George R.R. Martin

Regii nisipurilor de George R.R. Martin CALEA CRUCII ŞI A DRAGONULUI Traducere din limba engleză CĂTĂLIN TENIŢĂ   — Erezie, îmi spuse el. Apele sălcii ale bazinului tremurară uşor. — Alta? am întrebat eu. Sunt atât de multe în zilele noastre. Seniorul meu Comandant se arătă nemulţumit de acest comentariu. Îşi schimbă poziţia cu greutate, trimiţând vălurele în tot bazinul. Unul se sparse de margine şi o pânză de apă se scurse pe dalele camerei de primire. Încălţările mele erau din nou ude. Am acceptat asta filosofic. Încălţasem cele mai proaste ghete, conştient fiind că picioarele ude erau una dintre consecinţele inevitabile când răspundeam la convocarea lui Torgathon Nine-Klariis Tun, bătrân al neamului ka-Thane şi de asemenea arhiepiscop de Vess, Cel Mai Înţelept Părinte al Celor Patru Jurăminte, Mare Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos şi consilier al Sfinţiei Sale, papa Daryn al XXI-lea al Noii Rome. — De-ar fi atâtea erezii câte stele pe cer, una singură n-ar fi mai puţin periculoasă, rosti solemn arhiepiscopul. În calitate de Cavaleri ai lui Cristos este menirea noastră să luptăm cu fiecare dintre ele. Şi trebuie să adaug că această nouă erezie este deosebit de ticăloasă. — Da, Seniore Comandant, am răspuns. N-am vrut să o iau în derâdere. Îmi cer iertare. Misiunea pe Finnegan a fost solicitantă. Am sperat să vă cer să mă învoiţi de la îndatoririle mele pentru o vreme. Am nevoie de odihnă, de timp pentru meditaţie şi refacere. — Odihnă? Arhiepiscopul se mişcă iarăşi în bazin. Cea mai uşoară schimbare de poziţie a imensului său corp era de ajuns ca să arunce pe podea o nouă pânză de apă. Ochii săi negri, lipsiţi de pupile, clipiră spre mine. — Nu, părinte, mă tem că asta iese din discuţie. Calităţile şi experienţa dumitale sunt vitale pentru această nouă misiune. Apoi tonul său de bas păru să se mai domolească întru câtva. — N-am avut timp să parcurg raportul dumitale despre Finnegan, spuse. Cum ţi-au mers treburile? — Rău, i-am zis, dar totuşi cred că vom triumfa în cele din urmă. Biserica este puternică pe Finnegan. Când încercările noastre de reconciliere au fost refuzate, am pus câteva stindarde în mâini potrivite. Şi am izbutit să închidem ziarul şi celelalte facilităţi mass-media ale ereticilor. De asemenea, amicii noştri au avut grijă ca acţiunile legale ale ereticilor să nu ducă la niciun rezultat. — Asta nu-i rău, spuse arhiepiscopul. Ai câştigat o victorie considerabilă în numele Domnului. — Au fost revolte, Seniorul meu Comandant, am spus eu. Mai mult de o sută de eretici au fost ucişi. Şi doisprezece din oamenii mei. Mă tem că vor fi şi alte acte de violenţă până se va rezolva problema cu adevărat. Preoţii noştri sunt atacaţi dacă îndrăznesc să intre în oraşul în care erezia a prins rădăcini. Conducătorii ereticilor îşi riscă viaţa dacă părăsesc acel oraş. Am sperat să evit această duşmănie, această vărsare de sânge. — Lăudabil, însă nerealist, spuse arhiepiscopul Torgathon. Clipi din nou în direcţia mea, iar eu mi-am amintit că printre membrii rasei sale asta reprezenta un semn de iritare. — Sângele martirilor, continuă el, trebuie uneori vărsat, la fel ca şi sângele ereticilor. Ce contează dacă o fiinţă îşi pierde viaţa, atât timp cât sufletul îi este mântuit? — Într-adevăr, am recunoscut. În ciuda iritării sale, Torgathon ar mai fi vorbit încă o oră dacă i s-ar fi dat ocazia. Această perspectivă mă demoraliza. Camera de primire nu era proiectată să fie confortabilă pentru oameni, iar eu nu voiam să rămân mai mult decât era necesar. Zidurile erau jilave şi mucegăite, aerul zăpuşitor, umed şi îmbibat de mirosul de unt rânced caracteristic rasei ka-Thane. Gulerul preoţesc îmi irita gâtul, asudam pe dedesubtul sutanei, picioarele îmi erau complet ude, iar stomacul începea să mi se agite. Am împins discuţia către problema curentă. — Seniorul meu Comandant, spuneţi că această nouă erezie se răspândeşte neobişnuit de repede? — Aşa este, zise el. — Unde a început? — Pe Arion, o lume la trei săptămâni distanţă de Vess. O lume populată doar de oameni. Nu pot înţelege de ce voi, oamenii, sunteţi atât de uşor de corupt. Odată ce un ka-Thane a descoperit credinţa, tare greu o va mai abandona. — Acest lucru este bine ştiut, am spus eu politicos.   N-am menţionat că numărul ka-Thanilor care descoperă credinţa este insignifiant de mic. Erau o rasă lentă, greoaie, şi cei mai mulţi din nenumăratele lor milioane n-au manifestat interes în învăţarea altor căi decât cea proprie, ori în urmarea altui crez decât străvechea lor religie. Torgathon era o anomalie. Fusese printre primii convertiţi în urmă cu aproape două secole, când papa Vidas L hotărâse că şi non-umanii pot servi în cler. Date fiind durata sa de viaţă şi certitudinea de fier a credinţei sale, nu este de mirare că Torgathon a ajuns atât de departe, în ciuda faptului că mai puţin de o mie de membri ai rasei sale l-au urmat pe calea Bisericii. Şi îi mai rămăsese cel puţin un secol de viaţă. Fără îndoială că într-o zi avea să fie cardinalul Torgathon Tun, numai să strivească destule erezii. Aşa sunt vremurile. — Avem puţină influenţă pe Arion, spuse arhiepiscopul. Braţele i se mişcau în timp ce vorbea, patru ciomege masive, din carne verde-cenuşie ce învolburau apa, iar cilii de un alb murdar din jurul orificiului său respirator tremurau la fiecare cuvânt. Câţiva preoţi, câteva biserici, nişte credincioşi, dar fără putere adevărată. Ereticii deja ne depăşesc pe această lume. Mă bizui pe intelectul şi iscusinţa ta. Transformă această calamitate într-o ocazie favorabilă nouă. Această erezie este atât de palpabilă încât îi poţi dovedi netemeinicia cu uşurinţă. Poate că unii dintre cei amăgiţi se vor întoarce pe calea cea dreaptă. — Cu siguranţă, am zis eu. Şi natura acestei erezii? Ce trebuie să dovedesc? Este un semn trist al propriei mele credinţe suferinde să adaug că nu-mi păsa cu adevărat. Avusesem de-a face cu mulţi eretici. Crezurile şi întrebările lor îmi reverberau în cap şi-mi tulburau visele noaptea. Cum pot să fiu sigur de propria mea credinţă? Tocmai acel edict care îi permisese accesul lui Torgathon în cler determinase o jumătate de duzină de lumi să-l renege pe episcopul Noii Rome, iar cei care au urmat această cale ar găsi o erezie deosebit de urâtă în extraterestrul masiv gol (cu excepţia gulerului preoţesc, ud), ce plutea în faţa mea şi ţinea autoritatea Bisericii în cele patru mâini mari, membranate, ale sale. Creştinismul este cea mai mare religie a oamenilor, însă aceasta nu înseamnă nimic. Non-creştinii ne depăşesc cu cinci la unul şi există mai mult de şapte sute de secte creştine, unele aproape la fel de mari ca Unica Biserică Catolică Adevărată Interstelară a Pământului şi a Celor O Mie de Lumi. Chiar şi Daryn al XXI-lea, aşa puternic cum e, nu-i decât unul dintre cei şapte care ridică pretenţii la titlul de papă. Credinţa mea a fost odată puternică, însă am trăit prea mult printre eretici şi necredincioşi. Iar acum nici măcar rugăciunile nu-mi mai alungă îndoielile. Aşa că n-am simţit oroare – doar un brusc interes intelectual – când arhiepiscopul mi-a comunicat natura ereziei de pe Arion. — Au făcut un sfânt, îmi zise el, din Iuda Iscariotul.   Ca senior în corpul Cavalerilor Inchizitori comand propria mea navă spaţială, căreia îmi place să-i spun Adevărul lui Cristos. Înainte să-mi fi fost repartizată, se numea Sfântul Toma, după apostol, însă nu mi s-a părut că un sfânt notoriu pentru îndoielile sale este un patron potrivit pentru o navă menită să lupte împotriva ereziei. Nu am nicio îndatorire la bordul Adevărului, care este deservit de şase fraţi şi surori din Ordinul Sfântului Christofor Călătorul şi condus de o femeie tânără pe care am angajat-o de pe o navă comercială. Prin urmare, am putut să folosesc în întregime cele trei săptămâni de călătorie de pe Vess pe Arion ca să studiez Biblia eretică, un exemplar care îmi fusese dat de asistentul cu probleme administrative al arhiepiscopului. Era o carte groasă, grea şi frumoasă, îmbrăcată în piele neagră, cu paginile ei decorate cu foiţă de aur şi multe ilustraţii interioare splendide, pline de culoare şi intensificare holografică. O lucrătură remarcabilă, în mod cert creată de cineva care iubea aproape uitata arta a cărţilor. Picturile reproduse înăuntru – originalele, am descoperit, se găseau pe pereţii Casei Sfântului Iuda de pe Arion – erau opere de maestru, chiar dacă blasfemice, la fel de bune ca lucrările lui Tammerwens şi Rohallidays ce dau frumuseţe Marii Catedrale a Sfântului Ioan din Noua Romă. În interiorul cărţii se afla un anunţ ce indica faptul că fusese aprobată de Lukyan Judasson, Primul Învăţat al Ordinului Sfântului Iuda Iscariotul. Era numită Calea Crucii şi a Dragonului. Am parcurs-o în vreme ce Adevărul lui Cristos luneca printre stele, la început luând notiţe ca să înţeleg mai bine erezia pe care trebuia să o înfrunt, apoi absorbit de stranietatea şi grotescul poveştii pe care o spunea. Cuvintele lucrării aveau pasiune, putere şi poezie. Aşa am întâlnit pentru prima dată izbitoarea personalitate a Sfântului Iuda Iscariotul, o fiinţă omenească complicată, ambiţioasă şi, una peste alta, extraordinară. S-a născut dintr-o desfrânată în fabulosul, străvechiul oraş-stat al Babilonului în aceeaşi zi în care Mesia se năştea în Bethlehem şi şi-a petrecut copilăria în mahalale şi mocirlă, vânzându-şi propriul trup când era nevoit să o facă, fiind codoş când a crescut mai mare. Ca tânăr a început să facă experimente în artele întunecate şi înainte să împlinească douăzeci de ani era un necromant priceput. Acela a fost momentul în care a devenit Iuda Îmblânzitorul-Dragonului, primul şi singurul bărbat ce a supus voinţei sale cele mai feroce creaturi ale lui Dumnezeu, marile reptile de foc înaripate de pe Bătrânul Pământ. Cartea prezenta o minunată pictură a lui Iuda într-o cavernă largă, rece, ochii îi sunt flăcări în timp ce mânuieşte un bici incandescent ca să ţină în frâu un imens dragon verde-auriu. Sub braţ duce un coş din împletitură, capacul îi este un pic întredeschis, iar capetele micuţe, solzoase, a trei pui de dragon se iţesc dinăuntru. Un al patrulea pui de dragon se târăşte pe mâneca lui. Acesta este primul capitol al vieţii sale.   În al doilea este Iuda Cuceritorul, Iuda Regele-Dragon, Iuda al Babilonului, Marele Uzurpator. Călare pe cel mai mare dintre dragonii săi, cu o coroană de fier pe cap şi o sabie în mână, a făcut din Babilon capitala celui mai mare imperiu pe care l-a cunoscut Bătrânul Pământ, un teritoriu întins din Spania până în India. Cârmuia de pe un tron în formă de dragon aflat în mijlocul Grădinilor Suspendate, grădini ce fuseseră construite din ordinul său, şi acolo s-a aflat când l-a judecat pe Isus din Nazareth, profetul certăreţ care fusese târât în faţa sa legat şi sângerând. Iuda nu era un om răbdător, l-a făcut pe Cristos să sângereze şi mai mult înainte să isprăvească cu El. Iar când Isus n-a vrut să-i răspundă la întrebări, Iuda – dispreţuitor – l-a aruncat înapoi în stradă, însă mai întâi a pus gărzile să-I reteze picioarele. — Vindecătorule, vindecă-te singur. Apoi veni Căinţa, viziunea din acea noapte, şi Iuda a renunţat la coroana, la artele întunecate şi la averi ca să-l urmeze pe omul pe care îl schilodise. Dispreţuit şi batjocorit de cei pe care îi tiranizase, Iuda a devenit Picioarele Domnului şi timp de un an l-a purtat în spinare pe Isus până în colţurile îndepărtate ale regatului pe care odată îl cârmuise. Când în sfârşit Isus s-a vindecat singur, Iuda a mers alături de el, şi începând de atunci a fost prietenul de credinţă şi sfătuitorul lui Isus, primul şi cel mai de seamă dintre Cei Doisprezece. În cele din urmă, Isus i-a dat lui Iuda harul limbilor, a rechemat şi a sanctificat dragonii pe care Iuda îi izgonise şi şi-a trimis discipolul într-o misiune solitară dincolo de ocean, „ca să răspândeşti Cuvântul Meu acolo unde eu nu pot merge.“   Şi a venit o vreme când soarele s-a întunecat la amiază şi pământul s-a cutremurat, iar Iuda şi-a întors dragonul cu aripi obosite şi a zburat înapoi peste mările furtunoase, însă când a ajuns în cetatea Ierusalimului, l-a găsit pe Cristos mort pe cruce. În acel moment, credinţa i s-a clătinat, iar în următoarele trei zile Marea Mânie a lui Iuda a fost ca o furtună pentru lumea străveche. Dragonii săi au dărâmat Templul din Ierusalim, au alungat oamenii din oraş şi au distrus marile lăcaşuri ale puterii din Roma şi Babilon. Iar când Iuda i-a găsit pe ceilalţi dintre Cei Doisprezece şi-a întrebat şi a aflat cum cel numit Simon-zis-Petru îl trădase pe Domnul de trei ori, l-a strangulat pe Petru cu propriile mâini şi a dat leşul hrană dragonilor. Apoi a trimis acei dragoni să aprindă focuri în toată lumea, ruguri funerare pentru Isus din Nazareth. Iar când Isus s-a ridicat a treia zi, Iuda a plâns, însă lacrimile sale n-au putut stinge mânia lui Cristos, căci prin acea mânie trădase toate învăţăturile Lui. Aşa că Isus a chemat înapoi dragonii, iar ei au venit. Şi pretutindeni focurile s-au stins. Apoi din pântecul lor l-a scos pe Petru şi l-a făcut la loc şi i-a dat stăpânire asupra Bisericii. Apoi dragonii aceia au murit, şi aşa s-a întâmplat cu dragonii de pretutindeni, căci ei erau pecetea vie a puterii şi înţelepciunii lui Iuda Iscariotul, care păcătuise grav. Iar El i-a luat lui Iuda harul limbilor şi putinţa de a vindeca, pe care tot El i le dăduse, ba chiar şi lumina ochilor, căci Iuda se comportase ca un orb. (Există o pictură reuşită în care orbul Iuda plânge pe trupurile dragonilor săi.) Şi El i-a zis lui Iuda că veacuri întregi urma să fie amintit doar ca Trădătorul şi că lumea avea să-i blesteme numele şi tot ce a fost şi a făcut aveau să fie uitate.   Apoi însă, pentru că Iuda îl iubise cu adevărat, Cristos i-a dat drept răsplată o viaţă foarte lungă, în timpul căreia să poată călători, să se gândească la păcatele lui, să capete iertarea şi abia apoi să moară. Şi acesta era ultimul capitol al vieţii lui Iuda Iscariotul, şi, într-adevăr, era un capitol foarte lung. O dată rege-dragon, o dată tovarăş al lui Cristos, acum el a devenit doar un orb rătăcitor, proscris şi fără prieteni, rătăcind pe toate drumurile reci ale Pământului, trăind chiar şi după ce toate oraşele şi oamenii, şi lucrurile pe care le cunoscuse muriseră. Petru, primul papă şi duşmanul său veşnic, a răspândit în toată lumea povestea cum că Iuda îl vânduse pe Christos pentru treizeci de arginţi, încât Iuda n-a mai îndrăznit nici măcar să-şi folosească numele adevărat. Pentru o vreme şi-a zis Jidovul Rătăcitor, iar după aceea a folosit multe alte nume. A trăit mai mult de o mie de ani şi a fost predicator, vraci şi iubitor de animale şi a fost vânat şi persecutat când Biserica pe care o întemeiase Petru a devenit înfumurată şi coruptă. Dar a avut mult timp şi până la urmă a găsit înţelepciune şi înţeles, iar într-un sfârşit Isus a venit la el pe patul de moarte, multă vreme amânată, şi s-au împăcat şi Iuda a plâns încă o dată. Şi înainte să moară, Christos i-a promis că va permite câtorva oameni să-şi amintească cine şi ce fusese Iuda şi odată cu trecerea veacurilor adevărul se va răspândi până când minciuna lui Petru va fi izgonită şi uitată. Aşa a fost viaţa Sfântului Iuda Iscariotul, după cum era relatată în Calea Crucii şi a Dragonului. Învăţăturile sale se găseau tot acolo, precum şi evangheliile apocrife ce se presupunea că fuseseră scrise de el. Când am terminat volumul, i l-am împrumutat lui Arla-k-Bau, căpitanul Adevărului lui Cristos. Arla era o femeie sfrijită, pragmatică, fără o credinţă anume, însă eu îi preţuiam părerea. Ceilalţi membri ai echipajului, bunii fraţi şi surori ai Ordinului Sfântului Christofor, ar fi fost doar ecourile ororii religioase a arhiepiscopului. — Interesantă, spuse Arla când îmi înapoie cartea. — Atâta tot? am chicotit eu. Ea ridică din umeri. — E o poveste frumoasă. Şi mai uşor de citit decât Biblia voastră, Damien. În acelaşi timp mai dramatică. — Adevărat, am recunoscut eu. Însă e absurdă. O amestecătură nemaipomenită de dogmă, scrieri aprocrife, mitologie şi superstiţie. Distractivă, da, cu siguranţă. Imaginaţi-vă, chiar îndrăzneaţă. Însă ridicolă, nu crezi? Cum poţi accepta dragonii? Un Cristos fără picioare? Petru refăcut după ce fusese devorat de patru monştri? Rânjetul Ariei era plin de sarcasm. — Este oare mai prostesc decât transformarea apei în vin, mersul lui Cristos pe valuri sau omul ce trăia în burta unui peşte? Lui Arla-k-Bau îi plăcea să mă tachineze. Fusese mare scandal când alesesem o necredincioasă în funcţia de căpitan, însă era foarte bună în meseria ei şi îmi plăcea compania ei, căci îmi ţinea gândirea ascuţită. Avea o minte bună şi eu preţuiam asta mai mult decât supunerea oarbă. Poate că ăsta era un păcat al meu. — Există o diferenţă, am spus eu. — Oare? ripostă ea. Ochii ei au văzut prin măştile mele. — Ah, Damien, recunoaşte. Ţi-a plăcut cartea. Mi-am dres glasul. — Mi-a captat interesul, am înştiinţat-o eu. Trebuia să mă justific. Ştii, genul de chestii cu care am de-a face de obicei: plictisitoare şi minuscule deviaţiuni doctrinare, subterfugii obscure în probleme teologice care fuseseră într-un fel exagerate, neruşinate manevre politice menite să înscăuneze vreun episcop planetar ambiţios ca papă sau să stoarcă vreo concesie sau alta de la Noua Romă sau Vess. Războiul nu are sfârşit, însă bătăliile sunt stupide şi murdare. Mă epuizează, spiritual, emoţional, psihic. După fiecare mă simt secătuit şi vinovat. Am lovit cu degetul coperta din piele a cărţii. — Asta este diferită. Erezia trebuie strivită, bineînţeles, însă recunosc că sunt nerăbdător să-l întâlnesc pe acest Lukyan Judasson. — Şi lucrările de artă sunt încântătoare, spuse Arla, frunzărind paginile Căii Crucii şi a Dragonului şi oprindu-se să studieze o planşă care-ţi sărea în ochi în mod deosebit: era Iuda plângând deasupra dragonilor săi, cred. Am zâmbit văzând că o afectase la fel de mult ca şi pe mine. Apoi m-am încruntat. Aceasta a fost prima bănuială în legătură cu dificultăţile ce le aveam de întâmpinat.   Şi aşa a sosit Adevărul lui Cristos în oraşul de porţelan Ammadon de pe lumea Arion, locul unde Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul îşi avea Casa. Arion era o lume plăcută, blândă, locuită de trei secole. Populaţia ei era sub nouă milioane, Ammadon, singurul oraş adevărat, fiind căminul a două dintre ele. Nivelul tehnologic era mediu-înalt, asigurat însă în cea mai mare parte din importuri. Arion avea puţină industrie şi nu era o lume inovativă, poate doar din punct de vedere artistic. Artele erau destul de importante aici, înfloritoare şi vitale. Libertatea religiei era un principiu fundamental, însă Arion nu era o lume religioasă, iar majoritatea oamenilor trăiau cu devotament vieţi laice. Cea mai populară religie era estetismul, care cu greu putea fi considerată o religie. Mai existau şi taoişti ericanişti, creştini adevăraţi de rit vechi şi Copii ai Visătorului, plus o duzină de secte minore. Şi, în sfârşit, erau cele nouă biserici ale Unicei Credinţe Catolice Adevărate Interstelare. Fuseseră douăsprezece. Celelalte erau acum lăcaşuri ale credinţei cu cea mai rapidă răspândire pe Arion – Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul, care mai avea şi o duzină de biserici recent construite cu fonduri proprii. Episcopul de Arion era un bărbat întunecat, sever, cu părul negru, tuns scurt. N-a fost deloc fericit să mă vadă. — Damien Har Veris! exclamă cu uimire când l-am vizitat la reşedinţa sa. Am auzit de dumneata, bineînţeles, însă n-am crezut niciodată că am să te întâlnesc sau că am să te găzduiesc. Numărul nostru este mic aici. — Şi scade şi mai mult, am spus, lucru care îl preocupă pe Seniorul meu Comandant, arhiepiscopul Torgathon. Aparent mai mult decât pe dumneavoastră, Excelenţă, de vreme ce n-aţi găsit de cuviinţă să raportaţi activitatea acestei secte de adoratori ai lui Iuda. Păru un pic furios la auzul mustrării, însă se calmă rapid. Chiar şi un episcop se poate teme de un Cavaler Inchizitor. — Suntem îngrijoraţi, bineînţeles, zise el. Facem tot ce putem ca să combatem erezia. Dacă ai sfaturi ce ne pot ajuta, aş fi fericit să le ascult. — Sunt Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos, am spus tăios. Nu dau sfaturi, Excelenţă. Acţionez, pentru asta am fost trimis pe Arion. Şi asta am să fac. Acum, spuneţi-mi ce ştiţi despre această erezie şi despre acest Prim Învăţat, Lukyan Judasson. — Bineînţeles, părinte Damien, începu episcopul, şi îi făcu semn unui slujitor să ne aducă o tavă cu vin şi brânză, apoi porni să rezume scurta, dar exploziva istorie a cultului lui Iuda. L-am ascultat, lustruindu-mi unghiile de reverul stacojiu al hainei mele, până când vopseaua neagră licări strălucitor, întrerupându-l din când în când cu câte o întrebare. Înainte să fi ajuns la jumătate, am hotărât să-l vizitez personal pe Lukyan. Mi se părea cel mai bun mod de a acţiona. În plus, voisem să o fac încă de la început.   Aparenţele erau foarte importante pe Arion, am dedus eu, şi am socotit necesar să-l impresionez pe Lukyan cu personalitatea şi rangul meu. Am ales cele mai bune încălţări ale mele, cizme lucioase, manufacturate din piele moale, neagră, care nu văzuseră niciodată interiorul camerei de primire a lui Torgathon, şi un costum sever, negru, cu revere de culoarea roşului intens de Burgundia şi guler tare. La gâtul meu se afla un splendid crucifix din aur pur, acul de guler era o sabie aurie, pecetea Cavalerilor Inchizitori. Fratele Denis îmi pictă unghiile cu grijă, făcându-le negre ca abanosul, îmi întunecă ochii la fel de bine şi folosi o pudră albă, de calitate, pentru ten. Când m-am uitat în oglindă, m-am speriat chiar şi pe mine. Am zâmbit, însă scurt. Asta strica tot efectul. M-am îndreptat pe jos spre Casa Sfântului Iuda Iscariotul. Străzile Ammadonului erau largi, spaţioase şi aurite, delimitate de arbori stacojii numiţi şoapta-vântului, ale căror ramuri lungi, plecate, par să şoptească secrete brizei uşoare. Sora Judith veni cu mine. Era o femeie mică, uscăţivă, chiar în salopeta-sutană a Ordinului Sfântului Christofor. Faţa îi era blândă şi umilă, ochii mari, tineri şi inocenţi. O găsesc folositoare. Până acum a ucis patru oameni care încercaseră să mă atace. Până şi Casa fusese construită recent. Solitară şi grandioasă, se ridica în mijlocul grădinilor cu flori mici şi strălucitoare şi mări de iarbă aurie; grădinile erau împrejmuite de un zid înalt. Picturi murale acopereau atât zidul exterior din jurul proprietăţii, cât şi faţada clădirii. Am recunoscut câteva din Calea Crucii şi a Dragonului, şi am zăbovit puţin ca să le admir, înainte să păşesc prin intrarea principală. Nimeni n-a încercat să mă oprească. Nu erau gărzi, nici măcar un portar. În interiorul proprietăţii, bărbaţi şi femei rătăceau alene printre flori sau stăteau pe băncile de sub arborii de lemn-argintiu şi şoapta-vântului. Eu şi sora Judith ne-am oprit, apoi ne-am îndreptat direct către clădirea propriu-zisă. Tocmai începusem să urcăm treptele, când un bărbat apăru din interior şi rămase pe loc, aşteptându-ne în pragul uşii. Era blond şi gras, cu o barbă lungă şi ţepoasă care încadra un zâmbet uşor. Purta o robă ce-i ajungea până la glezne, era încălţat în sandale, iar roba era ornată cu dragoni, dragoni ce purtau silueta unui om ţinând în mână o cruce. Când am ajuns la treptele de sus, el s-a plecat în faţa mea. — Părinte Damien Har Veris din Corpul Cavalerilor Inchizitori, spuse şi zâmbetul i se lărgi. Te salut în numele lui Isus şi al Sfântului Iuda. Sunt Lukyan. Mi-am notat în minte să descopăr care dintre oamenii episcopului furniza informaţii Cultului lui Iuda, însă calmul nu mă părăsi. Eram Cavaler Inchizitor de mult, mult timp. — Părinte Lukyan Mo, am spus acceptându-i mâna. Am întrebări pentru dumneata. N-am zâmbit. El o făcu. — M-am gândit eu, spuse.   Biroul lui Lukyan era spaţios, dar spartan. Adesea ereticii au o simplitate pe care oficianţii adevăratei Biserici par s-o fi pierdut. Cu toate acestea, îşi permise un răsfăţ. Dominând peretele din spatele pupitrului consolă, se afla tabloul de care deja mă îndrăgostisem: orbul Iuda plângând deasupra dragonilor săi. Lukyan se aşeză greoi şi îmi făcu semn să stau pe alt scaun. O lăsasem pe sora Judith în anticameră. — Prefer să stau în picioare, părinte Lukyan, am spus, ştiind că asta îmi dădea un avantaj. — Numai Lukyan, zise el. Sau Luke, dacă preferi. Nu prea folosim ierarhia aici. — Sunteţi părintele Lukyan Mo, născut pe Arion, educat la seminarul de pe Cathaday şi fost preot al Unicei Biserici Catolice Adevărate Interstelare a Pământului şi a Celor O Mie de Lumi, am spus. Am să mă adresez în conformitate cu rangul dumitale, părinte. Mă aştept să procedaţi la fel. Ne-am înţeles? — Oh, da, răspunse el amiabil. — Sunt împuternicit să vă privez de dreptul de a îndeplini sfintele taine, să ordon să fiţi evitat şi excomunicat pentru această erezie pe care o propovăduiţi. Pe anumite lumi aş fi putut chiar să vă hotărăsc moartea. — Dar nu pe Arion, spuse Lukyan repede. Suntem foarte toleranţi aici. În plus, vă depăşim ca număr. A zâmbit. Cât despre restul, ei bine, nu prea mai îndeplinesc tainele sfinte, ştiţi, de ani întregi. Acum sunt Prim Învăţat. Profesor, gânditor. Le arăt altora calea, îi ajut să afle credinţa. Excomunică-mă dacă asta te face fericit, părinte Damien. Fericirea este ceea ce căutăm cu toţii. — Ai renunţat la credinţă, părinte Lukyan, am zis, punându-mi exemplarul din Calea Crucii şi a Dragonului pe masă. Văd însă că ai găsit una nouă, am continuat zâmbind, dar glacial, ameninţător, batjocoritor. Un crez mai ridicol decât orice am întâlnit până acum. Presupun că ai să-mi spui că ai vorbit cu Domnul, că el ţi-a încredinţat această nouă revelaţie ca să poţi curăţa bunul nume, cam aşa e, al Sacrului Iuda? Acum zâmbetul lui Lukyan era realmente foarte larg. Ridică cartea şi-mi zise radios: — Oh, nu. Nu, eu am născocit totul. Asta m-a blocat. — Ce? — Am ticluit totul, zise el ridicând cartea mândru. M-am inspirat din mai multe surse, bineînţeles, dar în cea mai mare parte mă gândesc la Calea Crucii şi a Dragonului ca la propria mea operă. Este destul de bună, nu crezi? Evident, n-aş fi putut să-mi pun numele pe ea, chiar aşa mândru cum sunt de această lucrare, însă am inclus aprobarea mea. Este cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-am putut face. Am rămas fără grai doar pentru o clipă, după care am făcut o grimasă: — Mă uimiţi, am admis. Mă aşteptam să găsesc un nebun ingenios, vreun sărman cu duhul ce se autoamăgeşte şi rămâne neclintit în credinţa lui că a vorbit cu Dumnezeu. Am avut de-a face cu astfel de fanatici înainte. Dar în schimb găsesc un cinic vesel care a inventat o religie pentru propriul câştig. Cred că-i prefer pe fanatici. Dumneata nu eşti nici măcar vrednic de dispreţ, părinte Lukyan. Ai să arzi veşnic în iad. — Mă îndoiesc, spuse Lukyan, însă mă înţelegi greşit, părinte Damien. Nu sunt cinic şi nici nu scot profit de pe urma dragului meu Sfânt Iuda. La drept vorbind, am trăit mai confortabil ca preot al Bisericii dumitale. Fac asta pentru că este vocaţia mea. M-am aşezat pe scaun. — Mă zăpăciţi, explicaţi-vă. — Acum am să-ţi spun adevărul, zise el. O zise straniu, aproape ca o tânguire. — Sunt un mincinos, adăugă. — Vrei să mă încurci cu paradoxuri de copii, am sărit. — Nu, nu, zâmbi el. Un Mincinos. Cu majusculă. Este o organizaţie, părinte Damien. O religie, s-ar putea spune. O credinţă mare şi puternică. Iar eu sunt cea mai mică parte a ei. — Nu cunosc o astfel de Biserică, am spus eu. — Oh, nu, nu cunoşti. Este secretă. Trebuie să fie. Poţi să înţelegi asta, nu? Oamenilor nu le place să fie minţiţi. — Nici mie nu-mi place să fiu minţit, am zis. Lukyan păru rănit. — Ţi-am spus că ăsta va fi un adevăr, nu-i aşa? Când un Mincinos zice asta, poţi să-l crezi. Altfel cum am avea încredere unul în altul? — Sunteţi mulţi? am întrebat. Am început să mă gândesc că până la urmă Lukyan era un nebun, la fel de fanatic ca orice eretic, însă într-un fel mai complex. Asta era o erezie în interiorul alteia, însă îmi cunoşteam datoria, să găsesc adevărul şi să pun lucrurile la locul lor. — Mulţi, zise Lukyan zâmbind. Ai fi surprins, părinte Damien, realmente ai fi. Dar sunt unele lucruri de care nu îndrăznesc să-ţi vorbesc. — Vorbeşte-mi despre ce îndrăzneşti, atunci. — Cu plăcere, spuse Lukyan Judasson. Noi, Mincinoşii, ca toate celelalte religii, avem câteva adevăruri în care nu putem decât să credem. Credinţa este întotdeauna necesară. Există anumite lucruri ce nu pot fi dovedite. Credem că viaţa merită să fie trăită. Acesta este un articol de credinţă. Scopul vieţii este să trăieşti, să te opui morţii, poate să înfrunţi entropia. — Continuă, am spus, interesat în pofida voinţei mele. — Mai credem că fericirea este un bun, ceva ce trebuie căutat. — Nici Biserica nu se opune fericirii, am spus sec. — Mă îndoiesc, zise el. Dar să nu divagăm. Indiferent care este poziţia Bisericii în legătură cu fericirea, ea predică credinţa în viaţa de apoi, într-o fiinţă supremă şi într-un cod moral complex. — Adevărat. — Noi, Mincinoşii, nu credem în viaţa de apoi, nici în Dumnezeu. Vedem Universul aşa cum este, părinte Damien, şi aceste adevăruri goale sunt crude. Noi, cei care credem în viaţă şi o preţuim, vom muri. După aceea nu va mai fi nimic, vidul etern, întuneric, nonexistenţă. În viaţa noastră nu e niciun scop, nicio poezie, niciun înţeles. Nici morţile noastre nu au aceste însuşiri. După ce murim, universul nu-şi mai aminteşte de noi, iar în scurt timp este ca şi când n-am existat niciodată. Lumile şi universul nostru nu vor rămâne mult după noi. În cele din urmă, entropia va consuma totul şi eforturile noastre firave nu pot amâna acest final îngrozitor. Ca şi cum noi n-am fi existat niciodată. Ca şi cum n-am fi contat. Universul însuşi este condamnat, trecător, nepăsător. Am alunecat înapoi în scaunul meu şi un fior îmi trecu prin corp în timp ce ascultam bietele cuvinte întunecate ale lui Lukyan. M-am trezit atingându-mi crucifixul. — O filosofie deprimantă, am spus, şi în acelaşi timp una falsă. Am avut şi eu această viziune teribilă. Cred că toţi o avem, la un moment dat. Dar nu-i aşa, părinte. Credinţa mă susţine împotriva acestui nihilism. Este pavăza împotriva disperării. — Oh, ştiu asta, părinte. Cavalerul meu Inchizitor, zise Lukyan. Şi sunt bucuros că ai înţeles atât de bine. Aproape că eşti unul de-ai noştri. M-am încruntat. — Ai atins miezul problemei, continuă Lukyan. Adevărurile, marile adevăruri – şi în egală măsură majoritatea celor mici – sunt de nesuportat pentru cei mai mulţi oameni. Ne găsim pavăza în credinţă. Credinţa mea, credinţa ta, credinţa oricui. Nu contează, atâta vreme cât credem, credem realmente şi cu adevărat, indiferent la ce minciună aderăm. Îşi atinse marginile neregulate ale bărbii sale blonde, bogate. Ştii, minciunile noastre ne-au spus întotdeauna că cei credincioşi sunt fericiţi. Ei pot să creadă în Cristos, sau în Buddha, sau în Erika Stormjones, în reîncarnare sau imoralitate, sau natură, în puterea dragostei sau în platforma unei facţiuni politice, însă totul se reduce la acelaşi lucru. Ei cred. Sunt fericiţi. Cei care văd adevărul disperă şi se sinucid. Adevărurile sunt atât de vaste, credinţele atât de mici, atât de nesubstanţiale, atât de înţesate cu greşeli şi contradicţii încât vedem pe lângă ele sau prin ele, iar apoi simţim apăsarea întunericului şi nu mai putem fi fericiţi. Nu sunt un om încet. De atunci am ştiut unde bătea Lukyan Judasson. — Mincinoşii voştri inventează credinţe. El zâmbi. — De tot soiul. Nu doar religii. Gândeşte-te la asta. Noi ştim ce instrument crud este adevărul. Frumuseţea este infinit preferabilă adevărului. Noi inventăm frumuseţe. Credinţe, mişcări politice, idealuri înalte, încrederea în dragoste şi prietenie. Toate acestea sunt minciuni. Noi spunem aceste minciuni, şi altele, nenumărate altele. Noi perfecţionăm istoria, mitul, religia, făcându-le pe fiecare mai frumoase, mai bune, mai uşor de crezut. Minciunile noastre nu-s perfecte, bineînţeles, adevărurile sunt prea mari. Dar poate că într-o zi vom găsi o minciună mare pe care s-o poată folosi întreaga umanitate. Până atunci, o mie de minciuni mici vor face asta. — Nu prea îi am la suflet pe Mincinoşii voştri, atunci, am spus cu o fervoare rece, liniştită. Întreaga mea viaţă a fost o căutare a adevărului. — Părinte Damien Har Veris, Cavaler Inchizitor, te cunosc prea bine, zise Lukyan indulgent. Tu însuţi eşti un Mincinos. Faci o treabă bună. Navighezi de pe o lume pe alta, şi distrugi pe fiecare, pe cei nerozi, pe rebeli, pe căutătorii care ar dărâma edificiul vastei minciuni pe care o slujeşti. — Dacă minciuna mea este atât de admirabilă, am zis, atunci de ce ai abandonat-o? — O religie trebuie să se potrivească culturii şi societăţii ei, să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Dacă există conflict, contradicţie, atunci minciuna este sfărâmată şi credinţa şovăie. Biserica dumitale este bună pentru alte lumi, părinte, dar nu şi pentru Arion. Viaţa este prea blândă aici şi credinţa dumitale este rigidă. Aici iubim frumuseţea şi credinţa dumitale oferă prea puţin. Aşa că am îmbunătăţit-o. Am studiat această lume mult timp. Îi cunoaştem profilul psihologic. Sfântul Iuda prosperă aici. Oferă dramă, culoare şi multă frumuseţe – estetica este admirabilă. Este o tragedie cu sfârşit fericit. Şi Arion moare după astfel de poveşti. Iar dragonii sunt o tuşă frumoasă. Cred că şi propria voastră Biserică ar trebui să găsească o cale de a folosi dragonii. Sunt creaturi minunate. — Mitice, am spus. — Câtuşi de puţin. Ridică-ţi privirea, spuse el şi-mi rânji în faţă. Înţelegi, realmente, totul se reduce la credinţă. Poţi să ştii cu adevărat ce s-a întâmplat în urmă cu trei mii de ani? Dumneata ai un Iuda, eu un altul. Amândoi avem cărţi. E a dumitale adevărată? Chiar crezi asta? Abia am fost admis în primul cerc al Ordinului Mincinoşilor, aşa că nu ştiu toate secretele, însă ştiu că suntem foarte vechi, nu m-ar surprinde să aflu că evangheliile au fost scrise de bărbaţi foarte asemănători mie. Poate că n-a existat niciodată un Iuda. Sau un Isus. — Am credinţa că nu este aşa, am zis. — Sunt o sută de oameni în clădirea asta care au o profundă şi foarte adevărată credinţă în Sfântul Iuda şi în Calea Crucii şi a Dragonului, spuse Lukyan. Credinţa este un lucru foarte bun. Ştii că rata sinuciderilor de pe Arion a scăzut cu aproape o treime de când a fost înfiinţat Ordinul Sfântului Iuda? Îmi amintesc că m-am ridicat foarte încet de pe scaun. — Eşti la fel de fanatic ca orice eretic pe care l-am întâlnit vreodată, Lukyan Judasson, i-am zis. Mi-e milă de tine pentru că ţi-ai pierdut credinţa. Lukyan se ridică odată cu mine. — Să-ţi fie milă de tine, Damien Har Veris, spuse. Eu am găsit o nouă credinţă şi o nouă cauză, şi sunt un om fericit. Tu, dragul meu prieten, eşti chinuit şi nefericit. — Asta-i o minciună! mi-e teamă că am ţipat. — Vino cu mine, zise Lukyan. Atinse un lambriu din perete şi marea pictură a lui Iuda plângând deasupra dragonilor săi culisă scoţând la iveală o scară ce conducea în subteran. — Urmează-mă, spuse el. În pivniţă se găsea o cadă mare, din sticlă, plină cu un fluid verde-pal, iar în el plutea o creatură foarte asemănătoare cu un embrion străvechi, îmbătrânit şi infantil în acelaşi timp, gol, cu capul uriaş şi un corp mititel, atrofiat. Tuburi porneau din braţele, picioarele şi organele sale genitale, conectându-l la o maşinărie care îl ţinea în viaţă. Când Lukyan aprinse lumina, el deschise ochii. Erau mari şi întunecaţi şi păreau că-mi cercetează sufletul. — Acesta este colegul meu, spuse Lukyan, bătând într-unul dintre pereţii căzii, Jon Cruce de Azur, un Mincinos al celui de-al patrulea cerc. — Şi un telepat, am spus cu o certitudine îngreţoşată. Condusesem pogromuri împotriva altor telepaţi, cei mai mulţi copii, pe alte lumi. Biserica te învaţă că puterile psionice sunt o capcană a Satanei. Ele nu sunt menţionate în Biblie. — Jon te-a citit din momentul în care ai pătruns în curte, spuse Lukyan, şi m-a avertizat. Doar câţiva dintre noi ştiu despre prezenţa lui. Ne ajută să minţim mult mai eficient. Ştie când credinţa este adevărată şi când este simulată. Am un implant în craniu. Jon poate vorbi cu mine oricând. El este cel care m-a recrutat iniţial pentru Mincinoşi. A ştiut că religiozitatea mea este nesinceră. A simţit profunzimile disperării mele. Apoi creatura din rezervor vorbi, vocea ei metalică venind dintr-un difuzor de la baza maşinii care o hrănea. — Şi le simt şi pe ale tale, Damien Har Veris, preot gol. Inchizitorule, ai pus prea multe întrebări. Eşti bolnav în suflet şi obosit, şi nu mai crezi. Alătură-te nouă, Damien. Eşti un Mincinos de mult, mult timp. Un moment am ezitat, privind adânc în sinele meu, întrebându-mă care era lucrul în care credeam. Am căutat în credinţa mea focul ce mă susţinuse cândva, certitudinea în învăţăturile Bisericii, prezenţa lui Cristos în mine. N-am găsit niciunul dintre aceste lucruri, nimic. Eram gol pe dinăuntru, pustiit, plin doar de îndoieli şi de durere, însă tocmai când eram pe cale să-i răspund lui Jon Cruce de Azur şi zâmbitorului Lukyan, am găsit altceva în care credeam, ceva în care crezusem dintotdeauna. Adevărul. Credeam în Adevăr, chiar dacă rănea. — E pierdut pentru noi, spuse telepatul cu numele batjocorit al Crucii. Zâmbetul lui Lukyan se ofili. — Oh, adevărat? Am sperat că vei fi unul de-ai noştri, Damien. Erai pregătit. Dintr-odată mi se făcu frică şi m-am gândit să urc în goană scările până la sora Judith. Lukyan îmi spusese foarte multe, iar eu îl refuzasem. Telepatul îmi simţi teama. — Nouă nu ne poţi face niciun rău, Damien. Mergi în pace. Lukyan nu ţi-a spus nimic. Lukyan se încruntă. — Ba i-am spus multe, Jon, zise el. — Da, însă poate el să se încreadă în cuvintele unui Mincinos ca tine? Gura mică, lipsită de formă, a creaturii se strâmbă într-un zâmbet, ochii săi mari se închiseră, iar Judasson oftă şi mă conduse pe scări către suprafaţă.   Au trecut ani până mi-am dat seama că Jon Cruce de Azur era acela care minţea şi victima minciunii sale era Lukyan. Le puteam face rău şi le-am făcut. Şi a fost aproape simplu. Episcopul avea prieteni în guvern şi în presă. Cu nişte bani plasaţi în locuri potrivite mi-am făcut singur nişte prieteni. Apoi le-am vorbit despre telepatul Cruce de Azur din pivniţă, acuzându-l că-şi folosise puterile psionice ca să pervertească minţile adepţilor lui Lukyan. Prietenii mei au fost foarte receptivi la aceste acuzaţii. Gardienii au întreprins un raid, l-au luat pe telepatul Cruce de Azur în custodie, iar mai târziu l-au judecat. Bineînţeles, era inocent. Acuzaţiile mele erau un nonsens; telepaţii umani pot citi în minţile din imediata lor apropiere, rareori mai mult, dar sunt rari şi temuţi, iar Cruce de Azur era îndeajuns de hidos ca să pot face cu uşurinţă din el o victimă a superstiţiei. Până la urmă a fost achitat şi a părăsit Ammadonul şi poate chiar Arionul, îndreptându-se spre regiuni neştiute. Însă nu avusesem niciodată intenţia să fie condamnat. Punerea sub acuzare era suficientă. Începură să apară fisuri în minciuna pe care el şi Lukyan o clădiseră. Credinţa vine cu greu, dar e uşor de pierdut, şi cea mai mică îndoială poate eroda chiar şi cea mai solidă temelie a ei. Episcopul şi cu mine am lucrat împreună semănând alte îndoieli. N-a fost aşa de uşor cum s-ar putea crede. Mincinoşii îşi făcuseră munca bine. Ammadon, asemenea majorităţii oraşelor civilizate, avea un fond public de cunoştinţe, un sistem informatic care lega şcolile, universităţile şi bibliotecile făcând disponibilă înţelepciunea însumată oricui avea nevoie de ea. Când am verificat însă, am descoperit că istoria Romei şi cea a Babilonului fuseseră schimbate subtil şi că existau trei portrete ale lui Iuda Iscariotul – unul al trădătorului, unul al sfântului şi unul al cuceritorului/regelui Babilonului. Numele său era menţionat în legătură cu Grădinile Suspendate şi mai era acolo şi o înregistrare despre un aşa-zis Codex Judas. Şi, în conformitate cu Biblioteca din Ammadon, dragonii dispăruseră de pe Bătrânul Pământ în jurul epocii lui Cristos. Până la urmă am curăţat aceste minciuni, le-am şters din memoria calculatoarelor, chiar dacă a trebuit să cităm autorităţile de pe o jumătate de duzină de lumi non-creştine înainte ca bibliotecarii să priceapă că diferenţele erau ceva mai mult decât o chestiune de opţiune religioasă. Apoi însă, Ordinul Sfântul Iuda s-a spulberat la fel de exploziv cum începuse. Lukyan Judasson a devenit posac şi furios şi cel puţin jumătate din bisericile lui au fost închise. Bineînţeles, erezia n-a încetat complet niciodată. Există întotdeauna unii care cred indiferent ce se întâmplă. Şi astfel, până şi în zilele acestea, Calea Crucii şi a Dragonului este citită pe Arion, în oraşul de porţelan Ammadon, în mijlocul murmurului arborilor de şoapta-vânturilor.   Arla-k-Bau şi Adevărul lui Cristos m-au dus înapoi pe Vess la un an de la plecare, iar arhiepiscopul Torgathon mi-a oferit în sfârşit odihna pe care o solicitasem înainte de a mă trimite să înfrunt alte erezii. Aşa că eu am avut victoria mea, Biserica a continuat ca mai înainte, iar Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul a fost înfrânt. Telepatul Jon Cruce de Azur se înşelase, am gândit atunci. Subestimase puterea unui Cavaler Inchizitor. Mai târziu, totuşi mi-am amintit cuvintele lui. Nouă nu ne poţi face niciun rău, Damien. Nouă? Ordinului Sfântului Iuda sau Mincinoşilor? M-a minţit deliberat, cred, ştiind că voi merge până la capăt şi că voi distruge Calea Crucii şi a Dragonului, ştiind şi că nu îi voi putea atinge pe Mincinoşi, că nici măcar n-am să îndrăznesc să pomenesc de ei. Cum aş fi putut? Cine m-ar fi crezut? O imensă conspiraţie interstelară la fel de veche ca şi istoria? Miroase a paranoia de la o poştă, şi nu aveam absolut nicio dovadă. Telepatul minţise în beneficiul lui Lukyan, ca acesta să mă lase să plec. Acum sunt sigur de asta. Cruce de Azur riscase mult ca să mă prindă în cursă. Eşuând, a hotărât să-l sacrifice pe Lukyan Judasson şi minciuna lui – simpli pioni într-un joc mai mare. Aşa că am plecat, purtând în mine ştiinţa că eram lipsit de credinţă, însă asta pentru că aveam o credinţă oarbă în adevăr. Un adevăr pe care nu-l mai puteam afla în Biserica mea. Am devenit sigur de asta în anul meu de odihnă, pe care l-am petrecut citind şi studiind pe Vess, Cathaday şi Lumea Celiei. În cele din urmă, m-am întors în camera de primire a arhiepiscopului şi am stat iarăşi în faţa lui Torgathon Nine-KIariis Tun, încălţat cu cea mai proastă pereche de ghete pe care o aveam. — Seniorul meu Comandant, i-am spus, nu pot să accept alte sarcini. Cer să fiu retras din serviciul activ. — Pe ce motiv? bubui Torgathon, împroşcând câţiva stropi. — Mi-am pierdut credinţa, i-am spus simplu. M-a privit multă vreme, clipind din ochii săi fără pupile. Până la urmă a spus: — Credinţa ta este o problemă între tine şi duhovnicul tău. Mie îmi pasă doar de rezultate. Ai făcut treabă bună, Damien. Nu te poţi retrage, iar noi nu-ţi vom permite să demisionezi. Adevărul ne va elibera. Însă libertatea este rece şi înfricoşătoare, iar minciunile sunt adesea calde şi frumoase. Anul trecut, Biserica mi-a oferit în sfârşit o navă nouă, mai bună. Acesteia i-am zis Dragonul.   Dubuque, Iowa Decembrie, 1978  

Razboinicii George R.R. Martin vol.2  VULTURUL ŞI IEPURELE   Steven Saylor   Traducere din limba engleză:  Mihai-Dan Pavelescu   Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts şi răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu iscusinţă, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies şi The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder şi A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărţi de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? şi un uriaş roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăieşte în Berkeley, statul California. În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecinţele unei victorii devastatoare şi ale unei cuce­riri încă şi mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... şi de inteligent.             I Romanii ne-au silit să stăm în şir, cu încheieturile braţelor legate la spate. Am fost prinşi laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor. Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am ştiut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roşie şi neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul şi gura şi sfârşea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a îngheţat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohoteşte de propria-i durere şi se bucură de suferinţa altora, care nu ştie ce înseamnă mila sau remuşcarea. Faţa rece şi împie­trită a unui roman vânător de sclavi. Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, şi nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supravieţuitori, grupuri de fugari, bărbaţi, femei şi copii, eram prost hrăniţi şi prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântaţi în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi în bătălii. Ţinta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate şi urma să fim adunaţi şi vânduţi ca sclavi. Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latineşti, graiul aspru şi urât al cuceritorilor noştri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina şi Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii măreţe purtate pe mare şi cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania, Italia şi Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistiţiu, Cato îşi făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului roman şi toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!” Cato murise fără să-şi vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morţii sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coşmarurile, nu mai exista. Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat ţărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat şi pe mare. Au ocu­pat portul măreţ. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de şase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supravieţuitori au fost adunaţi ca să fie vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Câştigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroşite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei. Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­ţioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldaţii romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani şi încărcate pe corăbii de negoţ. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile şi furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoşilor noştri – au fost azvârlite pe ruguri. Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noştri dramaturgi, poeţi şi filozofi, discursurile şi memoriile lui Hannibal şi ale tatălui său, Hamilcar, ca şi ale tuturor conducătorilor noştri, istoriile despre regina Dido şi corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenuşă. Zeii şi zeiţele Cartaginei au fost smulşi de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix şi lapislazuli, au fost culeşi de pe cioburi. Statuile din aur şi din argint au fost topite şi turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduieşte pe bol­navi – toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi. Zidurile au fost dărâmate şi cetatea a fost rasă de pe faţa pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generaţie. Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, şi în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case şi din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi şi prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obişnuiţi, ci soldaţi lăsaţi la vatră, care fuseseră spe­cial antrenaţi pentru a-i urmări şi captura pe sclavii evadaţi. De aceea, Fabius şi ceilalţi purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.   Stăteam goi puşcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui ţanc din gresie. De pe vârful ţancului acela zărisem de dimineaţă apropierea romanilor şi dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri şi cu puterea şi agilitatea de a se căţăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate şi singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă. — Vor veni! şuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruţători. Ei ştiu că nomazii deşertului refuză să ne ajute. Şi ştiu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeţi niciodată că suntem în siguranţă. Să nu speraţi nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni. Şi aşa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre miază­noapte şi căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un şir de torţe mişcându-se prin vale ca un şarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună şi romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă. Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, aşa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluşi nimic. Tăceam şi mă uitam. Zorile sosiseră iute. Un colţ de soare scânteiase peste pis­curile zdrenţuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii. Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho şi ceilalţi se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceştia aveau s-o treacă şi să ajungă la ei. Matho şi ceilalţi şi-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut şi călăreţul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură uşoară şi nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea şi în nesiguranţa luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe faţă. Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca nişte furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăştiindu-se şi le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă. Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele şi genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal preţios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din metal pe care le aveam. — Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! şuierase el. Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice şi strigătele de răz­boi ale romanilor. — Dar femeile, copiii..., îngăimasem. — S-a terminat, spusese Matho. Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peş­teră măricică, în care dormeau bătrânii şi femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele şi copiii fuseseră trimişi să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalţi se ascundeau în grotă. Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleşit în câteva mi­nute. Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinşi de disperare. Chiar şi aşa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie şi teroare. Unii dintre noi fuseseră loviţi de măciuci şi doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinşi ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călăreţul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalţi şi m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul şi am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite şi, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase şi se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roşu şi fierbinte. Călăreţul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe faţă părul blond şi nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători. A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.   Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliţi să ne sculăm şi am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf şi de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca şi micile noastre provizii de alimente şi haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului. Romanii erau călări pe caii lor, destinşi acum, râzând şi făcând glume între ei, totuşi, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau suliţe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura co­tului şi ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliţei pe omul pe care-l păzea, înţepându-i pieptul sau beregata, şi rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleşitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulţi, poate că am fi avut şanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar şi dacă toţi cartaginezii fugari şi risipiţi prin deşert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinşi. Apoi romanii s-au retras şi, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol şi cu mâinile legate. Văzându-l aşa, mi-am plecat ochii de ruşine. În felul acela am evitat să revăd şi chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre. A ajuns la capătul şirului şi s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător şi aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât. — Douăzeci şi cinci! a anunţat el. Douăzeci şi cinci de bărbaţi cartaginezi prinşi astăzi pentru gloria Romei! Romanii au răspuns, lovindu-şi suliţele de solul pietros şi răcnindu-i numele: — Fabius! Fabius! Fabius! Am înălţat ochii şi am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute faţa. — Tu! a strigat el. Am tresărit şi a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însă cu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho. — Tu pari să fii şeful, moşule. Fabius şi-a rotit lent încheietura mâinii, înfăşurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor. — Douăzeci şi cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie şi ni­ciun copil printre voi, iar tu eşti singurul cu barba sură. Unde sunt ceilalţi? Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă şi mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălţat din şirul de captivi. Fabius a rânjit, şi-a şters scuipatul de pe obraz şi l-a azvârlit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară. — Bine, moşule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un şef, iar noi n-avem ce face cu un moşneag bicisnic. S-a auzit un şuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârşâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ. În mijlocul ţipetelor şi gemetelor captivilor, am auzit o şoaptă în dreapta mea: — Acum începe. Vorbise Lino, cel care ştia rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată şi evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt şi palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care şi-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei. Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab şi murdar, gol ca şi acum, cu pielea băşicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani şi îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranţă când romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-şi că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii şi-au abătut mânia chiar şi asupra păstorilor şi fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deşert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulţi au fost ucişi. Restul, printre care şi Lino, au fost capturaţi. Dar în călătoria spre coastă el reuşise cumva să fugă şi ajunsese la noi. Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi. — Nu-i unul dintre ai noştri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva. Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până şi cei care susţinuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuşi, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat şi tăcut. Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou: — La fel ca data trecută. Acelaşi şef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea... Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul şirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors şi a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi. — Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supravieţui drumului. Doi romani au descălecat, l-au descătuşat pe rănit şi l-au îndepărtat. — Păcat, a comentat Fabius continuându-şi mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun. S-a oprit iarăşi. — Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru aşa ceva, nu merită îngrijirea şi hrana. Şi ăsta – îl vedeţi cum priveşte în gol şi-i curge saliva prin colţul buzelor? Un idiot, ceva obişnuit prin­tre cartaginezii ăştia care se împerechează între fraţi. Un parazit! Romanii i-au scos pe bărbaţi din şir, apoi au strâns lanţurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine. Cei scoşi din şir au fost duşi îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit. Fabius a mers mai departe în lungul şirului, până când umbra lui şi a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am muşcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălţat ochii. Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat. — Iar ăsta, a rostit el şi în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, laşilor, chiar dacă nu-i decât un băiat. A ridicat suliţa şi m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze şi să-mi dea sângele. — Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi nici măcar să scuipi, ca moşul? M-am uitat la el şi nu m-am clintit. Nu era bravură, deşi poate că aşa părea. Eram încremenit de frică. A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese şters. Lama a scli­pit în razele soarelui. — Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule. — Nu este Hercule, am izbutit să şoptesc, ci Melkart! El a hohotit. — Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţe­legi? Toţi zeii tăi au plecat şi nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule şi acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaşte de acum şi până la sfârşitul sfârşitului. Zeii noştri au fost mai puternici decât ai voştri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu eşti în pielea goală şi-n lanţuri. Trupul îmi tremura şi m-am învăpăiat la faţă. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-şi brusc calul după numai câţiva paşi. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt. — M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine. A început să tremure, cu atâta violenţă, încât am simţit vi­braţiile prin lanţul greu care ne lega grumajii. — M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel... Fabius a mai scos doi captivi din şir, apoi şi-a terminat in­specţia şi a revenit spre centru. — Şi acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut. Nu i-a răspuns nimeni. Şi-a ridicat suliţa şi a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din şir au tresărit, ridicându-se. — Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preţi­oasă decât voi toţi, laşi bicisnici! Unde le-aţi ascuns? Nimeni n-a vorbit. M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peştera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări şi-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în faţă peste spinarea calului şi şi-a încrucişat braţele. — Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va spune.   II   În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături şi au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alţii ne străjuiau. În timpul nopţii, pe rând, toţi am fost scoşi din cerc, duşi undeva, apoi readuşi. Când primul bărbat s-a întors, şi a fost luat al doilea, cineva a şoptit: — Ce ţi-au făcut? Le-ai spus? Apoi, un străjer l-a lovit cu suliţa pe cel care întrebase şi toţi am amuţit. Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur şi simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi. M-au dus peste coamă şi apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius îşi instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde. Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meşteşugite. Fabius însuşi era întins pe un culcuş şi nu mai purta arme şi echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ţinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit. — Aha, sfidătorul! A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, şi mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcuşului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul. — Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalţi: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător şi i-ai lichidat pe bicisnici, aşa că... ce mai vrei?”. Şi-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte şi m-a scui­pat în faţă. Vinul mi-a ars ochii. Glasul îi era dur şi rece, uşor împleticit de la vin. — Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine ştie ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta. — Eu nu sunt un sclav, am şoptit. El a râs. — Aşa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez şi eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii voştri sunt slabi. Nu puteţi rezista fără femeile şi copiii voştri. Cei care vă refugiaţi aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne şi pruncii. Ce fel de viaţă fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiţi recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până şi viaţa ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta jal­nică. Cum te numeşti, băiete? Am înghiţit un nod. Nu era uşor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej. — Hanso. Şi nu sunt un băiat. — Hanso, a repetat el şi a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineaţă în luptă şi mă-ntreb dacă prin vene nu-ţi curge şi sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniştii voştri din Spania. A fost mândru să împroaşte din sămânţa Fabius pentru a vă întări stirpea de laşi! Aş fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare. — Zici că nu eşti un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile? Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un şuier, apoi am simţit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un şarpe greu. Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, aşa cum se spune des­pre romani că-şi bat copiii. Durerea m-a paralizat. Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetişor şi re­petând aceeaşi întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, şi din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinşi mi-ar fi fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge şi nu voi ţipa, dar în scurtă vreme gura mea şi-a pierdut forma şi am început să icnesc. Fabius s-a aplecat înainte şi m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări. — Cu adevărat eşti puternic, a încuviinţat el. Aşa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile? M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, şi am izbutit un singur cuvânt: — Niciodată. Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colţul gurii. — Cum doreşti. Oricum nu contează. Ştim deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă şi le scot chiar acum din as­cunzătoare. Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit printre dinţii încleştaţi: — Cum? Cine ţi-a spus? Fabius a bătut din palme. — Apropie-te, vulturaşul meu. Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca şi Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare şi tremura. S-a ferit să mă privească în ochi. Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât şi m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aş fi sugrumat pe Lino atunci şi acolo. Aşa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-şi ridice mâna, să se şteargă, apoi a coborât braţul şi mi-am spus: ştie c-o merită. — Stăpâneşte-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veţi sta toată noaptea aproape unul de celălalt şi vă veţi putea rezolva neînţelegerile. Lino a ridicat privirea şi în ochi i-a apărut panica. — Nu! Mi-ai făgăduit! A ţipat şi s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit braţele la spate şi i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ şi ne-au îmbrâncit afară din cort. În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând. — Somn uşor, a strigat el. Mâine începe temptatio! Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torţelor şi umbrele proiectate de ele, ţipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile suliţelor şi răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în captivitate ultimii din poporul meu.   Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­paţi cu scoaterea noilor captivi din ascunziş. Puţinii care ne păzeau au devenit neatenţi şi au început să moţăie, încrezân­du-se în tăria lanţurilor noastre. Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări şi mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino şoptind: — Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi... L-am fulgerat cu privirea peste umăr. — Înţeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eşti un străin. Aşa ai fost dintotdeauna. Însă noi te-am primit când ai venit flămând şi gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho. Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin. După o vreme, Lino a vorbit din nou: — Îţi sângerează spatele. M-am întors către el şi m-am strâmbat de durere. — Şi al tău? am şuierat. Arată-mi rănile tale, Lino! A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt şi de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho şi la femei. — Şi ce dacă? Monstrul te-a biciuit şi pe tine. Ne-a biciuit pe toţi. Toţi cei de aici îşi pot arăta rănile. — Şi crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea? Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn. — Ce vrei să spui? am şoptit. — Ştiu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar ceilalţi? De ce crezi că sunt aşa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar cei mai mulţi sunt treji şi tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este ruşine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho. Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăşi, am vrut să-mi pot astupa urechile. — Aşa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă şi el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în aşa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi pentru vânzarea la licitaţie. M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toţi, numai Lino cunoştea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supravieţuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aş fi reuşit să învăţ de la el... şi, în acelaşi timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse. — Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat. Lino a suspinat. — Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem aşa, goi şi în lanţuri. Vor lega pur şi simplu mâinile femeilor şi ale copiilor şi ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei şi de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum mai scurt şi mai uşor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi prin valea lungă, până vom ajunge la coastă şi la galerele de sclavi care aşteaptă acolo. — De ce-i desparte pe bărbaţi de femei? — Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate şi de aceea vor merge pe o cale mai uşoară. Pe de altă parte, doreşte ca bărbaţii să fie testaţi şi căliţi. De aceea, ne va purta pe jos prin deşert. Cei care se vor prăbuşi vor fi lăsaţi să moară. Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenţi care vor preţui o avere pentru Fabius şi oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Aşa lucrează temptatio. A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru el şi pentru a-mi păstra glasul la fel de rece şi sec ca al lui. — Fabius ţi-a spus „vulturaşul lui”. Ce-nsemna asta? Lino a inspirat cu un şuierat ascuţit şi şi-a ascuns chipul în umbre. — A minţit când mi-a spus aşa. A spus-o doar din cruzime. Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul. — Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului şi că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele şi vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi prizo­nieri, ca să le întunece minţile şi cu teamă, şi cu speranţă. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se că-i bine hrănit şi îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate. A rămas tăcut. — Şi iepurele? Lino tăcea. — Iepurele, Lino? Spune-mi! — Soarta iepurelui va fi foarte diferită. Glasul i-a devenit surd şi fără viaţă. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înţeles. — Şi ultima dată, am şoptit, când Fabius ţi-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui. Nu mi-a răspuns. Am oftat. — Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile. Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri. — Totuşi, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada. A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl puteam înţelege. — Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă şirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt şi m-a re­cunoscut, atunci şi-a ales iepurele. — Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul? Lino şi-a ridicat faţa în lumina focului. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înţelesesem.   III   Dimineaţa, romanii ne-au dat fiecăruia câte un linguroi de terci, după care ne-au dus la locul unde adunaseră femeile şi copiii. Bătrânii lipseau. Fabius n-a explicat ce făcuse cu ei, însă vulturii se roteau deja peste prăpastia dindărătul coamei. Am mers prin poalele dealurilor presărate de bolovani, pe poteci şerpuite şi neregulate. Ritmul era lent, pentru a le îngă­dui copiilor să ţină pasul, dar romanii călări îşi foloseau frec­vent bicele, urlând la noi să menţinem formaţia, pedepsindu-i pe cei care se poticneau şi răcnind la copii când plângeau. La apusul soarelui, pe când ne aflam tot între dealuri, am ajuns într-un loc unde poteca se bifurca. Femeile şi copiii au fost duşi în altă direcţie. Nu ni s-a îngăduit să schimbăm niciun cuvânt de rămas-bun. Până şi privirile furişe au fost pedepsite cu bice. În noaptea aceea am dormit sub cerul liber, întinşi în linie dreaptă, cu lanţurile prinse de ţăruşi din fier bătuţi în sol. Romanii şi-au ridicat corturi pentru ei. La un moment dat, au venit şi l-au luat pe Lino. Toată noaptea i-am auzit cântând şi râzând. Fabius hohotea mai puternic decât toţi. Lino a fost adus înapoi cu puţin înainte de crăpatul zori­lor. Zornăitul lanţurilor lui m-a trezit. Îi era cu neputinţă să se oprească din tremurat. L-am întrebat ce se întâmplase. Şi-a ascuns faţa şi n-a vrut să răspundă. A doua zi am coborât din dealuri în valea lungă. Munţii s-au îndepărtat treptat, până când, de la un orizont la celălalt, nu se mai zărea decât cerul orbitor de albastru. Vegetaţia s-a împu­ţinat pe măsură ce pământul pârjolit de sub tălpile noastre s-a transformat într-o întindere vastă de piatră albă, prăfuită de nisip şi netedă, de parcă ar fi fost ciocănită de un baros uriaş. În mod uimitor, în mijlocul întinderii aceleia am dat peste un râuleţ prea lat pentru a putea sări peste el şi destul de adânc. Şerpuia spre miazănoapte prin mijlocul văii, mărginit de pereţi abrupţi din piatră. Soarele mă lovea fără milă pe umerii goi. Deşi râuleţul se găsea la numai câţiva paşi depărtare – îl puteam auzi clipocind de maluri –, romanii ne dădeau apă doar în zori şi la apus. Eram întruna însetaţi, iar imaginea şi sunetul apei aflate atât de aproape erau îndeajuns pentru a scoate din minţi pe oricine. În după-amiaza aceea, Fabius a apărut călare în dreptul meu şi mi-a oferit apă de băut, aplecându-se de pe cal şi ţinându-mi la buze burduful său. Am ridicat privirea şi l-am văzut zâm­bind. Am simţit ochii lui Lino pe spatele meu. Însă, când muş­tiucul mi-a trecut printre buze, nu l-am refuzat. Am lăsat apa rece să-mi umple gura. N-am putut înghiţi îndeajuns de iute şi mi-a curs pe bărbie. În seara aceea am căpătat o porţie suplimentară de terci. Ceilalţi au observat, dar când au început să şuşotească între ei, romanii i-au redus la tăcere din câteva pocnituri de bice. După ce au adormit toţi, Lino a fost dus din nou în cor­tul lui Fabius. N-a revenit ceasuri bune. În ziua a treia, temptatio şi-a revendicat prima victimă: Gebal, fratele mamei mele. Unchiul Gebal îmi dăduse primul arc cu săgeţi, pe când nu eram mai înalt decât genunchiul unui bărbat, şi mă învăţase să vânez căprioare în dealurile de lângă Carta­gina; Gebal îmi povestise istorii cu regina Dido şi fratele ei, Pygmalion regele Tirului; Gebal mă învăţase să-l cinstesc pe măreţul Hannibal în rugăciunile noastre, deşi Hannibal nu iz­butise să cucerească Roma şi murise cu sufletul zdrobit în exil. La amiază, Gebal a început să răcnească, apoi s-a năpustit în fugă spre râu, târându-i după el pe cei de care era înlănţuit. Romanii l-au ajuns imediat şi l-au împins îndărăt cu suliţele, dar s-a zbătut şi a urlat, tăindu-se în vârfurile ascuţite. Fabius însuşi a descălecat, i-a desfăcut legăturile lui Gebal, l-a ridicat în picioare şi l-a aruncat în apă de pe malul abrupt, îngreunat de zgarda groasă din fier, trebuie să se fi scufundat ca un bolovan. S-a auzit un plescăit, după care o tăcere atât de adâncă, încât puteam distinge geamătul stins al vântului arid de miazănoapte peste nisip. Captivii n-au scos un sunet. Eram prea buimăciţi ca să vorbim. Ochii ne erau prea uscaţi pen­tru lacrimi. — Asta-i soarta însetaţilor, a spus Fabius. În aceeaşi zi, Fabius m-a ridicat cu adevărat deasupra ce­lorlalţi. Până atunci favorurile lui se extinseseră doar la porţiile suplimentare de apă şi terci. Dar, când soarele a ajuns la zenit şi până şi cei mai puternici dintre noi au început să se clatine din cauza arşiţei nemiloase, Fabius m-a scos din şir. — Ai călărit vreodată? m-a întrebat. — Nu, am răspuns. — Atunci te voi învăţa. Lanţurile mi-au fost desfăcute de la zgardă. Mâinile mi-au fost eliberate şi legate în faţă, iar peste umeri mi-a fost arun­cată o mantie uşoară. Romanii m-au ridicat pe spinarea unui armăsar negru. Două rânduri de hăţuri erau fixate de căpăs­trul lui: unul a fost prins de şaua lui Fabius, iar celălalt mi-a fost pus în mâini. În jurul gâtului mi-a fost atârnat un burduf de apă, astfel încât să pot bea după pofta inimii. Ştiam că cei­lalţi priveau invidioşi şi neînţelegători, dar picioarele îmi erau slăbite, gâtlejul uscat, iar umerii băşicaţi de soare. Nu i-am refu­zat favorurile. Pe când călăream unul lângă celălalt, Fabius mi-a arătat păr­ţile harnaşamentului şi mi-a explicat arta călăritului. La început, când mă aşezaseră pe animal, m-am temut, crezând că o să mă arunce la pământ. Dar înaintam încet, şi în scurt timp m-am simţit în largul meu în şa. Am simţit, de asemenea, un soi ciudat de mândrie – să fiu ridicat atât de sus deasupra pămân­tului şi să înaintez cu atât de puţin efort, stăpân pe puterea aceea îmblânzită între coapsele mele. Seara am fost înlănţuit separat de ceilalţi, am căpătat o sal­tea pe care să dorm şi mâncare şi băutură pe săturate. Pe când lunecam în somn, i-am auzit pe captivi murmurând. Oare cre­deau că eu le trădasem pe femei şi că asta îmi era răsplata? Do­goarea de peste zi şi mâncarea care-mi umplea stomacul mă făcuseră prea somnoros ca să-mi mai pese. Am dormit atât de adânc, încât nici măcar n-am observat când Lino a fost luat peste noapte. Zilele s-au contopit unele în altele. Pentru mine erau lungi şi istovitoare, dar nu insuportabile. Principalele neplăceri erau rosăturile de pe coapsele şi fesele neobişnuite cu frecarea şeii. Pentru ceilalţi era cu totul altfel. Îi vedeam devenind tot mai deznădăjduiţi, zi după zi. Chinurile cele mai mari erau pentru Lino, care fusese mutat în fruntea şirului, unde trebuia să im­pună pasul. Romanii roiau în jurul lui ca viespile, şfichiuindu-l cu bicele şi mânându-l întruna. Ori de câte ori cineva se împle­ticea îndărătul lui, lanţul îi smucea zgarda din fier, astfel încât gâtul îi era plin de băşici şi vânătăi. Mă străduiam din răsputeri să nu-i văd suferinţele. — Tu nu eşti precum ceilalţi, Hanso, a spus Fabius într-o zi, călărind alături de mine. Uită-te la ei! Temptatio nu schimbă un om, ci doar îi dezvăluie adevărata natură. Vezi cât de bicis­nici sunt, cum se poticnesc şi merg orbeşte mai departe, cu minţile la fel de goale ca deşertul? Cât despre juruinţele lor lacrimogene de loialitate făcute unul celuilalt – între ei nu există nici frăţie adevărată, nici onoare. Nu vezi cum se-mbrâncesc şi mârâie, cum se-nvinuiesc reciproc pentru fiecare pas greşit? Era adevărat. Captivii înlănţuiţi laolaltă se îmbrânceau întruna, căzând şi smucindu-se de grumaji. Orice întrerupere a marşului abătea bicele asupra umerilor lor. Erau într-o stare permanentă de furie, frică şi disperare; neputând să-i lovească pe romani, se atacau între ei. Romanii petreceau acum tot atât timp pentru a opri bătăile între captivi, pe cât petreceau pen­tru a-i mâna mai departe. Îi priveam pe prizonieri de la înăl­ţimea armăsarului meu şi nu-i mai puteam vedea ca pe nişte oameni. Semănau cu sălbăticiunile, cu părul neţesălat şi încâl­cit, cu pielea înnegrită de soare, cu chipuri animalice, mârâind, pentru ca în clipa imediat următoare să fie slugarnice şi temătoare. — Tu nu eşti ca ei, Hanso, a murmurat Fabius aplecându-se mult spre mine. Ei sunt iepuri care tremură în vizuinile din pă­mânt, care adulmecă speriaţi văzduhul în căutarea primejdiei, trăind doar pentru a se înmulţi şi a fi vânaţi. Tu însă, Hanso, tu eşti un vultur, puternic şi mândru şi născut pentru a zbura peste ceilalţi. Am ştiut-o din prima clipă în care te-am văzut, re­pezindu-te la mine cu pumnalul acela. Tu eşti unicul bărbat cu­rajos dintre ei. Tu n-ai nimic în comun cu şleahta asta, nu-i aşa? Am privit din înălţime la şirul de captivi cu ochii afundaţi în cap şi n-am răspuns. Pe măsură ce temptatio continua, mă simţeam tot mai înde­părtat de suferinţele celorlalţi. Continuam să dorm înlănţuit noaptea, dar începusem să cinez în cortul lui Fabius, împre­ună cu romanii. Le beam vinul şi le ascultam istoriile despre bătălii purtate în locuri îndepărtate. Vărsaseră mult sânge şi se mândreau cu asta, se mândreau fiindcă cetatea pentru care luptau era cea mai de seamă de pe faţa pământului. Roma! Cum li se mai aprindeau ochii când vorbeau despre cetate... În templele lor măreţe, ei adulau zeităţi cu nume bi­zare – Jupiter, Minerva, Venus şi mai cu seamă Marte, zeul războiului, care-i iubea pe romani şi-i conducea întotdeauna spre victorie. În pieţele uriaşe, îşi cheltuiau câştigurile pe obi­ecte de lux provenite din toate colţurile lumii. În Circus Maximus, se adunau cu zecile de mii pentru a-i ovaţiona pe cei mai iuţi conducători de care de luptă din lume. În arenă, priveau sclavi şi prizonieri din toată lumea, luptându-se pe viaţă şi pe moarte. În somptuoasele băi publice, se destindeau, îşi linişteau muşchii obosiţi de lupte şi-i priveau pe atleţii dezbră­caţi, concurând. În tavernele gâlcevitoare şi bordelurile din Su­bura (un cartier atât de faimos, încât până şi eu auzisem de el), îşi satisfăceau plăcerile cu sclave instruite să mulţumească toate patimile. Am început să văd cât de mărginite şi jalnice ne fuseseră vieţile de fugari în pustiu, pline de temeri şi disperare, şi bân­tuite de amintirile unei cetăţi care dispăruse pe vecie. Carta­gina era de acum doar o amintire. Roma era cea mai măreaţă dintre toate cetăţile lumii şi măreţia avea să-i sporească întruna, fiindcă legiunile priveau spre Răsărit, spre noi cuceriri. Roma era un loc aspru pentru sclavi, dar oferea cetăţenilor ei liberi nenumărate ocazii pentru bogăţii şi plăceri. În fiecare seară, când eram scos din cort, regretându-i con­fortul răcoros şi pernele moi, romanii îl aduceau înăuntru pe Lino. Îi vedeam doar trecător teroarea din ochi, fiindcă îmi feream întotdeauna faţa. Nu voiam să ştiu ce-i făceau după ple­carea mea.   IV   În a paisprezecea zi de temptatio, Lino a evadat. Deşertul lipsit de forme de relief lăsase loc treptat unor dea­luri scunde cu iarbă scurtă şi presărată cu arbuşti. Munţii se apropiaseră din ambele părţi. Hăt spre miazănoapte, aproape că se uneau la o trecătoare îngustă care ducea la coastă. Râule­ţul curgea pe acolo, într-o depărtare verde şi pâcloasă, unde, încadrat de pereţii verticali ai defileului, abia puteam întrezări un crâmpei din mare, o scânteiere micuţă, argintie, sub soa­rele dimineţii. Am aflat despre evadarea lui Lino din şoaptele captivilor. Când au sosit zorile şi el tot nu fusese readus din cort, murmure agitate au circulat înainte şi înapoi prin şirul prizonierilor. Gla­surile lor răguşite au devenit mai animate decât fuseseră de la începerea lui temptatio, înăbuşite şi pline de speranţe, ca şi cum posibilitatea fugii lui Lino le readusese o parte din omenia pe care începuseră s-o piardă. — A zis el că va fugi, a şoptit cineva. A făcut-o! — Dar cum? — A mai făcut-o o dată înainte... — Dacă nu cumva este tot în cort. Dacă nu cumva l-au ucis până la urmă cu jocurile lor crude... Romanii au venit după mine. Pe când eram dus pe lângă şirul de captivi, i-am auzit murmurând cuvântul „trădător” şi scuipând în iarbă. În cort, am privit în jur şi am văzut doar chipurile famili­are ale romanilor, preocupaţi de pregătirile matinale. Spusele captivilor erau, aşadar, adevărate. În cursul nopţii lungi de vin şi râsete, Lino evadase cumva. Un roman mi-a luat mantia subţire de pe umeri şi mi-a dez­legat mâinile. Brusc am avut o premoniţie teribilă că urma să-i iau locul lui Lino. Nu s-a întâmplat însă aşa, ci mi-au aşezat în faţă o pereche de cizme de călărie, o tunică de soldat şi cuirasă din bronz – aceeaşi uniformă pe care o purtau chiar ei. Mi-au dat coburi de şa şi mi-au arătat ce conţineau: un colac de frânghie, un bici, un burduf cu apă, merinde şi un pumnal de argint – chiar cel pe care mi-l dăduse Matho, cu Melkart gravat pe mâner. Peste toate astea au aşezat o suliţă. M-am întors către Fabius, care era întins pe patul său şi-şi mânca micul dejun. M-a privit şi a surâs, amuzat de buimăci­rea mea. A arătat cu mâna spre obiecte. — E echipamentul pentru misiunea ta. L-am privit năuc. — Iepurele a scăpat, băiete. N-ai auzit? Acum a sosit momen­tul să-mi răsplăteşti generozitatea pe care ţi-am arătat-o. — Nu-nţeleg. Fabius a mormăit. — Temptatio se apropie de sfârşit. Marea se află la numai o zi de marş. O corabie aşteaptă deja acolo, pentru a-i încărca pe prizonieri şi a-i duce spre piaţa care oferă preţul cel mai bun. Antiohia, Alexandria, Massilia – cine ştie? Dar unul dintre cap­tivii mei a evadat. Nu poate s-ajungă departe, fiindcă-i împo­vărat de greutatea lanţurilor. Spre răsărit este râul, iar spre miazăzi este pustiul, aşa că bănuiesc c-a pornit spre apus, unde crede că se poate ascunde pe dealuri. Probabil că oamenii mei l-ar putea descoperi în câteva ceasuri, dar m-am gândit la alt­ceva. Tu îl vei găsi pentru mine. — Eu? — Ştii să călăreşti destul de bine şi el ar trebui să fie lesne de capturat, fiindcă are braţele legate la spate. Dacă-ţi face prea multe necazuri, ucide-l – ştiu c-o poţi face, te-am văzut în luptă –, dar adu-i capul înapoi, ca dovadă. M-am gândit la suferinţele lui Lino, la ceilalţi care-mi spu­neau „trădător”. După aceea am înţeles că aş fi putut să evadez eu însumi, dar Fabius, zărind speranţa care-mi luminase chi­pul, a clătinat din cap. — Nici măcar nu te gândi la aşa ceva, băiete. Da, ai putea să iei calul şi merindele şi să te-ndrepţi spre miazăzi. Dacă poţi supravieţui în pustiu... Dacă nu te-ntâlneşti cu alţi romani pe drum... Să nu crezi că straiele te vor deghiza; latina pe care o vorbeşti e jalnică. Şi chiar dac-ai izbuti să-mi scapi de data asta, te voi găsi în cele din urmă. S-ar putea să am nevoie de un an, poate de doi; dar te voi găsi din nou. Încă mai sunt cartagi­nezi fugari care trebuie capturaţi. Oamenii mei şi cu mine nu ne vom odihni până nu vom scotoci sub toate pietrele şi-n toate crăpăturile. De-acum ei sunt tot mai uşor de prins – sunt mai slabi, mai înfometaţi, mai demoralizaţi. Sunt tot mai puţin nişte bărbaţi gata să lupte şi tot mai mult nişte sclavi dispuşi să-şi accepte soarta. Braţul Romei este lung, Hanso, iar pofta ei de răzbunare este nesfârşită. Nu-i vei scăpa niciodată. Nu-mi vei scăpa niciodată. Şi-n plus, încă nu mi-ai auzit oferta. Întoar­ce-te aici în mai puţin de trei zile, cu iepurele în urma calului tău – ori cu căpăţâna lui în suliţă, nu-mi pasă care dintre ele –, şi când vom ajunge la coastă te voi face om liber, cetăţean al Romei. Eşti tânăr, Hanso. Fii curajos! Accentul îţi va fi po­trivnic, dar libertatea şi corpul tânăr şi puternic, alături de ceva cruzime, te vor purta departe în Roma. Gândeşte-te la alter­nativă şi alege. Am privit cizmele strălucitoare de la picioarele mele, suliţa, biciul, colacul de frânghie, cuţitul cu Melkart... sau Hercules, cum dorea Fabius să-i spună. M-am gândit la Lino – care ve­nise la noi ca un străin, un necunoscut, care le trădase pe femei, care avea să fie prins din nou şi silit să îndure temptatio pen­tru a treia oară, dacă nu-l aduceam eu însumi înapoi. La urma urmelor, ce-i datoram? — Şi dacă minţi? am spus. De ce-ar trebui să am încredere în tine? Pe Lino l-ai minţit – i-ai spus că va fi vulturul tău, nu? În loc de asta, l-ai făcut iepurele tău. Fabius şi-a scos sabia din teacă, aceeaşi cu care-l decapitase pe Matho. I-a apăsat vârful pe antebraţ şi a tras o linie roşie peste piele. A întins braţul. — Când un roman îşi arată sângele, el nu minte. Jur pe pă­rintele Jupiter şi pe măreţul Marte că făgăduiala pe care ţi-am făcut-o este adevărată! Am privit rana superficială şi sângele care înflorea de sub piele. M-am privit în ochii lui Fabius. În ei nu exista nici veselie, nici minciună, ci doar un simţ deformat al onoarei şi am ştiut că spunea adevărul.   V   Îmi amintesc feţele captivilor când am părăsit cortul, ui­mirea lor când au văzut echipamentul pe care-l purtam. Îmi amintesc batjocurile lor când am ieşit călare din tabără, urmate de pocniturile bicelor cu care romanii i-au readus la tăcere. Îmi amintesc că le-am întors spatele şi am privit spre miazănoapte, prin trecătoarea din munţi, unde marea îndepărtată scânteia ca un ciob de lapislazuli sub soare. N-am avut nevoie de trei zile pentru a-l găsi pe Lino; n-am avut nevoie nici măcar de două zile. Urmele pe care le lăsase erau lesne de zărit. După distanţa dintre paşi şi felul în care fusese strivită iarba, mi-am putut da seama că alergase foarte repede la început, oprindu-se doar din când în când să se odih­nească. După aceea pasul i se scurtase şi călcătura devenise mai apăsată. Mi-am dat seama cât de repede obosise. Am mers fără grabă pe urmele lui, nesigur pe mine când era vorba să conduc calul la galop. Soarele a început să coboare îndărătul lanţului de munţi din apus. În amurg, urmele au de­venit mai greu de desluşit. Am continuat, totuşi, simţind că eram aproape. Am trecut coama unui deal micuţ şi am privit în valea adumbrită de dedesubt. Probabil că el mă văzuse deja; cu coada ochiului, i-am întrezărit mersul şchiopătat şi am auzit zornăi­tul lanţurilor, când a încercat să se pitească îndărătul unui copăcel. M-am apropiat precaut, gândindu-mă că era posibil ca, în vreun fel, să-şi fi eliberat mâinile, că ar mai fi putut avea pu­terea de a lupta. Dar când l-am văzut dârdâind lipit de copac, în pielea goală, cu mâinile tot legate la spate, cu obrazul apăsat de scoarţă, ca şi cum ar fi putut, cumva, să se facă nevăzut, am ştiut că nu va exista nici-o înfruntare. Nu se auzea decât foşnetul uscat al ierbii sub copitele calu­lui meu. Pe măsură ce m-am apropiat, tremurul lui Lino a cres­cut, şi în clipa aceea mi s-a părut că era exact aşa cum îl numise Fabius – un iepuraş, zvâcnind din urechi, dar paralizat de spaimă. El nu este ca mine, am gândit. Nu-i datorez nimic. Mânat de un impuls neaşteptat, am ridicat suliţa, sprijinind-o în îndoi­tura cotului, aşa cum îi văzusem pe romani că fac. I-am împuns umărul cu vârful ei ascuţit. Când s-a cutremurat drept răs­puns, m-a străbătut o incitare stranie, un sentiment de putere ce m-a înfiorat. — Uită-te la mine, am rostit. Sunetul propriului meu glas, atât de aspru şi autoritar, m-a surprins. Era un ton pe care-l învăţasem de la Fabius. Vocea aceea exercita propria-i putere, iar reacţia lui Lino – felul în care s-a ghemuit – dovedea că o stăpânisem de la prima încercare. M-am gândit că Fabius văzuse probabil dintru început seminţele puterii din mine. Nu greşise când mă numise vulturul său, nu greşise când mă separase de ceilalţi, tot aşa cum un băieş separă aurul de nisip. În orice altă vânătoare, acesta era momentul când aş fi ucis prada. Un torent de amintiri mi s-a revărsat prin minte. Prima mea vânătoare, când omorâsem o căprioară. Unchiul Gebal mă învăţase secretele urmăririi... şi mi-am adus aminte cum mu­rise Gebal, afundându-se ca un pietroi în râu. M-am gândit la Matho, la capul lui cel plin de înţelepciune şi care-i fusese re­tezat de pe umeri, pentru a se rostogoli ca o căpăţână de varză pe solul pietros. Am încleştat fălcile şi am strivit gândurile ace­lea înlăuntrul meu. L-am împuns din nou pe Lino cu suliţa. El s-a oprit din tremurat. S-a desprins de copac şi a rămas cu capul plecat. — Fă-o atunci, a şoptit. (Glasul îi era uscat şi răguşit.) Lasă-l pe Fabius să câştige jocul de data asta. Am vârât mâna în cobur şi am început să scot frânghia. — Nu! a strigat Lino şi s-a tras îndărăt. Să nu mă duci la el viu! Trebuie să mă omori, Hanso. Asta doreai oricum, nu-i aşa? În noaptea când le-am trădat pe femei, ai zis că m-ai ucide, dacă ţi s-ar ivi ocazia. Fă-o acum! Fabius nu ţi-a spus că poţi să te-ntorci doar cu capul meu? Ochii i-au lucit în umbrele ce începeau să se îndesească. Nu erau ochii unui animal hăituit, ci ai unui om. Sentimentul de putere dinlăuntrul meu s-a subţiat brusc şi am ştiut că nu-l pu­team omorî. Am început să înnod frânghia, făcând un laţ. Apoi m-am oprit. — De unde ştii ce mi-a spus Fabius – că-ţi pot aduce capul înapoi, ca dovadă? Umerii brăzdaţi de cicatrice ai lui Lino, drepţi şi sfidători până atunci, s-au gârbovit, iar el s-a rezemat de copac. — Pentru că astea sunt regulile jocului său. — Cum puteai, totuşi, să cunoşti instrucţiunile pe care mi le-a dat? Ai fost iepurele lui ultima dată... — Nu. — Mi-ai spus-o chiar tu, în noaptea aceea când mi-ai expli­cat temptatio... — Tu ai presupus că fusesem iepurele. Tu ai rostit cuvintele acelea, Hanso, nu eu. Lino a scuturat din cap şi a oftat: Când Fabius m-a capturat acum un an, am fost vulturul lui. Înţelegi acum? Mie mi s-au acordat toate privilegiile; eu am fost suit pe cal; eu am mâncat în cortul lui şi mie mi s-au spus istorii din glorioasa Romă. Iar când a sosit ceasul, Fabius mi-a promis libertatea şi m-a trimit să vânez iepurele – la fel cum te-a tri­mis acum pe tine. Glasul i-a coborât până când s-a transformat într-o şoaptă: — Am avut nevoie de multe zile s-ajung la oamenii tăi, furi­şându-mă spre miazăzi prin râpele munţilor, ascunzându-mă de romani, hrănindu-mă cu rădăcini şi buruieni. Calul a murit şi, pentru o vreme, Carabal şi cu mine am trăit cu carnea lui – Carabal, iepurele, cel pe care fusesem trimis să-l capturez. Apoi Carabal a murit – era prea slăbit şi sleit ca să trăiască – şi ce rost ar mai fi avut? Ar fi trebuit să fac ceea ce dorea Fabius. Ar fi trebuit să fac ceea ce eşti tu pe punctul de a face. În cele din urmă la asta se rezumă totul. Simţeam cum capul îmi ardea. Nu puteam gândi. — Totuşi, de data asta ai evadat cu adevărat... Lino a râs, apoi s-a înecat şi a tuşit, fiindcă gâtlejul îi era prea uscat ca să poată râde. — Hanso, n-am mai întâlnit niciodată pân-acum un om la fel de prost ca tine. Crezi c-am evadat prin propriile-mi puteri, cu braţele legate la spate şi înconjurat de romani? La miezul nopţii, Fabius m-a scos din cortul lui, împungându-mă cu suliţa. Iepurele nu evadează; iepurele este silit să fugă pentru a-şi salva viaţa! De ce? Pentru ca tu să mă poţi vâna. Iepurele fuge şi vul­turul este trimis după el. Iar când te vei întoarce în tabără cu capul meu înfipt în suliţa lui, te va răsplăti cu libertatea. Sau cel puţin aşa spune Fabius. Şi de ce nu? Ai făcut aşa cum a dorit. Iar el a făcut din tine unul de-ai lui. Tu ai dovedit că tot ce crede Fabius este adevărat. Sentimentul ameţitor de putere pe care-l simţisem cu numai câteva clipe mai devreme părea acum foarte îndepărtat. — Nu te pot omorî, Lino... El a izbit cu piciorul în pământ şi şi-a întors braţele într-o parte, ca să pot vedea frânghiile ce-i legau încheieturile. — Atunci taie-le şi eliberează-mă şi-o voi face singur. O să-mi retez venele cu cuţitul tău, iar după ce voi muri mă poţi deca­pita. El nu va şti niciodată adevărul. Am clătinat din cap. — Nu. Te-aş putea lăsa să scapi. Îi voi spune că nu te-am putut găsi... — Atunci vei sfârşi sclav ca toţi ceilalţi, dacă nu va născoci o pedeapsă încă şi mai teribilă pentru tine. Fabius are o ima­ginaţie nesfârşită pentru cruzime. Crede-mă, ştiu bine. Am răsucit frânghia în mâini, privind laţul pe care-l făcusem, privind golul pe care-l închidea. — Am putea fugi împreună... — Nu fi prost, Hanso. El te va găsi din nou, la fel cum m-a găsit pe mine. Vrei să-i fii iepure la următoarea ta temptatio? Ia gândeşte-te! Nu, mai bine ia ce ţi-a oferit. Ucide-mă acum! Sau lasă-mă s-o fac singur, dacă n-ai puterea asta... dacă ghea­rele vulturului preţios sunt prea gingaşe ca să facă treaba mur­dară pentru Fabius. Amurgul lăsase loc beznei. O jumătate de lună ilumina valea micuţă cu o lucire argintie, blândă. Strălucirea roşiatică a fo­curilor din tabăra romanilor se ridica îndărătul crestelor. Am privit lumina aceea roşie, pâcloasă de fum, şi pentru o clipă mi s-a părut că timpul se oprise şi că lumea din jur se retrăsese, lăsându-mă complet singur în valea întunecoasă. Până şi Lino părea foarte îndepărtat, iar calul de sub mine parcă era din ceţuri, nu din carne şi oase. Am văzut viitorul sub forma unui cristal, cu fiecare faţetă reflectând o alegere. Să-l omor pe Lino; să-i retez legăturile şi să-l privesc cum se sinucide; să-i întorc spatele şi să-i îngădui să fugă, iar apoi să-i aduc lui Fabius vestea eşecului meu; să fug eu însumi. Însă cristalul era înceţoşat şi nu oferea imagini despre locurile spre care aveau să ducă alegerile acelea. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi: aşa îmi spusese Lino în prima noastră noapte de captivitate. Ce îmi fă­cuse mie temptatio? M-am gândit la dispreţul pe care-l simţisem faţă de ceilalţi captivi, călărind sus, deasupra lor, mândru şi găunos pe armăsarul meu, şi chipul mi s-a învăpăiat. M-am gân­dit la sentimentul de putere care năvălise prin mine când dădusem peste Lino tremurând gol puşcă în vale şi am înţeles ce-mi făcuse Fabius. Nu eram un om mai liber decât era Lino. Mă aflam pe punctul de a deveni un sclav ca toţi ceilalţi, sedus de făgăduielile lui, deformat după voinţa lui, alăturându-mă jocului crud pe care ne silea să-l jucăm pentru propria distracţie. Cândva Lino jucase acelaşi joc. Lino sfidase cruzimea lui Fabius şi fugise, ca un vultur adevărat, nu ca hoitarul din coli­vie în care l-ar fi preschimbat Fabius şi în care dorea acum să mă preschimbe pe mine. Însă Lino pierduse până la urmă, mi-am spus... şi imediat am văzut minciuna, fiindcă acesta nu era sfâr­şitul lui Lino decât dacă eu o doream. Lino se confruntase el însuşi cu aceeaşi alegere, când Fabius îl pregătise ca vultur şi-l trimisese după iepurele Carabal. Lino alesese libertatea, indi­ferent care i-ar fi fost preţul. Am înţeles că aveam numai două alegeri: să fac aşa cum făcuse el ori să-i cedez lui Fabius şi să mă las remodelat în imaginea sa. Mi-am întors ochii de la strălucirea roşie şi mată a focuri­lor de tabără şi i-am coborât spre chipul lui Lino în lumina lunii, îndeajuns de aproape cât să-l pot atinge şi totuşi foarte îndepărtat, încadrat de gândurile mele înnorate ca o faţă dintr-o pictură. Mi-am amintit lacrimile pe care le vărsase în noaptea în care fuseserăm capturaţi şi ridurile de suferinţă care-i cutaseră fruntea în toate nopţile scurse de atunci. Acum însă obrajii şi fruntea îi străluceau netede şi argintii sub lumina lunii. Ochii îi erau lucitori şi uscaţi. Nu zăream în ei nici mânie, nici durere sau vinovăţie. Vedeam faţa unui om liber, necucerit şi sfidător, calm şi pregătit pentru moarte. Cristalul s-a rotit în mintea mea şi m-am străduit să văd vreo scânteie de speranţă; scânteia aceea era sclipirea din ochii lui Lino. Fabius îmi spusese că evadarea era imposibilă, că liber­tatea era doar visul unui fugar, că nu exista niciun alt joc, decât doar temptatio, care îi transforma pe oameni în aceeaşi mate­rie impură şi murdară din care era alcătuit el însuşi, iar dacă nu, îi strivea cu totul. Dar cum ar fi putut Fabius să cunoască viitorul mai bine decât mine... mai cu seamă dacă existau oa­meni, ca Lino, care încă îşi puteau aduna voinţa de a-l sfida? Puterea Romei nu va dăinui pe vecie. Cartagina fusese cândva de neînvins şi oamenii crezuseră că domnia ei nu se va sfârşi niciodată – iar acum Cartagina nu mai era decât tăciuni şi o amintire care se destrăma. La fel avea să se întâmple într-o bună zi cu Roma. Cine putea spune ce alte popoare s-ar fi putut ridica în locul ei? Am închis ochii. Era o speranţă atât de fragilă! Nu aveam să amăgesc singur. Nu aveam să îngădui visurilor deşarte să ostoiască asprimea alegerii pe care o făceam. Mă puteţi numi prost. Mă puteţi numi iepure sau vultur, până la urmă nu există nici-o diferenţă. Însă nimeni nu va putea spune că eu am deve­nit creatura lui Fabius. M-am lăsat să lunec din şa şi am scos pumnalul din teacă. Lino s-a întors şi mi-a oferit încheieturile. Am retezat prin legă­turile groase. El s-a întors din nou şi s-a întins spre cuţit. Pentru o clipă am ţinut mânerul amândoi; degetele lui şi ale mele peste imaginea lui Melkart. L-am privit în ochi şi am văzut că era în continuare pregătit să moară, că nu ştia alegerea pe care o făcusem. Am tras mânerul din strânsoarea lui, am vârât pumnalul în teacă şi am încălecat. Un fior neaşteptat de îndoială m-a străbătut; hăţurile mi-au lunecat dintre degete. Pentru a-mi reveni, am cercetat echipa­mentul primit de la Fabius. Cât puteau dura raţiile pentru trei zile, dacă le împărţeam între noi? M-am uitat la veşmintele pe care le purtam, uniforma de soldat roman, şi am dorit să mi-o smulg de pe trup, dezgustat; dar urma să am nevoie de protec­ţia ei în călătorie. Lino nu se clintise. Câţiva nori acopereau luna, proiectân­du-i o umbră peste chip. Stătea atât de nemişcat, încât arăta de parcă ar fi fost dăltuit în piatră. — Ce-aştepţi? am întrebat. M-am tras mai în faţă în şa şi i-am arătat: este loc suficient pentru doi. Ne vom încetini mersul, dacă unul va călări şi celălalt va merge pe jos. Lino a clătinat din cap. — Eşti un prost încă şi mai mare decât crezusem, Hanso. Însă şoapta lui nu era răutăcioasă şi şi-a întors faţa când a vorbit. N-a putut rezista unei împunsături finale... sau îmi ofe­rea o ultimă şansă de a-l trăda? — Şi poate că sunt un om mai bun decât crezusem, am replicat. Lino a rămas nemişcat mult timp, apoi umerii au început să i se scuture şi a inspirat adânc, tremurător. Mi-am ferit ochii, ca să nu-l văd plângând. — Grăbeşte-te, am spus. Ne-aşteaptă un drum lung şi greu. L-am simţit suindu-se în şa înapoia mea şi aşezându-se, i-am simţit cutremurările trupului, apoi am dat pinteni calului, peste vale şi în sus către creasta dealului. Acolo m-am oprit pentru o clipă şi m-am uitat spre răsărit. Focurile din tabăra romani­lor pâlpâiau micuţe, dar distincte în beznă. Râul sclipea mai departe, ca o panglică îngustă de cărbune sub lună. Hăt spre miazănoapte, prin trecătoarea din munţi, puteam întrezări marea din marmură neagră. Am rămas mult timp privind aşchia aceea lucitoare de mare. Pe urmă am smucit de hăţuri şi am lovit cu călcâiele în flancu­rile calului, întorcându-l către miazăzi, şi am început nesigura noastră călătorie.    

