mai existau o mulţime de oratori carismatici. Dar Martin Luther King Jr. avea un dar. Ştia cum să inspire oamenii. Dr. King era conştient că dacă era ca mişcarea pentru drepturile civile să aibă succes, dacă avea să se producă o schimbare reală şi de durată, ar fi fost nevoie de mult mai multe persoane în afară de el şi de aliaţii săi apropiaţi. Era nevoie de mai mult decât de nişte simple cuvinte şi discursuri elocvente. Era nevoie de oameni, de zeci de mii de cetăţeni obişnuiţi, uniţi de o singură viziune, pentru a schimba ţara din temelii. Pe 28 august 1963, la ora 11 dimineaţa, trimiteau un mesaj la Washington, în care spuneau că e timpul ca America să o apuce pe un nou drum. Organizatorii mişcării pentru drepturile civile nu au trimis mii de invitaţii şi nici nu exista un site pe internet cu ajutorul căruia să se promoveze data manifestaţiei. Însă oamenii au venit. Şi au continuat să vină. Un sfert de milion de persoane au ajuns în capitala naţiunii exact la timp ca să audă cuvintele imortalizate în istorie, rostite de un om care a condus mişcarea ce avea să schimbe pentru totdeauna istoria Americii: „Am un vis". Abilitatea de a atrage atât de mulţi oameni din întreaga ţară, de toate rasele, care să se strângă împreună în acea zi, exact la momentul oportun, presupune ceva special. Deşi şi alţii ştiau ce anume trebuie schimbat astfel încât să fie instaurate drepturile civile. Martin Luther King a fost cel capabil să inspire întreaga ţară să se schimbe, nu doar în folosul unei minorităţi, ci spre binele tuturor. Martin Luther King a început prin a se întreba DE CE. * * * Există lideri şi există cei care conduc. Cu doar 6% cotă de piaţă în Statele Unite şi 3% în toată lumea, Apple nu este principalul producător de computere. Cu toate acestea, compania conduce detaşat industria computerelor, fiind acum lider şi în alte domenii. Experienţa lui Martin Luther King nu era unică în lume, dar cu toate acestea a inspirat schimbarea unei naţiuni întregi. Fraţii Wright nu erau cei mai puternici concurenţi din cursă care să efectueze primul zbor cu avionul, dar ne‑au condus într‑o nouă eră a aviaţiei, schimbând astfel din temelii epoca în care trăim. Scopul lor nu era diferit de al altora, iar sistemele şi procesele propuse de ei au fost imitate cu uşurinţă. Cu toate acestea, fraţii Wright, Apple şi Martin Luther King au ieşit în evidenţă. S‑au distanţat de norme, iar impactul pe care l‑au avut nu poate fi atât de simplu de egalat. Sunt membrii unui grup foarte select de lideri care au făcut ceva foarte, foarte special. Şi ne inspiră. Aproape fiecare persoană sau organizaţie trebuie să îi motiveze pe ceilalţi să acţioneze dintr‑o anumită perspectivă sau alta. Unii vor să motiveze o decizie de cumpărare. Alţii caută sprijin sau un vot. Unii încearcă să‑i motiveze pe cei din jur să lucreze mai mult sau mai inteligent ori pur şi simplu să urmeze regulile. Abilitatea de a motiva oamenii nu este dificilă, luată ca atare. De obicei este legată de un factor extern. Stimulentele tentante sau ameninţarea unei pedepse vor atrage de cele mai multe ori comportamentul dorit. General Motors, de exemplu, a motivat atât de bine oamenii să îi cumpere produsele încât au vândut mai multe automobile decât orice alt producător din lume timp de 77 de ani. Însă, deşi erau lideri în industrie, nu o dominau. Marii lideri, în schimb, sunt capabili să îi inspire pe ceilalţi să acţioneze. Cei care îi pot inspira