Razboinicii George R.R. Martin vol.1  REGELE NORVEGIEI   Cecelia Holland   Traducere din limba engleză: Marian Trută   Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate şi respectate autoare de romane istorice, comparată de mulţi cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane isto­rice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris şi binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la pre­miul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer şi Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acţiune se petrece în Imperiul Bizantin. În povestea violentă şi sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că ştiţi să vâsliţi), a cărei miză este mult peste aşteptările celor care iau parte la ea...       I   Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împo­triva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi pro­misese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-şi cumpere pacea cu o corabie plină cu ar­gint. Conn primise foarte prost acest lucru. — Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat. Sweyn se trase furios de mustaţa lui cea lungă. Ochii îi scăpărau. — N-am uitat. Va veni vremea şi pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor. — Aşa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie şi în iubitor de pungă. Se răsuci pe călcâie şi, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoţea pretu­tindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă. — Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn. — Şi pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef. — Nu ştiu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.   În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn şi Raef, dar şi două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson şi Bui Malacul. Raef se aşeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui. Conn îi era alături. Părul său negru şi cârlionţat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Joms­vikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi ştia curiozitatea. Auziseră multe despre tovărăşia Jomsvikingilor, despre cetăţile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dis­puşi s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători şi că toate lucrurile le ţineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi şi bur­duhănosul Bui nu erau mai degrabă nişte soli decât căpetenii. Nu purtau veşminte scumpe, precum mătăsurile şi blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit şi lung. — Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri şi mândri. Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De par­tea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn şi ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pişatul de urs, iar sclavi cu urcioare um­blau pe la mese şi umpleau pocalele, chiar şi pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse şi îşi întoarse cupa goală cu gura în jos. După ce terminară de mâncat şi se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare şi înălţă pocalul, invocându-i şi ono­rându-i pe Thor şi pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură iso­nul şi băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis. — Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jură­minte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre. Ţinu cupa ridicată să-i fie umplută. — Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei! Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau în aer şi mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn. — Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe şi Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se. — Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sper­jur şi un trădător. Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoţ şi mincinos. În acest timp, scla­vii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură şi roşu la faţă, Sigvaldi îşi ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră: — De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împo­triva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Şi nu voi renunţa până nu am să-l văd înfrânt. Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de cei care şedeau la mese, mulţi dintre ei Jomsvikingi, dar şi de mulţi alţii care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn. — Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia? Aruncă o căutătură piezişă la Conn, la masa de jos. — Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi şi Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte şi făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pri­dideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică. Raef îşi ţinu, îngrijorat, respiraţia. În sală se auzeau doar şoapte. Conn îşi ridică pocalul. — Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în faţă şi să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei. Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură. Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurămân­tul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăşi într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau şi-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obţinuseră mai mult decât şi-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.   În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe care dormise în sala cea mare şi ieşi în curte să se uşureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-şi aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o faţă radioasă. — Ei bine, tună el, parcă am promis nişte lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bu­curos că eşti cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Joms­viking adevărat. Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sig­valdi se urni din loc. — Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, şi pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupţi. Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieşiseră la soare. Raef stătea în pragul uşii de la sală. Conn se apropie de el. — Ce am jurat aseară? Chipul prelung şi familiar al vărului său era lipsit de expresie. — Ai spus că vei merge cu ei şi ai să-l provoci pe Ducele Hakon faţă în faţă şi n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei. Uluit, Conn scoase un scâncet. — Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i aşa? — Aşa aş zice şi eu, răspunse Raef. — Dacă-i pe-aşa, atunci, să mergem.   II   Şi astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Nor­vegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogăţiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspân­deau în lungul vreunui fiord, lăsându-şi oamenii să atace şi să jefuiască fermele din ţinut. Orice lucru capturat şi care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie tri­miteau către Jomsberg. Câteva corăbii burduşite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri. Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule şi coastă, jefuind ţărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nop­ţile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oameni­lor. În jurul lor, dincolo de pajiştile de pe ţărmuri, ţinutul se ridica în şiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieşit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori şi bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcţia spre nord-est, ata­când tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.   III   Pe Conn îl dureau muşchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-şi membrele dureroase. Soarele arăta ca o băşică mare şi porto­calie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui şi abia dacă era tivit cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată se vălurea pe ţărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monştri care se odihneau, zări preţ de o clipă un rechin. În lumina arămie a asfinţitului leneş, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori peşti la proţap sau în frigări îşi lăsau grăsimea să picure şi să explodeze pe cărbunii încinşi şi câte un om şedea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un şuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei şi se îndreptă spre el. Căpetenia Jomsvikingilor şedea pe o buturugă mare, cu pi­cioarele întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apro­piat, şi-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi şi lui Conn. Acesta o luă şi bău. Berea avea un gust noroios. — Hakon trebuie să apară curând. Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-şi pal­mele de genunchi. — Ţi-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag şi să-l scoa­tem din gaura în care se ascunde. Bui râse. — Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el. — Aşa-i, răspunse Sigvaldi şi întinse mâna bătându-l pe Conn camaradereşte peste braţ. Ne-am luat o pradă babană şi o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viaţă al Jomsvikingilor, băiete. — Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur. Auzind asta, Bui îşi lăsă capul pe spate. — E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse. Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs. — Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea. Bui încă îl privea pe Conn rece. — Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împin­gând cufărul. Poate că ar trebui să cumpăneşti ceva mai mult la asta. — Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse şi plecă. Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas. Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valu­rile să se spargă în linii luminoase şi întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca şi cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roşiatic purpuriu, munţii costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acope­rite cu strălucirea trandafirie a gheţarilor. Se vârî printre oamenii săi, adunaţi în jurul focului deasu­pra căruia frigeau ciosvârte de vită şi beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase şi şedea alături de un om rănit, întins pe pământ. Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era şi cel mai tânăr dintre ei. — Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine. Finn se ridică şi se îndepărtă la trap... un băiat subţirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de duşcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul şi aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală şi de băut. Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucaţi, peste o bucată de carne pe jumătate arsă. — Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn. — Nimic, răspunse Conn. Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak. Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie şi, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înţelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Îşi strânseră mâi­nile şi se aşezară, iar Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva înghiţituri lungi dintr-un corn cu bere. — Asta-i cea mai bună împărtăşanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor. Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte de noap­tea aceea. — Eşti de pe aici, nu-i aşa? întrebă el. Cum sunt ţărmurile mai departe? — Cum au fost şi până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule şi golfuri. Vânt din belşug. Piatră din belşug. Şi oa­meni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea feri­cit pe-aici. — Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn. Aslak îl salută cu cornul plin de bere: — Jefuieşti un aur nepotrivit. Conn ridică şi el cornul în semn de salut şi bău. — Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină calea, oricât i-am jefui poporul. Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi şi urechi. — Asta nu e bine. Sigvaldi face o greşeală dacă îşi închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător. Aslak îşi şterse cu o mână spuma de bere din barbă. — Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s nişte zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul şi nici când am trecut de Stad. Pute­rea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de aşteptat. — Aşa să fie, spuse Conn şi scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi laşi şi mie o bucată de carne. Se ridică şi se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslaşi, cam de aceeaşi vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci când şi-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sig­valdi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn şi de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput. În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârşitul ata­cului, aşa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în linişte şi în siguranţă. Raef şedea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip şi cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui şi el pe vine. — Este...? Raef dădu din cap. Părul lins şi spălăcit i se revărsă pe umeri. — Nu mai are mult. Conn se gândi la lupta din sat şi spuse: — Oamenii ăştia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Du­cele de noi? Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse. — Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri. — Şi ce va face până la urmă? — Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui! Jomsvikingul, rotund ca un butoiaş de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei. — Traiască regele Norvegiei, necheză el. — Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici? — Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat. Conn aruncă o privire spre Raef. — Vii cu mine? — Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui. — Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.   IV   Prima dată când a navigat cu Jomsvikingii, Conn se aştep­tase ca adunările lor de sfat să fie pline de zarvă şi dispute din partea tuturor, dar acum ştia cum merg lucrurile. Erau destulă mâncare şi băutură din care să se ospăteze. În cele din urmă, Sigvaldi se aşeză în faţa lor şi le spuse cum vor decurge eveni­mentele. Ceilalţi dădeau din cap afirmativ. Se presupunea că sunt cu toţii oameni liberi, dar făceau ceea ce li se cerea. Conn îi plăcea pe Jomsvikingi mai mult ca idee decât în realitate. — Avem ştirea că Hakon se află undeva în golf, pe unde e insula aia mare. Un murmur se ridică printre celelalte căpetenii. — Câte corăbii? întrebă Bui. — Puţine. Şase sau opt. E limpede că aşteaptă să i se adune flota. Dar noi o să-l prindem înainte să apară restul corăbiilor. Vom porni până să se crape de ziuă. Eu iau partea stângă, îm­preună cu Bui. Alsak, tu, împreună cu Sigurd Cape şi Havard o să ţineţi partea dreaptă. Dinţii îi sticleau. Conn simţi deodată un fior. Sigvaldi se întoarse spre el şi-l fixă cu privirea: — Şi, de vreme ce arzi de nerăbdare să pui mâna pe el, tu, Conn Corbansson, vei merge primul, pe mijloc.   L-au îngropat pe Ketil la lumina vagă a nopţii scurte, nor­dice. Oamenii de pe Seabird l-au aşezat cu faţa în sus, la picio­rul dunei de nisip, i-au pus sabia alături şi i-au lăsat un pic de carne şi de bere, să aibă pentru ultima călătorie. Apoi, fiecare a adus câte o piatră de pe ţărm. — Mai bine să mori astfel, decât înjugat la plug ca un bou, spuse Finn, după care aşeză piatra la picioarele lui Ketil. — Dar şi mai bine, mâine în bătălie, spuse Gorm aşezând piatra la căpătâiul mortului, apoi se răsuci spre Conn cu ochii lui bulbucaţi. Câte corăbii are Hakon? — Sigvaldi zice că doar câteva. Dar nu mai am încredere în el, răspunse Conn. — O să vedem mâine, când o să-l prindem pe Hakon, spuse Grom. Cineva râse, iar Rugr adăugă: — Dacă o să-l prindem... — O să fie o ispravă care va face înconjurul întregii lumi. Conn se aplecă şi aşeză piatra la umărul lui Ketil. — Orice s-ar întâmpla, vom fi împreună. — Îl luăm pe Ketil cu noi, spuse Raef aşezând piatra sa la şoldul mortului. — Dacă-l batem pe Hakon, pietrele vor spune povestea până la sfârşitul lumii, adăugă Odd, aşezându-şi piatra la unul dintre genunchii lui Ketil. — Până la sfârşitul lumii! Acum pietrele alcătuiau un contur în jurul celui mort, ca o corabie menită să-l ducă departe. Rămaseră tăcuţi câteva clipe, cu privirile îndreptate spre Ketil, după care îl acoperiră cu nisip. Apoi se uitară unii la alţii cu ochii sticlind şi, strângându-şi mâinile unii altora, izbunciră într-un râs chinuit şi ascuţit. — Împreună! Cu toţii, împreună, spuseră ei. S-au dus apoi să se pregătească, să-şi vadă de arme şi să doarmă, dacă ar fi putut, astfel încât să fie gata înainte de venirea zo­rilor. Conn şi Raef încărcară provizii suplimentare de apă şi hrană pe corabia care se odihnea pe plajă. Ceilalţi se întinseseră pe lângă foc. Conn se lungi pe nisip, lângă vărul său, chiar sub coca navei. Nu credea că avea să doarmă. Se gândea la toate luptele şi bătăliile la care partici­pase până atunci, dar, dintr-odată, toate aceste amintiri i se părură înceţoşate. Oricum, mâine va fi altfel. Mereu este altfel. — Eşti pregătit? îl întrebă pe Raef. — Cred că da, răspunse acesta. Glasul îi sună încordat ca o strună întinsă. — Nu, adăugă el, asta nu-mi place deloc. Ne-a pus primii, înaintea tuturor? — Da. Avem şansa să-l capturăm pe Hakon. Noi singuri. — Sau să fim noi prinşi. Sigvaldi încearcă să ne piardă, co­mentă Raef. Conn îi dădu un ghiont cu cotul. — Te gândeşti prea mult. Când va începe, n-o să mai ai vreme să-ţi macini gândurile. Căscă, rezemându-se mai bine de scândurile corăbiei, simţin­du-se dintr-odată ostenit. — Doar să te ţii după mine... mai spuse, închizând ochii şi alunecând în somn. Conn visă. Era prins într-o mare bătălie, într-un vârtej de securi care se loveau de scuturi şi de sunete de corn. Corabia se clătina sub tălpile lui, iar în jur vedea numai braţe, plete şi mutre schimo­nosite. Nu putea deosebi duşmanii de prieteni. Iureşul care îl înconjura, urletele şi luptele păreau că vor să-l devoreze. Cu­prins de frenezie, izbi cu sabia în stânga şi-n dreapta, să-şi facă loc. Sângele îl împroşcă peste tot, îl simţi şi pe buze. Apoi, sunetul topoarelor lovindu-se de scuturi se preschimbă într-un tunet care se rostogolea, iar un fulger aproape că-l orbi. După ce-şi recapătă vederea, se trezi singur, luptând de unul sin­gur, un omuleţ înfruntând o cumplită furtună şi nici măcar pe corabie nu se mai afla. Norii cenuşii, întunecaţi, clocoteau la sute de metri deasupra sa, iar fulgerele veneau în săgeţi spre el. Ploaia o simţea ca pe un şuvoi de pietre, iar trăsnete şi tu­nete îl loveau cu pumnii, strivindu-l neîncetat. Vântul răvăşea fuioarele de nori şi în volbura lor văzu o pereche de ochi, o gură cu dinţii ca nişte bolovani, o formă monstruoasă de femeie, alcătuită din ceaţă şi negură. Sus, de­asupra lui, ea întinsese un braţ spre el şi fulgere se vânzoleau în vârful fiecărui deget. Era legat şi nu se putea mişca, iar ful­gerele îl loviră şi-l risipiră în bucăţi. Unde fusese el, nu mai era nimic. Se trezi pe nisip, lângă corabie. Visul îl înfiorase. Descoperi cu surprindere că era întreg. Se ridică şi făcu câţiva paşi pe plajă, spre răsărit. La marginea cerului purpuriu se răspândea o văpaie roşie şi aerul pâlpâia. Stătea pe pietrele de pe plajă, iar visul îi con­tinua în minte, mai puternic decât ziua care creştea lângă el. O clipă mai târziu, Raef se apropie. Conn îi povesti visul şi, în ciuda luminii slabe a zorilor, îl văzu că păleşte. — Crezi că este adevărat? îl întrebă Conn. — Toate visele sunt oarecum adevărate.    

Peregrinarile lui Tuf de George R.R. Martin PROLOG CATALOGUL ŞASE INFORMAŢIA NUMĂRUL 37433 - 800912 – 5442894 CENTRUL SHANDELLOR PENTRU PROGRESUL CULTURII ŞI CUNOAŞTERII DEPARTAMENTUL XENOANTROPOLOGIE   descrierea informaţiei: codificare de voce pe cristal informaţie găsită la: H’ro Brana (coordonate SQ19, V7715, I21) tentativă de datare: înregistrată cu aproximativ 276 ani standard în urmă selectabilă după criteriile: rase de sclavi, Hrangan legende şi mituri, Hruun medicină, – boală, neidentificată baze comerciale, abandonate   Alo? Alo? Da. Văd că funcţionează. Bine. Sunt Rarik Hortvenzy, agent comercial începător, şi lansez un avertisment pentru oricine îmi va găsi mesajul. Acum se lasă înserarea, ultima pentru mine. Soarele s-a cufundat dincolo de culmile dinspre vest, pătând solul cu sânge, iar crepusculul îşi croieşte, inexorabil, drum spre mine. Stelele apar una câte una, dar singura dintre ele care contează arde noapte şi zi, zi şi noapte. E mereu cu mine, cel mai strălucitor lucru de pe cer, în afară de soare. E steaua molimei. În ziua aceasta, am înmormântat-o pe Janeel. Cu mâinile mele am înmormântat-o, săpând în solul tare, stâncos, din zori şi până spre sfârşitul după-amiezii. Până când mâinile m-au ars de durere. După ce mi-am terminat chinul, după ce ultima lopată din praful ăsta străin, scârbos, a fost aruncată peste capul moartei, după ce ultima piatră a fost aşezată pe movilă, m-am ridicat şi am scuipat pe mormânt. Totul a fost din vina ei. I-am spus asta, nu doar o dată, ci de multe ori, în timp ce zăcea pe moarte. Iar când sfârşitul a fost aproape, şi-a recunoscut vinovăţia, în cele din urmă. A fost vina ei că am venit aici. A fost vina ei că n-am plecat când puteam s-o facem. A fost vina ei că a murit – da, nu-i nici o îndoială – şi-i vina ei că eu voi putrezi neînmormântat, atunci când îmi va veni timpul, iar carnea mea va deveni ospăţ pentru fiarele întunericului, pentru zburătorii şi vânătorii-nopţii cu care speraserăm, cândva, să facem negoţ. Steaua molimei clipeşte doar un pic, aruncând asupra solului o lumină strălucitoare, limpede. Asta nu-i bine. I-am spus lui Janeel, odată: o stea a molimei ar trebui să fie roşie. Ar trebui să arate ursuză, să se înfăşoare într-o sclipire stacojie, să şoptească în noapte sugestii de foc şi sânge. Puritatea asta albă, limpede, ce legătură are cu molima? Aşa fusese şi în primele zile, când nava pe care o închiriaserăm abia ne lăsase la sol, pentru a ne deschide mândrul complex comercial, ne lăsase la sol şi apoi plecase. Pe atunci, steaua molimei era doar una dintre cele cincizeci de stele de primă mărime pe cerul acesta străin, fiind greu de observat. Pe vremea aceea râdeam de ea, de superstiţiile primitivilor, de brutele acelea înapoiate care-şi închipuiau că boala vine din cer. Mai târziu, însă, steaua molimei a început să se schimbe. Noapte după noapte, ardea mai puternic, până când a devenit vizibilă chiar şi în timpul zilei. Dar, cu mult înainte de asta, epidemia se dezlănţuise… Zburătorii se rotesc pe cerul ce se întunecă. Planoare, asta sunt. De departe, au o anumită frumuseţe. Trezesc în mintea mea amintirea pescăruşilor-umbră din locul meu natal, Budakhar, de lângă marea plină de viaţă, de pe planeta Razyar. Dar aici nu-i nici o mare, ci doar munţi, dealuri şi pustietate uscată, iar eu ştiu că zburătorii ăştia n-arată deloc frumos când îi vezi de aproape. Fiinţe slăbănoage şi teribile, asta sunt, având înălţimea doar jumătate din cea a unui om, cu piele parcă tăbăcită, întinsă puternic peste oasele lor ciudate, goale pe dinăuntru. Aripile lor sunt uscate şi tari, ca membrana unei tobe, pintenii lor ascuţiţi precum pumnalele, iar sub creasta mare, osoasă, care atârnă ca o lamă îndoită de pe craniile lor înguste, au ochi de-un roşu hidos. Janeel spunea că sunt inteligenţi. Că au un limbaj, aşa zicea. Le-am auzit vocile, voci tăioase, stridente, care-ţi răneau nervii. N-am învăţat niciodată să le vorbesc limba. Nici Janeel. Inteligenţi, zicea ea. Putem să facem negoţ cu ei. Ha, ha! N-aveau nevoie nici de noi, nici de mărfurile noastre. Ştiau destul cât să fure, asta da, şi aici se termina inteligenţa lor. Dar noi şi ei aveam ceva în comun: moartea. Zburătorii mureau. Vânătorii-nopţii, cu membrele lor masive, răsucite, şi mâini cu două degete noduroase, cu ochi care ardeau ca nişte tăciuni într-un foc gata să se stingă, în craniile lor bombate, mureau şi ei, ha, ha! Aveau o putere înspăimântătoare, iar ochii aceia mari, bizari, puteau vedea prin beznă, când norii de furtună acopereau chiar şi steaua molimei. În peşterile lor, vânătorii şopteau despre Minţile măreţe, stăpânii pe care-i slujiseră odată, cei care aveau să se întoarcă iar cândva, pentru a-i chema să pornească din nou la război. Dar Minţile nu veneau, iar vânătorii-nopţii mureau – la fel ca şi zburătorii, la fel ca şi cei din rase mai ascunse, ale căror trupuri le-am găsit pe dealurile de cremene, la fel ca şi animalele fără minte, la fel ca şi ierburile şi copacii, la fel ca Janeel şi ca mine. Janeel îmi spusese că, pentru noi, aceasta va fi o planetă a aurului şi pietrelor preţioase. E o planetă a morţii. H’ro Brana e numele din hărţile ei străvechi. Eu nu-i voi spune astfel. Ea ştia numele tuturor popoarelor de acolo. Îmi amintesc doar unul: Hruun. Acesta-i adevăratul nume al vânătorilor-nopţii. O rasă de sclavi, zicea ea, a hranganilor, marele duşman, acum dispărut, învins în urmă cu o mie de ani, care-şi abandonase sclavii în timpul îndelungatei prăbuşiri. Era o colonie uitată – zicea ea – o mână de făpturi inteligente, dornice de comerţ. Ea ştia atât de multe, iar eu atât de puţin, dar acum eu am îngropat-o şi am scuipat pe mormântul ei, şi cunosc adevărul despre aceştia. Dacă erau sclavi, atunci fuseseră sclavi răi, pentru că stăpânii lor îi aşezaseră într-un iad, sub lumina plină de cruzime a stelei molimei. Ultima navă de aprovizionare a venit acum o jumătate de an. Am fi putut pleca. Epidemia deja începuse. Zburătorii se târau pe vârfurile munţilor, prăvălindu-se apoi de pe culmi. I-am găsit cu pielea inflamată, din care se scurgea lichid, şi având crăpături mari în membrana tăbăcită a aripilor. Vânătorii-nopţii veneau la noi acoperiţi de abcese vinete şi cumpărau umbrele în număr mare, să-i apere de razele stelei molimei. Când nava asolizase, am fi putut pleca. Dar Janeel a zis să stăm. Avea nume pentru bolile care omorau zburătorii şi vânătorii-nopţii. Avea nume pentru medicamentele care puteau vindeca acea epidemie. A numi un lucru înseamnă a-l înţelege, aşa gândea ea. Am fi putut deveni lecuitori, am fi putut să le câştigăm încrederea lor de brute, iar averea noastră ar fi fost ca şi făcută. A cumpărat toate medicamentele pe care le adusese nava şi a comandat altele. Apoi am început să tratăm molimele pe care le numise. Când a apărut următoarea boală, a găsit nume şi pentru aceea. Şi pentru următoarea, şi pentru următoarea, şi pentru următoarea… Dar bolile au depăşit puterea ei de a le număra. La început i s-au terminat medicamentele, curând după aceea şi numele, iar în zorii acestei zile i-am săpat mormântul. Fusese o femeie zveltă, activă, dar, murind, devenise foarte ţeapănă, iar membrele i se umflaseră de ajunseseră de două ori cât era normal. A trebuit să sap o groapă mare, ca să încapă cadavrul rigid, umflat. Am numit chestia care o ucisese ciuma lui Janeel. I-am dat un nume. Nu mă pricep la nume. Boala mea este diferită de a ei şi n-are nume. Când mă mişc, o flacără vie aleargă prin oasele mele. Pielea mi-a devenit cenuşie şi sfărâmicioasă. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, găsesc cearşafurile acoperite cu bucăţi din carnea mea, căzute de pe oase, şi pătate cu sângele scurs din locurile umede, cu carne vie, de dedesubt. Steaua molimei este uriaşă şi strălucitoare deasupra mea, iar acum înţeleg de ce-i albă. Albul este culoarea purităţii, ha, ha, iar steaua molimei purifică acest teritoriu. Totuşi, atingerea ei provoacă putreziciune şi descompunere. Există o ironie fină în asta, nu-i aşa? Am adus multe arme, dar am vândut puţine. Vânătorii-nopţii şi zburătorii nu pot folosi arme împotriva lucrului care-i ucide şi, de la început, au avut mai multă încredere în umbrele decât în lasere. M-am înarmat cu un aruncător de flăcări, luat din magazie, şi mi-am turnat un pahar de vin negru. Voi sta aici, în frig, şi-mi voi spune gândurile acestui cristal. Îmi voi bea vinul şi voi privi zburătorii, puţinii care mai trăiesc, în timp ce dansează şi planează prin noapte. De departe, arată ca pescăruşii-umbră de deasupra mării mele pline de viaţă. Îmi voi bea vinul şi-mi voi aminti cum suna marea pe când eram doar un băiat din Budakhar, care visa la stele, iar când vinul se va termina, voi folosi aruncătorul de flăcări. (tăcere îndelungată) Nu-mi pot închipui alte cuvinte de spus. Janeel ştia multe cuvinte şi multe nume, dar am înmormântat-o în dimineaţa aceasta. (tăcere îndelungată) Dacă înregistrarea mea va fi găsită vreodată… (scurtă pauză) Dacă acest mesaj va fi descoperit după ce steaua molimei va păli, aşa cum spun vânătorii-nopţii că se va întâmpla, nu vă lăsaţi înşelaţi. Aceasta nu-i o planetă în regulă, nu-i o planetă pentru trăit. Aici există moarte şi boli pe care nu le poate număra nimeni. Steaua molimei va străluci din nou. (tăcere îndelungată) Vinul meu s-a terminat. (sfârşitul înregistrării) 1. STEAUA MOLIMEI — Nu, spuse ferm Kaj Nevis celorlalţi. Nici vorbă. Ar fi o tâmpenie să folosim o corporaţie mare de transport. — Da, o prostie şi o aiureală, îl aprobă Celise Waan. Însă trebuie să ajungem acolo. Deci avem nevoie de o navă. Am mai închiriat de la Starslip. Nave foarte confortabile, cu echipaj politicos şi bucătărie mai mult decât mulţumitoare. Nevis îi aruncă o privire ucigătoare. Avea o figură potrivită pentru asta – ascuţită, colţuroasă, cu părul pieptănat pe spate, cu nas ca un iatagan, cu ochi mici, negri, pe jumătate ascunşi de sprâncenele dese. — În ce scop ai închiriat navele alea? — Pentru excursii de studiu, bineînţeles, răspunse Celise Waan, luând altă prăjitură cu cremă din farfuria din faţa ei, ţinând-o delicat între degetul mare şi arătător, apoi aruncând-o în gură. Am supravegheat multe cercetări importante. Centrul mi-a asigurat finanţarea. — Să-ţi explic ceva. Asta nu-i o excursie de studii. Nu ne zgâim la obiceiurile de împerechere ale primitivilor. Nu scotocim după informaţii obscure, pe care o persoană rezonabilă n-ar da un ban, aşa cum facem de obicei. Mica noastră conspiraţie are scopul de a descoperi o comoară de-o valoare aproape inimaginabilă. Dacă o vom găsi, n-o vom preda autorităţilor competente. Aţi avut nevoie de mine ca s-o localizez, prin canale mai mult sau mai puţin licite. Şi aveţi atâta încredere în mine, încât nu vreţi să-mi spuneţi despre ce-i vorba până nu vom fi în drum către locul respectiv, iar Lion a angajat un bodyguard. Bine, mie nu-mi pasă. Înţeleg că nu-s singura persoană de pe ShanDellor în care nu se poate avea încredere. Afacerea asta implică un profit uriaş. Şi o putere uriaşă. Dacă o să continui să mă plictiseşti cu pălăvrăgeala despre cuisine, plec. Am lucruri mai importante de făcut decât să stau aici şi să-ţi număr guşile! Celise Waan mârâi nemulţumită. Era o femeie solidă, rotundă, cu figură roşie, care respira zgomotos. — Starslip e o firmă reputată. Pe de altă parte, legile de salvare… — N-au nici o importanţă, o întrerupse Nevis. Avem un set de legi aici, pe ShanDellor, un altul pe Kleronomas, un al treilea pe Maya, şi nici unul dintre ele nu valorează nimic. Dacă aplicăm legile din ShanDi, ne revine doar un sfert din valoarea a ceea ce descoperim – dacă vom găsi ceva. Presupunând că steaua aia a molimei este cu adevărat ceea ce crede Lion că este, şi presupunând că funcţionează încă, atunci cel care ar controla-o ar deţine o superioritate militară copleşitoare în sectorul ăsta. Starslip şi celelalte mari corporaţii de transport sunt la fel de lacome şi de lipsite de scrupule ca şi mine, îţi garantez asta. Dar, pentru că sunt mari şi puternice, guvernele planetare le supraveghează îndeaproape. În cazul în care n-ai observat, îţi atrag atenţia că suntem doar patru. Cinci, dacă o socotim şi pe mercenară, adăugă el, dând din cap spre Rica Dawnstar, care-l răsplăti cu un rânjet rece. O navă mare de linie are mai mult de cinci cofetari. Chiar dacă alegem o navă mică, de cursă, vom fi depăşiţi numeric de oamenii din echipaj. O dată ce aceştia vor vedea ce-am găsit, vă închipuiţi că ne vor lăsa să păstrăm prada? — Dacă au de gând să ne înşele, o să-i dăm în judecată, declară grăsana specialistă în antropologie, cu un strop de arţag în voce, şi înghiţi ultima prăjitură. — La ce tribunal? se interesă zâmbind Nevis. Pe ce planetă? Presupunând că ne vor lăsa în viaţă, ceea ce-i cam greu de crezut. Eşti o femeie deosebit de proastă şi de urâtă! Jefri Lion ascultase stânjenit ciorovăiala. — Gata, gata, îi întrerupse el. Fără insulte, Nevis! La urma urmei, suntem vârâţi toţi în povestea asta… Lion, un bărbat scund, masiv, pătrat, purta o jachetă din material cameleonic de camuflaj, cu croială militară, împodobită cu decoraţii primite în cine ştie ce campanie uitată de lume. În semiîntunericul restaurantului, stofa devenise de-un cenuşiu murdar, un cenuşiu care se potrivea cu culoarea bărbii ţepoase, ascuţite, a lui Lion. Bărbatul avea un strop de transpiraţie pe fruntea largă, de om chel. Kaj Nevis îl făcea să fie nervos. Individul avea o reputaţie, la urma urmei. Lion se uită la ceilalţi, cerându-le sprijinul. Celise Waan se îmbufnă şi-şi aţinti privirea asupra farfuriei, de parcă în felul ăsta ar fi reuşit s-o umple cu prăjituri. Rica Dawnstar – mercenara, cum îi spusese Nevis – se rezemă de spetează, cu o urmă de amuzament sardonic în ochii ei verzi, strălucitori. Sub costumul bej, de paraşutist, şi sub vesta argintie, din plasă de oţel, trupul ei lung, puternic, părea relaxat, aproape indolent. Nu era treaba ei dacă patronii voiau să se certe toată ziua. — Insultele nu folosesc la nimic, zise Anittas. Greu de spus ce gândea cibertehul. Figura lui avea cam tot atâta metal lustruit şi plastic câtă carne, expresivitatea fiindu-i redusă la minimum. Degetele lucioase, din oţel, ale mâinii drepte, se împletiseră cu cele cafenii, organice, ale stângii. Îl examina pe Nevis cu doi ochi strălucitori, din metal argintiu, care se mişcau uşor în orbitele din plastic negru. — Kaj Nevis a scos în evidenţă unele aspecte corecte. Are experienţă în acest domeniu, iar noi nu. Ce folos am avea să-l cooptăm în afacere, dacă nu vrem să-i ascultăm sfaturile? — Da, aşa-i, îl aprobă Jefri Lion. Ce sugerezi, Nevis? Dacă evităm transcorporaţiile, cum ajungem la steaua molimelor? — Avem nevoie de o navă, spuse Celise Waan, repetând un lucru evident. — Corporaţiile de transport nu deţin monopolul navelor, zâmbi Kaj Nevis. De aceea am sugerat să ne întâlnim aici, nu în biroul lui Lion. Cârciuma se află aproape de port. Sunt sigur că omul de care avem nevoie se găseşte aici. — Un independent? zise, ezitând, Jefri Lion. Unii dintre ei au o reputaţie îndoielnică… — Ca şi mine, îi reaminti Nevis. — Exact. Am auzit zvonuri despre contrabandă, chiar despre piraterie. Merită să riscăm, Nevis? — Nu trebuie să riscăm nimic. Şi nu vom risca. Ţine de cunoaşterea oamenilor. Iar eu cunosc o mulţime de oameni. Oameni potriviţi. Oameni nepotriviţi. Uite, acolo în spate, făcu el semn cu capul, se află o femeie cu pielea închisă la culoare şi cu bijuterii negre. E Jessamyn Caige, proprietara Afacerii Independente. Ne va închiria nava, fără nici o îndoială. La un preţ foarte rezonabil. Celise Waan se întoarse să se uite. — Aia? Sper că nava ei are o grilă gravitaţională. Imponderabilitatea îmi produce greaţă. — Când iei legătura cu ea? se interesă Jefri Lion. — N-o voi contacta, declară Kaj Nevis. Am folosit-o pentru un transport, două, dar n-aş risca să călătoresc acum cu ea. Nici gând s-o implic în ceva de-o asemenea importanţă. Afacerea Independentă are un echipaj compus din nouă persoane – mai mare decât putem ţine sub control eu şi mercenara. Nu te simţi jignit, Lion, dar restul nu contaţi. — Ar trebui să ştii că sunt soldat, mormăi afectat Jefri Lion. Am luat parte la lupte. — Cu o sută de ani în urmă. După cum am spus, ceilalţi nu contează. Iar Jessamyn ne-ar ucide pe toţi cât ai clipi. De aceea aveţi nevoie de mine, adăugă el, privindu-i pe fiecare în parte cu ochii lui mici, negri. Fără mine, aţi fi fost destul de naivi s-o angajaţi pe Jessamyn. Sau o corporaţie de transporturi. — Nepoata mea lucrează pentru un negustor independent bogat, zise Celise Waan. — Care? se interesă Nevis. — Noah Wackerfuss, de pe Lumea Tocmelilor. — Noah Grasu’, dădu din cap Nevis. O adevărată distracţie să călătoreşti ce el! Vă aduc la cunoştinţă că nava lui e menţinută continuu în imponderabilitate. Gravitaţia l-ar ucide pe bătrânul degenerat – dar asta n-are importanţă. Wackerfuss nu-i deosebit de însetat de sânge, am avea cincizeci la sută şanse să nu ne ucidă. Dar e la fel de şiret şi lacom ca şi ceilalţi. Până la urmă, ar găsi o cale să capete o parte din pradă. În cazul cel mai rău, s-o ia pe toată. Iar echipajul lui are douăzeci de persoane – numai femei. Ai întrebat-o pe nepoata ta despre îndatoririle ei? Celise Waan roşi. — Trebuie să ascult insinuările individului ăsta? îl întrebă ea pe Lion. Descoperirea îmi aparţine! Nu vreau să fiu insultată de un derbedeu de mâna a treia, Jefri! — Să terminăm cu ciorovăiala, o rugă, pe un ton nefericit, Lion. Nevis, nu-i nevoie să te împăunezi cu cunoştinţele tale. Te-am acceptat pentru motive întemeiate, ştim toţi. Probabil cunoşti pe cineva pe care-l putem angaja să ne ducă la steaua molimei. — Bineînţeles. — Pe cine? se repezi Anittas. — Omul e un fel de negustor independent. Fără prea mult succes. Se află de o jumătate de an standard pe ShanDellor, în căutarea unui cargo. Probabil că e disperat – suficient de disperat – aşa că nu ne va respinge oferta. Are o navă mică, paradită, cu nume lung şi ridicol. Nu-i luxoasă, dar ne va duce unde trebuie, iar asta-i tot ce contează. Nu există echipaj, ca să fim îngrijoraţi – doar individul despre care v-am vorbit. Iar el… şi el e cam ridicol. N-o să ne facă probleme. E mare, dar moale, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Se zice că ar creşte pisici. Nu prea-i plac oamenii. Bea multă bere şi mănâncă prea mult. Mă îndoiesc că are vreo armă. Se zvoneşte că abia se descurcă, hoinărind din planetă în planetă şi vânzând bagatele absurde, jucărioare inutile. Wackerfuss crede că omul nu-i periculos. Dar, chiar dacă se înşală, ce poate face un singur om? Dacă ne ameninţă cu ceva, mercenara şi cu mine îl putem transforma în hrană pentru pisicile lui. — Nevis, nu vreau să aud de aşa ceva! protestă Jefri Lion. În această călătorie nu se vor făptui crime! — Nu? întrebă Nevis, făcând semn către Rica Dawnstar. Atunci de ce-ai angajat-o? adăugă el, zâmbind răutăcios – iar zâmbetul de răspuns al femeii fu ironic şi batjocoritor. Oricum, ştiam că ăsta-i locul în care-l vom găsi. Iată omul despre care v-am vorbit. Nici unul dintre ei, cu excepţia lui Rica Dawnstar, nu era prea versat în arta subtilă a conspiraţiei. Cei trei se întoarseră spre uşă, fixându-l pe bărbatul care tocmai intrase. Acesta era foarte înalt, de aproape doi metri şi jumătate, iar burta-i mare, moale, atârna deasupra cingătorii din metal. Avea mâini gigantice, o figură lungă, ciudat de albă, şi o atitudine bizară, ţeapănă. Pielea, atât cât se vedea, era de albeaţa oaselor uscate. Se părea că-i lipsea complet părul. Purta pantaloni albaştri, sclipitori, şi cămaşă de-un cafeniu închis, cu manşete destrămate. Probabil simţise că era privit, pentru că întoarse capul şi-i privi la rândul lui, cu figura-i palidă lipsită de expresie. Continuă să se uite la ei. Celise Waan întoarse prima capul, după aceea Jefri Lion, iar în cele din urmă şi Anittas. — Cine-i? îl întrebă ciborgul pe Kaj Nevis. — Wackerfuss îi zice Tuffy. Mi s-a spus că numele lui adevărat este Haviland Tuf.   Haviland Tuf luă ultimul fort stelar verde cu o delicateţe care-i contrazicea dimensiunile, apoi privi satisfăcut tabla de joc. Întreaga suprafaţă era roşie: crucişătoarele, cuirasatele, forturile stelare şi coloniile, toate erau roşii. — Mă văd nevoit să mă declar învingător, spuse el. — Încă o dată, recunoscu Rica Dawnstar. Tânăra se întinse, dorind să-şi dezmorţească membrele înţepenite după ore întregi de joc. Avea graţia ucigătoare a unei leoaice. Sub vesta din zale argintii de oţel purta o armă cu ace, într-o teacă atârnată de umăr. — Poate îndrăznesc prea mult, dacă aş sugera o altă înfruntare, zise Haviland Tuf. — Nu, mulţumesc, râse Dawnstar. Eşti prea bun. Sunt o jucătoare înnăscută, dar cu tine nu-i distractiv. Am obosit să tot ies pe locul doi. — Am avut foarte mult noroc în jocurile de până acum. Fără îndoială, norocul meu s-a terminat, iar dumneavoastră veţi întrece modestele mele puteri, în următoarea tentativă. — Oh, da, fără îndoială, rânji Rica Dawnstar. Permite-mi însă să amân acea tentativă pentru momentul în care plictiseala va deveni ucigătoare. Măcar sunt mai bună decât Lion. Nu-i aşa, Jefri? Jefri Lion stătea pe un scaun, într-un colţ al camerei de comandă a navei, răsfoind un teanc de texte militare vechi. Jacheta lui din stofă cameleon căpătase culoarea cafenie a panourilor din sintelemn din spatele lui. — Jocul nu respectă autenticele principii militare, declară el, cu un pic de enervare în glas. Am folosit tactica lui Stephen Cobalt Northstar, cea din momentul în care a Treisprezecea Flotă Umană a înconjurat Hrakkean. Contraatacul lui Tuf a fost complet eronat, ţinând seama de circumstanţe. Dacă regulile jocului ar fi fost corecte, nu puteam fi învins. — Adevărat? făcu Haviland Tuf. Aveţi un avantaj asupra mea, domnule. La urma urmei, aveţi norocul să fiţi istoric militar, în timp ce eu sunt doar un umil negustor. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu marile campanii militare ale istoriei. Noroc că, până acum, deficienţele jocului şi o şansă extraordinară au conspirat pentru a compensa ignoranţa mea! Dar aş considera binevenită oportunitatea de a-mi completa cunoaşterea principiilor militare. Dacă veţi binevoi a juca încă o dată, voi studia cu atenţie strategia dumneavoastră subtilă, pentru a încorpora, pe viitor, un mod de gândire mai sănătos, mai autentic, în jocul meu sărman. Jefri Lion, a cărui flotă argintie fusese eliminată prima în toate jocurile din săptămâna ce trecuse, păru stânjenit. — Ei bine, Tuf… începu el. Fu salvat din acea situaţie neplăcută de un răcnet subit, urmat de un val de obscenităţi, ce se auziră din compartimentul învecinat. Haviland Tuf sări imediat în picioare, iar Rica Dawnstar apăru îndată lângă el. Năvăliră în coridor chiar în clipa în care Celise Waan ieşea afară din încăperea pentru locuit, urmărind o mogâldeaţă neagră cu alb, care trecu vâjâind pe lângă ei şi intră în camera de comandă. — Prindeţi-o! ţipă Celise Waan la ei. Femeia avea figura roşie, umflată şi părea furioasă. — În ce scop, dacă-mi permiteţi să mă interesez? întrebă Tuf, blocând trecerea, coridorul fiind îngust, iar el lat. Antropologa întinse mâna stângă. Pe palmă se vedeau trei zgârieturi scurte, adânci, mustind de sânge. — Uite ce mi-a făcut! — Adevărat… Iar dumneavoastră ce i-aţi făcut ei? Kaj Nevis ieşi din încăperea de locuit, zâmbind subţire. — A vrut s-o arunce în cealaltă parte a camerei, zise el. — Stătea pe patul meu! se indignă Celise Waan. Am intenţionat să trag un pui de somn, iar creatura blestemată dormea în patul meu! răcni ea, după care se întoarse să-l înfrunte pe Nevis. Şterge-ţi rânjetul de pe figură! E suficient de neplăcut că trebuie să ne înghesuim în nava asta mică, amărâtă! Dar refuz să împart spaţiul ăsta insuficient cu animalele jegoase ale individului ăsta imposibil! E vina ta, Nevis! Tu ne-ai vârât în belea! Fă ceva! Îţi cer să-l determini pe Tuf să scape de calamităţile astea mici! Mă auzi? Îţi cer! — Scuză-mă, spuse Rica Dawnstar din spatele lui Tuf, iar uriaşul se uită la ea şi se dădu într-o parte. Asta-i una dintre calamităţile la care te referi? Dawnstar păşi în coridor, ţinând o pisică la piept, cu mâna stângă, în timp ce-o mângâia cu dreapta. Un cotoi uriaş, cu păr lung, moale, cenuşiu, şi ochi galbeni, aroganţi. Cântărea probabil vreo nouă kilograme, dar Rica îl ţinea cu uşurinţă, ca pe un pisoi. — Ce-i ceri lui Tuf să-i facă bătrânului Ciupercă? întrebă ea, în timp ce motanul torcea. — M-a rănit alta, una neagră cu alb, răspunse Celise Waan, dar asta-i la fel de rea. Uitaţi-vă la figura mea! Uitaţi-vă la ce mi-a făcut! Abia pot să respir, iar când încerc să dorm, mă trezesc cu o pisică pe piept! Ieri gustam ceva. M-am întrerupt un moment din mâncat, iar când m-am întors, lighioana neagră cu alb se ghemuise în farfurie şi rostogolea prăjiturile mele cu mirodenii prin praf, de parcă ar fi fost jucării! Nimic nu-i în siguranţă, cu animalele astea în jur! Am pierdut două stilouri şi cea mai frumoasă brăţară roz! Iar acum asta, atacul! E intolerabil! Insist ca animalele să fie duse imediat în depozit! Imediat, ai auzit? — Auzul meu este destul de bun, declară Haviland Tuf. Dacă obiectele dumneavoastră care lipsesc nu vor fi regăsite până la sfârşitul călătoriei, voi fi încântat să vă rambursez contravaloarea lor. Dar mă văd obligat, cu regret, să resping cererea dumneavoastră referitoare la Ciupercă şi Distrugere. — Sunt pasager pe caraghioslâcul ăsta de navă! ţipă la el Celise Waan. — Insultaţi inteligenţa mea, aşa cum aţi făcut şi cu auzul meu? întrebă Tuf: Statutul dumneavoastră ca pasager este evident, doamnă, nu-i necesar să-mi aduceţi aminte. Permiteţi-mi, totuşi, să subliniez că această navă mică, pe care vă simţiţi liberă s-o jigniţi, este căminul meu, locul în care trăiesc. Indiferent cum este. Mai mult, deşi sunteţi, fără nici o îndoială, pasager şi vă bucuraţi de anumite drepturi şi privilegii, Ciupercă şi Distrugere trebuie să aibă, logic, drepturi substanţial mai mari, pentru că aceasta este locuinţa lor permanentă. Nu-i obiceiul meu să iau pasageri la bordul Cornului abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. După cum aţi remarcat, spaţiul disponibil este puţin adecvat propriilor mele nevoi. Din nefericire, am suferit diferite vicisitudini ale sorţii în domeniul profesional şi nu câştig nimic ascunzând faptul că rezerva mea de standarzi se îndrepta spre insuficienţă când m-a contactat Kaj Nevis. Am făcut toate eforturile pentru a vă simţi comod la bordul acestei nave pe care o blestemaţi, mergând până la a ceda, pentru necesităţile dumneavoastră colective, zona de locuit a rachetei, improvizându-mi un culcuş incomod în camera de comandă. În ciuda sărăciei mele evidente, am ajuns să regret profund impulsul nebunesc şi altruist care m-a împins să accept această închiriere, mai ales că plata primită abia a ajuns pentru combustibilul şi proviziile necesare călătoriei, precum şi achitării taxei de asolizare din ShanDi. Mă tem că aţi profitat serios de credulitatea mea. Cu toate acestea, sunt un om de cuvânt şi voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a vă duce la destinaţia dumneavoastră misterioasă. Dar sunt obligat să vă cer ca pe durata călătoriei să-i toleraţi pe Ciupercă şi pe Distrugere, aşa cum eu vă tolerez pe dumneavoastră. — Niciodată! declară Celise Waan. — Nu mă îndoiam de răspuns, comentă Haviland Tuf. — N-am de gând să mai stau împreună cu lighioanele, spuse antropologa. Nu există nici un motiv să ne înghesuim într-o cameră, ca soldaţii în cazarmă. Nava nu arăta atât de mică de afară. Unde duce uşa asta? întrebă ea, arătând cu mâna-i grasă. — Către compartimentele de depozitare, răspunse senin Haviland Tuf. Sunt şaisprezece. Recunosc că şi cel mai mic dintre ele e de două ori mai mare decât limitatul meu spaţiu locuibil. — Aha! exclamă Waan. Şi ai vreo încărcătură? — Compartimentul şaisprezece este umplut cu reproduceri din plastic ale măştilor de orgie coogliene pe care, din nefericire, n-am fost în stare să le vând pe ShanDellor, situaţie care m-a pus la discreţia lui Noah Wackerfuss, iar acesta a coborât preţurile şi m-a lipsit de mica mea speranţă de câştig. În compartimentul doisprezece am depozitat unele obiecte personale, echipament de tot felul şi diferite lucruri adunate în timp. Restul navei este complet gol, doamnă. — Excelent! În acest caz, vom transforma compartimentele mai mici în camere particulare pentru fiecare dintre noi. O chestie simplă, trebuie doar mutate paturile. — Foarte simplă, recunoscu Haviland Tuf. — Atunci fă-o! răcni Celise Waan. — Cum doriţi. Închiriaţi şi un costum spaţial? — Pentru ce? — Depozitele nu beneficiază de sistemul pentru menţinerea vieţii, rânji Rica Dawnstar. Nu au aer. Nici căldură. Nici presiune. Nici măcar gravitaţie. — Tocmai bune să te găzduiască, adăugă Kaj Nevis. — Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf.   Ziua şi noaptea sunt noţiuni lipsite de sens pe o navă cosmică, dar ritmurile străvechi ale trupului omenesc îşi menţin cererile, iar tehnologia a trebuit să se conformeze. De aceea, Cornul abundenţei avea, ca şi alte nave, exceptând imensele vase de război cu trei viteze sau cargoboturile de linie ale corporaţiilor de transport, o perioadă pentru somn – un timp al întunericului şi al tăcerii. Rica Dawnstar se ridică din culcuşul ei şi-şi apucă arma cu ace, din obişnuinţă. Celise Waan sforăia puternic. Jefri Lion se zbătea şi se răsucea, câştigând bătăliile din mintea lui. Kaj Nevis era pierdut în vise de bogăţie şi putere. Şi cibertehul dormea, deşi era vorba de un alt soi de somn. Pentru a scăpa de plictiseala călătoriei, Anittas se întinsese într-un hamac, se conectase la calculatorul navei şi se închisese. Jumătatea lui cibernetică monitoriza jumătatea lui biologică. Respiraţia îi era lentă şi foarte regulată, temperatura trupului scăzută, consumul de energie redus aproape la zero. Dar senzorii fără pleoape, din metal argintiu, care-i serveau drept ochi, păreau a se mişca uşor, urmărind vreo viziune invizibilă. Rica Dawnstar ieşi iute din încăpere. Haviland Tuf stătea singur în camera de comandă. În culcuşul lui, torcea motanul cenuşiu. Mâinile uriaşe, albe, ale bărbatului se mişcau pe tastatura calculatorului. Distrugere, pisica mai mică, aceea neagră cu alb, se juca lângă picioarele lui. Ţinea în labe un stilou şi-l rostogolea de colo-colo pe podea. Tuf n-o auzise pe Rica intrând. Nimeni n-o auzea pe Rica mişcându-se, cu excepţia cazului când dorea ea să fie auzită. — Eşti încă treaz, spuse ea, rezemându-se de uşorul uşii. Tuf răsuci scaunul şi o privi impasibil. — O deducţie foarte remarcabilă. Sunt în faţa dumneavoastră activ, ocupat, solicitat de nevoile navei mele. Din dovezile evidente ale ochilor şi urechilor, aţi ajuns la concluzia că nu dorm. Puterea dumneavoastră de raţionament este uluitoare. Rica Dawnstar pătrunse lent în încăpere şi se întinse pe culcuşul lui Tuf, rămas nestrâns din perioada anterioară de somn. — Şi eu sunt trează, zise ea, zâmbind. — Abia de-mi vine să cred. — Crede. Nu dorm mult, Tuf. Două sau trei ore pe noapte. Un avantaj, în meseria mea. — Fără îndoială. — Dar la bordul unei nave reprezintă un dezavantaj. Mă plictisesc. — Vreţi să facem un joc? — Poate unul de alt fel, zâmbi ea. — Sunt dornic să învăţ jocuri noi. — Bine. Să ne jucăm de-a conspiraţia. — Regulile nu-mi sunt familiare. — Sunt destul de simple. — Într-adevăr? Poate veţi fi suficient de amabilă să le enunţaţi. Figura lungă a lui Tuf rămăsese calmă, evazivă. — N-ai fi câştigat ultimul meci dacă Waan ar fi fost de partea mea, când i-am cerut, spuse Rica, pe tonul unei conversaţii obişnuite. Alianţele, Tuf, pot fi profitabile pentru toate părţile implicate. Noi doi suntem deosebiţi de ceilalţi. Suntem mercenari. Dacă Lion are dreptate în privinţa stelei molimei, ei vor împărţi bogăţii atât de mari că nu ni le putem imagina, iar noi doi ne vom primi salariul. Nu mi se pare corect. — Echitatea e un lucru greu de apreciat, comentă Haviland Tuf, şi mult mai greu de atins. Aş dori ca plata mea să fie mai generoasă, dar, fără îndoială, mulţi alţii doresc acelaşi lucru. Însă este salariul pe care l-am negociat şi l-am acceptat. — Negocierile pot fi redeschise, sugeră Rica Dawnstar. Au nevoie de noi. De amândoi. Mi se pare că, dacă am colabora, am reuşi să… să impunem nişte termeni mai convenabili. Să devenim părtaşi. O împărţire la şase. Ce zici? — O idee care mă intrigă, cu multe elemente care o recomandă. Unii şi-ar permite să sugereze că e vorba de un lucru lipsit de etică, ceea ce-i adevărat, dar adevărata sofisticare implică o anumită flexibilitate morală. Rica Dawnstar examină un moment figura lungă, albă, lipsită de expresie, apoi rânji: — Nu te atrage, Tuf! În sinea ta, eşti de partea regulilor. — Regulile reprezintă esenţa jocului, sufletul lor, dacă vrei. Dau substanţă şi înţeles micilor noastre înfruntări. — Uneori e mai amuzant să le încalci. Şi mai eficient. Tuf îşi acoperi figura cu mâinile. — Deşi nu-s mulţumit de salariul meu ridicol, doresc să-mi îndeplinesc contractul cu Kaj Nevis. Nu vreau să vorbească urât despre mine sau despre Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. — Oh, mă îndoiesc că va vorbi urât despre tine, Tuf! râse Rica. Mă îndoiesc că te va pomeni vreodată, după ce-şi va realiza ţelul şi va scăpa de tine. Fu încântată să observe că declaraţia ei îl făcuse pe Tuf să clipească. — Chiar aşa? întrebă el. — Nu eşti curios? Nu vrei să ştii unde mergem şi de ce Waan şi Lion au ţinut zona de destinaţie secretă până am ajuns la bord? Şi de ce Lion a angajat un paznic? Haviland Tuf mângâie blana lungă, cenuşie, a lui Ciupercă, fără să-şi mute privirea de pe figura tinerei. — Curiozitatea reprezintă marele meu viciu. Mă tem că aţi văzut în sufletul meu, iar acum căutaţi să-mi exploataţi slăbiciunea. — „Curiozitatea a ucis pisica”, spuse Rica Dawnstar. — O sugestie neplăcută, mai ales cu ea de faţă, comentă Tuf. — Dar satisfacţia a reînviat-o, sfârşi Rica. Lion ştie că-i vorba de ceva imens. Şi teribil de periculos. Pentru a obţine ceea ce vor, au nevoie de Nevis sau de cineva ca el. I-au repartizat un sfert frumos, dar Kaj are felul acela de reputaţie care te face să te întrebi dacă se va mulţumi doar cu a patra parte. Mă aflu aici ca să am grijă să se mulţumească. Pe de altă parte, adăugă ea, dând din umeri şi bătând cu palma în arma cu ace din teaca de la umăr, reprezint o asigurare şi împotriva altor complicaţii ce se pot ivi. — Pot să atrag atenţia că dumneavoastră reprezentaţi o complicaţie adiţională? Ea zâmbi rece. — Nu-i spune asta lui Lion. Gândeşte-te la ce ţi-am spus, Tuf. După cum văd eu lucrurile, Nevis te-a subapreciat. Nu-l subaprecia şi tu pe el. Sau pe mine. Niciodată, niciodată să nu mă subapreciezi. Poate va veni un timp când vei dori să ai un aliat. Iar lucrul acesta s-ar putea întâmpla mai devreme decât crezi.   Cu trei zile înainte de sosire, Celise Waan se plânse din nou de mâncare. Tuf servise un ghiveci de legume cu mirodenii, aşa cum se găteşte pe Halagreen. O mâncare picantă, dar aveau parte de ea pentru a şasea oară de când călătoreau. Antropologa arătă legumele din farfurie, se strâmbă şi spuse: — De ce nu primim nişte mâncare adevărată? Tuf se întinse, străpunse provocator cu furculiţa o ciupercă dolofană şi o ridică în faţa ochilor. O privi în tăcere un moment, aplecă un pic capul şi o privi din alt unghi, o răsuci şi se uită din nou la ea, iar în cele din urmă o pipăi uşor. — Nu reuşesc să înţeleg natura reclamaţiei dumneavoastră, doamnă. Ciuperca pare suficient de adevărată sărmanelor mele simţuri. Sigur, e doar o parte dintr-un întreg. Poate că restul ghiveciului este iluzoriu. Deşi cred că nu-i. — Ştii la ce mă refer! ţipă Celise Waan cu voce stridentă. Vreau carne! — Iar eu vreau bogăţii nemăsurate. Asemenea fantezii sunt uşor de visat, dar devin ceva mai greu reale. — M-am săturat de legumele astea enervante, se văită Celise Waan. Vrei să spui că pe nava asta chinuitoare nu pot căpăta o bucăţică de carne? Tuf îşi încrucişă degetele. — Nu intenţionez să difuzez informaţii eronate. Eu nu sunt un mâncător de carne, dar există o cantitate minusculă pe Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. Recunosc cinstit. O satisfacţie furioasă apăru pe figura lui Celise Waan. Femeia se uită pe rând la ceilalţi aflaţi în jurul mesei. Rica Dawnstar încerca să-şi stăpânească un rânjet. Jefri Lion se îmbufnase. — V-am spus eu că păstrează mâncarea bună pentru el! Cu un gest deliberat, apucă farfuria şi o aruncă în partea opusă a camerei. Vasul se izbi de peretele metalic şi-şi goli încărcătura de ghiveci în patul nestrâns al lui Rica Dawnstar. Mercenara zâmbi dulce: — Tocmai am făcut schimb de paturi, Waan! — Nu-mi pasă! Măcar o dată voi avea o mâncare decentă! Presupun că voi, ceilalţi, vă aşteptaţi s-o împart cu voi! — Nu, dragă, spuse Rica. E toată a ta! Apoi îşi termină ghiveciul şi şterse farfuria cu o coajă de pâine cu ceapă. Lion arăta stânjenit; în schimb, Kaj Nevis declară: — Dacă poţi să obţii carne de la Tuf, îţi aparţine în totalitate. — Excelent! exclamă ea. Tuf, adu-mi carnea! Haviland Tuf o privi impasibil. — E adevărat că, în conformitate cu contractul pe care l-am încheiat cu Kaj Nevis, trebuie să vă hrănesc pe durata călătoriei. Dar nu s-a menţionat nimic despre natura alimentaţiei. Oricum, mi-am făcut datoria. Acum însă trebuie să vă satisfac capriciile culinare. Foarte bine, dacă asta-i soarta mea. Dar mă trezesc brusc cuprins eu însumi de pofte. Dacă eu vă suport toanele, n-ar fi echitabil ca şi dumneavoastră să le acceptaţi pe ale mele? — Ce vrei să zici? întrebă Waan, suspicioasă. — Nimic, de fapt, răspunse Tuf, întinzând mâinile în lături. În schimbul cărnii pe care o doriţi, cer doar un moment de înţelegere. Am devenit foarte curios în ultimul timp şi aş vrea să-mi satisfac curiozitatea. Rica Dawnstar m-a avertizat că, dacă nu va fi satisfăcută, curiozitatea îmi va ucide pisicile… — Sunt de aceeaşi părere, declară antropologa cea grasă. — Mda… Cu toate acestea, mă văd silit să insist. Vă propun un târg: hrană, de felul celei pe care aţi cerut-o atât de melodramatic, pentru o pepită măruntă, sărmană, de informaţie a cărei cedare nu vă va costa nimic. Suntem pe cale să ajungem în sistemul Hro B’rana, destinaţie pe care aţi declarat-o la închirierea navei. Aş dori să aflu de ce mergem acolo, precum şi natura a ceea ce vă aşteptaţi să găsiţi pe acea stea a molimei de care v-am auzit vorbind. Celise Waan se întoarse spre ceilalţi: — Am plătit o grămadă de standarzi pentru hrană! Ăsta-i jaf! Jefri, pune piciorul în prag! — Hm! făcu Jefri Lion. Nu-i nici un pericol, Celise. Oricum va afla, când vom ajunge. Poate că a sosit timpul să ştie. — Nevis, n-ai de gând să faci nimic? — De ce? întrebă acesta. N-are nici o importanţă. Spune-i şi ia-ţi carnea. Sau nu-i spune. Mi-e indiferent. Waan se uită întâi la Kaj Nevis, apoi, trufaşă, la figura calmă, palidă, a lui Haviland Tuf. — Bine, zise ea, încrucişându-şi braţele. Dacă e neapărată nevoie, o să cânt ca să primesc de mâncare! — E suficient şi dacă vorbiţi cu voce normală, declară Tuf. Celise Waan îl ignoră. — O să povestesc pe scurt. Descoperirea stelei molimei este marele meu triumf, piatra de căpătâi a carierei mele, dar nici unul dintre voi n-a avut inteligenţa sau amabilitatea să aprecieze munca pe care am făcut-o. Sunt antropolog la Centrul ShanDellor pentru Progresul Culturii şi Cunoaşterii. Specialitatea mea ştiinţifică este studiul culturilor primitive de un fel deosebit – culturile planetelor colonizate care au rămas izolate şi au decăzut tehnic în urma Marelui Război. Bineînţeles, multe lumi umane au fost afectate astfel, iar un număr considerabil dintre ele au fost cercetate amănunţit. Eu am lucrat în domenii mai puţin cunoscute – investigarea culturilor neumane, în special cele ale fostelor planete de sclavi ai hranganilor. Una dintre planetele pe care le-am studiat a fost Hro B’rana – cândva o colonie înfloritoare, un domeniu pentru înmulţirea hruunilor, dactiloizilor şi altor rase hrangane de sclavi, acum pustiită. Făpturile inteligente care trăiesc acolo au viaţă scurtă, o viaţă urâtă, brutală. Dar, ca în multe asemenea culturi degenerate, există basme despre o vârstă de aur dispărută. Lucrul cel mai interesant de pe Hro B’rana este o legendă, o legendă care se întâlneşte doar acolo – cea despre steaua molimei. Subliniez că pustiirea planetei este deosebit de puternică, iar subpopularea severă, în ciuda faptului că mediul nu-i exagerat de aspru. De ce? Ei bine, descendenţii degeneraţi ai coloniştilor hruuni şi dactiloizi, ale căror culturi sunt, de altfel, complet diferite şi foarte ostile una faţă de cealaltă, au un singur răspuns la această întrebare: steaua molimei. La fiecare a treia generaţie, exact atunci când reuşesc să iasă din starea lor nenorocită, când populaţia creşte din nou, steaua molimei devine tot mai mare pe cerul nopţii lor. Iar când ajunge cea mai strălucitoare de pe boltă, atunci începe sezonul molimelor. Epidemiile se întind pe toată Hro B’rana, şi de fiecare dată cea nouă este mai teribilă decât cea de dinainte. Vindecătorii sunt neputincioşi. Recolta se veştejeşte, animalele pier, iar trei sferturi din populaţia inteligentă moare. Cei care supravieţuiesc sunt aruncaţi în cea mai brutală formă de existenţă. Apoi steaua molimei descreşte şi, o dată cu declinul ei, molima dispare de pe Hro B’rana pentru încă trei generaţii. Aceasta-i legenda. În timp ce-o ascultase pe Celise Waan relatând povestea, Haviland Tuf îşi păstrase o figură inexpresivă. — Interesant, zise el. Presupun totuşi că expediţia prezentă nu a fost organizată pentru a vă continua cariera prin investigarea acestui basm îngrozitor. — Nu, recunoscu Celise Waan. Am avut, cândva, această intenţie. Legenda mi se păruse un subiect excelent pentru o monografie. Am încercat să obţin fonduri de la Centru, pentru o cercetare la faţa locului, dar cererea mea a fost respinsă. M-am enervat, şi pe bună dreptate. Idioţii! Am vorbit despre supărarea mea şi despre cauza ei colegului meu, Jefri Lion. Lion tuşi. — Da, spuse el. Domeniul meu, după cum ştiţi, este istoria militară. Am fost intrigat, bineînţeles. M-am cufundat în băncile de date ale Centrului. Fişierele noastre nu-s la fel de complete ca acelea de pe Avalon şi Newhoime, dar n-aveam timp pentru cercetări mai minuţioase. Trebuia să acţionăm repede. Vezi, teoria mea e de fapt mai mult decât o teorie, e o certitudine, pentru că ştiu ce-i o stea a molimei. Nu-i nici o legendă, Tuf! E adevărul gol-goluţ! Trebuie să fie părăsită, abandonată, dar încă funcţională, îndeplinindu-şi programele după mai mult de un mileniu de la Prăbuşire. Nu-ţi dai seama? Nu ghiceşti? — Îmi recunosc eşecul, zise Tuf. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu problema respectivă. — E o navă de război, Tuf, o navă militară situată pe o orbită lungă, eliptică, în jurul planetei Hro B’rana. Una dintre cele mai devastatoare arme lansate în vidul cosmic de Străvechiul Pământ împotriva hranganilor, la fel de teribilă ca legendara flotă a iadului despre care se spune că ar fi existat în ultimele zile de dinaintea Prăbuşirii. Dar are posibilitatea de a face bine, în aceeaşi măsură în care poate face rău. Este depozitara celei mai înaintate ştiinţe biogenetice a Imperiului Federal, un artefact care funcţionează, plin de secrete pierdute pentru restul omenirii! — Într-adevăr! mormăi Tuf. — Este o navă de germinare, încheie Jefri Lion, o navă de germinare pentru război biologic a Corpului Inginerilor Ecologi. — Şi e a noastră, rânji Kaj Nevis. Haviland Tuf îl privi atent pe Nevis, dădu din cap, se ridică, apoi anunţă: — Curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Acum trebuie să-mi îndeplinesc partea ce-mi revine din înţelegere. — Ahhh! făcu Celise Waan. Carnea mea! — Cantitatea este copioasă, deşi recunosc că varietatea-i redusă, anunţă Haviland Tuf. Vă voi lăsa sarcina de a vă pregăti carnea în modul cel mai plăcut cerului gurii dumneavoastră. Se duse la un dulap, tastă codul de acces şi scoase o lădiţă, pe care o aduse, sub braţ, la masă. — Aceasta-i singura carne de la bordul navei mele. Nu-i pot garanta gustul sau calitatea. Dar până acum n-am primit vreo plângere. Rica Dawnstar izbucni în râs, iar Kaj Nevis chicoti. Haviland Tuf, grijuliu şi metodic, scoase din lădiţă o duzină de cutii de conserve cu hrană pentru pisici şi le aşeză în faţa lui Celise Waan. Distrugere se căţără pe masă şi începu să toarcă.   — Nu-i atât de mare pe cât mă aşteptam, spuse Celise Waan, la fel de arţăgoasă ca de obicei. — Doamnă, ripostă Haviland Tuf, ochii pot înşela deseori. Ecranul meu de vizualizare este, recunosc, modest, cu diametrul doar de un metru, iar acest lucru, bineînţeles, diminuează mărimea oricărui obiect reprezentat pe el. Nava are dimensiuni considerabile. — Cât de considerabile? se interesă Kaj Nevis, apropiindu-se. Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă. — Nu pot spune cu precizie. Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime e doar o navă comercială modestă, iar instrumentele ei senzoriale nu-s ce-ar trebui să fie. — Atunci, spune cu aproximaţie, mârâi Kaj Nevis.  

Lumina ce se stinge de George R.R. Martin   Prolog O stea solitară, rătăcind fără ţintă, o paria a creaţiei; asta era planeta. De secole fără număr tot căzuse, şi căzuse, stingheră, fără vreo destinaţie anume, şi căzuse, şi iar căzuse printre spaţiile reci şi pustii dintre sori. Generaţii de stele se succedaseră pe cerurile ei neroditoare. Nu aparţinea niciuneia. Era o lume în sine şi de sine stătătoare, unică. Într-un anumit sens, nici măcar nu făcea parte din galaxie; traiectoria ei descendentă străpungea câmpia galactică aidoma unui cui bătut prin tăblia din lemn a unei mese rotunde. Aparţinea nefiinţei. Iar nefiinţa avea să devină realitate cât de curând. În zorii istoriei omeneşti, planeta aceasta solitară a trecut printr-o perdea de pulbere interstelară care acoperea o zonă extrem de mică de lângă hotarul uriaşelor lentile gravitaţionale ale galaxiei. Dincolo nu erau decât câteva stele – cam vreo treizeci, foarte puţine. Şi dincolo de ele nu mai era nimic decât vidul, o noapte mai adâncă şi mai lungă decât oricare dintre cele cunoscute vreodată de planeta aceasta pribeagă. După ce s-a rostogolit prin acea regiune umbrită a hotarelor, a întâlnit poporul cel smintit. Cei care au descoperit-o primii au fost Imperialii Pământului, exact la apogeul expansiunii lor demente şi fără noimă, atunci când Imperiul Federal al Bătrânului Pământ încă mai încerca să cârmuiască toate enclavele de omenire de peste abisuri colosale, imposibil de trecut. O navă de război, pe nume Mao Tze Dong, ce fusese mutilată în timpul unei incursiuni împotriva Hranganienilor, iar întregul echipaj murise la posturi, a devenit primul vehicul de pe tărâmul oamenilor care a trecut dincolo de Vălul Diavolului. Mao era doar o epavă care plutea în derivă, complet lipsită de oxigen şi pe ale cărei coridoare cadavrele se legănau într-un dans grotesc, lovindu-se de tavane cam o dată la un secol. Însă computerele navei fantomă încă mai funcţionau, repetându-şi cu încăpăţânare ritualurile, suficient cât să observe solitara planetă fără nume şi să îi noteze poziţia pe hărţi chiar înainte de a se opri definitiv, la doar câteva minute-lumină depărtare de ea. La vreo şapte secole după această întâmplare, o navă comercială din Tober a dat peste Mao Tze Dong şi peste însemnarea de pe hartă. Dar pe atunci ştirea aceasta era deja veche; planeta mai fusese descoperită o dată. Celia Marcyan a fost cea care a descoperit-o a doua oară. Nava acesteia, Vânătorul de Fantasme, a înconjurat planeta cea întunecată pe tot parcursul unei zile standard, în perioada generaţiei de interimat ce a urmat Colapsului. Doar că solitara planetă nu a interesat-o pe Celia, căci nu-i putea oferi decât pietre şi gheţuri şi noapte fără sfârşit, astfel încât, nu după multă vreme, şi-a văzut mai departe de drum. Însă menirea ei era să dea nume planetelor şi, astfel, înainte de a pleca de acolo, a botezat-o. A numit-o Worlorn, dar nu a explicat niciodată nici de ce a ales acest nume, nici ce înseamnă el. Şi Worlorn a rămas. Iar Celia şi-a văzut de drum, pornind spre alte lumi şi alte istorii. Următorul vizitator a fost Kleronomas, în anul 46-ai. Nava lui de prospecţiuni a survolat-o în trecere şi a însemnat pe hărţi regiunea pustie. Planeta şi-a dezvăluit tainele în faţa senzorilor; şi astfel Kleronomas a constatat că era mai mare şi mai bogată decât majoritatea celorlalte, cu atmosferă şi oceane îngheţate, aşteptând eliberarea. Există voci care spun că Tomo şi Walberg au fost primii care au aterizat pe Worlorn, în anul 97-ai, în timpul expediţiei lor nebune de traversare a galaxiei. Să fie adevărat? Probabil că nu. Fiecare planetă aparţinând tărâmului oamenilor deţine câte o legendă despre Tomo şi Walberg. Însă nava lor, Curva Visătoare, nu s-a mai întors niciodată, aşa că cine poate şti unde anume a aterizat? Următoarele observaţii s-au rezumat mai mult la fapte şi mai puţin la legende. Fără stele, fără valoare şi doar marginal interesantă, Worlorn a ajuns o însemnare obişnuită pe hărţile stelare ale Lizierei, acea dispersie de lumi risipite între fumul întunecat al gazelor din Vălul Diavolului şi Imensa Mare Neagră. Apoi, în anul 446-ai, un astronom de pe Wolfheim şi-a dedicat viaţa studierii planetei Worlorn şi a adunat toate coordonatele referitoare la ea. Atunci s-au schimbat lucrurile. Astronomul wolfmanian se numea Ingo Haapala şi, într-o bună zi, a ieşit din camera lui de lucru teribil de surescitat, aşa cum este caracteristic wolfmanienilor. Căci pe Worlorn urma să vină ziua – o zi lungă şi strălucitoare. Constelaţia numită Roata de Foc strălucea pe toate cerurile din Exterior; miracolul ei era cunoscut până la mari depărtări, chiar şi pe Bătrânul Pământ. Centrul formaţiunii îl constituia o stea imensă, Axul, Ochiul Iadului, Satan cel Gras – avea zeci de nume. La distanţă egală pe orbita ei, aranjate ordonat, precum şase bile de foc galben ce se rotesc în jurul unui unic jgheab, erau celelalte: Sorii Troieni, Copiii Satanei, Coroana Iadului. Numele nu contau. Ceea ce conta era Roata însăşi, cele şase stele galbene de dimensiuni medii care-şi omagiau stăpânul roşu, colosal de mare, devenind brusc cel mai neverosimil şi stabil sistem pluristelar descoperit până în acel moment. Roata a fost o minune care a durat doar şapte zile, un alt mister pentru o umanitate istovită deja de mult prea multe mistere străvechi. În lumile mai civilizate, oamenii de ştiinţă au emis teorii încercând să-i explice apariţia; dincolo de Vălul Diavolului s-a format un cult în jurul ei, iar bărbaţii şi femeile vorbeau despre o rasă dispărută de ingineri stelari care mutaseră sorii din loc pentru a-şi ridica un monument. Atât speculaţiile de natură ştiinţifică, cât şi superstiţiile s-au dezvoltat cu intensitate timp de câteva decenii, iar apoi au intrat în declin; foarte curând după aceea întreaga chestiune a fost dată uitării. Wolfmanianul Haapala a prezis că Worlorn va înconjura Roata de Foc o singură dată, pe o hiperbolă largă şi lentă, însă fără să intre în sistem, dar apropiindu-se foarte mult de acesta. Cincizeci de ani standard de lumină a soarelui; apoi din nou în bezna din Lizieră, dincolo de Ultimele Stele, în Imensa Mare Neagră de vid intergalactic. Acestea au fost secole pline de nelinişti, când Înaltul Kavalaan şi alte lumi din Exterior se obişnuiau cu gustul primului lor sentiment de mândrie, tot mai nerăbdătoare să-şi găsească locul în istoriile spulberate ale umanităţii. Şi toată lumea ştie ce a urmat. Roata de Foc fusese mereu fala lumilor din Exterior, dar până acum, fusese o fală lipsită de planete. Pe când planeta Worlorn se apropia de lumină, a fost sfâşiată de un secol de furtuni: ani lungi de gheţuri care se topeau şi de activitate vulcanică şi de cutremure. Puţin câte puţin, atmosfera ei îngheţată a căpătat viaţă, iar vânturi hidoase au urlat ca nişte sugari monstruoşi. Iată cu ce s-au confruntat şi s-au luptat lumile din Exterior. Terra-modelatorii au sosit de pe Tober-din-Văl, gardienii vremii din Zorii-Întunecaţi, dar au mai venit şi alte echipe din Wolfheim şi din Kimdiss şi din ai-Emerel şi din Lumea Oceanului de Vin Negru. Cei din Înaltul Kavalaan au dirijat lucrările, căci ei revendicaseră planeta solitară. Strădaniile tuturor au durat mai mult de un secol, iar cei ce şi-au pierdut viaţa au intrat în legendele învăţate de copiii din Lizieră. Dar, în cele din urmă, Worlorn a fost îmblânzită. Apoi s-au ridicat oraşele, şi păduri stranii s-au dezvoltat sub lumina Roţii, şi animalele au fost lăsate libere pentru a da viaţă planetei. În anul 589-ai s-a înfiinţat Festivalul Lizierei, chiar în perioada când Satana cel Gras ocupa un sfert din cer, înconjurat de copiii lui strălucitori. În prima zi, toberienii şi-au scos scuturile stratosferice, iar lumina soarelui a căzut şi s-a învolburat pe ele în imagini caleidoscopice. Au urmat alte zile, apoi au sosit navele. Din toate lumile din Exterior, şi din lumile de dincolo, din Tara şi din Daronne, de pe cealaltă parte a Vălului, din Avalon şi din Lumea lui Jamison, de la distanţe uriaşe, din Newholme şi Bătrânul Poseidon, şi chiar de pe Bătrânul Pământ. Vreme de cinci ani standard, Worlon s-a deplasat spre periheliu, apropiindu-se de sursa de lumină; alţi cinci, s-a îndepărtat de ea. În anul 599-ai Festivalul a luat sfârşit. Worlorn a intrat în zona crepusculară şi a început să se prăvălească spre noapte. Capitolul 1 Dincolo de fereastră, apa se lovea de stâlpii aleii pavate cu lemn din lungul canalului. Dirk t’Larien îşi ridică privirea şi văzu un şlep scund şi negru plutind în lumina lunii. Doar un singur om stătea la pupa, sprijinindu-se de un stâlp subţirel. Toate acestea erau conturate extrem de clar, căci luna planetei Braque se afla în mijlocul cerului, mare cât un pumn, şi extrem de strălucitoare. În spatele ei nu se afla nimic altceva decât tăcerea şi un întuneric fumegând, o cortină nemişcată ce ascundea stelele mai îndepărtate. Nimic altceva decât un nor de pulbere şi gaz, îşi spuse. Vălul Diavolului. Începutul veni la multă vreme după final: o bijuterie-şoptitoare. Împachetată în foiţă din argint şi catifea neagră, exact la fel cum i-o dăruise cu mulţi ani în urmă. Şi în acea noapte o despachetă, aşa cum stătea, pe scaun, lângă fereastra dormitorului său ce dădea spre canalul larg şi înspumat, unde negustorii îşi împingeau la nesfârşit în sus şi în jos şlepurile încărcate cu fructe. Nestemata era aşa cum şi-o amintea Dirk: în formă de lacrimă, roşu aprins cu nervuri negre, subţiri. Îşi aduse aminte de ziua în care giuvaiergiul cu puteri telepatice le-o tăiase pe planeta Avalon. Trecu vreme îndelungată până o atinse. Netedă şi extrem de rece sub vârful degetului său, îi şoptea adânc în suflet aduceri aminte şi făgăduinţe pe care încă nu le dăduse uitării. Venise pe planeta Braque fără vreun motiv anume şi nu-şi putea imagina cum de îl găsiseră. Dar l-au găsit, asta era sigur, şi Dirk t’Larien şi-a recăpătat giuvaierul. – Gwen, şopti el, doar ca să rostească din nou numele acesta şi să-i simtă mult familiara-i căldură pe limbă. Jenny a lui, Guinevere a lui, stăpână a viselor abandonate. Îşi spuse că trecuseră deja şapte ani standard, iar degetul lui mângâie mai departe piatra rece, mult prea rece. Dar parcă fuseseră şapte vieţi. Şi totul se terminase. Ce ar mai putea ea să dorească de la el acum? Bărbatul care o iubise, celălalt Dirk t’Larien, cel care făcea promisiuni, cel care dăruia giuvaiere, murise de mult timp. Dirk ridică mâna ca să-şi dea la o parte din ochi o şuviţă de păr şaten brăzdată cu fire cărunte. Şi, fără veste, fără să-şi dorească una ca asta, îşi aminti cum Gwen obişnuia să-i dea părul la o parte atunci când voia să-l sărute. Şi atunci se simţi foarte ostenit şi foarte derutat. Cinismul lui cultivat cu atât de multă migală începuse să dea semne de slăbiciune, şi parcă o greutate i se lăsă pe umeri, greutatea persoanei care fusese odinioară, dar care dispăruse acum. Şi chiar că se schimbase extrem de mult în toţi aceşti ani. Lui îi plăcea să spună că devenise mai înţelept. Însă acum toată această înţelepciune se acrise pe nesimţite. Gândurile îi rătăciră prin trecut, zăbovind asupra tuturor promisiunilor încălcate, asupra visurilor amânate şi pierdute apoi, asupra idealurilor la care renunţase, asupra viitorului lui strălucit pe care îl cedase în schimbul plictisului şi zădărniciei. De ce l-a obligat să-şi aducă aminte? Trecuse mult prea mult timp, prea multe i se întâmplaseră – probabil prea multe se întâmplaseră amândurora. În plus, niciodată nu se gândise că ea avea să folosească în vreun fel bijuteria. Nu fusese decât un gest stupid, un gest de adolescent care pozează în tânăr romantic incurabil. Niciun adult cu judecată nu l-ar obliga să respecte un asemenea angajament absurd. Bineînţeles că nu se putea duce. Încă nu vizitase planeta Braque, avea propria-i viaţă de care să se ocupe, avea lucruri importante de făcut. După tot acest timp, sigur că Gwen nu se putea aştepta că o să sară într-o navă şi că va porni spre lumile din Exterior. Iritat, luă piatra preţioasă în mână şi închise pumnul peste ea. Se hotărî să o arunce pe fereastră în apele întunecate ale canalului şi, astfel, să scape de toate semnificaţiile ei. Dar piatra din pumnul lui se transformă într-un infern de gheaţă, iar amintirile, în pumnale ascuţite. … pentru că ea are nevoie de tine, îi şopti giuvaierul. Pentru că ai promis. Pumnul îi rămase încleştat. Îi amorţise. Celălalt Dirk, cel tânăr, acel Dirk care-i aparţinuse lui Gwen, acela promisese. Dar şi ea a promis, îşi aminti el. Cu multă vreme în urmă, pe planeta Avalon. Giuvaiergiul cel bătrân, un emereli scofâlcit înzestrat cu un Har minuscul şi păr auriu, făurise două bijuterii. Îl descifrase pe Dirk t’Larien, simţise toată dragostea pe care Dirk o avea pentru Jenny a lui şi încercase să o transpună în bijuterie cât de mult îi îngăduiseră bietele sale puteri paranormale. După aceea, executase acelaşi ritual şi pentru Gwen. Apoi făcuseră schimb de giuvaiere. Fusese ideea lui. Poate nu va fi mereu la fel[1], îi spusese, citând un poem din vechime. Aşa că şi-au făgăduit, amândoi şi-au făgăduit unul celuilalt: „Trimite-mi suvenirul acesta şi voi veni. Indiferent unde mă aflu, indiferent cât de mult timp a trecut, indiferent ce s-a petrecut între noi. Voi veni şi nu voi pune nicio întrebare.” Însă promisiunea a fost încălcată. La şase luni după ce îl părăsise, Dirk i-a trimis giuvaierul. Şi ea nu a venit. Aşa că nici vorbă să se fi aşteptat acum ca ea să-i pretindă lui să se ţină de cuvânt. Dar iată că o făcuse. Şi chiar se aştepta să-i răspundă la chemare? Cu amar în suflet recunoscu că bărbatul de atunci, bărbatul acela s-ar fi dus la ea, indiferent ce s-ar fi petrecut între ei, indiferent cât de mult ar urî-o – sau ar iubi-o. Însă nătărăul acela era mort şi îngropat de mult. Timpul şi Gwen îl uciseseră. Dar tot ascultă la şoaptele giuvaierului şi vechile sentimente reveniră la viaţă, alături de dezgustul cel nou. Când îşi ridică, în cele din urmă, privirea, îşi spuse: Poate că totuşi nu este prea târziu. Există mai multe mijloace de deplasare de la o stea la alta, unele mai rapide decât viteza luminii, altele nu, dar toate sunt prea lente. Durează mai mult de o viaţă ca să ajungi de la un capăt al tărâmului oamenilor la celălalt, iar acest tărâm – enclavele de omenire risipite ici şi colo dimpreună cu spaţiul imens dintre ele – reprezintă cea mai mică parte din galaxie. Dar planeta Braque era aproape de Văl şi de lumile din Exterior de dincolo de el şi încă se mai făcea ceva comerţ între acestea, astfel că Dirk reuşi să găsească o navă. Se numea Fiorul Duşmanilor Uitaţi şi făcea cursa de la Braque la Tara şi apoi prin Văl la Wolfheim, la Kimdiss şi apoi la Worlorn. Călătoria aceasta, chiar la viteză mai mare decât viteza luminii dura mai mult de trei luni standard. Dirk ştia că, după escala pe Worlorn, Fiorul va merge mai departe, la Înaltul Kavalaan, şi la ai-Emerel, şi la Ultimele Stele, de unde va face cale întoarsă pe aceeaşi rută extrem de lungă şi plictisitoare. Aerodromul spaţial fusese construit pentru un trafic de douăzeci de nave pe zi; acum era chiar bine dacă mai găzduia fie şi una pe lună. Cea mai mare parte a lui era închisă, învăluită în întuneric, abandonată. Fiorul ateriză în mijlocul unei zone încă funcţionale, uriaşă printre cele câteva navete particulare din apropiere şi cargoul toberian parţial demontat. O zonă a uriaşului terminal, automatizată, însă neînsufleţită, era încă intens luminată, dar Dirk o traversă iute şi ieşi în noaptea de afară, în pustia noapte extraterestră care plângea de dorul stelelor. Şi acolo îl aşteptau ei, chiar lângă poarta principală, mai mult sau mai puţin cum îşi imaginase că va fi. Căpitanul navei cu care sosise acţionase laserele de îndată ce intraseră în spaţiul normal. Gwen Delvano venise să-l întâmpine, aşa cum îi ceruse. Însă nu venise singură. Iar când el ieşi din terminal, Gwen era cufundată într-o discuţie şoptită, prudentă, cu bărbatul pe care îl adusese cu ea. Dirk se opri chiar lângă poartă, se forţă să schiţeze un surâs şi puse jos sacul lejer de voiaj. – Hei, şopti el, am auzit că aici are loc un Festival. Ea s-a întors la auzul glasului lui şi acum râdea, cu râsul acela pe care el şi-l amintea atât de bine. – Nu, îi răspunse. Ai întârziat zece ani. Dirk se încruntă şi clătină din cap. – La naiba, exclamă el. Apoi surâse din nou, iar ea se apropie şi se strânseră în braţe. Celălalt bărbat, străinul, îi urmărea fără pic de jenă. Îmbrăţişarea a fost foarte scurtă. Nici nu apucase bine Dirk să o ia în braţe, că Gwen se şi desprinse şi se retrase câţiva paşi. Dar nu s-a îndepărtat prea mult şi amândoi începură să caute trecerea anilor pe chipul celuilalt. Îmbătrânise un pic, dar era aproape neschimbată. Şi îşi spuse că transformările pe care le observa acum nu erau decât erori ale amintirilor lui. Ochii ei mari şi verzi nu mai erau chiar atât de mari şi chiar atât de verzi cum şi-i amintea, şi parcă era şi mai înaltă şi poate puţin mai împlinită. Dar se afla chiar în faţa lui şi surâsul ei era acelaşi, şi părul ei era acelaşi; frumos şi negru, bogat, trecându-i de umeri, scânteietor, mai negru decât oricare dintre nopţile extraterestre. Purta o helancă albă şi o pereche de pantaloni din stofă groasă, cameleonică, acum de culoarea miezului de noapte, strânşi cu o curea, iar pe cap avea o bentiţă groasă. Exact la fel cum obişnuia să se îmbrace pe Avalon. Dar acum avea şi o brăţară, iar acesta era un lucru nou. Sau, mai degrabă, antebraţieră, nu o simplă brăţară. Masivă, din argint şi jad, îi acoperea jumătate din antebraţul stâng. Îşi suflecase mâneca puloverului pentru a o putea purta. – Ai slăbit, Dirk, îi spuse. Ridică din umeri şi îşi îndesă mâinile în buzunarele hainei. – Da, răspunse. În realitate, era aproape numai piele şi os, şi un pic gârbovit. Anii îşi lăsaseră amprenta asupra lui şi în alte privinţe; acum, avea mai multe fire albe decât şatene, pe când, odinioară, fusese invers; şi îşi purta părul lung, aproape tot atât de lung ca al lui Gwen, deşi al lui era încâlcit şi buclat. – A trecut mult timp, spuse Gwen. – Şapte ani standard, încuviinţă el. Nu mi-am închipuit că… Atunci celălalt bărbat, străinul care păstrase o atitudine de expectativă, tuşi uşor, ca şi cum ar fi vrut să le atragă atenţia că nu erau singuri. Dirk îşi ridică privirea, iar Gwen se întoarse. Bărbatul înaintă spre ei şi se înclină politicos. Scund şi dolofan şi foarte blond – atât de blond, încât părul lui părea aproape alb – era îmbrăcat într-un costum mătăsos, viu colorat, în tonuri de galben şi verde, iar pe cap avea o căciulă neagră, tricotată, care rămăsese la locul ei în ciuda plecăciunii. – Arkin Ruark, i se prezentă el lui Dirk. – Dirk t’Larien. – Arkin lucrează cu mine la proiect, interveni Gwen. – La proiect? Femeia clipi nedumerită. – Adică nu ştii de ce sunt aici? Nu ştia. Bijuteria-şoptitoare îi fusese expediată de pe Worlorn, aşa că nu ştiuse decât unde să o găsească. – Eşti ecologistă, spuse el. Pe Avalon… – Da. Am lucrat la Institut. Acum mulţi ani. Mi-am terminat treaba acolo, mi-am luat scrisorile de recomandare şi de atunci am lucrat pe Înaltul Kavalaan. Până când am fost trimisă aici. – Gwen lucrează pentru Casta Ironjade, explică Ruark, cu un zâmbet forţat. Iar eu reprezint Academia din oraşul Impril. De pe Kimdiss. Înţelegi? Dirk dădu din cap. Deci Ruark era un locuitor al lumilor din Exterior, angajat la una din universităţile lor. – Iar Impril şi Ironjade se ocupă de acelaşi lucru, înţelegi? Cercetează interacţiunile de natură ecologică de pe Worlorn. Asta nu s-a putut face în timpul Festivalului, pentru că lumile din Exterior nu se prea pricep la ecologie. Niciuna dintre ele. Ecologia este o ştiinţă de mult ai-uitată, cum ar spune emerelii. Dar acesta este proiectul nostru. Gwen şi cu mine ne cunoaştem de ceva timp, aşa că este perfect normal să lucrăm împreună şi să aflăm tot ce se poate afla. – Corect, zise Dirk. Nu era prea curios să afle detalii despre proiect chiar în momentul acela. Nu voia decât să stea de vorbă cu Gwen. Se întoarse spre ea. – Va trebui să-mi povesteşti mai târziu. Atunci când vom sta de vorbă pe îndelete. Bănuiesc că vrei să stăm de vorbă. Îl privi ciudat. – Da, sigur că da. Avem o mulţime de lucruri despre care trebuie să discutăm. El îşi ridică bagajul. – Încotro? întrebă. Mi-ar prinde bine o baie şi ceva de mâncare. Gwen schimbă o privire cu Ruark. – Exact despre asta vorbeam cu Arkin. Te poate găzdui el. Locuim în aceeaşi clădire. La câteva etaje distanţă. Ruark o aprobă însufleţit. – Cu plăcere, cu plăcere. Mă bucur să fac servicii prietenilor, şi amândoi suntem prieteni cu Gwen, nu-i aşa? – Îhî, mârâi Dirk. Nu ştiu de ce mi-am imaginat că voi sta la tine, Gwen. Dar ea îi ocoli privirea. Se uită la Ruark, se uită în jos, se uită la cerul negru al nopţii, şi abia apoi la el. – Poate vei sta, spuse fără să mai zâmbească şi pe un ton prudent. Însă nu chiar de astăzi. Nu cred că ar fi bine. Nu acum. Dar sigur că mergem acasă. Suntem cu maşina. – Pe aici, interveni Ruark, înainte ca Dirk să dea replica. Ceva nu era deloc în regulă. Repetase în gând de sute de ori scena întâlnirii, în timpul lunilor lungi de călătorie la bordul Fiorului. Uneori şi-o închipuise duioasă şi tandră, alteori avusese în faţa ochilor o confruntare mânioasă, cel mai adesea fusese scăldată în lacrimi – dar niciodată nu fusese aşa, stângace şi apăsătoare şi rece şi de faţă cu un străin. Începu să se întrebe cine anume era acest Arkin Ruark şi, mai ales, dacă relaţia lui cu Gwen era ceea ce pretindeau ei că este. Dar nu era mai puţin adevărat că nici nu-i împărtăşiseră mare lucru. Fără să ştie ce să spună sau ce să creadă, ridică resemnat din umeri şi îi urmă spre locul unde îşi parcaseră aerovehiculul. Au ajuns repede. Iar maşina îl luă pe Dirk prin surprindere. Prin peregrinările sale văzuse o mulţime de aerovehicule, dar niciunul nu semăna cu acesta; mare, de un gri ca oţelul, cu aripi curbate şi proeminente, părea viu. Părea o pisică de mare uriaşă croită din metal. Între aripi era o cabină micuţă cu patru locuri, iar sub ele se zăreau nişte arme ameninţătoare. O privi pe Gwen şi i le arătă: – Lasere? Ea dădu din cap cu un zâmbet stingherit. – Ce naiba conduci? explodă Dirk. Seamănă cu o maşinărie de război. O să ne atace harangienii? N-am mai văzut aşa ceva de pe Avalon, de când am făcut împreună turul muzeelor Institutului. Gwen izbucni în râs, îi luă geanta de voiaj şi o aruncă pe scaunele din spate. – Urcă, îi spuse. Este un aerovehicul foarte bun, de fabricaţie kavalară. De curând au început să facă mărcile proprii. Ideea este că trebuie să semene cu un animal, cu o banshee[2]. Cu un prădător înaripat. Este fiara simbol a Adunării Ironjade. Extrem de importantă în folclorul lor, un soi de totem. Se urcă în cabină şi se aşeză la manşă, iar Ruark o urmă executând un salt cam neîndemânatic peste aripa blindată şi se aşeză în spate. Dirk rămase pe loc. – Dar are lasere! insistă el. Gwen oftă. – Nu sunt încărcate. Nu s-a tras niciodată cu ele. Toate maşinile construite pe Înaltul Kavalaan au arme de vreun fel sau altul. Şi nu mă refer doar la casta Ironjade. Toate castele au maşinile dotate cu arme: şi Redsteel, şi Braith, şi Shanagate Holding. Dirk ocoli vehiculul şi se urcă lângă Gwen, însă pe chip i se citea nedumerirea. – Cine? – Sunt cele patru caste din coaliţia kavalară. Gândeşte-te la ele ca la nişte naţiuni mai mici sau familii mai mari. Sunt câte puţin din amândouă. – Dar laserele? – Înaltul Kavalaan este o planetă violentă, îi răspunse Gwen. Ruark scoase un hohot de râs ca un fornăit. – Ah, Gwen, zise el. Nu ai deloc dreptate, deloc! – Nu am dreptate? se răsti ea. – Deloc, da, absolut deloc, tocmai pentru că eşti atât de aproape de adevăr şi îl rosteşti doar pe jumătate. Asta e cea mai rea minciună dintre toate. Dirk se întoarse să-l privească pe kimdissianul dolofan şi blond aşezat în spate. – Ce vrei să spui? – Înaltul Kavalaan a fost o planetă violentă, aşa este. Însă acum adevărul este că violenţa zace în oamenii ei, în kavalari. Sunt nişte oameni neprietenoşi, adesea cu atitudine xenofobă, mai tot timpul rasişti. Cu toate războaiele lor, cu code duello al lor, da, din acest motiv maşinile kavalare au arme. Ca să se lupte cu ele şi în aer. Te avertizez, t’Larien… – Arkin! şuieră Gwen printre dinţi, iar Dirk tresări auzindu-i răutatea tăioasă din ton. Femeia acţionă cu mişcări repezite reţeaua gravitaţională, împinse manşa, iar nava se zgâlţâi şi se ridică iute de pe sol cu un scheunat de protest. Portul stelar rămase jos, în urma lor, strălucind de lumini acolo unde aterizase Fiorul Duşmanilor Uitaţi, învăluit în umbre în rest. De jur împrejurul lui bezna se întindea până la orizontul invizibil unde solul negru se îngemăna cu cerul încă şi mai negru. Doar un praf subţire de stele lumina noaptea. Acolo era Liziera, cu spaţiul intergalactic de deasupra şi cortina întunecată care era Vălul Diavolului dedesubt. Iar lumea i se păru lui Dirk mai pustie şi mai stingheră decât şi-ar fi închipuit vreodată. Ruark se potolise; acum doar bombănea ca pentru sine şi, preţ de o clipă nesfârşit de lungă, o tăcere încordată inundă maşina. – Arkin e de pe planeta Kimdiss, spuse Gwen în cele din urmă şi scoase un hohot prefăcut de râs. Însă Dirk şi-o amintea mult prea bine ca să se lase păcălit. Fosta lui iubită nu se calmase câtuşi de puţin de adineauri, de când îl repezise pe Ruark. – Nu pricep, spuse Dirk, simţindu-se jenat, căci ceilalţi doi îi dădeau senzaţia că ar trebui să înţeleagă. – Nu vii din lumile din Exterior, îi explică Ruark. Nu contează de pe ce planetă eşti, că-i Avalon, că-i Baldur, nu contează. Voi, cei dinlăuntrul Vălului, nu-i cunoaşteţi pe kavalari. – Sau pe kimdissieni, zise Gwen ceva mai potolită. Ruark gemu. – Asta a fost o remarcă sarcastică, îi mărturisi el lui Dirk. Kimdissieni şi kavalari, aşa este, nu ne putem suferi, pricepi? Iar Gwen îţi zice despre mine că aş avea idei preconcepute şi nu trebuie să pui bază pe ce spun. – Aşa este, Arkin, spuse ea. Dirk, el nu ştie nimic despre Înaltul Kavalaan, nu-i înţelege nici cultura, nici oamenii. Ca toţi kimdissienii, nu-ţi va spune decât lucrurile cele mai rele, dar totul este mult mai complicat decât lasă el să se vadă. Să ţii minte asta când ticălosul ăsta volubil va începe să te bată la cap. Şi nici n-ar trebui să-ţi fie prea greu să faci asta. Pe vremuri îmi spuneai mereu că orice problemă are treizeci de faţete. Dirk izbucni în râs. – Perfect adevărat, spuse. Cu toate că, în anii din urmă, am început să cred că treizeci sunt cam puţine. Însă tot nu înţeleg despre ce anume este vorba. Maşina asta, de exemplu – e o maşină de serviciu? De acolo o ai? Sau trebuie să conduci aşa ceva prin spaţiu doar pentru că lucrezi pentru Casta Ironjade? – Ha! exclamă Ruark. Nu poţi lucra pentru Casta Ironjade, Dirk. Nu, nici vorbă, ori faci parte dintre ei, ori ba. Nu există nicio altă variantă. Nu faci parte din Ironjade, atunci nici nu lucrezi pentru Ironjade! – Cam aşa ceva, rosti Gwen pe un ton tăios. Iar eu fac parte din Ironjade. Mi-aş dori să ţii minte măcar atâta lucru, Arkin. Mă enervezi teribil câteodată. – Gwen, Gwen, repetă Ruark vizibil tulburat. Eşti prietena mea, eşti sufletul meu pereche, chiar aşa. Ne-am certat din multe motive, însă niciodată nu te-aş jigni, departe de mine gândul acesta. Totuşi nu eşti kavalară, şi nu vei fi niciodată. În primul rând, eşti femeie, femeie adevărată. Nu eşti o simplă eyn-kethi şi nici doar betheyna cuiva. – Nu? Nu sunt? Aşa spui? Cu toate astea, port legătura de jad şi argint. Îi aruncă o privire lui Dirk şi îşi coborî vocea. – Pentru Jaan, şopti. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare, aceasta este maşina lui, de aceea o folosesc. Pentru Jaan. Tăcere. Se auzea doar vântul şuierând în jurul lor când decolară cufundându-se în întuneric, vântul care învolbura părul lung şi drept al lui Gwen şi pletele lungi şi ondulate ale lui Dirk. Vântul, care îi pătrundea până la piele prin hainele lui subţiri de pe Braque. Se întrebă în treacăt oare de ce cabina aerovehiculului nu avea cupolă, ci doar un parbriz fragil, aproape inutil. Apoi îşi încrucişă braţele pe piept şi se afundă în scaun. – Jaan? şopti el. O întrebare la care ştia că va afla răspunsul şi îi era groază de acest răspuns, doar pentru că Gwen rostise numele acela cu un soi de sfidare stranie. – Nu ştie, constată Ruark. Gwen oftă, iar Dirk îşi dădu seama că devenise încă şi mai încordată. – Îmi pare rău, Dirk. Mi-am închipuit că ai aflat. A trecut multă vreme de când noi doi am fost împreună. Mi-am închipuit că ţi-a spus vreo cunoştinţă de-a noastră comună de pe Avalon. Am fost sigură că ştii. – Nu m-am mai întâlnit cu nimeni, spuse Dirk prudent. Cu nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut amândoi. Călătoresc foarte mult. Braque, Prometeu, Lumea lui Jamison. Până şi în urechile lui vocea-i suna dogită şi aiurea. Tăcu o clipă, încercând să-şi înghită nodul din gât. – Cine este Jaan? – Jaantony Riv Wolf, înalt patrician Ironjade Vikary, îi răspunse Ruark. – Jaan este…, ezită ea. Nu-i uşor de explicat. Sunt betheyna lui Jaan, cro-betheyna lui Garse, teynul lui. Îşi ridică o clipă privirea de pe aparatele de bord. Pe chipul lui Dirk nu se citea nici urmă de dorinţă de a înţelege. – Soţul meu, spuse atunci, ridicând din umeri. Îmi pare rău, Dirk. Nu este traducerea perfectă, dar doar aşa se poate spune folosind un singur cuvânt. Jaan este soţul meu. Ghemuit şi mai mult în scaun, cu braţele încrucişate pe piept, Dirk nu mai spuse nimic. Îi era frig şi se simţea rănit şi se tot întreba ce caută acolo. Desigur că avusese motive întemeiate să trimită după el şi îi va explica la un moment dat. Şi chiar aşa, cum să-şi fi închipuit că va fi singură? La portul stelar chiar se gândise în treacăt că poate Ruark… şi nu se simţise lezat. Neliniştită de tăcerea lui mult prea lungă, Gwen se uită din nou la el. – Îmi pare rău, Dirk, repetă ea. Sincer. N-ar fi trebuit să vii. Iar el îşi zise că are dreptate. Îşi continuară zborul fără să mai schimbe o vorbă. Se spusese tot ce fusese de spus, dar nu fuseseră rostite acele cuvinte pe care Dirk îşi dorise să le audă, ci cuvinte care n-au schimbat cu nimic situaţia. Se afla aici, pe Worlorn, cu Gwen alături, şi niciodată nu o simţise mai străină decât în clipa aceea. Amândoi erau nişte străini. Rămase gârbovit în scaun, singur cu gândurile lui şi cu vântul rece care-i mângâia obrajii. Pe Braque îşi închipuise cumva că bijuteria-şoptitoare însemna că îl cheamă la ea, că îl vrea din nou alături. Singura întrebare care îl frământase atunci era dacă să răspundă chemării, dacă se putea întoarce la ea, dacă Dirk t’Larien încă mai putea să iubească şi să fie iubit. Acum ştia că nu aceasta fusese problema. Trimite-mi suvenirul acesta şi voi veni şi nu voi pune nicio întrebare. Aceasta era promisiunea, singura promisiune. Nimic altceva. Se înfurie. De ce îi făcea asta? Ţinuse bijuteria în mână şi aflase ce simte. Îi putuse intui sentimentele. Nicio criză de-a ei nu ar fi putut valora cât preţul plătit pentru retrăirea trecutului. Într-un final, calmul se pogorî asupra lui Dirk t’Larien. Pe ecranul minţii din spatele pleoapelor închise vedea iarăşi canalul de pe Braque şi şlepul singuratic care i se păruse pentru o fracţiune de secundă atât de încărcat de semnificaţii. Şi îşi aduse aminte de hotărârea pe care o luase atunci. Să încerce din nou, să încerce să redevină cel de odinioară, să se ducă la ea şi să-i ofere tot ce era în stare să ofere, tot ce avea ea nevoie – atât pentru binele lui, cât şi pentru al ei. Se îndreptă în scaun cu ceva efort, îşi desfăcu braţele, deschise ochii şi întoarse faţa spre vântul muşcător. Apoi, în mod deliberat, se uită la Gwen şi-i adresă vechiul lui surâs sfios. – Ah, Jenny, spuse. Şi mie îmi pare rău. Dar nu contează. N-am ştiut, dar nu contează. Mă bucur că am venit, şi ar trebui să te bucuri şi tu. Şapte ani înseamnă mult prea mult, nu crezi? Ea îi aruncă o privire fugară, apoi se uită iarăşi la instrumentele de bord şi îşi umezi tulburată buzele. – Da. Şapte ani înseamnă foarte mult, Dirk. – Voi face cunoştinţă cu Jaan? Dădu din cap. – Şi cu Garse, teynul lui. De undeva, de sub ei, se auzi zgomot de ape, un râu rătăcit prin beznă. Dispăru iute. Se deplasau cu viteză destul de mare. Dirk se uită pe lângă aripa aerovehiculului în întunericul ce alerga împreună cu ei. – Aveţi nevoie de stele, spuse el dus pe gânduri. Am senzaţia că încep să orbesc. – Înţeleg ce vrei să spui, zise Gwen zâmbind şi, deodată, Dirk se simţi mult mai bine decât se simţise în anii din urmă. – Îţi aminteşti cerul de pe Avalon? o întrebă. – Da. Fireşte. – Acolo sunt mulţimi de stele. Era o lume minunată. – Şi Worlorn are frumuseţea ei, spuse ea. Ce ştii despre planeta asta? – Nu prea multe, răspunse Dirk fără să-şi ia ochii de la ea. Ştiu despre Festival şi ştiu că planeta este una solitară, dar nimic altceva. O femeie de pe nava cu care am venit mi-a povestit că a fost descoperită de Tomo şi Walberg în timpul călătoriei lor spre capătul galaxiei. – Nu chiar aşa au stat lucrurile, spuse Gwen. Dar şi istorioara asta are farmecul ei. În orice caz, să ştii că tot ce vei vedea face parte din Festival. Întreaga planetă e parte din Festival. Au participat toate planetele din Lizieră şi toate culturile lor se reflectă în câte un oraş de aici. Sunt paisprezece oraşe, câte unul pentru cele paisprezece planete ale Lizierei. Între ele se află portul stelar şi Pajiştea, care-i un soi de parc. Zburăm chiar deasupra ei acum. Să ştii că nu e prea interesantă nici la lumina zilei. În timpul Festivalului aici s-au organizat târguri şi bâlciuri. – Unde se află proiectul vostru? – În regiunea sălbatică, răspunse Ruark. Dincolo de oraşe, dincolo de lanţul muntos. Iar Gwen spuse: – Priveşte. Dirk privi. Distingea vag în zare un şir muntos, ca un baraj negru în zig-zag, ce se ridica din Pajişte şi eclipsa stelele de mai jos. O scânteie de lumină sângerie de pe unul din piscuri se tot mărea pe măsură ce se apropiau. Tot mai mare şi tot mai înaltă, dar nu şi mai strălucitoare, de un roşu întunecat şi ameninţător, amintindu-i lui Dirk de bijuteria-şoptitoare. – Acolo este acasă, spuse Gwen. Oraşul Larteyn. În limba kavalară veche, lar înseamnă cer. Iar acesta este oraşul care corespunde planetei Înaltul Kavalaan. Unii îl mai numesc şi Fortul-de-Foc. Îşi dădu imediat seama de ce anume. Construit în coasta muntelui, cu rocă dedesubt şi rocă în spate, oraşul kavalar era o fortăreaţă cubică şi compactă, împrejmuită cu ziduri solide în care fuseseră tăiate ferestruici înguste. Chiar şi turnurile de dincolo de ziduri erau robuste şi greoaie. Şi deloc înalte. Muntele se înălţa ameninţător deasupra lor, colorat cu sânge de lumina reflectată. Doar luminile oraşului nu se reflectau nicăieri; zidurile şi străzile din Larteyn luminau ele însele cu o văpaie mohorâtă, venită din interior. – Piatră-incandescentă, răspunse Gwen întrebării lui nerostite. Absoarbe lumina în timpul zilei şi o răsfrânge noaptea. Pe Înaltul Kavalaan se folosea mai ales la fabricarea bijuteriilor, dar au scos din mine cantităţi imense pe care le-au expediat pe Worlorn pentru Festival. – Impresionism baroc, comentă Ruark. Impresionism kavalar. Dirk se mulţumi să-l aprobe dând din cap. – Ar fi trebuit să-l vezi pe vremuri, îi spuse Gwen. Ziua, Larteyn sorbea lumina celor şapte sori şi o răspândea la rândul lui pe timpul nopţii. Ca un pumnal de foc. Acum pietrele au început să se stingă – Roata se depărtează tot mai mult cu fiecare oră care trece. În zece ani, oraşul va fi la fel de negru ca tăciunii arşi. – Nu pare foarte mare, observă Dirk. Ce populaţie are? – Un milion, pe vremuri. Iar tu nu vezi decât vârful aisbergului. Oraşul este construit în inima muntelui. – Tipic pentru kavalari, spuse Ruark. O construcţie în adâncuri, o citadelă săpată în piatră. Dar aproape pustie acum. Douăzeci de oameni, după ultima numărătoare, cu noi cu tot. Aerovehiculul trecu peste zidul exterior, se repezi la stânca de pe terasa muntelui şi coborî în picaj lung şi hotărât pe lângă roci şi pietre-incandescente. Dirk văzu dedesubt pasarele late şi şiruri de flamuri care fluturau uşor, şi gargui[3] uriaşi, ciopliţi din rocă, cu ochi arzători din piatră-incandescentă. Clădirile erau construite din piatră albă şi abanos, iar pe laturile lor, focurile pietrelor se reflectau în dâre lungi sângerii, aidoma unor răni deschise din burta vreunei fiare uriaşe şi întunecate. Zburară peste turnuri şi peste domuri, peste străzi şi alei întortocheate şi bulevarde largi, peste curţi deschise şi peste un teatru uriaş în aer liber cu o mulţime de rânduri de loji. Pustii, toate erau pustii. Nimeni nu se mişca pe străzile scăldate în lumină roşie din Lartyen. Gwen coborî aparatul în spirală pe acoperişul rectangular al unui turn negru. Când reduse treptat reţeaua gravitaţională pentru a putea ateriza, Dirk mai avu vreme să observe alte două maşini spaţiale în parcarea spre care se îndreptau şi ei: una superbă, galbenă, în formă aerodinamică de lacrimă, şi un aparat de zbor probabil militar, cu un aspect teribil şi mult îmbătrânit de lungi secole de războaie. Verde-măsliniu, pătrăţos şi blindat, cu tunuri laser pe capota din faţă, şi tuburi de impuls pe cea din spate. Gwen parcă pisica de mare între cele două şi toţi trei coborâră pe acoperiş. Când ajunseră la zona ascensoarelor, Gwen se întoarse către el, îmbujorată şi cu o expresie stranie pe chip, în lumina roşiatică. – E târziu, îi spuse. Ar fi bine să ne ducem cu toţii la culcare. Dirk nu se îndoia de motivele acestei concedieri. – Jaan? – Îl vei cunoaşte mâine, îi răspunse. Trebuie mai întâi să vorbesc eu cu el. – De ce? o întrebă, dar Gwen se răsucise deja pe călcâie şi pornise spre scări. Apoi sosi ascensorul, iar Ruark îl trase înăuntru. Şi coborâră spre somn şi spre vise.   [1] It may not always be so. (And I Say) – poem al lui E.E. Cummings (1894–1962) (n. tr.).   [2] Banshee – 1. zână prevestitoare de moarte (în folclorul irlandez şi scoţian); 2. animal de pradă zburător, originar de pe planeta Înaltul Kavalaan (n. tr.).   [3] Jgheab scurt pentru scurgerea apei de ploaie (de obicei bogat ornamentat cu forme reprezentând capete de animale fantastice) (n.tr.).  

Furtuna pe Windhaven de George R.R. Martin  PROLOG   Furtuna se dezlănțuise aproape toată noaptea. În patul larg pe care îl împărțea cu mama ei copila zăcea trează, ascultând de sub plapuma aspră din iarba-lânii. Sunetul ploii, izbindu-se de scândurile cabanei din arbore-de-lâmâie, era neîntrerupt și stăruitor. Uneori auzea bubuiturile îndepărtate ale tunetelor și, când fulgerele licăreau, dungi subțiri de lumină pătrundeau printre obloane, luminând cămăruța. Când se stingeau, întunericul le lua din nou locul. Copila simțea ropotul apei biciuind podeaua și știa că în acoperiș se deschisese o altă spărtură. Pământul bătătorit avea să se transforme în noroi, iar mama să se înfurie, dar nu era nimic de făcut. Maică-sa nu se pricepea la peticit acoperișuri și nici nu își permiteau să angajeze pe cineva. Într-o zi, i-a spus femeia, vechea cabană avea să se prăbușească din cauza furtunilor zguduitoare. Atunci îl vom vedea din nou pe taică-tău, mai zicea ea. Fetița nu și-l amintea prea bine, dar mama vorbea foarte des despre el. Obloanele s-au zguduit la o rafală puternică de vânt, iar copila a început să tragă cu urechea la scârțâitul înfiorător al lemnului și la bătaia surdă a hârtiei cerate ce ținea loc de geam și, pe scurt, i s-a făcut teamă. Maică-sa dormea, neștiind nimic din toate astea. Furtunile se iscau des, iar femeia se odihnea ori de câte ori se întâmpla. Fetei îi era frică să o trezească. Era aprigă și nu-i plăcea să fie deranjată pentru un fleac cum e spaima de copil. Pereții au pârâit și s-au scuturat din nou, fulgerul și tunetul au venit aproape în același timp, iar fetița s-a cutremurat sub plapumă, întrebându-se dacă aceea avea să fie noaptea în care urma să-l întâlnească pe tatăl ei. Dar nu era așa. În cele din urmă, furtuna s-a potolit și chiar și ploaia s-a oprit. Camera era întunecată și tăcută. Fata a scuturat-o pe maică-sa, trezind-o. — Ce-i? a întrebat ea. Ce-i? — Furtuna s-a terminat, Mamă, a răspuns copila. Auzind așa, femeia a încuviințat și s-a ridicat. — Îmbracă-te, i-a zis fetei, în timp ce bâjbâia după haine prin beznă. Mai aveau cel puțin încă o oră până la răsărit, dar era important să ajungă repede pe plajă. Fata știa că furtunile sfărâmau bărci; bărcuțe de pescuit, ce întârziaseră prea mult în larg sau se aventuraseră prea departe, iar uneori la fel pățeau și navele mari de comerț. Dacă ieșeai afară după o vijelie, era posibil să găsești obiecte aduse de apă pe plajă, tot felul de lucruri. Odată dăduseră peste un cuțit cu muchia din metal ștanțat; când îl vânduseră, mâncaseră pe săturate două săptămâni. Totuși, dacă îți doreai să găsești rămășițe valoroase, nu îți puteai permite să fii leneș. Un om delăsător ar fi așteptat până la răsărit și nu ar fi găsit nimic. Mama și-a aruncat peste umăr un sac gol din pânză, pentru cărat obiecte. Rochia fetei avea buzunare largi. Amândouă purtau ghete. Femeia a dat jos o prăjină lungă, cu un cârlig sculptat din lemn la capăt, în caz că vedea ceva în apă, plutind prea departe pentru a ajunge. — Vino, copilă, a zorit-o ea. Nu mai pierde vremea. Plaja era rece și cufundată în întuneric, străbătută de o adiere rece și neîntreruptă ce venea din apus. Nu erau singure. Alți trei sau patru oameni se aflau deja acolo, dând târcoale prin nisipurile umede și lăsând urme de ghete, ce se umpleau repede cu apă. Din timp în timp, câte unul se oprea să cerceteze ceva. Unul ținea o lampă. Avuseseră și ele cândva o lampă bună, când trăia tatăl ei, dar după ceva vreme trebuiseră să o vândă. Maică-sa se plângea adesea din pricina asta. Nu vedea noaptea la fel de bine ca fata ei, iar uneori se împiedica pe întuneric și de multe ori nu observa lucruri pe care ar fi trebuit să le observe. S-au despărțit, ca de obicei. Fata a mers spre nord, de-a lungul plajei, în timp ce femeia a cercetat partea din sud. — Întoarce-te când răsare soarele, i-a zis mama. Ai treburi de făcut. N-o să mai rămână nimic după răsărit. Fata a dat din cap și s-a grăbit să-și înceapă căutarea. Recolta era slabă în noaptea aceea. Copila s-a plimbat mult timp, urmărind mereu linia apei, căutând de zor cu ochii în pământ. Îi plăcea să găsească obiecte. Dacă aducea acasă o bucată de metal sau poate un dinte de scila, lung cât brațul ei, încovoiat, galben și înfiorător, mama ei zâmbea și îi spunea ce fiică bună e. Dar nu se întâmpla prea des. De cele mai multe ori, o certa pentru că era prea visătoare și punea întrebări prostești. Când lumina slabă a răsăritului a început să stingă stelele, tot nu avea nimic în buzunare, în afară de două bucăți albicioase ca laptele, din sticlă-de-mare, și o scoică. Era o scoică mare și grea, cât palma ei, cu cochilia aspră, ca de piatră, ceea ce însemna că e din cele mai bune de mâncat, cu carne neagră și untoasă. Dar nu reușise să găsească decât una. Toate celelalte rămășițe de pe mal erau doar lemne plutitoare. Se hotărâse să se întoarcă, așa cum îi ceruse maică-sa, când a văzut pe cer lucirea de metal – o scânteie bruscă, argintie, ca și cum s-ar fi născut o nouă stea, umbrindu-le pe celelalte. Se afla la nord, mult în larg, deasupra mării. S-a uitat în direcția în care o zărise și o clipă mai târziu a strălucit din nou, puțin spre stânga. Știa ce este: primele raze ale soarelui, reflectându-se, înainte de a atinge lumea, pe aripile unui zburător. Voia să urmeze lumina, să alerge, să o privească. Îi plăcea să urmărească zborul păsărilor: micii ploieri, cumpliții caprimulg și condorii; iar zburătorii cu aripile lor de argint erau mai grozavi decât oricare alte păsări. Dar se apropiau zorile, iar mama îi spusese să se întoarcă acasă. A luat-o la goană. Dacă se grăbea, s-a gândit ea, dacă alerga într-acolo și apoi fugea repede înapoi, ar avea timp să-l privească pentru câteva clipe, înainte ca maică-sa să îi observe absența. Așa că a alergat și a alergat, trecând de leneșii treziți mai târziu ce tocmai ieșiseră să cutreiere plaja. Scoica îi sălta în buzunar. Când a ajuns la locul zburătorului, un spațiu vast de nisip, unde aterizau adesea mesagerii, aflat dedesubtul stâncii înalte de unde decolau, cerul se colorase spre est într-un portocaliu palid. Copilei îi plăcea să urce stânca și să privească de acolo, de sus, cu vântul jucându-i-se în păr și cu picioarele atârnate deasupra marginii, iar văzduhul pretutindeni în jur. Dar azi nu era timp. Trebuia să se întoarcă curând, de nu, mamei avea să-i sară țandăra. Ajunsese oricum prea târziu. Zburătorul atinsese pământul. Pasărea a mai survolat o dată, grațios, pe deasupra nisipului, aripile fâlfâindu-i la nouă metri deasupra capului ei. Fata a rămas țintuită, privind cu ochii mari. Apoi, deasupra apei, el s-a înclinat; o aripă de argint s-a aplecat iar cealaltă s-a ridicat și dintr-odată s-a întors, formând un cerc larg. După aceea s-a îndreptat și a zburat drept înainte, coborând grațios, astfel încât abia dacă a atins nisipul, în timp ce luneca deasupra lui. Pe plajă se aflau și alți oameni – un tânăr și o femeie mai în vârstă. Alergau alături de zburător, pe când el se apropia, și l-au ajutat să se oprească, apoi au făcut ceva la aripi și ele au căzut. Cei doi au strâns aripile încet și cu grijă, în timp ce zburătorul a dezlegat chingile ce le ținea legate de corp. Tot uitându-se, fata a observat că era chiar cel care-i plăcea ei. Știa că există o mulțime de zburători, văzuse o grămadă și învățase chiar să-i recunoască pe unii, dar numai trei veneau aici mai des, cei trei care locuiau pe insula ei. Copila își imagina că trebuie să fi stat sus pe stânci, în case ce arătau precum cuiburile păsărilor, dar cu pereți din argint prețios. Unul dintre cei trei era o femeie severă, grizonantă, cu un chip aspru. Al doilea era doar un băiat, brunet și nespus de chipeș, cu o voce plăcută; el îi plăcea mai mult. Dar preferatul ei era bărbatul de pe plajă, la fel de înalt, suplu și lat în umeri cum fusese tatăl ei, bărbierit, cu ochi căprui și păr ondulat, roșcat. Zâmbea mult și părea să zboare cel mai des. — Tu, a zis el. Copila s-a uitat în sus, speriată și l-a surprins zâmbindu-i. — Nu te teme, a liniștit-o bărbatul. Nu-ți fac rău. Fata s-a dat un pas înapoi. Îi urmărise de multe ori pe zburători, dar niciunul nu o mai băgase de seamă. — Cine este? și-a întrebat zburătorul ajutoarele, care stăteau în spatele lui, ținând aripile strânse. Băiatul a ridicat din umeri. — Vreo căutătoare de scoici. Nu știu. Am mai văzut-o pierzându-și vremea pe aici. Vrei să o gonesc? — Nu, a răspuns bărbatul. El i-a zâmbit din nou copilei. — De ce ești așa speriată? a întrebat-o. E în regulă. Nu mă deranjează că vii pe aici, fetițo. — Mama mi-a spus să nu-i deranjez pe zburători, a explicat fata. Bărbatul a râs. — Atunci, să știi că pe mine nu mă deranjezi. Poate într-o zi ai să crești și ai să-i ajuți pe zburători, ca prietenii mei de aici. Ți-ar plăcea? — Nu, a clătinat fata din cap. — Nu? a zis el. Bărbatul a ridicat din umeri, cu zâmbetul încă pe buze. — Dar ce ți-ar plăcea să faci? Să zbori? Fata a dat din cap, timidă. Femeia mai în vârstă a chicotit, dar bărbatul i-a aruncat iute o privire, încruntându-se. Apoi a pășit către fetiță, s-a aplecat și a luat-o de mână. — Păi, dacă o să zbori, trebuie să exersezi, să știi. Ai vrea? — Da. — Acum ești prea mică pentru aripi, i-a răspuns zburătorul. Uite. A cuprins-o cu mâinile-i puternice și a ridicat-o pe umeri, așa că picioarele fetei îi atârnau pe piept, iar mâinile îi umblau nesigure în păr. — Nu, a spus el. Nu te ții, dacă vrei să fii zburător. Brațele trebuie să-ți fie aripi. Poți să-ți ții mâinile drepte? — Da, a replicat ea. Și-a ridicat brațele și le-a ținut întinse, ca pe o pereche de aripi. — Mâinile o să-ți obosească, a avertizat-o bărbatul, dar nu ai voie să le cobori. Nu și dacă vrei să zbori. Un zburător trebuie să aibă brațe puternice, care nu obosesc niciodată. — Sunt puternică, a insistat fata. — Bun. Ești gata? — Da, și a început să-și miște brațele. — Nu, nu, nu! a certat-o el. Nu le mișca. Noi nu suntem ca păsările, să știi. Credeam că ne-ai privit. Copila a încercat să-și amintească. — Șoimii, a spus ea deodată. Sunteți ca șoimii. — Uneori, a răspuns zburătorul mulțumit. Și precum condorii și ca alte păsări ce planează. Știi, noi nu zburăm cu adevărat. Plutim, la fel ca șoimii. Noi lunecăm cu vântul. Așa că nu ai voie să miști brațele; trebuie să le ții țepene și să încerci să simți vântul. Acum îl simți? — Da. Era o adiere mai caldă, dulceagă, îmbibată de mirosul mării. — Atunci, prinde-l cu brațele tale, lasă-l să te străbată. Fata a închis ochii și a încercat să simtă vântul pe mâini. Și a prins să se miște. Zburătorul începuse să pășească rapid pe nisip, parcă purtat de vânt. Când adierea își schimba direcția, și-o schimba și el, trecând brusc de la un sens de mers la altul. Fata își ținea brațele nemișcate, vântul părea să se întețească, iar acum bărbatul alerga de-a binelea și ea sălta pe umerii lui, din ce în ce mai repede. — O să mă duci în apă, a strigat el. Întoarce, întoarce! Iar ea și-a înclinat aripile, așa cum îi văzuse făcând de atâtea ori, o mână în sus, alta în jos, și zburătorul s-a întors la dreapta și a început să alerge în cerc, până când, în cele din urmă, fata și-a îndreptat brațele, iar el a schimbat direcția în care pornise. Bărbatul a alergat și a tot alergat, iar ea a zburat, până ce amândoi au început să gâfâie și să râdă. În final s-a oprit. — De-ajuns, a zis el. Un zburător începător n-ar trebui să stea în aer prea mult. A ridicat-o de pe umeri și a așezat-o înapoi pe nisip, zâmbind. — Acum, gata, a adăugat. O dureau brațele de la cât de mult le ținuse întinse, dar era peste măsură de entuziasmată, deși știa că acasă o așteaptă bătaia. Soarele se ridicase de-a binelea deasupra liniei de orizont. — Îți mulțumesc, i-a spus ea, respirând tot cu greu. — Mă cheamă Russ, s-a prezentat el. Dacă mai vrei să zbori, vizitează-mă odată. Nu am niciun învățăcel. Copila a dat încântată din cap. — Dar tu, a întrebat el scuturându-și nisipul de pe haine, cum te numești? — Maris, a răspuns fata. — E un nume drăguț, a replicat politicos zburătorul. Ei bine, trebuie să plec, Maris. Dar poate mai zburăm împreună, ce zici? Bărbatul i-a zâmbit, s-a întors și a luat-o în jos, pe plajă. Cele două ajutoare i s-au alăturat, unul cărând aripile strânse. Au început să vorbească în timp ce se îndepărtau de ea, iar fata i-a auzit râsetul. Și deodată a început să alerge în spatele lui, aruncând nisipul în urma ei, străduindu-se să țină pasul cu el. Bărbatul a simțit-o venind și s-a întors. — Ce-i? — Poftim, i-a zis ea. A băgat mâna în buzunar, de unde a scos scoica și i-a întins-o. Pe chipul zburătorului s-a citit brusc uimirea, apoi uimirea i s-a stins, înecată de căldura zâmbetului său. El a acceptat serios darul. Copila și-a aruncat brațele în jurul lui, l-a îmbrățișat cu patimă și a rupt-o la fugă. Alerga cu brațele deschise, atât de repede, încât i se părea că zboară.   Partea întâi FURTUNI Maris plutea cu furtuna la trei metri deasupra mării, strunind vânturile cu aripile din împletitură metalică. Zbura cu nesaț, fără astâmpăr, gustând din plin primejdia și stropii de ploaie, nederanjată de frig. Cerul era de un albastru de cobalt, amenințător, vânturile își adunau puterile, iar ea avea aripi; îi era de ajuns. Acum putea să și moară și ar fi sfârșit fericită, zburând. Plana mai bine decât oricând, rotindu-se și plutind printre curenții de aer, fără grijă, prinzându-i mereu pe cei care urcau sau pe cei care coborau și care aveau să o ducă mai departe ori mai iute. Nu făcea alegeri greșite, nu era obligată să aterizeze precipitat deasupra oceanului tumultos; schimbările de direcție erau doar spre plăcerea ei. Ar fi fost mai sigur să zboare sus, ca un copil, deasupra valurilor, cât mai sus, păzită de propriile ei greșeli. Dar Maris mătura întinderea de apă ca un zburător, ceea ce însemna că un singur plonjon, doar atingerea apei cu aripa, ar fi dus la o rostogolire neîndemânatică din înaltul cerului. Dar însemna și moartea: nu poți înota prea departe, când anvergura aripilor este de șase metri. Maris era curajoasă, dar cunoștea mișcarea vânturilor. A zărit în față gâtul unei scile, un cordon sinuos, negru, desfășurat pe fundalul orizontului. Aproape fără să gândească, ea a răspuns chemării. Mâna dreaptă a tras în jos de hamul de piele al aripii, iar cea stângă a apăsat în sus. Și-a mutat complet centrul de greutate. Aripile mari din argint – dintr-o țesătură subțire și ușoară ca un fulg, dar extrem de trainică – s-au mișcat odată cu ea, întorcându-se. Vârful uneia aproape că a șters crestele valurilor de dedesubt, pe când cealaltă s-a ridicat; Maris a prins din plin curentul ascendent de aer și a început să urce. Moartea, moartea din înaltul cerului o îngrijorase, dar nu avea să sfârșească astfel – s-a repezit prin aer, ca un pescăruș îndrăzneț, prânz pentru un monstru înfometat. Peste câteva minute a ajuns în dreptul scilei și s-a oprit, dându-i rotocoale, puțin mai încolo de punctul în care o putea înhăța. De sus îi zărea corpul, de-abia ascuns sub valuri, rândurile de înotătoare, negre și lucioase, bătând ritmic apa. Capul mic, legănându-se dintr-o parte într-alta, deasupra gâtului lung, nu o băga în seamă. Poate că-i cunoaște pe zburători, s-a gândit ea atunci, și nu-i place gustul. Vântul era rece acum și plin de sare. Furtuna prindea puteri; fata simțea un tremur în aer. Exaltată, Maris a lăsat scila departe, în urmă. Apoi a rămas din nou singură, zburând fără nicio greutate prin universul cuprins doar între mare și cer, unde singurul sunet ce se auzea era vântul trecându-i peste aripi. Încetul cu încetul, insula s-a ridicat din mare: destinația ei. Oftând cu părere de rău că i se termină călătoria, Maris s-a lăsat în jos. Gina și Tor, doi dintre înrădăcinați – Maris n-ar fi putut să spună ce făceau atunci când nu se îngrijeau de zburătorii veniți în vizită –, erau la datorie, pe limba de pământ. A dat o dată roată deasupra lor, pentru a le atrage atenția. Ei s-au ridicat de pe nisipul fin și i-au făcut cu mâna. A doua oară când s-a întors, erau pregătiți. Maris s-a aruncat tot mai jos, până când picioarele i-au ajuns la doar câțiva centimetri de sol; Gina și Tor au alergat de-a curmezișul plajei, paralel cu ea, fiecare de o parte a aripilor. Degetele ei au măturat suprafața și a început să încetinească, împroșcând cu nisip. În cele din urmă s-a oprit, întinsă pe burtă, pe nisipul rece și uscat. Se simțea prost. Un zburător la sol e ca o țestoasă rostogolită pe spate; se poate pune pe picioare dacă trebuie, dar este un proces dificil și nedemn. Cu toate astea, fusese o aterizare bună. Gina și Tor au început să-i strângă aripile, unite de un cablu de treizeci de centimetri. Pe măsură ce fiecare spiță se desprindea și se unea cu următorul segment, țesătura din pânză dintre ele se lăsa moale. Când toate spițele au fost strânse, aripile atârnau ca două pliuri lălâi din metal, ce atârnau de pe axul central, legat de spatele lui Maris. — Îl așteptam pe Coll, a zis Gina în timp ce strângea ultimul segment metalic. Firele de păr scurte și negre i se ridicau ca niște țepi în jurul chipului. Maris a scuturat din cap. Poate o fi fost călătoria lui Coll, dar ea se simțise disperată, tânjind după văzduh. Își luase aripile – încă erau ale ei – și plecase cu mult înainte ca el să iasă din așternut. — Cred că o să zboare pe săturate, după săptămâna viitoare, a zis Tor vesel. Încă avea nisip în părul lins, blond și tremura puțin din cauza adierii aduse de mare, dar zâmbea în timp ce vorbea. — O să zboare cât o vrea. A pășit în fața lui Maris, vrând să o ajute să-și dezlege aripile. — Am să le port, s-a repezit Maris la el nerăbdătoare, deranjată de trăncăneala lui. Oare să înțeleagă el? Cum să înțeleagă oricare dintre ei? Ei erau înrădăcinați. A luat-o în sus pe limba de nisip, spre cabană, urmată alene de Gina și Tor. Acolo a mâncat gustarea obișnuită și a stat în fața unui foc uriaș, uscându-se și încălzindu-se. La întrebările prietenoase a răspuns scurt, încercând să tacă, să nu se gândească la asta ca și cum ar fi ultima oară când zboară. Pentru că era un zburător, toți îi respectau tăcerea, deși se simțeau dezamăgiți. Pentru înrădăcinați, zburătorii erau legătura permanentă cu celelalte insule. Mările, lovite zilnic de furtuni și colcăind de scile, pisici-de-mare și alți prădători, erau prea periculoase pentru călătoriile obișnuite pe nave, cu excepția porțiunilor dintre insule ce făceau parte din același arhipelag restrâns. Zburătorii erau punți de legătură și ceilalți așteptau de la ei vești, bârfe, cântece, povești și aventuri. — Insularul e gata să te primească oricând te simți odihnită, a spus Gina, atingând-o pe Maris timid pe umăr. Ea s-a tras înapoi, gândind: Da, pentru voi e suficient să-i slujiți pe zburători. V-ați dori unul drept soț, poate pe Coll, când mai crește – și nici nu știți ce înseamnă pentru mine ca el să fie zburător, nu eu. În schimb, a răspuns doar atât: — Sunt gata acum. A fost un zbor ușor. Vânturile au făcut toată treaba. Gina a condus-o într-o altă cameră, unde Insularul îi aștepta mesajul. Ca și prima încăpere, aceasta era lungă și foarte sărac mobilată, cu un foc orbitor trosnind într-un cămin masiv, din piatră. Insularul stătea așezat într-un scaun moale, aproape de flăcări; s-a ridicat când a intrat Maris. Zburătorii erau întotdeauna primiți ca egali, chiar și pe insule, unde căpeteniile erau zei și aveau puteri supranaturale. După ce au schimbat saluturile ritualice, Maris a închis ochii și a lăsat mesajul să curgă. Nu știa și nici nu-i păsa ce spune. Cuvintele se foloseau de vocea ei fără să-i tulbure gândurile conștiente. Probabil politică, și-a zis ea. În ultima vreme, totul era politică. Când mesajul s-a terminat, Maris și-a deschis ochii și i-a zâmbit Insularului intenționat, cu nerușinare, căci omul se arăta îngrijorat de vorbele ei. Dar și-a revenit repede și i-a întors zâmbetul. — Îți mulțumesc, a răspuns el cam fără vlagă. Te-ai descurcat de minune. Au invitat-o să-și petreacă noaptea acolo, dar a refuzat. Era posibil ca furtuna să se domolească până dimineața; în plus, îi plăceau zborurile nocturne. Tor și Gina au însoțit-o afară, în sus, pe cărarea pietroasă către stânca zburătorilor. Acolo se aflau felinare înfipte în rocă, la fiecare treizeci de centimetri, pentru a ușura ascensiunea șerpuitoare pe timp de noapte. La capătul potecii era o cornișă formată natural, dar lărgită și adâncită de oameni. Dincolo de ea, prăpastia adâncă de douăzeci și patru de metri și brizanții ce se spărgeau de o plajă stâncoasă. Pe cornișă, Gina și Tor au desfăcut aripile și au fixat spițele la loc, iar țesătura din metal s-a întins mult, fermă și argintie. Și Maris a sărit. Vântul a prins-o și a ridicat-o. Zbura din nou, marea era întunecată dedesubt și furtuna uruia deasupra. Odată ce a plonjat, nu s-a mai uitat înapoi la cei doi înrădăcinați melancolici care o urmăreau cu privirea. Mult prea curând avea să devină unul dintre ei. Nu s-a întors spre casă. A zburat, în schimb, alături de vânturile furtunii ce suflau crâncen acum, dinspre apus. Curând avea să tune și să plouă și apoi Maris ar fi trebuit să urce deasupra norilor, unde nu risca atât de mult ca fulgerele să o pârjolească în înaltul cerului. Acasă urma să fie liniște, odată ce furtuna trecea. Oamenii ar fi ieșit, scrutând plaja în căutarea rămășițelor aduse de vijelie, iar câteva șalupe mici ar fi ieșit în larg, sperând la captura ce poate nu era pierdută pentru totdeauna. Vântul îi șuiera drept în față și o împingea, iar ea înota grațios în apa văzduhului. Apoi, curios, gândul i-a zburat la Coll. Și dintr-odată n-a mai simțit aerul. A început să șovăie, să piardă altitudine, apoi s-a tras brusc înapoi, cârmind și căutând senzația de mai înainte. Și blestemându-și zilele. Fusese atât de bine adineaori – chiar trebuia să se termine așa? Putea fi ultimul zbor din viața ei și trebuia să fie cel mai bun. Dar nu avea rost: își pierduse încrederea. Ea și vântul nu se mai iubeau. A început să zboare, dimpotrivă, spre furtună, zbătându-se cumplit, luptându-se până ce mușchii i s-au încordat și au început s-o doară. Urcase acum; odată ce atingerea vântului te părăsea, nu mai era sigur să zbori atât de aproape de apă. Era istovită, obosită de atâta zbor, când a zărit fațada pietroasă a Cuibului și și-a dat seamă cât de departe ajunsese. Cuibul nu era decât un pisc imens ce împungea aerul, ieșind din mare, un turn năruit din piatră, înconjurat de spumă învolburată, în locurile în care apele se izbeau de pereții lui înalți și abrupți. Nu era o insulă; nimic nu creștea aici, cu excepția mănunchiurilor de licheni aspri. Cu toate astea, păsările își făceau cuiburile în cele câteva crevase ferite și pe cornișe, iar pe culmea stâncii zburătorii își construiseră adăpost. Aici, unde nicio navă nu putea amara, unde, în afară de zburătoare – păsări și oameni nimeni putea să urce, aici se afla cabana lor întunecată, din piatră. — Maris! A privit în sus, auzindu-și numele, și l-a văzut pe Dorrel plonjând spre ea, râzând, cu aripile-i umbrite pe fundalul norilor. În ultima clipă, s-a întors cu spatele la el, s-a înclinat brusc, alunecând din fața traiectoriei lui. Zburătorul a urmărit-o în jurul stâncii, iar Maris a uitat că e obosită și că o dor toate și s-a pierdut în joaca sinceră a zborului. Când au aterizat în sfârșit, ploaia tocmai începea, bubuind dintr-odată dinspre est, biciuindu-le chipurile și lovindu-se violent de aripile lor. Maris și-a dat seama că era aproape amorțită de frig. Au coborât fără niciun ajutor într-o groapă de aterizare, acoperită cu pământ moale, tăiată în stânca solidă, iar Maris a alunecat trei metri prin nămolul proaspăt, înainte de a se opri. Apoi a durat cam cinci minute să-și dezmorțească picioarele și să dibuie legăturile triple ce îi înconjurau trupul. A fixat cu grijă aripile de pripon, apoi a apucat vârful uneia dintre ele și a început să o strângă. Când a terminat, dinții îi clănțăneau tare și o dureau brațele. Dorrel s-a încruntat pe când o privea lucrând; aripile lui, împachetate cu grijă, îi atârnau peste umăr. — Ai stat mult afară? a întrebat el. Ar fi trebuit să te las să aterizezi. Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama. Cred că ai zburat cu furtuna tot drumul, doar cu puțin înaintea ei. E vreme rea. Am prins și eu câteva vânturi laterale. Te simți bine? — Ah, da. Eram obosită – dar nu așa de tare, cel puțin acum nu mai sunt. Mă bucur că ai fost acolo să mă întâmpini. A fost un zbor pe cinste și aveam nevoie de unul. Ultima parte a drumului a fost grea, am avut impresia că o să mă prăbușesc. Dar un zbor bun e mai binevenit ca odihna. Dorrel a râs și a îmbrățișat-o. Ea îi simțea trupul încălzit de zbor, contrastând cu răceala trupului ei. Și-a dat și el seama și a strâns-o mai bine în brațe. — Hai înăuntru înainte să îngheți. Garth a adus sticle de kivas din Insulele Shotan, iar una dintre ele ar trebui să fie caldă de acum. O să-ți revii, stând între noi și kivas. Salonul comun al cabanei era încălzit și vesel, ca întotdeauna, dar aproape pustiu. Garth, un zburător scund, bine-făcut, cu zece ani mai mare decât ea, era singur acolo. I-a privit din locul lui de lângă foc și i-a strigat pe nume. Maris a vrut să răspundă, dar gâtul îi era înțepenit de încordare, iar dinții, încleștați. Dorrel a condus-o lângă foc. — Am ținut-o afară, în frig, ca un idiot de aripi-așchie, a zis Dorrel. E fierbinte kivasul? Toarnă-ne puțin. Și-a dat jos repede hainele ude și înnămolite și a tras două prosoape mari dintr-un teanc, aproape de foc. — De ce ar trebui să-mi irosesc kivasul pe tine? a mormăit Garth. Pentru Maris, da, că ea e frumoasă și un zburător superb, apoi a făcut o reverență ironică. — Ar trebui să irosești kivasul pe mine, a replicat Dorrel, frecându-se iute cu prosopul mare. Asta, dacă nu cumva vrei să-l vezi împrăștiat pe jos. Garth a răspuns și au schimbat iute câteva insulte și amenințări. Maris nu îi asculta – mai auzise toate astea și înainte. Și-a stors apa din păr, cu ochii la urmele pe care umezeala le lăsa pe pietrele vetrei și la cât de repede dispăreau. S-a uitat la Dorrel, încercând să-i rețină felul de a se înclina, trupul – corpul unui bun zburător – și expresiile ce se succedau repede pe chipul lui, pe când îl tachina pe Garth. Dar băiatul s-a întors, în momentul în care a simțit-o pe Maris privindu-l, iar ochii i s-au îmblânzit. Ultima vorbă de duh a lui Garth s-a stins fără ecou în liniștea din jur. Dorrel a atins-o încet pe Maris, urmând cu mana linia maxilarului ei. — Încă tremuri. El i-a luat prosopul din mâini și l-a înfășurat în jurul ei. — Garth, ia sticla de pe foc, că o să explodeze și hai să ne încălzim. Kivasul, un vin fierbinte, iute, aromat cu stafide și nuci, se bea în căni mari din piatră. Niște dâre subțiri de jăratic i-au luat cu asalt venele la prima înghițitură și Maris s-a oprit din tremurat. Garth i-a zâmbit. — Bun, așa-i? Nu că Dorrel l-ar aprecia. L-am făcut pe un pescar rablagit de vreo doișpe sticle. Le găsise într-o epavă; nu știa peste ce dăduse, iar nevastă-sa nu le voia în casă. I-am dat zdrăngănele în locul lor, niște mărgele din metal, pe care le luasem pentru soră-mea. — Și soră-ta ce mai primește? a întrebat Maris, între două înghițituri de kivas. Garth a ridicat din umeri. — Ea? Ah, era o surpriză oricum. O să-i aduc ceva din Poweet data viitoare când merg acolo. Niște ouă pictate. — Dacă nu cumva mai descoperă ceva și le dă la schimb, pe drumul de întoarcere, l-a luat peste picior Dorrel. Dacă soră-ta va primi vreodată ceva, șocul va strica toată bucuria. Ești făcut pentru negustorie. Cred că ți-ai da și aripile, dacă ar merita trocul. Garth a pufnit indignat. — Mai bine închizi gura când mai vrei să zici așa ceva, păsărico. Apoi s-a întors către Maris. — Ce face fratele tău? Nu l-am mai văzut deloc. Ea a sorbit din nou din băutură, străduindu-se din răsputeri să se calmeze. — Împlinește săptămâna viitoare anii, a spus ea destinsă. Aripile vor fi atunci ale lui. N-am de unde ști încotro umblă. Poate nu-i place compania ta. — Poftim? s-a mirat Garth. Și de ce, mă rog? Părea jignit. Maris a dat absentă din mână și a schițat un zâmbet. Nu voise să sune așa dur. — Îmi place mult, a continuat Garth. Tuturor ne place, nu, Dorrel? Este tânăr, tăcut, poate un pic cam precaut, dar ar trebui să se dea pe brazdă. Cumva, e altfel – dar, vai, spune niște povești… Și cântă! Înrădăcinații vor ajunge să-i adore aripile. Garth a dat din cap a mirare. — De unde învață toate povestirile? Am călătorit mai mult ca el, și totuși… — Le născocește, a răspuns Maris. — El singur? Garth era impresionat. — Atunci, va fi cântărețul nostru. Le vom lua premiul esticilor la următorul concurs. Vesticii au întotdeauna cei mai buni zburători, a zis el cinstit, dar povestitorii noștri n-au fost niciodată pe măsura titlului. — Eu am cântat pentru Vest la ultima întâlnire, a obiectat Dorrel. — Exact ce spuneam. — Tu țipi ca o pisică-de-mare. — Da, a recunoscut Garth, dar nu mă amăgesc în legătură cu veleitățile mele. Maris a pierdut replica lui Dorrel. Mintea îi zburase departe de dialogul lor și urmărea flăcările, gândindu-se, strângând în mâini vinul cald încă. Se simțea liniștită aici, în Cuib, chiar și acum, după ce Garth îl pomenise pe Coll. Și curios de comod. Nimeni nu trăia pe stânca zburătorilor, dar într-un fel îi era ca o casă. Casa ei. Îi venea greu să creadă că nu avea să mai vină aici. Și-a amintit de prima dată când zărise Cuibul, acum șase ani buni, chiar în ziua următoare celei în care împlinise anii. Era o fată de treisprezece ani, mândră că zburase singură așa departe, și totuși speriată și sfioasă. În cabană găsise doisprezece zburători așezați în jurul unui foc bând, râzând. Petrecerea era în toi. Dar se opriseră și îi zâmbiseră. Garth era un tânăr destul de tăcut pe atunci, Dorrel, un băietan slăbănog, doar cu puțin mai mare decât ea. Nu-l cunoștea pe niciunul dintre ei. Dar Helmer, un zburător între două vârste, din insula cea mai apropiată de a ei, era printre cei de acolo și el a prezentat-o. Chiar și acum își amintea chipurile lor, numele: Anni, roșcata, din Culhall, Foster, cel care mai târziu s-a îngrășat atât de tare, că n-a mai putut zbura, Jamis Bătrânul și, mai ales, cel poreclit Corbul, un june îngâmfat care se îmbrăca în blană neagră și în metal și câștigase premii pentru Est în trei concursuri consecutive. Mai era cineva, o bălaie deșirată, din Insulele Mărginașe. Petrecerea se ținea în cinstea ei; se întâmpla rar ca un Mărginaș să zboare atât de departe. I-au urat cu toții bun venit lui Maris și în scurtă vreme parcă îi și furase locul de musafir de onoare blondei înalte. I-au dat vin, deși era mică, și au făcut-o să cânte cu ei, i-au spus povești despre zbor; pe multe dintre ele fata le auzise înainte, dar niciodată de la oameni ca ei. În final, când a simțit că face parte din grup, nu i-au mai dat atâta atenție, iar festivitatea și-a reluat cursul firesc. Fusese o petrecere stranie, de neuitat, iar un incident anume îi rămăsese adânc înrădăcinat în memorie. Corbul, singurul înaripat Estic din grup, un mic bețivan, s-a răzvrătit. — Vă numiți zburători, a zis el pe un ton usturător, pe care Maris avea să-l țină minte pentru totdeauna. Veniți cu mine, vă arăt eu ce înseamnă să zbori. Și întreaga liotă s-a mutat afară, pe stânca zburătorilor, cea mai înaltă de pe piscul Cuibului. Cobora o sută optzeci de metri, spre pietrele ascuțite ce răsăreau precum niște colți, iar apa se învolbura cu furie la atingerea lor. Cu aripile strânse, Corbul a pășit spre marginea stâncii. A desfăcut cu grijă primele trei cordoane de la spițele aripilor lui și și-a strecurat mâna printre bucle. Dar nu a blocat aripile; balamalele încă se mișcau, iar spițele deschise se îndoiau flexibile înainte și înapoi, întocmai brațelor lui. Celelalte articulații metalice le ținea strânse în mâini. Maris se întrebase atunci ce o pune la cale. Urma să afle în curând. Băiatul a alergat și a sărit cât a putut de departe de pe stânca zburătorilor. Cu aripile tot strânse. Ea a rămas fără glas și apoi a alergat spre muchia stâncii. Ceilalți au urmat-o, unii palizi, alții rânjind. Dorrel stătuse lângă ea. Corbul se prăbușea, greu ca o piatră, cu mâinile în lateral, cu țesătura aripilor fâlfâind ca o pelerină. Aluneca cu capul în jos, iar căderea parcă nu se mai oprea. Apoi, chiar în ultima clipă, când aproape că atinsese stâncile, când Maris aproape că simțise impactul – niște aripi de argint au lucit, brusc, în lumina soarelui. Aripi răsărite din neant. Iar Corbul a prins vântul și și-a luat zborul. Maris rămăsese înmărmurită. Dar Jamis Bătrânul, cel mai în vârstă dintre zburătorii vestici, nu făcuse altceva decât să râdă. — Trucul Corbului, a mârâit el. L-am mai văzut de două ori. Își unge spițele aripilor. După ce a căzut destul, le face vânt cât poate de tare. În timp ce fiecare se potrivește în locașul ei, mișcarea o face pe următoarea să se desprindă. Da, drăguț. Aș pune pariu că a exersat mult înainte să încerce în fața cuiva. Într-o zi, însă, una dintre chingile alea se va bloca și nu va mai trebui să-l ascultăm pe Corb. Dar nici măcar vorbele lui nu au reușit să spulbere vraja. Maris îi văzuse deseori pe zburători, nerăbdători cu ajutoarele lor, înrădăcinații; își trăgeau aripile aproape deschise în sus și desfăceau ultima chingă scuturându-se brusc. Dar nu mai asistase niciodată la așa ceva. Corbul îi întâmpinase rânjind cu superioritate, la groapa de aterizare. — Când veți putea face asta, s-a adresat el grupului, atunci vă veți numi zburători. Fusese îngâmfat și nechibzuit, da, dar în clipa aceea și ani mai târziu Maris se crezuse îndrăgostită de el. A clătinat din cap abătută și a terminat kivasul. Acum totul părea prostesc. Corbul murise cu mai puțin de doi după petrecerea respectivă, pierind în mare, fără urmă. Zeci de zburători mureau în fiecare an, iar aripile le dispăreau de obicei odată cu ei; din pricina zborului stângaci se prăbușeau și se înecau, se știa că scilele cu gât lung îi atacau pe planorii nechibzuiți, furtunile îi aruncau din ceruri, fulgerele vânau metalul aripilor – da, pentru zburători existau o mulțime de feluri de a muri. Majoritatea, așa bănuia Maris, pur și simplu se rătăceau și nu mai ajungeau la destinație, zburând la întâmplare, până ce îi dobora oboseala. Câțiva, poate, întâlneau acea amenințare rară și temută din ceruri: curenții statici. Dar Maris știa acum despre Corb că fusese cel mai bun candidat la un sfârșit tragic, un zburător necugetat, fără pic de simț al cerului. Vocea lui Dorrel a smuls-o din visare. — Maris! a spus el. Să nu adormi! Ea a pus jos cana goală; degetele îi luaseră forma vasului din piatră aspră, căutând căldura pe care o simțiseră adineaori. Și-a tras greu mâna înapoi și și-a ridicat puloverul. — Nu e uscat, a protestat Garth. — Ți-e frig? a întrebat Dorrel. — Nu. Trebuie să mă întorc. — Ești prea obosită, a zis Dorrel. Rămâi peste noapte. Maris și-a desprins privirea de a lui. — Nu trebuie. Sunt îngrijorați. Dorrel a oftat. — Atunci, ia haine uscate. El s-a ridicat, s-a îndreptat spre capătul mai îndepărtat al încăperii comune și a deschis ușile unui dulap din lemn sculptat. — Vino aici și alege ce ți se potrivește. Ea nu s-a clintit. — Mai bine îmi iau hainele mele. Nu mă mai întorc aici. Dorrel a șuierat o înjurătură. — Nu spune asta – știi tu – ah, haide, ia straiele. Doar știi că le poți folosi fără probleme. Lasă-ți-le pe ale tale, în schimb, dacă așa vrei. Nu te las să pleci în haine ude. — Îmi pare rău, a spus Maris. Garth i-a zâmbit, în timp ce Dorrel stătea în picioare, așteptând. Ea s-a ridicat încet, trăgându-și prosopul mai bine în jurul trupului pe când se îndepărta de foc. Pe gât simțea vârfurile ude și reci ale părului ei scurt și negru. A căutat cu Dorrel prin teancul de haine până ce a găsit o pereche de pantaloni și un pulover maro, din iarba-lânii, potrivite pe trupul ei zvelt și musculos. Dorrel a privit-o cum se îmbracă, apoi și-a găsit repede ceva de îmbrăcat și pentru el. După aceea s-au îndreptat către suportul de lângă ușă și au dat jos aripile. Maris și-a trecut degetele lungi și puternice pe deasupra spițelor, asigurându-se că nu sunt slăbite sau stricate; aripile se defectau arareori, dar când se întâmpla, necazurile apăreau întotdeauna la spițe. Țesătura în sine sclipea la fel de subțire și rezistentă ca în clipa în care corăbierii stelari o aduseseră în acea lume. Mulțumită, Maris și-a pus aripile. Erau în formă; Coll putea să le poarte ani de-a rândul și copiii lui la fel, și generații întregi după el. Garth ieșise să-i stea alături. Fata l-a privit. — Nu prea mă pricep la cuvinte cum se pricepe Coll sau Dorrel, a început el. Eu… ei bine… La revedere, Maris! S-a înroșit, arătând jalnic. Zburătorii nu își luau la revedere unul de la celălalt. Dar eu nu sunt zburător, s-a gândit ea, așa că l-a îmbrățișat pe Garth, l-a sărutat și și-au spus cuvântul de despărțire, cuvântul înrădăcinaților. Dorrel a ieșit afară cu ea. Vânturile băteau puternic, cum se întâmpla mereu în preajma Cuibului, însă furtuna trecuse. În aer se mai simțea doar aburul ușor, umed, al stropilor mării. Dar stelele luminau. — Rămâi cel puțin la cină, a rugat-o Dorrel. Garth și cu mine ne-am lupta pentru privilegiul de a te servi. Maris a scuturat din cap. N-ar fi trebuit să vină; ar fi trebuit să zboare direct acasă și să nu-și ia niciodată la revedere de la Garth sau de la Dorrel. Nu pentru a face sfârșitul mai ușor de suportat, ci pentru a reuși să pretindă că lucrurile aveau să rămână întotdeauna la fel și apoi, în cele din urmă, să dispară. Când au ajuns pe piscul înalt al zburătorilor, același de pe care Corbul se aruncase cu mult timp în urmă, i-a căutat mâna lui Dorrel și au stat tăcuți o vreme. — Maris, a rostit el, în cele din urmă, șovăind. Băiatul se uita drept în față, spre mare, stând lângă umărul ei, ținând-o de mână. — Maris, ai putea să te căsătorești cu mine. Mi-aș împărți aripile cu tine, n-ar fi nevoie să renunți definitiv la zbor. Ea și-a retras mâna dintr-a lui și a simțit cum rușinea îi îmbujorează obrajii. N-avea niciun drept; era crud din partea lui să se prefacă astfel. — Nu face asta! a șoptit ea. Aripile nu sunt ale tale, ca să le împărți. — Tradiția, a replicat el disperat. Fata își dădea seama că și el se simte stânjenit. Voise să o ajute, nu să înrăutățească situația. — Am putea încerca. Aripile sunt ale mele, dar ai putea să le folosești… — Of, Dorrel, nu spune asta! Insularul, Insularul tău nu ar accepta niciodată așa ceva. E mai mult decât tradiție, e lege. Ar putea să ne ia aripile și să le dea cuiva care le acordă mai mult respect, așa cum a pățit Lind, contrabandistul. În plus, chiar dacă fugim într-un loc unde nu există lege sau Insular, undeva unde să fim doar noi – cât ai îndura să-ți împărți aripile? Fie că sunt eu sau altcineva. Nu pricepi? Am ajuns să ne urâm unul pe celălalt. Nu sunt un copil care poate exersa în timp ce tu te odihnești. Nu pot trăi astfel, zburând pentru că sunt tolerată, știind că aripile nu vor putea fi niciodată ale mele. Și ai ajunge să te saturi de felul în care te privesc – ne-am sătura amândoi – ah… Maris a izbucnit, căutându-și cuvintele. Dorrel a rămas tăcut o clipă. — Îmi pare rău, i-a zis el. Am vrut să fac ceva – să te ajut, Maris. Doare nespus să știu ce urmează să ți se întâmple. Am vrut să-ți ofer ceva. Nu pot suporta gândul că vei pleca și vei deveni… Ea i-a prins din nou mâna și a strâns-o tare. — Da, da. Taci. — Știi că te iubesc, Maris. Știi, nu? — Da, știu. Și eu te iubesc, Dorrel. Dar… nu mă voi mărita niciodată cu un zburător. Nu acum. N-aș putea. L-aș ucide, pentru aripile lui. Fata l-a privit, încercând să îndulcească adevărul sumbru al vorbelor ei. Și eșuând. S-au îmbrățișat, într-un echilibru precar, chiar în momentul plecării, încercând să-și spună acum, prin apăsarea trupurilor, tot ce ar fi vrut să-și spună vreodată. Apoi s-au retras și s-au privit, cu ochii plini de lacrimi. Maris a dibuit aripile, tremurând, brusc înfrigurată din nou. Dorrel a vrut să o ajute, dar degetele i s-au încurcat în ale ei și au început să râdă șovăielnic de neîndemânarea lor. L-a lăsat să desfacă aripile. Când una dintre ele era întinsă complet, iar cealaltă doar pe jumătate, ea și-a adus dintr-odată aminte de Corb și l-a împins deoparte pe Dorrel. Băiatul a privit-o zăpăcit. Maris a ridicat aripa, ca un veteran istovit al aerului și a prins ultima spiță, scuturând-o scurt și cu forță. Apoi a fost gata de plecare. — Mergi cu bine, i-a urat el în cele din urmă. Ea a dat să spună ceva, apoi a renunțat, dând din cap prostește. — Și tu, a îngăimat ea în cele din urmă. Ai grijă, până ce… Dar nu a mai putut rosti ultima minciună, cum nu putea să-și ia la revedere. S-a întors cu spatele, a alergat, îndepărtându-se de el și a plonjat de pe pisc, prinsă de vânturile nopții, pe un cer întunecat și rece. A fost un zbor lung și singuratic pe deasupra mării înstelate, neclintite. Vânturile băteau neoprite dinspre est, forțând-o să cârmească mereu, să piardă timp și viteză. Până când a zărit farul din Mica Amberly, insula ei natală, a trecut și miezul nopții. Sub el se mai zărea o lumină, întorcându-se spre plaja lor de aterizare. A văzut-o în timp ce glisa încetișor și lin și s-a gândit că e cabanierul. Dar ar fi trebuit să iasă din serviciu acum mult timp; puțini zburători se mai aflau sus la o oră așa târzie. Fata s-a încruntat, nedumerită, chiar în timp ce se zgâlțâia din toate încheieturile, de la impactul cu solul. Maris a mormăit ceva, s-a grăbit să se ridice și a început să desfacă hamurile. S-ar fi cuvenit să știe destul de bine că nu trebuie să se lase distrasă în momentul aterizării. Lumina înainta în fața ei. — Deci ai hotărât să te întorci, a rostit vocea, aspră și furioasă. Era Russ, tatăl ei – de fapt, tatăl vitreg –, omul care venea spre ea, cu o lampă în mâna sănătoasă, în vreme ce dreapta îi atârna inertă și inutilă de-o parte a corpului. — M-am oprit mai întâi la Cuib, a zis ea apărându-se. Nu te-ai îngrijorat? — Coll trebuia să plece, nu tu. Chipul îi era împietrit. — El era în pat, a replicat Maris. S-a mișcat prea lent – știam că va pierde cel mai bun moment al furtunii. N-ar fi prins nimic, în afară de ploaie și ar fi durat o veșnicie să ajungă acolo. Asta, dacă ajungea vreodată. Încă nu e bun pe vreme ploioasă. — Atunci, trebuie să învețe să devină mai bun. Trebuie să facă propriile lui greșeli acum. Tu i-ai fost profesor, dar în curând aripile vor fi ale lui. El e zburătorul, nu tu. Maris a tresărit ca trăsnită. Acela era omul care o învățase să zboare, care fusese atât de mândru de ea și de felul în care intuia ce să facă. Îi repetase de multe ori că aripile urmau să fie ale ei, chiar dacă nu era sânge din sângele lui. El și soția lui o adoptaseră atunci când le fusese limpede că n-o să aibă un copil al lor care să le moștenească. El avusese accidentul și nu mai avea acces la cer și era important să găsească un înlocuitor – dacă nu putea fi un membru al familiei, atunci cineva la care ținea. Soția lui refuzase să învețe; trăise treizeci și cinci de ani ca înrădăcinat și nu intenționa să se arunce de pe nicio stâncă, cu sau fără aripi. În plus, era prea târziu; zburătorii trebuiau antrenați de mici. Așa că Maris a fost cea pregătită, adoptată și îndrăgită – Maris, fiica pescarului, fata ce mai degrabă privea stânca zburătorilor decât să se joace cu ceilalți copii. Și apoi, în ciuda tuturor probabilităților, se născuse Coll. Mama lui a murit după nașterea îndelungată și istovitoare – Maris, încă o fetiță, își amintea o noapte sumbră, mulți oameni alergând dintr-o parte într-alta și, mai târziu, pe tatăl ei vitreg plângând într-un colț – dar Coll supraviețuise. Maris, devenită dintr-odată mamă-copil, ajunsese să țină la el, să-l iubească. La început, nu se așteptaseră să trăiască. Ea a fost fericită când previziunile lor au fost dezmințite; iar trei ani îl iubise ca pe un frate și ca pe un fiu totodată; în timp ce se antrena cu aripile sub privirea vigilentă a tatălui lor. Și așa a fost, până în noaptea în care același părinte i-a spus că fiul său, bebelușul Coll, trebuia să primească aripile ei. — Sunt un zburător mult mai bun decât va reuși el vreodată să fie, a replicat acum Maris, pe plajă, cu vocea tremurândă. — Nu contest. N-are niciun sens. El e sânge din sângele meu. — Nu e drept! a țipat ea, eliberându-se de revolta pe care o înăbușise înăuntrul ei, încă din ziua în care împlinise anii. Coll fusese puternic, sănătos, dar prea mic pentru a purta aripile, însă aveau să fie ale lui în ziua majoratului. Maris nu putea ridica pretenții, n-avea niciun drept. Asta era legea zburătorilor de generații întregi, din vremea corăbierilor stelari, legendarii făuritori de aripi. Primul născut al fiecărei familii de zburători urma să moștenească aripile de la părintele lui. Îndemânarea nu conta deloc; așa era legea moștenirii, iar Maris venea dintr-o familie de pescari ce nu avea nimic să-i ofere, în afară de rămășițele împrăștiate ale unei bărci. — Drept sau nedrept, așa-i legea, Maris. Știi de mult, chiar dacă ai ales să nu ții seama de ea. Ani în șir te-ai jucat de-a zburătorul, iar eu te-am lăsat, căci Coll avea nevoie de un dascăl priceput și insula este prea mare pentru a se baza doar pe doi zburători. Dar ai știut tot timpul că va veni și ziua asta. Ar fi putut să-i vorbească mai blând, s-a gândit ea furioasă. Sigur știe ce înseamnă să renunți la legătura cu cerul. — Acum, vino cu mine, a zis el. Nu vei mai zbura niciodată. Aripile ei erau încă întinse; doar o legătură era desprinsă. — O să fug, a replicat ea înnebunită. Nu o să mă mai vezi niciodată. O să mă duc pe o insulă, unde nu au zburător. O să fie bucuroși să mă primească, indiferent de cum am căpătat aripile. — Niciodată, a rostit tatăl ei cu tristețe. Ceilalți zburători ar evita locul acela, așa cum s-a întâmplat după ce Insularul Smintit de pe Kennehut l-a executat pe Purtătorul-Veștilor-Rele. Ți-ar lua aripile furate, oriunde te-ai duce. Niciun Insular nu și-ar asuma un asemenea risc. — Atunci, am să le distrug! a amenințat Maris, în pragul isteriei. Atunci, nici el nu o să zboare, la fel ca… la fel ca… Sticla s-a spart de pietre și lumina s-a stins când tatăl ei a scăpat lampionul. Ea a simțit cum o strânge de mâini. — N-ai putea, nici să vrei. Și n-ai fi în stare să-i faci așa ceva lui Coll. Dă-mi aripile. — N-aș… — Nu știu ce n-ai face. De dimineață am crezut că ai plecat să te sinucizi, zburând prin furtună. Știu ce simți, Maris. De asta m-am speriat și m-am înfuriat atât de tare. Nu trebuie să-l învinuiești pe Coll. — Nu-l învinuiesc. Și nu l-aș împiedica să zboare – dar și eu îmi doresc atât – Tată… te rog! Lacrimile îi curgeau pe obraji, ascunse de bezna din jur, și s-a apropiat de bărbat, căutându-i mângâierea. — Da, Maris, a spus el. Nu o putea îmbrățișa; aripile îl împiedicau. — Nu pot face nimic. E în firea lucrurilor. Va trebui să înveți să trăiești fără aripi, cum am învățat și eu. Cel puțin tu le-ai avut un timp – știi cum e să zbori. — Nu mi-e de-ajuns! a replicat plângând, cu încăpățânare. Când eram mică credeam că va fi de ajuns. Nici nu eram a ta, ci doar o străină, și tu erai cel mai mare zburător al insulei Amberly. Vă priveam pe tine și pe ceilalți de pe stâncă și obișnuiam să-mi spun – dacă aș avea aripi, chiar și o clipă, mi-ar ajunge o viață întreagă. Dar nu e așa, nu e. Nu pot renunța la ele. Furia a dispărut de pe chipul tatălui ei. I-a atins obrajii blând, ștergându-i lacrimile. — Poate că ai dreptate, a încuviințat el, pe un ton grav, tărăgănat. Poate că nu a fost un lucru bun. Am crezut că dacă te las să zbori un timp, doar puțin – tot ar fi mai bine decât deloc, un dar minunat. Dar nu am avut dreptate, nu? Acum nu vei mai fi fericită niciodată. Nu vei putea fi un înrădăcinat, căci ai zburat și vei ști întotdeauna de ce ai fost privată. Vorbele i s-au curmat brusc și Maris și-a dat seama că se referea atât la el însuși, cât și la ea. A ajutat-o să-și desprindă aripile și să le strângă și au mers împreună spre casă. Locuința lor era o construcție simplă din lemn, înconjurată de copaci și pământ. În spatele ei curgea un izvor. Russ i-a spus noapte bună din pragul ușii și a luat aripile cu el, la etaj. Chiar și-a pierdut toată încrederea!? s-a întrebat Maris. Ce am făcut? Și a simțit cum plânsul o îneacă din nou. În schimb, a mers în bucătărie, a găsit niște brânză, carne rece și ceai și s-a întors cu ele în sufragerie. În mijlocul mesei se afla o lumânare ovală, îngropată în nisip. A aprins-o, a mâncat și a urmărit jocul flăcării. Coll a intrat chiar când terminase și a rămas pironit în prag, cu o expresie ciudată pe chip. — Salutare, Maris, a zis nesigur. Mă bucur că te-ai întors. Te așteptam. Era înalt pentru un puști de treisprezece ani, cu un trup fragil, mlădios, cu părul blond-roșcat și tuleiele abia mijite în mustață. — Salutare, Coll, a răspuns fata. Nu sta acolo. Îmi pare rău că am luat aripile. Băiatul s-a așezat. — Știi că nu mă deranjează. Zbori mult mai bine ca mine și… știi tu. S-a înfuriat Tata? Ea a dat din cap în semn că da. El arăta amărât și speriat. — A mai rămas doar o săptămână, Maris. Ce o să ne facem? Privea drept în jos, la lumânare, nu la ea. Maris a oftat și și-a pus încet mâna pe brațul lui. — Vom face ce trebuie, Coll. N-avem de ales. Vorbiseră și înainte și îi știa chinul, așa cum și el îl știa pe al ei. Era sora lui, aproape mama lui, împărțise cu Maris rușinea și secretul. O ultimă ironie a sorții. S-a uitat la ea, privind-o cum își privește un copil mama; deși știa acum că e la fel de neajutorată ca el, tot spera. — De ce nu avem de ales? Nu înțeleg. Maris a oftat. — Așa e legea, Coll. Aici nu încălcăm tradiția, știi doar. Cu toții avem o datorie. Dacă ar exista o alternativă, aș păstra aripile, aș fi zburător. Iar tu ai deveni povestitor. Amândoi ne-am simți mândri, știind că suntem buni la ce facem. Viața de înrădăcinat va fi grea. Îmi doresc atât de mult aripile! Le-am avut și nu mi se pare drept să mi se ia – poate că dreptatea constă în ceva ce nu înțeleg. Oameni mai înțelepți ca noi au hotărât să fie așa și poate, poate că mă comport copilărește, vrând ca totul să fie ca mine. Coll și-a umezit, încordat, buzele. — Nu. Maris s-a uitat întrebătoare la fratele ei. Băiatul a scuturat din cap, cu încăpățânare. — Nu e drept, Maris. Pur și simplu nu e. Eu nu vreau să zbor, nu vreau să-ți iau aripile. E o prostie. Te rănesc și nu îmi doresc asta, dar nu vreau să-l rănesc nici pe Tata. Cum să-i spun? Sunt moștenitorul lui și toate celelalte – se presupune că aripile vor fi ale mele. M-ar urî. Cântecele nu povestesc despre zburători cărora le-a fost frică de cer, așa cum îmi este mie. Zburătorii nu se tem – eu nu sunt făcut pentru așa ceva. Mâinile îi tremurau vizibil. — Coll, nu-ți face griji. O să fie bine, chiar o să fie. Toată lumea e speriată la început. Chiar și eu am fost. Nu se gândea că zisese o minciună, ci își dorea doar să-l îmbărbăteze. — Dar nu e drept, a strigat el. Nu vreau să renunț la cântecul meu, iar, dacă zbor, nu voi putea cânta, nu ca Barrion, nu așa cum îmi doresc. De ce să mă oblige? Maris, de ce nu poți fi tu zburătorul, așa cum visezi? De ce? Ea l-a privit cum sta pe punctul de a izbucni în plâns și a simțit nevoia de a vărsa lacrimi alături de el. Nu avea un răspuns pentru el și nici pentru ea. — Nu știu, a zis cu voce stinsă. Nu știu, micuțule. Cu toate astea, așa a fost dintotdeauna și așa trebuie să fie. S-au privit, amândoi captivi, prizonieri ai unei legi mai vechi decât oricare dintre ei și ai unei tradiții pe care nu o înțelegeau. Neajutorați și răniți, și-au repetat aceleași lucruri de nenumărate ori, până când, într-un târziu, au mers la culcare, fără a găsi vreo soluție. Dar singură, în patul ei, Maris a fost din nou cuprinsă de resentimente, de gândul pierderii pe care o suferea și totodată de rușine. A plâns până a adormit, iar în noaptea aceea a visat cerul învinețit de furtună, pe care nu avea să mai zboare niciodată. *** Săptămâna a părut o veșnicie. În zilele acelea nesfârșite, Maris a urcat de zeci de ori pe stânca zburătorilor, stând neajutorată, cu mâinile în buzunare, privind în largul mării. Vedea bărci de pescuit, pescăruși și o dată, foarte departe, un banc de pisici-de-mare, lucioase și cenușii. O durea și mai tare că lumea pe care o cunoștea era dintr-odată ferecată, felul în care orizontul părea să se micșoreze deasupra ei, dar nu se putea abține să nu vină. Așa că rămânea acolo, tânjind după vânt, însă singurul lucru ce mai zbura pe coama curenților era părul ei. O dată l-a surprins pe Coll uitându-se la ea de departe. După aceea, niciunul dintre ei n-a adus vorba despre asta. Russ avea aripile acum, aripile lui, așa cum fuseseră mereu, până ce Coll urma să le ia. Când Mica Amberly avea nevoie de un zburător, Corm răspundea chemării din colțul cel mai îndepărtat al insulei sau vesela Shalli, care îi fusese însoțitoare lui Maris în copilărie, învățând-o noțiunile simple despre cer. În ceea ce-l privește pe tatăl ei, insula nu avea un al treilea zburător, până când Coll nu-și reclama dreptul prin naștere. Și atitudinea lui față de Maris se schimbase. Uneori se enerva când o vedea îngândurată, alteori o îmbrățișa și puțin mai lipsea să nu plângă. Nu găsea o cale de mijloc între furie și milă, așa că, neajutorat, încerca să o evite. În schimb, își petrecea timpul cu Coll, arătându-se entuziasmat și emoționat. Băiatul, fiu supus, se străduia să-i înțeleagă și să-i imite starea. Dar Maris știa că și el se plimba îndelung și petrecea mult timp singur, cu chitara lui. În ziua de dinaintea majoratului, Maris a stat pe stânca zburătorilor, cu picioarele atârnându-i peste margine, urmărind-o pe Shalli cum formează arcuri argintii pe cerul amiezei. Urmărea pisicile-de-mare pentru pescari, așa-i spusese lui Maris, dar ea știa adevărul. Fusese zburător destul timp ca să recunoască o ieșire de plăcere. Chiar și acum, când ședea acolo, prinsă, simțea ecoul acelei bucurii; ceva se rupea în ea ori de câte ori Shalli se înclina și o rază de lumină argintie, ruptă din soare, se răsfrângea puțin în aripă. Așa are să sfârșească totul? se întreba Maris. Nu se poate. Nu, așa a început. Îmi amintesc. Și chiar își amintea. Uneori i se părea că-i urmărise pe zburători încă dinainte de a putea merge, deși mama ei, adevărata ei mamă, îi spusese că nu-i așa. Totuși, Maris avea amintiri clare despre stâncă; fugea de acasă și venea aici în fiecare săptămână, când avea patru sau cinci ani. Acolo – aici – stătuse privind zburătorii ce veneau și plecau. Maică-sa o găsea mereu acolo și întotdeauna se înfuria. — Ești o înrădăcinată, Maris, îi spunea după ce-i dădea o bătaie. Nu-ți irosi timpul cu gânduri neghioabe. N-o să îngădui ca fiica mea să ajungă o Aripiașchie. Era o poveste veche; mama i-o spunea mereu când o prindea cocoțată pe stâncă. Aripiașchie fusese fiul unui tâmplar, care dorise să devină zburător. Dar, bineînțeles, nu făcea parte dintr-o astfel de familie. Lui nu îi păsa, zice povestea; nu își asculta părinții sau prietenii, nu voia decât să se înalțe pe cer. În final, în atelierul tatălui său, și-a construit o pereche de aripi frumoase: mari, ca de fluture, din lemn sculptat și lăcuit. Și toată lumea a fost de părere că sunt minunate, cu excepția zburătorilor; ei doar au clătinat din cap, fără să scoată o vorbă. În cele din urmă, Aripiașchie s-a suit pe stâncă. Ei îl așteptau acolo, muți, dând roată și unduindu-se ușor, în liniște, în lumina dimineții. Aripiașchie a alergat să-i ajungă și s-a prăbușit, întâlnindu-și moartea. — Iar morala, îi spunea întotdeauna maică-sa, e că nu trebuie să încerci să fii ce nu ești. Dar oare despre asta era vorba? Copila Maris nu își pusese această întrebare; ea doar îl considerase pe Aripiașchie un nerod. Dar, după ce a crescut, povestea îi revenea adesea în minte. Uneori se întreba dacă nu cumva maică-sa o interpretase greșit. Aripiașchie câștigase, se gândea ea. El zburase, chiar dacă doar o clipă, însă momentul meritase chiar și prețul vieții. Era moartea unui zburător. Iar ceilalți nu veniseră să-l batjocorească sau să-l îndepărteze – nu, ei zburaseră ca însoțitori ai lui, pentru că era doar un începător și pentru că-l înțelegeau. Înrădăcinații râdeau deseori de Aripiașchie; numele devenise sinonim cu prostănac. Dar cum putea un zburător să audă povestea și să nu plângă? Maris s-a gândit la Aripiașchie atunci, în timp ce o urmărea pe Shalli zburând, iar vechile întrebări îi răsăreau din nou în minte. A meritat, Aripiașchie? s-a întrebat ea. O clipă de zbor, și apoi moartea veșnică? Dar pentru mine a meritat? Doisprezece ani de vânturi furtunoase, și acum o viață întreagă fără de ele? Când Russ a observat-o prima oară pe stâncă se simțise cel mai fericit copil din lume. Când a adoptat-o și a îndemnat-o mândru spre cer, a crezut că moare de bucurie. Tatăl ei adevărat era mort, se rătăcise cu barca, fusese ucis de o scila, după ce o furtună îl abătuse mult din drum; mama fusese fericită să scape de ea. S-a năpustit asupra unei noi vieți, asupra cerului; părea că toate visele ei devin realitate. Aripiașchie avusese o idee bună, își zicea pe atunci. Dorește-ți ceva din toată inima, și se va împlini. Credința a părăsit-o după nașterea lui Coll, când i se spusese. Coll. Totul se învârtea în jurul lui Coll. Așa că, pierdută, Maris a alungat orice gând și a privit liniștită și melancolică. A sosit și ziua, așa cum știuse că se va întâmpla. S-a dat o petrecere, deși Insularul însuși a fost gazda. Era un bărbat corpolent, amabil, cu un chip blând, ascuns sub o barbă deasă, sperând că asta îl face să pară de temut. Când i-a întâmpinat la ușă, hainele îi străluceau a bogăție: materiale scumpe, brodate, inele de cupru și alamă și un colier greoi, din oțel adevărat, fasonat. Dar primirea a fost călduroasă. Înăuntrul cabanei se afla o încăpere mare, pentru petreceri. Sus erau grinzi de lemn, la vedere, torțe luminau puternic de-a lungul pereților, iar pe jos se întindea un covor stacojiu. Și o masă, gemând sub greutate – kivas din Insulele Shotan și vinurile făcute în Amberly, brânză adusă din Culhall, fructe din Insulele Mărginașe, boluri mari cu salată verde. În vatră, o pisică-de-mare se perpelea în frigare, iar un bucătar o dregea cu iarbă-amară și suc propriu. Era un animal mare, cât o jumătate de om, jupuit de blana gri-albăstruie și lăsând la vedere un trup rotund ca un butoi, ce se îngusta spre perechea de înotătoare puternice. Stratul zdravăn de grăsime ce proteja pisicile-de-mare de frig începuse să pocnească și să sfârâie în flăcări și chipul ciudat de felină fusese umplut până la refuz cu nuci și ierburi. Mirosea delicios. La petrecere se aflau toți prietenii lor înrădăcinați, care s-au adunat în jurul lui Coll, felicitându-l. Unii s-au simțit chiar obligați să vorbească și cu Maris, să-i spună cât de norocoasă e să aibă un frate zburător și că a fost ea însăși unul. A fost, a fost, a fost. Îi venea să urle. Dar zburătorii erau cei mai răi. Veniseră acolo în număr mare, bineînțeles. Chipeș ca întotdeauna, risipindu-și farmecul, Corm perora într-un colț, spunând povești despre locuri îndepărtate ochilor visători ai înrădăcinatelor. Shalli dansa; înainte ca seara să se termine, avea să istovească zeci de bărbați cu explozia ei de energie. Alți zburători sosiseră din insule străine. Anni din Culhall, băiatul Jamis cel Tânăr, Helmer din Marea Amberly, a cărui fiică avea să-și dobândească aripile în mai puțin de un an, alți câțiva din Vest, trei amici din Est. Prietenii ei, frații ei, camarazii ei din Cuib. Dar acum ei o ocoleau. Anni i-a zâmbit politicos și a întors privirea. Jamis i-a transmis salutul tatălui său, apoi s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, balansându-se de pe un picior pe altul, până ce Maris s-a despărțit de el. Oftatul lui de ușurare a fost aproape audibil. Chiar și Corm, care se lăuda că nu era niciodată emoționat, parcă nu se simțea în largul lui lângă ea. I-a adus o cană de kivas fierbinte, apoi a zărit un prieten în cealaltă parte a camerei, la care trebuia pur și simplu să meargă. Simțindu-se dată la o parte și izolată, Maris a găsit un scaun din piele, lângă geam. A șezut acolo, sorbind din kivas și ascultând cum vântul întețit mișca obloanele. Fata nu-i învinuia. Cum poți vorbi cu un zburător fără aripi? Era mulțumită că Garth și Dorrel nu veniseră și nici o altă persoană dintre cele la care ajunsese să țină în mod deosebit. Și era rușinată de gândul acesta. Apoi s-a auzit zarvă la ușă, iar starea i s-a schimbat ușor. Sosise Barrion cu chitara în mână. Maris i-a zâmbit. Deși Russ considera că are o influență negativă asupra lui Coll, fata îl plăcea. Cântărețul era un om înalt, ce trecuse prin multe, cu o coamă de păr rebel, grizonant, care îl făcea să pară mai bătrân decât era. Fața lui prelungă purta urmele vântului și ale soarelui, dar în jurul gurii i se vedeau și riduri de râs și în ochi îi sclipea o poftă nepotolită de poante. Barrion avea o voce gravă, profundă, era obraznic și avea o înclinație spre poveștile fantastice. Se spunea că e cel mai iscusit cântăreț din Vest. Dar tot Barrion mai zisese că vizitase sute de insule, treabă de neînchipuit pentru un om fără aripi. Și mai pretindea că chitara lui sosise acum șapte veacuri de pe Pământ, cu corăbierii stelari. Familia lui o moștenise, povestea el serios, ca și cum s-ar fi așteptat ca Maris și Coll să-l creadă. Dar ideea în sine era nebunească – să îi acorzi unei chitare importanța unei perechi de aripi! Cu toate astea, mincinos sau nu, înaltul Barrion era destul de amuzant și de romantic și cânta precum vântul însuși. Coll studiase sub îndrumarea lui, iar acum erau prieteni buni. Insularul l-a bătut pe umăr, Barrion a râs, s-a așezat și s-a pregătit să cânte. În cameră s-a făcut liniște; chiar și Corm s-a oprit în mijlocul poveștii pe care o spunea. A început cu Cântecul Corăbierilor Stelari. Era cea mai veche baladă, prima dintre cele pe care le considerau de drept ale lor. Barrion a cântat-o simplu, cu ușurința cu care faci ceva familiar și îndrăgit, iar inima lui Maris s-a înmuiat ascultând vocea lui profundă. De câte ori nu-l auzise pe Coll ciupind coardele propriului său instrument și cântând aceeași piesă! Pe atunci glasul îi era în schimbare; asta îl înfuria. Fiecare a treia strofă era întreruptă de o notă falsă și un minut de sudalme. Maris stătea în pat și chicotea la zgomotele ce veneau dinspre hol. Acum asculta cuvintele, în timp ce Barrion cânta dulce despre corăbierii stelari și nava lor minunată, cu pânze de argint, întinse pe sute de metri, pentru a prinde vânturile cosmice. Toată povestea era acolo. Furtuna misterioasă, nava afectată, sicriele în care au adormit pentru scurt timp; apoi, purtați departe de drumul lor, ei au ajuns aici, într-o lume formată dintr-un ocean infinit, cu furtuni devastatoare, o lume în care singurele bucățele de uscat erau cele o mie de insule stâncoase, împrăștiate, iar vânturile suflau necontenit. Cântecul istorisea aterizarea lor într-o navetă ce nu era menită să facă așa ceva, despre moartea a mii de suflete în coșciugele lor și felul în care au navigat – abia puțin mai grei decât aerul –, plutind pe deasupra mării, preschimbând apele în argint, împrejurul Insulelor Shotan. Barrion a cântat magia corăbierilor stelari și visul de a-și repara nava și moartea lentă și grea a acelui vis. A continuat să cânte melancolic despre puterile din ce în ce mai slăbite ale mașinăriilor vrăjite, puteri ce s-au stins în cele din urmă pentru totdeauna. În final, a urmat scena bătăliei, pe țărmul Marii Insule Shotan, când Bătrânul Căpitan și acoliții lui au coborât să apere pânzele prețioase din metal, de copiii lor. Apoi, cu ultima scânteie de magie, fiii și fiicele corăbierilor stelari, primii copii de pe Windhaven, au tăiat pânzele în fâșii ușoare și incredibil de rezistente. Și, cu ajutorul bucățelelor de metal pe care le-au mai găsit pe navă, au făcut aripile. Căci populația împrăștiată de pe Windhaven avea nevoie să comunice. Fără combustibil, fără metal, înfruntând oceane zbuciumate și pline de prădători, fără nicio altă resursă în afară de vânturile puternice: alegerea a fost simplă. Ultimele acorduri s-au stins în aer. Sărmanii corăbieri, și-a zis Maris, ca de fiecare dată. Bătrânul Căpitan și echipajul lui erau de asemenea zburători, deși aripile lor erau cosmice. Dar felul lor de a zbura a trebuit să dispară pentru ca un altul să-i ia locul. Barrion a rânjit auzind părerea cuiva și a început un nou cântec. A interpretat șase piese de pe vechiul Pământ, apoi a privit alene în jur și le-a oferit o compoziție proprie, un cântec deocheat, de beție, despre o scila în călduri, care a confundat o barcă de pescuit cu perechea ei. Maris de-abia a ascultat. Gândul îi era tot la corăbierii stelari. Într-un fel, și ei erau ca Aripiașchie, s-a gândit; nu au putut renunța la visul lor. Ceea ce a însemnat că au trebuit să moară. Mă întreb dacă li s-a părut că a meritat. — Barrion, l-a strigat Russ, așezat pe podea, ăsta e un majorat de zburător. Zi-ne niște cântece de zbor. Artistul a rânjit și a încuviințat. Maris s-a uitat la Russ. Bărbatul stătea lângă masă, cu un pahar de vin în mâna bună și zâmbetul pe buze. E mândru, și-a zis fata. Fiul lui devine în scurt timp zburător, iar pe mine m-a uitat. S-a simțit rănită și abătută. Barrion a cântat despre zbor; balade din Insulele Mărginașe, din Insulele Shotan, din Culhall și din insulele Amberly și Poweet. A cântat despre zburătorii-strigoi, pierduți de-a pururi pe mare, când l-au ascultat pe Căpitanul-Insular și au luat săbiile cu ei, pe cer. Încă se vedeau în zona curenților statici, umblând neajutorați prin furtuni, purtați de aripi fantomatice. Sau cel puțin așa spunea legenda. Dar zburătorii care se lovesc de curenții statici arareori se mai întorc să povestească, așa că nimeni nu poate să bage mâna-n foc pentru nimic. A cântat cântecul lui Royn cel Sur, care trecuse de optzeci de ani când și-a găsit nepotul mort în urma unei dispute pentru o iubită și și-a luat aripile ca să prindă vinovatul și să-i facă de petrecanie. A mai cântat balada lui Aron și a lui Jeni, cea mai tristă dintre toate. Jeni se născuse înrădăcinată și, chiar mai rău, oloagă; fata locuia cu mama ei, o spălătoreasă, și zi de zi ședea la fereastră, privind stânca zburătorilor de pe Mica Shotan. Așa s-a îndrăgostit de Aron, un zburător delicat și zglobiu, iar în visele ei băiatul îi împărtășea iubirea. Dar într-o zi, când era singură în casă, l-a văzut hârjonindu-se pe cer cu un camarad, o femeie cu părul ca de foc, iar când au aterizat s-au sărutat. Când maică-sa a ajuns acasă, Jeni era moartă. Când a aflat, Aron nu a lăsat ca femeia pe care nu o cunoscuse niciodată să fie îngropată. A purtat-o pe brațe până pe stâncă; apoi, legănând-o pe trupul lui, a înaintat cu vânturile în largul mării și i-a oferit o înmormântare demnă de un zburător. Barrion i-a închinat un cântec și lui Aripiașchie, deși nu unul foarte reușit; l-a portretizat ca pe un nerod amuzant. Totuși, Barrion l-a cântat alături de cel despre Purtătorul-Veștilor-Rele și Dansul-Vântului, cântecul de nuntă al zburătorilor și alte câteva. Maris de-abia se putea mișca, atât era de fascinată. Kivasul i se răcise în mână, uitat în fața cuvintelor. Era un sentiment plăcut, o tristețe neîmblânzită, și îi aducea în suflet amintirea vântului. — Fratele tău e născut zburător, a șoptit o voce blândă lângă ea și fata l-a văzut pe Corm așezându-i-se pe mânerul fotoliului. A arătat delicat, cu paharul de vin, spre locul în care stătea Coll, la picioarele lui Barrion. Tânărul avea mâinile împreunate strâns în jurul genunchilor, iar privirea îi era vrăjită. — Vezi cum îl emoționează cântecul, a zis Corm ușor. Pentru înrădăcinați, sunt doar melodii, dar, pentru zburători, înseamnă mult mai mult. Noi doi știm asta, Maris, și fratele tău la fel. Îmi dau seama uitându-mă la el. Îmi imaginez cum trebuie să te simți, dar gândește-te la el, fetițo. Iubește zborul la fel ca tine. Maris s-a uitat în sus, către Corm și abia s-a abținut să nu râdă de dovada lui de înțelepciune. Da, Coll părea fascinat, însă numai ea știa de ce. El de cântat era îndrăgostit, nu de zbor; cântecele îl interesau, nu tema lor. Dar cum ar fi putut să știe Corm, zâmbărețul și chipeșul Corm, care era atât de sigur de sine, dar cunoștea atât de puține. — Crezi că doar zburătorii au vise, Corm? l-a întrebat ea în șoaptă, apoi și-a întors repede privirea spre locul în care Barrion tocmai termina un cântec. — Mai sunt o grămadă de cântece de zbor, a zis acesta, și dacă le interpretez pe toate, o să stăm aici până în zori și nu aș mai apuca să mănânc nimic. Bărbatul s-a uitat la Coll. — Ai răbdare. O să înveți mai multe decât știu eu, de îndată ce vei ajunge în Cuib. Lângă Maris, Corm a înălțat paharul, în semn de salut. Coll s-a ridicat. — Vreau să cânt unul. Barrion a zâmbit. — Cred că îți pot încredința chitara mea. Altcuiva n-aș îndrăzni s-o dau, dar ție da. Bărbatul s-a ridicat, cedând scaunul tânărului tăcut și palid. Coll s-a așezat, a ciupit corzile emoționat, mușcându-și buzele. Clipea des din cauza luminii torțelor, s-a uitat către Maris și a clipit din nou. — Vreau să interpretez un cântec nou, despre un zburător. Eu – ei bine, eu l-am inventat. N-am fost de față, înțelegeți, dar am auzit povestea și, ei bine, e adevărată. Trebuia să fi fost un cântec și nu a fost, până acum. — Atunci, cântă-l, băiete! a izbucnit Insularul. Coll a zâmbit și s-a uitat iar la Maris. — Se numește Prăbușirea Corbului. Și l-a cântat limpede, cu o voce frumoasă, chiar așa cum se întâmplase. Maris l-a urmărit cu ochii larg deschiși, ascultând plină de amărăciune. Înțelesese totul perfect. Surprinsese chiar și sentimentul, greutatea ce s-a răsucit în ea când aripile strânse ale Corbului au înflorit, luminate ca niște oglinzi, în soare, și și-a croit drum înapoi, din calea morții. Toată dragostea de copil pe care o simțise pentru el era acum pusă în cântecul lui Coll; Corbul despre care povestea el era un prinț înaripat, victorios, întunecat și curajos și îndrăzneț. Așa cum Maris și-l imaginase odată. Are un dar, și-a spus ea. Corm a privit-o și a întrebat: — Ce? Și dintr-odată și-a dat seama că își șoptise gândul. — Coll, a răspuns ea, în șoaptă. Ultimele note ale cântecului îi răsunau în ureche. — Ar putea fi mai bun ca Barrion, dacă ar avea ocazia. Eu i-am spus povestea, Corm. Am fost acolo alături de alți câțiva zeci, când Corbul și-a făcut trucul. Dar niciunul nu ar fi putut să povestească mai frumos decât Coll. Are un dar special. Corm i-a zâmbit complice. — Adevărat. Anul viitor îi desființăm pe Estici în competiția de cântece. Iar Maris l-a privit, dintr-odată furioasă. Totul era pe dos, s-a gândit ea. Din celălalt colț al camerei, Coll o privea întrebător. Ea i-a făcut un semn cu capul, iar el a zâmbit mândru. Iar ea luase o hotărâre. Dar chiar atunci, înainte ca băiatul să înceapă o nouă melodie, Russ a venit în față. — Acum, a rostit el, trebuie să devenim serioși. Am cântat și am vorbit, am mâncat și am băut bine, aici la căldură. Dar afară bat vânturile. Cu toții au început să asculte cu gravitate și, așa cum era de așteptat, sunetul vijeliilor, uitat ca un zgomot de fundal, pentru atâta timp, părea acum să umple camera. Maris l-a auzit și s-a cutremurat. — Aripile, a zis tatăl ei. Insularul a înaintat, ținându-le în mâinile sale cu sfințenie. Și-a rostit discursul ritualic: — Îndelungă vreme au servit aceste aripi Insula Amberly, legându-ne de popoarele de pe Windhaven generații întregi, încă de pe vremea corăbierilor stelari. Cu ele au zburat Marion, fiica unui corăbier, și apoi fata ei, Jeri și fiul ei Jon și Anni și Flan și Denis… … înșiruirea de nume a ținut mult timp… — … și în cele din urmă Russ și fiica lui, Maris. La pomenirea neașteptată a numelui ei în mulțime s-a iscat rumoare. Nu fusese un zburător adevărat și n-ar fi trebuit inclusă. Îi dădeau titlul de zburător, chiar dacă îi luau aripile, s-a gândit ea. — Iar acum tânărul Coll le va moșteni și, așa cum au făcut Insularii de generații întregi, eu le țin doar pentru un scurt răstimp, ca să le aduc noroc cu atingerea mea. Iar prin mine, întregul popor de pe Mica Amberly le atinge, iar prin vocea mea urează Zbor înalt, Coll! Insularul a înmânat aripile strânse lui Russ, care le-a luat și s-a întors spre Coll. Băiatul stătea acolo, cu chitara la picioare, părând pipernicit și foarte palid.  