pe ceilalţi le oferă un sentiment al scopului sau al apartenenţei, care are o foarte mică legătură cu orice alt stimulent extern sau beneficiu dobândit. Cei care conduc cu adevărat sunt capabili să‑şi facă adepţi, care acţionează nu fiindcă sunt obligaţi, ci fiindcă sunt inspiraţi. Pentru aceştia din urmă, motivaţia de a acţiona este una profund personală. Este mult mai puţin probabil ca ei să fie impulsionaţi de stimulente. Cei care sunt inspiraţi sunt dispuşi să plătească un preţ sau să treacă de anumite inconveniente, chiar dacă au de suferit la nivel personal. Cei care sunt capabili să inspire îşi vor face adepţi ‑ suporteri, votanţi, clienţi ‑ care vor acţiona spre binele tuturor, nu fiindcă aşa trebuie, ci fiindcă aşa îşi doresc. Deşi relativ puţini la număr, organizaţiile şi liderii care au abilitatea înnăscută de a ne inspira au trăsături diverse. Pot fi regăsiţi atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Lucrează în absolut toate domeniile ‑ vânzând direct clienţilor sau altor companii. Indiferent de locul unde îi întâlneşti, au o anumită influenţă în domeniul lor de activitate. Au cei mai loiali clienţi şi cei mai loiali angajaţi. Au tendinţa să obţină un profit mult mai mare decât omologii lor din acelaşi domeniu. Sunt mult mai inovatori şi, cel mai important, sunt capabili să susţină toate aceste lucruri pe termen lung. Mulţi dintre ei schimbă faţa unei industrii. Alţii pot schimba chiar lumea întreagă. Fraţii Wright, Apple şi dr. King sunt doar trei exemple. Harley‑Davidson, Disney şi Southwest Airlines sunt altele trei. John F. Kennedy şi Ronald Reagan au fost, şi ei, capabili să îi inspire pe ceilalţi. Indiferent de mediul din care provin, au cu toţii ceva în comun. Toţi aceşti lideri şi companii care inspiră, indiferent de mărimea lor sau de domeniul în care activează, gândesc, acţionează şi comunică exact la fel. Şi se deosebesc total de restul lumii. Ce‑ar fi dacă am putea cu toţii să gândim, să acţionăm sau să comunicăm aşa cum o fac cei care ne inspiră? Îmi imaginez o lume în care abilitatea de a inspira este pusă în practică nu doar de câţiva aleşi pe sprânceană, ci de marea majoritate a oamenilor. Studiile arată că peste 80% dintre americani nu au locul de muncă pe care l‑au visat. Dacă mai mulţi oameni ar şti cum să construiască organizaţii care să inspire, am putea trăi într‑o lume în care această statistică s‑ar inversa ‑ o lume în care 80% ar fi satisfăcuţi de viata lor profesională. Cei cărora le place să meargă la serviciu sunt mult mai productivi şi mult mai creativi. Ajung acasă mai bucuroşi şi au nişte familii mai fericite. Îşi tratează mai bine colegii, potenţialii clienţi sau consumatorii. Angajaţii inspiraţi îşi aduc contribuţia la companii mai puternice şi la nişte economii solide. De aceea am şi scris această carte. Sper ca cititorii mei să‑i inspire pe ceilalţi să facă lucruri care să îi inspire pe ei, la rândul lor, astfel încât împreună să putem construi companii, economii şi o lume în care încrederea şi loialitatea să reprezinte regula, nu excepţia. Lucrarea de faţă nu are menirea să îţi spună ce să faci sau cum să procedezi. Scopul ei nu este să îţi ofere o direcţie de acţiune, ci o cauză. Pentru cei care au mintea deschisă la idei noi, care încearcă să aibă succes pe termen lung şi care cred că pentru asta au nevoie de ajutorul celorlalţi, propun o provocare. Începând chiar din acest moment, începe prin a te întreba DE CE.