Cavalerul Misterios  Poveste din Cele Şapte Regate de George R.R. Martin Cădea o ploaie măruntă de vară când Dunk şi Egg părăsiră Septul de Piatră. Dunk mergea călare pe bătrânul său cal de război, Tunetul, cu Egg alături, călare şi el pe tânărul şi agerul său buiestraş pe care îl numise Potopul, ducându-l de căpăstru pe Maester, ca­târul lor. Pe spinarea lui Maester erau legate armura lui Dunk şi cărţile lui Egg, sacii lor de dormit, cortul şi hainele, mai multe felii de carne de vită sărată şi tare, o jumătate de carafă de mied şi două burdufuri cu apă. Vechea pălărie de paie a lui Egg, cu borurile largi şi pleoştite, îi ferea de ploaie capul măgarului. Băiatul tăiase găuri pentru urechile lui Maester. Iar el purta pe cap o nouă pălărie de paie. Cu excepţia găurilor pentru urechi, cele două i se păreau lui Dunk aproape la fel. Când se apropiară de porţile oraşului, Egg trase brusc de hă­ţuri. Sus, deasupra casei porţii, capul unui trădător fusese înfipt într-o ţeapă de fier. Era proaspăt, după toate aparenţele, cu car­nea mai mult roz decât verde, dar ciorile de hoit se puseseră deja pe treabă. Buzele mortului erau sfârtecate şi zdrenţuite, la fel şi obrajii, iar ochii erau două văgăuni maronii, din care se prelingeau încet lacrimi roşii, pe măsură ce picăturile de ploaie se amestecau cu sângele închegat. Gura bărbatului mort atârna căscată, stând parcă să le predice drumeţilor care treceau prin poarta de dedesubt. Dunk mai văzuse asemenea privelişti. — Pe când eram copil, la Debarcaderul Regelui, am furat o dată un cap chiar din ţeapă, îi povesti el lui Egg. În realitate, pe zid se căţărase Ferret ca să înhaţe capul, după ce Rafe şi Pud­ding i-au zis că n-are curaj, dar când au venit în goană străjerii, băiatul l-a aruncat jos şi Dunk a fost cel care l-a prins. Vreun lord rebel sau vreun cavaler tâlhar, asta a fost, continuă Dunk. Sau poate doar un criminal de rând. Un cap e un cap. Toate arată la fel, după câteva zile în ţeapă. El şi cei trei prieteni ai săi folosiseră căpăţâna ca să terori­zeze fetele din Fundătura Puricilor. Le fugăreau pe uliţe şi nu le lăsau în pace până când nu-i dădeau capului un sărut. Şi că­păţâna avusese parte de multe sărutări, din câte-şi amintea. Nu exista fată în Debarcaderul Regelui care să alerge la fel de re­pede ca Rafe. Însă era de preferat ca Egg să nu audă partea aceea. Ferret, Rafe şi Pudding. Nişte mici monştri, ăia trei, iar eu, cel mai afurisit dintre toţi. Dunk şi amicii lui păstraseră capul până când carnea se înnegrise şi  începuse să cadă. Asta le-a răpit distracţia cu hărţuirea fetelor, aşa că, într-o seară, au dat buzna într-o cârciumă şi au aruncat rămăşiţele în căldare. — Ciorile se reped întotdeauna la ochi, îi explică el lui Egg. Apoi se scofâlcesc obrajii, carnea se înverzeşte... Dunk miji ochii. Ia stai! Chipul ăla mi-e cunoscut. — Aşa e, ser, zise Egg. Mai ştii, acum trei zile...? E septo­nul ghebos care predica împotriva Corbului Sângelui. Atunci îşi aminti. Era un om sfânt, jurat Celor Şapte, chiar dacă propovăduia trădarea. — Are mâinile roşii de sângele propriului frate şi de-al tână­rului său nepot, afirmase cocoşatul în faţa mulţimii adunate în piaţă. O umbră a venit la porunca lui, să-i suprime pe fiii bravului Prinţ Valarr în pântecele mamei lor. Unde e Tânărul nostru Prinţ acum? Unde e fratele lui, dulcele Matarys? Unde s-au dus Bunul Rege Daeron şi neînfricatul Baelor Sfarmă-Lance? I-a chemat mormântul pe toţi, însă el dăinuie, acest corb palid, cu ciocul mânjit de sânge, care stă cocoţat pe umărul Regelui Aerys şi îi croncăne în ureche. Poartă semnul iadului pe faţă şi în ochii pustii, ne-a adus secetă, molimă şi sânge. Vă spun: ridicaţi-vă şi amintiţi-vă de adevăratul nostru rege de dincolo de apă. Şapte zei sunt pe lume şi şapte regate, iar Dragonul Negru şapte fii a zămislit! Ridicaţi-vă, bărbaţi şi femei de viţă nobilă. Ridicaţi-vă, bravi cavaleri şi dârzi ţărani, şi alungaţi-l pe Corbul Sângelui, odiosul vrăjitor, că de nu, blestemaţi vor fi pe vecie copiii şi copiii copiilor voştri. Fiecare vorbă a fost o trădare. Cu toate acestea, era un şoc să-l vadă aici, cu găuri în locul ochilor. — El este, da, întări Dunk, alt motiv serios să lăsăm în urmă oraşul ăsta. Dădu uşor pinteni Tunetului şi cei doi, Dunk şi Egg, ieşiră pe porţile Septului de Piatră, ascultând sunetul molcom al ploii. Câţi ochi are Corbul Sângelui? suna ghicitoarea. O mie şi unul. Unii ziceau că Mâna Regelui era un discipol al magiei negre, care putea să-şi schimbe chipul, să ia înfăţişarea unui câine cu un singur ochi sau chiar să se prefacă în abur. Se spunea că haite întregi de lupi cenuşii îi vânau duşmanii şi că avea ciori negre care spionau pentru el şi-i şopteau secrete la ureche. Dunk era ferm convins că majoritatea acestor poveşti erau simple isto­risiri, dar nimeni nu putea să pună la îndoială că Lordul Cor­bul Sângelui avea informatori peste tot. Cândva, la Debarcaderul Regelui, Dunk îl văzuse cu ochii lui. Albe ca osul erau părul şi pielea lui Brynden Rivers, iar ochiul său – avea un singur ochi, pe celălalt îl pierduse pe Câmpul Ierbii Roşii, în lupta cu fratele său vitreg, Oţelul înverşunat – era roşu ca sângele. Pe obraz şi pe gât purta semnul rubiniu din naştere care-i adusese numele. Când oraşul rămase departe în urma lor, Dunk îşi drese gla­sul şi spuse: — Urâtă treabă să tai capetele septonilor. Omul n-a făcut decât să dea din gură. Vorbele sunt vânt. — Unele vorbe sunt vânt, ser. Unele sunt trădare. Egg era slab ca un băţ, dar gură avea. — Acum vorbeşti ca un adevărat prinţişor. Băiatul luă asta drept o insultă, ceea ce şi era. — O fi fost el septon, dar propovăduia minciuni, ser. Seceta n-a fost vina Corbului Sângelui. Şi nici Marea Molimă a Primăverii. — Aşa o fi, dar dacă ne apucăm să le tăiem capul tuturor nebunilor şi mincinoşilor, jumătate din oraşele Celor Şapte Regate vor rămâne goale.   * *  *   Şase zile mai târziu, ploaia nu mai era decât o amintire. Dunk îşi lepădase tunica, să-şi desfete pielea în căldura soa­relui. Când se stârni o dulce adiere, proaspătă, răcoroasă şi înmi­resmată ca răsuflarea unei fecioare, Dunk suspină. — Apă, anunţă el. Îi simţi mirosul? Lacul nu poate fi de­parte de-acum. — Nu simt decât mirosul lui Maester, ser. Duhneşte. Egg smuci sălbatic de căpăstrul catârului. Acesta se oprise să pască iarba de lângă drum, aşa cum făcea din când în când. — Pe malul lacului se află un vechi han. Dunk poposise acolo odată, pe când era scutierul bătrânului. Ser Arian spunea că fac acolo o bere brună pe cinste. Poate că o s-o gustăm, până aştep­tăm podul plutitor. Egg îi aruncă o privire plină de speranţă. — Ca să alunece mâncarea, ser? — Despre ce mâncare vorbeşti? — O felie de friptură? sugeră băiatul. O bucăţică de raţă, o strachină de tocană? Orice au, ser. Ultima masă caldă o luaseră cu trei zile în urmă. De atunci, îşi potoleau foamea cu fructe căzute din pomi şi fâşii de vită sărată, tari ca lemnul. Ar fi bine să ne punem burţile la cale cu nişte mâncare adevărată înainte s-o luăm spre nord. Zidul ăla e straşnic de departe. — O să şi înnoptăm? întrebă Egg. — Stăpânul vrea un pat de puf? — Mă pot mulţumi cu unul de paie, ser, răspunse Egg, ofensat. — N-avem bani pentru paturi. — Avem douăzeci şi doi de gologani, trei stele, un cerb şi granatul ăla vechi şi ciobit. Dunk îşi scărpină urechea. — Credeam că avem doi arginţi. — Am avut, da, până ai cumpărat cortul. Acum pe ăsta-l avem. — N-o să mai avem nimic dacă începem să dormim pe la ha­nuri. Vrei să împărţi patul cu cine ştie ce peticar şi să te trezeşti cu puricii lui? mârâi Dunk. Eu nu. Am puricii mei şi nu le plac străinii. Vom dormi sub cerul cu stele. — Stelele sunt bune, fu de acord Egg, dar pământul e tare, ser, şi uneori e plăcut să ai o pernă sub cap. — Pernele sunt pentru prinţi, răspunse Dunk. Egg era cel mai bun scutier pe care şi-l putea dori un cava­ler, dar, din când în când, îl apucau fandoselile. Flăcăul are sânge de dragon, nu uita! În ceea ce-l privea, Dunk avea sânge de cer­şetor... sau cel puţin aşa i se spunea adesea în Fundătura Purici­lor, asta când nu i se trâmbiţa că îl aşteaptă negreşit spânzurătoarea. Se prea poate să ne permitem nişte bere şi o masă fierbinte, dar n-am de gând să irosesc bani frumoşi pentru un pat. Trebuie să ne păstrăm banii pentru podul plutitor. Ultima oară când tra­versase lacul, nu-l costase decât câţiva gologani, dar asta se în­tâmplase cu şase ani în urmă... sau poate şapte. Totul devenise mai scump de atunci. — Ei, bine, zise Egg, am putea să folosim cizma mea ca să trecem. — Am putea, răspunse Dunk, dar n-o vom face. Era pericu­los să folosească cizma. S-ar răspândi vestea. Veştile se răspân­desc întotdeauna. Scutierul lui nu era chel din întâmplare. Egg avea ochii violeţi ai celor din vechea Valyria şi un păr care stră­lucea ca aurul bătut, întreţesut cu şuviţe de argint. Ar fi fost acelaşi lucru dacă purta ca broşă un dragon cu trei capete sau dacă-şi lăsa părul ăla să crească. Erau vremuri primejdioase în Westeros şi..., ei, bine, era de preferat să nu rişte nimic. Încă o vorbă despre cizma aia a ta, continuă Dunk, şi-ţi trag o sca­toalcă peste ureche de-o să zbori peste lac. — Aş prefera să înot, ser. Egg înota bine. Dunk nu. Băiatul se răsuci în şa. Ser? Se apropie cineva pe drum, în spatele nos­tru. Auzi caii? — Nu sunt surd. Dunk vedea şi praful pe care-l stârneau. Un grup mare. Şi foarte grăbit. — Crezi că ar putea fi tâlhari, ser? Egg se ridică în scara de şa, mai mult nerăbdător decât spe­riat. Aşa era el. — Tâlharii ar fi mai potoliţi. Doar lorzii fac atâta tărăboi. Dunk agită, cu un zăngănit, mânerul săbiei, să descleşteze lama din teacă. Oricum, ne retragem din drum şi-i lăsăm să treacă. Există fel şi fel de lorzi. Nu strica niciodată să fii puţin prevăzător. Drumurile nu mai erau la fel de sigure ca pe vremea când pe Tronul de Fier şedea Bunul Rege Daeron. Dunk şi Egg se ascunseră în spatele unui tufiş ţepos. Dunk îşi dezlegă scutul şi şi-l vârî pe braţ. Era un obiect vechi, înalt şi greu, de formă alungită, făcut din lemn de pin şi mărginit cu fier. Îl cumpărase în Septul de Piatră, în locul scutului pe care Longinch i-l făcuse fărâme când se luptaseră. Dunk nu avusese timp să-l dea la pictat cu însemnele sale, ulmul şi steaua căză­toare, aşa că scutul purta şi acum blazonul ultimului său pro­prietar, un om cu ştreangul de gât, atârnând macabru şi cenuşiu într-o spânzurătoare. Nu era un blazon pe care l-ar fi ales pen­tru sine, dar scutul îl tocmise la un preţ convenabil. Primii călăreţi trecură la galop după câteva clipe, doi tineri lorzi pe o pereche de cai sprinteni. Cel care călărea murgul purta un coif fără vizieră, din oţel aurit, cu trei pene înalte: una albă, una roşie şi una aurie. Apărătoarea calului pentru ceafă era îm­podobită cu pene identice. Armăsarul negru de lângă el purta o armură albastră cu auriu. Valtrapul se undui în aerul stârnit de goana furtunoasă a calului. Unul lângă altul, călăreţii tre­cură cu iuţeala fulgerului, chiuind şi râzând, cu mantiile lungi fluturând în urma lor. Un al treilea lord veni după ei, mai potolit, în fruntea unei lungi coloane. Erau două duzini în grup, grăjdari, bucătari şi servitori, toţi ca să slujească trei cavaleri, şi li se adăugau oştenii, arbaletiştii călare şi o duzină de care înţesate cu armurile, cor­turile şi proviziile lor. De şaua lordului atârna scutul lui por­tocaliu-închis, împodobit cu trei castele negre. Dunk cunoştea blazonul acela, dar de unde? Lordul care-l purta era un bărbat mai în vârstă, posomorât, cu o expresie acră a gurii şi o barbă sură, tunsă scurt. S-ar putea să fi fost la tur­nirul de la Ashford, gândi Dunk. Sau poate am slujit în castelul său, când eram scutierul lui Ser Arian. Bătrânul cavaler rătăcitor slujise la atâtea fortăreţe şi castele diferite de-a lungul anilor, încât nu-şi putea aminti nici măcar jumătate. Lordul struni dintr-odată calul, privind încruntat spre tufiş. — Tu, din tufiş. Arată-te! În spatele lui, doi arbaletişti potriviră săgeţile în arc. Cei­lalţi îşi văzură de drum. Dunk păşi prin iarba înaltă, cu scutul pe braţ şi mâna dreaptă odihnindu-se pe mânerul săbiei sale lungi. Faţa îi era o mască roşie-maronie, din pricina prafului pe care-l stârniseră caii, şi era gol de la brâu în sus. Avea un aspect soios, ştia asta, însă pesemne că statura lui îi tăie celuilalt elanul. — Nu vrem harţă, stăpâne. Nu suntem decât noi doi, eu şi scutierul meu. Dunk îi făcu semn lui Egg să se apropie. — Scutier? Pretinzi că eşti cavaler? Lui Dunk nu-i plăcea căutătura bărbatului. Ochii ăia ar putea jupui un om. Găsi prudent să-şi ia mâna de pe sabie. — Sunt un cavaler rătăcitor care-şi caută un rost. — Fiecare cavaler tâlhar pe care l-am spânzurat a spus acelaşi lucru. Blazonul tău poate fi profetic, ser... dacă eşti, într-ade­văr, un ser. O spânzurătoare şi un om spânzurat. Astea sunt însemnele tale? — Nu, lordul meu. Trebuie să-mi dau scutul la vopsit. — De ce? L-ai furat de pe un cadavru? — L-am cumpărat, cu bani frumoşi. Trei castele, negre pe fond portocaliu... unde le-am mai văzut? Nu sunt hoţ. Ochii lordului erau aşchii de cremene. — Cum te-ai ales cu cicatricea aia de pe obraz? O urmă de bici? — Un pumnal. Dar faţa mea nu te priveşte, lordul meu. — Am să stabilesc eu ce mă priveşte. Cei doi tineri cavaleri se întorseseră deja la trap, să vadă de ce întârziau tovarăşii lor. — Aici erai, Gormy! strigă călăreţul de pe armăsarul negru, un tânăr suplu şi mlădios, cu o faţă plăcută, proaspăt bărbierită, şi trăsături delicate. Pletele negre îi cădeau, strălucind, până pe guler. Purta o jiletcă din mătase de un albastru-închis, tivită cu satin auriu. Pe piept, fusese brodată cu fir de aur o cruce cu marginile zimţate, cu o scripcă de aur în prima şi a treia divi­ziune şi o sabie de aur în a doua şi a patra. Ochii săi oglindeau albastrul hainei şi scânteiau amuzaţi. Alyn se temea că ai căzut de pe cal, continuă călăreţul. O scuză transparentă, mi se pare. Era cât pe ce să-l las în urmă. — Cine-s briganzii ăştia doi? întrebă călăreţul de pe murg. Egg se zburli la auzul acestei insulte. — N-ai niciun drept să ne numeşti briganzi, lordul meu. Când am văzut praful pe care-l stârneaţi, am crezut că sunteţi tâlhari. Este singurul motiv pentru care ne-am ascuns. Acesta este Ser Duncan Vlăjganul, iar eu sunt scutierul lui. Lorzii nu se sinchisiră de aceste explicaţii nici cât de oră­căitul unei broaşte. — Cred că ăla e cel mai mătăhălos mocofan pe care l-am vă­zut vreodată, declară cavalerul celor trei pene. Avea o faţă ro­tofeie sub o claie de păr cârlionţat de culoarea mierii brune. Aş pune rămăşag că trece de doi metri. Ce-o să mai duduie pămân­tul când o să se prăvălească de pe cal. Dunk simţi cum i se ridică roşeaţa în obraji. Ai pierde rămă­şagul, gândi el. Ultima oară când fusese măsurat, Aemon, fra­tele lui Egg, îl declarase cu două degete mai scund de doi metri. — Ala,e calul tău, Uriaşule? întrebă lordul cu pene. Cred c-o să-l căsăpim pentru carne. — Lordul Alyn îşi uită adesea manierele, interveni cavale­rul brunet. Ser, iartă-i, rogu-te, vorbele necioplite. Alyn, cere-i scuze lui Ser Duncan. — Dacă trebuie. Mă vei ierta, ser? Nu aşteptă răspunsul, ci îşi întoarse murgul şi se îndepărtă pe drum la trap. Celălalt mai zăbovi puţin. — Vă duceţi la nuntă, ser? Ceva din tonul lui îl ispiti pe Dunk să-l tragă de ciuf. Re­zistă pornirii şi răspunse: — Am venit pentru podul plutitor, lordul meu. — Şi noi la fel... dar singurii lorzi de pe-aici sunt Gormy şi acel pierde-vară care tocmai ne-a părăsit, Alyn Cockshaw. Eu sunt cavaler rătăcitor, ca şi voi. Ser John Scripcarul mi se spune. Era genul de nume pe care şi l-ar fi putut alege un cavaler rătăcitor, dar Dunk nu mai văzuse niciodată vreunul care să poarte veşminte ori armură atât de strălucitoare sau călărind un asemenea cal. Cavalerul din pădurea de aur, gândi el. — Numele meu îl ştii. Pe scutierul meu îl cheamă Egg. — Îmi pare bine să te cunosc, ser. Hai, vino cu noi la Zidu­rile Albe şi rupe câteva lănci, în cinstea noii cununii a Lordu­lui Butterwell. Sunt sigur că te-ai putea dovedi la înălţime. Dunk nu mai luptase în niciun turnir de la Pajiştea Ashford încoace. Dacă aş putea să câştig câteva trofee, am mânca bine în drumul spre nord, gândi el, dar lordul cu trei castele pe scut spuse: — Ser Duncan trebuie să-şi vadă de drum. Şi noi la fel. John Scripcarul nu-l luă în seamă pe mai vârstnicul bărbat. — Mi-ar plăcea să-mi încrucişez sabia cu tine, ser. Mi-am în­cercat puterile cu oameni din multe ţări şi seminţii, dar nicio­dată cu unul de statura ta. Şi tatăl tău a fost la fel de falnic? — Nu mi-am cunoscut tatăl, ser. — Îmi pare rău să aud asta. Şi mie mi-a fost răpit tatăl prea curând. Scripcarul se întoarse spre lordul celor trei castele: ar trebui să-l invităm pe Ser Duncan să se alăture grupului nos­tru vesel. — N-avem nevoie de unul ca el. Dunk nu-şi găsea cuvintele. Nu adesea era poftit un cavaler rătăcitor fără o leţcaie să călătorească alături de înalţii lorzi. Aş avea mai multe în comun cu servitorii lor. Judecând după lun­gimea coloanei, Lordul Cockshaw şi Scripcarul luaseră cu ei grăj­dari să aibă grijă de caii lor, bucătari să-i hrănească, scutieri să le cureţe armurile, oşteni să-i apere. Dunk îl avea pe Egg. — De unul ca el? Scripcarul râse. Cum adică? De unul aşa mare ca el? Uită-te numai cât e! Avem nevoie de oameni pu­ternici. Săbiile tinere preţuiesc mai mult decât numele vechi. Am auzit adesea vorba asta. — Spusă de nătărăi. Nu ştii absolut nimic despre omul ăsta. Ar putea fi un brigand sau vreun spion de-al Corbului Sângelui. — Nu-s spionul nimănui, protestă Dunk. Şi, lordul meu, n-ai dreptul să vorbeşti despre mine de parcă aş fi surd, mort sau departe, în Dorne. Ochii de cremene îl scrutară. — Departe în Dorne ar fi un loc nimerit pentru tine, ser. Din partea mea, acolo să te duci. — Nu-l lua în seamă, interveni Scripcarul. E un bătrân ursuz... suspectează pe toată lumea. Gormy, simt că-mi place omul ăsta. Ser Duncan, vii cu noi la Zidurile Albe? — Stăpâne, eu... Cum putea să împartă aceeaşi tabără cu unii ca ei? Servitorii aveau să le ridice pavilioanele, grăjdarii să le ţesale caii, bucătarii să-i servească pe fiecare cu un clapon sau cu o halcă de vită, în vreme ce Dunk şi Egg şi-ar molfăi bucăţile tari de carne sărată. N-aş putea, zise Dunk. — Vezi, spuse lordul celor trei castele. Îşi ştie locul, şi locul lui nu e cu noi. Cavalerul îşi întoarse calul înapoi spre drum. Lordul Cockshaw o fi deja la doi kilometri înaintea noastră. — Bănuiesc că va trebui să-l ajung iarăşi din urmă. Scripca­rul îi zâmbi lui Dunk, cu un aer de scuză. Poate că ne-om mai întâlni cândva. Aşa sper. Mi-ar plăcea să-mi încerc lancea pe tine. Dunk nu ştia ce să răspundă la asta. — Succes în turnir, ser, reuşi el să îngaime, în cele din urmă, dar Ser John se întorsese deja s-o ia pe urmele coloanei. Mai vârstnicul lord porni după el. Dunk era bucuros să-l vadă dus. Nu-i plăcuseră ochii de cremene, nici aroganţa Lordului Alyn. Scripcarul părea un om destul de plăcut, dar avea şi el ceva ciu­dat. Două scripci şi două săbii, o cruce zimţată, îi spuse Dunk lui Egg, în timp ce priveau praful stârnit în urma celor plecaţi. Ce casă e asta? — Niciuna, ser. N-am văzut blazonul ăsta în niciun armorial. Poate, până la urmă, chiar o fi un cavaler rătăcitor. Dunk îşi concepuse propriul blazon la Pajiştea Ashford, când o păpu­şară zisă Tanselle Lungana l-a întrebat ce vrea să aibă pictat pe scut. — Să fie lordul mai vârstnic vreo rudă a Casei Frey? Cei din Casa Frey purtau castele pe scuturi şi proprietăţile lor nu erau departe de locul în care se aflau. Egg dădu ochii peste cap. — Însemnele Casei Frey sunt două turnuri albastre legate între ele de un pod, pe fond gri. Acelea erau trei castele negre pe fond portocaliu, ser. Ai văzut vreun pod? — Nu. Face asta doar ca să mă sâcâie. Şi data viitoare când îţi mai dai ochii peste cap în faţa mea, îţi trag una peste ureche de-o să-ţi rămână întorşi în cap pe veci. Egg îl privi smerit: — N-am vrut să... — Lasă ce-ai vrut. Spune-mi numai cine era. — Gormon Peake. Lordul de Starpike. — Asta e în Reach, nu-i aşa? Chiar are trei castele? — Doar pe scut, ser. Într-adevăr, Casa Peake a avut cândva, trei castele, dar a pierdut două dintre ele. — Cum să pierzi două castele? — Luptând pentru Dragonul Negru, ser. — Oh! Dunk se simţea ca un idiot. Aceeaşi poveste. De două sute de ani, regatul fusese condus de urmaşii lui Aegon Cuceritorul şi de surorile lui, care uniseră Cele Şapte Regate şi făuriseră Tronul de Fier. Stindardele lor aveau ca bla­zon dragonul cu trei capete al Casei Targaryen, roşu pe fond negru. Cu şaisprezece ani în urmă, un fiu bastard al Regelui Aegon al IV-lea, pe nume Daemon Blackfyre, se răzvrătise împo­triva fratelui său, fiul legitim. Daemon folosise şi el dragonul cu trei capete pe stindarde, dar inversase culorile, aşa cum făceau mulţi bastarzi. Revolta sa se sfârşise pe Câmpul Ierbii Roşii, unde Daemon şi fiii săi gemeni au murit sub ploaia de săgeţi a Corbului Sângelui. Rebelii supravieţuitori care au plecat ge­nunchiul fuseseră iertaţi, dar unii pierduseră pământuri, alţii titluri şi alţii aur. Cu toţii au dat ostatici, ca zălog al viitoarei lor loialităţi. Trei castele negre pe fond portocaliu. — Acum îmi amintesc. Lui Ser Arian nu i-a plăcut nicio­dată să vorbească despre Câmpul Ierbii Roşii, însă odată, când era cherchelit, mi-a povestit cum a murit fiul surorii sale. Dunk auzea parcă şi-acum glasul bătrânului, parcă-i simţea răsuflarea cu miros de vin. Roger de Penneytree, aşa-l chema, continuă el. Capul i-a fost zdrobit de buzduganul unui lord cu trei castele pe scut. Lordul Gormon Peake. Bătrânul nu i-a ştiut niciodată nu­mele. Sau n-a vrut să i-l ştie. Lordul Peake şi John Scripcarul nu mai erau acum decât o dâră de praf roşu în depărtare. Au tre­cut şaisprezece ani de-atunci. Pretendentul a murit şi cei care i-au urmat au fost exilaţi sau iertaţi. Oricum, n-am eu nici-o treabă cu asta. Merseră alături o vreme, în tăcere, ascultând ţipetele tân­guitoare ale păsărilor. După vreo doi kilometri, Dunk îşi drese glasul şi spuse: — Butterwell, zicea. Sunt pe-aproape pământurile lui? — În partea cealaltă a lacului, ser. Lordul Butterwell a fost maestru trezorier pe vremea când pe Tronul de Fier şedea Re­gele Aegon. Daeron l-a făcut Mână a Regelui, dar nu pentru multă vreme. Blazonul lui e în dungi vălurite, verzi, albe şi gal­bene, ser. Lui Egg îi plăcea nespus să-şi etaleze cunoştinţele de heraldică. — E prieten cu tatăl tău? Egg se strâmbă. — Tata nu l-a agreat niciodată. În timpul Rebeliunii, cel de-al doilea născut al Lordului Butterwell a luptat de partea preten­dentului, iar fiul cel mare de partea regelui. Astfel, s-a asigurat că va fi oricum de partea învingătorului. Lordul Butterwell n-a luptat de partea nimănui. — Unii ar considera asta o dovadă de prudenţă. — Tatăl meu a considerat-o o dovadă de laşitate. Da, fără doar şi poate. Lordul Maekar era un om aspru, mân­dru şi dispreţuitor. — Trebuie să trecem pe la Zidurile Albe ca să ajungem la drumul regelui. Ce-ar fi să ne punem burţile la cale? Numai gândul îi făcea maţele să chiorăie. Poate că vreunul dintre nuntaşi va avea nevoie de un însoţitor ca să se întoarcă la locul lui. — Parcă ziceai că mergem spre nord. — Zidul dăinuie de opt mii de ani, va mai rezista încă puţin. Sunt două mii de kilometri de-aici până acolo şi ne-ar prinde bine nişte arginţi în plus în pungă. Dunk se şi vedea călare pe Tunetul, doborându-l pe acel acru lord bătrân cu trei castele pe scut. Ar fi fost plăcut. „ Te-a învins scutierul bătrânului Ser Arian”, i-aş putea spune, când ar veni să-şi răscumpere armele şi armura. „Cel care l-a înlocuit pe băiatul pe care l-ai ucis.” Bătrâ­nului i-ar plăcea asta. — Nu te gândeşti să intri în turnir, nu-i aşa, ser? — Poate că este timpul. — Nu este, ser. — Poate că este timpul să-ţi trag o scatoalcă peste ureche. N-ar trebui să câştig decât două runde. Dac-aş putea aduna banii din două răscumpărări şi aş plăti doar una, am mânca regeşte timp de un an. — Dacă ar fi vreo bătălie cavalerească, s-ar putea să particip. Statura şi puterea lui Dunk i-ar fi slujit mai bine într-o în­fruntare colectivă decât într-un duel. — Nu e obiceiul să se organizeze o bătălie la o nuntă, ser. — Dar e obiceiul să se organizeze un ospăţ. Avem cale lungă de mers. De ce să nu plecăm la drum cu burţile pline, măcar o dată?  

Adanci, tot mai adanci, tunelurile de George R.R. Martin Lui Greel îi era frică. Stătea în bezna caldă şi deasă de după cotitură, cu trupul firav lipit de bara stranie de metal care străbătea podeaua tunelului. Ţinea ochii închişi. Se căznea să stea perfect nemişcat. Era înarmat. În pumnul drept, încleştat, strângea o suliţă scurtă, cu ţepuşe, dar nu-i alunga deloc teama. Străbătuse cale lungă, foarte lungă. Urcase mai sus şi ajunsese mai departe decât oricare alt cercetaş al Oamenilor de multe ge­neraţii încoace. Îşi croise drum cu greu prin Nivelurile Peri­culoase, în care creaturile-vierme îi vânau necontenit pe Oameni. O pândise şi-o omorâse pe cârtiţa ucigaşă incandes­centă din Tunelurile Mijlocii, care stăteau să se surpe. Şerpuise prin zeci de culoare fără hartă şi fără nume, care păreau atât de înguste, încât de-abia se putea strecura un om prin ele. Iar acum pătrunsese până în Tunelurile Străvechi, măreţele tuneluri şi coridoare legendare, din care, se povestea, ieşiseră Oa­menii cu un milion de ani în urmă. Nu era laş. Îndrăznea să străbată pasaje în care omul nu mai pusese piciorul de sute de ani. Se temea, dar nu se ruşina. Un bun cercetaş ştie când să se teamă. Iar Greel era unul foarte bun. Aşa că stătea în linişte pe întuneric, strângea suliţa în pumn şi se gândea. Încetul cu încetul, frica începu să-l părăsească. Prinse curaj şi deschise ochii. Apoi îi închise imediat la loc. În faţă, tunelul era cuprins de flăcări. Nu mai văzuse foc până atunci, deşi auzise de multe ori de el în poveşti. Fierbinte. Şi strălucitor, atât de strălucitor, că te us­turau ochii. Pe aceia care-l priveau îndelung îi păştea orbirea. Aşa că rămase cu ochii închişi. Un cercetaş are nevoie de ochi. Nu putea lăsa focul din faţa lui să-l orbească. Aici în spate, în bezna de după cotitură, ardea chiar foarte tare. Te dureau ochii dacă te uitai cum se agaţă flăcările de zidurile curbate, dar durerea era suportabilă. Mai devreme însă, când văzuse focul prima dată, nu acţionase deloc înţelept. Se târâse înainte, cu ochi mijiţi, spre cotitura zidului. Atinsese focul de pe piatră. Apoi, ca un prost, se uitase dincolo de curbă. Şi acum îl usturau ochii. Nu aruncase decât o privire înainte de a se răsuci şi de-a se furişa în linişte în locul unde zăcea acum. Îi fusese destul. Dincolo de curbă, focul ardea mai puternic, mult mai puternic decât şi-ar fi putut el închipui. Îl zărea chiar şi prin ochii închişi, două puncte săltăreţe şi dureroase, de o strălucire nemaipomenită. Nu voiau să dispară. Focul îi rănise parţial ochii, îşi zise. Totuşi, când pusese mâna pe el acolo sus, pe perete, nu semănase cu cel din poveşti. Simţise piatra rece şi puţin umedă, ca toate pietrele. Focul era fierbinte, spuneau poveştile. Însă cel de pe piatră nu-l arsese. Atunci nu era foc, hotărî Greel. Ce era, nu ştia. Nu putea să fie foc, dacă nu te ardea. Se foi uşor pe loc. Cât se poate de încet, întinse braţul în beznă şi-l atinse pe H’ssig. Fratele-de-spirit se afla la câţiva metri, lângă una dintre ce­lelalte bare de metal. Îl mângâie cu mintea şi-l simţi vibrând la atingerea lui. Gândurile şi senzaţiile li se amestecară fără cuvinte. Şi lui îi era frică. Marele şobolan vânător nu avea ochi. Simţul mirosului îi era însă mult mai dezvoltat decât al lui, iar în tunel plutea un miros straniu. Şi de auzit, tot H’ssig auzea mai bine. Cu ajutorul urechilor lui, Greel desluşi din nou zgomotele neobişnuite, stârnite de focul care nu era foc. Deschise iarăşi ochii. Nu deodată, ci treptat, de data asta. Se uită pe sub pleoapele întredeschise. Găurile lăsate de foc în pri­virea lui erau tot acolo, dar mai estompate. Iar flacăra mai slabă, care se deplasa de-a lungul zidului curbat al tunelului, era su­portabilă dacă nu se uita direct în ea. Totuşi, nu mai putea înainta. Dar nici înapoi nu avea voie să se târască. Era cercetaş. Avea o datorie de îndeplinit. Întinse din nou braţul spre H’ssig. Şobolanul vânător îl în­soţea de la naştere. Nu-l dezamăgise niciodată. N-o să-l dezamă­gească nici acum. Nu avea ochi care să-l doară, dar urechile şi nasul lui îi vor spune lui Greel ceea ce trebuie să ştie despre lucrul de după curbă. H’ssig mai mult simţi decât auzi ordinul. încet de tot, începu să se târască spre foc.   —  O comoară! Glasul lui Ciffonetto vibra de admiraţie. Stratul de grăsime protectoare de pe faţă nu reuşea să-i ascundă zâmbetul larg. Von der Stadt arăta neîncrezător. Nu doar chipul, ci tot corpul său emana îndoială. Amândoi bărbaţii erau îmbrăcaţi la fel, în salopete gri fără nici o formă, ţesute din pânză me­talică grea. Dar nu puteau fi confundaţi. Von der Stadt avea abilitatea unică de a-şi manifesta îndoiala în timp ce rămânea absolut nemişcat. Când se mişca sau vorbea, sentimentul răzbătea mai puter­nic. Aşa se întâmpla şi acum. —  Halal comoară, comentă el, simplu. Suficient să-l irite pe Ciffonetto, care se încruntă uşor spre tovarăşul său mai bine făcut. —  Eu vorbesc serios, îi zise. Raza lanternei grele despică întunericul dens şi se deplasă în sus şi în jos pe unul dintre stâlpii mâncaţi de rugină care se întindeau de pe peron până la tavan. —  Uită-te acolo, îl îndemnă. Celălalt îl ascultă. Plin de îndoială. —  Îl văd. Unde-i comoara? Ciffonetto mişcă în continuare lanterna în sus şi în jos. —  Asta-i comoara. Tot locul ăsta e o măreaţă descoperire is­torică. Am ştiut eu că aici trebuie să căutăm. Le-am spus şi lor. —  Ce-i aşa grozav la un stâlp de oţel? întrebă Von der Stadt, măturându-l şi el cu lanterna. —  Gradul de conservare, răspunse Ciffonetto, apropiindu-se. Deasupra solului e numai zgură radioactivă, chiar şi acum. Dar aici jos avem nişte artefacte splendide. Ne vor ajuta să ne formăm o imagine mult mai clară despre cum arăta vechea civilizaţie înaintea dezastrului. —  Ştim cum arăta vechea civilizaţie înaintea dezastrului. Avem benzi, cărţi, filme, de toate. O sumedenie de mărturii. Războiul nici măcar n-a ajuns pe Lună. —  Da, da, însă aici e altceva. E realitate, rosti şi mângâie afec­tuos stâlpul cu degetele înmănuşate. Uită-te la el. Von der Stadt veni mai aproape. Zări litere gravate în metal. Mai degrabă scrijelite. Nu prea adânc, dar se puteau desluşi, deşi mai greu. Ciffonetto zâmbi din nou. Celălalt se arătă sceptic. —  Rodney o iubeşte pe Wanda, citi el, în cele din urmă şi scu­tură din cap. La naiba, Cliff, găseşti rahaturi din astea în orice closet public din Luna City. Tovarăşul său dădu ochii peste cap. —  Dacă am găsi cea mai veche pictură rupestră din lume, tu tot ai zice că nu-i decât cel mai prost desen al unui bivol. Urmări conturul literelor cu degetele mâinii libere. —  Nu pricepi? E vechi. E istorie. E rămăşiţa unei civilizaţii şi a unei naţiuni şi a unei planete care au pierit cu aproape jumătate de mileniu în urmă. Von der Stadt nu replică, dar se manifestă mai departe plin de îndoială. Flutură lanterna. —  Mai sunt din ăştia, dacă aşa ceva cauţi, vorbi el şi fixă raza pe un stâlp aflat la câţiva metri distanţă. De data asta, Ciffonetto citi inscripţia: —  „Pocăiţi-vă, de nu, o să pieriţi”, rosti şi zâmbi, după ce raza lanternei lui se încrucişă cu a camaradului său. Cuvintele pro­fetului, scrise pe zidurile metroului, adăugă încet, chicotind. —  Halal profet, se încruntă Von der Stadt. Cred c-au avut o religie tare sucită. —  Hristoase! N-o lua şi tu întocmai. Era un citat. Un poet de la mijlocul secolului al douăzecilea, pe nume Simon. A scris vorbele astea numai cu cincizeci de ani înaintea dezastrului. Von der Stadt nu se arătă interesat. Se îndepărtă nerăbdător, plimbând neglijent lanterna printre ruinele negre ca smoala din vechea staţie de metrou. —  E zăpuşeală aici, se plânse. —  Sus e şi mai şi, spuse tovarăşul lui, deja pierdut în lectura altei inscripţii. — Dar nu-i aceeaşi, veni riposta. Ciffonetto nu catadicsi să-i răspundă. —  E cea mai mare descoperire a expediţiei, zise el într-un sfârşit, ridicând privirea de pe inscripţie. Trebuie să facem fotografii. Şi să-i aducem şi pe ceilalţi. Ne pierdem vremea la suprafaţă. —  Şi-o să găsim mai multe aici? se auzi întrebarea, plină de îndoială, desigur. Confirmă dând din cap. —  Păi eu ce tot spun? Suprafaţa e acoperită cu gips. E încă un iad radioactiv acolo sus, după atâtea secole. Dacă a supravieţuit ceva, a supravieţuit sub pământ. Acolo trebuie să căutăm. Ar trebui să ne despărţim şi să explorăm tot sistemul de tuneluri, grăi şi mişcă braţul într-un gest cuprinzător. —  Tu şi cu Nagel v-aţi tot certat pe seama expediţiei. Tot drumul de la Luna City. Se vede că nu prea ţi-a priit. —  Doctorul e un prost, zise Ciffonetto precaut. —  Nu cred. Sunt soldat, nu om de ştiinţă, dar i-am ascultat părerea şi mi se pare logică. Toate lucrurile de aici, de jos, sunt ne­maipomenite, dar nu aşa ceva caută el. Nu după ele a fost trimisă expediţia pe Pământ. —  Ştiu, ştiu, caută urme de viaţă. Viaţă umană, mai ales. Aşa că trimite fluturaşi în fiecare zi, tot mai departe. Şi până acum nu s-a ales decât cu câteva specii de insecte şi o mână de păsări mutante. Von der Stadt scutură din umeri. —  Dacă s-ar uita aici, ar găsi ce caută, continuă celălalt. Nu-şi dă seama cât de adânc săpau oraşele înainte de război. Pe sub picioarele noastre trec kilometri întregi de tuneluri. Nivel după nivel. Acolo ar trebui să fie supravieţuitorii, dacă mai trăieşte vreunul. —  Tu ce crezi? —  Păi, după război, singurii care ar fi scăpat cu viaţă ar fi fost cei din adăposturile de la mare adâncime. Sau cei din tunelurile de sub oraşe. Radioactivitatea i-ar fi împiedicat să iasă la supra­faţă ani de zile. La naiba, nici acum nu găseşti nimic interesant deasupra. Ar fi fost prinşi în capcană acolo jos. S-ar fi adaptat. După câteva generaţii, nici n-ar mai fi vrut să urce. Dar Von der Stadt nu-i mai dădea atenţie şi nici nu-l mai as­culta. Se deplasase până la marginea peronului şi acum se holba la şine. Stătu aşa un minut, două, apoi luă o hotărâre. Îndesă lanterna la curea şi începu să coboare. —  Hai, spuse el. Să-i căutăm pe supravieţuitorii ăştia ai tăi.   H’ssig avansă lipit de bara de metal. Îl ajuta să se ascundă şi ţinea focul la distanţă, aşa că se mişca într-un spaţiu îngust şi aproape întunecat. Strângând în braţe bara cu toată puterea, se târî fără zgomot de-a lungul curbei, apoi se opri. Greel explora cu ajutorul lui: cerceta cu urechile lui şi mi­rosea cu nasul lui de şobolan. Focul vorbea. Adulmecă două mirosuri, asemănătoare, dar nu identice. Şi distinse două glasuri. Ca şi cum ar fi fost două focuri. Obiectele strălucitoare care-i arseseră ochii erau un fel de fiinţe. Ascultă. Sunetele percepute atât de clar erau cuvinte. Un soi de limbă. Era sigur. Ştia să facă diferenţa între răcnetele şi mârâitul animalelor şi tiparele vorbirii articulate. Creaturile de foc glăsuiau într-o limbă necunoscută. Sunetele nu însemnau pentru el nici cât pentru H’ssig, care i le transmitea. Se concentră asupra mirosului. Era nou, nu-l mai simţise altădată. Parcă aducea cu cel de om, deşi n-avea cum, îşi zise. Un miros asemănător. Şi cuvinte. Oare creaturile de foc să fie oameni? Ar însemna să fie foarte deosebite de Oameni. Dar poveştile pomeneau de cei din vremuri de odinioară, cu puteri şi forme ciudate. Nu cumva sunt creaturile astea aşa ceva? Aici, în Tunelurile Străvechi, unde legendele spuneau că Bătrânii îi creaseră pe Oameni, trăiau asemenea fiinţe? Da. Începu să se foiască. Se mişcă încet, ridicându-se în poziţia ghemuit ca să privească prin ochii întredeschişi curba din faţă. Un pocnet înfundat îl întoarse pe H’ssig la loc sigur din tunelul înspăimântător aflat dincolo de ea. Nu exista decât o singură cale prin care să poată afla, îşi zise Greel. Tremurând, porni să exploreze precaut cu mintea.   Von der Stadt se adaptase la gravitaţia Pământului mult mai rapid decât Ciffonetto. Ajunse repede pe fundul tunelului şi aşteptă nerăbdător să coboare şi camaradul lui de pe peron. Acesta sări ultimii câţiva zeci de centimetri şi ateriză cu o bufnitură. Cercetă peronul cu priviri îngrijorate. —  Sper că mai pot să urc înapoi, spuse el. —  Tu ai vrut să explorezi toate tunelurile, veni răspunsul, însoţit de o ridicătură din umeri. —  Da, admise, luându-şi ochii de la peron, ca să privească de jur împrejur. Şi încă mai vreau. Aici, în tunelurile astea, se află răspunsurile pe care le căutăm. —  Sau aşa afirmă teoria ta. Von der Stadt se uită în ambele direcţii, alese una la întâmplare şi porni înainte, luminându-şi paşii cu lanterna. Ciffonetto veni imediat în spatele lui. Intrară într-un tunel lung, drept şi pustiu. —  Spune-mi, rosti Von de Stadt dintr-odată, în timp ce mer­geau, să zicem că supravieţuitorii tăi au apucat sfârşitul războiului ascunşi în adăposturi. N-ar fi fost obligaţi să iasă la suprafaţă în cele din urmă? Vreau să spun, cum ar putea cineva să trăiască aici? întrebă şi se uită în jur cu dezgust evident. —  Ai luat lecţii de la Nagel? se răţoi tovarăşul lui. Am auzit întrebarea de atâtea ori, că mi s-a acrit de ea. Recunosc că ar fi greu să trăieşti aici, dar nu imposibil. La început, ar avea acces la cantităţi mari de hrană conservată. Multă mâncare se păstra în subsoluri. Ajungeai la ea prin tuneluri. Mai târziu, puteau să-şi cultive hrana. Există plante care cresc fără lumină. Şi, pe lângă ele, insecte şi animale plicticoase, îmi închipui. —  Un regim pe bază de gângănii şi ciuperci. Nu mi se pare prea sănătos. Cel interpelat se opri brusc, fără a catadicsi să comenteze. —  Uită-te acolo, zise, arătând cu lanterna. Lumina tresăltă pe o spărtură zimţată din zidul tunelului. Parcă sfărâmase cineva piatra cu multă vreme în urmă. Von der Stadt lumină şi el zona ca să se vadă mai bine. Din spărtură cobora un culoar. Agitat, Ciffonetto se îndreptă spre el. —  Ce naiba mai zici de asta? întrebă el, rânjind şi vârî capul şi lanterna în pasajul primitiv, dar le scoase repede. Nu-i nimic pe-aici. Se închide după câţiva metri. Totuşi, îmi con­firmă spusele. Celălalt se arătă oarecum tulburat. Mâna liberă îi alunecă spre pistolul din tocul lateral. —  Nu ştiu, rosti el. —  Nu, nu ştii, continuă celălalt triumfător. Nici Nagel nu ştie. Aici jos au locuit oameni. Poate încă mai locuiesc. Trebuie să or­ganizăm o explorare mai serioasă a întregului sistem subteran. Se întrerupse, amintindu-şi de argumentul tovarăşului său din urmă cu câteva clipe. —  Cât priveşte gângăniile şi ciupercile tale, oamenii se pot obişnui să mănânce multe lucruri. Se adaptează. Dacă au reuşit să supravieţuiască războiului - şi culoarul ăsta dovedeşte că au reuşit -, atunci au supravieţuit şi urmărilor lui, fac pariu. —  Poate. Nu pricep de ce eşti aşa de nerăbdător să descoperi supravieţuitori. Vreau să zic, expediţia e importantă şi măreaţă şi toate cele. Trebuie să reluăm zborurile în cosmos, iar locul acesta e numai bun ca să ne testăm echipamentul. Şi presupun că savanţii tăi vor lua cu ei nişte exponate reuşite pentru muzee. Dar oameni? Ce altceva ne-a adus Pământul, în afară de Marea Foamete? Primi un zâmbet îngăduitor. —  Tocmai din cauza Marii Foamete vrem să-i găsim acum pe oameni. Făcu o pauză. —  Acum avem destule cu care să-l atragem pe Nagel. Hai să ne întoarcem, spuse şi porni în direcţia din care veniseră, apoi continuă. Marea Foamete a fost o consecinţă inevitabilă a războiului de pe Pământ. Când n-au mai sosit provizii, a dis­părut orice posibilitate de a-i ţine pe toţi în viaţă pe colonia lunară. Nouăzeci la sută au murit de foame. Luna ar fi putut deveni autonomă, dar numai dacă avea o populaţie foarte scăzută. Asta s-a întâmplat. Populaţia s-a adaptat. Dar noi am reciclat aerul şi apa şi am cultivat hrană în rezervoare hidroponice. Ne-am luptat, am supravieţuit. Şi am început să re­construim. Dar am şi pierdut mult. Prea mulţi oameni au murit. Fondul nostru genetic era foarte redus şi nu prea divers. Colonia n-a avut diversitate rasială nici la începuturi. Asta nu ne-a ajutat. De fapt, populaţia a continuat să scadă multă vreme după ce am beneficiat de resursele necesare pentru a susţine mai mulţi indivizi. Ideea consangvinizării n-a mers. Acum, numărul locuitorilor creşte din nou, dar încet. Stagnăm. Ne-a luat aproape cinci secole să reluăm călătoriile spaţiale. Şi încă n-am reprodus multe dintre lucrurile existente pe Pământ înaintea dezastrului. Von der Stadt se încruntă. —  „Stagnăm” e un cuvânt cam aspru, remarcă el. Eu cred că ne-am descurcat foarte bine. Ciffonetto ignoră comentariul fluturând din lanternă. —  Foarte bine, dar nu destul de bine. Nu ne ducem nicăieri. Am făcut al naibii de puţine schimbări şi nici prea multe idei noi nu ne-au venit. Avem nevoie de perspective proaspete, de rezerve genetice proaspete. Avem nevoie de stimulare prin con­tactul cu o cultură străină. Supravieţuitorii ne-ar oferi aşa ceva. Prin câte a trecut Pământul, şi ei trebuie să se fi schimbat cumva. În plus, ei ar fi dovada că viaţa umană mai poate lua avânt aici. E un aspect crucial, dacă vrem să stabilim o colonie. Adăugă ultima idee mai mult ca un gând întârziat, dar Von der Stadt o aprobă. Înclină afirmativ din cap cu o figură gravă. Ajunseseră din nou la staţie. Ciffonetto porni direct spre peron. —  Hai să ne întoarcem la bază. De-abia aştept să văd cum îi cade faţa lui Nagel când îi spun ce-am descoperit.   Erau oameni. Greel era aproape convins. Aveau o structură curioasă a minţii, dar era umană. Îi plăcea să sondeze mintea altora. Cunoştea senzaţia aspră, vagă a minţii de animal, umbrele ob­scene care alcătuiau gândurile creaturilor-vierme. Şi cunoştea minţile oamenilor. Asta erau. Straniu, totuşi. Minţile se împreunează într-o adevărată co­municare numai cu un frate-de-spirit. Dar întotdeauna există o comuniune între ele. Întunecată şi de nepătruns, plină de nori, arome, izuri şi sentimente. Dar o comuniune. Acum, nu avu loc nici o comuniune. Mintea lui comunica parcă cu un animal inferior. Nu percepea nici o reacţie. Oamenii şi fraţii-de-spirit îi răspundeau; animalele, nu. Aceşti oameni nu-i răspundeau. Aceşti oameni-foc ciudaţi aveau minţi paralizate şi schiloade. În bezna din tunel, Greel se ridică din poziţia ghemuit. Focul dispăruse brusc de pe zid. Oamenii plecau, se depărtau de el în josul tunelului. Focul se depărta odată cu ei. Avansă prudent, cu H’ssig alături şi cu suliţa în mână. Minţile nu se puteau împreuna la distanţe prea mari. Trebuia să le ţină aproape. Trebuia să afle mai multe. Era cercetaş. Avea o datorie de îndeplinit. Mintea lui se furişă afară încă o dată, să simtă parfumul altora. Trebuia să fie sigur. Gândurile lor fremătau în jurul lui haotic, într-un vârtej străpuns de dâre luminoase şi sentimente şi idei săltăreţe, pe jumătate vizibile. Prinse câte ceva. Recunoscu ceva. Apoi îi veni o idee. Gustă prelung şi adânc din minţile lor şi învăţă din ele. Dar parcă tot cu mintea unui animal se împreuna. Nu era perceput. Nu obţinea nici o reacţie. Ei se depărtau mereu, gândurile li se disipau, iar împreuna­rea minţilor devenea tot mai dificilă. Greel avansă. Şovăi când ajunse la curbă. Dar ştia că trebuie să continue. Era cercetaş. Se lăsă la pământ, miji ochii şi se deplasă de-a lungul curbei în patru labe. Când trecu de ea, se opri cu răsuflarea tăiată. Se afla într-un coridor larg, o peşteră imensă cu tavan boltit şi pilaştri uriaşi, înalţi până la cer. Pasajul sclipea de lumină, o lumină bizară, agresivă, atotstăpânitoare. Era un loc de legendă. Coridorul Bătrânilor. Acesta trebuia să fie. Nu mai văzuse niciodată o încăpere atât de mare. Dintre toţi Oamenii, el se aventurase cel mai departe şi urcase cel mai sus. Nu se vedeau oamenii, dar focul lor dansa la gura tunelului din capătul celălalt al coridorului. Intens, dar suportabil. Dispăruseră după altă cotitură. Îşi dădu seama că se uita numai la reflexia slabă a focului. Câtă vreme nu se uita direct la el, era în siguranţă. Pătrunse în coridor, cercetaşul din el strigându-i să escala­deze zidul şi să cerceteze încăperea de deasupra, din care se înălţau pilaştri. Nu. Oamenii-foc erau mai importanţi. Iar în coridor se putea întoarce altă dată. H’ssig se frecă de piciorul lui. Coborî braţul şi mângâie liniştitor blana moale a şobolanului. Fratele-de-spirit îi simţea zbaterea gândurilor. Oameni, da, era convins. Şi află mai multe. Gândurile lor nu erau ale acestora, dar erau gânduri umane şi pe unele chiar le înţelegea. Unul dintre ei ardea, ardea să găsească alţi oameni. Îi caută pe Oameni, îşi zise Greel. Acest lucru îl ştia. Era cercetaş şi putea pătrunde în mintea altora. Nu făcea greşeli. Dar ce anume trebuia să facă - asta nu ştia. Îi căutau pe Oameni. Poate era un lucru bun. Când se gân­dise prima oară la el, vibrase de bucurie. Oamenii-foc semănau cu Bătrânii din legende. Dacă îi căutau pe Oameni, atunci îi va conduce la ei. O să fie răsplătit regeşte, o să fie slăvit, iar poveştile o să-i ducă numele din generaţie în generaţie. Mai mult decât atât, era datoria lui. De la ultimele generaţii încoace, lucrurile nu prea mergeau bine pentru Oameni. Vre­mea binelui se încheiase odată cu sosirea creaturilor-vierme, care-i goniseră dintr-un tunel într-altul. Şi acum, sub picioarele lui, se mai dădeau lupte în Nivelurile Periculoase şi în tunelu­rile Oamenilor. Iar Greel ştia că pierdeau. Încet. Dar sigur. Creaturile-vierme erau noi pentru ei. Mai mult decât animale, dar mai puţin, mult mai puţin decât oa­meni. Nu aveau nevoie de tuneluri. Pândeau chiar şi prin pământ şi nu erau nicăieri în siguranţă. Oamenii ripostau. Cei care pătrundeau în mintea altora sim­ţeau creaturile-vierme pe care suliţele le ucideau, iar şobolanii le sfâşiau în bucăţele. Dar creaturile-vierme fugeau întotdeauna înapoi în pământ. Şi erau multe, multe, iar ei foarte puţini. Însă aceşti oameni noi, aceşti oameni-foc, puteau schimba rezultatul războiului. Legendele spuneau că Bătrânii luptaseră folosind focul şi arme neştiute, iar aceştia trăiau în foc. Ar putea veni în ajutorul Oamenilor. Le-ar putea da arme puternice ca să alunge creaturile-vierme în bezna din care au venit. Dar. Dar aceştia nu erau chiar oameni. Aveau minţile paralizate, iar gândurile lor, în cea mai mare parte, îi erau străine. Nu prin­dea decât frânturi din ele. Nu le putea cunoaşte la fel ca pe ale Oamenilor, când îşi împreunau minţile. I-ar putea conduce la ei. Ştia drumul. Înapoi şi în jos, o co­titură aici, încă una dincolo. Prin Tunelurile din Mijloc şi prin Nivelurile Periculoase. Dar dacă-i conducea şi pe urmă se dovedeau duşmani? Dacă se întorceau împotriva Oamenilor cu focul lor? Se temea de ce-ar putea face. Fără el, nu-i vor găsi niciodată, era convins. Numai el, din atâtea generaţii, ajunsese atât de departe. Şi numai furişându-se şi pătrunzând în alte minţi şi cu H’ssig alături. Ei n-ar fi găsit niciodată drumurile pe care venise el, tunelurile acelea şer­puitoare care duceau adânc, adânc în pământ. Aşa că erau în siguranţă dacă el nu făcea nimic, dar atunci crea-turile-vierme ar câştiga, în cele din urmă. Ar dura, poate, generaţii la rând. Şi n-ar rezista. Trebuia să ia o hotărâre. Nici unul dintre cei care pătrun­deau în mintea altora nu putea străbate nici măcar o mică parte din distanţa care-l separa pe el de tunelurile Oamenilor. El singur trebuia să hotărască. Şi va trebui să hotărască repede. Pentru că, îşi dădu seama îngrozit, oamenii-foc se întorceau. Le percepea gândurile stranii tot mai puternic, iar lumina din coridor se intensifica. Şovăi, apoi porni încet înapoi către tunelul din care venise.   —  Stai puţin, spuse Von der Stadt când tovarăşul lui urcase deja un sfert de zid. Hai să vedem ce e şi în direcţia opusă. Ciffonetto întoarse capul stângaci să-l privească, renunţă când văzu că nu poate, apoi sări jos. Păru nemulţumit. —  Ar trebui să ne întoarcem. Am văzut destul. —  Tu ai vrut să explorăm şi locul ăsta de aici, îi răspunse celălalt scuturând din umeri. Aşa că hai să facem o treabă ca lumea. Poate că nu ne mai despart decât câţiva metri de încă una dintre descoperirile tale măreţe. —  Bine, acceptă Ciffonetto, scoţându-şi lanterna din curea, unde o vârâse când încercase să se urce pe zid. Poate ai dreptate. Ar fi trist să-l aducem pe Nagel aici şi să dea el peste ceva ce nouă ne-a scăpat. Von der Stadt îl aprobă din cap. Razele lanternelor se împle­tiră şi cei doi porniră repede către gura adâncă şi întunecoasă a tunelului.   Se apropiau. Frica şi nehotărârea i se învălmăşeau printre gânduri. Se lipi de zid. Se dădu înapoi, repede şi fără zgomot. Trebuie să stea departe de foc până hotărăşte ce să facă. Însă după primul colţ, tunelul se întindea lung şi drept. Greel se mişcă repede. Dar nu destul de repede. Şi, imprudent, avu ochii larg deschişi când focul apăru dintr-odată, izbitor. Îl usturau ochii. Chiţăi de durere şi se azvârli la pământ. Focul nu voia să plece. Îl vedea cum dansează, schimbând înspăimântător culorile, chiar prin pleoapele lăsate. Se forţă să se controleze. Se afla încă la distanţă de ei. Avea încă arma. Întinse mâna spre H’ssig, lângă el. Şobolanul fără ochi îl va ajuta din nou să vadă. Cu ochii tot închişi, începu să se târască înapoi, departe de foc. H’ssig rămase pe loc.   —  Ce naiba a fost asta? Întrebarea şoptită a lui Von der Stadt atârnă în aer o clipă. Împietri chiar pe locul în care cotise. Lângă el, Ciffonetto înţepenise şi el la auzul zgomotului. Omul de ştiinţă păru nedumerit. —  Nu ştiu. Ceva... ciudat. Mi s-a părut că-i un animal care suferă. Un fel de ţipăt. Dar parcă cine ţipa se străduia să nu fie auzit. Plimbă lanterna încolo şi încoace, desenând fâşii de lumină pe catifeaua întunericului, dar nu zări nimic. Von der Stadt o îndreptă pe a lui drept în faţă, fără să se mişte. —  Nu-mi place, zise el, cuprins de îndoială. S-o fi găsind ci­neva acolo, jos, dar nu înseamnă că e şi prietenos. Mută lanterna în stânga şi scoase pistolul. —  Hai să vedem, adăugă el. Ciffonetto se încruntă, dar nu mai zise nimic. Îşi văzură de drum mai departe.   Erau mari şi se mişcau repede. Copleşit de disperare, Greel îşi dădu seama că-l vor prinde. Hotărâseră deja în locul lui. Dar poate că aşa trebuia să se întâmple. Erau oameni. Ase­menea Bătrânilor. Îi vor ajuta pe Oameni în lupta împotriva creaturilor-vierme. Va începe o nouă eră. Vremea fricii va trece. Groaza se va stinge. Gloria străveche de care vorbesc poveştile se va întoarce şi Oamenii vor construi, încă o dată, culoare largi şi tuneluri solide. Da. Hotărâseră în locul lui, dar luaseră hotărârea cea bună. Singura. Omul trebuie să se întâlnească cu omul şi amândoi vor ţine piept creaturilor-vierme. Ţinu ochii închişi, dar se ridică în picioare. Şi începu să vorbească.   Se opriră din nou, cu picioarele în aer. De data asta nu mai auziră un ţipăt înăbuşit, ci un sunet moale, un fel de şuierat, prea clar să-l confunde cu altceva. Cele două lanterne fluturară în toate părţile preţ de câteva secunde. Una dintre ele înţepeni. Cealaltă şovăi, apoi împietri şi ea. Împreună, dădură la iveală un iaz luminos la capătul îndepărtat al tunelului. Şi în mijlocul lui stătea... ce? —  Dumnezeule, vorbi Von der Stadt. Cliff, spune-mi repede ce e, înainte să trag. —  Nu trage. Nu se mişcă. —  Dar... ce e? —  Nu ştiu. Glasul savantului tremură straniu, nesigur. Fiinţa din iazul de lumină era scundă, nu cu mult peste un metru. Scundă şi dezgustătoare. Aducea vag cu un om, dar avea membre disproporţionate, mâini şi picioare strâmbe, groteşti. Iar pielea, pielea avea un aspect scârbos, de larvă. Cel mai urât era însă capul. Mare, mult prea mare faţă de corp, cu toate acestea, nasul şi gura de-abia se ghiceau. Parcă nu avea decât ochi. Doi ochi mari, imenşi, hidoşi, ascunşi acum sub pleoapele de piele albă ca moartea. Von der Stadt înmărmurise, dar pe Ciffonetto înfăţişarea creaturii îl zgudui. Totuşi el vorbi cel dintâi: —  Priveşte, rosti cu glas încet. Uită-te în palma ei. Cred... cred că-i o unealtă. Tăcere. Lungă, apăsătoare. Apoi din nou vocea lui Ciffo­netto, răguşită: —  Cred că e un om.   Greel ardea. Îl atacase focul. Ochii îl dureau şi închişi. Ştia ce oroare îl pândea dacă i-ar fi deschis. Îl atacase focul. Pielea îl gâdila şi-l durea. Din ce în ce mai tare. Totuşi, rămase neclintit. Era cercetaş. Avea o datorie de înde­plinit. Răbdă, în timp ce mintea lui se împreuna cu a celor doi. Şi acolo, în mintea lor, descoperi teama, dar o teamă con­trolată, îşi văzu propria imagine prin ochii lor, distorsionată, înceţoşată. Gustă groaza şi repulsia care se războiau într-unul dintre ei. Şi repulsia pură care-l tulbura pe celălalt. Se înfurie, dar se stăpâni. Trebuie să ajungă la ei. Trebuie să-i conducă la Oameni. Erau orbi şi schilodiţi şi nu-şi puteau înfrâna sentimentele, dar dacă ar înţelege, ar ajuta. Da. Nu se clinti. Aşteptă. Îl ustura pielea, dar aşteptă.   —  Aia, vorbi Von der Stadt. Chestia aia e un om? Ciffonetto dădu afirmativ din cap. —  Trebuie să fie. Are unelte. A vorbit. Avu o scurtă ezitare. —  Dar... Doamne, nu mi-am închipuit niciodată aşa ceva. Tunelurile. Bezna. De sute de ani, numai beznă. Nu mi-ar fi trecut prin cap. Atâta evoluţie în aşa de puţin timp. —  Un om? îşi exprimă Von der Stadt iarăşi îndoiala. Eşti nebun. Nici un om nu poate ajunge aşa. Celălalt nici nu-l auzi. —  Ar fi trebuit să-mi dau seama, bolborosi. Ar fi trebuit să bănuiesc. Radiaţiile, bineînţeles. Accelerează mutaţiile. Durată de viaţă mai scurtă, probabil. Ai avut dreptate. Oamenii nu pot trăi cu gângănii şi ciuperci. Nu oamenii ca noi. Aşa că s-au adap­tat. S-au adaptat la întuneric şi la tuneluri. A... tresări. Ochii, continuă el, apoi stinse lanterna şi pereţii parcă se înclinară spre ei. Probabil că sunt sensibili. Îi facem rău. Abate-ţi lanterna. Tovarăşul lui îi aruncă o privire piezişă. —  E destul de întuneric şi aşa. Dar îl ascultă. Raza de lumină îşi schimbă direcţia. —  Istorie, spuse Ciffonetto. Un moment care va dăinui prin... Nu apucă să-şi termine propoziţia. Von der Stadt era ten­sionat, cu nervii la limită. Când mută lanterna de pe fiinţa din tunel, surprinse o mişcare scurtă prin întuneric. O deplasă înainte şi înapoi, văzu din nou mişcarea şi fixă raza pe şine. Anterior, fusese gata să tragă, dar ezitase, pentru că fiinţa care aducea a om stătuse nemişcată, dubioasă. Aceasta de acum nu stătea pe loc. Chiţăia şi mişuna. Şi nici nu era necunoscută. De data asta, nu mai ezită. Se auzi un răcnet, urmă o licărire. Apoi încă una. —  L-am nimerit. Un afurisit de şobolan.   Şi Greel ţipă. După usturimea insuportabilă, urmase o clipă de uşurare. Dar numai una. Pe urmă, brusc, îl cotropi suferinţa. Val după val după val. Îl răvăşi, îi strivi gândurile despre oamenii-foc, le strivi teama din mintea lui, îi strivi mânia. H’ssig era mort. Fratele-de-spirit murise. Oamenii-foc îl omorâseră. Urlă de furie amestecată cu durere. Ţâşni în faţă şi ridică suliţa. Deschise ochii. O scânteiere scurtă, apoi iarăşi durere şi orbire. Dar scânteierea îi fu de ajuns. Lovi. O dată şi încă o dată. Sălba­tic, turbat, lovitură după lovitură, înţepătură după înţepătură. Pe urmă, din nou, universul se înroşi de durere şi auzi a doua oară zgomotul care adusese moartea lui H’ssig. Se pomeni trântit la pământ şi deschise ochii. Foc, era foc peste tot. Dar nu ţinu mult. Numai puţin. Imediat lumea se întunecă la loc pentru Greel al Oamenilor.   Pistolul încă fumega. Mâna tot nu se mişca. Dar Von der Stadt, cu gura căscată, se holba când la creatura care explodase în tunel, când la sângele care i se scurgea pe uniformă. După aceea scăpă arma şi-şi duse mâinile în jurul stomacului, în jurul rănilor. Ridică degetele pline de sânge şi se uită mirat la ele, apoi la Ciffonetto. —  Şobolanul, îi spuse cu durere în voce. N-am făcut decât să împuşc un şobolan. Urmărea creatura. De ce, Cliff... Se prăbuşi. Căzu cu un bufnet. Lanterna clipi de câteva ori şi se stinse. Bâjbâială prelungă în beznă. În cele din urmă, lanterna ce­luilalt se aprinse şi savantul, palid ca moartea, îngenunche lângă tovarăşul său. —  Von, rosti el, scuturându-l de uniformă. Eşti teafăr? Rupse materialul şi văzu carnea sfâşiată. —  Nici măcar nu l-am văzut venind, bolborosea Von der Stadt. Am abătut lanterna, cum mi-ai zis. De ce? N-aveam de gând să-l împuşc. Nu dacă era om. Am împuşcat un şobolan. Un ne­norocit de şobolan. Îl urmărea. Paralizat, Ciffonetto înclină afirmativ din cap. —  N-a fost vina ta. Probabil că l-ai speriat. Dar acum ai nevoie de îngrijire. Te-a rănit grav. Crezi că poţi să ajungi până în tabără? Nu mai aşteptă răspunsul. Vârî braţul sub al lui, îl ridică în picioare şi începu să-l care în jos prin tunel, rugându-se să ajungă la peron. —  N-am făcut decât să împuşc un şobolan, repeta întruna Von der Stadt, cu glas uluit. —  Nu te îngrijora. N-are importanţă. O să găsim alţi oameni. O să scotocim în tot sistemul metroului dacă va fi nevoie. O să-i găsim. —  Numai un şobolan. Numai un şobolan. Ajunseră pe peron. Îl lăsă la pământ. —  Nu pot să urc şi să te car şi pe tine. Va trebui să te las aici. Mă duc după ajutor. Se îndreptă de spate şi-şi agăţă lanterna de curea. —  Numai un şobolan, repetă Von der Stadt. —  Calmează-te. Chiar dacă n-o să-i găsim, n-am pierdut nimic. Sunt, evident, nişte suboameni. Poate au fost ca noi, cândva. Dar acum nu mai sunt. Au degenerat. Oricum, n-am avea ce învăţa de la ei. Dar celălalt nu mai asculta şi nu mai auzea nimic. Stătea pur şi simplu proptit de perete, cu braţele strânse în jurul stomacului, simţind cum i se scurge sângele printre degete, bolborosind la nesfârşit aceleaşi cuvinte. Ciffonetto se întoarse cu faţa la perete. Câţiva metri, până la peron, apoi liftul vechi şi ruginit, ruinele din subsol şi lumina zilei. Trebuia să se grăbească. Von der Stadt nu avea să reziste mult. Apucă piatra, se trase în sus şi se agăţă de zid disperat, cu mâna liberă pipăind după un punct de sprijin. Încă un efort, mai sus. Aproape că ajunse, aproape că atinse peronul, când muşchii lui de creatură lunară, flasci, cedară. Un spasm brusc şi mâna îi alunecă. Cealaltă nu reuşi să-i susţină greutatea. Căzu. Pe lanternă. Întunericul nu era cel cu care se obişnuise, ci mai dens, mai de nepătruns. Îşi stăpâni urletul. Când încercă să se ridice, îi dădu drumul. Nu numai lanterna se sparse în căzătură. Ecoul urletului răsună repetat în tunelul lung şi negru, pe care nu-l vedea. Trecu multă vreme până se stinse. Când, în cele din urmă, nu-l mai auzi, urlă încă o dată. Şi încă o dată. Într-un sfârşit, răguşit, se opri. —  Von, întrebă el, Von, mă auzi? Nu primi nici un răspuns. Repetă întrebarea. Să vorbească. Trebuie să vorbească întruna, ca să nu-şi piardă minţile. În bezna din jur, ghici mişcări uşoare la câţiva metri de el. Von der Stadt chicoti, cu mintea rătăcită în capătul celălalt al infinitului. —  N-a fost decât un şobolan. Un şobolan. Tăcere. Apoi glasul moale al lui Ciffonetto: —  Da, Von, da. —  N-a fost decât un şobolan. —  N-a fost decât un şobolan. —  N-a fost decât un şobolan.     SFÂRŞIT

Razboinicii de George R.R. Martin volumul 2 VULTURUL ŞI IEPURELE   Steven Saylor   Traducere din limba engleză:  Mihai-Dan Pavelescu   Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts şi răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu iscusinţă, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies şi The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder şi A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărţi de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? şi un uriaş roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăieşte în Berkeley, statul California. În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecinţele unei victorii devastatoare şi ale unei cuce­riri încă şi mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... şi de inteligent.             I Romanii ne-au silit să stăm în şir, cu încheieturile braţelor legate la spate. Am fost prinşi laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor. Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am ştiut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roşie şi neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul şi gura şi sfârşea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a îngheţat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohoteşte de propria-i durere şi se bucură de suferinţa altora, care nu ştie ce înseamnă mila sau remuşcarea. Faţa rece şi împie­trită a unui roman vânător de sclavi. Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, şi nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supravieţuitori, grupuri de fugari, bărbaţi, femei şi copii, eram prost hrăniţi şi prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântaţi în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi în bătălii. Ţinta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate şi urma să fim adunaţi şi vânduţi ca sclavi. Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latineşti, graiul aspru şi urât al cuceritorilor noştri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina şi Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii măreţe purtate pe mare şi cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania, Italia şi Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistiţiu, Cato îşi făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului roman şi toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!” Cato murise fără să-şi vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morţii sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coşmarurile, nu mai exista. Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat ţărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat şi pe mare. Au ocu­pat portul măreţ. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de şase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supravieţuitori au fost adunaţi ca să fie vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Câştigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroşite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei. Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­ţioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldaţii romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani şi încărcate pe corăbii de negoţ. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile şi furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoşilor noştri – au fost azvârlite pe ruguri. Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noştri dramaturgi, poeţi şi filozofi, discursurile şi memoriile lui Hannibal şi ale tatălui său, Hamilcar, ca şi ale tuturor conducătorilor noştri, istoriile despre regina Dido şi corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenuşă. Zeii şi zeiţele Cartaginei au fost smulşi de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix şi lapislazuli, au fost culeşi de pe cioburi. Statuile din aur şi din argint au fost topite şi turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduieşte pe bol­navi – toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi. Zidurile au fost dărâmate şi cetatea a fost rasă de pe faţa pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generaţie. Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, şi în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case şi din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi şi prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obişnuiţi, ci soldaţi lăsaţi la vatră, care fuseseră spe­cial antrenaţi pentru a-i urmări şi captura pe sclavii evadaţi. De aceea, Fabius şi ceilalţi purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.   Stăteam goi puşcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui ţanc din gresie. De pe vârful ţancului acela zărisem de dimineaţă apropierea romanilor şi dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri şi cu puterea şi agilitatea de a se căţăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate şi singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă. — Vor veni! şuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruţători. Ei ştiu că nomazii deşertului refuză să ne ajute. Şi ştiu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeţi niciodată că suntem în siguranţă. Să nu speraţi nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni. Şi aşa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre miază­noapte şi căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un şir de torţe mişcându-se prin vale ca un şarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună şi romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă. Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, aşa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluşi nimic. Tăceam şi mă uitam. Zorile sosiseră iute. Un colţ de soare scânteiase peste pis­curile zdrenţuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii. Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho şi ceilalţi se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceştia aveau s-o treacă şi să ajungă la ei. Matho şi ceilalţi şi-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut şi călăreţul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură uşoară şi nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea şi în nesiguranţa luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe faţă. Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca nişte furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăştiindu-se şi le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă. Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele şi genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal preţios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din metal pe care le aveam. — Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! şuierase el. Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice şi strigătele de răz­boi ale romanilor. — Dar femeile, copiii..., îngăimasem. — S-a terminat, spusese Matho. Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peş­teră măricică, în care dormeau bătrânii şi femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele şi copiii fuseseră trimişi să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalţi se ascundeau în grotă. Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleşit în câteva mi­nute. Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinşi de disperare. Chiar şi aşa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie şi teroare. Unii dintre noi fuseseră loviţi de măciuci şi doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinşi ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călăreţul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalţi şi m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul şi am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite şi, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase şi se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roşu şi fierbinte. Călăreţul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe faţă părul blond şi nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători. A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.   Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliţi să ne sculăm şi am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf şi de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca şi micile noastre provizii de alimente şi haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului. Romanii erau călări pe caii lor, destinşi acum, râzând şi făcând glume între ei, totuşi, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau suliţe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura co­tului şi ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliţei pe omul pe care-l păzea, înţepându-i pieptul sau beregata, şi rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleşitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulţi, poate că am fi avut şanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar şi dacă toţi cartaginezii fugari şi risipiţi prin deşert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinşi. Apoi romanii s-au retras şi, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol şi cu mâinile legate. Văzându-l aşa, mi-am plecat ochii de ruşine. În felul acela am evitat să revăd şi chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre. A ajuns la capătul şirului şi s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător şi aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât. — Douăzeci şi cinci! a anunţat el. Douăzeci şi cinci de bărbaţi cartaginezi prinşi astăzi pentru gloria Romei! Romanii au răspuns, lovindu-şi suliţele de solul pietros şi răcnindu-i numele: — Fabius! Fabius! Fabius! Am înălţat ochii şi am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute faţa. — Tu! a strigat el. Am tresărit şi a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însă cu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho. — Tu pari să fii şeful, moşule. Fabius şi-a rotit lent încheietura mâinii, înfăşurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor. — Douăzeci şi cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie şi ni­ciun copil printre voi, iar tu eşti singurul cu barba sură. Unde sunt ceilalţi? Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă şi mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălţat din şirul de captivi. Fabius a rânjit, şi-a şters scuipatul de pe obraz şi l-a azvârlit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară. — Bine, moşule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un şef, iar noi n-avem ce face cu un moşneag bicisnic. S-a auzit un şuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârşâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ. În mijlocul ţipetelor şi gemetelor captivilor, am auzit o şoaptă în dreapta mea: — Acum începe. Vorbise Lino, cel care ştia rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată şi evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt şi palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care şi-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei. Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab şi murdar, gol ca şi acum, cu pielea băşicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani şi îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranţă când romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-şi că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii şi-au abătut mânia chiar şi asupra păstorilor şi fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deşert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulţi au fost ucişi. Restul, printre care şi Lino, au fost capturaţi. Dar în călătoria spre coastă el reuşise cumva să fugă şi ajunsese la noi. Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi. — Nu-i unul dintre ai noştri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva. Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până şi cei care susţinuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuşi, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat şi tăcut. Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou: — La fel ca data trecută. Acelaşi şef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea... Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul şirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors şi a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi. — Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supravieţui drumului. Doi romani au descălecat, l-au descătuşat pe rănit şi l-au îndepărtat. — Păcat, a comentat Fabius continuându-şi mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun. S-a oprit iarăşi. — Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru aşa ceva, nu merită îngrijirea şi hrana. Şi ăsta – îl vedeţi cum priveşte în gol şi-i curge saliva prin colţul buzelor? Un idiot, ceva obişnuit prin­tre cartaginezii ăştia care se împerechează între fraţi. Un parazit! Romanii i-au scos pe bărbaţi din şir, apoi au strâns lanţurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine. Cei scoşi din şir au fost duşi îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit. Fabius a mers mai departe în lungul şirului, până când umbra lui şi a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am muşcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălţat ochii. Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat. — Iar ăsta, a rostit el şi în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, laşilor, chiar dacă nu-i decât un băiat. A ridicat suliţa şi m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze şi să-mi dea sângele. — Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi nici măcar să scuipi, ca moşul? M-am uitat la el şi nu m-am clintit. Nu era bravură, deşi poate că aşa părea. Eram încremenit de frică. A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese şters. Lama a scli­pit în razele soarelui. — Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule. — Nu este Hercule, am izbutit să şoptesc, ci Melkart! El a hohotit. — Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţe­legi? Toţi zeii tăi au plecat şi nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule şi acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaşte de acum şi până la sfârşitul sfârşitului. Zeii noştri au fost mai puternici decât ai voştri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu eşti în pielea goală şi-n lanţuri. Trupul îmi tremura şi m-am învăpăiat la faţă. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-şi brusc calul după numai câţiva paşi. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt. — M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine. A început să tremure, cu atâta violenţă, încât am simţit vi­braţiile prin lanţul greu care ne lega grumajii. — M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel... Fabius a mai scos doi captivi din şir, apoi şi-a terminat in­specţia şi a revenit spre centru. — Şi acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut. Nu i-a răspuns nimeni. Şi-a ridicat suliţa şi a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din şir au tresărit, ridicându-se. — Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preţi­oasă decât voi toţi, laşi bicisnici! Unde le-aţi ascuns? Nimeni n-a vorbit. M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peştera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări şi-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în faţă peste spinarea calului şi şi-a încrucişat braţele. — Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va spune.   II   În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături şi au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alţii ne străjuiau. În timpul nopţii, pe rând, toţi am fost scoşi din cerc, duşi undeva, apoi readuşi. Când primul bărbat s-a întors, şi a fost luat al doilea, cineva a şoptit: — Ce ţi-au făcut? Le-ai spus? Apoi, un străjer l-a lovit cu suliţa pe cel care întrebase şi toţi am amuţit. Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur şi simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi. M-au dus peste coamă şi apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius îşi instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde. Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meşteşugite. Fabius însuşi era întins pe un culcuş şi nu mai purta arme şi echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ţinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit. — Aha, sfidătorul! A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, şi mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcuşului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul. — Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalţi: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător şi i-ai lichidat pe bicisnici, aşa că... ce mai vrei?”. Şi-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte şi m-a scui­pat în faţă. Vinul mi-a ars ochii. Glasul îi era dur şi rece, uşor împleticit de la vin. — Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine ştie ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta. — Eu nu sunt un sclav, am şoptit. El a râs. — Aşa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez şi eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii voştri sunt slabi. Nu puteţi rezista fără femeile şi copiii voştri. Cei care vă refugiaţi aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne şi pruncii. Ce fel de viaţă fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiţi recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până şi viaţa ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta jal­nică. Cum te numeşti, băiete? Am înghiţit un nod. Nu era uşor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej. — Hanso. Şi nu sunt un băiat. — Hanso, a repetat el şi a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineaţă în luptă şi mă-ntreb dacă prin vene nu-ţi curge şi sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniştii voştri din Spania. A fost mândru să împroaşte din sămânţa Fabius pentru a vă întări stirpea de laşi! Aş fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare. — Zici că nu eşti un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile? Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un şuier, apoi am simţit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un şarpe greu. Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, aşa cum se spune des­pre romani că-şi bat copiii. Durerea m-a paralizat. Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetişor şi re­petând aceeaşi întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, şi din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinşi mi-ar fi fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge şi nu voi ţipa, dar în scurtă vreme gura mea şi-a pierdut forma şi am început să icnesc. Fabius s-a aplecat înainte şi m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări. — Cu adevărat eşti puternic, a încuviinţat el. Aşa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile? M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, şi am izbutit un singur cuvânt: — Niciodată. Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colţul gurii. — Cum doreşti. Oricum nu contează. Ştim deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă şi le scot chiar acum din as­cunzătoare. Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit printre dinţii încleştaţi: — Cum? Cine ţi-a spus? Fabius a bătut din palme. — Apropie-te, vulturaşul meu. Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca şi Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare şi tremura. S-a ferit să mă privească în ochi. Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât şi m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aş fi sugrumat pe Lino atunci şi acolo. Aşa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-şi ridice mâna, să se şteargă, apoi a coborât braţul şi mi-am spus: ştie c-o merită. — Stăpâneşte-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veţi sta toată noaptea aproape unul de celălalt şi vă veţi putea rezolva neînţelegerile. Lino a ridicat privirea şi în ochi i-a apărut panica. — Nu! Mi-ai făgăduit! A ţipat şi s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit braţele la spate şi i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ şi ne-au îmbrâncit afară din cort. În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând. — Somn uşor, a strigat el. Mâine începe temptatio! Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torţelor şi umbrele proiectate de ele, ţipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile suliţelor şi răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în captivitate ultimii din poporul meu.   Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­paţi cu scoaterea noilor captivi din ascunziş. Puţinii care ne păzeau au devenit neatenţi şi au început să moţăie, încrezân­du-se în tăria lanţurilor noastre. Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări şi mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino şoptind: — Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi... L-am fulgerat cu privirea peste umăr. — Înţeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eşti un străin. Aşa ai fost dintotdeauna. Însă noi te-am primit când ai venit flămând şi gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho. Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin. După o vreme, Lino a vorbit din nou: — Îţi sângerează spatele. M-am întors către el şi m-am strâmbat de durere. — Şi al tău? am şuierat. Arată-mi rănile tale, Lino! A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt şi de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho şi la femei. — Şi ce dacă? Monstrul te-a biciuit şi pe tine. Ne-a biciuit pe toţi. Toţi cei de aici îşi pot arăta rănile. — Şi crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea? Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn. — Ce vrei să spui? am şoptit. — Ştiu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar ceilalţi? De ce crezi că sunt aşa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar cei mai mulţi sunt treji şi tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este ruşine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho. Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăşi, am vrut să-mi pot astupa urechile. — Aşa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă şi el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în aşa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi pentru vânzarea la licitaţie. M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toţi, numai Lino cunoştea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supravieţuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aş fi reuşit să învăţ de la el... şi, în acelaşi timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse. — Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat. Lino a suspinat. — Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem aşa, goi şi în lanţuri. Vor lega pur şi simplu mâinile femeilor şi ale copiilor şi ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei şi de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum mai scurt şi mai uşor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi prin valea lungă, până vom ajunge la coastă şi la galerele de sclavi care aşteaptă acolo. — De ce-i desparte pe bărbaţi de femei? — Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate şi de aceea vor merge pe o cale mai uşoară. Pe de altă parte, doreşte ca bărbaţii să fie testaţi şi căliţi. De aceea, ne va purta pe jos prin deşert. Cei care se vor prăbuşi vor fi lăsaţi să moară. Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenţi care vor preţui o avere pentru Fabius şi oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Aşa lucrează temptatio. A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru el şi pentru a-mi păstra glasul la fel de rece şi sec ca al lui. — Fabius ţi-a spus „vulturaşul lui”. Ce-nsemna asta? Lino a inspirat cu un şuierat ascuţit şi şi-a ascuns chipul în umbre. — A minţit când mi-a spus aşa. A spus-o doar din cruzime. Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul. — Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului şi că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele şi vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi prizo­nieri, ca să le întunece minţile şi cu teamă, şi cu speranţă. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se că-i bine hrănit şi îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate. A rămas tăcut. — Şi iepurele? Lino tăcea. — Iepurele, Lino? Spune-mi! — Soarta iepurelui va fi foarte diferită. Glasul i-a devenit surd şi fără viaţă. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înţeles. — Şi ultima dată, am şoptit, când Fabius ţi-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui. Nu mi-a răspuns. Am oftat. — Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile. Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri. — Totuşi, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada. A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl puteam înţelege. — Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă şirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt şi m-a re­cunoscut, atunci şi-a ales iepurele. — Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul? Lino şi-a ridicat faţa în lumina focului. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înţelesesem.  

Razboinicii George R.R. Martin volumul 1 INTRODUCERE POVESTI DE PE SUPORTUL ROTATIV   George R.R. Martin   Traducerea: Marian Truţă     Pe vremea când eram puşti, în Bayonne, New Jersey, nu exis­tau librării. Asta nu înseamnă că nu erau alte locuri de unde să poţi cumpăra cărţi. Erau sumedenie de magazine din care puteai să iei o carte dacă-ţi doreai doar o ediţie broşată. (În caz că preferai copertele cartonate, puteai lua autobuzul până la New York). Majoritatea acestor locuri erau ceea ce noi numeam pe atunci „bombonerii”, dar batoanele Her­shey şi Milky Ways ori bomboanele de un ban erau exact cele care se vindeau cel mai puţin. Bomboneriile erau diferite între ele. Unele ofereau produse de băcănie, altele nu. Unele aveau sifon la dozator, altele nu. Într-unele găseai dimineaţa produse proaspete de brutărie şi sandvişuri delicioase cât era ziua de lungă, pe când în altele aveau pistoale cu apă, cercuri din lemn şi bile din cauciuc... Dar toate vin­deau ziare, reviste, benzi desenate şi cărţi broşate. Pe când copilăream în mahalalele din Bayonne, bomboneria din cartierul meu se afla la intersecţia dintre First Street şi Kelly Parkway, peste drum de strâmtoarea Kill Van Kull. „Raionul pentru cărţi” con­sta dintr-un suport rotativ mai înalt decât mine, făcut din sârmă, am­plasat chiar lângă rafturile cu benzi desenate... o aşezare perfectă pentru mine din clipa în care lecturile mele au trecut dincolo de lumea cărţi­lor amuzante. Aveam o alocaţie de un dolar pe săptămână, iar încer­cările de a împărţi acel dolar între o bandă desenată de zece cenţi (s-a ales praful de bugetul meu, când preţul lor a crescut la doisprezece cenţi), o carte de treizeci şi cinci de cenţi, o acadea sau două, uneori un sfert de malţ sau îngheţată cu sifon şi, rar, un joc de Skee-Ball la Uncle Milty’s mă puneau mereu în faţa celor mai chinuitoare deci­zii. Dar mi-au şlefuit la maxim abilităţile matematice... Rafturile cu benzi desenate şi suportul rotativ pentru cărţi aveau mai multe în comun decât simpla lor alăturare. Nici rafturile şi nici suportul nu recunoşteau existenţa genurilor. Pe-atunci, supereroii încă nu erau aşa răspândiţi ca în zilele noastre. Fireşte, îi aveam pe Superman, Batman şi JLA, cărora li s-au adăugat mai târziu Spider-Man şi Fantastic Four. Existau, în schimb, tot soiul de alte benzi desenate: de război, poliţiste, western, de dragoste, dar şi hibrizi ciudaţi de genul Turok, Fiul Pietrei, în care indienii întâlnesc dinozauri şi-i nu­mesc honkers. Pentru amuzament îi aveai pe Archie, Betty, Veronica şi pe Cosmo, marţianul vesel. Copiii îi aveau pe Casper, fantoma prie­tenoasă şi pe Baby Huey (dar eu eram mult prea sofisticat pentru aşa ceva). Îl aveai pe Cari Barks, care desena Donald Duck şi Unchiul Scrooge. Aveai benzi desenate „tunate”, benzi desenate despre manechine com­plet dezbrăcate şi, desigur, seria Classic Illustrated ale cărei adaptări literare au reprezentat primele mele contacte cu toţi scriitorii, de la Robert Louis Stevenson la Herman Melville. Şi toate aceste benzi de­senate se găseau într-o deplină devălmăşie. La fel stăteau lucrurile şi în cazul cărţilor de pe suportul rotativ. Era un singur suport de acest fel şi avea atâtea „buzunare”, încât în niciunul dintre ele nu erau vreodată mai mult de unul-două exemplare dintr-un titlu. Am fost fan science-fiction de când un prieten de-al mamei mi-a dat, într-un an, de Crăciun, un exemplar din romanul lui Robert A. Heinlein, Have Space Suit - Will Travel (şi care, pen­tru aproape un deceniu, a fost singura carte cu coperte cartonate pe care am avut-o), aşa că eram mereu în căutare de romane de Heinlein sau de alte SF-uri, dar, cum toate cărţile erau amestecate, nu puteam să găsesc ce-mi doream decât dacă mă apucam să cotrobăi prin toate buzunarele suportului rotativ. Uneori mă aşezam în genunchi ca să pot să verific şi titlurile aflate la nivelul podelei. Pe atunci cărţile broşate erau mai subţiri, aşa că fiecare buzunar putea cuprinde patru sau cinci volume diferite. Puteai găsi un titlu SF în format Ace Double, împreu­nat cu o ediţie de masă a Fraţilor Karamazov, făcute la rândul lor sendviş de un roman lacrimogen şi de ultimele isprăvi ale lui Mike Hammer. Dorothy Parker şi Dorothy Sayers împărţeau acelaşi raft cu Ralph Ellison şi Salinger. Westernurile lui Max Brand se frecau de romanele Barbarei Cartland (Barbara ar fi murit, dacă ar fi ştiut). A. E. van Vogt, P. G. Wodehouse şi H. P. Lovecraft se înghesuiau împreună cu F. Scott Fitzgerald. Suspans, western, gotic, poveşti cu stafii, literatura engleză clasică, literatura contemporană şi, fireşte, SF, fantasy şi horror - le puteai găsi pe toate în acel suport rotativ dintr-o mică bombonerie aflată la colţul străzilor First Street şi Kelly Parkway. Privind înapoi, de la o distanţă de aproape jumătate de secol, ob­serv că suportul acela rotativ a avut un impact profund asupra deve­nirii mele ca scriitor. Toţi scriitorii sunt mai întâi cititori şi toţi scriem genul de cărţi pe care am vrea să le citim. Am început iubind SF-ul şi încă îl mai iubesc... dar, inevitabil, scormonind printre toate cărţile acelea m-am trezit interesat şi de alte genuri. Am început să citesc lite­ratură horror atunci când mi-a atras atenţia o copertă cu imaginea lui Boris Karloff. Robert E. Howard şi L. Sprague de Camp m-au nără­vit la literatura fantasy, exact la timp pentru J.R.R. Tolkien cu Stă­pânul inelelor. Epopeile istorice ale lui Dumas şi Thomas B. Costain înfăţişau, tot lupte cu săbiile, aşa că am început curând să citesc şi acest gen, ceea ce m-a condus la alte perioade istorice şi la alţi autori. Când i-am descoperit pe rafturile suportului pe Charles Dickens, Mark Twain şi Rudyard Kipling, i-am luat ca să citesc textele originale ale unora dintre povestirile mele favorite şi să văd cât sunt de diferite faţă de versiunile din Classics Illustrated. Unele dintre cărţile de sus­pans descoperite pe rafturi aveau coperte atât de lascive, încât a tre­buit să le strecor pe furiş în casă şi să le citesc doar când nu mă vedea mama. Ian Fleming şi James Bond m-au introdus în lumea thrilleru­lui şi a romanelor de spionaj, iar Jack Schaefer m-a introdus în lumea westernului. (Bine - trebuie să mărturisesc - n-am ajuns niciodată la romanele de dragoste sau la cele lacrimogene). Fireşte, ştiam care era diferenţa dintre space opera şi un roman poliţist dur sau un roman istoric, dar nu mi-a păsat niciodată de aceste diferenţe. Îmi părea, atunci, ca şi acum, că există poveşti bune şi poveşti proaste şi era singura deosebire care conta cu adevărat. Punctul de vedere nu mi s-a schimbat prea mult în ultima jumă­tate de secol, dar în lumea editorilor şi a vânzătorilor de carte cu sigu­ranţă s-a modificat. N-am nici-o îndoială că încă mai există câteva suporturi rotative pe undeva, prin lume, cu toate volumele în devăl­măşie, dar în zilele noastre majoritatea oamenilor îşi cumpără cărţile prin lanţurile de supermagazine, acolo unde genul este rege. Litera­tura SF şi fantasy acolo, suspansul dincoace, romanele de dragoste în spate, bestsellerurile în faţă. Fără amestecuri, vă rog să staţi fiecare la locul vostru! Acum, pentru că aşa numitul „roman epic” a devenit el însuşi un gen, există o secţiune numită „Literatură”. Cărţile pen­tru copii şi cele pentru adolescenţi au fost separate. Pentru vânzare presupun că e bine. Că e convenabil. E simplu să descoperi cărţile din genul care-ţi place. Nimeni nu trebuie să se lase în genunchi în speranţa că, în spatele unui volum intitulat Cum să câştigi prietenii şi cum să influenţezi oamenii, va descoperi Big Pla­net a lui Jack Vance. Dar am sentimentul că nu-i bine pentru cititori. Şi, categoric, nu-i bine pentru scriitori. Cărţile ar trebui să ne deschidă uşi, să ne poarte în locuri în care n-am mai fost niciodată, să ne lărgească orizonturile şi felul în care vedem lumea. Limitarea lecturilor la un singur gen zădărniceşte totul. Ne limitează, ne face mai mici. Totuşi, zidurile genurilor sunt din ce în ce mai solide. În decur­sul carierei mele, am scris science-fiction, fantasy şi horror şi, câteo­dată, am creat nişte hibrizi care aveau câte ceva din fiecare, uneori elemente de roman de suspans amestecate cu elemente de roman epic. Tinerii scriitori, care sunt acum la început de carieră, sunt descura­jaţi în mod programatic de editori şi edituri să procedeze la fel. Noi­lor fantezişti li se spune că trebuie să adopte un pseudonim, dacă vor să scrie un roman science-fiction... şi Dumnezeu să-i aibă în pază, dacă vor să încerce unul de suspans. Totul, pentru a optimiza vânzările şi presupun că şi ajută... Eu sunt de părere că aşa ceva e un spanac şi-l dau dracului. N-o fi avut Bayonne librării pe când eram copil, dar a avut o mul­ţime de pizzerii şi cea mai bună pizza din lume mi se pare şi acum una preparată într-o patiserie din Bayonne. Nu-i de mirare că e una din­tre mâncărurile mele preferate. Dar asta nu înseamnă că vreau să mănânc pizza în fiecare zi şi să dau deoparte orice alt fel de mâncare. Ce v-am spus are legătură cu cartea pe care o ţineţi acum în mâini. Astăzi sunt cunoscut mai degrabă ca autor de fantasy, dar Război­nicii nu-i tocmai o antologie de fantasy... deşi, are o doză bună de fantasy în ea. Gardner Dozois, coeditor al acestei antologii, a editat o revistă de SF timp de două decenii. Dar despre Războinicii nu s-ar putea spune nici că-i tocmai o antologie de science-fiction, deşi are câteva povestiri SF la fel de bune precum cele din Analog sau Asi­mov’s. Războinicii conţine şi un western, câteva povestiri de suspans, o mulţime de ficţiuni istorice, ceva mainstream şi vreo două poves­tioare pe care nici nu mă gândesc să le etichetez. Războinicii este suportul nostru rotativ. Oamenii au vorbit despre războinici de când au început să spună poveşti. De pe vremea când Homer cânta mânia lui Ahile şi când sume­rienii au scris Epopeea lui Ghilgameş, ne-au fascinat războinicii, soldaţii şi luptătorii. Ei sunt prezenţi în toate culturile, în tradiţiile literare şi în fiecare gen. Pe frontul de vest nimic nou, De aici în eternitate, Semnul roşu al curajului - toate acestea fac parte din canoanele noastre lite­rare, sunt învăţate la şcoală în întreaga ţară sau în lume. Fantasy-ul a oferit războinici memorabili precum Conan Barbarul, Elric de Mel­nibone şi Aragorn, fiul lui Arathorn. SF-ul ne oferă imagini ale răz­boaielor şi războinicilor din viitor în cărţi precum Infanteria stelară a lui Robert A. Heinlein sau Războiul etern a lui Joe W. Haldeman, ori în epopeile spaţiale ale lui David Weber, Lois McMaster Bujold şi Walter Jon Williams. Pistolarul din westernurile clasice este un răz­boinic. Genul poliţist a creat un arhetip al războinicului urban, fie acesta poliţistul, asasinul plătit, şmecherul sau detectivul particular care se preumblă pe străzile sordide din prozele lui Chandler sau Ham­mett. Femeile războinice, copiii soldaţi, luptătorii de pe terenurile de fotbal, hoplitul grec şi legionarul roman, vikingii, muşchetarii, cruciaţii, soldatul din al Doilea Război Mondial sau din Vietnam... toţi aceştia sunt războinici şi pe mulţi dintre ei îi veţi găsi între pagi­nile cărţii de faţă. Autorii din această antologie sunt vedete cu premii sau bestseller­uri la activ, reprezentând o mulţime de edituri şi genuri diferite. Fie­căruia i s-a cerut acelaşi lucru - o poveste despre un războinic. Unii au ales să scrie proze care ţin de genul în care sunt consacraţi. Alţii au hotărât să încerce să scrie altfel. În aceste pagini veţi descoperi războinici de toate formele, mărimile şi culorile, din toate perioa­dele istorice, de ieri, de azi sau de mâine şi din lumi care nu au fost nicicând. Unele poveşti vă vor întrista, altele vă vor înveseli, multe dintre ele vă vor ţine cu sufletul la gură. Dar nu veţi şti care, ce şi cum, pentru că Gardner şi eu le-am ames­tecat pe toate, în spiritul vechilor suporturi rotative de cărţi. Aici nu există o secţiune de SF, nu există rafturi rezervate poveştilor isto­rice sau de dragoste, nu există pereţi despărţitori sau etichete de vreun fel. Există doar poveşti. Unele scrise de autorii voştri preferaţi (spe­răm), altele scrise de autori despre care, poate, n-aţi auzit (încă). Nădăj­duim ca, atunci când veţi termina cartea, o parte din autorii din ultima categorie să fie trecuţi la prima categorie. Aşadar, rotiţi suportul de cărţi şi daţi pagina. Avem câteva poveşti să vă spunem...         REGELE NORVEGIEI   Cecelia Holland   Traducere din limba engleză: Marian Trută   Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate şi respectate autoare de romane istorice, comparată de mulţi cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane isto­rice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris şi binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la pre­miul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer şi Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acţiune se petrece în Imperiul Bizantin. În povestea violentă şi sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că ştiţi să vâsliţi), a cărei miză este mult peste aşteptările celor care iau parte la ea...       I   Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împo­triva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi pro­misese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-şi cumpere pacea cu o corabie plină cu ar­gint. Conn primise foarte prost acest lucru. — Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat. Sweyn se trase furios de mustaţa lui cea lungă. Ochii îi scăpărau. — N-am uitat. Va veni vremea şi pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor. — Aşa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie şi în iubitor de pungă. Se răsuci pe călcâie şi, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoţea pretu­tindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă. — Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn. — Şi pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef. — Nu ştiu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.   În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn şi Raef, dar şi două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson şi Bui Malacul. Raef se aşeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui. Conn îi era alături. Părul său negru şi cârlionţat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Joms­vikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi ştia curiozitatea. Auziseră multe despre tovărăşia Jomsvikingilor, despre cetăţile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dis­puşi s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători şi că toate lucrurile le ţineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi şi bur­duhănosul Bui nu erau mai degrabă nişte soli decât căpetenii. Nu purtau veşminte scumpe, precum mătăsurile şi blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit şi lung. — Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri şi mândri. Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De par­tea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn şi ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pişatul de urs, iar sclavi cu urcioare um­blau pe la mese şi umpleau pocalele, chiar şi pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse şi îşi întoarse cupa goală cu gura în jos. După ce terminară de mâncat şi se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare şi înălţă pocalul, invocându-i şi ono­rându-i pe Thor şi pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură iso­nul şi băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis. — Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jură­minte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre. Ţinu cupa ridicată să-i fie umplută. — Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei! Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau în aer şi mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn. — Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe şi Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se. — Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sper­jur şi un trădător. Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoţ şi mincinos. În acest timp, scla­vii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură şi roşu la faţă, Sigvaldi îşi ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră: — De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împo­triva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Şi nu voi renunţa până nu am să-l văd înfrânt. Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de cei care şedeau la mese, mulţi dintre ei Jomsvikingi, dar şi de mulţi alţii care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn. — Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia? Aruncă o căutătură piezişă la Conn, la masa de jos. — Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi şi Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte şi făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pri­dideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică. Raef îşi ţinu, îngrijorat, respiraţia. În sală se auzeau doar şoapte. Conn îşi ridică pocalul. — Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în faţă şi să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei. Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură. Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurămân­tul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăşi într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau şi-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obţinuseră mai mult decât şi-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.   În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe care dormise în sala cea mare şi ieşi în curte să se uşureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-şi aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o faţă radioasă. — Ei bine, tună el, parcă am promis nişte lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bu­curos că eşti cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Joms­viking adevărat. Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sig­valdi se urni din loc. — Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, şi pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupţi. Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieşiseră la soare. Raef stătea în pragul uşii de la sală. Conn se apropie de el. — Ce am jurat aseară? Chipul prelung şi familiar al vărului său era lipsit de expresie. — Ai spus că vei merge cu ei şi ai să-l provoci pe Ducele Hakon faţă în faţă şi n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei. Uluit, Conn scoase un scâncet. — Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i aşa? — Aşa aş zice şi eu, răspunse Raef. — Dacă-i pe-aşa, atunci, să mergem.   II   Şi astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Nor­vegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogăţiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspân­deau în lungul vreunui fiord, lăsându-şi oamenii să atace şi să jefuiască fermele din ţinut. Orice lucru capturat şi care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie tri­miteau către Jomsberg. Câteva corăbii burduşite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri. Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule şi coastă, jefuind ţărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nop­ţile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oameni­lor. În jurul lor, dincolo de pajiştile de pe ţărmuri, ţinutul se ridica în şiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieşit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori şi bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcţia spre nord-est, ata­când tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.   III   Pe Conn îl dureau muşchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-şi membrele dureroase. Soarele arăta ca o băşică mare şi porto­calie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui şi abia dacă era tivit cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată se vălurea pe ţărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monştri care se odihneau, zări preţ de o clipă un rechin. În lumina arămie a asfinţitului leneş, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori peşti la proţap sau în frigări îşi lăsau grăsimea să picure şi să explodeze pe cărbunii încinşi şi câte un om şedea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un şuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei şi se îndreptă spre el. Căpetenia Jomsvikingilor şedea pe o buturugă mare, cu pi­cioarele întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apro­piat, şi-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi şi lui Conn. Acesta o luă şi bău. Berea avea un gust noroios. — Hakon trebuie să apară curând. Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-şi pal­mele de genunchi. — Ţi-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag şi să-l scoa­tem din gaura în care se ascunde. Bui râse. — Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el. — Aşa-i, răspunse Sigvaldi şi întinse mâna bătându-l pe Conn camaradereşte peste braţ. Ne-am luat o pradă babană şi o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viaţă al Jomsvikingilor, băiete. — Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur. Auzind asta, Bui îşi lăsă capul pe spate. — E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse. Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs. — Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea. Bui încă îl privea pe Conn rece. — Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împin­gând cufărul. Poate că ar trebui să cumpăneşti ceva mai mult la asta. — Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse şi plecă. Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas. Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valu­rile să se spargă în linii luminoase şi întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca şi cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roşiatic purpuriu, munţii costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acope­rite cu strălucirea trandafirie a gheţarilor. Se vârî printre oamenii săi, adunaţi în jurul focului deasu­pra căruia frigeau ciosvârte de vită şi beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase şi şedea alături de un om rănit, întins pe pământ. Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era şi cel mai tânăr dintre ei. — Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine. Finn se ridică şi se îndepărtă la trap... un băiat subţirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de duşcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul şi aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală şi de băut. Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucaţi, peste o bucată de carne pe jumătate arsă. — Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn. — Nimic, răspunse Conn. Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak. Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie şi, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înţelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Îşi strânseră mâi­nile şi se aşezară, iar Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva înghiţituri lungi dintr-un corn cu bere. — Asta-i cea mai bună împărtăşanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor. Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte de noap­tea aceea. — Eşti de pe aici, nu-i aşa? întrebă el. Cum sunt ţărmurile mai departe? — Cum au fost şi până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule şi golfuri. Vânt din belşug. Piatră din belşug. Şi oa­meni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea feri­cit pe-aici. — Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn. Aslak îl salută cu cornul plin de bere: — Jefuieşti un aur nepotrivit. Conn ridică şi el cornul în semn de salut şi bău. — Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină calea, oricât i-am jefui poporul. Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi şi urechi. — Asta nu e bine. Sigvaldi face o greşeală dacă îşi închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător. Aslak îşi şterse cu o mână spuma de bere din barbă. — Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s nişte zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul şi nici când am trecut de Stad. Pute­rea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de aşteptat. — Aşa să fie, spuse Conn şi scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi laşi şi mie o bucată de carne. Se ridică şi se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslaşi, cam de aceeaşi vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci când şi-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sig­valdi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn şi de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput. În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârşitul ata­cului, aşa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în linişte şi în siguranţă. Raef şedea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip şi cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui şi el pe vine. — Este...? Raef dădu din cap. Părul lins şi spălăcit i se revărsă pe umeri. — Nu mai are mult. Conn se gândi la lupta din sat şi spuse: — Oamenii ăştia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Du­cele de noi? Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse. — Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri. — Şi ce va face până la urmă? — Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui! Jomsvikingul, rotund ca un butoiaş de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei. — Traiască regele Norvegiei, necheză el. — Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici? — Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat. Conn aruncă o privire spre Raef. — Vii cu mine? — Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui. — Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.  

Dansul Dragonilor de George R.R. Martin volumul 1 PRINŢUL WINTERFELLULUI Vatra avea o crustă de cenuşă neagră şi rece, camera nu primea decât căldura lumânărilor. Ori de câte ori se deschidea uşa, flăcările li se unduiau şi tremurau. Tremura şi mireasa. Îi puseseră veşminte din lână albă de miel, împodobite cu dantelă. Pe mâneci şi pe corsaj erau cusute perle de apă dulce şi avea în picioare pantofi din piele albă de căprioară – frumoşi, dar nu călduroşi. Era palidă, cu sân­gele pierit din obraji. Un chip cioplit din gheaţă, se gândi Theon Greyjoy, aranjându‑i pe umeri o mantie tivită cu blană. Un leş îngropat în zăpadă. — Doamna mea, e timpul. Dincolo de uşă, muzica îi chema, lăută, fluier şi tobă. Mireasa îşi ridică ochii. Ochi căprui, sclipind în lumina lumânărilor. — O să‑i fiu o soţie bună, şi cr‑credincioasă. O… o să‑i ofer plăcere şi o să‑i dăruiesc fii. O să fiu o soţie mai bună decât ar fi putut fi vreodată adevărata Arya, o să vadă. Vorbeşte aşa şi‑o să fii ucisă sau mai rău. Învăţase lecţia asta fiind Duhoare. — Tu eşti adevărata Arya, doamna mea. Arya din Casa Stark, fiica Lordului Eddard, moştenitoarea Winterfellului. Numele ei, ea trebuia să‑şi ştie numele. — Arya Încurcă‑lume. Sora ta îţi spunea Arya Chip de Cal. — Eu am născocit numele ăsta. Avea faţa lunguiaţă şi semăna cu a unui cal. A mea nu e aşa. Eu eram drăguţă. Lacrimile i se revărsară în sfârşit din ochi. N‑am fost niciodată frumoasă ca Lady Sansa, dar spuneau cu toţii că eram drăguţă. Lordul Ramsay crede că sunt drăguţă? — Da, minţi el. Aşa mi‑a spus. — Însă el ştie cine sunt. Cine sunt cu adevărat. Văd asta când se uită la mine. Pare atât de furios, chiar şi atunci când zâmbeşte, dar nu e vina mea. Se zice că‑i place să chinuiască oamenii. — Doamna mea n‑ar trebui să‑şi plece urechea la asemenea… minciuni. — Se spune că pe tine te‑a chinuit. Mâinile tale şi… El avea gura uscată. — Am… am meritat‑o. L‑am înfuriat. Nu trebuie să‑l înfurii. Lordul Ramsay e… un bărbat minunat şi binevoitor. Fă‑i pe plac, şi o să fie bun cu tine. Fii o soţie bună. — Ajută‑mă. Se agăţă de el. Te rog. Vă vedeam în curte, când vă jucaţi cu săbiile. Erai atât de frumos. Îl strânse de braţ. Dacă fugim, aş putea fi soţia ta, sau… sau târfa ta…, cum doreşti. Ai putea fi bărbatul meu. Theon îşi smulse braţul din strânsoarea ei. — Nu sunt… nu sunt bărbatul nimănui. Un bărbat ar fi ajutat‑o. Fii… fii pur şi simplu Arya, fii soţia lui. Fă‑i pe plac, sau… fă‑i pe plac, atât şi nimic mai mult, şi încetează să tot spui că eşti altcineva. Jeyne, numele ei e Jeyne, rimează cu chin. Muzica era din ce în ce mai insistentă. — Şterge‑ţi lacrimile. Ochi căprui. Ar fi trebuit să fie cenuşii. Cineva o să vadă. Cineva o să‑şi amintească. Bun. Acum zâmbeşte. Fata se strădui. Buzele ei tremurătoare zvâcniră în sus şi rămaseră aşa, şi el îi văzu dinţii. Destul de albi, se gândi, dar, dacă‑l înfurie, nu vor mai fi destul de lungi. Când deschise uşa, trei dintre cele patru lumânări pâlpâiră. Conduse mireasa afară, în ceaţă, unde aşteptau oaspeţii poftiţi la nuntă. — De ce eu? întrebase când îl anunţase Lady Dustin că el trebuia să dea mireasa. — Tatăl ei e mort, aşa cum sunt şi toţi fraţii ei. Mama ei şi‑a găsit sfârşitul la Gemeni. Unchii ei sunt dispăruţi, sau morţi, sau ostatici. — Încă mai are un frate. Încă mai are trei fraţi, ar fi trebuit să spună. Jon Snow face parte din Rondul de Noapte. — Un frate vitreg, bastard şi juruit Zidului. Tu ai fost pupilul tatălui ei, n‑are pe nimeni care să poată fi considerat, într‑o mai mare măsură, o rudă în viaţă. E cel mai nimerit să fii tu acela care‑ncredinţează mâna ei pentru cununie. Nimeni care să poată fi considerat, într‑o mai mare măsură, o rudă în viaţă. Theon Greyjoy copilărise împreună cu Arya Stark. Theon ar fi recunoscut o impostoare. Dacă era văzut acceptând‑o pe fata dată de Bolton drept Arya, lorzii din Nord care se adunaseră să fie martori la cununie n‑aveau de ce să‑i pună la îndoială legitimitatea. Stout şi Slate, Umber Urgia Târfelor, arţăgoşii Ryswell, bărbaţii din casa Hornwood şi verii Cerwyn, grăsanul Lord Wyman Manderly… niciunul dintre ei nu le cunoscuse pe fetele lui Ned Stark nici măcar pe jumătate atât de bine cum le cunoscuse el. Şi, dacă vreo câţiva îşi păstrau îndoielile, aveau să fie cu siguranţă destul de înţelepţi ca să nu şi le dea pe faţă. Mă folosesc ca să le‑ascund înşelătoria, îi dau minciunii lor chipul meu. De aceea îl îmbrăcase Roose Bolton din nou în veşminte de lord, ca să‑şi joace rolul în farsa asta în travesti. Odată ce se încheia, odată ce falsa lor Arya era cununată şi deflorată, Bolton nu mai avea ce face cu Theon Schimbă‑mantie. — Slujeşte‑ne şi, după înfrângerea lui Stannis, vom căuta cel mai potrivit mod de a te repune în locul tatălui tău, îi spusese lordul, cu vocea aia moale a lui, făcută pentru minciuni şi şoapte. Theon nu crezuse niciodată nici măcar un cuvinţel. Trebuia să danseze cum îi cântau, fiindcă n‑avea de ales, dar pe urmă… Atunci o să mă dea din nou pe mâna lui Ramsay, se gândi, şi Ramsay o să‑mi mai ia câteva degete şi‑o să mă transforme din nou în Duhoare. Dacă zeii nu erau cumva îndurători, dacă Stannis Baratheon nu descindea cumva la Winterfell ca să‑i treacă prin ascuţişul sabiei pe toţi, inclusiv pe el. Era cel mai bun lucru la care putea să spere. Suna bizar, dar în pădurea zeilor era mai cald. Dincolo de marginile ei, un ger aspru şi alb prinsese Winterfellul în gheare. Potecile acoperite cu gheaţă neagră erau înşelătoare şi chiciura scânteia în lumina lunii pe geamurile sparte ale grădinii de sticlă. Lângă pereţi se stivuiseră mor­mane de zăpadă murdară, umplând toate ungherele şi toate ascunzi­şurile. Unele erau atât de înalte, încât acopereau uşile din spatele lor. Sub zăpadă zăceau cenuşa şi zgura şi, ici şi colo, câte o grindă înnegrită sau câte un morman de oase împodobit cu resturi de piele şi de păr. Ţurţuri lungi cât lăncile atârnau de parapete şi tiveau turnurile cu franjuri, ca nişte favoriţi albi şi ţepeni de pe obrajii unui bătrân. Însă în pădurea zeilor pământul nu îngheţase şi din lacurile fierbinţi se înălţa aburul, cald ca răsuflarea unui prunc. Mireasa era înveşmântată în alb şi cenuşiu, culorile pe care le‑ar fi purtat adevărata Arya dacă ar fi trăit destul de mult ca să se mărite. Theon purta negru şi auriu, şi mantia îi era prinsă pe umăr cu un kraken grosolan din fier, făcut pentru el de un fierar din Barrowton. Însă sub glugă părul îi era alb şi subţire, iar tenul lui avea tenta cenuşie a pielii unui bătrân. Un Stark, în sfârşit, se gândi. Braţ la braţ cu mireasa, trecu pe sub arcada de piatră a unei uşi, cu fuioare de ceaţă agitându‑li‑se în jurul picioarelor. Toba era sfioasă, ca bătăile inimii unei fecioare, sunetul fluierului era înalt, dulce şi ademenitor. Sus, deasupra creşte­telor copacilor, cornul lunii plutea pe cerul întunecat, pe jumătate ascuns de ceaţă, ca un ochi furişându‑şi privirea printr‑un văl de mătase. În acea pădure a zeilor, Theon Greyjoy nu se simţea străin. În copi­lărie se jucase acolo, aruncase pietre, făcându‑le să traverseze în salturi suprafaţa întunecată a lacului rece de sub copacul inimii, îşi ascunsese comorile în trunchiul un stejar bă­trân, vânase veveriţe cu un arc meşterit de el însuşi. Apoi, după ce mai crescuse, îşi înmuiase vânătăile în izvoarele calde după nenumăratele lupte din curte, cu Robb şi Jory şi Jon Snow. În mijlocul acelor castani, ulmi şi pini găsise locuri tainice, unde se putea ascunde când voia să fie singur. Acolo sărutase pentru prima oară o fată. Mai târziu, o altă fată îl făcuse bărbat pe o cuvertură zdrenţuită, la umbra acelui sequoia înalt, verde‑gri. Însă nu mai văzuse niciodată pădurea zeilor astfel – cenuşie şi fantomatică, plină de ceţuri calde, de lumini plutitoare şi de şoapte ce păreau să vină de pretutindeni şi de nicăieri. Izvoarele fierbinţi abureau sub copaci. Din pământ se înălţau vapori calzi, învăluind trunchiurile în răsuflarea lor ceţoasă, furişându‑se în susul zidurilor ca să tragă perdele gri peste ferestrele pânditoare. Exista un soi de potecă, îngustă, şerpuitoare, din pietre crăpate, acoperite de muşchi, pe jumătate îngropate sub ţărâna adusă de vânt şi sub frunzele căzute, o cărăruie nesigură din cauza rădăcinilor groase, maronii, împinse în afară. Conduse mireasa de‑a lungul ei. Jeyne, numele ei e Jeyne, rimează cu chin. Însă nu trebuia să se gândească la asta. Dacă i‑ar fi trecut dincolo de buze, numele acela l‑ar fi putut costa un deget sau o ureche. Mergea încet, atent la fiecare pas. Ori de câte ori se grăbea, degetele lipsă de la picioare îl făceau să şchiopăteze şi nu trebuia să se‑mpleticească. Strică nunta Lordului Ramsay cu un pas greşit şi Lordul Ramsay poate îndrepta o asemenea stângăcie jupuind piciorul ofensator. Ceaţa era atât de deasă, încât nu se zăreau decât copacii cei mai apropiaţi; dincolo de ei erau umbre înalte şi lumini palide. Lumânările pâlpâiau pe marginile cărării unduitoare şi printre copaci, licurici firavi plutind într‑o supă caldă, cenuşie. Era ca şi cum te‑ai fi aflat pe un alt tărâm straniu, într‑un loc dintre două lumi şi din afara timpului, unde rătăceau sufletele damnate, copleşite de jale, înainte de a găsi drumul către iadul pe care li‑l dobândiseră propriile păcate. Atunci suntem morţi cu toţii? Stannis a venit şi ne‑a ucis în somn? Lupta se apropie sau a fost deja purtată şi pierdută? Ici şi colo ardea lacom câte o torţă, aruncându‑şi strălucirea roşiatică peste feţele nuntaşilor. Ceaţa se retrăgea din faţa luminii pâlpâitoare dând trăsăturilor con­tururi animalice, doar pe jumătate umane, deformate. Lordul Stout se preschimba într‑un buldog, bătrânul Lord Locke într‑un vultur, Umber Urgia Târfelor într‑un gargui, Walder Frey cel Mare într‑o vulpe, Micul Walder într‑un taur roşu, căruia nu‑i lipsea decât belciugul din nas. Faţa lui Roose Bolton era o mască de un cenuşiu palid, cu două cioburi de gheaţă murdară în locul ochilor. Deasupra capetelor, copacii erau grei de corbi cu penele înfoiate, cocârjaţi asupra crengilor golaşe, maronii, holbându‑se la procesiunea fastuoasă. Păsările Maesterului Luwin. Luwin murise şi turnul lui fusese dat pradă torţelor, însă corbii rămăseseră. Asta e casa lor. Theon se întrebă cum era când aveai o casă. Pe urmă ceaţa se despică aidoma cortinei unui spectacol de pantomimă, care dezvăluie o nouă scenă. Copacul inimii le apăru în faţă, răsfirându‑şi larg crengile ciolănoase. În jurul trunchiului gros şi alb, frunzele căzute alcătuiseră mormane roşii şi cafenii. Acolo erau mai mulţi corbi, bolborosind unii către alţii în limba tainică a ucigaşilor. Ramsay Bolton stătea sub ei, purtând cizme înalte din piele moale, gri, şi un pieptar din catifea neagră, cu mătase roz în despicături şi cu sclipirile unor lacrimi de rubin. — Cine vine? Avea buzele umede şi gâtul roşu deasupra gulerului. Cine vine în faţa zeului? — Arya din Casa Stark vine aici să se cunune, răspunse Theon. Femeie în toată firea, înflorită, fiică legitimă de obârşie nobilă, vine să implore binecuvântarea zeilor. Cine vine s‑o ceară? — Eu, spuse Ramsay. Ramsay din Casa Bolton, Lord al Hornwoodului, moştenitorul al Dreadfortului. Eu o cer. Cine o dă? — Theon din Casa Greyjoy, care a fost pupilul tatălui ei. Se întoarse către mireasă. Lady Arya, vrei să‑l alegi pe acest bărbat? Ea îşi înălţă ochii spre ai lui. Ochii căprui, nu cenuşii. Sunt cu toţii chiar atât de orbi? Jeyne păstră tăcerea o clipă îndelungată, dar ochii ei implorau. Asta e şansa ta, se gândi Theon. Spune‑le acum. Strigă‑ţi numele în faţa tuturor, spune‑le că nu eşti Arya Stark, lasă Nordul să audă acum cum ţi s‑a impus să joci rolul ăsta. Ceea ce ar fi însemnat moartea ei, fireşte, precum şi a lui, dar, în furia sa, Ramsay i‑ar fi ucis probabil repede. Vechii zei ai Nordului le‑ar fi putut face acest mic hatâr. — Îl aleg pe acest bărbat, şopti mireasa. Jur‑împrejurul lor, luminile licăriră în ceaţă, o sută de lumânări palide ca stelele sub linţoliu. Theon se retrase cu un pas, iar Ramsay şi mireasa lui îşi împreunară mâinile şi îngenuncheară în faţa copacului inimii, plecându‑şi capetele în semn de supunere. Roşii, ochii ciopliţi ai copacului se uitau în jos, către ei, cu enorma sa gură roşie deschisă, ca şi cum ar fi râs. Pe crengile de deasupra, un corb croncăni. După o clipă de rugăciune tăcută, bărbatul şi femeia se ridicară iarăşi. Ramsay dezlegă mantia pe care Theon o lăsase să alunece în jurul umerilor miresei sale cu câteva minute înainte, mantia grea de lână albă, tivită cu blană cenuşie, având ca blazon lupul străvechi al Casei Stark. Îi puse în locul ei o mantie roz, împestriţată cu rubine aidoma celor de pe pieptarul lui. Avea pe spate omul jupuit al Dread­fortului, din piele roşie ţeapănă, înfiorător, sinistru. Şi gata, se terminase. Cununiile se făceau mult mai repede în Nord. Pentru că nu aveau preoţi, presupuse Theon, dar, indiferent care ar fi fost motivul, i se părea o binecuvântare. Ramsay Bolton îşi săltă soţia în căuşul braţelor şi se îndepărtă cu paşi mari, purtând‑o prin ceaţă. Lordul Bolton şi a sa Lady Walda îl urmară, apoi plecară ceilalţi. Muzicanţii dădură din nou viaţă instrumentelor, iar bardul Abel începu să cânte Două inimi ce bat ca una. Două dintre femeile sale îşi uniră glasurile cu al lui, într‑o armonie dulce. Theon se pomeni întrebându‑se dacă ar fi trebuit să rostească o rugăciune. Oare vechii zeii mă vor auzi? Nu erau zeii lui, nu fuseseră ai lui niciodată. Prin naştere, era un om de fier, un fiu al ţinutului Pyke, se închina Zeului Înecat al insulelor… dar Winterfellul se afla atât de departe de mare. De când nu‑l mai auzise niciun zeu trecuse o viaţă de om. Nu ştia cine era sau ce era, de ce mai trăia încă, de ce se născuse. — Theon, păru să şoptească o voce. Îşi ridică brusc capul. — Cine‑a vorbit asta? Nu vedea nimic, în afară de copaci şi de ceaţa care‑i învăluia. Vocea fusese tot atât de slabă ca un foşnet de frunze, tot atât de rece ca ura. Vocea unui zeu sau a unei stafii. Câţi muriseră în ziua în care cucerise Winterfellul? Şi câţi alţii în ziua în care îl pierduse? În ziua în care a murit Theon Greyjoy, ca să renască sub chipul lui Duhoare. Duhoare, Duhoare, rimează cu înfiorare. Îşi dori dintr‑odată să nu se mai afle acolo. Imediat ce ieşi din pădurea zeilor, frigul coborî asupra lui ca un lup hămesit, prinzându‑l în dinţi. Îşi lăsă capul în jos, împotriva vântului, şi se îndreptă spre Sala Mare, grăbindu‑se pe urmele lungului şir de lumânări şi de torţe. Gheaţa îi scârţâia sub cizme şi o rafală neaşteptată de vânt îi dădu gluga pe spate, de parcă o stafie i‑ar fi smuls‑o cu degete îngheţate, ca să‑i arunce o lungă privire lacomă asupra feţei. Pentru Theon Greyjoy, Winterfellul era plin de fantome. Acela nu era castelul pe care şi‑l amintea din vara tinereţii sale. Era desfigurat şi sfărâmat, mai degrabă ruină decât fortificaţie, bântuit de ciori şi de cadavre. Marele zid dublu de apărare nu fusese distrus, fiindcă granitul nu cedează cu uşurinţă în faţa focului, dar cele mai multe turnuri şi donjoane nu mai aveau acoperişuri. Câteva se dărâmaseră. Focul mistuise, în întregime sau în parte, acoperişurile de paie şi grinzile, iar sub geamurile sparte ale grădinii de sticlă fructele şi legumele care ar fi hrănit castelul în timpul iernii erau moarte, înnegrite şi îngheţate. Curtea era plină de corturi pe jumătate îngropate în zăpadă. Roose Bolton îşi adusese oastea în interiorul zidurilor, împreună cu prietenii lui din Casa Frey; mii de oameni îngrămădiţi în mijlocul ruinelor, înghesuiţi în toate curţile, dormind în pivniţe, în turnuri fără acoperiş şi în clădiri abandonate de veacuri. Dâre de fum cenuşiu se înălţau şerpuind din bucătăriile reconstruite şi din cazărmile reacoperite. De parapetele şi de crenelurile încununate cu zăpadă atârnau ţurţuri de gheaţă. Toate culorile din Winterfell fuseseră absorbite, până ce nu mai rămăseseră decât cenuşiul şi albul. Culorile Casei Stark. Theon nu ştia dacă ar fi trebuit să considere că era de rău augur sau că era liniştitor. Până şi cerul era cenuşiu. Cenuşiu şi iar cenuşiu, tot mai cenuşiu. O întreagă lume cenuşie, oriunde te‑ai uita, totul e cenuşiu, mai puţin ochii miresei. Ochii miresei erau căprui. Mari şi căprui şi înspăimântaţi. Nu era drept să se uite la el, aşteptând să fie salvată. Ce‑şi închipuia Jeyne, că el avea să fluiere chemând un cal înaripat care să‑i scoată de acolo, ca un erou din poveştile îndrăgite de ea şi de Sansa? El nu putea să se ajute nici măcar pe sine în­suşi. Duhoare, Duhoare, rimează cu umilitoare. În toată curtea, morţii atârnau pe jumătate îngheţaţi la capătul unor frânghii de cânepă, cu feţele umflate albite de chiciură. Când ajunseseră căruţele lui Bolton la Winterfell, castelul mişuna de intruşi. Mai bine de două duzini fuseseră mânaţi cu vârfurile suliţelor afară din cuiburile pe care şi le făcuseră prin fortăreţele şi în turnurile castelului. Pe cei mai neobrăzaţi şi mai agresivi îi spânzuraseră, iar ceilalţi fuseseră puşi la muncă. Slujiţi‑mă bine, le spusese Lordul Bolton, fiindcă dacă o făceau aveau să fie milostiv. În pădurea lupilor, aflată atât de aproape, se găseau piatră şi lemn din belşug. Porţile noi, solide, fuseseră terminate primele, înlocuin­du‑le pe cele care arseseră. Pe urmă fusese îndepărtat acoperişul prăbuşit al Sălii Mari şi în locul lui se înălţase în grabă unul nou. După ce se isprăviseră lucrările, Lordul Bolton îi spânzurase pe muncitori. Credincios cuvântului dat, fusese milostiv şi nu jupuise pe nimeni. În momentul acela sosise deja şi restul oştirii. Înălţaseră cerbul şi leul Regelui Tommen deasupra zidurilor Winterfellului în timp ce vântul se năpustea dinspre nord urlând, iar dedesubt puseseră omul jupuit al Dreadfortului. Theon sosise cu alaiul lui Barbrey Dustin, împreună cu ea însăşi, cu recruţii ei din Barrowton şi cu viitoarea mireasă. Lady Dustin insistase că Lady Arya trebuia să‑i fie dată în custodie până la nuntă, dar acum asta se încheiase. Acum îi aparţine lui Ramsay. A rostit cuvintele. Prin căsătorie, Ramsay devenea Lord de Winterfell. Atâta vreme cât Jeyne evita să‑l înfurie, el n‑avea să‑i facă niciun rău. Arya. Numele ei e Arya. Mâinile lui Theon începuseră să pulseze dureros, chiar şi în mănuşile căptuşite cu blană. Mâinile erau adesea acelea care‑l dureau cel mai tare, mai ales degetele lipsă. Existase cu adevărat o vreme în care femeile tânjeau să le atingă? M‑am făcut Prinţ al Winterfellului, se gândi, şi de‑acolo mi s‑au tras toate astea. Crezuse că oamenii aveau să cânte despre el o sută de ani, că aveau să spună poveşti despre cute­zanţa lui. Dar, dacă vorbea cineva despre el acum, îi numea Theon Schimbă‑mantie, iar poveştile erau despre trădarea lui. Ăsta n‑a fost niciodată căminul meu. Aici am fost ostatic. Lordul Stark nu‑l tratase cu cruzime, dar umbra lungă a oţelului sabiei lui fusese întotdeauna între ei. A fost bun cu mine, dar niciodată prietenos. Ştia că într‑o bună zi ar fi putut fi nevoit să mă dea morţii. Îşi ţinu ochii în jos în timp ce traversa curtea, ocolind corturile. Aici am învăţat să lupt, îşi spuse, amintindu‑şi de zilele calde de vară petrecute antrenându‑se pentru lupta cu pumnii împreună cu Robb şi Jon Snow, sub ochii atenţi ai bătrânului Ser Rodrick. Asta se întâm­plase de mult, când era întreg, când putea strânge mânerul unei săbii la fel de bine ca orice alt bărbat. Însă curtea aceea îi trezea şi amintiri mai sumbre. Acolo îi adunase pe oamenii lui Stark în noaptea în care fugiseră din castel Bran şi Rickon. Ramsay era atunci Duhoare, stătea alături de el, şoptindu‑i că ar fi putut să jupoaie câţiva captivi ca să‑i facă să spună unde se duseseră băieţii. Aici n‑o să fie jupuit nimeni atâta vreme cât eu sunt Prinţul Winterfellului, îi răspunsese Theon, fără să întrevadă cât de scurtă avea să se dovedească domnia lui. Niciunul dintre ei n‑o să mă ajute. I‑am cunoscut pe toţi timp de o jumătate de viaţă şi acum n‑o să m‑ajute nimeni. Chiar şi aşa, făcuse tot ce‑i stătuse în puteri ca să‑i apere, dar, odată ce lăsase deoparte chipul lui Duhoare, Ramsay măcelărise toţi bărbaţii şi pe oamenii de fier al lui Theon deopotrivă. I‑a dat foc calului meu. Fusese ultima imagine pe care‑o văzuse în ziua căderii castelului: Zâmbitorul arzând, cu flăcările săltân­du‑i‑se din coamă când se ridicase pe picioarele din spate, lovind cu copitele, urlând, cu ochii albiţi de groază. Chiar în curtea asta. Uşile Sălii Mari i se conturară în faţa ochilor; noi, înlocuindu‑le pe cele arse, şi i se părură urâte, grosolane, scânduri negeluite alăturate în grabă. Le păzeau doi suliţaşi, gârboviţi şi tremurând sub mantiile groase de blană, cu bărbile acoperite de o crustă de gheaţă. Îl urmăriră pe Theon cu priviri ranchiunoase când urcă treptele şchiopătând, împinse uşa din dreapta şi se strecură înăuntru. Sala binecuvântat de caldă strălucea în lumina torţelor, mai plină decât o văzuse vreodată. Theon lăsă căldura să‑l învăluie, apoi îşi croi drum către partea din faţă a încăperii. Oamenii stăteau pe bănci genunchi lângă genunchi, atât de înghesuiţi, încât servitorii trebuiau să se strecoare printre ei răsucindu‑se. Până şi cavalerii şi lorzii din capul mesei se bucurau de mai puţin spaţiu decât de obicei. Sus, pe dais, Abel ciupea corzile lăutei, cântând Frumoasele fecioare ale verii. Îşi spune bard. De fapt e mai degrabă codoş. Lordul Manderly adusese lăutari din Portul Alb, dar niciunul dintre ei nu era cântăreţ, aşa că, atunci când Abel îşi făcuse apariţia la poartă, cu o lăută şi şase femei, fusese considerat bine venit. — Două surori, două fiice, o soţie şi bătrâna mea mamă, pretinsese cântăreţul, deşi niciuna nu semăna cu el. Unele dansează, altele cântă din gură, una cântă la fluier şi alta la tobe. Sunt şi spălătorese pricepute. Bard sau codoş, vocea lui Abel era acceptabilă şi cânta frumos din lăută. Acolo, printre ruine, era mult mai mult decât s‑ar fi putut spera. Pe pereţi atârnau stindarde: capetele de cal al clanului Ryswell, în auriu, cafeniu, cenuşiu şi negru; uriaşul furtunos al Casei Umber; mâna de piatră a Casei Flint de la Degetul lui Flint; elanul Casei Hornwood şi tritonul Casei Manderly; securea neagră de luptă a Cerwynilor şi pinii clanului Tallhart. Însă culorile lor vii nu reuşeau să acopere întru totul nici zidurile înnegrite, nici scândurile care astu­pau golurile unde fuseseră cândva ferestre. Nici acoperişul nu se potrivea, cu lemnul lui nou, grosolan, acolo unde fuseseră grinzile vechi, atât de pătate, încât, după secolele petrecute în fum, ajunseseră aproape negre. Cele mai mari stindarde se aflau în spatele daisului, unde lupul străvechi al Winterfellului şi omul jupuit al Dreadfortului atârnau în spatele miresei şi al mirelui. La vederea stindardului Stark, Theon simţi o lovitură mai puternică decât se aşteptase. Nu se potriveşte, nu se potriveşte, e la fel de nepotrivit ca ochii ei. Blazonul Casei Poole era un platou albastru pe fond alb, înconjurat de o bordură cenuşie, cu irişi. Pe acela ar fi trebuit să‑l atârne. — Theon Schimbă‑mantie, spuse cineva la trecerea lui. Alţii îşi întoarseră capetele când îl zăriră. Un bărbat scuipă. Şi de ce nu? El era cel care cucerise Winterfellul prin trădare, îşi măcelărise fraţii adoptivi, îşi adusese oamenii să fie jupuiţi la Moat Cailin şi îşi condusese sora adoptivă în patul Lordului Ramsay. Roose Bolton s‑o fi folosit de el, dar adevăraţii oameni ai Nordului îl dispreţuiau. Degetele lipsă de la piciorul stâng îl blagosloviseră cu un mers de crab, caraghios la vedere. Auzi o femeie râzând în spatele lui. Chiar şi acolo, în acel castel‑ci­mitir aproape îngheţat, erau femei. Spălătorese. Era un mod politicos de a spune vi­vandiere, care era un mod politicos de a spune târfe. Theon n‑ar fi putut zice de unde veniseră. Păreau să apară pur şi simplu, cum apăreau viermii pe un leş, sau corbii după o luptă. Toate armatele le atrăgeau. Unele erau târfe înrăite, în stare să se culce cu douăzeci de bărbaţi pe noapte şi să bea până‑i băgau pe toţi sub masă. Altele păreau tot atât de inocente ca nişte fecioare, dar ăsta nu era decât unul dintre trucurile negoţului lor. Câteva erau mirese de tabără, legate de soldaţii pe care‑i urmau prin vorbe şoptite către un zeu sau altul, dar osândite să fie date uitării imediat ce se încheia războiul. Încălzeau patul bărbatului noaptea, îi peticeau cizmele dimineaţa, îi pregăteau cina în amurg şi‑i prădau leşul după luptă. Unele chiar spălau câte ceva. Cel mai adesea erau însoţite de copii bastarzi, creaturi jalnice, dezgustător de murdare, născute într‑o tabără oarecare. Dar până şi ei îşi băteau joc de Theon Schimbă‑mantie. Lasă‑i să râdă. Mândria lui murise acolo, în Winterfell; în temniţele din Dreadfort nu era loc pentru aşa ceva. După ce cunoşteai sărutarea unui cuţit de jupuit, niciun hohot de râs nu mai putea să te rănească. Obârşia şi sângele care‑i curgea prin vene îi dădeau dreptul la un loc pe dais, la capătul mesei înalte, lângă perete. În stânga lui se afla Lady Dustin, înveşmântată ca întotdeauna în stofă de lână neagră, cu o croială sobră şi fără podoabe. Locul din dreapta era gol. Se tem cu toţii că dezonoarea ar putea cădea şi asupra lor. Dacă ar fi îndrăznit, ar fi râs. Mireasa stătea de locul de cea mai mare cinste, între Ramsay şi tatăl lui. Rămase cu ochii plecaţi în vreme ce Roose Bolton îi invită să bea pentru Lady Arya. — Prin copiii ei, cele două Case străvechi ale noastre vor deveni una, spuse el, şi vechea duşmănie dintre Stark şi Bolton îşi va găsi sfârşitul. Vocea lui era atât de înceată, încât în sală se aşternu liniştea când toată lumea îşi încordă auzul ca să‑i desluşească vorbele. — Îmi pare rău că bunul nostru prieten Stannis încă n‑a găsit de cuviinţă să ni se alăture, continuă el, stârnind un val de râsete, fiindcă ştiu că Ramsay spera să‑i ofere miresei sale capul lui, ca dar de nuntă. Râsetele se înteţiră. — Când va sosi, o să‑i facem o primire magnifică, demnă de nişte adevăraţi oameni ai Nordului. Până atunci, să mâncăm, să bem şi să ne veselim… căci iarna aproape că a căzut asupra noastră, prieteni, şi mulţi dintre noi nu vom trăi să vedem primăvara. Lordul de la Portul Alb le procurase mâncarea şi băutura, bere neagră şi bere blondă, şi vinuri, roşii, aurii şi purpurii, aduse din Sudul cald pe corăbii cu fundul gros şi lăsate să‑mbătrânească în beciurile lui adânci. Nuntaşii înfulecau plăcinte cu cod şi dovlecei de iarnă, movile de napi şi roţi mari de brânză, felii de carne de oaie afumată şi costiţă de vită bine friptă, aproape neagră, şi, la sfârşit, trei plăcinte de nuntă uriaşe, cât roţile de căruţă, cu coaja solzoasă umplută până la refuz cu morcovi, ceapă, napi, păstârnac, ciuperci şi hălci de carne de porc condimentată, în­tr‑un sos maroniu cu cimbru. Ramsay tăia felii cu paloşul şi Wyman Manderly le împărţea el însuşi, dându‑le primele porţii aburinde lui Roose Bolton şi soţiei sale dolofane din clanul Frey şi oferindu‑le pe următoarele lui Ser Hosteen şi Ser Aenys, fiii lui Walder Frey. — Cea mai bună plăcintă pe care‑aţi mâncat‑o vreodată, lorzii mei, declară grăsanul. Împingeţi‑o la vale cu vin auriu de Arbor şi savuraţi fiecare îmbucătură. Eu ştiu c‑o voi face. Respectându‑şi cuvântul, Manderly devoră şase porţii, câte două din fiecare plăcintă, plescăind din buze, plesnindu‑se cu palma peste burtă şi îndopându‑se până când partea din faţă a tunicii îi deveni pe jumătate maronie din pricina petelor de sos, iar firimiturile de coajă îi împestriţară barba. Nici măcar grăsuna Walda Frey nu‑i egală lăcomia, cu toate că izbuti şi ea să dea gata trei felii. Ramsay mâncă de asemenea cu poftă, deşi mireasa lui palidă nu făcu nimic altceva decât să privească lung porţia aşezată în faţa ei. Când îşi înălţă capul şi se uită la Theon, el îi văzu spaima în spatele ochilor mari, căprui. Nimănui nu i se îngăduise să intre în sală cu sabia lungă, dar pumnal avea toată lumea, până şi Theon Greyjoy. Cum altfel şi‑ar fi putut tăia carnea? Ori de câte ori se uita la fata care fusese Jeyne Poole, simţea prezenţa acelei lame de oţel. N‑am cum s‑o salvez, se gândi, dar aş putea s‑o ucid cu destulă uşurinţă. Nimeni nu se aşteaptă la asta. Aş putea s‑o implor să‑mi facă onoarea unui dans şi să‑i tai beregata. Ar fi o faptă bună, nu‑i aşa? Şi, dacă vechii zei mi‑au ascultat ruga, în furia lui, Ramsay mi‑ar putea da şi mie o lovitură mortală. Theon nu se temea de moarte. În subteranele de la Dreadfort învăţase că existau lucruri mult mai cumplite. Era o lecţie pe care o primise de la Ramsay, deget cu deget, o lecţie pe care n‑avea s‑o uite niciodată. — Nu mănânci, observă Lady Dustin. — Nu. Îi era greu să mănânce. Ramsay îl lăsase cu atât de mulţi dinţi rupţi, încât mestecatul devenise un chin. Îi venea mai uşor să bea, deşi trebuia să ţină cupa cu amândouă mâinile ca să n‑o scape. — Nu‑ţi place plăcinta de porc, lordul meu? Cea mai bună pe care‑am gustat‑o vreodată, după cum vrea să ne convingă prietenul nostru grăsan. Arătă către Lordul Manderly cu pocalul de vin. Ai mai văzut vreodată un om gras atât de fericit? Aproape că dansează. Serveşte chiar el la masă. Era adevărat. Lordul de Portul Alb era imaginea vie a grăsanului petrecăreţ, râzând şi zâmbind, glumind cu ceilalţi lorzi şi bătându‑i pe spate, strigându‑le lău­tarilor să cânte o melodie sau alta. — Zi‑ne Noaptea care s‑a sfârşit, cântăreţule, zbieră el. Miresei o să‑i placă, ştiu. Sau cântă‑ne despre tânăra şi curajoasa Danny Flint şi fă‑ne să plângem. Privindu‑l, ai fi crezut că el era proaspătul căsătorit. — E beat, spuse Theon. — Îşi îneacă spaimele. Omul ăsta e fricos până‑n măduva oaselor. Oare? Theon nu era sigur. Şi fiii lui fuseseră graşi, dar nu se făcuseră de râs în luptă. — Şi oamenii de fier vor benchetui înainte de bătălie. O ultimă îmbucătură de viaţă, dacă‑i aşteaptă moartea. Dacă vine Stannis… — O să vină. Trebuie să vină. Lady Dustin chicoti. Şi, când o s‑apară, grăsanul o să‑şi pişe pantalonii. Fiul lui a murit la Nunta Roşie, însă el şi‑a împărţit pâinea şi sarea cu Freyii, i‑a primit cu braţele deschise sub acoperişul său, le‑a promis‑o pe una dintre nepoatele sale. Îi serveşte chiar şi cu plăcintă. Clanul Manderly a fugit cândva din Sud, hăituit ca să‑şi părăsească pământurile, şi‑şi ţine minte duşmanii. Sângele apă nu se face. Grăsanul ne‑ar ucide pe toţi, n‑am nicio îndoială, dar în el nu‑ncape atât curaj, în ciuda pântecelui umflat. Sub carnea aia asudată bate o inimă la fel de laşă şi de înjosită ca… a… ta. Ultimul cuvânt era o lovitură de bici, dar Theon nu îndrăznea să‑i răs­pundă cu aceeaşi monedă. Orice obrăznicie l‑ar fi costat o bucată de piele. — Dacă doamna mea crede că Lordul Manderly o să ne trădeze, atunci Lordul Bolton e cel căruia trebuie să i‑o spună. — Crezi că Roose nu ştie? Băiat prost. Uită‑te la el. Uită‑te cum îl urmăreşte pe Manderly. Niciun fel de mâncare n‑atinge buzele lui Roose până când nu‑l vede pe Lordul Wyman mâncându‑l mai întâi. Nu soarbe din nicio cupă cu vin până când nu‑l vede pe Manderly bând din acelaşi butoi. Cred că i‑ar plăcea dacă grăsanul ar încerca vreo înşelăciune. L‑ar amuza. Vezi tu, Roose n‑are niciun fel de sentimente. Lipitorile alea pe care le‑ndrăgeşte atât de mult i‑au supt cu ani în urmă toate pasiunile. Nu iubeşte, nu urăşte, nu se întristează. Toate astea sunt pentru el un joc, oarecum distractiv. Dintre bărbaţi, unii vânează cu câini, alţii cu şoimi, alţii joacă zaruri. Roose se joacă cu oameni. Tu şi cu mine, aceşti Frey, Lordul Manderly, noua lui soţie rotofeie, chiar şi bastardul lui, noi toţi nu suntem nimic altceva decât jucăriile sale. Un slujitor trecu pe lângă ei. Lady Dustin îşi ridică pocalul şi omul i‑l umplu, apoi ea îi ceru cu un gest să facă acelaşi lucru pentru Theon. — Ca să fiu sinceră, spuse apoi, Bolton aspiră la ceva mai mult decât titlul de lord. De ce n‑ar fi Regele Nordului? Tywin Lannister e mort, Regicidul e schilod, Pezevenghiul a fugit. Lannisterii sunt o putere vlăguită, iar tu ai fost destul de amabil ca să‑l scapi de clanul Stark. Bătrânul Walder Frey n‑o să aibă nimic de obiectat dacă mica lui grăsună Walda o s‑ajungă regină. Portul Alb s‑ar putea dovedi stânjenitor dacă Lordul Wyman va supravieţui bătăliei care se apropie… dar sunt aproape convinsă că n‑o să scape. Nu mai mult decât Stannis. Roose o să‑i dea la o parte pe amândoi, aşa cum a făcut cu Tânărul Lup. Cine‑a mai rămas? — Tu, răspunse Theon. Tu ai rămas. Doamna de Barrowton, o Dustin prin căsătorie şi o Ryswell prin naştere. Ei asta îi făcu plăcere. Luă o înghiţitură de vin, cu ochii negri scăpărându‑i, apoi spuse: — Văduva de Barrowton… şi da, dacă aş vrea, aş putea fi o piedică. Bineînţeles că şi Roose o ştie, aşa că are grijă să‑mi întreţină prietenia. Ar fi spus mai multe, însă îi văzu pe maesteri. Trei intraseră împreună prin uşa lordului din spatele daisului – unul înalt, unui rotofei şi unul foarte tânăr, dar, în robele şi cu lanţurile lor, păreau trei boabe de mazăre cenuşie într‑o păstaie neagră. Înainte de război, Medrick fusese în slujba Lordului Hornwood, Rhodry în a Lordului Cerwyn, iar tânărul Henly în a Lordului Slate. Roose Bolton îi adusese pe toţi la Winterfell să le poarte de grijă corbilor lui Luwin, pentru ca mesajele să poată fi din nou primite şi trimise din castel. Când Maesterul Medrick se lăsă într‑un genunchi ca să şuşotească la urechea lui Bolton, Lady Dustin îşi strâmbă gura a dezgust. — Dacă aş fi regină, primul lucru pe care l‑aş face ar fi să ucid toţi şobolanii ăştia cenuşii. Se grăbesc să intre peste tot, trăind de pe urma plecărilor lorzilor lor, pălăvrăgind între ei şi şoptind la urechile stăpâ­nilor lor. Dar cine sunt cu adevărat stăpânii şi cine sunt slujitorii? Fiecare mare lord are un maester, fiecare lord mai mărunt îşi doreşte unul. Dacă n‑ai un maester, eşti considerat lipsit de importanţă. Şobolanii cenuşii ne scriu şi ne citesc scrisorile, chiar şi pentru lorzii care nu şi le pot citi ei înşişi şi cine poate spune cu siguranţă că nu răstălmăcesc cuvintele ca să‑şi atingă propriile ţeluri? La ce sunt buni, te întreb? — Vindecă, spuse Theon. Se părea că asta se aştepta de la el. — Vindecă, da. N‑am spus niciodată că nu se pricep. Ne îngrijesc când suntem bolnavi, răniţi sau înnebuniţi de boala unui părinte sau a unui copil. Când suntem mai slăbiţi şi mai vulnerabili ca oricând, ei sunt acolo. Uneori ne tămăduiesc şi suntem stupid de recunoscători. Când dau greş, ne consolează în durerea noastră şi iarăşi suntem recu­noscători. Pe lângă recunoştinţă, le oferim un loc sub acoperişul nostru şi le împărtăşim toate lucrurile de care ne ruşinăm şi toate secretele noastre, câte ceva din fiecare consiliu. Şi, nu după mult timp, cel care conduce ajunge să fie condus. Aşa s‑a‑ntâmplat cu Lordul Rickard Stark. Numele şobolanului său cenuşiu era Maester Walys. Şi nu e ingenios faptul c‑ajung să fie cunoscuţi după un singur nume, chiar şi aceia care‑au avut două când au sosit pentru prima oară în Citadelă? Aşa nu putem şti cine sunt cu adevărat sau de unde vin… dar, dacă eşti destul de stăruitor, poţi totuşi să afli. Înainte de a‑şi făuri colanul, Maester Walys a fost cunoscut ca Walys Flowers. Flowers, Hill, Rivers, Snow… le dăm astfel de nume copiilor nelegitimi ca să‑i însemnăm drept ceea ce sunt, iar ei se grăbesc întotdeauna să le‑ascundă. Mama lui Walys Flowers a fost o fată din Hightower… iar tată i‑a fost un arhimaester din Citadelă, aşa se zvonea. Şobolanii cenuşii nu sunt atât de caşti cum ar vrea să credem. Maesterii din Oraşul Vechi sunt cei mai răi dintre toţi. Odată ce şi‑a făurit colanul, tatăl lui secret şi prietenii acestuia n‑au pierdut timpul, ci l‑au şi trimis la Winterfell să umple urechile Lordului Rickard cu vorbele lui otrăvite, dulci ca mierea. Alianţa prin căsătorie cu Casa Tully a fost ideea lui, nu m‑am îndoit niciodată, el… Se întrerupse când Roose Bolton se ridică în picioare, cu ochii lui palizi lucind în lumina torţelor. — Prieteni, începu el, şi un sst trecu prin sală, aducând o tăcere atât de profun­dă, încât Theon auzea vântul trăgând de scândurile care astupau ferestrele. Stannis şi cavalerii lui au plecat de la Deepwood Motte, fluturând stindardul noului său zeu roşu. Clanurile de pe dealurile din nord îl însoţesc, pe caii lor neţesălaţi şi piperniciţi. Dacă vremea va fi de partea lor, vor fi aici în două săptămâni. Iar Umber Hrana Ciorilor mărşăluieşte pe drumul regelui, în timp ce clanul Karstark se apropie dinspre est. Au de gând să se‑ntâlnească aici cu regele, ca să ne ia acest castel. Ser Hosteen Frey se ridică în picioare. — Vom încăleca şi vom pleca să‑i înfruntăm. De ce să le‑ngăduim să‑şi unească forţele? Fiindcă Arnold Karstark n‑aşteaptă decât un semn de la Lordul Bolton ca să‑şi schimbe mantia, se gândi Theon, în timp ce alţi cava­leri îşi strigau sfaturile. Lordul Bolton ridică mâinile, cerând să se facă linişte. — Lorzii mei, sala asta nu e un loc potrivit pentru astfel de discuţii. Să ne retragem în salon, în vreme ce fiul meu îşi consumă căsătoria. Voi, ceilalţi, rămâneţi să vă bucuraţi de mâncare şi de băutură. În timp ce Lordul de Dreadfort se strecura afară, însoţit de cei trei maesteri, ceilalţi lorzi şi căpitani se ridicară să‑l urmeze. Hother Umber, bătrânul sfrijit numit Urgia Târfelor, arboră o expresie îndârjită şi se încruntă. Lordul Manderly era atât de beat, încât avu nevoie de ajutorul a patru bărbaţi puternici ca să poată ieşi din sală. — Ar trebui s‑avem un cântec despre Bucătarul Şobolan, bombănea el, clăti­nându‑se pe picioare când trecu pe lângă Theon, sprijinit de cavalerii lui. Cântăreţule, zi‑ne un cântec despre Bucătarul Şobolan. Lady Dustin se puse în mişcare printre ultimii. După plecarea ei, sala deveni brusc înăbuşitoare. Abia când se săltă în picioare înţelese Theon cât de mult băuse. Când se îndepărtă de masă împleticindu‑se, dădu peste carafa din mâinile unei ser­vitoare tinere. Vinul i se revărsă peste cizme şi peste pantaloni, un val de un roşu întunecat. O mână îl înşfăcă de umăr, cinci degete tari ca fierul i se înfipseră în carne. — Eşti chemat, Duhoare, spuse Alyn Ursuzul, cu răsuflarea puţindu‑i din cauza dinţilor stricaţi. Îl însoţeau Dick Gălbejitul şi Damon Dansează‑pentru‑Mine. Ramsay spune că trebuie să‑i duci mireasa‑n pat. Îl străbătu un tremur de spaimă. Mi‑am jucat rolul, se gândi. De ce eu? Însă ştia că nu trebuia să obiecteze. Lordul Ramsay ieşise deja din sală. Mireasa lui, părăsită şi părând uitată, stătea gârbovită şi tăcută sub stindardul Casei Stark, strângând în mâini un pocal de argint. Judecând după felul în care îl privi când se apropie, îl golise nu numai o dată. Îşi închipuia probabil că, dacă era destul de beată, coşmarul avea să treacă pe lângă ea. Theon ştia că lucrurile stăteau altfel. — Lady Arya, îi spuse. Vino. E timpul să‑ţi faci datoria. Şase dintre băieţii Bastardului îi însoţiră când Theon o conduse pe fată către uşa din spate a sălii şi de‑a latul curţii îngheţate, către Marea Fortăreaţă. Aveau de urcat trei şiruri de trepte de piatră până în dormitorul Lordului Ramsay, una dintre încăperile atinse foarte puţin de foc. Pe scări, Damon Dansează‑pentru‑Mine fluieră, în vreme ce Jupuitorul se lăudă că Lordul Ramsay îi promisese o bucată din cearşaful însângerat ca favoare specială. Dormitorul fusese bine pregătit pentru consumarea căsătoriei. Toate mobilele erau noi, aduse de la Barrowton în convoiul cu bagaje. Patul cu baldachin avea sal­tea din fulgi şi perdele de catifea roşie ca sângele. Podeaua de piatră era acoperită cu piei de lup. În cămin ardea focul, pe noptieră era o lumânare. Pe scrin se aflau o carafă cu vin, două pocale şi o jumătate de roată de brânză albă, cu vinişoare. Era şi un scaun din lemn de stejar negru, cu pernă din piele roşie. Lordul Ramsay stătea pe el când intrară. Buzele îi luceau de salivă. — Iat‑o pe dulcea mea fecioară. Buni băieţi. Acum puteţi pleca. Tu nu, Duhoare. Tu rămâi. Duhoare, Duhoare, rimează cu spionare. Îşi simţea degetele lipsă încordându‑se: două de la mâna stângă, unul de la dreapta. Şi pe şold i se odihnea pumnalul, dor­mind în teaca lui de piele, dar atârnând greu, oh, atât de greu. De la mâna dreaptă nu‑mi lipseşte decât degetul mic, îşi reaminti Theon. Încă mai pot strânge un cuţit. — Stăpâne, cum te pot sluji? — Tu mi‑ai dat fetişcana. Ce‑ar fi să despachetezi darul? S‑aruncăm o privire la fetiţa lui Ned Stark. Nu e niciun fel de rudă cu Lordul Eddard, fu cât pe ce să spună Theon. Ramsay ştie, trebuie să ştie. Ce joc nou şi crud mai e şi ăsta? Fata stătea lângă piciorul patului, tremurând ca o căprioară. — Lady Arya, te rog să te‑ntorci cu spatele. Trebuie să‑ţi dezleg şireturile rochiei. — Nu. Lordul Ramsay îşi umplu pocalul cu vin. Cu şireturile durează prea mult. Taie‑i rochia. Theon îşi scoase pumnalul. Nu trebuie decât să mă‑ntorc şi să‑l înjunghii. Cuţitul e în mâna mea. Învăţase jocul. O altă capcană, îşi spuse, aducându‑şi aminte de Kyra şi de cheile ei. Vrea să‑ncerc să‑l ucid. Şi, după ce‑o să dau greş, o să‑mi jupoaie pielea pe de mâna în care‑am ţinut lama. Îşi umplu pumnul cu rochia miresei. — Stai nemişcată, doamna mea. Rochia era largă sub talie, aşa că acolo îşi strecură pumnalul în interior, despicând uşor în sus, ca să n‑o taie pe Jeyne. Oţelul trecu prin lână şi prin mătase cu un şuier moale, slab. Fata tremura. Theon fu nevoit s‑o prindă de braţ ca s‑o ţină neclintită. Jeyne, Jeyne, rimează cu chin. O strânse mai tare, atât cât îi îngăduia mâna mutilată. — Nu te mişca. În cele din urmă rochia căzu, o încâlceală palidă în jurul picioarelor ei. — Şi lenjeria, porunci Ramsay. Duhoare se supuse. Când termină, mireasa rămase dezbrăcată, cu gătelile de nuntă într‑un morman de zdrenţe albe şi cenuşii lângă picioare. Avea sânii mici, ascuţiţi, şoldurile în­guste, copilăreşti, picioarele la fel de costelive ca ale unei păsări. O copilă. Theon uitase cât de tânără era. De vârsta Sansei. Arya ar fi fost chiar mai mică. În ciuda focului din cămin, în dormitor era frig. Pielea lui Jeyne se făcuse ca de găină. Mâinile i se ridicară pentru o clipă, ca şi cum ar fi vrut să‑şi acopere sânii, dar Theon mimă un nu, iar ea îl văzu şi se opri imediat. — Ce zici de ea, Duhoare? întrebă Lordul Ramsay. — E… Ce răspuns vrea? Ce zisese fata, înainte de pădurea zeilor? Spuneau cu toţii că eram drăguţă. Acum nu era. Îi văzu pe spate un păienjeniş de linii subţiri, acolo unde o biciuise cineva. — …e frumoasă, atât… atât de frumoasă. Ramsay îi adresă zâmbetul lui umed. — Îţi întăreşte mădularul, Duhoare? Îl simţi încordându‑se sub şireturi? Vrei s‑o iei tu primul? Râse. Prinţul Winterfellului ar fi avut dreptul ăsta, aşa cum îl aveau toţi lorzii în zilele de demult. Prima noapte. Dar tu nu eşti lord, nu‑i aşa? Nu eşti decât Duhoare. Nu eşti nici măcar bărbat, ca să spunem adevărul. Luă o altă înghiţitură de vin, apoi aruncă pocalul de‑a latul încăperii, spărgân­du‑l de perete. Pârâiaşe roşii şiroiră în jos, pe piatră. — Lady Arya. Treci în pat. Da, sprijină‑te de perne, uite o nevastă bună. Acum desfă‑ţi picioarele. Să vedem ce‑ai între ele. Fata se supuse fără niciun cuvânt. Theon se retrase cu un pas către uşă. Lordul Ramsay se aşeză lângă mireasa lui, îşi lăsă mâna să‑i alunece pe interiorul coapsei, apoi îşi îndesă două degete în ea. Fata scăpă un icnet de durere. — Eşti uscată ca un os vechi. Ramsay îşi eliberă mâna şi o pălmui. Mi s‑a spus că ştii cum să‑i oferi plăcere unui bărbat. Era o minciună? — N‑nu, lordul meu. Am fost în‑învăţată. Ramsay se ridică, cu lumina focului lucindu‑i pe faţă. — Duhoare, vino aici. Pregăteşte‑o pentru mine. Pentru o clipă, el nu înţelese. — Eu… vrei să spui că… stăpâne, eu n‑am… eu… — Cu gura, zise Ramsay. Şi grăbeşte‑te. Dacă nu e udă când termin cu dezbrăcatul, îţi tai limba aia şi ţi‑o ţintuiesc de perete. Undeva, în pădurea zeilor, ţipă un corb. El avea pumnalul încă în mână. Îl băgă în teacă. Duhoare, numele meu e Duhoare, rimează cu descurajare. Duhoare se aplecă să‑şi îndeplinească misiunea.  