 

PARTEA I ARTA DE A INFLUENŢA OAMENII CAPITOLUL I – Dacă vreţi să adunaţi mierea nu răsturnaţi stupul În primăvara aceea, oraşul New-York asistă la cea mai senzaţională vânătoare ele oameni ce s-a văzut vreodată. După săptămâni de cercetări, “Two Gim” Crowley, omul cu două revolvere, asasinul, gangsterul care nu fuma şi nu bea, fu prins în cursă in apartamentul iubitei sale din West End Avenue.   O sută cincizeci de poliţişti îl asediară în ascunzătoarea lui de la ultimul etaj al imobilului! Făcând găuri în acoperiş ei încercară să-1 oblige să iasă cu ajutorul gazelor lacrimogene. Apoi, aşezară mitralierele pe clădirile învecinate şi, timp de mai bine de un ceas, unul din cartierele cele mai elegante ale New-Yorkului răsună de şuierul gloanţelor şi de pârâitul mitralierelor. Ascuns după un fotoliu, Crowley trăgea fără încetare asupra poliţiei. Zece mii de spectatori surescitaţi urmăreau bătălia. Nu se mai văzuse nimic asemănător pe străzile New-Yorkului. După ce l-a prins, şeful poliţiei, Mullrooney, a declarat: “Omul acesta este unul dintre cei mai periculoşi criminali pe care i-am cunoscut. Ucide pentru nimic”.   Ce gândea Crowley despre asta ? De pildă, s-a aflat că, în timp ce împuşcăturile se înteţeau în juru-i, el scria o scrisoare destinată acelora ce-i vor găsi cadavrul. Sângele scurs din rănile ce le avea pătau în roşu hârtia. In scrisoare el afirma următoarele: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”. Cu puţin înainte de acest eveniment, Crowley se găsea la ţară, aproape de Long Island. Un poliţist s-a apropiat de maşina lui şi i-a zis: ,,Arată-mi permisul dumitale”. Fără a spune o vorbă, Crowley şi-a scos pistoalele şi l-a ciuruit pe nenorocit cu o grindină de gloanţe. În timp ce poliţistul se prăbuşea, banditul a sărit de la volanul maşinii sale şi, luând arma acestuia, a mai tras un glonte asupra corpului deja inert. Acesta era asasinul care declara senin că: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”.   Srowley a fost condamnat la scaunul electric. Când a sosit ziua osândei, la Sing-Sing, poate gândiţi că a zis spăşit “lată-mi pedeapsa pentru a fi ucis”. Nu, el a exclamat: “Iată, sânt pedepsit fiindcă am vrut să mă apăr”. Morala acestei povestiri este că “Two Gun” Crowley nu se socotea defel vinovat. Este aceasta o atitudine extraordinară la un criminal ? Dacă aşa gândiţi, atunci ce spuneţi de următoarea mărturisire: “Mi-am irosit cei mai buni ani ca să dăruiesc plăceri şi distracţii oamenilor şi care mi-a fost răsplata ? Insulte şi viaţa unui câine hăituit!”.   Cine spune asta? Nimeni altul decât Al Capone, fostul inamic public nr. 1, cel mai sinistru şef de bandă care a îngrozit vreodată Chicago-ul. Capone nu se condamnă singur. El se socotea un adevărat binefăcător public, un binefăcător neînţeles, tratat cu nerecunoştinţă. Acelaşi lucru îl spunea şi Dutch Schultz înainte de a cădea sub gloanţele gangsterilor din New-York. Dutch Schultz, una din bestiile cele mai înrăite, cele mai notorii din New-York, a declarat, în cursul unei întrevederi cu un ziarist, că este un binefăcător public. Şi o credea. Am câteva scrisori foarte interesante ale d-lui Lawes, directorul faimosului penitenciar SingSing. El ne asigură că “puţini criminali de la Sing-Sing se consideră răufăcători. Ei se cred la fel de normali ca şi alţi oameni. Ei raţionează, explică, vă vor spune de ce au fost obligaţi să spargă o casă de bani sau să apese pe trăgaci. Printr-un raţionament logic sau amăgitor, cea mai mare parte a lor se străduieşte să justifice în proprii ochi actele antisociale comise şi declară dezinvolt că întemniţarea lor este absolut nedreaptă.   