Dansul Dragonilor  de George R.R. Martin volumul 1 PROLOG   Noaptea era încărcată de mirosul greu de om. Omul‑lup se opri sub un copac şi adulmecă, în umbra ce‑i smălţa blana brun‑cenuşie. O boare de vânt cu mireasmă de pin îi aduse izul de om în nări, peste celelalte mirosuri care grăiau despre vulpi şi iepuri, despre foci şi cerbi şi chiar despre lupi. Omul‑lup ştia că şi acelea veneau tot de la oameni; duhoarea de piei învechite, stătută şi acrie, era aproape complet înăbuşită de miasmele mai puternice de fum, sânge şi putreziciune. Doar omul jupuia alte fiare şi se înveşmânta cu pielea şi părul lor. Spre deosebire de lupi, oamenii‑lupi nu se tem de om. Ura şi foamea îi răvăşeau măruntaiele. Scoase un mârâit gros, o chemare către fratele său cu un singur ochi, către sora lui mică şi vicleană. Când porni în goană printre copaci, tovarăşii de haită îl urmară îndeaproape. Simţiseră şi ei mirosul. În timp ce alerga, vedea şi prin ochii lor şi se zări pe sine în frunte. Răsuflarea haitei ţâşnea, fierbinte şi albă, dintre fălcile alungite şi cenuşii. Gheaţa li se întărise între gheare, tare ca piatra, dar acum vânătoarea era în toi, prada în faţă. Carne, gândi omul‑lup, hrană. Un om de unul singur era o fiinţă vulnerabilă. Mare şi puternic, cu ochi ageri, dar slab de urechi şi surd la mirosuri. Cerbii, elanii, până şi iepurii, erau mai sprinteni, urşii şi mistreţii, mai fioroşi în luptă. Dar oamenii în haite erau periculoşi. Când lupii se apropiară de pradă, omul‑lup auzi scâncetul unui pui, pojghiţa zăpezii căzute peste noapte pârâind sub labele stângace ale oamenilor, zgomotul pieilor grele şi ale ghearelor lungi şi gri pe care le duceau în mâini. Săbii, îi şopti o voce lăuntrică, suliţe. Copacilor le crescuseră colţi de gheaţă, ce atârnau dezgoliţi ca într‑un mârâit pe crengile cenuşii, desfrunzite. Un‑Ochi ţâşni prin tufişuri, împroşcând omătul. Tovarăşii de haită îl urmară. În susul unui deal şi în josul povârnişului de dincolo, până ce pădurea se deschise înaintea lor şi oamenii erau acolo. Printre ei, o femelă. Ghemul înfofolit în blană pe care‑l strângea în braţe era puiul ei. Las‑o la urmă, şopti glasul, masculii sunt pericolul. Răcneau unul la altul, aşa cum obişnuiau oamenii, dar omul‑lup le simţea spaima. Unul avea un dinte de lemn, înalt cât el. Îl azvârli, dar mâna îi tremura şi dintele zbură sus. Atunci haita se năpusti asupra lor. Fratele lup cu un singur ochi îl doborî pe aruncătorul dintelui într‑un troian de zăpadă şi îi sfâşie beregata, în timp ce acesta se zbătea. Sora lupoaică se strecură pe după celălalt mascul şi‑l atacă din spate. Mai rămâneau femela şi puiul ei. Avea şi ea un dinte, unul mic, făcut din os, dar îl scăpă din mână când fălcile omului‑lup i se încleştară pe picior. În cădere, îşi înfăşură ambele braţe în jurul gălăgiosului ei pui. Sub blănuri, femela era doar piele şi os, dar avea ugerele pline de lapte. Carnea cea mai dulce era a puiului. Lupul păstră cele mai gustoase bucăţi pentru fratele lui. De jur împrejurul leşurilor, zăpada îngheţată deveni rozalie şi roşie, în timp ce haita se ghiftuia. Hăt departe, într‑o colibă din chirpici cu acoperişul de stuf, o gaură de fum şi podeaua de pământ bătătorit, Varamyr se scutură, tuşi şi îşi linse buzele. Avea ochii roşii, buzele crăpate, gâtul uscat şi aspru, dar gustul de sânge şi grăsime îi umplea gura, în timp ce pântecele‑i bombat ţipa după hrană. Carne de copil, gândi el, amintindu‑şi de Ţugui. Carne de om. Decăzuse într‑atât încât să tânjească după carne de om? Îl auzea parcă aievea pe Haggon mârâind: — Oamenii pot să mănânce carnea animalelor, iar animalele carnea oamenilor, dar omul care mănâncă din carnea de om este abominabil. Abominabil. Acesta fusese dintotdeauna cuvântul preferat al lui Haggon. Abominabil, abominabil, abominabil. Să mănânci carne de om era abominabil, să te împreunezi ca lupii era abominabil, iar să pui stăpânire pe trupul altui om era cel mai abominabil lucru dintre toate. Haggon a fost slab, se temea de propria‑i putere. A murit înlăcrimat şi singur, când i‑am smuls cea de‑a doua viaţă. Varamyr îi devorase el însuşi inima. M‑a învăţat o mulţime de lucruri şi ultimul pe care l‑am aflat de la el a fost gustul cărnii de om. Asta, însă, făcuse ca lup. Nu mâncase niciodată cu dinţi de om carnea oamenilor. Dar haita lui n‑avea decât să se ospăteze. Lupii erau la fel de înfometaţi ca şi el, sfrijiţi, înfriguraţi şi flămânzi, iar prada… doi bărbaţi şi o femeie, cu un prunc în braţe, fugind de înfrângere în ghearele morţii. Ar fi pierit curând, oricum, doborâţi de intemperii sau de foame. Aşa a fost mai bine, mai rapid. O izbăvire. — O izbăvire, rosti el cu voce tare. Avea gâtul uscat, dar îi plăcea să audă un glas de om, chiar şi pe al său. Aerul mirosea a mucegai şi umezeală, pământul era rece şi tare, iar focul răspândea mai mult fum decât căldură. Se apropie de flăcări cât de mult îndrăzni, când tuşind, când tremurând, cu coapsa zvâcnind acolo unde i se deschisese rana. Sângele îi îmbibase pantalonii până la genunchi şi se întărise, formând o crustă maronie, tare. Pălămida îl prevenise că s‑ar putea întâmpla asta. — Am cusut‑o cât am putut de bine, îi spusese ea, dar trebuie să te odihneşti şi s‑o laşi să se vindece, altfel carnea se va sfârteca din nou. Pălămida fusese ultima lui tovarăşă, o suliţaşă aspră ca o rădăcină bătrână, plină de negi, cu faţa brăzdată de riduri şi tăbăcită de vânt. Ceilalţi îi părăsiseră pe drum. Unul câte unul, rămăseseră în urmă ori se avântaseră înainte, îndreptân­du‑se către vechile lor sate, spre Apa Laptelui sau spre Sălaşul Aspru, ori către o moarte solitară în pădure. Varamyr nu ştia şi nu‑i păsa. Ar fi trebuit să‑l iau pe vreunul dintre ei, când am avut ocazia. Pe unul dintre gemeni, pe vânjosul cu cicatrici pe faţă, ori pe tânărul cu păr roşu. Dar se temuse. Unul dintre ceilalţi şi‑ar fi putut da seama ce se petrece. Atunci l‑ar fi atacat şi l‑ar fi ucis. Iar vorbele lui Haggon îl bântuiseră şi, astfel, pierduse ocazia. După bătălie, îşi croiseră drum prin codru cu miile, flămânzi, speriaţi, fugind din calea măcelului care se abătuse asupra lor la Zid. Unii vorbiseră despre o întoarcere la casele pe care le părăsiseră, alţii despre organizarea unui al doilea atac asupra porţii, dar majoritatea erau dezorientaţi, neştiind încotro s‑o apuce sau ce să facă. Scăpaseră de ciorile în mantii negre şi de cavalerii în oţel cenuşiu, dar acum erau vânaţi de duşmani fără milă. Fiecare zi lăsa în urmă alte şi alte cadavre. Unii mureau de foame, unii de frig, alţii de boală. Iar alţii erau ucişi de cei care le fuseseră tovarăşi de arme, în timp ce mărşăluiau spre sud cu Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid. Mance a căzut, îşi spuneau unul altuia supravieţuitorii, cu glasuri disperate. Mance a fost prins. Mance e mort. — Harma a murit şi Mance a fost capturat, ceilalţi au fugit şi ne‑au lăsat, spusese Pălămida, în timp ce‑i cosea rana. Tormund, Plângătorul, Şasepiei, toţi aceşti bravi războinici, unde sunt ei acum? Nu ştie cine sunt, şi‑a dat atunci seama Varamyr, şi de ce‑ar şti? Fără fia­rele lui, nu avea aerul unui bărbat impunător. Am fost Varamyr Şasepiei, am mâncat aceeaşi pâine cu Mance Rayder. Îşi luase numele de Varamyr pe când avea zece ani. Un nume potrivit pentru un lord, un nume de slăvit în cântece, un nume măreţ, un nume fioros. Şi, totuşi, fugise din calea cio­rilor, ca un iepure speriat. Teribilul Lord Varamyr devenise un laş, dar nu suporta ca ea să ştie asta, aşa că i‑a spus suliţaşei că‑l cheamă Haggon. Apoi, s‑a întrebat de ce îi venise pe buze tocmai acel nume, dintre toate cele pe care le‑ar fi putut alege. I‑am mâncat inima şi i‑am băut sângele şi totuşi continuă să mă bântuie. Într‑o zi, pe când fugeau, un călăreţ a venit în galop prin pădure, pe o mârţoagă albă, strigând că trebuie s‑o apuce cu toţii spre Apa Laptelui, că Plângătorul aduna luptători ca să treacă Podul Ţestelor şi să cucerească Turnul Umbrei. Mulţi l‑au urmat, dar majoritatea, nu. Mai târziu, un războinic ursuz, în blănuri şi ambră, a mers de la un foc la altul, îndemnându‑i pe supravieţuitori să pornească spre nord şi să se refugieze în Valea Thennilor. Varamyr n‑a aflat niciodată de ce credea omul că acolo ar fi în siguranţă, când thennii înşişi părăsiseră locul, dar l‑au urmat cu sutele. Alte sute au plecat cu vrăjitoarea pădurii căreia i se înfăţişase o flotă de corăbii venind să‑i ducă pe oamenii liberi spre sud. — Trebuie să căutăm marea! a strigat Mama Cârtiţă, şi adepţii ei au luat‑o spre est. Varamyr s‑ar fi aflat printre ei dacă ar fi fost mai puternic. Dar marea era cenuşie, rece şi îndepărtată şi el ştia că n‑aveau să apuce s‑o vadă vreodată. Fusese de nouă ori mort sau în agonie şi acum şi‑ar fi găsit cu adevărat sfârşitul. O mantie din blană de veveriţă, îşi aminti el, m‑a înjunghiat pentru o mantie din blană de veveriţă. Proprietara ei murise, cu ceafa strivită, un terci roşu împănat cu bucăţi de os, dar mantia ei părea groasă şi călduroasă. Ningea şi Varamyr îşi pierduse mantiile la Zid. Pieile cu care se învelea noaptea, hainele de lână, cizmele din piele de oaie şi mănuşile îmblănite, provizia de mied şi stocul de mâncare, şuviţele de păr împletit luate de la femeile cu care se culca, până şi brăţările de aur pe care i le dăduse Mance, toate erau pierdute şi uitate. Am ars şi am murit şi apoi am fugit, pe jumătate nebun de durere şi de spaimă. Amintirea îl ruşina şi acum, dar nu fusese singurul. Fugiseră şi alţii, cu sutele, cu miile. Bătălia era pierdută. Veniseră cavalerii, invincibili în oţelul lor, omorându‑i pe toţi cei care rămăseseră să lupte. Ori fuga, ori moartea. Însă de moarte nu puteai fugi atât de uşor. Aşadar, când a dat peste cadavrul femeii în pădure, Varamyr a îngenuncheat să‑i scoată mantia şi n‑a observat băiatul până când acesta n‑a ţâşnit din ascunzătoare, vârându‑i cuţitul lung de os în coapsă şi smulgându‑i mantia dintre degetele încleştate. — Mama lui, i‑a spus Pălămida mai târziu, după ce băiatul fugise. Era mantia mamei lui şi când te‑a văzut furând‑o… — Era moartă, a răspuns Varamyr, tresărind când acul de os i‑a străpuns carnea. Cineva i‑a zdrobit capul. Vreo cioară. — Nicio cioară. Copitaţii. Am văzut. Acul Pălămidei a închis tăietura din coapsă. Sălbatici, şi cine‑a mai rămas să‑i îmblânzească? Nimeni. Dacă Mance e mort, oamenii liberi sunt condamnaţi. Thennii, uriaşii şi Co­pitaţii, oamenii cavernelor, cu dinţii lor piliţi, şi oamenii ţărmului dinspre apus, cu carele lor de oase… erau şi ei, cu toţii, osân­diţi. Până şi ciorile. Poate că n‑o ştiau încă, dar afurisiţii înveşmântaţi în negru aveau să piară odată cu ceilalţi. Duşmanul se apropia. Glasul răguşit al lui Haggon îi răsună în minte: — O să mori de‑o duzină de ori, băiete, şi de fiecare dată cu durere… dar când va veni adevărata moarte, vei trăi din nou. Cea de‑a doua viaţă e mai simplă şi mai dulce, aşa se spune. Varamyr Şasepiei avea să afle adevărul vorbelor lui cât de curând. Adulmeca adevărata moarte în mirosul înţepător care stăruia în aer, o simţea în căldura de sub degete, când îşi strecura o mână sub haine, să‑şi atingă rana. Însă frigul îi era în trup, până în măduva oaselor. De data aceasta frigul avea să‑l ucidă. Ultima lui moarte fusese în foc. Am ars. La început, în tulburarea lui, crezuse că vreun arcaş de pe Zid l‑a străpuns cu o săgeată aprinsă… dar focul fusese în interiorul lui, mistuindu‑l. Iar durerea… Varamyr mai murise de nouă ori. O dată împuns de o suliţă, o dată cu dinţii unui urs în beregată, o dată într‑o baltă de sânge, când a adus pe lume un pui născut mort. Prima oară Varamyr a murit la doar şase ani, atunci când securea tatălui său i‑a despicat ţeasta. Nici măcar asta nu fusese atât de chinuitor ca focul din măruntaie, trosnind de‑a lungul aripilor, devorându‑l. Când a încercat să fugă de focul acela, spaima lui a aţâţat flăcările şi le‑a făcut să dogorească mai tare. Plutea deasupra Zidului, urmărind mişcările oamenilor de jos, cu ochii lui de vultur, când, dintr‑odată, văpaia îi prefăcuse inima în cenuşă şi îi trimiseseră spiritul, ţipând, înapoi în pielea sa şi, pentru scurtă vreme, îşi pierduse minţile. Fiecare amintire era de‑ajuns să‑l cutremure. Atunci observă că focul i se stinsese. Mai rămăsese doar un amestec negru‑gri de lemn carbonizat, cu câţiva cărbuni strălucind în cenuşă. Încă mai fumegă, e nevoie doar de lemne. Scrâşnind din dinţi ca să‑şi înăbuşe durerea, Varamyr se târî spre mormanul de crengi rupte pe care le adunase Pălămida înainte de‑a pleca la vânătoare şi azvârli câteva beţe în cenuşă. — Aprinde‑te, zise el răguşit. Arzi. Suflă în jăratic şi spuse în gând o rugăciune către zeii fără nume ai pădurii, ai muntelui şi ai câmpiei. Zeii nu răspunseră. După o vreme, nici fumul nu se mai înălţa. Coliba începea deja să se răcească. Varamyr n‑avea cremene, nici iască şi nici vreascuri uscate. N‑avea să reaprindă focul niciodată, nu de unul singur. — Pălămida! strigă el, cu glasul răguşit şi gâtuit de durere. Pălămida! Femeia avea bărbia ascuţită, nasul turtit şi, pe obraz, o aluniţă din care ieşeau patru fire de păr negru. O faţă urâtă şi aspră, dar Varamyr ar fi dat orice s‑o zărească în uşă. Ar fi trebuit să‑i răpesc trupul înainte de‑a pleca. De când e plecată? De două zile? De trei? Nu era sigur. Era întuneric în colibă şi Varamyr plutise între somn şi trezie, fără să ştie vreodată, cu siguranţă, dacă afară era zi sau noapte. — Aşteaptă, spusese ea. Mă întorc cu mâncare. Aşadar, ca un nătărău, aşteptase, visând la Haggon şi la Ţugui şi la toate greşelile pe care le făcuse în lunga‑i viaţă, dar trecuseră zile şi nopţi şi Pălămida nu se întorsese. Nu se mai întoarce. Varamyr se întreba dacă se dăduse de gol. Oare‑şi putea da seama ce gândeşte doar privindu‑l sau oare murmurase el ceva prin som­nu‑i febril? Abominabil, îl auzi pe Haggon spunând. Era aproape ca şi cum s‑ar fi aflat acolo, în aceeaşi încăpere. — E doar o suliţaşă urâtă, îi răspunse Varamyr. Eu sunt un om măreţ. Sunt Varamyr, omul‑lup, omul‑fiară, nu e drept ca ea să trăiască şi eu să mor. Nu‑i răspunse nimeni. Nu era nimeni acolo. Pălămida plecase. Îl părăsise, la fel ca toţi ceilalţi. Până şi propria lui mamă îl abandonase. A plâns după Ţugui, dar n‑a vărsat o lacrimă pentru mine. În dimineaţa în care tatăl său l‑a smuls din pat, să‑l dea pe mâna lui Haggon, mama lui nu i‑a aruncat nici măcar o privire. Varamyr ţipase şi dăduse din picioare în timp ce era târât în pădure, până când tatăl lui l‑a pălmuit şi i‑a spus să tacă. — Locul tău e printre cei ca tine, a fost tot ce i‑a spus când l‑a azvârlit la picioarele lui Haggon. Nu s‑a înşelat, gândi Varamyr, tremurând. Haggon m‑a învăţat o mulţime de lucruri. M‑a învăţat să vânez şi să pescuiesc, cum să hăcuiesc un cadavru şi cum să curăţ un peşte de oase, cum să‑mi croiesc drum prin pădure. Şi m‑a învăţat rânduiala oamenilor‑lupi şi secretele oamenilor‑fiare, deşi darul meu era mai puternic decât al lui. Peste ani şi ani, încercase să‑şi găsească părinţii, să le spună că micul lor Cucui devenise marele Varamyr Şasepiei, dar amândoi erau cenuşă. Una cu pomii şi izvoarele, una cu pietrele şi pământul. Scrum şi ţărână. Asta i‑a spus vrăjitoarea pădurilor mamei sale, în ziua în care a murit Ţugui. Cucui nu voia să fie un bulgăre de pământ. Băiatul visase la ziua când barzii aveau să cânte despre faptele sale şi fetele frumoase aveau să‑i dea sărutări. Când o să cresc mare, o să devin Regele-de-dincolo-de-Zid, îşi jurase Cucui. Nu devenise, dar ajunsese pe‑aproape. Varamyr Şasepiei era un nume de care oamenii se temeau. Lupta călare pe o ursoaică albă, înaltă de patru metri, ţinea în frâu trei lupi şi o pisică‑nălucă şi stătea la dreapta lui Mance Rayder. Mance m‑a adus în locul acesta. N‑ar fi trebuit să‑i dau ascultare. Ar fi trebuit să mă strecor în pielea ursoaicei mele şi să‑l sfâşii în bucăţi. Înainte să‑l întâlnească pe Mance, Varamyr Şasepiei fusese un fel de lord. Locuia singur într‑un castel din muşchi, noroi şi buşteni pe care‑l stăpânise cândva Haggon, împreună cu fiarele lui. O duzină de sate îi aduceau tribut în pâine, sare şi cidru, oferindu‑i fructe din livezi şi legume din grădini. Carnea şi‑o procura singur. Ori de câte ori dorea o femeie, trimitea o pisică‑nălucă s‑o vâneze şi orice fată pe care punea ochii îl urma supusă în pat. Unele veneau plângând, da, dar veneau. Varamyr le dădea sămânţa lui, le lua o şuviţă de păr, ca să‑i amintească de ele şi le trimitea înapoi. Din când în când, câte un erou al locului venea cu suliţa în mână, să ucidă fiara şi să‑şi salveze sora, ori iubita, ori fiica. Pe aceştia îi omora, dar femeilor nu le făcea niciun rău. Pe unele chiar le binecuvânta cu copii. Ţânci. Piperniciţi, firavi, asemenea lui Cucui, şi niciunul hărăzit cu darul. Frica îl făcu să se ridice în picioare, clătinându‑se. Ţinându‑se de coapsă, ca să nu lase sângele să se prelingă din rană, Varamyr se în­dreptă, împleticindu‑se, spre uşă şi trase la o parte pielea zdrenţuită care o acoperea, pomenindu‑se în faţa unui zid alb. Zăpadă. Nu era de mirare că înăuntru era aşa de întuneric şi atâta fum. Zăpada acoperise coliba. Când Varamyr o împinse, zăpada se fărâmiţă şi căzu, încă moale şi udă. Afară, noaptea era albă ca moartea; nori palizi, răsfiraţi, dansau în jurul unei luni de argint, sub privirile reci ale unei puzderii de stele. Vedea siluetele cocoşate ale celorlalte colibe îngropate sub troiene şi, dincolo de ele, palida umbră a unui copac al inimii, în armură de gheaţă. Spre sud şi spre vest, dealurile erau o vastă pustietate albă, unde nimic nu se clintea, în afară de zăpada spulberată de vânt. — Pălămida! strigă Varamyr, cu glas pierit, întrebându‑se până unde ar fi putut să ajungă. Pălămida! Femeie! Unde eşti? În depărtare, un lup urlă. Un fior străbătu trupul lui Varamyr. Cunoştea acel urlet, aşa cum, odinioară, Cucui cunoştea glasul mamei sale. Un‑Ochi. Era cel mai bătrân dintre cei trei lupi ai săi, cel mai mare, cel mai fioros. Vânăto­rul era mai suplu, mai ager, mai tânăr, Şireata mai vicleană, dar amân­doi îi ştiau de frică lui Un‑Ochi. Bătrânul lup era neînfricat, necruţător, sălbatic. Varamyr pierduse controlul asupra celorlalte animale ale sale, în agonia morţii vulturului. Pisica‑nălucă fugise în păduri, în timp ce ursoaica albă şi‑a scos ghearele la cei din preajma ei, sfâşiind patru oameni înainte să cadă răpusă de‑o suliţă. L‑ar fi omorât şi pe Varamyr, dacă i‑ar fi ieşit în cale. Ursoaica îl ura, se înfuriase de fiecare dată când intrase în pielea ei sau i se căţărase pe spate. Lupii lui, însă… Fraţii mei. Haita mea. Multe nopţi friguroase dormise cu lupii lui, încălzit de trupurile lor lăţoase îngrămădite în jurul lui. Când voi muri, se vor ospăta cu carnea mea şi vor lăsa doar oasele, să întâmpine dezgheţul primăvara viitoare. Gândul era ciudat de liniştitor. Lupii lui vânaseră adesea pentru el, pe când hoinăreau. Părea firesc să le fie hrană, la sfârşit. Ar putea să‑şi înceapă a doua viaţă sfâşiind carnea caldă şi moartă a propriului său cadavru. Câinii erau animalele de care te puteai apropia cel mai uşor; trăiau atât de aproape de oameni, încât erau aproape umani. Să te strecori în pielea unui câine era ca şi cum ai încălţa o cizmă veche, lărgită de purtare. Aşa cum o cizmă era modelată pe potriva unui picior, un câine era modelat să accepte lanţul, chiar şi un lanţ pe care niciun ochi de om nu‑l putea vedea. Lupii erau mai greu de stăpânit. Un om se putea împrieteni cu un lup, dar nimeni nu putea îmblânzi cu adevărat un lup. — Cu lupii şi femeile te însoţeşti pe viaţă, spunea adesea Haggon. Ai luat unul, eşti ca şi însurat. Lupul e parte din tine, începând cu ziua aceea, iar tu eşti parte din el. Amândoi vă veţi schimba. De alte animale era mai bine să nu te apropii, afirmase vânătorul. Pisicile erau parşive şi crude, gata oricând să te trădeze. Elanii şi cerbii erau victime; până şi cel mai curajos om devenea un laş dacă le purta pielea prea mult. Urşii, mistreţii, viezurii, nevăstuicile… Haggon nici nu se apropia de aşa ceva. — Unele piei e mai bine să nu le porţi niciodată, băiete, i‑a spus el. Nu ţi‑ar plăcea în ce te‑ai transforma. Dacă stăteai să‑l asculţi pe Haggon, păsările erau cele mai rele: — Oamenii n‑au fost făcuţi să părăsească pământul. Stai prea multă vreme în nori şi n‑ai să mai vrei să cobori niciodată. Cunosc oameni‑fiare care au încercat şoimi, bufniţe, corbi. Chiar şi atunci când sunt în propria lor piele, stau visători, cu ochii ridicaţi spre albastrul afurisit. Dar nu toţi oamenii‑fiare simţeau la fel. Odată, pe când Cucui avea zece ani, Haggon l‑a dus la adunarea unor asemenea fiinţe. Oamenii‑lupi erau cei mai numeroşi din grup, fraţii‑lupi, dar băiatul i‑a găsit pe ceilalţi mai ciudaţi şi mai fascinanţi. Borroq semăna atât de mult cu mistreţul lui încât nu‑i mai lipseau decât colţii, Orell avea vulturul său, Briar, pisica lui nălucă (din clipa în care i‑a zărit, Cucui a vrut să aibă şi el o pisică‑nălucă), femeia‑capră Grisella… Dar niciunul dintre ei nu fusese la fel de puternic ca Varamyr Şasepiei, nici măcar Haggon, înalt şi fioros, cu palme tari ca piatra. Vânătorul a murit plângând, după ce Varamyr i l‑a luat pe Blană‑Cenuşie, scoţându‑l din pielea fiarei, ca s‑o revendice pentru sine. Nu vei mai avea o a doua viaţă, bătrâne. Varamyr Treipiei îşi spusese pe vremea aceea. Blană‑Cenuşie a fost a patra, dar bătrânul lup era firav şi aproape ştirb şi l‑a urmat curând pe Haggon în moarte. Varamyr putea să ia orice animal voia, să‑l supună voinţei sale şi să‑i ia trupul în stăpânire. Câine sau lup, urs sau viezure. Pălămida, gândi el. Haggon ar fi considerat asta abominabil, cel mai negru păcat dintre toate, dar Haggon era mort, devorat şi ars. Mance l‑ar fi blestemat şi el, dar Mance fusese ucis sau capturat. Nimeni nu va afla vreodată. Voi fi Pălămida suliţaşa, iar Varamyr Şasepiei va fi mort. Presupunea că darul său ar dispărea odată cu trupul. Şi‑ar pierde lupii şi ar trăi tot restul vieţii în pielea unei femei sfrijite şi pline de negi… dar ar trăi. Dacă se întoarce. Sunt încă destul de puternic s‑o iau în stăpânire. Un val de ameţeală îl cuprinse. Se pomeni în genunchi, cu mâinile în­gropate în omăt. Luă un pumn de zăpadă şi‑şi umplu gura, frecându‑şi‑l prin barbă şi peste buzele crăpate, sorbindu‑i apa. Era atât de rece încât abia reuşi s‑o înghită şi îşi dădu seama din nou cât de înfierbântat era. Zăpada topită îi făcu foame. După mâncare tânjea stomacul lui, nu după apă. Ninsoarea se oprise, dar vântul se înteţea, umplând aerul de cristale, biciuin­du‑i faţa în timp ce îşi croia cu greu drum prin troiene, cu rana din şold deschi­zându‑se şi închizându‑se iar. Răsuflarea i se transforma într‑un nor alb, zdrenţuit. Când ajunse lângă copacul inimii, găsi o creangă căzută, numai bună s‑o folosească pe post de cârjă. Sprijinindu‑se cu putere de ea, se îndreptă clătinându‑se către cea mai apropiată colibă. Poate că ţăranii uitaseră ceva când au fugit… un sac de mere, nişte carne uscată, orice să‑l ţină în viaţă până se întorcea Pălămida. Aproape ajunsese când cârja se rupse sub greutatea lui şi picioarele îi alunecară de sub trup. Cât timp a zăcut acolo răşchirat, înroşind zăpada de sânge, Varamyr n‑ar fi putut spune. Zăpada o să mă îngroape. Ar fi o moarte liniştită. Se spune că ţi‑e cald când se apropie sfârşitul, cald şi somn. Ar fi plăcut să simtă din nou căldură, deşi îl întrista gândul că n‑avea să mai vadă nici­odată ţinuturile verzi, tărâmurile calde de dincolo de Zid, despre care cânta Mance. — Lumea de dincolo de Zid nu e pentru cei ca noi, obişnuia să spună Haggon. Oamenii liberi se tem de oamenii‑fiare, dar îi şi respectă. La sud de Zid, îngenuncheaţii ne vânează şi ne măcelăresc ca pe nişte porci. M‑ai prevenit, gândi Varamyr, dar tot tu mi‑ai arătat şi Rondul de Est la Mare. Să fi avut vreo zece ani, nu mai mult. Haggon dăduse o duzină de sfori de chihlimbar şi o sanie încărcată de piei pentru şase burdufuri cu vin, un drob de sare şi un ceaun de aramă. Rondul de Est era un loc mai bun pentru negoţ decât Castelul Negru; asta pe vremea când veneau corăbiile, încărcate de mărfuri de pe tărâmurile de legendă de dincolo de mare. Ciorile îl cunoşteau pe Haggon ca vânător şi ca prieten al Rondului de Noapte şi se bucurau să primească veştile pe care le aducea despre viaţa de dincolo de Zidul lor. Unii îl ştiau şi de om‑fiară, dar nimeni nu vorbea despre asta. Acolo, la Rondul de Est la Mare, începuse băiatul să viseze la însoritul sud. Varamyr simţea fulgii de zăpadă topindu‑i‑se pe frunte. E mai bine decât să arzi. Ce bine‑ar fi să adorm şi să nu mă mai trezesc niciodată. Ce bine‑ar fi să‑mi încep a doua viaţă! Lupii lui erau acum aproape. Îi simţea. Avea să părăsească acest trup plăpând, să devină una cu ei, să vâneze noaptea şi să urle la lună. Omul‑lup avea să devină un lup adevărat. Dar care? Nu Şireata. Haggon ar fi numit asta abominabil, dar Varamyr se strecurase adesea în pielea ei pe când se împreuna cu Un‑Ochi. Nu voia, totuşi, să‑şi petreacă noua viaţă ca lupoaică, doar dacă n‑avea de ales. Pielea Vânătorului, masculul mai tânăr, i s‑ar fi potrivit mai bine… deşi Un‑Ochi era mai mare şi mai fioros şi el era cel care se împerechea cu Şireata ori de câte ori femela era în călduri. — Se spune că uiţi, îi zisese Haggon, cu câteva săptămâni înainte de a muri. Când carnea omului moare, spiritul lui continuă să trăiască în trupul animalului, dar, cu fiecare zi, memoria îi slăbeşte şi animalul devine din ce în ce mai puţin om‑lup, din ce în ce mai mult lup, până când nu mai rămâne nimic din om şi dăinuie doar fiara. Varamyr cunoştea acest adevăr. Când a intrat în pielea vulturului care îi aparţinuse lui Orell, a simţit furia celorlalţi oameni‑fiare în prezenţa sa. Orell fusese omorât de Jon Snow, cioara trădătoare, şi ura sa faţă de ucigaş fusese atât de puternică, încât Varamyr s‑a pomenit vânându‑l şi pe băiatul‑fiară. Ştiuse ce era băiatul din clipa în care a văzut imensul lup străvechi alb păşind tăcut alături de el. Un om‑fiară îl simte întotdeauna pe un altul. Mance ar fi trebuit să mă lase să intru în pielea lupului străvechi. Asta ar fi însemnat o a doua viaţă, demnă de un rege. Ar fi putut s‑o facă, nu avea niciun dubiu. Darul lui Snow era puternic, dar flăcăul era tânăr şi lipsit de experienţă, încă împotrivindu‑se naturii sale, când ar fi trebuit s‑o glorifice. Varamyr vedea ochii roşii ai lupului străvechi fixându‑l din trun­chiul alb. Zeii mă cercetează. Un fior îi străbătu trupul. Făcuse lucruri rele, lucruri îngrozitoare. Furase, omorâse, siluise. Se ghiftuise cu carne de om şi sorbise sângele muribunzilor, ţâşnindu‑le roşu şi fierbinte din gâtlejuri. Vânase duşmanii prin păduri şi îi atacase în timp ce dormeau, le smulsese măruntaiele din pântece şi le împrăştiase pe pământul mocirlos. Cât de dulce le‑a fost carnea! — Fiara a fost aceea, nu eu, şopti el răguşit. Darul cu care m‑aţi înzestrat. Zeii nu răspunseră. Răsuflarea lui Varamyr zăbovi în aer, alburie şi ceţoasă. Simţea gheaţa închegându‑i‑se în barbă. Varamyr Şasepiei închise ochii. Visă un vis de demult, cu o colibă lângă mare, trei câini scheunând, lacrimile unei femei. Ţugui. Plânge după Ţugui, dar după mine n‑a plâns niciodată. Cucui se născuse cu o lună înainte de termen şi a fost atât de bolnăvicios încât nimeni nu se aştepta să supravieţuiască. Mama sa a aşteptat să împlinească patru ani ca să‑i dea un nume adevărat, dar a fost deja prea târziu. Tot satul se obişnuise să‑i spună Cucui, numele pe care i‑l dăduse sora lui Meha, pe când el era în pântecele mamei lor. Tot Meha îl poreclise şi pe Ţugui, dar frăţiorul lui Cucui se născuse la termen, mare, rumen şi robust, sugând lacom la sânul mamei. Avea de gând să‑i dea numele tatălui lor. Dar Ţugui a murit. A murit când avea doi ani, iar eu şase, cu trei zile înainte de ziua lui. — Puiul tău e la zei acum, i‑a spus mamei înlăcrimate vrăjitoarea pădurii. Nu va mai simţi durere, nici foame şi nu va mai plânge niciodată. Zeii l‑au coborât în pământ, în copaci. Zeii sunt pretutindeni în jurul nostru, în pietre şi în râuri, în păsări şi în animale. Ţugui al tău a plecat să li se alăture. Va fi una cu lumea şi tot ce e în ea. Vorbele bătrânei îl izbiseră pe Cucui ca un pumnal. Ţugui vede. Mă priveşte. Ştie. Cucui nu putea să se ascundă de el, nu putea să se furişeze după fustele mamei ori să fugă cu câinii, ca să scape de furia tatălui. Câinii. Coadă Pleoştită, Copoiul, Mârâitorul. Erau câini buni. Erau prietenii mei. Când tatăl său a găsit câinii adulmecând în jurul trupului neînsufleţit al lui Ţugui, n‑a avut cum să‑şi dea seama care era făptaşul, aşa că şi‑a îndreptat securea spre toţi trei. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât i‑au trebuit două lovituri ca să‑l reducă pe Copoi la tăcere şi patru să‑l doboare pe Mârâitor. Mirosul sângelui stăruia greu în aer, sunetele câinilor muribunzi erau înfiorătoare şi, totuşi, Coadă Pleoştită a venit la chemarea tatălui său. Era cel mai bătrân dintre câini şi obişnuinţa a fost mai puternică decât spaima. Când Cucui s‑a strecurat în pielea lui, era deja prea târziu. Nu, tată, te rog, a încercat să spună, dar câinii nu pot vorbi pe limba oamenilor, aşa că n‑a reuşit să scoată decât un scâncet jalnic. Securea a despicat în două ţeasta bătrânului câine şi înăuntrul colibei băiatul a ţipat. Aşa şi‑au dat seama. Două zile mai târziu, tatăl său l‑a târât în pădure. Avea cu el securea, astfel încât Cucui a crezut că‑i sortise o moarte asemenea prietenilor lui. Însă el i l‑a încredinţat lui Haggon. Varamyr se trezi brusc, violent, tremurând din tot trupul. — Ridică‑te! îi striga o voce. Ridică‑te, trebuie să plecăm! Sunt cu sutele. Zăpada îl acoperise cu o pătură albă, înţepenită. Atât de frig. Când încercă să se mişte, descoperi că mâna i se lipise, îngheţată, de pământ. Lăsă nişte piele în urmă, când o trase ca să şi‑o elibereze. — Ridică‑te! ţipă femeia din nou. Se apropie! Pălămida se întorsese la el. Îl apucase de umeri şi‑l scutura, strigându‑i în faţă. Varamyr îi mirosea răsuflarea, îi simţea căldura pe obrajii amor­ţiţi de frig. Acum, gândi el, fă‑o acum sau mori. Îşi adună toate puterile pe care le mai avea, sări afară din propria‑i piele şi se vârî în trupul ei. Pălămida îşi arcui trupul şi urlă. Abominabil. Să fi fost ea sau el? Sau Haggon? N‑avea să afle niciodată. Vechiul lui trup se prăbuşi în troiene, când degetele ei îi dădură drumul. Suliţaşa se zvârcoli violent, ţipând. Pisica‑nălucă obişnuia să i se împo­trivească sălbatic, iar ursul său alb fusese aproape nebun o vreme, repezindu‑se să muşte copacii şi pietrele, şi aerul, dar ceea ce se întâmpla acum era mai rău. — Ieşi, ieşi! îşi auzi gura strigând. Trupul femeii se clătină, căzu, se ridică, agitându‑şi mâinile şi smucindu‑şi picioarele în toate direcţiile, într‑un dans grotesc, în timp ce spiritul ei şi al lui se luptau pentru trup. Femeia trase adânc în piept o gură de aer îngheţat şi Varamyr putu savura, preţ de o secundă, gustul acestuia şi puterea trupului tânăr înainte ca dinţii ei să se strângă cu putere şi să‑i umple gura de sânge. Femeia îşi ridică mâinile la faţă. El încercă să le îndepărteze, dar mâinile refuzau să se supună şi îl zgâriau pe ochi. Abominabil, îşi aminti Varamyr, înecându‑se cu sânge, durere şi nebunie. Când încercă să ţipe, femeia scuipă limba pe care o împărţeau. Lumea albă se răsturnă şi se îndepărtă. Preţ de o clipă, Varamyr avu senzaţia că se află în interiorul copacului inimii, privind afară prin ochii roşii, săpaţi în trunchi, cum trupul unui muribund zvâcneşte fără vlagă pe pământ şi cum o femeie nebună dansează oarbă şi însângerată sub lună, vărsând lacrimi de sânge şi sfâ­şiindu‑şi hainele. Apoi amândoi dispărură şi Varamyr se ridică, topindu‑se, în timp ce spiritul său era purtat de adierea unui vânt rece. Era în zăpadă şi în nori, era o vrabie, o veveriţă, un stejar. O bufniţă cu coarne zbură tăcută printre copaci, vânând un iepure. Varamyr era în trupul acelei bufniţe, în trupul iepurilor, în arbori. Adânc, sub pământul îngheţat, viermii pământului scormoneau orbeşte prin întuneric şi Varamyr era şi în trupurile lor. Sunt pădurea, sunt tot ce se află în ea, gândi el, exultând. O sută de corbi îşi luară zborul, croncănind când îl simţiră trecând. Un elan mare mugi, speriind copiii agăţaţi pe spatele lui. Un lup străvechi se deşteptă, ridicând capul să mârâie în aer. Înainte ca inimile lor să bată din nou, Varamyr pornise deja mai departe, în căutarea alor lui, în căutarea lui Un‑Ochi, a Şiretei şi a Vânătorului, a haitei lui. Lupii lui aveau să‑l salveze, îşi spuse. Acesta fu ultimul lui gând ca om. Moartea veni dintr‑odată. Simţi un şoc rece, de parcă ar fi fost azvârlit în apele unui lac îngheţat. Apoi se pomeni gonind peste nămeţii scăldaţi de razele lunii, cu haita pe urme. Jumătate de lume era cufundată în întuneric. Un‑Ochi îşi dădu el seama. Urlă, iar Şireata şi Vânătorul îi răspunseră. Când ajunseră pe creastă, lupii se opriră. Pălămida, îşi aminti Varamyr. O parte din el suferea pentru ceea ce pierduse, iar alta după ceea ce făcuse. La picioarele lor, lumea se transformase în gheaţă. Degete de promoroacă se furişau încet în susul copacului inimii, căutând să se apropie. Satul pustiu nu mai era pustiu. Umbre cu ochi albaştri se plimbau printre nămeţi. Unele purtau veşminte maro, unele haine negre şi altele erau despuiate cu carnea albă ca zăpada. Vântul suspina printre coline, încărcat de mirosurile lor: carne moartă, sânge uscat, piei ce duhneau a mucegai, putreziciune şi urină. Şireata mârâi şi îşi dezveli colţii, cu coama zburlită. Nu oameni. Nu pradă. Nu aceştia. Făpturile de jos se mişcau, dar n‑aveau viaţă. Una câte una, îşi înălţară capetele către cei trei lupi de pe deal. Ultima care‑i privi era creatura care fusese Pălămida. Era înveşmântată în lână, blană şi piele şi, peste toate acestea, purta o mantie de chiciură care pârâia la fiecare mişcare şi scânteia în lumina lunii. De vârfurile degetelor îi atârnau ţurţuri trandafirii, zece cuţite lungi de sânge îngheţat. Iar în adânciturile goale ale ochilor, pâlpâia o lumină albăstruie, dând trăsăturilor ei aspre o frumuseţe misterioasă de care n‑avuseseră parte în viaţă. Mă vede.  

Festinul ciorilor de George R.R. Martin volumul 2 TÂLHARUL   Tobele băteau un ritm de război, în timp ce Victoria de Fier înainta domol, cu pintenul spintecând apele verzi, agitate. Corabia mai mică din faţă se întorcea, plesnind marea cu vâslele. Pe flamurile ei fluturau trandafiri: la pupă şi la proră câte un trandafir alb pe un scut roşu, iar în vârful catargului unul auriu pe un fond verde ca iarba. Victoria de Fier se înclină atât de tare, încât jumătate din echipaj se clătină pe picioare. Vâslele loveau şi despicau, o muzică dulce pentru urechile căpitanului. Sări peste parapet, aterizând pe puntea inferioară, cu mantia-i aurie unduindu-se în urma lui. Trandafirii albi se dădură în lături, aşa cum făceau oamenii întotdeauna la vederea lui Victarion Greyjoy, înarmat şi înveşmântat în armură, cu faţa ascunsă sub coiful-kraken. Aveau în mâini suliţe, săbii şi topoare, dar nouă din zece nu purtau niciun fel de armură, iar al zecelea avea doar o cămaşă din zale cusute. Aceştia nu sunt oameni de fier, gândi Victarion. Încă se tem de înec. ― Prindeţi-l! strigă cineva. E singur! ― HAIDE! răcni Victarion ca răspuns. Hai şi omoară-mă, dacă poţi. Din toate părţile, cavalerii trandafirii se apropiară, cu oţel cenuşiu în mâini şi teroare în adâncul ochilor. Teama lor era atât de pârguită încât Victarion îi simţea gustul. Lovi în stânga şi-n dreapta, retezând de la cot braţul primului om care-i ieşi în cale, spintecând umărul celui de-al doilea. Cel de-al treilea îşi îngropă capul securii în lemnul moale de pin al scutului lui Victarion. Acesta îl izbi de faţa nesăbuitului, îl doborî şi îl omorî când încercă să se ridice. În timp ce se căznea să-şi scoată securea dintre coastele celui mort, o suliţă i se înfipse între omoplaţi. O simţi ca şi cum cineva l-ar fi plesnit peste spate. Victarion se întoarse şi-şi coborî securea în capul suliţaşului, simţind impactul în braţ când oţelul trecu, scrâşnind, prin coif şi păr şi craniu. Bărbatul se clătină o fracţiune de secundă, până când căpitanul de fier smulse oţelul şi azvârli cadavrul pe punte, unde se bălăbăni fără vlagă, arătând mai degrabă beat decât mort. Oamenii de fier veniseră după el, jos, pe puntea corăbiei sfărâmate. Îl auzi pe Wulfe O-Ureche scoţând un urlet când se puse pe treabă, îl zări pe Ragnor Pyke în armura-i ruginită, zări securea lui Nute Bărbierul învârtindu-se în aer şi poposind în pieptul unui bărbat. Victarion ucise încă unul şi încă unul. L-ar fi omorât şi pe-al treilea, dar Ragnor îl doborî înaintea lui. ― Bine lovit! îi strigă Victarion. Când se întoarse să caute următoarea victimă pentru securea sa, îl văzu peste punte pe celălalt căpitan. Cămaşa-i albă era pătată de sânge şi de cheaguri, dar Victarion putea distinge însemnul de pe pieptul lui, trandafirul alb în mijlocul scutului roşu. Omul purta aceleaşi însemne pe scut, pe un fond alb, cu o margine roşie, crenelată. ― Tu! strigă căpitanul de fier, peste măcel. Tu cu trandafirul! Să fii tu lordul de la Scutul Sudului? Celălalt îşi ridică viziera, arătându-şi faţa spână. ― Sunt fiul şi moştenitorul lui. Ser Talbert Serry. Iar tu cine eşti, krakene? ― Moartea ta. Victarion se năpusti înspre el. Serry făcu un salt, ieşindu-i în întâmpinare. Sabia sa lungă era din oţel bun, făurit la castel, şi tânărul cavaler o făcea să răsune. Prima lui lovitură fu joasă şi Victarion o pară cu securea. Cea de-a doua îl nimeri pe căpitanul de fier în coif, înainte să-şi ridice scutul. Victarion răspunse cu o lovitură laterală. Scutul lui Serry îi ieşi în cale. Aşchii de lemn zburară şi trandafirul alb se despică de-a latul, cu un dulce, ascuţit pârâit. Sabia lungă a tânărului cavaler îl izbi în coapsă, o dată, de două ori, de trei ori, scârţâind pe oţel. Băiatul ăsta e ager, îşi dădu seama căpitanul de fier. Îl izbi cu scutul în faţă şi îl trimise, clătinându-se, spre copastie. Victarion ridică securea şi lovi cu toată puterea, ca să-l despice pe băiat de la beregată până la pântece, dar Serry se feri, răsucindu-se. Capul securii trecu prin parapet, aruncând aşchii în aer, şi rămase împlântat acolo când încercă să-l scoată. Puntea se mişcă sub picioarele lui şi Victarion căzu într-un genunchi. Ser Talbert îşi azvârli scutul crăpat şi lovi cu sabia-i lungă. Şi scutul lui Victarion se strâmbase când se împiedicase. Prinse sabia lui Serry într-un pumn de fier. Mănuşa de oţel scrâşni şi Victarion gemu, străbătut de un junghi de durere, însă nu cedă. ― Sunt ager şi eu, băiete, spuse el, smulgând sabia din mâna cavalerului şi aruncând-o în mare. Ochii lui Ser Talbert se lărgiră. ― Sabia mea… Victarion îl prinse pe flăcău de gât cu un pumn plin de sânge. ― Du-te după ea, spuse el, împingându-l cu spatele peste parapet, în apele amestecate cu sânge. Astfel, Victarion găsi răgazul să-şi elibereze securea. Trandafirii albi se retrăgeau în faţa şuvoiului de fier. Unii încercau să fugă sub punte, în timp ce alţii strigau, cerând îndurare. Victarion simţea sângele cald şiroindu-i pe degete, sub zale, sub pielea fiartă şi sub platoşa stâlcită, dar era o nimica toată. În jurul catargului, un grup compact de vrăjmaşi continuau să opună rezistenţă, stând umăr lângă umăr, într-un cerc. Ăştia sunt bărbaţi, cel puţin. Preferă să moară decât să se predea. Victarion avea să le împlinească dorinţa câtorva, îşi lovi securea de scut şi îi atacă. Zeul Înecat nu-l făcuse pe Victarion Greyjoy să se lupte cu vorbe la plebiscite, nici să se bată cu duşmani ascunşi, mişei, în mlaştini nesfârşite. De aceea fusese aşezat pe pământ, ca să stea în picioare, înveşmântat în oţel şi cu o secure picurând de sânge în mână, împărţind moarte cu fiecare lovitură. Se năpustiră asupra lui din faţă şi din spate, dar săbiile lor ar fi putut la fel de bine să fie nuiele de salcie, după cât îl răneau. Nicio lamă nu putea să taie prin armura grea a lui Victarion Greyjoy, iar el nu le dădea duşmanilor răgazul să-i găsească punctele slabe de la încheieturi, unde îl apărau doar zalele şi pielea. Puteau să-l atace trei oameni, patru sau cinci, nu conta. Îi omora unul câte unul, apărat de ceilalţi de armura sa. Când cădea un duşman, mânia i se întorcea către următorul. Ultimul care-l înfruntă trebuie să fi fost un fierar; avea umeri ca de taur, iar unul era mult mai musculos decât celălalt. Armura lui era compusă doar dintr-o brigandină ţintată şi un coif din piele fiartă. Singura lovitură a acestuia făcu praf scutul lui Victarion, însă, în replică, lovitura căpitanului îi despică ţeasta în două. De-ar fi la fel de uşor cu Ochi-de-Cioară! Când îşi eliberă din nou capul securii, craniul fierarului parcă explodă. Oase, sânge şi creier se împrăştiară peste tot, iar cadavrul se prăbuşi cu faţa în jos la picioarele lui. Acum e prea târziu să mai ceri îndurare, gândi Victarion, eliberându-se de trupul celui mort. Puntea era acum lipicioasă sub picioare, iar morţii şi muribunzii zăceau în mormane peste tot. Îşi azvârli scutul deoparte şi trase aer în piept. ― Căpitane, îl auzi pe Bărbier spunând lângă el, ziua este a noastră. De jur împrejur, marea era plină de corăbii. Unele ardeau, unele se scufundau, altele se sfărâmaseră în bucăţi. Între carene, apa era pâcloasă ca o tocană, plină de leşuri, vâsle rupte şi oameni agăţându-se de epavă. În depărtare, câteva corăbii ale Sudului goneau înapoi către Mander. Lasă-i să plece, gândi Victarion. Lasă-i să spună povestea. Odată ce a întors coada şi a fugit de pe câmpul de luptă, un bărbat încetează să mai fie bărbat. Ochii îl înţepau din pricina sudorii care-i şiroise peste ei în timpul luptei. Doi dintre vâslaşii lui îi desfăcură coiful-kraken, ca să şi-l poată scoate. Victarion îşi şterse fruntea. ― Cavalerul ăla! mârâi el. Cavalerul trandafirului alb. L-a scos cineva din apă? Un fiu de lord putea aduce o răscumpărare frumuşică. De la tatăl său, dacă Lordul Serry supravieţuise zilei de azi. De la stăpânul lui de la Highgarden, dacă nu. Dar nimeni nu văzuse ce se alesese de cavaler după ce se prăbuşise peste parapet. Probabil se înecase. ― Fie să se ospăteze după cum a luptat, în castelele de apă ale Zeului Înecat! Deşi oamenii din Insulele Scutului îşi ziceau marinari, traversau mările cu spaimă şi se duceau la luptă îmbrăcaţi în veşminte uşoare, de teamă să nu se înece. Tânărul Serry fusese altfel. Un bărbat curajos, gândi Victarion. Aproape un om de fier. Victarion îi încredinţă lui Ragnor Pyke corabia capturată, îi dădu o duzină de oameni drept echipaj şi se urcă înapoi pe propria-i Victorie a Fierului. ― Dezbrăcaţi ostaticii de armuri şi legaţi-le rănile, îi spuse el lui Nute Bărbierul. Aruncaţi muribunzii în mare. Dacă vreunii cerşesc îndurare, tăiaţi-le mai întâi beregata. Nu avea decât dispreţ pentru asemenea oameni; era mai demn să te îneci în apă de mare decât în sânge. Vreau să-mi socotiţi corăbiile pe care le-am câştigat şi toţi cavalerii şi lorzii mărunţi pe care i-am luat prizonieri. Şi le vreau flamurile. Într-o bună zi, avea să le agaţe în castelul său, ca atunci când va fi bătrân şi neputincios să-şi poată aminti de toţi duşmanii pe care îi omorâse când era tânăr şi puternic. ― Aşa vom face. Nute rânji. E o mare victorie. Da, gândi el, o mare victorie pentru Ochi-de-Cioară şi vrăjitorii lui. Ceilalţi căpitani aveau să strige din nou numele fratelui său când veştile vor ajunge la Scutul de Stejar. Euron îi cucerise cu vorba lui meşteşugită şi cu ochiul zâmbitor şi îi subjugase cauzei lui cu prada din zeci de ţinuturi îndepărtate; aur şi argint, armuri împodobite, săbii curbate, cu mânere aurite, pumnale din oţel valyrian, blănuri vărgate de tigri şi piei de pisici pătate, manticori de jad şi străvechi sfincşi valyrieni, cufere pline cu nucşoară, cuişoare şi şofran, colţi de fildeş şi coarne de unicorn, pene verzi, portocalii şi galbene din Marea Verii, mătase fină şi brocart sclipitor… dar toate acestea erau o nimica toată pe lângă asta. Acum le-a dat victoria şi sunt ai lui pe vecie, gândi căpitanul. Gustul era amar. A fost victoria mea, nu a lui. El unde a fost? La Scutul de Stejar, huzurind într-un castel. Mi-a furat soţia şi mi-a furat tronul, iar acum îmi fură gloria. Obedienţa era un lucru firesc pentru Victarion Greyjoy; fusese născut cu asta. Crescând în umbra fraţilor săi, îl urmase pe Balon cu supunere în tot ce făcea. Mai târziu, când fiii lui Balon veniseră pe lume, ajunsese să accepte că avea să plece şi în faţa lor genunchiul, într-o bună zi, când unul dintre ei va lua locul tatălui său pe Stânca Mării. Dar Zeul Înecat îi chemase pe Balon şi pe fiii lui în adânc, în castelele sale de apă, iar Victarion nu putea să-l numească pe Euron „rege” fără să simtă un gust amar în gâtlej. Vântul se înteţea şi setea îl chinuia. După o bătălie, voia întotdeauna vin. Îi încredinţă puntea lui Nute şi coborî. În cabina lui strâmtă de la pupă, o găsi pe femeia oacheşă dornică şi pregătită; pesemne bătălia îi înfierbântase şi ei sângele. O luă de două ori, aproape fără pauză. Când isprăviră, sânii, coapsele şi pântecele femeii erau mânjite de sânge, dar era sângele lui, de la tăietura din palmă. Femeia oacheşă i-o spălă cu oţet fiert. ― Planul lui a fost bun, trebuie să recunosc, spuse Victarion când femeia îngenunche lângă el. Manderul ne e deschis acum, aşa cum a fost în vechime. Manderul era un râu leneş, larg şi domol şi înşelător, plin de cioturi şi bancuri de nisip. Majoritatea navelor maritime nu îndrăzneau să navigheze dincolo de Highgarden, însă corăbiile lungi, cu pescajul lor mic, puteau naviga în amonte până la Podul Amar. În vremurile de demult, oamenii de fier străbătuseră fără frică râul şi prădaseră de-a lungul Manderului şi al afluenţilor lui… până când regii mâinii verzi înarmaseră popoarele de pescari de pe patru insuliţe de la gura Manderului şi îi numiseră scuturile lor. Două mii de ani trecuseră, dar, în turnurile de apărare înşirate pe malurile lor râpoase, bărbile cărunte continuau să ţină străvechea veghe. De îndată ce zăreau o corabie, bătrânii îşi aprindeau focurile de avertisment şi chemarea sălta de pe o colină pe alta, de la o insulă la alta. Duşmani! Duşmani! Atacatori! Atacatori! Când pescarii vedeau focurile arzând pe culmi, îşi lăsau năvoadele şi plugurile şi puneau mâna pe săbii şi securi. Lorzii lor ieşeau în goană din castele, însoţiţi de cavaleri şi oşteni în armuri. Cornii de război răsunau peste ape, de la Scutul Verde şi de la Scutul Cenuşiu, de la Scutul de Stejar şi de la Scutul Sudului, iar corăbiile lor lungi ieşeau din îngrăditurile lor de piatră acoperite cu muşchi înşirate de-a lungul ţărmului, cu vâslele ţâşnind în timp ce se îngrămădeau în strâmtori în apărarea Manderului, hărţuindu-i pe atacatori către amonte, unde îi aştepta osânda. Euron îi trimisese pe Torwold Dinte-Maro şi pe Vâslaşul Roşu în susul Manderului, cu o duzină de corăbii iuţi, pentru ca lorzii Insulelor Scutului să se împrăştie, urmărindu-i. Pe când sosise grosul flotei sale, doar o mână de luptători mai rămăseseră să apere insulele. Oamenii de fier veniseră cu fluxul de seară, pentru ca lumina orbitoare a soarelui la asfinţit să-i ascundă de privirile bărbilor cărunte din turnurile de veghe până când era prea târziu. Vântul le sufla din spate, aşa cum suflase pe tot drumul de la Vechiul Wyk. Marinarii şuşoteau că era mâna vrăjitorilor lui Euron, că Ochi-de-Cioară îl înduplecase pe Zeul Furtunii cu sacrificii de sânge. Cum altfel ar fi îndrăznit să înainteze atât de mult spre vest, în loc să urmeze linia ţărmului, cum era obiceiul? Oamenii de fier îşi conduseseră corăbiile lungi prin albiile pietroase şi se risipiseră în amurgul violet, cu oţelul sclipindu-le în mâini. Focurile ardeau deja pe culmi, dar prea puţini erau cei rămaşi să pună mâna pe arme. Scutul Cenuşiu, Scutul Verde şi Scutul Sudului căzuseră înainte de răsăritul soarelui. Scutul de Stejar mai rezistase o jumătate de zi. Iar când oamenii celor Patru Scuturi încetaseră să-i urmărească pe Torwold şi pe Vâslaşul Roşu şi se întorseseră în aval, găsiseră Flota de Fier aşteptându-i la gura Manderului. ― Totul s-a petrecut întocmai cum a spus Euron, îi explică Victarion femeii oacheşe, în timp ce ea îi bandaja rănile cu pânză. Trebuie că vrăjitorii lui prevăzuseră. Avea trei la bordul Tăcerii, după cum îi mărturisise Quellon Humble unui şoptitor. Erau oameni ciudaţi şi înfricoşători, dar Ochi-de-Cioară şi-i făcuse sclavi. Dar încă are nevoie de mine să-i port bătăliile, zise apăsat Victarion. Vrăjitorii or fi ei buni, dar războaiele se câştigă cu oţel şi sânge. Rana îl durea mai rău ca niciodată din pricina oţetului. O îmbrânci pe femeie şi închise pumnul, cu o căutătură aspră: Adu-mi vin. Bău în întuneric, gândindu-se la fratele lui. Dacă nu lovesc cu mâna mea, tot regicid se cheamă că sunt? Victarion nu se temea de oameni, dar blestemul Zeului Înecat îl punea pe gânduri. Dacă un altul îl doboară, la porunca mea, oare mâinile îmi vor fi mânjite de sângele lui? Aeron Părumed ar fi ştiut răspunsul, dar preotul era undeva pe Insulele de Fier, sperând încă să ridice oamenii de fier împotriva proaspăt încoronatului rege. Nute Bărbierul poate să radă un om cu securea lui de la douăzeci de metri depărtare. Şi niciuna dintre corciturile lui Euron nu ar putea să stea în calea lui Wulfe O-Ureche sau a lui Andrik cel Posomorât. Oricare dintre ei s-ar descurca. Dar ce poate un om să facă şi ce vrea să facă sunt două lucruri diferite şi Victarion ştia asta. ― Blasfemiile lui Euron vor abate mânia Zeului Înecat asupra noastră, a tuturor, profeţise Aeron la Vechiul Wyk. Trebuie să-l oprim, frăţioare. Suntem sânge din sângele lui Balon, nu-i aşa? ― Şi el la fel, spusese Victarion. Nu-mi place mai mult decât ţie, dar Euron e regele. Plebiscitul tău l-a ridicat şi tu i-ai aşezat coroana de lemn pe cap, cu mâna ta! ― I-am aşezat coroana pe cap, răspunsese preotul, cu alge picurându-i în păr, şi bucuros i-aş smulge-o, încoronându-te pe tine în locul lui. Numai tu eşti destul de puternic încât să i te opui. ― Zeul Înecat l-a ridicat, se plânsese Victarion. Să-l lăsăm pe Zeul Înecat să-l coboare. Aeron îi aruncase o privire încruntată, acea privire de­spre care se spunea că seacă fântânile şi lasă femeile sterpe. ― Nu zeul a vorbit. Se ştie că Euron are vraci şi vrăjitori ticăloşi pe corabia lui roşie. Au trimis asupra noastră o vrajă, ca să nu putem auzi marea. Toate acele vorbe de­spre dragoni i-au îmbătat pe căpitani şi regi. ― Şi s-au temut de cornul acela. I-ai auzit sunetul. Nu mai contează. Euron e regele nostru. ― Al meu nu, declarase preotul. Zeul Înecat îi ajută pe oamenii curajoşi, nu pe cei care se ghemuiesc sub punte când se stârneşte furtuna. Dacă nu te vei ridica să-l înlături pe Ochi-de-Cioară de pe Scaunul Mării, trebuie să iau misiunea asupra mea. ― Cum? N-ai corăbii, nici săbii. ― Am glasul meu, răspunsese preotul, şi zeul e cu mine. Puterea mării îmi aparţine, o putere căreia Ochi-de-Cioară nu poate spera să-i ţină piept. Valurile se pot sparge de munte, dar continuă să vină, val după val şi, în cele din urmă, rămân doar pietricele acolo unde, cândva, s-a înălţat muntele. Iar curând pietricelele sunt luate de ape şi ajung pentru eternitate pe fundul mării. ― Pietricele? mormăise Victarion. Eşti nebun dacă te gândeşti să-l dobori pe Euron vorbind de­spre valuri şi pietricele. ― Oamenii de fier vor fi valuri, spusese Părumed. Nu cei mari şi nobili, ci oamenii simpli, truditorii pământului şi pescarii mării. Căpitanii şi regii l-au ridicat pe Euron, dar oamenii obişnuiţi îl vor trage jos. Voi merge la Marele Wyk, la Harlaw, la Orkmont, chiar la Pyke. Cuvintele mele vor fi auzite în fiecare oraş şi în fiecare sat. Niciun om necredincios nu poate sta pe Stânca Mării! Îşi scuturase capul pletos şi se pierduse în noapte. A doua zi, când soarele răsărise, Aeron Greyjoy dispăruse din Vechiul Wyk. Nici măcar oamenii lui înecaţi nu ştiau unde. Spuneau că Ochi-de-Cioară doar râsese când aflase. Însă, cu toate că preotul plecase, cumplitele lui avertismente pluteau în aer. Victarion se pomeni aducându-şi aminte şi cuvintele lui Baelor Blacktyde. Balon a fost nebun, Aeron e şi mai nebun, iar Euron e cel mai nebun dintre toţi. Tânărul lord încercase să se întoarcă acasă după plebiscit, refuzând să-l accepte pe Euron ca suveran. Dar Flota de Fier închisese golful, obiceiul obedienţei era adânc înrădăcinat în Victarion Greyjoy, iar Euron purta coroana de lemn. Zburătorul Nopţii fusese capturat, iar Lordul Blacktyde predat regelui în lanţuri. Muţii şi corciturile lui Euron îl tăiaseră în şapte bucăţi, să-i hrănească pe cei şapte zei verzi pe care îi venera. Ca răsplată pentru loialitatea sa, proaspăt încoronatul rege i-o dăduse lui Victarion pe femeia oacheşă, luată de la un negustor de sclavi care se îndrepta spre Lys. ― Nu vreau rămăşiţele tale, îi spusese Victarion fratelui său, plin de dispreţ, dar se înmuiase când Ochi-de-Cioară îi spusese că femeia va fi omorâtă dacă el n-o voia. Îi smulseseră limba, însă în rest era neatinsă şi, pe deasupra, frumoasă, cu pielea maronie ca lemnul de tec uleiat. Cu toate acestea, când se uita la ea, se pomenea amintindu-şi de prima femeie pe care i-o dăduse fratele lui, ca să-l facă bărbat. Victarion voia să se folosească din nou de femeia oacheşă, dar descoperi că nu era în stare. ― Mai adu-mi vin, îi spuse el, apoi pleacă. Căpitanul luă plosca de vin roşu după ce i-o aduse femeia şi se duse pe punte, unde putea respira aerul curat al mării. Bău jumătate de ploscă şi turnă restul în mare, pentru toţi oamenii care muriseră. Victoria de Fier zăbovi ore în şir la gura Manderului. În timp ce grosul Flotei de Fier porni spre Scutul de Stejar, Victarion ţinea Jalea, Lordul Dagon, Vântul de Fier şi Năpasta Fecioarei în preajma lui, ca ariergardă. Scoteau supravieţuito­rii din mare şi priveau Mâna Aspră scufundându-se încet, trasă la fund de epava pe care o zdrobise. Până când dispăru sub ape, Victarion avea numărătoarea pe care o ceruse. Pierduse şase corăbii şi capturase treizeci şi opt. ― Ne descurcăm, îi spuse lui Nute. La vâsle. Ne întoarcem în Oraşul Lordului Hewett. Vâslaşii se aplecară în direcţia Scutului de Stejar, iar căpitanul de fier coborî din nou sub punte. ― Aş putea să-l omor, îi spuse femeii oacheşe. Deşi e un mare păcat să-ţi omori regele şi unul încă şi mai mare să-ţi omori fratele. Se încruntă. Asha ar fi trebuit să mi se alăture. Cum putuse spera vreodată să-i câştige pe regi şi pe căpitani, ea, cu napii şi conurile ei de pin? Sângele lui Balon îi curge în vene, dar tot femeie este. Asha fugise după plebiscit. În noaptea în care coroana de lemn fusese aşezată pe capul lui Euron, ea şi echipajul ei se făcuseră nevăzuţi. O mică parte din sufletul lui Victarion se bucura că plecase. Dacă fata e zdravănă la minte, se va căsători cu un lord al Nordului şi va trăi în castelul lui, departe de mare şi de Euron Ochi-de-Cioară. ― Oraşul Lordului Hewett, căpitane! ţipă tare un matelot. Victarion se ridică. Vinul îi potolise pulsaţia dureroasă din mână. Poate că avea să-i ceară maesterului lui Hewett să se uite la ea, dacă nu cumva fusese omorât. Se întoarse pe punte, în timp ce corabia ocolea un promontoriu. Felul în care castelul Lordului Hewett se înălţa deasupra portului îi amintea de Lordsport, deşi oraşul acesta era de două ori mai mare. Douăzeci de corăbii lungi patrulau în apele portuare, cu krakenul auriu zvârcolindu-se pe velele lor. Alte câteva sute erau acostate de-a lungul malului sau ancorate în danele ce mărgineau portul. Trei corăbii burduhănoase erau ancorate la un chei de piatră, alături de o duzină mai mici, încărcând prăzi şi provizii. Victarion dădu ordine ca Victoria de Fier să arunce ancora. ― Pregătiţi o barcă. În timp ce se apropiau, oraşul părea încremenit. Cele mai multe prăvălii şi case fuseseră jefuite, după cum o dovedeau uşile lor sfărâmate şi obloanele distruse, dar numai marele sept fusese incendiat. Pe străzi erau risipite cadavre, fiecare însoţit de un mic stol de ciori. O ceată de supravieţuitori posomorâţi se mişcau printre ele, alungând păsările negre şi azvârlind trupurile celor morţi într-o căruţă pentru a fi duse la groapă. Ideea îl umplu pe Victarion de dezgust. Niciun adevărat fiu al mării n-ar dori să putrezească sub pământ. Cum să găsească vreodată castelele de apă ale Zeului Înecat, să bea şi să se ospăteze pentru eternitate? Tăcerea se număra printre corăbiile pe lângă care treceau. Lui Victarion îi atrase privirea galionul de fier de la pupă, fecioara fără gură, cu părul fluturând în vânt şi braţele desfăcute. Ochii ei de perle îl urmăreau parcă. A avut gură, ca orice altă femeie, până când Ochi-de-Cioară i-a închis-o. Pe măsură ce se apropiau de ţărm, Victarion observă un şir de femei şi copii îngrămădiţi pe puntea uneia dintre corăbiile burduhănoase. Unii dintre ei aveau mâinile legate la spate şi laţuri de sfoară de cânepă în jurul gâtului. ― Cine sunt? îi întrebă el pe oamenii care-l ajutau să-şi lege barca la mal. ― Văduve şi orfani. Vor fi vânduţi ca sclavi. ― Vânduţi? Pe Insulele de Fier nu existau sclavi, doar robi. Un rob era aservit, dar nu era în sclavie. Copiii săi erau născuţi liberi, câtă vreme erau daţi Zeului Înecat. Iar robii nu erau niciodată cumpăraţi sau vânduţi pentru aur. Pentru robi plăteai preţul fierului, altminteri nu aveai niciunul. Ar trebui să fie robi sau neveste de sare, se plânse Victarion. ― E din porunca regelui, răspunse omul. ― Cei puternici au luat întotdeauna de la cei slabi, interveni Nute Bărbierul. Robi sau sclavi, n-are nicio importanţă. Oamenii lor nu i-au putut apăra, aşa că acum ne aparţin, să facem cu ei ce poftim. Nu e după Vechea Rânduială, ar fi putut spune Victarion, dar nu era timp pentru asta. Se aflase de­spre victoria lui şi oamenii îl înconjurau ca să-l felicite. Îi lăsă să se gudure, până când unul începu să proslăvească îndrăzneala lui Euron. ― A fost curajos să ne avântăm departe de ţărm, pentru ca nimic să nu vestească acestor insule venirea noastră, dar să străbaţi jumătate de lume în căutare de dragoni, asta e cu totul altceva. Nu aşteptă răspunsul, ci îşi croi drum prin mulţime, înaintând către donjon. Castelul Lordului Hewett era mic, dar bine întărit, cu ziduri groase şi porţi de stejar ţintate care evocau străvechile însemne ale Casei, un scut de stejar prins cu ţinte de fier pe un fond albastru cu alb. Însă în vârful turnului său cu acoperiş verde flutura acum krakenul Casei Greyjoy, iar pe metereze patrulau oameni de fier, cu suliţe şi securi, şi câteva dintre corciturile lui Euron. În curte, Victarion se apropie de Goodbrother şi de bătrânul Drumm, care vorbeau în şoaptă cu Rodrik Harlaw. Nute Bărbierul îi întâmpină cu strigăte. ― Cititorule, urlă el, de ce eşti aşa de lung la faţă? Ai cobit în zadar. E ceasul nostru de glorie şi a noastră e răsplata! Gura Lordului Rodrik se strânse. ― Stâncile astea, vrei să spui? Toate patru laolaltă nu fac cât Insula Harlaw. Am câştigat nişte pietre, copaci şi mizilicuri şi duşmănia Casei Tyrell. ― Trandafirii? Nute râse. Ce trandafir poate răni krakenii adâncurilor? Le-am luat scuturile şi i-am zdrobit pe toţi. Cine-i va apăra acum? ― Highgardenul, răspunse Cititorul. Cât de curând, toată oastea Reachului va fi trimisă împotriva noastră, Bărbierule, iar atunci s-ar putea să afli că unii trandafiri au ghimpi de oţel. Drumm clătină din cap aprobator, cu o mână pe mânerul Ploii sale Roşii: ― Lordul Tarly poartă Năpasta Inimii, făurită din oţel valyrian, şi el e mereu în avangarda Lordului Tyrell. Dorinţa lui Victarion se aprinse. ― N-are decât să vină, îi voi lua eu sabia, aşa cum strămoşul tău a luat Ploaia Roşie. Să vină toţi şi să-i aducă şi pe Lannisteri cu ei. O fi leul fioros pe uscat, dar pe mare krakenul e stăpânul absolut. Şi-ar fi dat jumătate din dinţi pentru şansa de a-şi încerca securea împotriva Regicidului sau a Cavalerului Florilor. Acela era genul de bătălie pe care îl înţelegea. Regicidul era blestemat în ochii zeilor şi ai oamenilor, însă războinicul era respectat şi venerat. ― Nu te teme, Căpitane, zise Cititorul. Vor veni. Înălţimea Sa şi-o doreşte. De ce altceva ne-ar fi poruncit să lăsăm vulturii lui Hewett să zboare? ― Citeşti prea mult şi lupţi prea puţin, remarcă Nute. Sângele tău e lapte. Dar Cititorul făcu pe surdul. Un ospăţ zgomotos era în toi când Victarion intră în castel. Mesele erau ticsite de oameni de fier, care beau, ţipau şi se înghionteau, fudulindu-se cu oamenii pe care-i omorâseră, cu faptele lor de vitejie şi cu trofeele pe care le dobândiseră. Mulţi se gătiseră cu prada lor. Lucas Codd Stângaciul şi Quellon Humble sfâşiaseră tapiserii de pe pereţi, folosindu-le drept mantii. Germund Botley purta un şirag de perle şi de granate peste platoşa aurită a Lannisterilor. Andrik cel Posomorât se clătina, ţinând câte o femeie pe după umeri, cu fiecare braţ. Deşi tot posomorât rămăsese, avea inele pe fiecare deget. În loc de străchini cioplite din pâine uscată, căpitanii mâncau din talgere de argint masiv. Chipul lui Nute Bărbierul se întunecă de furie când privi împrejur. ― Ochi-de-Cioară ne trimite să înfruntăm corăbiile lungi, în timp ce oamenii lui ocupă castelele şi satele, înhăţând toată prada şi toate femeile. Nouă ce ne-a lăsat? ― Noi avem gloria. ― Gloria e bună, răspunse Nute, dar aurul e şi mai bun. Victarion ridică din umeri. ― Ochi-de-Cioară spune că vom avea tot Westerosul. Arborul, Oraşul Vechi şi Highgardenul… acolo îţi vei găsi aurul. Dar gata cu vorba. Mi-e foame. Prin dreptul sângelui, Victarion ar fi putut revendica un loc pe dais, dar nu dorea să mănânce cu Euron şi cu oamenii lui. În schimb, alese un loc lângă Ralf Şchiopul, căpitanul Lordului Quellon. ― O mare victorie, Căpitane, zise Şchiopul. O victorie demnă de un titlu de lord. Ar trebui să primeşti o insulă. Lord Victarion. Da, şi de ce nu? Poate că nu e Stânca Mării, dar ar fi ceva. Hotho Harlaw era în faţa lui, molfăind carnea de pe un os. Îl azvârli cât colo şi se aplecă peste masă. ― Cavalerul va avea Scutul Cenuşiu. Vărul meu. Ai auzit? ― Nu. Victarion aruncă o privire către locul unde Ser Harras Harlaw stătea şi bea vin dintr-o cupă de aur; un bărbat înalt, cu faţa prelungă şi austeră. De ce i-ar da Euron ăluia o insulă? Hotho întinse cupa goală şi o tânără palidă, într-o rochie de catifea albastră cu dantelă aurie, i-o umplu din nou cu vin. ― Cavalerul a cucerit Grimstonul de unul singur. Şi-a înfipt stindardul la poalele castelului şi i-a provocat pe cei din Casa Grimm să-l înfrunte. S-a înfăţişat unul, pe urmă au venit altul şi altul. I-a omorât pe toţi… mă rog, aproape. Doi s-au predat. Când a coborât cel de-al şaptelea, septonul Lordului Grimm a hotărât că zeii vorbiseră şi a cedat castelul. Hotho râse. Va fi Lord de Scutul Cenuşiu şi bine face. Fără el, moştenitorul Cititorului sunt eu. Se lovi cu cupa în piept. Hotho Cocoşatul, Lord de Harlaw. ― Şapte, spui. Victarion se întreba cum s-ar descurca Apusul împotriva securii sale. Nu se luptase niciodată cu un bărbat înarmat cu o sabie din oţel valyrian, deşi îl învinsese de multe ori pe Harras Harlaw când erau tineri amândoi. În copilărie, Harlaw fusese prieten la cataramă cu fiul cel mare al lui Balon, Rodrik, care murise sub zidurile Seagardului. Era un ospăţ pe cinste. Vinul era de soi şi aveau friptură de bou, crudă, în sânge, şi raţă umplută şi hârdaie de crabi proaspeţi. Fetişcanele care îi serveau purtau lâneturi fine şi catifele moi, după cum nu-i scăpă Lordului Căpitan. Le luă drept slujnice îmbrăcate în veşmintele lui Lady Hewett şi ale doamnelor ei, până când Hotho îi spuse că erau Lady Hewett şi doamnele ei. Pe Euron îl amuza să le pună să servească la masă şi să toarne în cupe. Erau opt la număr: doamna însăşi, încă frumoasă, deşi oarecum corpolentă, şi şapte femei mai tinere, de la zece la douăzeci şi cinci de ani, fiicele şi nurorile ei. Lordul Hewett însuşi şedea la locul său obişnuit, pe dais, înveşmântat din cap până-n picioare în toate gătelile lui heraldice. Braţele şi picioarele îi fuseseră legate de scaun, iar între dinţi îi fusese vârâtă o imensă ridiche albă, ca să nu poată vorbi… deşi putea să vadă şi să audă. Ochi-de-Cioară revendicase locul de onoare la dreapta nobilului lord. În poală îi şedea o fată drăgălaşă, durdulie, de şaptesprezece sau optsprezece ani, desculţă şi despletită, cu braţele pe după gâtul lui. ― Cine e fata aceea? îi întrebă Victarion pe oamenii din jurul lui. ― Fiica bastardă a lordului, râse Hotho. Înainte ca Euron să ocupe castelul, era obligată să servească la masă şi să mănânce cu servitorii. Euron îşi lipi buzele-i albastre de gâtul ei, iar fata chicoti, şoptindu-i ceva la ureche. Zâmbind, o sărută din nou pe gât. Pielea ei albă era acoperită de urme roşii, pe unde trecuse gura lui; formau un colier trandafiriu, care-i înconjura gâtul şi umerii. O altă şoaptă la ureche şi, de data aceasta, Ochi-de-Cioară râse zgomo­tos, apoi îşi izbi cupa de masă, cerând linişte. ― Bunele mele doamne, le strigă el femeilor care serveau. Falia îşi face griji pentru rochiile voastre scumpe. N-ar vrea să le pătaţi cu grăsime şi cu vin, căci i-am promis că, după ospăţ, îşi poate alege hainele din garderoba voastră. Aşa că aţi face bine să vă dezbrăcaţi. Un hohot de râs străbătu sala mare, iar faţa Lordului Hewett se înroşi atât de tare încât Victarion avu impresia că ţeasta i-ar putea plesni. Neavând încotro, femeile se supuseră. Cea mai tânără plânse puţin, dar mama ei o linişti şi o ajută să-şi dezlege panglicile de la spate. După aceea, continuară să servească la fel ca înainte, plimbându-se de-a lungul meselor cu carafe pline de vin ca să umple fiecare cupă goală, numai că acum erau despuiate. Îl umileşte pe Hewett aşa cum m-a umilit cândva pe mine, gândi căpitanul, amintindu-şi de plânsul soţiei lui când o bătea. Ştia că oamenii celor Patru Scuturi se căsătoreau adesea între ei, întocmai ca oamenii de fier. Una dintre aceste slujnice putea foarte bine să fie soţia lui Ser Talbert Serry. Una era să ucizi un duşman, alta să-l dezonorezi. Victarion strânse pumnul. Mâna îi era însângerată acolo unde rana udase bandajul de pânză. Pe dais, Euron îşi dădu târfa la o parte şi se urcă pe masă. Căpitanii începură să-şi zornăie cupele şi să bată din picioare. ― EURON! strigau. EURON! EURON! EURON! Era plebiscitul reînviat. ― Am jurat să vă dau Westerosul, spuse Ochi-de-Cioară, când tumultul se domoli, şi iată prima bucăţică. O îmbucătură, nimic mai mult… dar ne vom ospăta înainte de căderea nopţii! Torţele străluceau de-a lungul zidurilor, la fel şi el, cu buzele-i albastre, cu ochiul său albastru, cu totul. Ce înhaţă krakenul nu lasă să-i scape. Aceste insule au fost cândva ale noastre, iar acum sunt din nou… dar avem nevoie de oameni puternici ca să le păstreze. Aşadar, ridică-te, Ser Harras Harlaw, Lord al Scutului Cenuşiu. Cavalerul se ridică, cu o mână pe monstruosul mâner al Apusului. Ridică-te, Andrik cel Posomorât, Lord al Scutului de Sud. Andrik îşi îmbrânci femeile şi se ridică în picioare, clătinându-se, ca un munte care se înalţă dintr-odată din mare. Ridică-te, Maron Volmark, Lord al Scutului Verde. Un flăcău imberb de şaisprezece ani, Volmark se ridică şovăitor, arătând ca lordul iepurilor. Şi ridică-te, Nute Bărbierul, Lord al Scutului de Stejar. Ochii lui Nute deveniră bănuitori, ca şi cum s-ar fi temut că era ţinta unei farse crude. ― Lord? murmură el cu glas răguşit. Victarion se aşteptase ca Ochi-de-Cioară să-i facă lorzi pe oamenii lui, Stonehand, Vâslaşul Roşu şi Lucas Codd Stânga­ciul. Un rege trebuie să fie cu dare de mână, încercă el să-şi spună, dar un alt glas îi şoptea: Darurile lui Euron sunt otrăvite. Când răsuci ideea în minte, văzu desluşit: Cavalerul a fost moştenitorul ales al Cititorului, iar Andrik cel Posomorât, vânjosul braţ drept al lui Dunstan Drumm. Volmark e un novice, dar are sângele lui Harren cel Negru în vene, prin mama lui. Iar Bărbierul… Victarion îl înhăţă de mână. ― Refuză-l! Nute se uită la el ca la un nebun. ― Să-l refuz? Pământuri şi onoruri? Mă vei face tu lord? Îşi smulse braţul şi se ridică, savurând ovaţiile. Iar acum îmi fură oamenii, gândi Victarion. Regele Euron o chemă pe Lady Hewett să-i toarne vin şi ridică cupa deasupra capului. ― Căpitani şi regi, ridicaţi cupele în cinstea lorzilor celor Patru Scuturi! Victarion bău împreună cu ceilalţi. Nu există vin mai dulce decât cel luat de la un duşman. Cineva îi spusese asta odată. Tatăl lui sau Balon. Într-o zi, am să beau vinul tău, Ochi-de-Cioară, şi am să-ţi iau tot ce ţi-e drag. Dar oare exista ceva care să-i fie drag lui Euron? ― Mâine ne pregătim iarăşi de drum, spunea regele. Umpleţi butoaiele cu apă de izvor, luaţi fiecare sac de grâne, fiecare poloboc cu carne de vită şi cât de multe oi şi capre putem duce. Răniţii care sunt încă destul de zdraveni vor vâsli. Ceilalţi vor rămâne aici, să apere aceste insule pentru noii lor stăpâni. Torwold şi Vâslaşul Roşu se vor întoarce în curând cu noi provizii. În drumul către est, punţile noastre vor duhni de porci şi de găini, însă ne vom întoarce cu dragoni. ― Când? Glasul era al Lordului Rodrik. Când ne vom întoarce, Înălţimea Ta? Peste un an? Peste trei? Peste cinci? Dragonii tăi sunt la capătul lumii, iar toamna bate la uşă. Cititorul păşi în faţă, vestind toate pericolele: Strâmtorile Redwyne sunt străjuite de galere. Coasta Dornului e aspră şi sumbră, patru sute de leghe de vâltori, stânci şi bancuri de nisip înşelătoare, fără un loc unde să poţi acosta. Dincolo, aşteaptă Treptele de Piatră, cu furtunile şi cuiburile lor de piraţi din Lys şi Myr. Dacă pornesc o mie de corăbii, poate trei sute vor ajunge până la Marea Îngustă… şi apoi, ce? La Lys nu vom fi aşteptaţi cu braţele deschise, nici la Volantis. Unde vei găsi apă de băut, mâncare? Prima furtună ne va risipi prin toată lumea. Un zâmbet flutură pe buzele lui Euron. ― Eu sunt furtuna, lordul meu. Prima furtună şi ultima. Am dus Tăcerea în călătorii mai lungi şi de departe mai primejdioase. Ai uitat? Am navigat pe Marea Fumegândă şi am văzut Valyria. Fiecare om aflat acolo ştia că Urgia stăpânea şi acum peste Valyria. Însăşi marea fierbea şi fumega acolo, iar ţinutul mişuna de demoni. Se spunea că orice marinar care zărea măcar o clipă învăpăiaţii munţi ai Valyriei înălţându-se deasupra valurilor avea să moară în curând de o moarte cumplită, şi totuşi Ochi-de-Cioară fusese acolo şi se întorsese. ― Oare? întrebă Cititorul, abia şoptit. Zâmbetul albastru al lui Euron se stinse. ― Cititorule, spuse el, în tăcerea care se lăsase, ai face bine să-ţi ţii nasul în cărţile tale. Victarion simţea apăsarea din sală. Se ridică imediat în picioare. ― Frate! N-ai răspuns la întrebările lui Harlaw. Euron ridică din umeri. ― Preţul sclavilor creşte. Ne vom vinde sclavii în Lys şi în Volantis. Ei şi ceea ce am prădat aici ne vor aduce suficient aur ca să ne cumpărăm provizii. ― Acum suntem negustori de sclavi? întrebă Cititorul. Şi pentru ce? Pentru dragonii pe care nu i-a văzut niciunul dintre noi? Să urmărim până la capătul lumii plăsmuirea vreunui marinar beat? Vorbele lui stârniră murmure de aprobare. ― Golful Sclavilor este mult prea departe! strigă Ralf Şchiopul. ― Şi prea aproape de Valyria! îşi ridică glasul Quellon Humble. Fralegg Voinicul spuse: ― Highgardenul e aproape. Zic să căutăm dragonii acolo. Din cei de aur! Alvyn Sharp interveni: ― De ce să străbatem lumea, când Manderul se întinde în faţa noastră? Ralf Stonehouse cel Roşu sări în picioare: ― Oraşul Vechi e mai bogat, iar Arborul şi mai şi. Flota lui Redwyne e departe, pe mare. Nu trebuie decât să întindem mâna şi să culegem cel mai copt fruct din Westeros. ― Fruct? Ochii regelui păreau mai mult negri decât albaştri. Numai un laş ar fura un fruct când ar putea să ia livada. ― Noi Arborul îl vrem, zise Ralf cel Roşu şi alţii i se alăturară. Ochi-de-Cioară lăsă strigătele să treacă peste el. Apoi săltă de pe masă, îşi înhăţă târfa de braţ şi o târî afară din sală. Fugi, ca un câine. Dintr-odată, poziţia lui Euron pe Stânca Mării nu mai părea la fel de sigură ca înainte. Nu-l vor urma la Golful Sclavilor. Poate că nu sunt atât de câini şi de proşti cum m-am temut. Era un gând atât de vesel încât Victarion trebui să-l stropească. Goli o cupă împreună cu Bărbierul ca să-i arate că nu-i purta pică pentru titlul de lord, chiar dacă acesta venea din mâna lui Euron. Afară, soarele asfinţea. Dincolo de ziduri se lăsă întunericul, dar înăuntru torţele ardeau cu o strălucire arămie, iar fumul lor se aduna sub grinzi ca un nor cenuşiu. Câţiva oameni beţi începură să danseze dansul degetelor. La un moment dat, Lucas Codd Stângaciul hotărî că o voia pe una dintre fetele Lordului Hewett, aşa că o luă pe masă, în timp ce surorile ei ţipau şi plângeau cu sughiţuri. Victarion simţi o bătaie uşoară pe umăr. Unul dintre fiii corciţi ai lui Euron stătea în spatele lui, un băiat de zece ani, cu părul lânos şi pielea de culoarea nămolului. ― Tata doreşte o vorbă cu tine. Victarion se ridică, clătinându-se. Era un om voinic, care ţinea la alcool, dar băuse prea mult. Am omorât-o în bătaie cu mâinile mele, dar Ochi-de-Cioară a ucis-o când s-a vârât în ea. N-am avut de ales. Îl urmă pe băiatul bastard afară din sală şi în susul scării şerpuitoare de piatră. Sunetele orgiei se stingeau în timp ce urcau, până când nu se mai auzi decât scârţâitul uşor al cizmelor pe piatră. Ochi-de-Cioară ocupase dormitorul Lordului Hewett, împreună cu fiica lui bastardă. Când Victarion intră, fata era tolănită goală pe pat, sforăind încet. Euron stătea lângă fereastră, sorbind dintr-o cupă de argint. Purta mantia de zibelină pe care o luase de la Blacktyde, peticul roşu pe ochi şi nimic altceva. ― În copilărie, am visat că pot să zbor, anunţă el. Când m-am trezit, nu puteam… sau cel puţin aşa mi-a spus maesterul. Dar dacă m-a minţit? Victarion simţea mirosul mării prin fereastra deschisă, deşi încăperea duhnea a vin, a sânge şi a desfrâu. Aerul rece, sărat, îi limpezi capul. ― Ce vrei să spui? Euron îşi întoarse faţa către el, iar buzele-i albastre, umflate, se curbară într-o jumătate de zâmbet. ― Poate că putem zbura. Cu toţii. Cum vom afla vreodată, dacă nu sărim din vârful unui turn înalt? Vântul năvăli prin fereastră şi îi flutură mantia de zibelină. Goliciunea lui avea ceva obscen şi stânjenitor. Nimeni nu poate şti cu adevărat ce poate face, dacă nu îndrăzneşte să sară. ― Fereastra e acolo. Sari. Victarion nu avea răbdare pentru aşa ceva. Mâna rănită îl sâcâia. Ce vrei? ― Lumea. Lumina focului pâlpâi în ochiul lui Euron. Ochiul lui zâmbitor. Bei o cupă din vinul Lordului Hewett? Nu e pe lume vin mai dulce decât cel luat de la un duşman învins. ― Nu. Victarion îşi feri privirea. Acoperă-te. Euron se aşeză şi trase de mantie, ascunzându-şi părţile ruşinoase. ― Oamenii mei de fier. Uitasem cât de mărunţi şi de gălăgioşi sunt. Eu vreau să le dau dragoni, iar ei strigă după struguri. ― Strugurii sunt adevăraţi. Omul se poate ghiftui cu struguri. Sucul lor e dulce şi ne aduce vin. Dragonii ce ne aduc? ― Suferinţă. Ochi-de-Cioară sorbi din cupa-i de argint. Cândva, frăţioare, am ţinut un ou de dragon în mâna asta. Vrăjitorul din Myr a jurat că poate scoate pui din el şi i-am dat un an şi tot aurul pe care mi l-a cerut. Când m-am săturat de scuzele lui, l-am omorât. În timp ce-şi privea maţele alunecându-i printre degete, omul a spus: Dar n-a trecut un an. Euron râse. Ştii, Cragorn a murit. ― Cine? ― Omul care a suflat cornul meu de dragon. Când maesterul l-a deschis, plămânii îi erau carbonizaţi, negri ca funinginea. Victarion se cutremură. ― Arată-mi acest ou de dragon. ― L-am aruncat în mare când eram prost-dispus. Euron ridică din umeri. Mă gândesc că Cititorul nu se înşela. O flotă prea mare n-ar putea să stea unită pe o asemenea distanţă. Călătoria e prea lungă, prea primejdioasă. Numai cele mai bune corăbii şi echipaje pot spera să ajungă până la Golful Sclavilor şi înapoi. Flota de Fier. Flota de Fier e a mea, gândi Victarion, dar nu spuse nimic. Ochi-de-Cioară umplu două cupe cu un ciudat vin negru care era gros ca mierea. ― Bea cu mine, frate. Gustă. Îi întinse lui Victarion una dintre cupe. Căpitanul o luă în schimb pe cealaltă şi îi mirosi bănuitor conţinutul. Văzut de aproape, lichidul părea mai mult albastru decât negru. Era gros şi uleios şi mirosea a carne putregăită. Luă o mică sorbitură şi scuipă de îndată. ― Scârbos. Vrei să mă otrăveşti? ― Vreau să-ţi deschid ochii. Euron bău cu nesaţ din cupa lui şi zâmbi. Umbra-înserării, vinul vrăjitorilor. Am dat peste un butoi când am capturat o anumită galeasă lângă Warth, care mai ducea nişte cuişoare, nucşoară, patruzeci de coţi de mătase verde şi patru vrăjitori care mi-au spus o poveste bizară. Unul a cutezat să mă ameninţe, aşa că l-am omorât şi le-am dat celorlalţi trupul lui. La început au refuzat să mănânce din carnea amicului lor, dar, când li s-a făcut suficient de foame, s-au răzgândit. Oamenii sunt carne. Balon a fost nebun, Aeron e şi mai nebun, iar Euron e cel mai nebun dintre toţi. Victarion se întorcea să plece, când Ochi-de-Cioară spuse: ― Un rege trebuie să aibă o soţie. Frate, am nevoie de tine. Te duci la Golful Sclavilor să-mi aduci iubita? Am avut şi eu cândva o iubită. Mâinile lui Victarion se strânseră în pumni şi un strop de sânge căzu, picurând pe podea. Ar trebui să te bat măr şi să-ţi dau trupul crabilor, întocmai cum am făcut cu ea. ― Ai fii, îi spuse fratelui său. ― Corcituri, bastarzi născuţi din târfe şi bocitoare. ― Sunt din trupul tău. ― La fel şi scârnăvia din oala mea de noapte. Niciunul nu e demn să şadă pe Stânca Mării, cu atât mai puţin pe Tronul de Fier. Nu, ca să am un moştenitor demn de tron, am nevoie de o altă femeie. Când krakenul se însoţeşte cu dragonul, frate, întreaga lume să se păzească! ― Care dragon? întrebă Victarion, încruntându-se. ― Ultima din neamul ei. Se spune că e cea mai frumoasă femeie din lume. Părul ei e argintiu-auriu, ochii îi sunt ametiste… dar nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, frăţioare. Du-te la Golful Sclavilor, priveşte-i frumuseţea şi adu-o la mine. ― De ce-aş face-o? ceru să ştie Victarion. ― Din dragoste. Din datorie. Pentru că regele tău îţi porunceşte. Euron râse înfundat. Şi pentru Stânca Mării. Îţi aparţine, odată ce voi revendica Tronul de Fier. Vei fi urmaşul meu, aşa cum eu am fost urmaşul lui Balon… iar fiii tăi legitimi vor fi urmaşii tăi, într-o zi. Fiii mei. Dar ca să aibă un fiu legitim, un bărbat trebuia, mai întâi, să aibă o soţie. Victarion n-avea noroc la soţii. Darul lui Euron e otrăvit, îşi reaminti el, totuşi… ― Alegerea îţi aparţine, frate. Trăieşte rob sau mori rege. Ai curajul să zbori? Dacă nu sari, nu vei afla niciodată. Ochiul zâmbitor al lui Euron strălucea de batjocură. Sau îţi cer prea mult? E atât de înfricoşător să călătoreşti dincolo de Valyria? ― Aş putea duce Flota de Fier în iad, dacă ar fi nevoie. Când Victarion deschise pumnul, palma îi era roşie de sânge. Voi merge la Golful Sclavilor, da. O voi găsi pe această femeie-dragon şi o voi aduce. Dar nu pentru tine. Mi-ai furat soţia şi ai distrus-o, aşa că, acum, am să ţi-o iau şi eu. Cea mai frumoasă femeie din lume, pentru mine.  