Dacă Al Capone, “Two Gun” Crowley, Dulci” Schultz şi toţi ticăloşii închişi se consideră nevinovaţi, ce gândesc despre ei înşişi oamenii pe care-i întâlnim în fiecare zi ? Regretatul John Wanamaker, proprietarul marelui magazin ce-i poartă numele, mărturisea odată “De treizeci de ani am înţeles că a critica pe cineva este inutil. Mi-e greu să-mi îndrept propriile defecte, dar să mă mai chinuiesc pentru faptul că oamenii sînt imperfecţi şi că Dumnezeu nu a socotit că trebuie să împartă tuturor la fel darul inteligenţei”. Wanamaker deprinsese de timpuriu această învăţătură. Eu am luptat timp do o treime de secol înainte de a observa prima licărire a acestui adevăr: în 99 la sută din situaţii omul se socoteşte nevinovat, oricare ar fi enormitatea greşelii sale. Critica este deşartă pentru că ea pune individul în defensivă şi-l împinge să se justifice. Critica este primejdioasă fiindcă ea răneşte amorul propriu şi stârneşte ranchiuna. În armata germană, un soldat nu avea dreptul de a depune o plângere imediat ce a fost ofensat. El trebuia întâi să-şi înăbuşe furia şi să se calmeze. Dacă îşi formula reclamaţia imediat, era pedepsit, în numele a tot ce este sfânt, de ce nu avem şi noi o astfel de lege pentru părinţii mustrători, pentru femeile plângăreţe, pentru patronii irascibili şi pentru întreaga hoardă odioasă de nemulţumiţi Iată, de exemplu, scandalul petrolului de la Ţenpot Dome. Timp de mai mulţi ani jurnalele au fremătat de indignare. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva in America. Iată faptele: Albert Fall, ministru de interne sub guvernul Harding, a fost însărcinat să arendeze terenurile petrolifere ale guvernului de la Elk Hill şi Teapot Dome, terenuri destinate apoi spre folosinţa marinei. în loc să organizeze o licitaţie, Fall a cedat direct îmbelşugatul contract amicului său Edward Doheny. Iar Doheny, la rândul lui, i-a dat ministrului ceea ce el a numit “un împrumut” de 100 000 dolari.   Apoi, Fall a expediat imediat un detaşament de soldaţi americani în această regiune petroliferă pentru a goni pe concurenţii ale căror puţuri megieşe trăgeau petrolul din rezervoarele de la Elk Hill. A-ceşti concurenţi, expulzaţi astfel cu baionetele şi puştile, s-au îmbulzit în faţa tribunalelor. Şi au făcut să izbucnească scandalul de la Teapot Dome. Din cloaca astfel dezvăluită s-a ridicat o duhoare atât de infectă încât a ruinat administraţia lui Harding, a scârbit o naţiune întreagă, a fost gata să destrame partidul Republican şi l-a adus pe AI. Fall în dosul gratiilor.   Fall a fost condamnat cum puţin oameni politici au fost vreodată. Credeţi că s-a căit ? Nu. Câţiva ani mai târziu, Herbert Hoover insinua într-un discurs că moartea preşedintelui Harding ş-a datorat nelinişti şi chinului suferit din pricina trădării unui amic. Când doamna Fall a auzit aceasta a sărit ca arsă, strigând: “Ce! Harding trădat de Fall! Nu, soţul meu nu a trădat pe nimeni. Această casă încărcată cu aur nu ar ajunge să-i ispitească! El a fost cel trădat, crucificat şi pus la stâlp”. Iată o manifestare tipică a naturii umane: vinovatul blamează pe toată lumea, afară de sine însuşi. Dar toţi suntem făcuţi la fel. Astfel că, dacă mâine am fi ispitiţi să criticăm pe cineva, să ne amintim de Al Capone, Crowley şi AL Fall. Critica este ca porumbelul călător: revine mereu la punctul de plecare. Să ne spunem că .persoana pe care dorim s-o blamăm şi s-o îndreptăm va face să se justifice şi să ne condamne la rându-i. Sau, ca atâţia alţii, va exclama: “Nu văd cum aş fi putut face altfel”. Cunoaşteţi vreo persoană pe care aţi vrea s-o îndreptaţi? Da? Perfect. O idee excelentă. Dar de ce n-aţi începe cu dv. înşivă ? Ar fi mult mai de folos decât de a încerca a corija pe alţii şi… mult mai puţin primejdios.   “Când bătălia începe in noi înşine, ne îndreptăm către perfecţiune”, zicea poetul englezul Robert Browning. Să începem prin a ne îndrepta pe noi înşine. Confucius spunea: “Nu te plânge de zăpada ce se găseşte pe acoperişul vecinului, când propriul tău prag este necurăţat”. Când eram tânăr eram foarte pretenţios şi mă străduiam să impresionez pe toată lumea. Într-o zi am trimis o scrisoare stupidă lui Richard Hardin Davis, scriitor de glorie în literatura americană. Din nenorocire, cu câteva săptămâni înainte primisem o depeşă de la o persoană care adăugase această adnotaţie: “Dictată dar necorectată”. Formula îmi plăcuse. Mi se părea că îţi dă aerul unui personaj important, covârşit de treabă! Eram departe de a fi prea ocupat, dar doream să mă înalţ în ochii lui Davis, aşa că am încheiat scurta mea notă cu aceeaşi expresie: “Dictată dar necorectată”.   Romancierul îmi restitui scrisoarea împodobită doar de această observaţie: “Grosolănia d-tale nu este egalată decât de stupiditatea ce te defineşte”. Adevărat că făcusem o gafă şi meritasem, fără îndoială această injurie. Dar – este omeneşte – ii detestam pe Davis pentru umilinţa ce mi-o servise. Şi furia mea a rămas vie, atât de vie încât atunci când am aflat de moartea sa, zece ani mai târziu, singura amintire ce s-a trezit în mine – mi-e ruşine s-o mărturisesc – a fost doar răul ce mi-l făcuse. Dacă vreţi să iscaţi furii ce vor mocni ani de-a rândul şi vor stărui până la moarte adresaţi-vă acelora care vă aduc critici usturătoare. Veţi vedea rezultatul, chiar dacă aceste critici vi se par perfect justificate. Când vă adresaţi unui om, amintiţi-vă că nu vorbiţi numai unei făpturi logice, ci şi unei făpturi emotive, unei creaturi dominate de orgoliul şi amorul ei propriu.   Critica este o scânteie primejdioasă, o scânteie ce poate provoca o explozie în pulberăria vanităţii Aceste explozii au grăbit nu de puţine ori moartea unor oameni. Din pricina criticilor dure cu care fost copleşit sensibilul Thomas Hardy, unul dintre scriitorii cei mai remarcabili ai literaturii englez acesta a părăsit pentru totdeauna meşteşugul său de romancier. Benjamin Franklin, brutal şi neîndemânatic în tinereţe, a devenit la maturitate un atât de fin psiholog şi a învăţat atât de bine arta de a conduci oamenii, încât a fost numit ambasador al Statelor Uni te în Franţa. Secretul succesului ? Iată-l: ,,Nu vreau sa critic pe nimeni… vreau să spun tot binele pe care-l ştiu despre oricine”   Un prost este în stare să critice, să condamn; şi să plângă; este ceea ce, de altminteri, fac toţi proştii. Trebuie însă nobleţe pentru a înţelege şi ierta.   ,,Un om mare îşi arată măreţia în felul cum tratează pe oamenii mici spunea Carlyle. În loc da a condamna pe oameni, să încercăm a-i înţelege. Să încercăm a descoperi mobilul acţiunilor lor. lată ceea ce este mai folositor şi mai plăcut decât a critica, iată ce ne face mai îngăduitori, mai înţelegători şi mai buni”. A şti totul înseamnă a ierta totul! Nu spunea doctorul Johnson că… ,.nici Dumnezeu nu vrea să judece pe om înainte de sfârşitul zilelor lui” ? De ce am fi noi mai exigenţi decât Dumnezeu?   download carte :