Festinul ciorilor de George R.R. Martin volumul 1 Prolog ― Dragoni, zise Mollander. Înhăţă un măr zbârcit de pe jos şi îl azvârli dintr-o mână în alta. ― Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras Sfinxul. Scoase o săgeată din tolbă şi o potrivi în arc. ― Mi-ar plăcea să văd un dragon. Roone era cel mai tânăr dintre ei, un băiat scund şi îndesat, căruia îi mai lipseau doi ani până să devină bărbat. Mi-ar plăcea foarte mult. Iar mie mi-ar plăcea să dorm în braţele lui Rosey, gândi Pate. Se foi neliniştit pe bancă. Mâine fata putea să fie a lui. Am s-o duc departe de Oraşul Vechi, peste Marea Îngustă, într-unul dintre Oraşele Libere. Acolo nu erau maesteri, nu era nimeni care să-l învinuiască. Auzea râsul Emmei prin fereastra oblonită de deasupra, îngemănat cu glasul mai grav al bărbatului cu care se întreţinea. Era cea mai vârstnică dintre slujnicele de la Pana şi Stacana, trecută de patruzeci de ani, dar încă atrăgătoare într-un anume fel plinuţ. Rosey era fiica ei, un boboc abia înflorit de cincisprezece ani. Emma decretase că fecioria lui Rosey avea să coste un dragon de aur. Pate economisise nouă cerbi de argint şi un urcior plin cu stele de aramă şi gologani, dar nu-i slujeau la nimic. Ar fi avut mai multe şanse să clocească un dragon adevărat decât să strângă toţi banii de care avea nevoie pentru un dragon de aur. ― Te-ai născut prea târziu pentru dragoni, flăcăule, îi spuse lui Roone Armen Acolitul. Armen purta la gât o curea de piele, pe care erau înşirate zale de metal, cositor, plumb, aramă şi, ca majoritatea acoliţilor, părea să creadă că novicilor le creşteau napi pe umeri în loc de capete. Ultimul a pierit în timpul domniei Regelui Aegon al Treilea. ― Ultimul dragon din Westeros, spuse Mollander. ― Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras. Era un tânăr chipeş, Sfinxul lor. Toate slujnicele se dădeau în vânt după el. Până şi Rosey îl atingea uneori pe braţ când îi aducea vin, iar Pate nu putea decât să scrâşnească din dinţi, prefăcându-se că nu observă. ― Ultimul dragon din Westeros a fost ultimul dragon, zise Armen cu încăpăţânare. E un lucru bine ştiut. ― Mărul, insistă Alleras. Dacă nu cumva ai de gând să-l mănânci. ― Poftim. Târându-şi piciorul şchiop, Mollander făcu un salt scurt, se răsuci şi azvârli mărul, cu braţul întins, direct în ceţurile care atârnau deasupra râului Mied. De n-ar fi fost piciorul, ar fi devenit cavaler, întocmai ca tatăl său. Dar avea putere în braţele acelea groase şi în umerii laţi. Departe şi iute zbură mărul… … dar nu la fel de iute ca săgeata care şuieră în urma lui, o vergea lungă de un metru din lemn auriu, cu pene stacojii. Pate nu văzu săgeata înhăţând mărul, dar o auzi. O bufnitură înfundată răsună peste râu, urmată de un pleoscăit. Mollander fluieră. ― L-ai nimerit. Frumos. Nici pe jumătate la fel de frumos ca Rosey. Pate adora ochii ei căprui, sânii ei înmugurind şi felul în care zâmbea ori de câte ori îl vedea. Adora gropiţele din obrajii ei. Uneori umbla desculţă când servea, ca să simtă iarba sub picioare. Pate adora şi asta. Adora mirosul ei proaspăt şi curat, felul în care i se cârlionţa părul pe după urechi. Îi adora până şi degetele picioarelor. Într-o seară, îl lăsase să-i maseze picioarele şi să se joace cu ele, iar el născocise câte o istorioară amuzantă pentru fiecare deget, ca s-o facă să chicotească. Poate că ar face mai bine să rămână pe acest ţărm al Mării Înguste. Cu banii strânşi, ar putea să cumpere un măgar, iar el şi Rosey ar putea să-l călărească pe rând, cutreierând prin Westeros. Poate că Ebrose nu-l socotea demn să poarte argintul, dar Pate ştia să pună un os la loc sau să vindece o febră cu lipitori. Oamenii din popor i-ar fi recunoscători pentru ajutorul lui. Dacă ar putea învăţa să tundă părul şi să bărbierească, ar putea chiar să devină frizer. Ar fi de-ajuns, atât timp cât aş avea-o pe Rosey. Rosey era tot ce-şi dorea pe lume. Nu fusese întotdeauna aşa. Cândva, visase să devină maester într-un castel, în slujba unui lord cu dare de mână, care să-l preţuiască pentru înţelepciunea lui şi să-i ofere un cal alb, de rasă, drept mulţumire pentru serviciile aduse. Cât de mândru ar mai fi călărit, cât de măreţ, zâmbind oamenilor de rând când trecea pe lângă ei pe drum… Într-o seară, în sala comună de la Pana şi Stacana, după cea de-a doua stacană de cidru teribil de tare, Pate se fălise că nu va fi mereu un novice. ― Cât se poate de adevărat, strigase Leneşul Leo. Vei fi un fost novice care va creşte porci. Goli stacana, până la ultimele drojdii. Terasa hanului, scăldată în lumina torţelor, era, în dimineaţa aceasta, o insulă de lumină într-un ocean de neguri. În aval, flacăra îndepărtată a Turnului Înalt plutea în întunericul umed ca o lună portocalie, înceţoşată, dar lumina nu reuşea să-i ridice moralul. Alchimistul ar fi trebuit să sosească deja. Oare fusese totul doar o glumă nemiloasă, sau omul păţise ceva? N-ar fi fost prima oară când norocul îi juca feste lui Pate. Odată, se socotise norocos să fie ales să-l ajute pe Arhimaesterul Walgrave la îngrijirea corbilor, fără să-i treacă măcar prin minte că va ajunge să-i aducă bătrânului mâncarea, să-i măture camerele şi să-l îmbrace în fiecare dimineaţă. Toată lumea spunea că Walgrave uitase de­spre corbi mai multe decât ştiuseră vreodată cei mai mulţi dintre maesteri, aşa că Pate presupusese că putea spera cel puţin la o verigă neagră de fier, dar descoperise că Walgrave nu-i putea acorda aşa ceva. Bătrânul rămăsese arhimaester doar cu titlu onorific. Chiar dacă fusese cândva un mare maester, acum veşmintele sale îi ascundeau cel mai adesea lenjeria murdară, şi, cu o jumătate de an în urmă, nişte acoliţi îl găsiseră plângând în bibliotecă, incapabil să găsească drumul înapoi spre camerele sale. Maester Gormon stătea în spatele măştii de fier în locul lui Walgrave, acelaşi Gormon care îl acuzase cândva de furt pe Pate. În mărul de pe malul apei, o privighetoare începu să cânte. Era un sunet dulce, o bine-venită alinare după ţipetele stridente şi nesfârşitele cârâieli ale corbilor pe care-i îngrijise ziua întreagă. Corbii albi îi ştiau numele şi şi-l murmurau unul altuia, ori de câte ori dădeau cu ochii de el: Pate, Pate, Pate, până când îi venea să urle. Păsările mari şi albe erau mândria Arhimaesterului Walgrave. Voia să fie mâncat de ele după ce va muri, dar Pate avea o bănuială că păsările voiau să-l mănânce şi pe el. Poate că de vină era cidrul teribil de tare – nu venise aici cu gând să bea, dar Alleras făcea cinste, sărbătorindu-şi veriga de aramă, iar sentimentul de vinovăţie îi făcuse sete – însă aproape că i se părea că trilurile privighetorii spuneau: Aur pentru fier, aur pentru fier, aur pentru fier. Ceea ce era de-a dreptul ciudat, căci erau vorbele pe care i le spusese străinul în seara când Rosey îi adusese faţă în faţă. ― Cine eşti? îl întrebase Pate, iar bărbatul răspunsese: ― Un alchimist. Pot preschimba fierul în aur. Şi pe urmă moneda se afla în mâna lui, dansându-i pe deasupra degetelor, cu aurul moale, galben, strălucind în lumina lumânărilor. Pe o parte era un dragon cu trei capete, pe cealaltă, capul unui rege mort. Aur pentru fier, îşi amintea Pate, n-ai să mai găseşti o asemenea ocazie. O doreşti? O iubeşti? ― Nu sunt hoţ, îi răspunsese omului care-şi zicea alchimist. Sunt un novice al Citadelei. Alchimistul îşi înclinase capul şi spusese: ― Dacă te răzgândeşti, mă voi întoarce aici peste trei zile, cu dragonul meu. Trecuseră trei zile. Pate revenise la Pana şi Stacana, încă neştiind sigur ce anume era, dar în loc de alchimist, dăduse peste Mollander şi Armen Sfinxul, cu Roone după ei. Ar fi dat de bănuit dacă nu li s-ar fi alăturat. Pana şi Stacana nu se închidea niciodată. De şase sute de ani, hanul stătea neclintit pe insula sa de pe Mied şi nici măcar o dată uşile lui nu fuseseră închise. Deşi clădirea înaltă, din lemn, era înclinată spre sud, aşa cum se înclinau uneori novicii după ce dădeau pe gât o halbă, Pate se aştepta ca hanul să rămână în picioare încă şase sute de ani, vânzând vin şi bere şi cidru teribil de tare oamenilor râului şi ai mării, fierarilor şi cântăreţilor, preoţilor şi prinţilor, novicilor şi acoliţilor Citadelei. ― Oraşul Vechi nu e lumea întreagă, declară Mollander, zgomotos. Era fiul unui cavaler şi cât se poate de beat. De când primise vestea că tatăl său murise la Apa Neagră, se îmbăta aproape în fiecare seară. Chiar şi în Oraşul Vechi, departe de lupte şi apărat de ziduri, Războiul Celor Cinci Regi îi atinsese pe toţi… deşi Arhimaesterul Benedict insista că nu avusese loc niciodată un război dus de cinci regi, de vreme ce Renly Baratheon fusese ucis înainte ca Balon Greyjoy să se încoroneze. ― Tatăl meu spunea mereu că lumea e mai mare decât castelul oricărui lord, continuă Mollander. Dragonii trebuie să fie cele mai neînsemnate dintre lucrurile pe care le poţi găsi în Qarth, Asshai şi Yi Ti. Poveştile marinarilor… ― … sunt poveşti marinăreşti, îl întrerupse Armen. Marinari, dragul meu Mollander. Du-te la docuri şi pun rămăşag că vei găsi mateloţi care să-ţi povestească de­spre sirenele cu care s-au culcat sau cum şi-au petrecut un an în burta unui peşte. ― Şi de unde ştii tu că nu-i adevărat? Mollander umbla prin iarbă, cu pas apăsat, căutând mere. Ar trebui să fi fost şi tu în burta peştelui, ca să poţi jura că nu s-au aflat acolo. O poveste spusă de un singur marinar, da, pe seama asta am putea râde, însă când vâslaşii de pe patru corăbii diferite spun aceeaşi poveste în patru limbi diferite… ― Poveştile nu sunt aceleaşi, insistă Armen. Dragoni în Asshai, dragoni în Qarth, dragoni în Meereen, dragoni Dothraki, dragoni eliberând sclavi… fiecare istorisire e altfel decât precedenta. ― Diferă doar în amănunte. Mollander devenea mai încăpăţânat la beţie, şi era căpos chiar şi treaz. Cu toţii vorbesc de­spre dragoni şi de­spre o frumoasă tânără regină. Singurul dragon de care-i păsa lui Pate era făcut din aur galben. Se întreba ce se întâmplase cu alchimistul. Cea de-a treia zi. A spus că va fi, aici. ― Mai e un măr lângă piciorul tău, îi strigă Alleras lui Mollander, iar eu mai am două săgeţi în tolbă. ― La naiba cu tolba ta! Mollander ridică fructul căzut. Ăsta e plin de viermi, se plânse el, dar îl aruncă. Săgeata ajunse mărul din urmă în timp ce începea să coboare şi îl despică în două. O jumătate ateriză pe acoperişul unui turnuleţ, se rostogoli pe un acoperiş aflat mai jos, săltă şi căzu la două palme de Armen. Dacă tai un vierme în două, ai doi viermi, îi informă acolitul. ― Dacă ar merge aşa şi cu merele, nimeni n-ar mai trebui să sufere vreodată de foame, zise Alleras, afişând unul dintre zâmbetele sale blajine. Sfinxul zâmbea mereu, ca şi cum ar fi ştiut vreo ghiduşie secretă. Asta îi dădea un aer răutăcios, care se potrivea de minune cu bărbia-i ascuţită, cu şuviţa de păr coborâtă pe mijlocul frunţii şi cu desişul de bucle negre ca tăciunele, tunse scurt. Alleras avea să devină maester. Se afla doar de un an la Citadelă, dar îşi făurise deja trei zale în colanul de maester. Armen avea într-adevăr mai multe, dar pe fiecare şi-o dobândise cu câte un an de trudă. Cu toate acestea, avea să devină şi el maester. Roone şi Mollander rămăseseră novici cu gâturile goale, dar Roone era prea tânăr, iar Mollander prefera să bea în loc să citească. Însă Pate… Era de cinci ani la Citadelă, sosit pe când nu avea mai mult de treisprezece ani, dar gâtul îi rămânea la fel de golaş ca în ziua în care venise din ţinuturile Apusului. De două ori se considerase pregătit. Prima oară, i se înfăţişase Arhimaesterului Vaellyn ca să-şi demonstreze cunoştinţele de astronomie. În schimb, aflase de unde i se trăgea lui Vaellyn Oţet porecla. Doi ani i-au trebuit lui Pate să-şi adune curajul să încerce din nou. De data aceasta s-a supus examinării bunului, bătrânului Arhimaester Ebrose, renumit pentru glasul său blajin şi mâinile delicate, dar suspinele lui Ebrose se dovediseră la fel de dureroase ca înţepăturile lui Vaellyn. ― Un ultim măr, promise Alleras, şi am să-ţi spun care e bănuiala mea de­spre aceşti dragoni. ― Ce-ai putea să ştii tu şi să nu ştiu eu? mormăi Mollander. Ochi un măr de pe o creangă, făcu un salt, îl culese şi-l aruncă. Alleras trase coarda arcului lângă ureche, întorcându-se cu graţie pentru a urmări ţinta în zbor. Slobozi săgeata în clipa în care mărul începu să coboare. ― Întotdeauna ratezi ultima oară, zise Roone. Mărul căzu în apele râului, neatins. ― Vezi? adăugă novicele. ― Ziua în care le nimereşti pe toate e ziua în care încetezi să mai progresezi. Alleras destinse coarda şi vârî arcul în husa lui de piele. Era sculptat din inimă-de-aur, un lemn rar şi legendar din Insulele Verii. Pate încercase odată să-l îndoaie, dar nu reuşise. Sfinxul pare sfrijit, dar are putere în braţele-i subţiri, cugetă el, în timp ce Alleras îşi azvârli un picior peste bancă, întinzându-se după cupa cu vin. Dragonul are trei capete… anunţă el, cu vorba lui tărăgănată, dornisheană. ― Asta e o şaradă? vru să ştie Roone. În poveşti, sfincşii vorbesc întotdeauna în şarade. ― Nicio şaradă. Alleras sorbi din vin. Ceilalţi dădeau pe gât stacane din cidrul teribil de tare pentru care era renumit hanul Pana şi Stacana, dar el prefera vinurile exotice, dulci, din ţara mamei sale. Nici măcar în Oraşul Vechi asemenea vinuri nu se vindeau pe puţin. Cel care îl poreclise Sfinxul pe Alleras fusese Leo Leneşul. Un sfinx are puţin de ici, puţin de colo: chip de om, trup de leu, aripi de şoim. Alleras era la fel: tatăl său era dornishean, mama, o băştinaşă cu pielea tuciurie din Insulele Verii. Avea şi el pielea neagră ca tăciunele. Şi, asemeni sfincşilor din marmură verde care străjuiau poarta principală a Citadelei, Alleras avea ochii de onix. ― Nu s-a pomenit vreodată un dragon cu trei capete, doar pe scuturi şi flamuri, zise hotărât Armen Acolitul. A fost o figură heraldică, nimic mai mult. În plus, Targaryenii sunt toţi morţi. ― Nu toţi, spuse Alleras. Regele Cerşetor avea o soră. ― Credeam că i-au zdrobit capul de zid, zise Roone. ― Nu, preciză Alleras. Capul lui Aegon, fiul cel mic al Prinţului Rhaegar, a fost zdrobit de zid, de către bravii oameni ai Leului de Lannister. Noi vorbim de­spre sora lui Rhaegar, născută la Piatra Dragonului, înainte de căderea sa. Cea căreia i se spune Daenerys. ― Născută din Furtună, acum îmi amintesc. Mollander ridică stacana, împroşcând cidrul rămas: În cinstea ei! Înghiţi cu nesaţ, izbi stacana de masă, râgâi şi se şterse la gură cu dosul palmei. Unde e Rosey? Regina noastră de drept merită încă un rând de cidru, ce ziceţi? Armen Acolitul îl privi alarmat: ― Coboară glasul, nebunule. N-ar trebui nici să glumeşti cu asemenea lucruri. Nu ştii niciodată cine te poate auzi. Păianjenul are urechi peste tot. ― Hai, nu face pe tine, Armen. Propuneam o băută, nu o rebeliune. Pate auzi un chicot. Un glas molcom, mucalit, strigă din spatele lui: ― Ştiam eu că eşti un trădător, Broscoiule! Leo Leneşul se clătina lângă piciorul podului vechi de lemn, în haine de satin cu dungi verzi şi aurii şi o capă scurtă din mătase neagră prinsă pe umăr cu un trandafir de jad. Vinul pe care şi-l vărsase pe piept fusese un vin roşu, vârtos, judecând după culoarea petelor. O şuviţă de păr blond-cenuşiu îi cădea peste un ochi. Văzându-l, Mollander se zbârli: ― La naiba! Pleacă! N-ai ce căuta aici. Alleras îi aşeză o mână pe braţ ca să-l liniştească, iar Armen se încruntă: ― Leo. Lordul meu, înţelesesem că eşti tot închis în Citadelă pentru… ― … încă trei zile. Leo Leneşul ridică din umeri. Perestan zice că lumea e veche de patruzeci de mii de ani. Mollos vorbeşte de cinci sute de mii. Ce înseamnă trei zile, te-ntreb eu? Deşi erau o duzină de mese libere pe terasă, Leo se aşeză lângă ei. Plăteşte-mi o cupă de vin auriu de Arbor, Broscoiule, şi poate că n-am să-l informez pe tata de­spre toastul tău. Am avut ghinion la Hanul cu Noroc şi mi-am dat ultimul cerb pe masa de cină. Purcel de lapte cu sos de prune, umplut cu castane şi trufe. Omul mai trebuie să şi mănânce. Voi ce-aţi mâncat? ― Carne de oaie, mormăi Mollander. Nu părea prea încântat. Am împărţit o pulpă de oaie fiartă. ― Sunt convins c-a fost săţioasă. Leo se întoarse către Alleras: Fiul unui lord ar trebui să fie cu dare de mână, Sfinxule. Înţeleg că ţi-ai dobândit zaua de aramă. Voi bea pentru asta. Alleras îi răspunse cu un zâmbet: ― Nu dau de băut decât prietenilor. Şi nu sunt fiul unui lord, ţi-am mai spus. Mama mea era negustoreasă. Ochii căprui ai lui Leo sclipeau de răutate şi de vin. ― Mama ta a fost o maimuţă din Insulele Verii. Dornishenii se dau la tot ce are o gaură între picioare. Fără supărare. Poate că eşti brun ca o nucă, dar cel puţin te speli. Spre deosebire de porcarul nostru pătat. Flutură o mână către Pate. Dacă l-aş lovi în gură cu stacana, i-aş putea sparge jumătate din dinţi, gândi Pate. Pate Pătatul, porcarul, era un erou din mii de snoave picante, un mocofan de treabă, nătâng, care reuşea întotdeauna să-i înfrângă pe graşii lorzi mărunţi, pe cavalerii trufaşi şi pe septonii pompoşi care îl hărţuiau. Cumva, prostia lui se dovedea, în cele din urmă, un fel de şiretenie grosolană, iar poveştile se sfârşeau întotdeauna cu Pate Pătatul aşezat în jilţul lordului sau culcându-se cu fiica vreunui cavaler. Dar acelea erau poveşti. În lumea reală, băieţii porcari nu o duceau niciodată atât de bine. Pate se gândea uneori că mama lui trebuie să-l fi urât ca să-i dea aşa un nume. Alleras nu mai zâmbea. ― Ai să-ţi ceri scuze. ― Oare? făcu Leo. Cum aş putea, cu gâtlejul aşa de uscat… ― Îţi faci Casa de ruşine cu fiecare cuvânt pe care-l rosteşti, îi spuse Alleras. Faci de ruşine Citadela fiindcă eşti unul de-al nostru. ― Ştiu. Aşa că dă-mi nişte vin, ca să-mi pot îneca şi eu ruşinea. Mollander spuse: ― Am să-ţi smulg limba din rădăcină. ― Serios? Şi atunci cum am să vă mai spun de­spre dragoni? Leo ridică din umeri. Corcitura are dreptul să ştie. Fiica Regelui Nebun trăieşte şi a clocit trei dragoni. ― Trei? făcu Roone uluit. Leo îl bătu uşor pe mână. ― Mai mulţi de doi şi mai puţini de patru. În locul tău, deocamdată n-aş încerca să obţin zaua de aur. ― Lasă-l în pace, îl avertiză Mollander. ― Ce Broscoi galant! Cum vrei tu. Fiecare om de pe fiecare corabie care a călătorit la o sută de leghe de Qarth vorbeşte de­spre dragonii ăştia. Câţiva chiar îţi vor spune că i-au văzut. Magul e înclinat să-i creadă. Armen îşi strânse buzele, dezaprobator. ― Marwyn e nebun. Arhimaesterul Perestan e primul care poate să-ţi spună asta. ― Şi Arhimaesterul Ryam zice la fel, punctă Roone. Leo căscă. ― Marea e udă, soarele e cald şi animalele din menajerie urăsc mastifful. Are o poreclă pentru fiecare, gândi Pate, dar nu putea nega faptul că Marwyn aducea mai mult a mastiff decât a maester. Se spunea că se însoţea cu târfele şi vrăjitorii rătăcitori, că vorbea cu ibbanezii păroşi şi băştinaşii negri ca smoala din Insulele Verii, pe limba lor, şi că aducea jertfe unor zei ciudaţi în templele mici ale marinarilor, jos, la cheiuri. Oamenii spuneau că l-au văzut în oraşul subteran, în gropile şobolanilor şi în bordelurile negre, în tovărăşia comedianţilor, a cântăreţilor, a mercenarilor şi chiar a cerşetorilor. Unii chiar şopteau că omorâse cândva un om cu pumnii. Când Marwyn se întorsese în Oraşul Vechi, după ce îşi petrecuse opt ani în îndepărtatele ţinuturi răsăritene, căutând cărţi pierdute şi studiind cu vrăjitorii şi descântătorii, Vaellyn Oţet îl poreclise Marwyn Magul. În scurt timp, numele se răspândise în tot Oraşul Vechi, spre nemărginita iritare a lui Vaellyn. ― Lasă farmecele şi rugăciunile pe seama preoţilor şi a septonilor şi îndreaptă-ţi mintea spre învăţarea adevărurilor în care omul se poate încrede, îl sfătuise cândva Arhimaesterul Ryam pe Pate, însă inelul şi sceptrul şi masca lui Ryam erau din aur, iar colanul maesterului său nu avea nicio za de oţel valyrian. Armen se uită în josul nasului la Leo Leneşul. Avea nasul perfect pentru aşa ceva, lung, subţire şi ascuţit. ― Arhimaesterul Marwayn crede în multe lucruri ciudate, spuse el, dar nu are mai multe dovezi de­spre existenţa dragonilor decât Mollander. Nu sunt decât alte poveşti marinăreşti. ― Te înşeli, spuse Leo. În apartamentul Magului arde o lumânare de sticlă. Peste terasa luminată de torţe se aşternu liniştea. Armen oftă şi clătină din cap. Mollander începu să râdă. Sfinxul îl cercetă pe Leo cu ochii săi mari şi negri. Roone avea un aer pierdut. Pate ştia de­spre lumânările de sticlă, deşi nu văzuse niciodată una arzând. Erau secretul cel mai prost păzit al Citadelei. Se spunea că fuseseră aduse în Oraşul Vechi din Valyria, cu o mie de ani înaintea Urgiei. Auzise că erau patru, una verde şi trei negre, toate înalte şi răsucite. ― Ce sunt aceste lumânări de sticlă? întrebă Roone. Armen Acolitul îşi drese glasul. ― Cu o noapte înainte ca un acolit să-şi rostească jurămintele, trebuie să stea de veghe în criptă. Nu i se îngăduie să aprindă niciun opaiţ, nicio torţă, nicio lampă, nicio candelă… doar o lumânare de obsidian. Trebuie să-şi petreacă noaptea în întuneric, dacă nu poate aprinde acea lumânare. Unii încearcă. Cei nechibzuiţi şi cei încăpăţânaţi, cei care au cercetat aceste aşa-zise mistere înalte. Adesea se taie la degete, căci se spune că muchiile lumânării sunt ascuţite ca briciul. Apoi, cu mâinile însângerate, trebuie să aştepte zorile, cugetând la eşecul lor. Cei mai înţelepţi se culcă pur şi simplu sau îşi petrec noaptea în rugăciune, dar în fiecare an se găsesc câţiva care trebuie să încerce. ― Da. Pate auzise aceleaşi poveşti. Dar la ce bun o lumânare care nu luminează defel? ― E o lecţie, răspunse Armen, ultima lecţie pe care trebuie s-o învăţăm înainte de a primi colanurile de maesteri. Lumânarea de sticlă e menită să semnifice adevărul şi învăţătura, lucruri rare, frumoase şi fragile. E în formă de lumânare ca să ne reamintească faptul că un maester trebuie să răspândească lumină oriunde slujeşte, şi este ascuţită ca să ne aducă aminte că, uneori, cunoaşterea poate fi periculoasă. Oamenii învăţaţi pot deveni aroganţi în ştiinţa lor, dar un maester trebuie să rămână mereu umil. Lumânarea de sticlă ne reaminteşte şi asta. Chiar şi după ce a rostit jurămintele, a primit colanul de maester şi a purces să-şi îndeplinească misiunea, un maester se va gândi la bezna privegherii sale şi îşi va aminti cum nimic din ce-a făcut n-a putut aprinde lumânarea… căci, fie şi cu învăţătură, unele lucruri nu sunt posibile. Leo Leneşul izbucni în râs. ― Nu sunt posibile pentru tine, vrei să zici. Am văzut cu ochii mei lumânarea arzând. ― Ai văzut arzând o lumânare, nu mă îndoiesc, răspunse Armen. O lumânare din ceară neagră, probabil. ― Ştiu ce-am văzut. Lumina era stranie şi strălucitoare, mult mai strălucitoare decât cea pe care o răspândeşte oricare lumânare din ceară de albine sau din seu. Arunca umbre ciudate şi flacăra nu pâlpâia deloc, nici măcar când prin uşa deschisă din spatele meu a pătruns un curent de aer. Armen îşi încrucişă braţele. ― Obsidianul nu arde. ― Sticla dragonului, preciza Pate. Oamenii din popor îi spun sticla dragonului. Cumva, lucrul acesta i se părea important. ― Aşa e, cugetă Alleras Sfinxul, şi dacă în lume există din nou dragoni… ― Dragoni şi lucruri mai întunecate, zise Leo. Oile cenuşii au închis ochii, dar mastifful vede adevărul. Puterile străvechi se deşteaptă. Umbrele se mişcă. O eră de spaimă şi de uimire se va pogorî curând asupra noastră, o eră a zeilor şi a eroilor. Se întinse, cu zâmbetul său leneş pe buze. Asta merită încă un rând, aş zice. ― Suntem destul de beţi, se împotrivi Armen. Zorile vor veni peste noi mai repede decât ne-ar plăcea şi Arhimaesterul Ebrose ne va vorbi de­spre proprietăţile urinei. Cei care au de gând să dobândească o za de argint ar face bine să nu-i piardă prelegerea. ― Departe de mine gândul să vă opresc de la degustarea de urină, zise Leo. Eu, unul, prefer gustul vinului auriu de Arbor. ― Dacă am de ales între tine şi urină, am să beau urină. Mollander se îndepărtă de masă. Haide, Roone. Sfinxul întinse mâna după husa arcului. ― Mă duc şi eu la culcare. Sper să visez dragoni şi lumânări de sticlă. ― Toţi? Leo ridică din umeri. Ei, bine, Rosey va rămâne. Poate că am s-o stârnesc pe dulcea noastră bucăţică şi am s-o fac femeie. Alleras observă căutătura lui Pate. ― Dacă nu are un gologan pentru o cupă de vin, nu poate avea niciun dragon de aur pentru fată. ― Da, întări Mollander. Pe lângă asta, e nevoie de un bărbat ca s-o facă femeie. Hai cu noi, Pate. Bătrânul Walgrave se va trezi la răsăritul soarelui. Va avea nevoie de tine să-l duci la privată. Dacă astăzi îşi aminteşte cine sunt. Walgrave deosebea un corb de altul fără nicio dificultate, dar cu oamenii nu se descurca la fel de bine. Uneori părea să creadă că Pate era cineva pe nume Cressen. ― Nu chiar acum, le spuse prietenilor săi. Mai rămân un pic. Nu se crăpase încă de ziuă, nu tocmai. Alchimistul mai putea să vină şi Pate voia să fie acolo dacă apărea. ― Cum vrei, zise Armen. Alleras îl privi lung pe Pate, apoi îşi aruncă arcul peste un umăr zvelt şi porni către pod, după ceilalţi. Mollander era atât de beat, încât era nevoit să se sprijine cu o mână de umărul lui Roone, ca să nu cadă. Citadela nu era la mare depărtare după cum zboară vulturul, însă niciunul dintre ei nu era vultur, iar Oraşul Vechi era un adevărat labirint, un oraş împânzit de ulicioare, alei întortocheate şi străzi înguste, sinuoase. ― Cu grijă! îl auzi Pate spunând pe Armen, în timp ce negurile râului îi înghiţeau pe toţi patru. E o noapte umedă şi pietrele sunt alunecoase. Când dispărură, Leo Leneşul îl cercetă ursuz pe Pate, peste masă. ― Ce trist! Sfinxul a şters-o cu tot argintul lui, lăsându-mă pe mâna lui Pate Pătatul, porcarul. Se întinse, căscând. Ce face drăgălaşa noastră Rosey, mă rog? ― Doarme, i-o tăie scurt Pate. ― Goală, fără îndoială. Leo rânji. Chiar crezi că merită un dragon? Cred că într-o zi trebuie să aflu. Pate era destul de chibzuit cât să nu răspundă la asta. Leo nu avea nevoie de niciun răspuns. ― Mă gândesc că după ce-i iau fecioria, o să-i scadă preţul într-atât încât şi-o vor putea permite până şi porcarii. Ar trebui să-mi mulţumeşti. Ar trebui să te omor, gândi Pate, dar nu era nici pe departe destul de beat cât să-şi pună viaţa la bătaie. Leo învăţase meşteşugul armelor şi era cunoscut pentru înverşunarea cu care mânuia sabia şi pumnalul. Iar dacă Pate ar reuşi cumva să-l omoare, asta ar însemna să-şi piardă capul. Pate avea un singur nume, în vreme ce Leo avea două, iar cel de-al doilea era Tyrell. Ser Moryn Tyrell, comandant al Gărzii Oraşului Vechi, era tatăl lui Leo. Mace Tyrell, Lord de Highgarden şi Păzitor al Sudului, era vărul lui Leo. Iar Bătrânul Oraşului Vechi, Lordul Leyton de Hightower, care avea printre numeroasele sale titluri pe acela de „Protector al Citadelei”, era un stegar jurat al Casei Tyrell. Nu-l lua în seamă, îşi zise Pate. Spune lucrurile astea doar ca să te rănească. Către răsărit, negurile se luminau. Zorile, îşi dădu seama Pate. Au sosit zorile, iar alchimistul, nu. Nu ştia dacă ar trebui să râdă sau să plângă. Oare rămân hoţ, chiar dacă pun totul înapoi şi nu află nimeni? Era o altă întrebare la care nu avea răspuns, ca acelea pe care i le puseseră cândva Ebrose şi Vaellyn. Când se ridică de pe bancă, cidrul teribil de tare i se urcă dintr-odată la cap. Puse o mână pe masă, ca să se sprijine. ― Las-o pe Rosey în pace, spuse el, în loc de bun-rămas. Fă bine şi las-o în pace, altfel s-ar putea să te omor. Leo Tyrell îşi dădu la o parte părul din ochi. ― Nu mă duelez cu porcari. Pleacă. Pate se întoarse şi traversă terasa. Paşii îi răsunau pe scândurile îmbătrânite ale vechiului pod. Când ajunse pe malul celălalt, cerul răsăritului se înroşea. Lumea e largă, îşi spuse. Dacă aş cumpăra măgarul ăla, aş putea încă să cutreier drumurile şi cărările Celor Şapte Regate, punându-le oamenilor lipitori şi pigulindu-le ouăle de păduchi din păr. Aş putea să mă îmbarc pe o corabie, să trag la vâsle şi să călătoresc spre Qarth, pe la Porţile de Jad, să văd cu ochii mei dragonii ăia afurisiţi. Nu trebuie să mă întorc la bătrânul Walgrave şi la corbi. Însă picioarele îl purtară înapoi spre Citadelă. Când prima rază de lumină străpunse norii la răsărit, clopotele dimineţii începură să răsune dinspre Septul Marinarilor, de lângă port. Septul Lordului li se alătură o clipă mai târziu, apoi Cele Şapte Sanctuare, din grădinile lor de dincolo de Mied şi, în cele din urmă, Septul Înstelat, care fusese reşedinţa Înaltului Septon vreme de o mie de ani, înainte ca Aegon să poposească la Debarcaderul Regelui. Sunetul clopotelor era o muzică grandioasă. Dar nu atât de dulce ca a unei mici privighetori. Auzea şi cântec de glasuri, dincolo de dangătul clopotelor. În fiecare dimineaţă, la primele raze de lumină, preoţii roşii se adunau să dea bineţe soarelui în faţa modestului lor templu de lângă chei. Căci noaptea e neagră şi plină de spaime. Pate îi auzise strigând aceste vorbe de sute de ori, cerându-i zeului lor, R’hllor, să-i apere de întuneric. Lui, Cei Şapte îi erau de-ajuns, dar auzise că Stannis Baratheon se închina acum la focurile de noapte. Mersese până acolo încât aşezase pe stindardele sale inima înflăcărată în locul cerbului încoronat. Dacă are să cucerească Tronul de Fier, va trebui să învăţăm cu toţii cuvintele cântecului preoţilor roşii, gândi Pate, dar nu era de aşteptat ca asta să se întâmple. Tywin Lannister îl zdrobise pe Stannis, cu tot cu al său R’hllor, la Apa Neagră şi, cât de curând, avea să îi vină de hac şi să înalţe capul lui Baratheon, pretendentul la tron, într-o suliţă, deasupra porţilor Debarcaderului Regelui. Pe măsură ce negurile nopţii se risipeau, Oraşul Vechi prindea contur în jurul său, ivindu-se, ca o nălucă, din umbrele primilor zori. Pate nu văzuse niciodată Debarcaderul Regelui, dar ştia că era un oraş de chirpici, o întindere răsfirată de străzi noroioase, acoperişuri de paie şi colibe de lemn. Oraşul Vechi era zidit din piatră şi toate străzile sale, până la ultima uliţă, erau pietruite. Când se crăpa de ziuă, oraşul era mai frumos ca oricând. La vest de Mied, Castelele Ghildelor mărgineau ţărmul, ca un şir de palate. În amonte, cupolele şi turnurile Citadelei se înălţau pe ambele maluri ale râului, legate între ele prin poduri de piatră, înţesate de castele şi case. În aval, sub zidurile de marmură neagră şi ferestrele arcuite ale Septului Înstelat, casele celor evlavioşi se îngrămădeau ca nişte copii adunaţi la picioarele unei bătrâne doamne. Iar mai departe, acolo unde Miedul se lărgea, pătrunzând în Golful Şoaptelor, se ridica semeţ Turnul Înalt, cu făcliile sale strălucind în întuneric. Din locul în care se afla, sus, pe faleza Insulei Bătăliei, umbrele sale tăiau oraşul ca o sabie. Cei născuţi şi crescuţi în Oraşul Vechi cunoşteau fiecare ceas al zilei după locul în care cădea umbra aceea. Unii susţineau că, din vârf, puteai ajunge cu privirea până la Zid. Probabil că de aceea, de mai mult de zece ani, Lordul Leyton nu mai coborâse de acolo, preferând să-şi conducă oraşul din nori. Carul unui măcelar trecu huruind pe lângă Pate, pe drumul râului, cu cinci purceluşi guiţând speriaţi în spate. Ferindu-se din calea lui, Pate scăpă în ultima clipă să fie împroşcat de un orăşean care îşi deşerta oala de noapte pe fereastră, chiar deasupra lui. Când voi fi maester într-un castel, voi avea un cal pe care să-l călăresc, gândi el. Apoi se împiedică de o piatră de pavaj şi se întrebă pe cine păcălea. N-avea să aibă nici colan, nici loc la masa unui lord, nici armăsar alb, de călărit. Avea să-şi petreacă zilele ascultând croncănitul corbilor şi frecând petele de rahat de pe izmenele Arhimaesterului Walgrave. Stătea pe un genunchi, încercând să-şi şteargă noroiul de pe veşminte, când auzi un glas spunând: ― ’Neaţa, Pate. Alchimistul stătea deasupra lui. Pate se ridică: ― Cea de-a treia zi… spuneai că vei putea fi găsit la Pana şi Stacana. ― Erai cu prietenii tăi. N-am vrut să mă amestec în anturajul tău. Alchimistul purta o mantie cu glugă, maro şi fără semne distinctive. Soarele la răsărit se mijea peste acoperişuri, dincolo de umărul lui, astfel că Pate distingea cu greu chipul ascuns de glugă. Te-ai hotărât ce eşti? Chiar trebuie să mă facă s-o spun? ― Bănuiesc că sunt un hoţ. ― Aşa mă gândeam şi eu. Partea cea mai grea fusese atunci când se aşezase în patru labe, să scoată cutia de valori de sub patul Arhimaesterului Walgrave. Deşi cutia era solidă şi legată cu fier, lacătul era spart. Maester Gormon îl bănuise pe Pate de spargerea acestuia, dar nu era adevărat. Walgrave însuşi îl spărsese, după ce pierduse cheia care îl deschidea. Înăuntru, Pate găsise o pungă cu cerbi de argint, o şuviţă de păr blond legată cu o panglică, miniatura pictată a unei femei care semăna cu Walgrave (chiar şi la mustaţă) şi o mănuşă de cavaler, din solzi de oţel. Walgrave susţinea că mănuşa aparţinuse unui prinţ, deşi nu părea să-şi mai poată aminti care anume. Când Pate o scuturase, cheia căzuse din ea, pe podea. Îşi amintea că gândise: Dacă o ridic, sunt un hoţ. Cheia era veche şi grea, din fier negru, şi ar fi trebuit să deschidă orice uşă a Citadelei. Doar arhimaesterii aveau asemenea chei. Ceilalţi le purtau asupra lor sau le ascundeau la loc sigur, dar dacă Walgrave ar fi ascuns-o pe a lui, n-ar mai fi văzut-o nimeni, niciodată. Pate înhăţase cheia şi era deja la jumătatea drumului spre uşă când se întorsese să ia şi argintul. Un hoţ era un hoţ, fie că fura mult, fie că puţin. Pate îl strigase unul dintre corbii albi. Pate, Pate, Pate. ― Mi-ai adus dragonul? îl întrebă pe alchimist. ― Dacă ai ceea ce-mi trebuie. ― Dă-mi-l aici, vreau să-l văd. Pate nu avea de gând să se lase păcălit. ― Drumul râului nu e locul potrivit. Vino. N-avea timp să se gândească, să-şi cântărească opţiunile. Alchimistul se îndepărta. Pate n-avea decât să-l urmeze sau să rămână pe vecie şi fără Rosey, şi fără dragon. Îl urmă. În timp ce mergeau, îşi strecură palma în mânecă. Simţea cheia, ascunsă în buzunarul secret pe care îl cususe acolo. Veşmintele maesterilor erau pline de buzunare. Ştia asta încă de pe vremea când era copil. Trebuia să alerge ca să ţină pasul cu mersul mai întins al alchimistului. Înaintară pe o ulicioară, cotiră pe după un colţ, străbătură Piaţa Hoţilor şi Uliţa Zdrenţăroşilor. În cele din urmă, omul o luă pe o altă ulicioară, mai îngustă decât prima. ― E destul de departe, spuse Pate. Nu e nimeni prin preajmă. O facem aici. ― Cum doreşti. ― Vreau dragonul meu. ― Negreşit. Moneda ieşi la iveală. Alchimistul şi-o plimbă peste degete, aşa cum făcuse atunci când Rosey îi adusese laolaltă. În lumina dimineţii, dragonul scânteia, poleind cu aur degetele alchimistului. Pate înhăţă dragonul din mâna alchimistului. Simţea aurul cald în palmă. Duse moneda la gură şi o muşcă, aşa cum îi văzuse pe alţii făcând. La drept vorbind, nu prea ştia ce gust trebuia să aibă aurul, dar nu voia să pară prost. ― Cheia? întrebă alchimistul politicos. Ceva îl făcu pe Pate să şovăie. ― Ce cauţi, vreo carte? Se spunea că unele dintre vechile suluri valyriene încuiate în beciuri erau singurele exemplare care mai rămăseseră pe lume. ― Nu-i treaba ta ce caut. ― Nu. Gata, s-a încheiat, îşi spuse Pate. Du-te. Aleargă înapoi la Pana şi Stacana, trezeşte-o pe Rosey şi spune-i că e a ta. Însă mai zăbovea. Arată-ţi chipul. ― Cum doreşti. Alchimistul îşi dădu gluga la o parte. Era un om ca oricare, iar chipul lui era un chip ca oricare. Un chip obişnuit, de bărbat tânăr, cu obrajii cărnoşi şi umbra unei bărbi. Pe obrazul drept, se desluşea vag o cicatrice. Avea nasul coroiat şi un smoc de păr negru, des, care îi cădea în bucle strânse în jurul urechilor. Nu era un chip pe care Pate să-l recunoască. ― Nu te cunosc. ― Nici eu pe tine. ― Cine eşti? ― Un străin. Nimeni. Zău. ― Oh. Pate rămăsese fără cuvinte. Scoase cheia şi o aşeză în mâna străinului, simţindu-se ameţit, aproape buimac. Rosey, îşi reaminti. Atunci, s-a făcut. Străbătuse jumătate din ulicioară când pietrele de pavaj începură să se mişte sub picioarele lui. Pietrele sunt alunecoase şi ude, gândi el, dar nu de­spre asta era vorba. Îşi simţea inima bubuind în piept. ― Ce se întâmplă? întrebă el. I se înmuiaseră picioarele. Nu înţeleg. ― Şi nu vei înţelege niciodată, îi răspunse un glas, cu tristeţe. Pietrele se ridicară năvalnic să-l sărute. Pate încercă să strige după ajutor, dar glasul îl părăsea şi el. Ultimul său gând se îndreptă către Rosey.

Iureşul săbiilor de George R.R. Martin volumul 3 DAENERYS Oraşul Meereen era la fel de mare ca Astaporul şi Yunkaiul la un loc. Asemeni oraşelor sale surori, era construit din cărămidă, însă în vreme ce Astaporul era roşu şi Yunkaiul galben, Meereenul era construit din cărămizi de mai multe culori. Zidurile erau mai înalte decât ale Yunkaiului şi într‑o stare mai bună, presărate cu bastioane şi străjuite de turnuri înalte de apărare la fiecare colţ. În spatele lor, profilându‑se imensă pe cerul albastru, se zărea Marea Piramidă, o construcţie monstruoasă, înaltă de aproape trei sute de metri, cu o harpie de bronz în vârf. ― Harpia e o făptură laşă, zise Daario Naharis, când o văzu. Are inimă de femeie şi picioare de găinuşă. Nu e de mirare că fiii ei se ascund în spatele zidurilor. Dar eroul nu se ascundea. Ieşi călare pe porţile oraşului, în armură cu solzi de aramă şi jais şi călare pe un cal alb de luptă, a cărui armură vărgată, în roz şi alb, se potrivea cu mantia de mătase care flutura pe umerii eroului. Era înarmat cu o lance lungă de patru metri, cu spirale roz şi albe, iar părul îi era aranjat, coafat şi pomădat în forma unor coarne mari, răsucite, de berbec. Se plimba călare dintr‑o parte în alta, sub zidurile din cărămizi multicolore, provocându‑i pe atacatori să trimită un campion care să‑l înfrunte în duel. Călăreţii ei de sânge erau atât de dornici să meargă să se lupte cu el, încât aproape că se luară la bătaie. ― Sânge din sângele meu, le spuse Dany, locul vostru este aici, lângă mine. Omul acesta e o muscă bâzâitoare, nimic mai mult. Ignoraţi‑l, în curând va pleca. Aggo, Jhogo şi Rakharo erau războinici neînfricaţi, dar erau tineri şi prea valoroşi ca să rişte să‑i piardă. Ei ţineau khalasarul unit şi, în plus, erau cele mai bune iscoade ale sale. ― Ai procedat înţelept, îi spuse Ser Jorah, în timp ce priveau din faţa pavilionului ei. Lasă‑l pe nătărău să se plimbe de colo‑colo strigând, până când îşi ologeşte calul. Nu ne face nici un rău. ― Ba da, ne face, sublinie Arstan Barbă‑Albă. Războaiele nu se câştigă doar cu săbii şi suliţe, ser. Două oştiri egale se pot întâlni, dar una se va risipi şi va fugi, iar alta va rămâne învingătoare. Eroul aprinde curajul în inimile oamenilor lui şi sădeşte sămânţa îndoielii în inimile noastre. Ser Jorah pufni: ― Şi dacă ar fi să piardă campionul nostru, ce fel de sămânţă ar sădi lucrul ăsta? ― Cel ce se teme de luptă nu dobândeşte nici o victorie, ser. ― Nu e vorba de luptă. Porţile Meereenului nu se vor deschide nici dacă acel nătărău va cădea. De ce să riscăm în zadar viaţa unui om? ― Pentru onoare, aş zice. ― Am auzit destul. Numai ciorovăiala lor îi mai lipsea lui Dany, pe lângă toate necazurile care o măcinau. Meereenul ridica probleme mult mai grave decât un erou în roz şi alb care striga insulte şi Dany nu se putea lăsa tulburată. Oastea ei număra mai bine de optzeci de mii de oameni, după Yunkai, dar dintre ei, soldaţi erau mai puţin de o pătrime. Ceilalţi… ei, bine, Ser Jorah îi numea guri cu picioare, şi curând aveau să moară de foame. Marii Stăpâni ai Meereenului se retrăseseră din faţa oştirii lui Dany, culegând tot ce au putut culege şi arzând ce n‑au mai apucat. Câmpuri pârjolite şi fântâni otrăvite o întâmpinaseră la tot pasul. Dar, lucrul cel mai rău dintre toate, pironiseră câte un copil de sclav pe fiecare stâlp al drumului de coastă de la Yunkai. Îi pironiseră de vii, cu maţele atârnând şi arătând, fiecare, cu mâna întinsă drumul către Meereen. Mergând în fruntea avangărzii sale, Daario dăduse ordine ca toţi copiii să fie coborâţi de pe stâlpi înainte ca Dany să‑i vadă, însă îndată ce a aflat, ea le revocase. ― Vreau să‑i văd, spusese ea. Vreau să‑i văd şi să‑i număr, să mă uit la chipurile lor. Şi vreau să‑mi amintesc. Până când ajunseseră la Meereen, pe coasta de sare de lângă râu, numărase o sută şaizeci şi trei. Voi cuceri acest oraş, îşi jură încă o dată. Eroul în roz şi alb îi ocăra pe atacatori de o oră, batjocorindu‑le bărbăţia, mamele, soţiile şi zeii. Apărătorii oraşului îl încurajau de pe ziduri. ― Numele lui este Oznak zo Pahl, îi spuse Oacheşul Ben Plumm, când sosise pentru consiliul de război. Plumm era noul comandant al Fiilor Secunzi, ales prin votul celorlalţi mercenari. Am fost cândva garda de corp a unchiului său, înainte să mă alătur Fiilor Secunzi. Marii Stăpâni, ce mai adunătură de viermi! Femeile erau frumuşele, dar te putea costa viaţa să te uiţi cum nu trebuie la cine nu trebuie. Am cunoscut un bărbat, Scab, căruia Oznak ăsta i‑a scos ficatul. Susţinea c‑a apărat onoarea unei femei, da, zicea că Scab o siluise cu privirea. Cum să violezi o fată cu privirea, te‑ntreb eu? Dar unchiul lui Oznak e cel mai bogat om din Meereen, iar tatăl lui e comandantul gărzii oraşului, aşa că am fost nevoit să fug ca un şobolan, înainte să mă omoare şi pe mine. Îl priviră pe Oznak zo Pahl descălecând de pe calul lui alb de luptă, desfăcându‑şi veşmintele, scoţându‑şi bărbăţia şi îndreptând un şuvoi de urină în direcţia crângului de măslini unde, printre pomii pârjoliţi, era aşezat pavilionul auriu al lui Dany. Încă se uşura când Daario Naharis se apropie, cu arakhul în mână. ― Să‑i tai chestia aia şi să i‑o îndes pe gură, Înălţimea Ta? Dintele de aur îi strălucea prin barba‑i albastră, în furculiţă. ― Oraşul i‑l vreau eu, nu bărbăţia pricăjită. Însă Dany începea să se înfurie. Dacă voi mai ignora multă vreme purtarea lui, oamenii mei mă vor socoti slabă. Dar pe cine putea să trimită? Avea nevoie de Daario la fel de mult ca de călăreţii ei de sânge. Fără extravagantul Tyroshi, n‑avea nici o autoritate asupra Ciorilor de Piatră, dintre care o mulţime fuseseră de partea lui Prendhal na Ghezn şi Sallor Pleşuvul. Sus, pe zidurile Meereenului, ocările erau mai zgomotoase şi sute de susţinători urmau acum exemplul eroului lor, urinând printre parapete, pentru a‑şi arăta dispreţul faţă de atacatori. Urinează pe sclavi, ca să ne arate cât de puţin se tem de noi, gândi ea. N‑ar îndrăzni aşa ceva dacă în faţa porţilor s‑ar afla un khalasar Dothraki. ― Trebuie să răspundem acestei provocări, repetă Arstan Barbă‑Albă. ― Vom răspunde, spuse Dany, în timp ce eroul îşi vâra mădularul înapoi în pantaloni. Spune‑i Vânjosului Belwas că am nevoie de el. Îl găsiră pe uriaşul eunuc tuciuriu în umbra pavilionului ei, mâncând un cârnat. Îl termină din trei muşcături, îşi şterse mâinile unsuroase de pantaloni şi îl trimise pe Arstan Barbă‑Albă după cele necesare. Bătrânul scutier ascuţea arakhul lui Belwas în fiecare seară şi îl ungea cu ulei roşu. Când Barbă‑Albă i‑l aduse, Vânjosul Belwas îi cercetă lama cu ochii mijiţi, mormăi, îl vârî înapoi în teacă şi îşi legă centura la brâu. Arstan îi adusese şi scutul, un disc rotund de oţel, nu mai mare decât o farfurie, pe care eunucul prefera să‑l ţină în mână decât să şi‑l lege pe antebraţ, aşa cum obişnuiau să facă luptătorii din Westeros. ― Caută ficat şi ceapă, Barbă‑Albă, îi ceru Belwas. Nu pentru acum, ci pentru după. Vânjosului Belwas i se face foame când ucide. Nu aşteptă răspunsul, ci părăsi cu pas legănat crângul de măslini, îndreptându‑ se către Oznak zo Pahl. ― De ce el, Khaleesi? o întrebă Rakharo. E gras şi prost. ― Vânjosul Belwas a fost sclav aici, în arenele de luptă. Dacă nobilul Oznak va fi învins de unul ca el, Marii Stăpâni vor fi făcuţi de ruşine, iar dacă iese învingător… ei, bine, va fi o victorie măruntă pentru unul cu sânge atât de nobil, una cu care Meereenii nu se vor putea mândri. Şi spre deosebire de Ser Jorah, de Daario, de Oacheşul Ben şi de cei trei călăreţi de sânge ai ei, eunucul nu conducea trupe, nu organiza bătălii şi nici nu‑i dădea sfaturi. Nu face nimic altceva decât să mănânce, să se fudulească şi să ţipe la Arstan. Belwas era omul de care Dany se putea lipsi cel mai uşor. Şi era timpul să afle ce fel de protector îi trimisese Magister Illyrio. Un murmur de entuziasm străbătu liniile ei de atac când Belwas fu zărit îndreptându‑se greoi către oraş, iar dinspre zidurile şi turnurile Meereenului se auziră strigăte şi cuvinte de ocară. Oznak zo Pahl încălecă din nou şi aşteptă, cu lancea vărgată ridicată. Calul îşi scutură capul agitat şi lovi pământul nisipos cu copitele. Aşa masiv cum era, eunucul părea pirpiriu pe lângă eroul călare. ― Un adevărat cavaler ar descăleca, remarcă Arstan. Oznak zo Pahl coborî lancea şi atacă. Belwas se opri, cu picioarele depărtate. Într‑o mână îşi ţinea scutul mic şi rotund, în cealaltă arakhul curbat pe care Arstan i‑l îngrijea cu atâta sârguinţă. Deasupra sashului de mătase galbenă pe care şi‑l legase la brâu, pântecele lui mare, tuciuriu, şi pieptu‑i lăsat se înfăţişau dezgolite. Nu purta armură, doar o vestă de piele cu ţinte, atât de minusculă încât nu‑i acoperea nici măcar sfârcurile. ― Ar fi trebuit să‑i dăm cămaşă de zale, spuse Dany, neliniştită dintr‑odată. ― Zalele n‑ar face decât să‑l încetinească, o linişti Ser Jorah. În arenele de luptă nimeni nu poartă armuri. Mulţimea vine să vadă sânge. Praful zbură de sub copitele calului alb de luptă. Oznak se năpusti către Vânjosul Belwas, cu mantia vărgată fluturându‑i pe umeri. Întreg oraşul Meereen părea să‑l susţină cu strigăte. Prin comparaţie, îndemnurile năvălitorilor păreau răzleţe şi firave; Nepătaţii ei stăteau în şiruri tăcute, privind cu feţe împietrite. Belwas părea şi el cioplit în piatră. Stătea în calea calului, cu vesta întinsă pe spatele‑i lat. Lancea lui Oznak era ridicată în dreptul pieptului. Vârful ei strălucitor de oţel licărea în lumina soarelui. O să‑l împungă, îşi zise Dany… când eunucul se răsuci într‑o parte. Şi cât ai clipi, călăreţul era în spatele lui, rotindu‑se, ridicând lancea. Belwas nu schiţă nici un gest. Meereenii de pe ziduri strigau şi mai tare. ― Ce face? întrebă Dany. ― Face spectacol pentru mulţime, îi explică Ser Jorah. Oznak îşi conduse calul în jurul lui Belwas, într‑un cerc larg, apoi îi dădu pinteni şi atacă din nou. Şi iar Belwas aşteptă, pe urmă se răsuci şi împinse vârful suliţei. Dany auzea râsul bubuitor al eunucului răsunând peste câmpie, când eroul trecu pe lângă el. ― Lancea e prea lungă, constată Ser Jorah. Belwas nu are altceva de făcut decât să se ferească de vârful ei. În loc să încerce să‑l împungă aşa de frumos, nătărăul ar trebui să treacă direct peste el cu calul. Oznak zo Pahl atacă a treia oară, iar acum Dany îşi dădea seama că eroul alerga pe lângă Belwas, ca un cavaler în turnir, nu spre el, ca un Dothraki doborând un inamic. Terenul drept, fără denivelări, îi permitea atacatorului să prindă viteză, dar în acelaşi timp, îl ajuta pe eunuc să se ferească de lancea incomodă, lungă de patru metri. Eroul în roz şi alb al Meereenului încercă să anticipeze de astă dată, şi îşi aruncă lancea într‑o parte, în ultima secundă, ca să‑l prindă pe Vânjosul Belwas când se ferea. Dar şi eunucul anticipase şi se lăsă pe vine, în loc să se răsucească într‑o parte. Lancea trecu peste capul lui, fără să‑l rănească. Şi dintr‑odată Belwas se rostogoli, mişcându‑şi arakhul ascuţit într‑un arc de argint. Auziră calul de luptă nechezând, când lama îl muşcă de picioare, şi în clipa următoare animalul cădea, cu eroul prăbuşindu‑se din şa. Dintr‑odată se lăsă tăcerea peste parapetele de cărămidă ale Meereenului. Acum cei care ţipau şi aclamau erau oamenii lui Dany. Oznak se desprinse de lângă cal cu un salt şi reuşi să‑şi scoată sabia înainte ca Vânjosul Belwas să se arunce asupra lui. Oţelul răsună pe oţel, prea iute şi năvalnic ca Dany să poată urmări loviturile. Trecură doar câteva secunde până când, rănit, pieptul lui Belwas era scăldat în sânge, iar Oznak zo Pahl avea un arakh împlântat direct între coarnele de berbec. Eunucul smulse lama şi despărţi capul eroului de trup, tăindu‑i beregata din trei lovituri sălbatice. Îl ridică, arătându‑l Meereenilor, apoi îl azvârli către porţile oraşului, lăsându‑l să salte şi să se rostogolească pe nisip. ― Atât s‑a ales de eroul din Meereen, zise Daario, râzând. ― O victorie fără sens, îi atrase atenţia Ser Jorah. Nu vom cuceri Meereenul omorându‑i apărătorii unul câte unul. ― Nu, fu de acord Dany, dar sunt mulţumită că l‑am omorât pe acesta. Oamenii de pe ziduri începură să tragă cu arbaletele în Belwas, dar săgeţile fie nu ajungeau până la el, fie zburau inofensive în toate părţile. Eunucul întoarse spatele potopului de oţel, îşi coborî pantalonii, se lăsă pe vine şi îşi trimise fecalele în direcţia oraşului. Se şterse cu mantia vărgată a lui Oznak şi îi scurtă calului agonia, înainte de a‑şi târşâi picioarele înapoi către crângul de măslini. Atacatorii îl întâmpinară cu glasuri răguşite, îndată ce ajunse în tabără. Dothrakii lui Dany aclamau şi strigau, iar Cei Nepătaţi înălţară în văzduh un zăngănit sonor, lovindu‑şi suliţele de scuturi. ― Bravo, îi spuse Ser Jorah, iar Oacheşul Ben îi aruncă eunucului o prună coaptă, zicând: ― Un fruct dulce pentru o luptă dulce. Până şi slujnicele Dothraki aveau cuvinte de laudă: ― Ţi‑am împleti părul şi ţi‑am atârna clopoţei în el, Vânjosule Belwas, zise Jhiqui, dar, din păcate, nu ai nici un fir de păr de împletit. ― Vânjosul Belwas n‑are nevoie de clopoţei sunători. Eunucul mâncă pruna lui Ben din patru muşcături mari şi aruncă sâmburele cât colo. Vânjosul Belwas are nevoie de ficat cu ceapă. ― O să‑l primeşti, spuse Dany. Vânjosul Belwas e rănit. Pântecele îi era roşu, cu sângele şiroindu‑i din rana de sub piept. ― E o nimica toată. Îl las pe fiecare să mă taie o dată, înainte de a‑l omorî. Se lovi peste burta însângerată. Numără tăieturile şi vei şti câţi oameni a omorât Vânjosul Belwas. Însă Dany îl pierduse pe Khal Drogo în urma unei astfel de răni şi nu avea de gând s‑o lase netratată. O trimise pe Missandei să caute un anume sclav eliberat din Yunkai, renumit pentru priceperea lui în arta tămăduirii. Belwas urlă şi se văicări, însă Dany îl dojeni, numindu‑l bebeluş mare şi chel, până când îl lăsă pe vraci să‑i tamponeze rana cu oţet, să i‑o coasă şi să‑i lege pieptul cu fâşii de pânză înmuiată în vin. Abia apoi îşi conduse Dany căpitanii şi comandanţii în pavilion, pentru consiliul de război. ― Trebuie să cuceresc acest oraş, le spuse ea, stând cu picioarele încrucişate pe un maldăr de perne, cu dragonii în jurul ei. Irri şi Jhiqui turnară vin. Are grânarele pline până la refuz. Pe terasele piramidelor cresc smochini, curmali şi măslini, iar în beciurile lor zac îngropate butoaie cu peşte sărat şi carne afumată. ― Şi cufere grase cu aur, argint şi nestemate, le reaminti Daario. Să nu uităm de nestemate. ― Am aruncat o privire către zidurile dinspre coastă şi nu văd nici un loc vulnerabil, interveni Ser Jorah Mormont. Dacă am avea timp, am putea să săpăm sub un turn şi să facem o breşă, dar ce mâncăm până atunci? Rezervele noastre sunt pe sfârşite. ― Nici un punct vulnerabil în zidurile dinspre coastă? întrebă Dany. Meereenul se înălţa pe o limbă de nisip şi piatră, unde apele molcome şi maronii ale Skahazadhanului se revărsau în Golful Sclavilor. Zidul nordic al oraşului se întindea pe malul râului, cel vestic pe ţărmul golfului. Asta înseamnă că am putea ataca dinspre râu sau dinspre mare? ― Cu trei corăbii? O să‑i cerem Căpitanul Groleo să cerceteze cu atenţie zidul, de‑a lungul râului, dar dacă nu e dărăpănat, n‑o să facem decât să murim mai uzi. ― Şi dacă am construi turnuri de asediu? Fratele meu Viserys povestea de­spre asemenea turnuri. Ştiu că pot fi făcute. ― Din lemn, Înălţimea Ta, îi explică Ser Jorah. Stăpânii de sclavi au ars fiecare copac pe o distanţă de o sută de kilometri de locul unde ne aflăm. Fără lemn, nu avem baliste să zdrobim zidurile, nu avem scări să trecem dincolo de ele, nu avem turnuri de atac, nici ţestoase, nici berbeci. Putem, fără îndoială, să atacăm porţile cu topoarele, dar… ― Ai văzut capetele de bronz de deasupra porţilor? întrebă Oacheşul Ben Plumm. Şiruri de capete de harpii, cu gurile deschise? Meereenii pot să toarne ulei încins prin gurile alea şi să‑ţi prăjească luptătorii în faţa porţilor. Daario Naharis îi zâmbi Viermelui Cenuşiu. ― Poate că Nepătaţii ar trebui să mânuiască topoarele. Uleiul încins nu e pentru voi decât o baie călduţă, din câte am auzit. ― Nu e adevărat. Viermele Cenuşiu nu‑i întoarse zâmbetul. Oamenii ăştia nu simt arsurile ca alţii, dar un asemenea ulei orbeşte şi ucide. Însă Cei Nepătaţi nu se tem de moarte. Dă‑ne berbeci şi vom doborî aceste porţi sau vom muri încercând. ― Aţi muri, spuse Oacheşul Ben. La Yunkai, când preluase comanda Fiilor Secunzi, susţinea că trecuse prin o sută de bătălii. ― Dar nu voi spune că am luptat vitejeşte în toate. Există mercenari bătrâni şi mercenari curajoşi, dar nici un bătrân mercenar curajos. Dany îşi dădea seama că era adevărat. Oftă. ― N‑o să irosesc vieţile Celor Nepătaţi, Vierme Cenuşiu. Poate că vom înfrânge oraşul prin înfometare. Ser Jorah o privi nefericit: ― Vom muri noi de foame cu mult înaintea lor, Înălţimea Ta. Nu găsim nimic de mâncare aici, nici nutreţ pentru catâri şi cai. Nici apa acestui râu nu‑mi place. Oraşul îşi revarsă murdăria în Skahazadhan, dar îşi scoate apa de băut din fântâni adânci. Am fost deja înştiinţaţi de­spre molimi în tabere, febră şi pecingine şi trei cazuri de dizenterie. Vor mai fi şi altele, dacă rămânem aici. Marşul i‑a slăbit pe sclavi. ― Sclavi eliberaţi, îl corectă Dany. Nu mai sunt sclavi. ― Sclavi sau liberi, sunt înfometaţi şi în curând se vor îmbolnăvi. Oraşul are mai multe provizii decât noi şi poate să şi le reînnoiască pe calea apei. Cele trei corăbii ale tale nu sunt suficiente să le oprească accesul şi pe mare şi pe râu. ― Atunci, care e sfatul tău, Ser Jorah? ― N‑o să‑ţi placă. ― Dar vreau să‑l aud. ― Cum ţi‑e voia. Eu zic: lasă oraşul ăsta în pace. Nu poţi elibera toţi sclavii din lume, Khaleesi. Războiul tău este la Westeros. ― N‑am uitat Westerosul. Dany îl visa în unele nopţi – tărâmul fabulos pe care nu‑l văzuse niciodată. Dar dacă las vechile ziduri de cărămidă ale Meereenului să mă înfrângă atât de uşor, cum voi putea vreodată să cuceresc marile castele de piatră ale Westerosului? ― Aşa cum a făcut‑o Aegon, spuse Ser Jorah. Cu foc. Până când ajungem în Cele Şapte Regate, dragonii tăi vor creşte mari. Şi vom avea turnuri de asediu şi berbeci, toate câte ne lipsesc aici… dar drumul peste Ţinuturile Verii Lungi e îndelungat şi anevoios şi ne aşteaptă pericole pe care nu le putem prevedea. Te‑ai oprit la Astapor să cumperi o armată, nu să începi un război. Păstrează‑ţi suliţele şi săbiile pentru Cele Şapte Regate, regina mea. Lasă Meereenul în seama Meereenilor şi porneşte spre vest, către Pentos. ― Înfrântă? zise Dany, zbârlindu‑se. ― Când laşii se ascund în spatele zidurilor înalte, ei sunt cei înfrânţi, Khaleesi, zise Ko Jhogo. Ceilalţi călăreţi de sânge le ţinură isonul. ― Sânge din sângele meu, spuse Rakharo, când laşii se ascund şi pârjolesc hrana şi nutreţul, un mare khal trebuie să caute duşmani mai curajoşi. E lucru ştiut. ― E lucru ştiut, îl îngână Jhiqui, în timp ce turna în cupe. ― Nu pentru mine. Dany punea mare preţ pe sfatul lui Ser Jorah, dar să lase Meereenul neatins era mai mult decât putea înghiţi. Nu putea uita copiii agăţaţi pe stâlpi, păsările care le sfâşiau intestinele, braţele lor sfrijite arătând către drumul de coastă. Ser Jorah, spui că nu mai avem mâncare. Dacă pornesc spre vest, cum pot să‑mi hrănesc sclavii eliberaţi? ― Nu poţi. Îmi pare rău, Khaleesi. Trebuie să se hrănească singuri sau să moară de foame. Mulţi, foarte mulţi vor pieri pe drum, da. Va fi greu, dar n‑avem cum să‑i salvăm. Trebuie să lăsăm ţinutul ăsta pârjolit departe în urma noastră. Dany lăsase un alai de cadavre în urma ei când traversase pustiul roşu. Era o privelişte pe care nu voia s‑o mai vadă. ― Nu, spuse ea. N‑o să‑mi conduc oamenii la moarte. Copiii mei. Trebuie să existe o cale să pătrundem în acest oraş. ― Cunosc eu o cale. Oacheşul Ben Plumm îşi mângâie barba pestriţă, cu fire albe şi gri. Canalele. ― Canalele? Ce vrei să spui? ― Canale mari de cărămidă se revarsă în Skahazadhan, ducând murdăria oraşului. Ar putea să fie o cale de intrare, pentru câţiva. Aşa am fugit eu din Meereen după ce Scab şi‑a pierdut capul. Oacheşul Ben se strâmbă. Mirosul nu m‑a părăsit niciodată. Uneori îl visez. Ser Jorah îl privi neîncrezător. ― E mai uşor să ieşi decât să intri, mi s‑ar părea mie. Aceste canale se deşartă în râu, zici? Asta ar însemna că gurile sunt chiar sub ziduri. ― Şi închise cu porţi de fier, mărturisi Oacheşul Ben, dar unele au ruginit cu totul, altfel m‑aş fi înecat în rahat. Odată intrat, e un urcuş lung şi mizerabil, într‑un întuneric negru ca smoala, printr‑un labirint de cărămizi, unde omul se poate pierde pe vecie. Murdăria nu îţi ajunge niciodată mai jos de brâu şi ţi se poate ridica deasupra capului, judecând după petele pe care le‑am văzut pe pereţi. Şi acolo, jos, sunt şi fiinţe. Şobolani mai mari decât ai văzut vreodată şi încă altele, şi mai rele. Scârboase. Daario Naharis râse. ― Mai scârboase decât tine, când ai ieşit târâş afară? Dacă vreun om ar fi destul de nebun să încerce aşa ceva, fiecare stăpân de sclavi din Meereen l‑ar mirosi din clipa în care şi‑ar face apariţia. Oacheşul Ben ridică din umeri. ― Înălţimea Sa a întrebat dacă există vreo cale de intrare, aşa că i‑am spus… însă Ben Plumm nu mai intră în canalele alea încă o dată, nici pentru tot aurul din Cele Şapte Regate. Dar dacă sunt alţii care vor să încerce, n‑au decât. Aggo, Jhogo şi Viermele Cenuşiu încercară cu toţii să vorbească deodată, dar Dany ridică mâna, făcând linişte. ― Aceste canale nu par promiţătoare. Ştia că Viermele Cenuşiu şi‑ar conduce Nepătaţii prin canale, dacă aşa i‑ar porunci. Nici călăreţii ei de sânge nu s‑ar lăsa mai prejos. Dar nici unul dintre ei nu era potrivit pentru o asemenea misiune. Dothrakii erau călăreţi, iar forţa Celor Nepătaţi consta în disciplina lor pe câmpul de luptă. Pot, oare, să trimit oameni să moară în întuneric, pe baza unei speranţe atât de vagi? ― Trebuie să mă mai gândesc la asta. Întoarceţi‑vă la treburile voastre. Căpitanii ei se înclinară şi o lăsară cu slujnicele şi dragonii. Dar în timp ce Oacheşul Ben ieşea, Viserion îşi desfăcu aripile alburii şi zbură alene spre capul lui. Una dintre aripi îl lovi pe mercenar în faţă. Dragonul alb ateriză greoi, cu un picior pe capul bărbatului şi cu unul pe umăr, ţipă şi îşi luă din nou zborul. ― Te place, Ben, spuse Dany. ― Ba bine că nu, râse Oacheşul Ben. Am şi eu un strop de sânge de dragon în vene, să ştii. ― Tu? Dany era uluită. Plumm era mercenarul tipic, o corcitură prietenoasă. Avea o faţă mare, tuciurie, nasul turtit şi capul acoperit de un păr cărunt, lânos, iar mama lui Dothraki îl înzestrase cu ochii mari, negri, migdalaţi. Susţinea că e puţin din Braavosi, un pic din Insulele Verii, niţel ibbanez, un pic din Qohor, puţin Dothraki, puţin dornishean şi puţin din Westeros, dar era prima oară când Dany auzea de sânge Targaryen. Îl aruncă o privire iscoditoare şi întrebă: ― Cum se poate una ca asta? ― Ei, bine, spuse Oacheşul Ben, a existat un vechi Plumm în Regatele Apusului, care s‑a căsătorit cu o prinţesă a dragonilor. Bunica mi‑a spus povestea. Acel Plumm a trăit pe vremea Regelui Aegon. ― Care dintre ei? întrebă Dany. În Westeros au domnit cinci regi Aegon. Fiul fratelui ei ar fi fost al şaselea, dar oamenii Uzurpatorului îi zdrobiseră capul de zid. ― Cinci, chiar aşa? Ei, bine, aici e încurcătura. N‑aş putea să‑ţi spun al câtelea, regina mea. Dar acest Plumm din vechime era lord, trebuie să fi fost un individ renumit pe vremea lui, faima întregului ţinut. Fapt este că – să‑mi fie cu iertare, Înălţimea Ta – avea un mădular lung de două sute de centimetri. Cei trei clopoţei din cosiţa lui Dany sunau în timp ce râdea. ― Vrei să spui douăzeci, bănuiesc. ― Două sute, întări Oacheşul Ben. Dacă erau douăzeci, cine ar mai fi vrut să vorbească de­spre el acum, Înălţimea Ta? Dany chicoti ca o fetiţă. ― Bunica ta susţinea că a văzut cu ochii ei această minunăţie? ― Asta n‑a făcut‑o baborniţa. Era pe jumătate ibbaneză, pe jumătate din Qohor, n‑a fost niciodată la Westeros, probabil că i‑a spus bunicul meu. L‑a omorât un Dothraki oarecare, înainte ca eu să mă nasc. ― Şi de unde avea bunicul tău asemenea informaţii? ― Una dintre acele poveşti de adormit copiii, presupun. Oacheşul Ben ridică din umeri. Mă tem că asta e tot ce ştiu de­spre Aegon cel Fără Număr sau de­spre măreaţa bărbăţie a Lordului Plumm. Mai bine mă duc să‑mi văd de Fiii mei. ― Aşa să faci, îi spuse Dany. După ce Oacheşul Ben plecă, se întinse înapoi pe perne. ― Dacă ai fi mare, îi spuse ea lui Drogon, scărpinându‑l între coarne, aş zbura cu tine peste ziduri şi ai topi harpia aia până ce s‑ar face zgură. Dar aveau să treacă ani până când dragonii ei vor creşte destul de mari să poată fi călăriţi. Iar când vor creşte, cine‑i va călări? Dragonul are trei capete, dar eu am doar unul. Se gândi la Daario. Dacă vreun un bărbat ar putea silui o femeie cu privirea… Fără doar şi poate, era şi ea la fel de vinovată. Dany se pomenea aruncându‑i ocheade bărbatului Tyroshi, când căpitanii ei veneau la consiliu, iar uneori, noaptea, îşi amintea cum îi sclipea dintele de aur când zâmbea. Asta, şi ochii lui. Ochii lui albaştri, strălucitori. Pe drumul dinspre Yunkai, Daario îşi făcuse obiceiul să‑i aducă în fiecare seară, când îşi făcea raportul, câte o floare sau o mlădiţă de la cine ştie ce plantă… s‑o ajute să cunoască ţinutul, zicea. Răchitele, trandafiri întunecaţi, mentă sălbatică, vinariţe, ferigi, măturici, scaieţi, aurul harpiei… Şi a încercat să mă cruţe de imaginea copiilor morţi. N‑ar fi trebuit să facă asta, dar a fost bine intenţionat. Iar Daario Naharis o făcea să râdă, ceea ce Ser Jorah nu reuşea niciodată. Dany încercă să‑şi imagineze cum ar fi dacă l‑ar lăsa pe Daario s‑o sărute, aşa cum o făcuse Jorah pe corabie. Gândul o emoţiona şi o tulbură, în acelaşi timp. E un risc prea mare. Mercenarul Tyroshi nu era un om bun, îşi dădea seama fără să‑i spună nimeni. Dincolo de zâmbete şi glume, era un om periculos, chiar crud. Sallor şi Pendhal se treziseră într‑o dimineaţă parteneri cu el; în noaptea următoare, Daario îi dăruise lui Dany capetele lor. Khal Drogo ştia şi el să fie crud, şi n‑a existat pe lume om mai periculos ca el. Cu toate acestea, ajunsese să‑l iubească. Oare pe Daario l‑aş putea iubi? Ce s‑ar întâmpla dacă l‑aş lua în patul meu? Ar deveni unul dintre capetele dragonului? Ştia că Ser Jorah s‑ar înfuria, dar el era cel care spusese că trebuie să‑şi ia doi soţi. Poate c‑ar trebui să mă căsătoresc cu amândoi şi cu asta, basta. Dar acestea erau gânduri nebuneşti. Avea un oraş de cucerit şi nu visând la sărutările şi ochii albaştri ai unui mercenar putea să spargă zidurile Meereenului. Sunt sângele dragonului, îşi reaminti Dany. Gândurile i se învârteau în cercuri, ca un şobolan încercând să‑şi prindă coada. Dintr‑odată, nu mai putu suporta să stea nici o clipă închisă între pereţii pavilionului. Vreau să simt vântul pe faţă şi mirosul mării. ― Missandei, strigă ea, pune să mi se pregătească armăsarul. Şi calul tău. Micuţa tălmăcitoare se înclină. ― Cum porunceşte Înălţimea Ta. Să chem călăreţii de sânge să ne escorteze? ― Îl luăm cu noi pe Arstan. N‑am de gând să părăsesc tabăra. Nu avea duşmani printre copiii ei. Iar bătrânul scutier nu va vorbi prea mult, aşa cum ar face Belwas, nici nu se va uita la ea ca Daario. Crângul de măslini pârjoliţi în care îşi ridicase pavilionul se afla lângă mare, între tabăra Dothrakilor şi cea a Nepătaţilor. După ce caii fură înşeuaţi, Dany şi cei doi însoţitori ai săi porniră de‑a lungul coastei, îndepărtându‑se de oraş. Chiar şi aşa, simţea Meereenul în spate, râzându‑şi de ea. Când privi peste umăr, îl văzu acolo, cu soarele după‑amiezii strălucind pe harpia de bronz din vârful Marii Piramide. Curând, înăuntrul oraşului, stăpânii de sclavi aveau să se tolănească, în tokarurile lor cu marginile împodobite, să se ospăteze cu miel şi măsline, căţeluşi nenăscuţi, alunari cu miere şi alte delicatese, în timp ce, afară, copiii ei erau înfometaţi. O furie sălbatică o cuprinse deodată. Îi voi doborî, jură ea. În timp ce treceau de ţăruşii şi gropile care înconjurau tabăra eunucilor, Dany îi auzi pe Viermele Cenuşiu şi sergenţii lui făcând, cu una dintre companii, o serie de exerciţii cu scuturi, săbii scurte şi suliţe. Soldaţii dintr‑o altă companie se îmbăiau în mare, cu goliciunea acoperită doar de bucăţi de pânză albă. Observase că eunucii erau foarte curaţi. Unii dintre mercenari miroseau de parcă nu s‑ar fi spălat şi nu şi‑ar fi schimbat hainele de când pierduse tatăl ei Tronul de Fier, dar Cei Nepătaţi se spălau în fiecare seară, chiar dacă mărşăluiau toată ziua. Când nu aveau apă la dispoziţie, se curăţau cu nisip, aşa cum făceau Dothrakii. Eunucii îngenuncheară în calea ei, ridicându‑şi pumnii încleştaţi la piept. Dany le răspunse la salut. Era ora fluxului şi valurile se revărsau, înspumate, la picioarele calului ei. Dany vedea corăbiile aşteptând în larg. Belarion plutea cel mai aproape; marea corabie, cunoscută cândva sub numele de Saduleon, cu velele strânse. Mai departe se aflau galerele Meraxes şi Vhagar, numite înainte Festa lui Joso şi Soare de Vară. Acestea îi aparţineau, de fapt, lui Magister Illyrio, nu erau nicidecum ale ei, şi totuşi Dany le dăduse nume noi fără să stea pe gânduri. Nume de dragoni şi, mai mult de atât, în bătrâna Valyrie, înainte de Urgie, Balerion, Meraxes şi Vhagar fuseseră zei. La sud de tărâmul ordonat al ţepuşelor, al gropilor, al antrenamentelor şi al eunucilor care se îmbăiau, se afla tabăra eliberaţilor ei, un loc mult mai gălăgios şi mai haotic. Dany îi înarmase pe foştii sclavi cum putuse mai bine, cu arme din Astapor şi Yunkai, iar Ser Jorah organizase luptătorii în patru companii puternice, dar aici nu vedea pe nimeni antrenându‑se. Trecură pe lângă un foc de vreascuri, unde se adunaseră o sută de oameni să frigă hoitul unui cal. Dany simţea mirosul cărnii şi auzea grăsimea sfârâind, în timp ce băieţii întorceau frigările, însă priveliştea o făcu doar să se încrunte. Copiii alergau după cai, sărind şi râzând. În loc de saluturi, glasurile o strigau din toate părţile, într‑o învălmăşeală de limbi. Unii dintre sclavii eliberaţi îi spuneau mamă, în timp ce alţii cerşeau daruri sau favoruri. Unii se rugau la zei necunoscuţi s‑o binecuvânteze, în timp ce alţii îi cereau ei să‑i binecuvânteze. Ea le zâmbea, întorcându‑se în stânga şi‑n dreapta, atingându‑le mâinile când le ridicau, lăsându‑i pe cei care îngenuncheau să‑i atingă piciorul. Mulţi dintre sclavii eliberaţi credeau că atingerea ei le aduce noroc. Dacă asta le dă curaj, n‑au decât să mă atingă, gândi ea. Grele încercări îi mai aşteaptă. Dany se oprise să vorbească cu o femeie însărcinată care voia ca Mama Dragonilor să dea nume copilului ei, când cineva o înhăţă de încheietura mâinii stângi. Întorcându‑se, zări un bărbat înalt, jerpelit, cu capul ras şi chipul ars de soare. ― Mai încet, începu ea să spună, dar înainte de a apuca să termine, bărbatul o trase cu putere, doborând‑o din şa. Pământul se ridică şi‑i tăie, dintr‑o izbitură, răsuflarea, în timp ce armăsarul ei necheza şi se dădea înapoi. Uluită, Dany se rostogoli pe o parte şi se ridică într‑un cot… … şi atunci văzu sabia. ― Iată purceaua trădătoare, spuse el. Ştiam că într‑o bună zi vei veni să‑ţi laşi picioarele sărutate. Capul îi era chel ca un pepene, nasul roşu, cu pielea cojită, însă Dany cunoştea glasul acela şi ochii verzui. O să încep prin a‑ţi tăia sânii. Ca prin vis, Dany o auzi pe Missandei strigând după ajutor. Un sclav eliberat se apropie, dar nu făcu decât un pas. O lovitură fulgerătoare şi căzu în genunchi, cu sângele şiroindu‑i pe faţă. Mero îşi şterse sabia de pantaloni. Cine urmează? ― Eu. Arstan Barbă‑Albă sări din şa şi se aşeză deasupra ei, cu vântul sărat răvăşindu‑i părul alb ca neaua, cu ambele mâini pe toiagul său înalt, din lemn tare. ― Bunicule, îl avertiză Mero, dă‑te la o parte până când nu‑ţi rup băţul în două şi ţi‑l bag în… Bătrânul făcu o fandare, cu un capăt al toiagului, îl trase înapoi şi răsuci capătul celălalt mai repede decât i‑ar fi venit lui Dany să creadă. Clătinându‑se, Bastardul Titanului se dădu înapoi, scuipând sânge şi dinţi sparţi din gura‑i zdrobită. Barbă‑Albă se postă în faţa lui Dany. Toiagul izbi coastele lui Mero, azvârlindu‑l cât colo. Arstan sări într‑o parte, pară o lovitură arcuită, săltă ferindu‑se de o a doua, prinse o a treia din zbor. Mişcările erau atât de iuţi, încât Dany abia le putea urmări. Missandei o ridică în picioare când auzi un pârâit. Crezu că se rupsese toiagul lui Arstan, până când văzu osul crăpat ţâşnind din gamba lui Mero. În cădere, Bastardul Titanului se răsuci şi se năpusti înainte, trimiţând vârful sabiei direct în pieptul bătrânului. Barbă‑Albă împinse lama deoparte, cu un gest aproape dispreţuitor, şi izbi celălalt capăt al toiagului în tâmpla bărbatului voinic. Mero se prăbuşi răşchirat, cu sângele ieşindu‑i, în bulbuci, din gură şi şiroindu‑i pe trup. O clipă mai târziu, sclavii eliberaţi năvăliră asupra lui. Cuţite şi pietre şi pumni furioşi se ridicau şi coborau frenetic. Dany se întoarse, scârbită. Era mai speriată acum decât în momentele când se întâmplase totul. M‑ar fi omorât. ― Înălţimea Ta. Arstan îngenunche. Sunt om bătrân şi m‑am făcut de ruşine. N‑ar fi trebuit să ajungă atât de aproape încât să te înhaţe. Am fost slab. Nu l‑am recunoscut fără barbă şi fără păr. ― După cum nu l‑am recunoscut nici eu. Dany trase adânc aer în piept, încercând să‑şi oprească tremuratul. Duşmani pretutindeni. Du‑mă înapoi la cortul meu. Te rog. Când sosi Mormont, Dany era cuibărită sub pielea ei de leu, sorbind o cupă de vin cu mirodenii. ― Am aruncat o privire asupra zidului dinspre râu, începu Ser Jorah. E puţin mai înalt decât celelalte şi la fel de puternic. Iar Meereenii au aprins zeci de focuri sub parapeţi… Ea îl întrerupse. ― Ai fi putut să mă avertizezi că Bastardul Titanului a evadat. Ser Jorah se încruntă. ― N‑am socotit că e nevoie să te sperii, Înălţimea Ta. Am oferit o recompensă pentru capul lui… ― Dă‑i‑o lui Barbă‑Albă. Mero a fost cu noi tot drumul de la Yunkai. Şi‑a ras barba şi s‑a ascuns printre sclavii eliberaţi, aşteptând prilejul să se răzbune. Arstan l‑a omorât. Ser Jorah se uită lung la bătrân. ― Un scutier cu un toiag l‑a omorât pe Mero din Braavos, aşa stau lucrurile? ― Un toiag, confirmă Dany, dar Arstan nu mai e scutier. Ser Jorah, este dorinţa mea să fie făcut cavaler. ― Nu. Refuzul răspicat era oricum o surpriză. Dar şi mai ciudat, el veni de la amândoi bărbaţii deodată. Ser Jorah scoase sabia. ― Bastardul Titanului a fost un om primejdios. Şi se pricepea să omoare. Cine eşti, bătrâne? ― Un cavaler mai bun decât tine, ser, răspunse Arstan cu răceală. Cavaler? Dany era nedumerită. ― Spuneai că eşti scutier. ― Am fost, Înălţimea Ta. Se lăsă pe un genunchi. Am fost scutierul Lordului Swann în tinereţe şi, la porunca lui Magister Illyrio, l‑am slujit şi pe Vânjosul Belwas. Nu te‑am minţit, regina mea. Dar sunt adevăruri pe care le‑am tăinuit şi pentru asta şi pentru toate celelalte păcate ale mele nu pot decât să‑ţi cer iertare. ― Ce adevăruri ai tăinuit? Lui Dany nu‑i plăcea asta. Spune‑mi! Acum! Bătrânul îşi plecă creştetul. ― La Qarth, când m‑ai întrebat cum mă cheamă, ţi‑am spus că mi se spune Arstan. Era adevărat, mulţi mi‑au spus aşa, pe când Belwas şi cu mine ne îndreptam spre est, să te căutăm. Dar nu este adevăratul meu nume. Dany era mai mult nedumerită decât furioasă. M‑a păcălit, întocmai cum m‑a prevenit Jorah, dar tocmai mi‑a salvat viaţa. Ser Jorah se făcu roşu ca racul. ― Mero şi‑a ras barba, dar tu ţi‑ai lăsat‑o să crească, nu‑i aşa? Nu e de mirare că îmi păreai atât de cunoscut… ― Îl cunoşti? îl întrebă Dany pe cavalerul exilului. ― L‑am văzut de mai multe ori… de la distanţă, cel mai des, alături de fraţii lui sau călărind în vreun turnir. Dar nu era om în Cele Şapte Regate să nu‑l cunoască pe Barristan cel Viteaz. Aşeză vârful sabiei pe gâtul bătrânului. Khaleesi, în faţa ta stă îngenuncheat Ser Barristan Selmy, Lord Comandant al Gărzii Regale, care a trădat Casa ta, punându‑se în slujba Uzurpatorului Robert Baratheon. Bătrânul cavaler nici nu clipi. ― Cioara îi spune corbului că e negru, iar tu vorbeşti de trădare. ― Ce cauţi aici? îl întrebă Dany. Dacă te‑a trimis Robert să mă omori, de ce mi‑ai salvat viaţa? L‑a slujit pe Uzurpator. A trădat memoria lui Rhaegar şi l‑a lăsat pe Viserys să trăiască şi să moară în exil. Dar dacă mă voia moartă, n‑ar fi trebuit decât să stea deoparte… Vreau să aud tot adevărul acum, pe onoarea ta de cavaler. Eşti omul Uzurpatorului sau al meu? ― Al tău, dacă mă vrei. Ser Barristan avea lacrimi în ochi. Da, am avut parte de îndurarea lui Robert. L‑am slujit în Garda Regală şi în consiliu. L‑am slujit alături de Regicid şi alţii aproape la fel de răi, care au pângărit mantia albă pe care o purtam. Nu există nici o scuză pentru asta. Poate că aş fi şi acum în slujba Debarcaderului Regelui dacă băiatul ticălos de pe Tronul de Fier nu m‑ar fi alungat, mi‑e ruşine s‑o recunosc. Dar când mi‑a luat mantia pe care Taurul Alb mi‑o aşezase pe umeri şi a trimis oameni să mă omoare, chiar în aceeaşi zi, a fost ca şi cum mi‑ar fi smuls un văl de pe ochi. Atunci mi‑am dat seama că trebuie să‑mi găsesc adevăratul rege şi să mor slujindu‑l… ― Îţi pot împlini această dorinţă, mârâi Ser Jorah, întunecat. ― Linişte, porunci Dany. Vreau să‑l ascult până la capăt. ― Poate că trebuie să mor ca un trădător, continuă Ser Barristan. Dacă e aşa, nu voi muri singur. Înainte de a primi iertarea lui Robert, am luptat împotriva lui la Trident. Tu erai de cealaltă parte a baricadei, Mormont, nu‑i aşa? Barbă‑Albă nu aşteptă răspunsul, Înălţimea Ta, îmi pare rău că te‑am înşelat. Era singura cale de a‑i împiedica pe Lannisteri să afle că sunt alături de tine. Eşti urmărită, aşa cum a fost fratele tău. Lordul Varys a raportat ani de zile fiecare mişcare pe care o făcea Viserys. Cât timp am făcut parte din micul consiliu, am auzit o sută de asemenea rapoarte. Şi din ziua în care te‑ai măritat cu Khal Drogo, ai mereu în preajmă un informator, care‑ţi vinde secretele, care‑i şopteşte Păianjenului la ureche, pentru aur şi promisiuni. Doar nu vrea să spună… ― Te înşeli. Dany se uită la Jorah Mormont. Spune‑i că se înşală. Nu există nici un informator. Ser Jorah, spune‑i. Am trecut împreună marea Dothraki şi deşertul roşu… Inima i se zbătea ca o pasăre în colivie. Spune‑i, Jorah. Spune‑i că i s‑a părut. ― Lua‑te‑ar Ceilalţi, Selmy. Ser Jorah îşi azvârli sabia lungă pe covor. Khaleesi, asta a fost doar la început, înainte să te cunosc… înainte să te iubesc… ― Să nu rosteşti acel cuvânt! Dany făcu un pas în spate. Cum ai putut? Ce ţi‑a promis Uzurpatorul? Aur, asta a fost? Cei Nemuritori îi spuseseră că va mai fi trădată de două ori, o dată pentru aur, o dată în dragoste. Spune‑mi ce ţi s‑a promis? ― Varys spunea… că aş putea merge acasă. Îşi plecă fruntea. Voiam să te duc acasă! Dragonii îi simţeau furia. Viserion ţipă şi fumul i se ridică gri din nări. Drogon bătu aerul cu aripile‑i negre, iar Rhaegar întoarse capul şi scuipă foc. Ar trebui să rostesc cuvântul şi să‑i pârjolesc pe amândoi. Oare nu exista nimeni în care să se poată încrede, nimeni care s‑o apere? ― Toţi cavalerii din Westeros sunt la fel de mincinoşi ca voi doi? Ieşiţi, înainte ca dragonii mei să vă prăjească pe amândoi. Oare cum miroase un mincinos prăjit? Mai urât decât canalele Oacheşului Ben? Afară! Ser Barristan se ridică încet, înţepenit. Pentru prima oară îşi arăta vârsta. ― Unde să mergem, Înălţimea Ta? ― În iad, să‑l slujiţi pe Regele Robert. Dany simţi lacrimi fierbinţi pe obraji. Drogon ţipă, lovind cu coada într‑o parte şi în alta. Lua‑v‑ar Ceilalţi pe amândoi. Plecaţi, dispăreţi pe vecie, amândoi. Data viitoare când vă mai văd feţele, vă tai capetele de trădători. Dar nu putea să rostească aceste cuvinte. M‑au trădat. Dar m‑au salvat. Dar au minţit. Plecaţi… Ursul meu, ursul meu puternic şi fioros, ce‑o să mă fac fără el? Şi bătrânul, prietenul fratelui meu. Plecaţi… plecaţi… Unde? Şi în clipa aceea ştiu.

Iureşul săbiilor de George R.R. Martin volumul 2 SANSA În dimineaţa în care rochia ei cea nouă avea să fie gata, slujitoarele îi umplură Sansei cada cu apă fierbinte şi o frecară din cap până‑n picioare, până ce începu să lucească, rozalie. Propria cameristă a lui Cersei îi tăie unghiile, îi perie şi îi ondulă părul arămiu care acum îi cădea pe spate în bucle moi. Adusese şi o duzină din parfumurile preferate ale reginei. Sansa alese un parfum puternic, dulceag, cu un iz de lămâie dincolo de mirosul de flori. Slujnica îşi puse câteva picături pe deget şi o atinse pe Sansa după fiecare ureche şi sub bărbie, iar apoi, uşor, pe sfârcuri. Cersei însăşi veni cu croitoreasa şi privi cum Sansa e îmbrăcată cu veşmintele ei cele noi. Lenjeria era de mătase, dar rochia era din brocart ivoriu cu fir de aur şi argint, căptuşită cu satin argintiu. Capetele mânecilor lungi, în fâşii, aproape că atingeau pământul când Sansa îşi cobora braţele. Şi era o rochie de femeie, nu de fetiţă, nu încăpea nici o îndoială. Corsajul era decupat până aproape la talie, V‑ul adânc fiind acoperit cu o bucată de dantelă împodobită, gri‑albăstruie, adusă din Myr. Fustele erau lungi şi bogate, brâul atât de strâns încât Sansa fu nevoită să‑şi ţină respiraţia când îi legară corsajul. Îi aduseră şi pantofi noi, din piele moale, gri, de căprioară, care îi îmbrăţişau picioarele, ca nişte îndrăgostiţi. ― Eşti foarte frumoasă, domniţă, zise cusătoreasa când Sansa fu îmbrăcată. ― Aşa‑i că sunt? chicoti Sansa şi se învârti, cu fustele învolburându‑se în jurul ei. O, da, sunt. Abia aştepta ca Willas s‑o vadă aşa. Mă va iubi, da, trebuie… va uita de Winterfell când mă va vedea. Voi avea grijă să uite. Regina Cersei o cercetă cu un ochi critic. ― Câteva nestemate, aş zice. Pietrele lunii pe care i le‑a dăruit Joffrey. ― Îndată, Înălţimea Ta, răspunse camerista. Când pietrele lunii atârnau la urechile şi la gâtul Sansei, regina clătină aprobator din cap. ― Da. Zeii au fost buni cu tine, Sansa. Eşti o fată încântătoare. Pare aproape indecent să iroseşti o asemenea dulce inocenţă pe dihania aia. ― Ce dihanie? Sansa nu înţelegea. Se referea la Willas? De unde să fi ştiut? Nimeni nu ştia, în afară de ea, Margaery şi Regina Ghimpilor… O, şi Dontos, dar el nu se punea la socoteală. Cersei ignoră întrebarea. ― Mantia, porunci ea şi femeile scoaseră la iveală o mantie lungă din catifea albă, încărcată de perle. Pe ea era brodat cu fir de argint un fioros lup străvechi. Sansa o privi, cuprinsă dintr‑odată de teamă. Culorile tatălui tău, zise Cersei, în timp ce slujnicele îi legau mantia la gât cu un lănţişor de argint. O mantie de fecioară. Mâna Sansei se ridică la gât. Ar fi sfâşiat veşmântul, dacă ar fi îndrăznit. ― Eşti mai drăguţă cu gura închisă, copilă. Haide cu mine acum, septonul ne aşteaptă. Şi nuntaşii. ― Nu, izbucni Sansa. Nu. ― Ba da. Eşti pupila coroanei. Regele îi ţine loc tatălui tău, de vreme ce fratele tău e un trădător dovedit. Asta înseamnă că are tot dreptul să dispună de mâna ta. Te vei căsători cu fratele meu, Tyrion. Moştenirea mea, gândi ea, dezgustată. Dontos Nebunul nu era, până la urmă, atât de nebun, văzuse adevărul. Sansa se dădu înapoi. ― Ba nu. Trebuie să mă căsătoresc cu Willas. Trebuie să fiu doamna Highgardenului, te rog… ― Îţi înţeleg repulsia. Plângi, dacă‑ţi vine. În locul tău, probabil că mi‑aş smulge părul din cap. E un pitic dezgustător, nu încape îndoială, dar te vei mărita cu el. ― Nu mă puteţi obliga. ― Ba bineînţeles că putem. Poţi să vii de bună voie şi să‑ţi rosteşti jurămin­tele, aşa cum îi şade bine unei domniţe, sau poţi să te zvârcoleşti, să ţipi şi să faci spectacol, ca să aibă de ce se hlizi grăjdarii, dar tot măritată şi tot în patul lui vei sfârşi. Regina deschise uşa. Ser Meryn Trant şi Ser Osmund Kettleblack aşteptau afară, în armurile albe cu solzi ale Gărzii Regelui. Escortaţi‑o pe Lady Sansa la sept, le spuse ea. Duceţi‑o pe sus, dacă trebuie, dar încercaţi să nu‑i rupeţi rochia, e foarte scumpă. Sansa încercă să fugă, dar slujnica lui Cersei o prinse înainte de a apuca să facă doi paşi. Ser Meryn Trant îi aruncă o privire care o încremeni, dar Kettleblack o atinse aproape cu blândeţe şi‑i spuse: ― Fă cum ţi se spune, draga mea, nu va fi aşa de rău. Lupii sunt curajoşi, nu‑i aşa? Curajoşi. Sansa trase adânc aer în piept. Sunt o Stark, da, pot fi curajoasă. Se uitau cu toţii la ea, aşa cum se uitaseră în ziua când Ser Boros Blount i‑a sfâşiat hainele. Pezevenghiul o salvase de bătaie în ziua aceea, acelaşi om care o aştepta acum. Nu e la fel de rău ca ceilalţi, îşi spuse. ― O să merg. Cersei zâmbi. ― Ştiam că aşa vei face. Mai târziu, nu şi‑a putut aminti cum a ieşit din cameră, cum a coborât scările sau cum a traversat curtea. Parcă toată atenţia îi era absorbită de felul în care trebuia să aşeze un picior în faţa celuilalt. Ser Meryn şi Ser Osmund o flancau, în mantii albe, ca a ei, lipsindu‑le doar perlele şi lupul străvechi, blazonul tatălui ei. Joffrey însuşi o aştepta pe treptele septului. Regele era plin de splendoare, în purpură şi aur, cu coroana pe cap. ― Astăzi sunt tatăl tău, anunţă el. ― Nu eşti, izbucni ea cu mânie. Nu vei fi niciodată. Chipul regelui se întunecă. ― Ba da. Sunt tatăl tău şi pot să te mărit cu cine poftesc. Cu oricine. Te vei căsători cu porcarul, dacă spun eu, şi te vei culca cu el în cocină. Ochii lui verzi scânteiară amuzaţi. Sau poate ar trebui să te dau pe mâna lui Ilyn Payne, ţi‑ar plăcea mai mult? Inima Sansei zvâcni. ― Te rog, Înălţimea Ta, îl imploră ea. Dacă m‑ai iubit vreodată măcar un pic, nu mă obliga să mă căsătoresc cu… ― … unchiul? Tyrion Lannister intră pe porţile septului. ― Înălţimea Ta, îi spuse el lui Joffrey. Acordă‑mi un moment singur cu Lady Sansa, dacă vrei să fii atât de amabil. Regele Joffrey era pe punctul de a‑l refuza, dar mama lui îi aruncă o privire aspră. Se retraseră câţiva paşi. Tyrion purta o jiletcă de mătase neagră împodobită cu arabescuri, cizme înalte, mai sus de genunchi, care adăugau două degete staturii sale, şi un lanţ din rubine şi capete de leu. Dar cicatricea de pe faţa lui era aspră şi roşie, iar nasul îi era o crustă hidoasă. ― Eşti foarte frumoasă, Sansa, îi spuse el. ― Eşti amabil, stăpâne. Nu ştia ce altceva să răspundă. Ar trebui să‑i spun că e chipeş? M‑ar crede nebună sau mincinoasă. Plecă ochii şi tăcu. ― Domniţa mea, nu aşa s‑ar fi cuvenit să te aduc la nunta ta. Îmi pare rău pentru asta. Şi pentru că am organizat totul atât de neaşteptat şi de discret. Nobilul meu tată aşa a socotit de cuviinţă, din raţiuni de stat. Altfel, aş fi venit la tine mai devreme, aşa cum mi‑am dorit. Păşi mai aproape de Sansa, cu mersu‑i legănat. N‑ai cerut această căsătorie, ştiu asta. După cum n‑am cerut‑o nici eu. Dar, dacă aş fi refuzat mâna ta, te‑ar fi măritat cu vărul meu Lancel. Poate că ai prefera. E mai apropiat de vârsta ta şi mai frumos la înfăţişare. Dacă asta ţi‑e voia, spune şi voi pune capăt acestei farse. Nu vreau nici un Lannister, îi venea să replice. Îl vreau pe Willas. Vreau Highgardenul şi căţeluşii şi corabia şi fii pe care să‑i cheme Eddard, Bran şi Rickon. Atunci îşi aminti ce‑i spusese Dontos în pădurea zeilor. Tyrell sau Lannister, nu contează, nu pe mine mă vor, doar moştenirea mea. ― Eşti bun, stăpâne, rosti ea, învinsă. Sunt pupila tronului şi datoria mea e să mă mărit cu cine porunceşte regele. Tyrion o cercetă cu ochii săi saşii. ― Ştiu, Sansa, că nu sunt genul de bărbat la care visează tinerele fete, zise el cu glas domol, dar nici Joffrey nu este. ― Nu, răspunse ea. Ai fost bun cu mine. Îmi amintesc. Tyrion îi întinse o mână groasă, cu degete butucănoase. ― Vino, atunci. Hai să ne facem datoria. Aşadar, îşi aşeză mâna în mâna lui şi o conduse la altar, unde septonul aştepta între Mamă şi Tată, să le unească vieţile. Sansa îl văzu pe Dontos, în hainele‑i pestriţe de bufon, privind‑o cu ochi mari, rotunzi. Ser Balon Swann şi Ser Boros Blount erau şi ei acolo, înveşmântaţi în albul Gărzii Regale, dar Ser Loras lipsea. Nici unul din Tyrelli nu e aici, îşi dădu ea seama dintr‑odată. Dar erau alţi martori cu duiumul: eunucul Varys, Ser Addam Marbrand, Lordul Philip Foote, Ser Bronn, Jalabhar Xho şi mulţi alţii. Lordul Gyles tuşea, Lady Ermesande era la pieptul mamei sale, iar fiica însărcinată a Doamnei Tanda plângea pe înfundate, nu se ştie din ce pricină. Poate să plângă, gândi Sansa. Probabil voi face la fel înainte ca ziua să se sfârşească. Ceremonia trecu parcă în vis. Sansa a făcut tot ce i s‑a cerut. Au fost rugăciuni, jurăminte, cântece şi lumânări înalte arzând, o sută de lumini mişcătoare, pe care ochii ei înlăcrimaţi le transformau într‑o mie. Din fericire, nimeni nu părea să observe că plânge aşa cum stătea acolo, înveşmântată în culorile tatălui său. Sau dacă au observat, s‑au prefăcut că nu văd. Parcă într‑o singură clipită, se ajunse la schimbul de mantii. Ca părinte al regatului, Joffrey luă locul lui Eddard Stark. Sansa stătea dreaptă şi neclintită ca o suliţă în timp ce mâinile lui se aşezară pe umerii ei, desfăcându‑i, pe bâjbâite, agrafa mantiei. Una dintre mâini trecu peste pieptul ei şi zăbovi acolo, apăsând‑o uşor. Apoi agrafa se deschise şi Joff azvârli la o parte mantia de fecioară a Sansei, cu un gest regesc şi un zâmbet larg. Partea cu unchiul său merse mai puţin bine. Mantia miresei, pe care o ţinea în mâini, era imensă şi grea, din catifea purpurie, bogat ornamentată cu lei şi tivită cu satin auriu şi rubine. Dar nimeni nu se gândise să aducă un taburet, iar Tyrion era cu un cap şi jumătate mai scund decât mireasa lui. Când se aşeză în spatele ei, Sansa simţi că o trage zdravăn de rochie. Vrea să mă aşez în genunchi, îşi dădu ea seama, roşind. Se simţea umilită. Nu aşa trebuia să fie. Visase la nunta ei de o mie de ori şi mereu îşi închipuise cum mirele va sta în spatele ei, înalt şi puternic, cum îi va arunca mantia, semn al protecţiei, peste umeri şi o va săruta tandru pe obraz, în timp ce se apleca să‑i prindă agrafa. Simţi o nouă smucitură, mai insistentă. N‑am s‑o fac. De ce i‑aş cruţa sentim­entele, când nimănui nu‑i pasă de ale mele? Piticul o trase de rochie a treia oară. Strânse din buze cu încăpăţânare, prefă­cân­du‑se că nu observă. Cineva în spatele lor chicoti. Regina, gândi ea, dar n‑avea importanţă. Râdeau deja cu toţii, în frunte cu Joffrey. ― Dontos, treci în patru labe, porunci regele, unchiul meu are nevoie de sprijin ca să‑şi escaladeze mireasa. Şi astfel, nobilul ei soţ o înveşmânta în culorile Casei Lannister, cocoţat pe spatele unui bufon. Când Sansa se întoarse, piticul se holba la ea, cu gura încleştată şi faţa roşie ca mantia ei. Dintr‑odată, se ruşina de încăpăţânarea ei. Îşi netezi fustele şi îngenun­che în faţa lui, astfel încât capetele lor erau acum la acelaşi nivel. ― Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea şi te accept ca stăpân şi soţ al meu. ― Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea, dădu piticul replica, cu glas răguşit, şi te accept ca doamnă şi soţie a mea. Tyrion se aplecă şi buzele lor se atinseră o clipă. E atât de urât, gândi Sansa când faţa lui era aproape de a ei. E chiar mai urât decât Câinele. Septonul ridică apoi cristalul şi lumina curcubeului căzu peste creştetele lor. ― Aici, în faţa zeilor şi a oamenilor, spuse el, îi declar pe Tyrion din Casa Lannister şi Sansa din Casa Stark soţ şi soţie, un singur trup, o singură inimă, un singur suflet, acum şi pururea şi fie blestemat cel ce se va pune între ei. Sansa trebui să‑şi muşte buza ca să nu plângă. Ospăţul de nuntă avu loc în Sala Mică. Erau poate cincizeci de oaspeţi, în cea mai mare parte slugi şi aliaţi ai Lannisterilor, alături de cei care fuseseră la cununie. Iar aici Sansa îi găsi pe Tyrelli. Margaery se uită la ea cu nespusă tristeţe şi când Regina Ghimpilor intră, clătinându‑se, între Stângul şi Dreptul, nu‑i aruncă nici măcar o privire. Elinor, Alia şi Megga păreau hotărâte să n‑o cunoască. Prietenele mele, gândi Sansa cu amărăciune. Soţul ei bău vârtos şi mâncă puţin. Asculta ori de câte ori cineva se ridica să rostească un toast şi uneori dădea scurt din cap, în semn de mulţumire, dar altminteri chipul lui părea cioplit din piatră. Ospăţul parcă nu se mai sfârşea, deşi Sansa nu se atingea de mâncare. Voia să se sfârşească şi totuşi se temea de acel sfârşit. Căci, după ospăţ, urma să meargă în patul lui. Bărbaţii aveau s‑o ducă pe sus în dormitor, dezbrăcând‑o pe drum şi făcând glume grosolane de­spre soarta care o aştepta în aşternut, în timp ce femeile îi făceau lui Tyrion aceleaşi onoruri. Doar după ce vor fi depuşi, goi‑puşcă, în patul conjugal, aveau să fie lăsaţi singuri, dar chiar şi atunci, oaspeţii vor sta în faţa camerei matrimoniale, strigând aluzii triviale prin uşă. Când era mică, partea aceasta i se părea minunat de păcătoasă şi de incitantă, dar acum, când acel moment sosise pentru ea, nu simţea decât oroare. Nu credea că va suporta să i se sfâşie veşmintele şi era sigură că va izbucni în lacrimi la prima glumă deocheată. Când muzicanţii începură să cânte, îşi aşeză mâna cu sfială peste mâna lui Tyrion şi spuse: ― Stăpânul meu, ar trebui să deschidem dansul? Gura lui se strâmbă. ― Cred că le‑am oferit destulă distracţie pentru o zi, nu eşti de aceeaşi părere? ― Cum spui tu, stăpâne. Îşi retrase mâna. Joffrey şi Margaery deschiseră dansul în locul lor. Cum poate un monstru să danseze atât de frumos? se întrebă Sansa. Visase adesea cu ochii deschişi la primul dans cu soţul ei, în ziua nunţii, cu toţi ochii aţintiţi asupra ei şi a chipeşului ei stăpân. În visele ei, zâmbeau cu toţii. Nici măcar soţul meu nu zâmbeşte. Alţi oaspeţi se alăturară curând regelui şi logodnicei lui. Elinor dansă cu tânărul ei scutier, iar Megga cu Prinţul Tommen. Lady Merryweather, frumoasa din Myr, cu păr negru şi ochi mari, întunecaţi, se învârtea atât de provocator încât curând toţi ochii din sală o urmăreau. Lordul şi Lady Tyrell se mişcau mai domol. Ser Kevan Lannister o invită la dans pe Lady Janna Fossoway, sora Lordului Tyrell. Merry Crane intră în dans cu prinţul Jalabhar Xho, strălucitor în gătelile sale cu pene. Cersei Lannister făcu pereche cu Lordul Redwyne, pe urmă cu Lordul Rowan şi în cele din urmă cu tatăl ei, care dansă cu o graţie cumpătată, austeră. Sansa stătea cu mâinile în poală, privind‑o pe regină dansând şi râzând şi scuturându‑şi buclele blonde. Îi farmecă pe toţi, gândi ea cu tristeţe. Cât o urăsc! Îşi întoarse privirea către locul unde Băiatul Lunii dansa cu Dontos. ― Lady Sansa. Ser Garlan Tyrell stătea lângă dais. Îmi acorzi onoarea? Dacă soţul tău consimte. Ochii saşii ai piticului se îngustară. ― Doamna mea poate dansa cu cine pofteşte. Poate că ar fi trebuit să rămână lângă soţul ei, dar îşi dorea atât de mult să danseze… iar Ser Garlan era fratele lui Margaery, al lui Willas, al Cavalerului Florilor. ― Înţeleg de ce ţi se spune Garlan Galantul, ser, şopti ea, luându‑i mâna. ― Doamna mea e amabilă să zică asta. Întâmplător, fratele meu Willas mi‑a dat acest nume. Ca să mă protejeze. ― Să te protejeze? Sansa îi aruncă o privire nedumerită. Ser Garlan râse. ― Mă tem că eram un băieţaş dolofan şi chiar avem un unchi pe nume Garlan cel Gras. Aşa că Willas a atacat primul, deşi nu înainte de a mă ameninţa cu Garlan Gălbejitul, Garlan Gureşul şi Garlan Garguiul. Povestea era atât de dulce şi de inocentă încât Sansa nu‑şi putu stăpâni râsul, în ciuda întregii situaţii. După aceea, fu inexplicabil de recunoscătoare. Cumva, râsul îi readusese speranţa, chiar dacă doar pentru scurt timp. Zâmbind, se lăsă purtată de muzică, pierzându‑se în ritmul paşilor, în sunetul de flaut, fluier şi harpă, în bătaia unei tobe… şi, din când în când, în braţele lui Ser Garlan, când dansul îi aducea împreună. ― Soţia mea îşi face griji pentru tine, spuse el cu glas scăzut, într‑o asemenea ocazie. ― Lady Leonette e foarte drăguţă. Spune‑i că sunt bine. ― O mireasă la nunta ei ar trebui să fie mai mult decât bine, rosti el fără asprime. Parcă îţi venea să plângi. ― Lacrimi de bucurie, ser. ― Ochii îţi trădează minciuna de pe buze. Ser Garlan o învârti şi o trase mai aproape. Doamna mea, am văzut cum te uiţi la fratele meu. Loras e viteaz şi chipeş şi îl iubim cu toţii, din toată inima… dar Pezevenghiul tău va fi un soţ mai bun. E un om mai mare decât pare, cred eu. Muzica îi despărţi, înainte ca Sansa să poată găsi un răspuns. În faţa ei veni Mance Tyrell, îmbujorat şi asudat, apoi Lordul Merryweather şi pe urmă Prinţul Tommen. ― Vreau să mă însor şi eu, spuse prinţişorul dolofan. Sunt mai înalt decât unchiul meu. ― Ştiu, răspunse Sansa, înainte ca partenerii să se schimbe din nou. Ser Kevan îi spuse că e frumoasă, Jalabhar Xho zise ceva ce ea nu înţelese, în Limba Verii, iar Lordul Redwyne îi dori mulţi copii dolofani şi ani mulţi cu bucurie. Şi apoi dansul o aduse faţă în faţă cu Joffrey. Sansa se crispă când mâna lui o atinse pe a ei, dar regele o strânse mai tare şi o trase mai aproape. ― N‑ar trebui să arăţi aşa de tristă. Unchiul meu e o făptură hidoasă, dar vei continua să mă ai pe mine. ― Urmează să te căsătoreşti cu Margaery! ― Un rege poate avea şi alte femei. Târfe. Tatăl meu a avut. Unul dintre Aegoni, la fel. Al treilea sau al patrulea. A avut o grămadă de târfe şi o grămadă de bastarzi. În timp ce se învârteau, în ritmul muzicii, Joffrey îi dădu un sărut umed. Unchiul te va aduce la patul meu ori de câte ori îi voi porunci. Sansa îşi scutură capul. ― N‑o va face. ― Ba da, altfel o să‑i tai capul. Acel Rege Aemon a avut orice femeie a poftit, măritată sau nu. Din fericire, era timpul să se schimbe din nou perechile. Dar picioarele îi erau acum ca de lemn şi Lordul Rowan, Ser Tallad şi Elinor, toţi trebuie s‑o fi crezut o dansatoare foarte stângace. Şi pe urmă fu din nou cu Garlan şi curând, slavă cerului, dansul se sfârşi. Uşurarea Sansei nu dură mult. Îndată ce muzica se stinse, îl auzi pe Joffrey spunând: ― E timpul să‑i ducem în pat! Haideţi s‑o dezbrăcăm şi să vedem ce are să‑i ofere lupoaica unchiului meu! Alţi bărbaţi i se alăturară, zgomotoşi. Soţul ei pitic ridică ochii încet de la cupa sa de vin. ― Nu ne va duce nimeni în pat! Joffrey o înhăţă pe Sansa de braţ. ― Ba da, dacă poruncesc eu. Pezevenghiul izbi cu pumnalul în masă, unde rămase vibrând. ― Atunci o să‑ţi slujeşti propria soţie cu o ţepuşă de lemn. Te jugănesc, ţi‑o jur! Se lăsă o linişte stupefiată. Sansa se smulse de lângă Joffrey, dar sub strânsoa­rea lui, mâneca i se sfârtecă. Nimeni nu părea să audă. Regina Cersei se întoarse către tatăl ei: ― L‑ai auzit? Lordul Tywin se ridică din scaun. ― Cred că ne putem lipsi de ritualul patului. Tyrion, sunt sigur că n‑ai vrut să ameninţi nobila persoană a regelui. Sansa văzu un spasm de furie străbătând chipul soţului ei. ― Am vorbit prostii, spuse el. A fost o glumă proastă, sire. ― M‑ai ameninţat că mă castrezi, şuieră Joffrey. ― Aşa e, Înălţimea Ta, spuse Tyrion, dar numai fiindcă eram invidios pe mădularul tău regal. Al meu e mic şi pipernicit. Chipul i se contorsiona într‑un rânjet lacom. Şi, dacă‑mi tai limba, nu‑mi mai laşi nici o cale de a satisface această dulce nevastă pe care mi‑ai dat‑o. Un râs nestăpânit izbucni de pe buzele lui Ser Osmund Kettleblack. Altcineva chicoti. Dar Joff nu râse, nici Lordul Tywin. ― Înălţimea Ta, spuse el, fiul meu e beat, îţi dai şi tu seama. ― Da, sunt, mărturisi Pezevenghiul, dar nu atât de beat ca să nu pot duce la bun sfârşit propria mea cununie. Sări de pe dais şi o înhăţă pe Sansa cu brutalitate. Hai, nevastă, e timpul să‑ţi zdrobesc bariera‑ghilotină. Vreau să mă joc de‑a „intră în castel”. Îmbujorată, Sansa ieşi cu el din Sala Mică. Ce‑mi rămâne de ales? Tyrion avea pasul legănat, mai cu seamă când mergea aşa de repede ca acum. Zeii fură îndurători şi nici Joff, nici vreun altul nu se clinti din loc, să‑i urmeze. Pentru noaptea nunţii, le fusese oferită o cameră spaţioasă, sus în Turnul Mâinii. Tyrion trânti uşa cu piciorul în spatele lor. ― Pe bufet este o carafă cu vin bun, auriu, de Arbor, Sansa. Eşti aşa de bună să‑mi torni o cupă? ― Crezi că e înţelept, stăpâne? ― Nimic n‑a fost vreodată mai înţelept. Vezi tu, nu sunt beat cu adevărat. Dar am de gând să fiu. Sansa umplu câte un pocal pentru fiecare. Va fi mai uşor dacă mă îmbăt şi eu. Se aşeză pe marginea patului mare, cu baldachin, şi goli jumătate de cupă din trei înghiţituri prelungi. Fără îndoială, era un vin foarte bun, dar Sansa era prea agitată ca să‑l savureze. Capul începu să i se învârtă. ― Vrei să mă dezbrac, stăpâne? ― Tyrion. Mă cheamă Tyrion, Sansa. ― Tyrion, stăpâne. Să‑mi scot rochia sau vrei să mă dezbraci tu? Mai luă o înghiţitură de vin. Pezevenghiul se întoarse cu spatele. ― Prima oară când m‑am căsătorit, am fost noi şi un septon beat şi nişte porci drept martori. L‑am mâncat pe unul dintre martori la ospăţul de nuntă. Tysha mi‑a dat jumări, iar eu i‑am lins untura de pe degete, şi râdeam când ne‑am prăvălit în pat. ― Ai mai fost însurat? Eu… am uitat. ― Nu ai uitat. N‑ai ştiut. ― Cine a fost, stăpâne? Sansa era nespus de curioasă. ― Lady Tysha. Gura i se încleşta. Din Casa Pumnului de Argint. Blazonul lor e o monedă de aur şi o sută de arginţi pe un cearceaf însângerat. Căsătoria noastră a fost foarte scurtă, aşa cum presupun că i se cuvine unui bărbat scurt la stat. Sansa îşi privea mâinile şi nu spunea nimic. ― Câţi ani ai, Sansa? întrebă Tyrion, după o clipă. ― Treisprezece, răspunse ea, la sfârşitul lunii. ― O zei, aveţi îndurare! Piticul mai luă o sorbitură de vin. Ei, bine, dacă stăm de vorbă, n‑o să creşti mai mare. Purcedem, doamna mea? Dacă‑ţi face plăcere. ― Îmi va face plăcere să aduc plăcere nobilului meu soţ. Asta păru să‑l înfurie. ― Te ascunzi în spatele curtoaziei, de parcă ar fi zidul unui castel. ― Curtoazia e armura unei femei, răspunse Sansa. Septa ei îi spusese mereu asta. ― Sunt soţul tău. Acum poţi să‑ţi scoţi armura. ― Şi veşmintele? ― Şi acelea. Flutură cupa de vin către ea. Nobilul meu tată mi‑a poruncit să desăvârşesc această căsătorie. Mâinile Sansei tremurau când începu să se dezbrace, pe bâjbâite. Avea zece cioturi în loc de zece degete şi toate erau rupte. Cu toate acestea, se descurcă până la urmă cu panglicile şi nasturii, iar mantia, rochia, brâul şi lenjeria de mătase alunecară pe podea până când, în cele din urmă, ieşi din hainele intime. Braţele şi picioarele îi erau piele de găină. Îşi ţinea ochii în pământ, prea sfioasă ca să se uite la el, dar când isprăvi, îi ridică şi‑l găsi privind‑o lung. I se păru că vedea poftă în ochiul lui verde şi furie în cel negru. Sansa nu ştia ce o speria mai mult. ― Eşti o copilă, spuse el. Sansa îşi acoperi sânii cu mâinile. ― Am înflorit. ― O copilă, repetă el, dar te doresc. Te sperie asta, Sansa? ― Da. ― Şi pe mine. Ştiu că sunt urât. ― Nu, stăp… Tyrion se ridică în picioare. ― Nu minţi, Sansa! Sunt deformat, pocit şi mic… dar… – îl vedea căutându‑şi cuvintele – … în pat, când lumânările sunt stinse, nu sunt mai rău decât alţi bărbaţi. În întuneric, sunt Cavalerul Florilor. Luă o gură de vin. Sunt generos. Loial celor care îmi sunt loiali. Am dovedit că nu sunt un laş. Şi sunt mai deştept decât majoritatea; desigur că inteligenţa compensează ceva. Pot fi chiar şi bun. Mă tem că bunătatea nu e în firea Lannisterilor, dar ştiu că am puţină pe undeva. Aş putea fi… aş putea să‑ţi fiu un soţ bun. E la fel de speriat ca mine, gândi Sansa. Probabil că asta ar fi trebuit s‑o facă să fie mai îngăduitoare cu el, dar nu era aşa. Nu simţea decât milă şi mila era moartea pasiunii. O privea, aşteptând să spună ceva, dar toate cuvintele i se veştejiseră. Nu putea decât să stea acolo tremurând. Când, într‑un sfârşit, îşi dădu seama că Sansa nu avea nici un răspuns, Tyrion Lannister goli ultima picătură de vin. ― Înţeleg, zise el cu amărăciune. Du‑te în pat, Sansa. Trebuie să ne facem datoria. Se urcă în patul de puf, conştientă de privirea lui insistentă. O lumânare de ceară parfumată ardea pe noptieră şi între aşternuturi fuseseră presărate petale de trandafiri. Dădu să tragă o pătură, ca să se acopere, când îl auzi spunând: ― Nu. Tremura de frig, dar se supuse. Închise ochii şi aşteptă. După o clipă, îl auzi pe soţul ei scoţându‑şi cizmele, apoi foşnetul hainelor în timp ce se dezbrăca. Când săltă în pat şi‑i puse mâna pe sân, Sansa nu putu să‑şi stăpânească un fior. Zăcea cu ochii închişi, cu toţi muşchii încordaţi, temându‑se de ceea ce ar putea urma. O va atinge din nou? O va săruta? Ar trebui să‑şi desfacă acum picioarele? Nu ştia ce trebuia să facă. ― Sansa. Mâna dispăruse. Deschide ochii. Promisese să se supună, aşa că îi deschise. Tyrion stătea la picioarele ei, gol. Între picioare, mădularul îi ţâşnea, tare şi viguros, dintr‑un desiş de păr negru şi aspru, dar era singurul lucru la el care nu era strâmb. ― Doamna mea, glăsui Tyrion, eşti încântătoare, să nu mă înţelegi greşit, dar… nu pot face asta. La naiba cu tatăl meu. Vom aştepta. O lună, un an, un sezon, oricât va fi nevoie. Până când ajungi să mă cunoşti mai bine şi, poate, să ai încredere în mine. Oricât de liniştitor se voia zâmbetul lui, fără nas, nu îl făcea decât să arate şi mai sinistru şi grotesc. Uită‑te la el, îşi spuse Sansa, uită‑te la soţul tău. Din cap până‑n picioare. Septa Mordane spunea că toţi bărbaţii sunt frumoşi, găseşte‑i frumuseţea, încearcă. Se uită lung la picioarele strâmbe, la fruntea bombată, de brută, la ochiul verde şi la cel negru, la ciotul aspru al nasului său şi la cicatricea roz, cotită, la încâlceala de păr negru şi auriu care trecea drept barbă. Chiar şi mădularul îi era urât, gros şi plin de vene, cu un cap roşu, ca un bulb. Nu e drept, nu e cinstit, cum am păcătuit, de îmi fac zeii una ca asta, cum? ― Pe onoarea mea de Lannister, zise Pezevenghiul, nu te voi atinge până când nu vei dori tu s‑o fac. Avu nevoie de toată puterea ca să se uite în ochii aceia desperecheaţi şi să spună: ― Şi dacă nu doresc niciodată, stăpâne? Gura lui Tyrion tresări, ca şi când i‑ar fi dat o palmă. ― Niciodată? Gâtul îi era atât de încordat încât abia putu să clatine din cap. ― Păi, spuse el, de aceea fac zeii târfe: pentru pitici ca mine. Închise degetele‑i scurte şi boante în pumn şi coborî din pat.

Iureşul săbiilor de  George R.R. Martin volumul 1 Prolog Era o zi cenuşie, cu frig muşcător, şi câinii nu voiau să ia urma. Căţeaua cea mare şi neagră adulmecase o singură dată urmele de urs, se dăduse înapoi şi se întorsese la haită, furişându‑se cu coada între picioare. Biciuiţi de vânt, câinii stăteau îngrămădiţi pe malul râului, cu un aer jalnic. Chett simţea şi el muşcătura vântului prin straturile veşmintelor de lână neagră şi piele fiartă. Frigul era prea năprasnic, pentru om şi animal deopotrivă, dar n‑aveau de ales. Gura i se crispa şi aproape că‑şi putea simţi înroşindu‑se de furie furunculele ce‑i acopereau obrajii şi gâtul. Ar trebui să fiu la Zid, la adăpost, purtând de grijă afurisiţilor de corbi şi făcând focurile pentru bătrânul Maester Aemon. Jon Snow, bastardul, era cel care‑i luase toate astea, el cu amicul său, grăsanul Sam Tarly. Din pricina lor se afla aici, stând să‑i îngheţe boaşele în inima pădurii bântuite, cu o haită de câini. ― Şapte draci! Smuci zdravăn de lese, asmuţind câinii. Urma, nenorociţilor. Aia e o urmă de urs! Vreţi niscaiva carne, ori ba? Scotociţi! Însă câinii nu făcură decât să se strângă şi mai mult unul în altul, scheunând. Chett pocni din biciul său scurt deasupra capetelor lor, iar căţeaua neagră îl mârâi. Carnea de câine poate fi la fel de gustoasă ca ursul, o ameninţă el, cu răsuflarea îngheţându‑i la fiecare cuvânt. Lark Sisterman stătea cu braţele încrucişate la piept şi palmele vârâte la sub-suori. Purta mănuşi negre de lână, dar se plângea mereu că îi îngheaţă degetele. ― E prea al dracului de frig ca să vânezi, zise el. Să‑l ia naiba de urs, nu merită să îngheţăm pentru el. ― Nu ne putem întoarce cu mâna goală, Lark, mormăi Micul Paul prin barba castanie ce îi acoperea aproape toată faţa. Lordului Comandant nu i‑ar plăcea una ca asta. Sub nasul turtit al bărbatului voinic era o pojghiţă de gheaţă, acolo unde îi îngheţaseră mucii. O mână uriaşă, înmănuşată în blană groasă, se strângea cu putere în jurul mânerului unei suliţe. ― La naiba cu Bătrânul Urs, zise Sisterman, un bărbat subţire, cu trăsături ascuţite şi ochi fără astâmpăr. Mormont va fi mort înainte de primii zori, ai uitat? Cui îi pasă ce‑i place lui? Micul Paul clipi din ochii săi înguşti şi negri. Poate că, într‑adevăr, uitase, gândi Chett. Era destul de nătărău ca să uite aproape orice. ― De ce trebuie să‑l omorâm pe Bătrânul Urs? De ce să nu fugim pur şi simplu şi să‑l lăsăm în pace? ― Crezi că el ne va lăsa pe noi în pace? făcu Lark. Ne va urmări până‑n pânzele albe. Vrei să fii urmărit, tolomacule? ― Nu, răspunse Micul Paul. Nu vreau. Nu. ― Vasăzică, ai să‑l omori? întrebă Lark. ― Da. Bărbatul vânjos înfipse capătul suliţei în malul îngheţat al râului Am să‑l omor. Nu trebuie să ne urmărească. Sisterman îşi scoase mâinile de la subsuori şi se întoarse către Chett: ― Trebuie să‑i omorâm pe toţi ofiţerii, zic eu.                                                           Chett era sătul până peste cap să audă aceeaşi poveste. ― Am mai discutat asta. Bătrânul Urs moare, la fel ca Blane din Turnul Umbrei. La fel şi Grubbs şi Aethan, ghinionul lor că s‑au nimerit să fie de strajă, Dywen şi Bannen, pentru că ne‑ar putea urmări, iar Ser Piggy pentru corbi. Atâta tot. Îi omoram fără zarvă, în somn. Un singur ţipăt şi suntem hrană pentru viermi, până la unul. Buboaiele îi erau roşii de furie. Tu fă‑ţi numai bucăţica ta şi vezi ca verii tăi să şi‑o facă pe a lor. Şi, Paul, încearcă să nu uiţi, e a treia gardă, nu a doua. ― A treia gardă, repetă voinicul, prin barbă şi prin mucii îngheţaţi. Eu şi cu Tiptil. Îmi amintesc, Chett. Avea să fie lună neagră în noaptea aceea, iar gărzile le potriviseră în aşa fel încât să aibă de strajă câte opt de‑ai lor, cu încă doi de pază la cai. Nici că se putea mai bine. În plus, de acum era de aşteptat să se trezească în orice clipă cu sălbaticii peste ei. Chett avea de gând să fie cât mai departe înainte să se întâmple asta. Avea de gând să trăiască. Trei sute de fraţi juraţi ai Rondului de Noapte porniseră către nord, două sute de la Castelul Negru şi alţi o sută de la Turnul Umbrei. Era cea mai mare expediţie de care se pomenise, aproape o treime din forţele Rondului. Voiau să‑i găsească pe Ben Stark, pe Ser Waymar Royce şi pe ceilalţi cercetaşi care fuseseră daţi dispăruţi, şi să descopere de ce îşi părăseau sălbaticii satele. Ei bine, nu erau mai aproape de Stark şi de Royce decât atunci când porniseră de la Zid, însă aflaseră unde au plecat toţi sălbaticii – sus, în pustietatea culmilor îngheţate ale Colţilor de Gheaţă. Puteau să zacă acolo, sus, până la sfârşitul lumii, fără ca Chett să se sinchisească. Dar nu. Ei coborau. În josul Apei Laptelui. Chett îşi ridică privirea. Râul se întindea în faţa lui. Malurile sale stâncoase erau mărginite de gheaţă, iar apele lăptoase, alburii, se revărsau necontenit din Colţii de Gheaţă. Iar acum, Mance Rayder şi sălbaticii lui se revărsau şi ei, ca apa. Thoren Smallwood se întorsese valvârtej, cu trei zile în urmă. În timp ce el îi spunea Bătrânului Urs ce au văzut iscoadele sale, omul lui, Kedge Albeaţă, le povestise celorlalţi. ― Încă sunt sus, destul de departe, pe colinele de la poalele muntelui, dar se apropie, le‑a spus Kedge, încălzindu‑şi mâinile deasupra focului. Harma, zisă Cap de Câine, e în frunte, căţeaua nenorocită. Goady s‑a furişat în tabăra ei şi a văzut‑o limpede, lângă foc. Nătărăul ăla de Tumberjon a vrut s‑o răpună cu o săgeată, dar Smallwood a avut mai multă minte. Chett a scuipat, întrebându‑l: ― Câţi erau, ţi‑ai putut da seama? ― O droaie. Douăzeci, treizeci de mii, n‑am stat să‑i numărăm. Harma avea în avangardă cinci sute, toţi călare. Bărbaţii din jurul focului au schimbat priviri neliniştite. Era lucru rar să găseşti fie şi o duzină de sălbatici călare, darămite cinci sute… ― Smallwood ne‑a trimis, pe Bannen şi pe mine, să dăm ocol avangărzii, de departe, ca să aruncăm o privire asupra întregii oştiri, a continuat Kedge. Nu li se vedea capătul. Înaintează încet, ca un râu îngheţat, şase, şapte kilometri pe zi, dar nici nu mi s‑a părut că ar avea de gând să se întoarcă în satele lor. Mai mult de jumătate erau femei şi copii, şi‑şi mânau animalele în faţa lor: capre, oi, chiar şi bouri înhămaţi la sănii. Erau încărcaţi cu baloţi de blănuri, hălci de carne, cuşti cu pui, putini de unt şi roţi de tors, tot ce au agonisit. Catârii şi caii erau atât de împovăraţi, încât aveai impresia că o să li se rupă spatele. La fel şi femeile. ― Şi mergeau pe cursul Apei Laptelui? a întrebat Lark Sisterman. ― Aşa am spus, nu? Apa Laptelui avea să‑i ducă pe lângă Pumnul Primilor Oameni, fortul străvechi unde îşi aşezase tabăra Rondul de Noapte. Orice om cu un dram de judecată îşi putea da seama că era momentul să‑şi ia tălpăşiţa şi să se retragă la Zid. Bătrânul Urs întărise Pumnul cu ţepuşe, gropi şi capcane, dar în calea unei asemenea oştiri toate acestea erau zadarnice. Dacă rămâneau aici, aveau să fie cotropiţi şi nimiciţi. Iar Thoren Smallwood voia să atace. Donnel Hill cel Dulce era scutierul lui Ser Mallador Locke şi, cu o noapte înainte, îl văzuse pe Smallwood venind la cortul acestuia. Ser Mallador era de aceeaşi părere cu Ser Ottyn Wythers, cerând insistent retragerea la Zid, dar Smallwood voia să‑l convingă să se răzgândească. ― Acest Rege‑de‑Dincolo‑de‑Zid nu ne va căuta niciodată atât de departe la nord, l‑ar fi auzit Donnel zicând. Iar măreaţa lui oaste nu e decât o gloată şleampătă, plină de guri netrebnice, care n‑au habar de unde să apuce sabia. La prima lovitură o să le piară tot cheful de luptă şi o să se întoarcă urlând la colibele lor, unde o să rămână încă cincizeci de ani. Trei sute contra treizeci de mii. Chett numea asta curată nebunie, şi încă şi mai nebunesc era faptul că Ser Mallador fusese convins, iar cei doi împreună erau pe cale să‑l lămurească şi pe Bătrânul Urs. ― Dacă mai aşteptăm mult, putem să pierdem şansa asta şi să nu ne mai întâlnim cu ea, spunea Smallwood oricui stătea să‑l asculte. La aceasta, Ser Ottyn Wythers i‑a răspuns: ― Noi suntem scutul care apără regatele oamenilor. Nu te apuci să‑ţi arunci scutul fără nici o pricină. Însă Thoren Smallwood i‑a dat replica: ― Eu lupt cu sabia. Cea mai sigură apărare a unui bărbat este să dea o lovitură iute, care ucide inamicul, nu să se pitească în spatele unui scut. Însă nici Smallwood, nici Wythers nu aveau comanda. Cel care o avea era Lordul Mormont, iar el îşi aştepta celelalte iscoade: Jarman Buckwell şi cei care urcaseră Scara Uriaşului, Qhorin Halfhand şi Jon Snow, care plecaseră să cerceteze Trecătoarea Ţipătului. Dar Buckwell şi Halfhand întârziau. Morţi, cel mai probabil. Chett şi‑l închipui pe Jon Snow zăcând, vânăt şi îngheţat, pe un vârf de munte, cu suliţa vreunui sălbatic înfiptă în fundul lui de bastard. Gândul îl făcu să zâmbească. Sper că i‑au ucis şi lupul afurisit. ― Nu e nici un urs pe aici, hotărî Chett pe neaşteptate. Doar o urmă veche, atâta tot. Înapoi la Pumn! Câinii aproape îl doborâră de pe picioare, la fel de nerăbdători ca el să se întoarcă. Poate credeau că vor primi de mâncare. Chett nu‑şi putu stăpâni un hohot de râs. Erau deja trei zile de când nu‑i mai hrănise, ca să‑i înfometeze şi să‑i înrăiască. La noapte, înainte de a se face nevăzut în beznă, le va da drumul printre cai, după ce Donnel Hill cel Dulce şi Karl Picior‑Strâmb le vor tăia pripoanele. Se vor pomeni cu câini care mârâie şi cai cuprinşi de panică prin tot Pumnul, alergând printre focuri, sărind peste zidul de apărare, doborând corturile. În toată hărmălaia, puteau să treacă ore bune până să‑şi dea cineva seama că lipsesc paisprezece fraţi. Lark ar fi vrut să aducă de două ori pe atâţia, dar la ce te puteai aştepta de la un mocofan ca Sisterman? Încearcă numai să şopteşti un cuvânt în urechea cui nu trebuie şi, cât ai clipi, o să te pomeneşti mai scurt cu un cap. Nu, paisprezece erau tocmai bine, destui cât să facă exact ceea ce trebuia făcut, dar nu atât de mulţi ca să nu poată păstra un secret. Pe majoritatea îi recrutase chiar Chett. Micul Paul era unul dintre oamenii lui, cel mai vânjos bărbat de la Zid, chiar dacă se mişca mai încet ca un melc mort. Odată, i‑a rupt unui sălbatic spatele, dintr‑o îmbrăţişare. Cu ei mai erau şi Jungher, poreclit după numele armei sale preferate, şi omuleţul zis Tiptil, care siluise în tinereţe o sută de femei şi căruia îi plăcea să se laude cum că nici una nu l‑a văzut sau nu l‑a auzit măcar, până nu s‑a pomenit cu el între picioare. Planul îl ticluise Chett. El era cel isteţ, îi fusese slujitor lui Maester Aemon vreme de patru ani buni, până când l‑a înlăturat bastardul Jon Snow, ca slujba să‑i poată fi încredinţată porcului ăluia grăsan de prieten al lui. În noaptea asta, când îl va ucide pe Sam Tarly, avea de gând să‑i şoptească: Transmite‑i Lordului Snow salutul meu călduros, direct în ureche, înainte de a‑i spinteca beregata, lăsând sângele lui Ser Piggy să ţâşnească în bulboane prin straturile de seu. Chett cunoştea corbii, aşa că nu era de aşteptat să‑i facă necazuri, nu mai multe decât Tarly. O singură atingere de cuţit şi laşul ăla o să‑şi ude pantalonii şi o să înceapă să se smiorcăie, cerând îndurare. N‑are decât să cerşească, n‑o să‑i fie de nici un folos. După ce‑i va despica beregata, va deschide coliviile şi va hâşâi păsările, ca nici un mesaj să nu ajungă la Zid. Tiptil şi Micul Paul îl vor ucide pe Bătrânul Urs, Jungher se va ocupa de Blane, iar Lark cu verii lui îi vor reduce la tăcere pe Bannen şi pe bătrânul Dywen, ca să‑i împiedice să le ia urma. Ascundeau mâncare de vreo două săptămâni, iar Donnel cel Dulce şi Karl Picior‑Strâmb vor fi pregătit caii. Cu Mormont mort, comanda va trece la Ser Ottyn Wythers, un bătrân vlăguit, cu puterile şubrezite. Va da fuga la Zid înainte de apusul soarelui şi nici nu va risca să‑şi piardă din oameni, trimiţându‑i după noi. Câinii îl trăgeau după ei, în timp ce‑şi croiau drum printre copaci. Chett putea zări Pumnul ţâşnind spre cer, prin frunzişul pădurii. Era o zi atât de întunecoasă, încât Bătrânul Urs ceruse să se aprindă torţele, un cerc imens care ardea de jur împrejurul zidului de apărare ce încununa piscul abrupt, stâncos, al muntelui. Cei trei trecură cu greu albia unui pârâu. Apa era tăioasă, iar la suprafaţă pluteau, risipite, bucăţi de gheaţă. ― Eu am să mă îndrept spre coastă, mărturisi Lark Sisterman. Împreună cu verii mei. Ne vom construi o barcă şi ne vom întoarce acasă, la Surori. Iar acasă vă vor şti de dezertori şi vă vor reteza capetele nătânge, gândi Chett. Odată spuse jurămintele, nu aveai cum să părăseşti Rondul de Noapte. Oriunde în Cele Şapte Regate, te prindeau şi te omorau. Cât de­spre Ollo Ciungul, el voia să se întoarcă la Tyrosh unde, susţinea el, oamenii nu‑şi pierdeau mâinile pentru niţel furtişag cinstit, nici nu erau trimişi să îngheţe de vii, doar fiindcă au fost prinşi în pat cu nevasta vreunui cavaler. Chett cumpănise ideea de a merge cu el, însă nu vorbea limba lor moale şi piţigăiată. Şi ce putea să facă el la Tyrosh? Nu cunoştea nici un meşteşug, fiind crescut în Mlaştinile Cotoroanţei. Tatăl său îşi petrecuse toată viaţa scormonind în pământu-rile altora şi adunând lipitori. Se dezbrăca gol‑goluţ, doar cu o bucată de piele groasă pe el, şi se cufunda în apele întunecoase. Când ieşea, era plin din cap până‑n picioare. Uneori, îl punea pe Chett să‑l ajute să‑şi scoată lipitorile. Odată, una i s‑a lipit de palmă, iar el a strivit‑o cu repulsie de perete. Tatăl său i‑a dat o mamă de bătaie pentru asta. Maesterii cumpărau lipitorile cu duzina. Lark putea să se ducă acasă dacă poftea, la fel şi blestemaţii de Tyroshi, dar nu Chett. Dacă nu avea să mai revadă niciodată Mlaştinile Cotoroanţei, chiar şi aşa va fi prea curând. Lui, unul, îi plăcuse Fortăreaţa lui Craster. Omul trăia acolo pe picior mare, ca un lord, de ce n‑ar face şi el la fel? Asta chiar ar fi bună! Chett, fiul culegătorului de lipitori, lord cu cetate! Blazonul lui ar putea fi o duzină de lipitori, pe un fundal roz. Dar de ce să se oprească doar la lord? Poate ar trebui să devină rege! Mance Rayder a început prin a fi cioară. Aş putea sa fiu rege, întocmai ca el, şi să‑mi găsesc niscaiva neveste. Craster avea nouăsprezece, fără a le pune la socoteală şi pe cele tinere, fiicele pe care nu ajunsese încă să şi le vâre în aşternut. Jumătate dintre neveste erau la fel de bătrâne şi de urâte ca el, dar asta nu avea nici o importanţă. Pe cele bătrâne, Chett le‑ar putea pune la muncă, să‑i facă mâncare şi curăţenie, să scoată morcovi şi să dea lături la porci, în vreme ce nevestele tinere i‑ar încălzi patul şi i‑ar naşte copii. Craster nu s‑ar împotrivi, după ce Micul Paul l‑ar strânge la piept. Singurele femei pe care le cunoscuse Chett erau târfele pe care le plătise în Oraşul Cârtiţei. Pe când era mai tânăr, fetele din sat aruncau o singură privire la faţa lui plină de buboaie şi furuncule şi îşi întorceau privirea, scârbite. Cel mai rău fusese cu Bessa, dezmăţata aia. Îşi desfăcea picioarele pentru fiecare băiat din Mlaştinile Cotoroanţei, aşa că Chett se gândise: de ce nu şi pentru el? A mers până acolo încât, auzind că‑i plac, şi‑a petrecut o dimineaţă întreagă culegându‑i flori de câmp, dar Bessa i‑a râs în nas şi i‑a spus că mai bine s‑ar târâi într‑un pat cu lipitorile tatălui său decât cu el. S‑a oprit din râs când i‑a vârât cuţitul în burtă. A fost plăcut – uimirea aceea de pe chipul ei – aşa că a scos cuţitul şi l‑a înfipt din nou. Când l‑au prins, aproape de Cele Şapte Pâraie, bătrânul Lord Walder Frey nici măcar nu s‑a sinchisit să vină în persoană să‑l judece. L‑a trimis pe unul dintre bastarzii săi, pe acel Walder Rivers, iar când s‑a dezmeticit, Chett se îndrepta către Zid, cu diavolul ăla puturos de Yoren. Ca plată pentru singurul lui moment de plăcere, i‑au luat întreaga viaţă. Dar acum avea de gând să‑şi ia viaţa înapoi, împreună cu soţiile lui Craster. Boşorogul ăla sălbatic are dreptate. Dacă vrei o femeie de nevastă, o iei, şi asta fără să‑i dai flori, că poate aşa nu‑ţi observă afurisitele de buboaie. Lui Chett nu‑i trecea prin cap să repete acea greşeală. O să reuşească, îşi promise a suta oară. Atât timp cât scăpăm basma curată. Ser Ottyn o va lua spre sud, spre Turnul Umbrei, drumul cel mai scurt către Zid. Nu‑şi va bate capul cu noi, nu Wythers. Nu‑şi va dori decât să ajungă teferi înapoi. Cât de­spre Thoren Smallwood, dorinţa lui ar fi să continue cu atacul, dar Ser Ottyn era mult prea prudent, şi el avea întâietate. Oricum, nu va avea importanţă. După ce plecăm, Smallwood poate să atace pe cine vrea. Ce ne pasă nouă? Dacă nici unul dintre ei nu se mai întoarce la Zid, nimeni nu va mai veni vreodată să ne caute, vor crede că am murit împreună cu ceilalţi. Gândul acesta îi trecea prin minte pentru prima dată şi, vreme de o clipă, îl ispiti. Însă atunci ar trebui să‑i omoare şi pe Ser Ottyn şi pe Ser Mallador Locke, ca Smallwood să ajungă la comandă, şi erau amândoi bine păziţi, zi şi noapte… Nu, riscul era prea mare. ― Chett, zise Micul Paul în timp ce înaintau cu greu de‑a lungul unei poteci stâncoase, printre sequoia şi pini. Cum facem cu pasărea? ― Care afurisită de pasăre? Ultimul lucru de care avea nevoie acum era un nătărău care să trăncănească de­spre o pasăre. ― Corbul Bătrânului Urs, răspunse Micul Paul. Dacă îl omorâm, cine o să‑i hrănească pasărea? ― Pe cine naiba interesează? Omoară şi pasărea, dacă vrei. ― Nu vreau să mă ating de nici o pasăre, făcu voinicul. Numai că aia e o pasăre vorbitoare. Dacă povesteşte ce am făcut? Lark Sisterman izbucni în râs. ― Paul cel Mic, isteţ şi voinic, îl luă el în răspăr. ― Tacă‑ţi gura, făcu Micul Paul, ameninţător. ― Paul, spuse Chett înainte ca namila de om să se înfurie prea tare, când îl vor găsi pe bătrân zăcând într‑o baltă de sânge, cu gâtul tăiat, nu va fi nevoie de nici o pasăre să le spună că l‑a omorât cineva. Micul Paul rumegă ideea o clipă. ― Asta aşa e, se învoi el. Atunci, pot să păstrez eu pasărea? Îmi place corbul ăla. ― Al tău să fie, zise Chett, doar ca să‑l facă să tacă. ― Putem oricând să‑l mâncăm, dacă ne e foame, sugeră Lark. Micul Paul se întunecă din nou. ― Încearcă numai să‑mi mănânci pasărea, Lark. Încearcă numai! Chett auzea zvon de voci printre copaci. ― Tăceţi naibii din gură, amândoi. Aproape am ajuns la Pumn. Ieşiră aproape de versantul vestic al dealului şi îl ocoliră, către sud, unde panta era mai domoală. La marginea pădurii, o duzină de bărbaţi se antrenau cu arcul. Scrijeliseră contururi pe trunchiurile copacilor şi trăgeau cu săgeţile în ele. ― Priviţi, zise Lark. Un porc cu un arc. Fără doar şi poate, cel mai apropiat arcaş era însuşi Ser Piggy, grăsanul care îi furase locul de pe lângă Maester Aemon. Numai la vederea lui Samwell Tarly, Chett fu cuprins de mânie. Pe vremea când era slujitorul lui Maester Aemon, Chett dusese cea mai bună viaţă pe care o cunoscuse vreodată. Bătrânul orb nu era pretenţios, iar Clydas se ocupa, oricum, de aproape toate nevoile sale. Sarcinile lui Chett erau uşoare: să cureţe stâncăria, câteva focuri de făcut, de adus uneori mâncarea… şi Aemon nu l‑a lovit nici măcar o singură dată. Crede că poate să dea buzna pur şi simplu şi să mă înghiontească afară, numai pentru că e de obârşie nobilă şi ştie să citească. Poate c‑o să‑l rog să‑mi citească pumnalul, înainte să‑i spintec beregata cu el. ― Voi vedeţi‑vă de drum, le spuse celorlalţi. Eu vreau să mă uit. Câinii se smuceau, nerăbdători să meargă după ceilalţi, spre mâncarea de­spre care credeau că‑i aşteaptă sus. Chett lovi căţeaua cu vârful cizmei şi asta îl mai potoli puţin. Printre copaci, privi cum grăsanul se opintea cu un arc cât el de mare, cu faţa‑i roşie, ca o lună plină, crispată de concentrare. Trei săgeţi stăteau înfipte în pământ în faţa lui. Tarly potrivi o săgeată şi întinse arcul. Îl ţinu întins mai multă vreme, încercând să ochească, şi trase. Săgeata dispăru în desiş. Chett râse zgomotos, un sforăit de dulce dezgust. ― Pe aia n‑o s‑o găsim niciodată, şi eu voi fi învinuit, anunţă Edd Tollett, scutierul posomorât, cu părul alb, căruia toţi îi spuneau Edd cel Trist. Nu lipseşte niciodată nimic fără să fiu eu luat la ochi, de când mi‑am pierdut calul. De parcă ar fi putut face cineva ceva. Era alb şi ningea, la ce se aşteptau? ― L‑a luat vântul pe ăla, zise Grenn, un alt prieten al Lordului Snow. Încearcă să ţii arcul drept, Sam. ― E greu, se plânse grăsanul, dar trase o a doua săgeată. Aceasta zbură sus, înaintând printre crengi, la trei metri deasupra ţintei. ― Cred că ai doborât o frunză din copacul ăla, zise Edd cel Trist. Toamna vine destul de repede, nu e nevoie s‑o ajutăm. Oftă. Şi ştim cu toţii ce urmează după toamnă. O, zei, dar mi‑e frig. Trage ultima săgeată, Samwell, am impresia că‑mi îngheaţă limba până‑n fundul gurii. Ser Piggy coborî arcul şi Chett avu impresia că va începe să urle. ― E prea greu. ― Potriveşti, întinzi şi tragi, zise Grenn. Haide. Supus, grăsanul smulse ultima săgeată din pământ, o potrivi în arcul său lung şi trase. Făcu totul repede, fără să‑şi mijească, chinuit, ochii de‑a lungul săgeţii, aşa cum făcuse înainte. Săgeata lovi conturul de cărbune în partea de jos a pieptului şi rămase acolo, vibrând. ― L‑am nimerit. Ser Piggy părea şocat. Grenn, ai văzut? Edd, uite, l‑am nimerit! ― I‑ai vârât‑o între coaste, aş zice, făcu Grenn. ― L‑am omorât? vru să ştie grăsanul.                                                                             Tollett ridică din umeri. ― I‑ar fi putut înţepa un plămân, dacă ar fi avut. Copacii nu au, în general. Luă arcul din mâna lui Sam. Totuşi, am văzut şi lovituri mai proaste. Da, şi câteva îmi aparţin. Ser Piggy strălucea. Privindu‑l, aveai impresia că făcuse într‑adevăr ceva. Dar când îl văzu pe Chett cu câinii, zâmbetul i se strâmbă şi i se stinse, cu un scheunat. ― Ai lovit un copac, zise Chett. Să vedem cum ţinteşti când vine vorba de flăcăii lui Mance Rayder. Ei n‑o să stea nemişcaţi, cu braţele desfăcute şi frunzele foşnind, o, nu. Vor veni drept spre tine, urlându‑ţi în faţă, şi pun rămăşag că o să‑ţi uzi nădragii ăia. Unul dintre ei îşi va împlânta securea direct între ochişorii tăi de porc. Ultimul lucru pe care ai să‑l auzi va fi cum trosneşte când îţi muşcă din craniu. Grăsanul tremura. Edd cel Trist îi puse o mână pe umăr. ― Frate, spuse el solemn, doar fiindcă aşa ţi s‑a întâmplat ţie nu înseamnă că Samwell va suferi la fel. ― De­spre ce vorbeşti acolo, Tollett? ― De­spre securea care ţi‑a crăpat capul. E adevărat că jumătate din minte ţi s‑a scurs pe jos şi ţi‑au mâncat‑o câinii? Grenn, marele mocofan, izbucni în râs şi până şi Samwell Tarly reuşi să schiţeze un zâmbet. Chett lovi cu piciorul câinele cel mai apropiat, smuci lesele şi începu să urce dealul. Rânjeşte cât vrei, Ser Piggy. Vedem noi cine râde la noapte. Îşi dorea doar să aibă timp să‑l omoare şi pe Tollett. Un nătărău posac, cu moacă de cal, asta e. Urcuşul era abrupt, chiar şi pe această parte a Pumnului, care avea panta cea mai domoală. La jumătatea drumului, câinii începură să latre şi să‑l smucească, închipuindu‑şi că în curând vor primi de mâncare. În schimb, Chett îi făcu să‑i simtă gustul cizmei, iar câinelui mare şi urât, care s‑a repezit la el, îi rezervă o lovitură zdravănă de bici. Odată câinii legaţi, se duse să raporteze. ― Urmele erau acolo, aşa cum a zis Uriaşul, dar câinii n‑au vrut să se ia după ele, îi spuse el lui Mormont, în faţa cortului său mare şi negru. Fiind atât de aproape de râu, s‑ar putea să avem de‑a face cu urme vechi. ― Păcat. Lordul Mormont avea un cap mare şi pleşuv, barba deasă şi zburlită, iar glasul îi părea la fel de obosit ca înfăţişarea. Poate că ne‑ar fi prins bine tuturor o bucăţică de carne proaspătă. Corbul de pe umărul lui clătină din cap şi repetă: Carne. Carne. Carne. Am putea să gătim blestemaţii ăia de câini, gândi Chett, dar nu mai scoase nici o vorbă până când Bătrânul Urs îi spuse că poate să plece. Şi asta e ultima oară când trebuie să‑mi aplec capul în faţa lui, îşi zise cu satisfacţie. I se părea că se făcea şi mai frig, ceea ce ar fi jurat că era imposibil. Câinii se strânseră năpăstuiţi unul în altul, în mocirla îngheţată, iar Chett fu aproape ispitit să se cuibărească printre ei. În schimb, îşi înfăşură un şal negru de lână peste jumătatea de jos a feţei, lăsând o deschizătură în dreptul gurii, ca să poată respira. Descoperi că îi e mai cald dacă se mişcă, aşa că începu să dea încet ocol taberei, cu un teanc de frunze acrişoare în mână, oprindu‑se, când şi când, să le mestece împreună cu fraţii în negru şi ascultând ce aveau de povestit. Nici unul dintre cei din garda de zi nu avea de‑a face cu planul său, dar, chiar şi aşa, socotise că era bine să‑şi facă o părere de­spre ce gândeau. În principal, gândeau că era al naibii de frig. Vântul se stârnea tot mai puternic, pe măsură ce umbrele se alungeau. Trecând printre pietrele zidului de apărare, scotea un sunet subţire, ascuţit. ― Urăsc sunetul ăsta, zise Uriaşul cel mic. Parc‑ar fi un ţânc în tufişuri, scâncind după lapte. Când îşi termină turul şi se întoarse la câini, îl găsi pe Lark aşteptându‑l. ― Ofiţerii sunt iarăşi în cortul Bătrânului Urs şi discută aprins. ― Asta fac ei, zise Chett. Sunt de viţă nobilă, toţi în afară de Blane, şi se îmbată cu vorbe în loc de vin. Lark se trase discret mai aproape. ― Cap‑sec îi tot dă înainte cu pasărea, îl preveni el, aruncând o privire de jur împrejur, ca să se asigure că nu era nimeni prin preajmă. Acum întreabă dacă am adus vreo sămânţă pentru vietatea aia blestemată. ― E corb, răspunse Chett. Mănâncă hoituri.                                                               Lark rânji: ― Poate pe al lui, cine ştie? Sau al tău. Chett era de părere că aveau nevoie de namila de om mai mult decât de Lark. ― Nu te mai frământa cu Micul Paul. Tu‑ţi faci treaba ta, el pe‑a lui. Amurgul se strecura printre copaci când Chett scăpă de Sisterman şi se aşeză să‑şi ascută sabia. Era o muncă a naibii de grea, cu mănuşile pe mâini, dar nu avea de gând să şi le scoată. Pe frigul ăsta, orice nesăbuit care atingea oţelul cu mâna goală se alegea fără o bucată de piele. Când soarele coborî la asfinţit, câinii începură să scâncească. Le dădu apă şi înjurături. ― Încă o jumătate de noapte şi vă puteţi căuta singuri ospăţul. Se simţea deja miros de mâncare. Dywen perora lângă foc, când Chett îşi primea de la Hake, bucătarul, colţul de pâine tare şi un castron cu supă de fasole cu slănină. ― Pădurea e prea liniştită, spunea bătrânul pădurar. Nici o broască lângă râu, nici o bufniţă în întuneric. Nu mi‑a fost dat să ascult o pădure mai lipsită de viaţă ca asta. ― Dinţii ăia ai tăi sună destul de lipsiţi de viaţă, zise Hake. Dywen îşi clănţăni dinţii de lemn. ― Şi nici un lup. Înainte au fost, dar acum nu mai sunt. Unde s‑au dus, vă puteţi închipui? ― Undeva unde e cald, zise Chett. Din duzina de fraţi care se nimeriseră lângă foc, patru erau oamenii lui. Îi cercetă pe fiecare cu coada ochiului, să vadă dacă vreunul dădea semne de slăbiciune. Jungher părea destul de calm. Stătea liniştit şi‑şi ascuţea sabia, ca în fiecare seară. Iar Donnel Hill cel Dulce era numai zâmbete. Avea dinţii albi, buze groase şi roşii, bucle blonde care i se revărsau pe umeri într‑o neorânduială meşteşugită şi susţinea că era fiul nelegitim al unui oarecare Lannister. Poate că era. Chett nu avea nevoie de băieţi frumoşi, nici de bastarzi, dar Donnel cel Dulce părea că face faţă. Era, însă, mai puţin sigur în privinţa pândarului pe care fraţii îl porecliseră Taie‑Lemne, mai mult fiindcă sforăia, decât fiindcă ar fi avut vreo legătură cu copacii. În clipa asta părea atât de neliniştit, încât, cine ştie, poate că nu avea să mai sforăie niciodată. Iar Maslyn era şi mai rău. Chett vedea cum i se prelinge sudoarea pe faţă, în ciuda vântului necruţător. Broboanele străluceau în lumina focului, ca o puzderie de nestemate ude. Maslyn nu se atingea de mâncare, doar se holba la castronul lui de supă, ca şi cum mirosul ar fi fost pe cale să‑l umple de greaţă. Va trebui să fiu cu ochii pe el, gândi Chett. ― Adunarea! Sunetul ţâşni pe neaşteptate dintr‑o mulţime de gâtlejuri şi se răspândi cu repeziciune în toate colţurile taberei de pe creasta muntelui. Oameni ai Rondului de Noapte! Adunaţi‑vă lângă focul central! Încruntându‑se, Chett îşi termină supa şi îi urmă pe ceilalţi. Bătrânul Urs stătea în faţa focului, cu Smallwood, Locke, Wythers şi Blane înşiraţi în spatele lui. Mormont era înveşmântat cu o mantie din blană neagră şi groasă, cu corbul cocoţat pe umăr, umflându‑şi penele negre. Nu e semn bun. Chett se strecură între Brown Bernarr şi câţiva bărbaţi de la Turnul Umbrei. Când se strânseră cu toţii, cu excepţia pândaşilor din păduri şi a străjerilor de la zidul de apărare, Mormont îşi drese glasul şi scuipă. Saliva îngheţă înainte să atingă pământul. ― Fraţilor, spuse el, oameni ai Rondului de Noapte. (Oameni, ţipă corbul. Oameni! Oameni!) Sălbaticii sunt în marş. Coboară din munţi pe cursul Apei Laptelui. Thoren e de părere că avangarda lor ne va ajunge din urmă de acum în zece zile. Cei mai experimentaţi cercetaşi ai lor vor fi în avangardă, cu Harma Cap de Câine. Ceilalţi vor forma, probabil, ariergarda, sau vor veni în preajma lui Mance Rayder însuşi. În rest, luptătorii lor vor fi împrăştiaţi de‑a lungul întregii linii de marş. Au boi, catâri, cai… dar puţini. Cei mai mulţi vor fi pe jos, prost înarmaţi şi neantrenaţi. Armele pe care le poartă vor fi fiind mai degrabă din piatră şi os decât din oţel. Sunt împovăraţi de femei, copii, turme de oi şi de capre şi de tot avutul lor, pe deasupra. Pe scurt, deşi numeroşi, sunt vulnerabili… şi ei nu ştiu că suntem aici. Sau aşa trebuie să ne rugăm să fie. Ba ştiu, gândi Chett. Bubos bătrân ce eşti, le e limpede ca lumina zilei. Qhorin Halfhand nu s‑a întors, aşa‑i? Nici Jarman Buckwell. Dacă măcar unul dintre ei a fost prins, ştii foarte bine că sălbaticii vor fi stors până acum de la el un cântec, două. Smallwood ieşi în faţă: ― Mance Rayder are de gând să zdrobească Zidul şi să aducă războiul sânge-ros în Cele Şapte Regate. Ei, bine, ăsta e un joc care se joacă în doi. Mâine îi aducem noi războiul. ― Pornim în zori cu toată oastea, adăugă Bătrânul Urs, în timp ce un murmur străbătea mulţimea. Vom porni către nord şi vom face un ocol pe la vest. Avangarda Harmei va fi dincolo de Pumn când ne vom întoarce. Colinele de la poalele Colţilor de Gheaţă sunt pline de văi înguste, şerpuitoare, numai bune pentru ambuscade. Linia lor de marş se va întinde cât vezi cu ochii. Îi vom ataca în mai multe puncte deodată şi se vor jura că suntem trei mii, nu trei sute. ― Îi vom lovi în plin şi vom dispărea înainte să apuce să‑şi grupeze cavaleria şi să ne înfrunte, interveni Thoren Smallwood. Dacă se iau după noi, îi alergăm bine, apoi ne întoarcem şi lovim din nou, în altă parte a coloanei. Dăm foc căruţelor, le risipim turmele şi omorâm cât de mulţi putem. Pe Mance Rayder însuşi, dacă‑l găsim. Dacă se împrăştie şi se întorc la colibele lor, atunci am învins. Dacă nu, îi hărţuim tot drumul până la Zid şi avem grijă să lase în urma lor un şir de cadavre, să se ştie pe unde au trecut. ― Sunt mii! strigă cineva din spatele lui Chett. ― Vom muri! Era glasul lui Maslyn, plin de spaimă.                                             Muri, strigă corbul lui Mormont, bătându‑şi aripile negre. Muri, muri, muri. ― Da, mulţi dintre noi, răspunse Bătrânul Urs. Poate cu toţii. Dar, aşa cum a spus un alt Lord Comandant cu mii de ani în urmă, de aceea purtăm veşminte negre. Amintiţi‑vă jurământul, fraţii mei. Căci suntem săbiile din întuneric, cei ce veghează pe ziduri… ― Focul ce arde pentru a învinge frigul. Ser Mallador Locke îşi scoase sabia lungă. ― Lumina ce aduce zorile, răspunseră alte glasuri, şi mai multe săbii ţâşniră din teacă. Apoi îşi scoaseră cu toţii armele şi erau aproape trei sute de săbii ridicate şi tot atâtea glasuri strigând: ― Goarna care îi trezeşte pe cei adormiţi! Scutul care păzeşte ţinuturile oamenilor! Chett nu avu de ales. Îşi ridică glasul, împreună cu ceilalţi. Aerul era scăldat în aburul răsuflării lor, iar lumina focului strălucea pe oţel. Fu mulţumit să‑i vadă pe Lark, pe Tiptil şi pe Donnel Hill cel Dulce alăturându‑se, de parcă ar fi fost la fel de nătărăi ca toţi ceilalţi. Asta era bine. Nu avea rost să atragă atenţia, când ceasul lor era atât de aproape. Când strigătele se stinseră, auzi din nou sunetul vântului lovindu‑se de zidul de apărare. Flăcările se învolburau, tremurând, înfrigurate parcă şi ele, iar în liniştea ce se lăsase deodată, corbul Bătrânului Urs croncăni zgomotos şi zise încă o dată: Muri. Isteaţă pasăre, gândi Chett, în timp ce rupeau rândurile, îndemnaţi de ofiţeri să mănânce bine şi să se odihnească pe îndelete la noapte. Chett se cuibări sub blănurile sale, lângă câini, cu mintea plină de lucrurile care ar putea merge prost. Dacă jurământul ăla nenorocit l‑a făcut pe vreunul dintre oamenii lui să se răzgândească? Sau dacă Micul Paul a uitat, şi va încerca să‑l omoare pe Mormont în timpul celei de‑a doua gărzi, în loc de a treia? Dacă Maslyn şi‑a pierdut curajul sau dacă vreunul dintre ei s‑a făcut şoptitor, sau… Se pomeni stând cu urechea ciulită în noapte. Vântul suna, într‑adevăr, ca scâncetul unui copil şi, din când în când, Chett auzea glasuri de bărbaţi, neche-zatul unui cal, un buştean trosnind în foc. Dar nimic altceva. Atâta linişte. Vedea plutind în faţa ochilor săi chipul Bessei. Nu cuţitul am vrut să‑l vâr în tine, voia să‑i spună. Ţi‑am cules flori, trandafiri sălbatici, calomfir şi maci galbeni, mi‑a luat toată dimineaţa. Inima îi bubuia ca o tobă, atât de puternic încât se temea că ar putea trezi toată tabăra. Barba îi era acoperită de o pojghiţă de gheaţă, de jur împrejurul gurii. De unde mi‑a venit să mă gândesc aşa, la Bessa? Înainte, ori de câte ori se gândise la ea, fusese doar ca să‑şi aducă aminte chipul ei în timp ce murea. Ce era cu el? Abia mai putea respira. Oare adormise? Se ridică în genunchi şi simţi pe nas ceva ud şi rece. Ridică ochii. Ningea. Îşi simţea lacrimile îngheţându‑i pe obraji. Nu e drept! îi venea să strige. Zăpada îi va distruge toată munca, toate planurile făurite cu grijă. Era o ninsoare deasă, fulgii albi şi mari se îngrămădeau în jurul lui. Cum vor găsi în zăpadă ascunzătorile de hrană sau cărăruia pe care voiau s‑o urmeze, către est? Nu vor avea nevoie nici de Dywen, nici de Bannen ca să ne urmărească, dacă vom merge prin zăpadă proaspătă. Iar zăpada ascundea denivelările pământului, mai cu seamă noaptea. Un cal ar putea să se împiedice de o rădăcină sau să‑şi rupă piciorul, lovindu‑se de o piatră. S‑a sfârşit cu noi, îşi dădu el seama. S‑a sfârşit înainte de a începe. Suntem pierduţi. Fiul căutătorului de lipitori nu va avea parte nici de o viaţă de lord, nici de fortăreaţă, nici de neveste sau coroană. Va avea parte doar de sabia unui sălbatic în burtă şi apoi de o groapă fără semn. Zăpada mi‑a luat totul… zăpada blestemată… Zăpada îl mai nenorocise o dată. Zăpada pe care o aducea numele lui Snow, şi porcul său mult iubit. Chett se ridică. Picioarele îi erau înţepenite, iar fulgii transformau torţele din depărtări în flăcărui portocalii, înceţoşate. Se simţea de parcă ar fi fost atacat de un nor de insecte palide şi reci. I se aşezau pe umeri, pe cap, îi zburau pe la nas, în faţa ochilor. Înjurând, dădu fulgii la o parte cu mâna. Sam Tarly, îşi aminti. Mai pot încă să mă ocup de Ser Piggy. Îşi înfăşură şalul peste faţă, îşi trase gluga pe cap şi începu să traverseze tabăra cu paşi mari, către locul unde dormea laşul. Ningea atât de tare, încât se rătăci printre corturi, dar, în cele din urmă, zări micul adăpost călduţ pe care grăsanul şi‑l făcuse între o stâncă şi coliviile corbilor. Tarly era îngropat sub un maldăr de pături negre de lână şi blănuri zdrenţăroase. Vântul purtase zăpada înăuntru, acoperindu‑l. Arăta ca un fel de munte moale şi rotund. Când Chett scoase cu grijă pumnalul, oţelul foşni în teaca de piele, abia şoptit, ca o palidă speranţă. Unul dintre corbi croncăni. ― Zăpadă, murmură un altul, mijindu‑şi ochii negri printre gratii. Cel dintâi corb adăugă şi el: ― Zăpadă. Chett trecu pe lângă ei, păşind cu băgare de seamă. O să‑şi apese mâna stângă pe gura băiatului, ca să‑i înăbuşe strigătele, şi pe urmă… Uuuuuuuhoooooooooo. Se opri cu un picior în aer, înghiţindu‑şi înjurătura, în timp ce cornul răsuna, palid şi îndepărtat, dar inconfundabil. Nu acum. Blestemaţi fie zeii, nu tocmai ACUM! Bătrânul Urs ascunsese iscoade cu ochi ageri în pădurea ce împrejmuia Pumnul, ca să le dea de ştire când se apropie cineva. Oamenii lui Jarman Buckwell, întorşi de la Scara Uriaşului, îşi spuse Chett, sau Qhorin Halfhand, de la Trecătoarea Ţipătului. Un singur sunet de corn însemna întoarcerea fraţilor. Dacă era Halfhand, Jon Snow ar putea fi cu el, în viaţă. Sam Tarly se ridică în capul oaselor, cu ochii umflaţi de somn şi se holbă la zăpadă, buimac. Corbii croncăneau zgomotos, iar Chett îşi auzea câinii lătrând. Jumătate din tabăra blestemată e trează. Degetele‑i înmănuşate se strânseră pe mânerul pumnalului, în timp ce aştepta ca sunetul să se stingă. Dar îndată ce pieri, porni din nou, mai puternic, mai limpede. Uuuuuuuuuuuuhooooooooooooooo. ― O, Zei, îl auzi pe Sam Tarly scâncind. Grăsanul se ridică în genunchi, clătinându‑se, cu picioarele încâlcite în mantie şi pături. Le azvârli la o parte, dând din picioare, şi întinse mâna după haina de zale pe care o atârnase de o piatră din apropiere. În timp ce îşi trăgea peste cap haina imensă, cât un cort, şi îşi strecura trupul în ea, Sam îl zări pe Chett, stând în faţa lui. ― Au fost două? întrebă el. Am visat că aud cornul sunând de două ori. ― N‑ai visat, răspunse Chett. A sunat de două ori, ca să cheme Rondul la arme. De două ori, vestind apropierea duşmanului. Te aşteaptă o secure pe care scrie Piggy, grăsanule. De două ori înseamnă sălbatici. Îi veni să râdă, văzând teama întipărită pe faţa aceea rotundă, ca o lună plină. Să‑i ia naiba pe toţi, înghiţi‑i‑ar şapte iaduri. Blestemata de Harma. Blestematul de Mance Rayder. Blestematul de Smallwood. Zicea că n‑o să ne ajungă decât peste… Uuuuuuuuuuuuuuuhooooooooooooo Cornul sună, sună şi sună, până când păru că nu se va stinge niciodată. Corbii îşi fâlfâiau aripile şi ţipau, zburau de colo‑colo în colivii şi se agăţau de gratii, iar fraţii Rondului de Noapte se ridicau în toate colţurile taberei, îşi îmbrăcau armurile, îşi legau centurile, îşi apucau securile de război şi arcurile. Samwell Tarly se ridică, tremurând, cu faţa albă ca ninsoarea care cădea, învârtejindu‑se, în jurul lor. ― Trei, scânci el, a sunat de trei ori, am auzit trei. Nu sună niciodată de trei ori. Nu s‑a întâmplat asta de sute şi mii de ani. Trei înseamnă… ― Ceilalţi. Chett scoase un sunet care era pe jumătate râs, pe jumătate suspin şi, dintr‑odată, era ud. Simţea cum urina i se prelinge pe picior şi vedea cum un şuvoi îi inundă partea din faţă a pantalonilor.  

Inclestarea regilor de George R.R. Martin volumul 2 SANSA — Cu cât îl faci mai mult să aştepte, cu atât mai rău va fi pentru tine, o avertiză Sandor Clegane. Sansa încercă să se grăbească, dar degetele îi bâjbâiau după nasturi şi panglici. Câinele fusese întotdeauna rău de gură, dar ceva din felul în care o privise o umplu de spaimă. Aflase oare Joffrey despre întâlnirile ei cu Ser Dontos? Te rog, nu, gândi ea în timp ce se pieptăna. Ser Dontos era singura ei speranţă. Trebuie să fiu frumoasă, întotdeauna i-am plăcut în rochia asta. Netezi materialul. Rochia îi era strâmtă peste piept. Când îşi făcu apariţia, Sansa păşea la stânga Câinelui, departe de partea arsă a feţei lui. — Spune-mi ce am făcut. — Nu tu. Măreţul tău frate. — Robb e un trădător. Sansa ştia cuvintele pe de rost. N-am nici o legătură cu ce a făcut. Zei, aveţi milă, să nu fie el, Regicidul! Dacă Robb i-a făcut vreun rău lui Jaime Lannister, asta o va costa viaţa. Se gândi la Ser Ilyn şi la felul în care acei ochi palizi, îngrozitori, au privit fără milă, de pe acel chip sfrijit, mâncat de vărsat de vânt. Câinele râse zgomotos. — Te-au pregătit bine, micuţă pasăre. O conduse către curtea exterioară, unde, în jurul ţintelor în care se trăgea cu arcul, se adunase o mulţime de oameni. Bărbaţii de dădură la o parte pentru a le face loc să treacă. Grăjdari trândavi o priveau cu insolenţă, dar Ser Horas Redwyne îi ocoli privirea, iar fratele lui, Hobber, se prefăcu că nu o vede. O pisică galbenă murea pe jos, mieunând jalnic, cu o săgeată în coaste. Sansa o ocoli, simţind că i se face rău. Ser Dontos se apropie călare pe mătură; când fusese prea beat ca să poată în­căleca pe calul său de luptă, la turnir, regele decretase că va trebui să meargă mereu călare de atunci înainte. — Curaj, îi şopti el strângând-o de braţ. Joffrey stătea în mijlocul mulţimii, legănând o arbaletă împodobită. Ser Boros şi Ser Meryn erau cu el. Fu îndeajuns să-i vadă ca să i se întoarcă stomacul pe dos. — Înălţimea Ta. Sansa căzu în genunchi. — Nu vei scăpa dacă îngenunchezi, zise regele. Ridică-te. Eşti aici ca să răs­punzi pentru ultimul act de trădare al fratelui tău. — Înălţimea Ta, orice ar fi făcut fratele meu trădător, nu am nici o legătură. Ştii asta, te rog, te implor... — Ridicaţi-o! Câinele o trase în picioare, fără să o bruscheze. — Ser Lancel, zise Joff, spune-i despre această crimă odioasă. Sansa îl considerase întotdeauna pe Lancel Lannister plăcut şi meşteşugit la vorbă, dar în privirea pe care acesta i-o aruncă nu era nici milă, nici gingăşie. — Folosind o vrăjitorie josnică, fratele tău l-a atacat pe Ser Stafford Lannister cu o armată de oameni-lupi, la nici trei zile depărtare de Lannisport. Mii de oameni de treabă au fost măcelăriţi în somn, fără să aibă vreo şansă de a ridica sabia. După măcel, nordicii s-au ospătat cu carnea celor ucişi. Sansa fu gâtuită de mâinile reci ale ororii. — Nu ai nimic de spus? întrebă Joffrey. — Înălţimea Ta, biata copilă a rămas fără grai, murmură Ser Dontos. — Linişte, nebunule. Joffrey ridică arbaleta şi o îndreptă spre faţa ei. Voi, clanul Stark, sunteţi inumani, ca şi acei lupi ai voştri. Nu am uitat cum m-au brutalizat monştrii voştri. — Al Aryei era lupul, zise ea. Lady nu ţi-a făcut niciodată vreun rău, dar tu ai ucis-o oricum. — Nu, tatăl tău a făcut-o, răspunse Joff, însă eu l-am ucis pe tatăl tău. Aş dori s-o fi făcut cu mâna mea. Noaptea trecută am ucis un om care era mai voinic decât tatăl tău. Au venit la poartă, strigându-mi numele şi cerând pâine, de parcă eu aş fi fost vreun brutar, dar le-am dat o lecţie. L-am străpuns pe cel mai gălăgios direct în gâtlej. — Şi a murit? Având în faţă hidosul cap de fier al săgeţii, îi era greu să se gân­dească la altceva de spus. — Bineînţeles că a murit, avea în gât săgeata mea. Era o femeie care arunca pietre. Am atins-o şi pe ea, dar numai în braţ. Încruntându-se, coborî arbaleta. Te-aş ţinti şi pe tine, dar mama zice că, dacă aş face-o, unchiul meu Jaime ar avea parte de aceeaşi soartă. În schimb, vei fi doar pedepsită şi vom trimite vorbă fratelui tău despre ce ţi se va întâmpla dacă nu se predă. Câine, loveşte-o. — Lasă-mă pe mine s-o bat! Ser Dontos se apropie, cu armura de tablă zăngănind. Era înarmat cu un buzdugan al cărui cap era un pepene. Florian al meu. Îi venea să-l sărute, aşa cum era, cu pielea lui pătată, cu venele sparte şi cu toate celelalte. Se învârti călare pe mătură în jurul ei, strigând „Trădătoarea, trădătoarea” şi lovind-o peste cap cu pepenele. Sansa se acoperi cu mâinile, clătinându-se de fiecare dată când fructul o izbea, cu părul lipicios deja de la a doua lovitură. Oamenii râdeau. Pepenele zbură în bucăţi. Râzi, Joffrey, se ruga ea în timp ce sucul îi curgea pe faţă şi pe pieptul rochiei sale din mătase albastră. Râzi şi fii satisfăcut. Joffrey nu schiţă nici un zâmbet. — Boros, Meryn. Ser Meryn Trant îl înhăţă pe Dontos de braţ şi îl azvârli cu brutalitate la o parte. Bufonul cu faţa roşie se îndepărtă cu mătura, cu pepenele şi cu toate celelalte. Ser Boros o înşfăcă pe Sansa. — Lasă-i faţa, porunci Joffrey. O vreau frumoasă. Boros izbi un pumn în stomacul Sansei, tăindu-i răsuflarea. Când se încovoie, cavalerul o apucă de păr, scoase sabia şi, preţ de-o înfiorătoare clipă, Sansa fu sigură că avea de gând să-i taie gâtul. Când bărbatul aşeză latul sabiei pe coapsele ei, avu impresia că forţa loviturii îi va rupe picioarele. Sansa urlă. Lacrimile îi inundară faţa. Se va sfârşi curând. Pierdu şirul loviturilor. — Ajunge, îl auzi pe Câine scrâşnind. — Nu, nu ajunge, replică regele. Boros, dezbrac-o! Boros îşi trecu o mână cărnoasă peste corsajul Sansei şi îl smulse cu putere. Mătasea se sfâşie, descoperind-o până la brâu. Sansa îşi acoperi sânii cu mâinile. Auzea râsete înfundate, în­depărtate şi crude. — Bate-o până la sânge, spuse Joffrey, vom vedea cum îi place fratelui ei... — Ce înseamnă asta? Glasul Pezevenghiului pocni ca un bici şi dintr-odată Sansa fu liberă. Se pră­buşi, clătinându-se în genunchi, cu braţele încrucişate peste piept, respirând greu. — Aceasta este ideea ta despre cavalerism, Ser Boros? întrebă Tyrion Lan­nister furios. Mercenarul său favorit îi era alături, la fel şi unul dintre sălbatici, cel cu ochiul ars. Ce fel de cavaler loveşte fecioarele nevinovate? — Unul care-şi slujeşte regele, Pezevenghiule. Ser Boros ridică sabia, iar Ser Meryn păşi lângă el, cu sabia scoasă din teacă. — Aveţi grijă cu armele alea, îi avertiză mercenarul piticului. Doar nu vreţi să vă pătaţi cu sânge frumoasele mantii albe. — Cineva să-i dea fetei ceva să se acopere, zise Pezevenghiul. Sandor Cle­gane îşi desfăcu mantia şi i-o azvârli. Sansa o strânse la piept, cu pumnii înfipţi în lâna albă. Ţesătura aspră îi zgâria pielea, dar nici o catifea nu i se păruse vreodată atât de fină. — Fata îţi va fi regină, îi spuse Pezevenghiul lui Joffrey. N-ai nici un pic de respect pentru onoarea ei? — O pedepsesc. — Pentru ce crimă? Ea nu a dus lupta fratelui ei. — Are sânge de lup. — Iar tu ai minte de găină. — Nu-mi poţi vorbi aşa. Regele poate să facă ce vrea. — Aerys Targaryen a făcut ce a vrut. Ţi-a spus mama ta vreodată ce s-a întâm­plat cu el? Ser Boros Blount îşi drese glasul. — Nimeni nu-l ameninţă pe rege în prezenţa Gărzii sale Regale. Tyrion Lannister ridică o sprânceană. — Eu nu-l ameninţ pe rege, ser, eu îmi educ nepotul. Bronn, Timett, data viitoare când Boros deschide gura, ucideţi-l. Piticul zâmbi. Acum, asta a fost o ameninţare, ser. Vezi diferenţa? Ser Boros roşi, un roşu închis. — Regina va auzi despre asta! — Fără îndoială că va auzi. Şi de ce să aşteptăm? Joffrey, să trimitem după ma­ma ta? Regele se îmbujoră. — N-ai nimic de spus, Înălţimea Ta? continuă unchiul său. Bine. Învaţă să-ţi foloseşti urechile mai mult şi gura mai puţin, altfel domnia ta va fi mai scurtă decât statura mea. Brutalitatea nesăbuită nu e o cale de a câştiga iubirea oamenilor tăi... sau a reginei. — Teama e mai bună decât iubirea, zice mama. Joffrey făcu semn către Sansa. Ea se teme de mine. Pezevenghiul oftă. — Da, înţeleg. Păcat că Stannis şi Renly nu sunt şi ei fetiţe de doisprezece ani. Bronn, Timett, aduceţi-o. Sansa se mişca parcă într-un vis. Crezu că oamenii Pezevenghiului o vor duce înapoi în camera ei de la Citadela lui Maegor, dar o conduseră la Turnul Mâinii. Nu mai pusese piciorul în interiorul acelui loc din ziua în care tatăl ei căzuse în dizgraţie, şi îi venea să leşine urcând treptele. Câteva servitoare se ocupară de ea, murmurând cuvinte de alinare fără noimă pentru a o opri din tremurat. Una adună rămăşiţele rochiei şi lenjeriei sale, iar o alta îi făcu baie şi îi spălă sucul lipicios de pe faţă şi de pe păr. În timp ce o frecau pe tot corpul cu săpun şi îi turnau apă caldă deasupra capului, nu vedea în faţa ochilor decât chipurile din curtea interioară. Cavalerii au jurat să-i apere pe cei slabi, să apere femeile, să lupte pentru dreptate, dar nici unul dintre ei nu a făcut nimic. Doar Ser Dontos încercase să o ajute, iar el nu mai era cavaler, nu mai mult decât era Pezevenghiul, sau Câinele, iar Câinele ura cavalerii. Şi pe ei îi urăsc, gândi Sansa. Nu sunt cavaleri adevăraţi, nici unul dintre ei. Când fu curată, dolofanul Maester Frenken, cu părul roşcat, veni să o vadă. O rugă să se aşeze cu faţa în jos şi întinse o alifie peste rănile sângerii care îi acopereau partea din spate a picioarelor. După aceea, îi amestecă nişte praf de vin al viselor cu puţină miere, ca să alunece mai uşor pe gât. — Dormi puţin, copilă. Când te vei trezi, toate acestea vor părea un vis urât. Nu, nu vor părea, om fără minte, gândi Sansa, dar bău oricum vinul viselor şi adormi. Era întuneric când se trezi, fără să ştie exact unde era, camera fiindu-i în acelaşi timp străină şi ciudat de cunoscută. Când se ridică, un junghi de durere îi străbătu picioarele şi aduse totul înapoi. Ochii i se umplură de lacrimi. Cineva aşezase lângă pat o rochie pentru ea, Sansa o îmbrăcă şi deschise uşa. Afară stătea o femeie cu chipul împietrit, cu pielea maronie şi trei colane atârnate la gâtu-i sfrijit. Unul era din aur, altul din argint, iar celălalt era făcut din urechi de om. — Unde are impresia că pleacă? întrebă femeia, sprijinindu-se de o suliţă înal­tă. — În pădurea zeilor. Trebuia să-l găsească pe Ser Dontos, să-l roage să o ducă acasă acum, înainte de-a fi prea târziu. — Piticul a spus că nu ai voie să pleci, spuse femeia. Roagă-te aici, zeii te vor auzi. Umilă, Şansa plecă ochii şi se retrase înăuntru. Îşi dădu seama dintr-odată de ce locul i se părea atât de cunoscut. M-au pus în vechiul dormitor al Aryei, de când tata a fost Mână a Regelui. Toate lucrurile erau dispărute, iar mobilele au fost mutate, dar e acelaşi lucru... Puţin mai târziu, o slujitoare aduse un platou cu brânză, pâine şi măsline, şi o carafă cu apă rece. — Ia-le de aici, porunci Sansa, dar fata lăsă mâncarea pe masă. Îşi dădu seama că îi e sete. Fiecare pas îi trimitea cuţite prin coapse, dar se forţă să traverseze camera. Sansa bău două cupe cu apă şi rodea o măslină când se auzi bătaia în uşă. Neliniştită, se întoarse netezindu-şi cutele rochiei. — Da? Uşa se deschise şi Tyrion Lannister păşi înăuntru. — Doamna mea, sper că nu te deranjez. — Sunt prizoniera ta? — Oaspetele meu. Purta lanţul de ceremonie, un colan din mâini aurii, legate între ele. M-am gândit că am putea vorbi. — Cum porunceşte stăpânul meu. Sansei îi venea greu să nu se holbeze la el; chipul lui era atât de urât, încât avea asupra ei o fascinaţie ciudată. — Mâncarea şi hainele îţi sunt pe plac? întrebă el. Dacă mai ai nevoie de altceva, nu trebuie decât să ceri. — Eşti foarte bun. Iar azi-dimineaţă... a fost foarte frumos din partea ta că m-ai ajutat. — Ai dreptul să ştii de ce a fost Joffrey atât de mânios. Acum şase nopţi, fratele tău l-a atacat pe unchiul meu. Stafford, şi-a aşezat tabăra lângă un sat numit Ox­cross, la mai puţin de trei zile depărtare de Casterly Rock. Nordicii tăi au câştigat o victorie zdrobitoare. Am primit de veste doar în dimineaţa aceasta. Robb vă va ucide pe toţi, gândi ea, exultând. — E... îngrozitor, stăpâne. Fratele meu e un trădător mârşav. Piticul schiţă un zâmbet palid. — Ei bine, nu e un pui de cerb, a dovedit asta destul de limpede. — Ser Lancel zicea că Robb conduce o armată de oameni-lupi... Piticul izbucni într-un râs răguşit, batjocoritor. — Ser Lancel e un burduf cu vin care nu ar deosebi un om-lup de o buburuză. Fratele tău are lupul străvechi cu el, dar bănuiesc că nu s-a ajuns mai departe. Nordicii s-au furişat în tabăra unchiului meu şi i-au tăiat liniile cavaleriei, iar Lordul Stark şi-a trimis lupul printre ei. Până şi caii antrenaţi pentru luptă au luat-o razna. Cavalerii au fost călcaţi în picioare în pavilioanele lor, iar gloata s-a trezit îngrozită şi a fugit, azvârlindu-şi armele ca să poată alerga mai repede. Ser Stafford a fost ucis în timp ce fugea după calul său. Lordul Rickard Karstark i-a străpuns pieptul cu o lance. Ser Robert Brax e mort şi el, împreună cu Ser Lymond Vikary, cu Lordul Crakehall şi cu Lordul Jast. Mai mult de cincizeci au fost luaţi ostatici, inclusiv fiii lui Jast şi nepotul meu, Martyn Lannister. Cei care au supravieţuit răspândesc poveşti înfricoşătoare şi jură că vechii zei ai nordului merg alături de fratele tău. — Atunci... n-a fost nici o vrăjitorie? Lannister pufni. — Vrăjitoria este ingredientul pe care nebunii îl adaugă eşecului, ca să ascundă gustul propriei lor incompetențe. Se pare că nătărăul de unchiu-meu nici măcar nu s-a ostenit să pună santinele. Avea o oaste de ageamii – ucenici, mineri, ajutoare la câmp, pescari, gunoaiele Lannisportului. Singurul mister este cum a ajuns fratele tău la ei. Forţele noastre ocupă şi acum fortăreaţa de la Dintele de Aur şi jură că el nu a trecut pe acolo. Piticul ridică din umeri agasat. Ei bine, Robb Stark este blestemul tatălui meu. Joffrey este blestemul meu. Spune-mi, ce simţi pentru nobilul meu nepot? — Îl iubesc din toată inima, zise Sansa fără şovăire. — Adevărat? Nu părea convins. Chiar şi acum? — Dragostea mea pentru Înălţimea Sa e mai mare decât a fost vreodată. Pezevenghiul râse zgomotos. — Ei, cineva te-a învăţat să minţi bine. Într-o bună zi s-ar putea să-i fii recunoscătoare pentru asta. Eşti încă o copilă, nu-i aşa? Sau ai înflorit? Sansa roşi. Era o întrebare necuviincioasă, dar ruşinea de a fi dezbrăcată faţă de jumătate dintre curteni o făcea să pară nesemnificativă. — Nu, stăpâne. — Cu atât mai bine. Dacă asta te consolează, n-am de gând să te căsătoreşti vreodată cu Joffrey. Mă tem că nici o căsătorie nu va reuşi să împace clanurile Stark şi Lannister după tot ce s-a întâmplat. Mare păcat. Această căsătorie a fost una dintre cele mai bune idei ale Regelui Robert, dar Joffrey a dat totul peste cap. Sansa ştia că ar trebui să spună ceva, dar cuvintele i se opriră în gât. — Ai devenit foarte tăcută, remarcă Tyrion Lannister. Asta vrei? Să se pună capăt logodnei? — Eu... Sansa nu ştia ce să spună. E oare un şiretlic? Mă va pedepsi dacă voi spune adevărul? Se uită la fruntea puternic bombată a piticului, la ochiul său negru, dur, şi la cel verde, viclean, la dinţii lui strâmbi şi la barba sârmoasă. Vreau doar să fiu cre­dincioasă. — Credincioasă, zise gânditor piticul, şi departe de orice Lannister. Nu te pot învinui de asta. Am auzit că vizitezi pădurea zeilor în fiecare zi. Pentru ce te rogi, Sansa? Mă rog pentru victoria lui Robb şi moartea lui Joffrey... şi pentru acasă. Pentru Win­terfell al meu. — Mă rog pentru sfârşitul luptelor. — Vom avea parte de asta cât de curând. Va mai fi o bătălie, între fratele tău, Robb, şi nobilul meu tată, şi asta va rezolva problema. Robb îl va înfrânge, gândi Sansa. L-a înfrânt pe unchiul tău şi pe fratele tău, Jaime, îl va înfrânge şi pe tatăl tău. Piticul îi citea gândurile atât de uşor, de parcă chipul Sansei ar fi fost o carte deschisă. — Nu pune prea mult la suflet înfrângerea de la Oxcross, doamna mea, îi spuse el cu gingăşie. O bătălie nu e un război şi, fără îndoială, nobilul meu tată nu e unchiul Stafford. Data viitoare când vizitezi pădurea zeilor, roagă-te ca fratele tău să aibă înţelepciunea să plece genunchiul. După ce nordul revine la pacea regelui, intenţionez să te trimit acasă. Sări jos de pe scaunul de lângă fereastră şi spuse: Poţi dormi aici în noaptea asta. Am să-ţi dau câţiva dintre oamenii mei să te păzească, nişte Ciori de Piatră poate... — Nu! izbucni Sansa. Dacă era încuiată în Turnul Mâinii, păzită de oamenii piticului, cum o va ajuta Ser Dontos să se elibereze? — Preferi Urechile Negre? Ţi-o dau pe Chella, dacă te simţi mai în largul tău cu o femeie. — Te rog, nu, stăpâne, sălbaticii mă sperie. Tyrion rânji. — Şi pe mine. Dar mai precis, îl sperie pe Joffrey şi acel cuib de vipere viclene şi de câini linguşitori pe care îi numeşte Garda Regelui. Cu Chella sau cu Timett alături, nimeni nu ar îndrăzni să se atingă de tine. — Aş prefera să mă întorc în patul meu. Îi veni în minte, din senin, o minciună, dar părea atât de bună, încât o trânti fără să stea pe gânduri. Turnul acesta e locul unde au fost ucişi oamenii tatălui meu. Fantomele lor îmi vor da vise îngrozitoare şi aş vedea sângele lor oriunde m-aş uita. Tyrion Lannister îi studie chipul. — Ştiu ce înseamnă coşmarurile, Sansa. Probabil că eşti mai înţeleaptă decât credeam. Dă-mi voie măcar să te escortez înapoi în camerele tale.

 Inclestarea regilor de George R.R. Martin volumul 1 Prolog Coada cometei brăzda cerul dimineţii, o dâră roşie care sângera deasupra Pie­trei Dragonului, ca o rană pe cerul scăldat în nuanţe de trandafiriu şi violet. Maester stătea în balconul bătut de vânt al apartamentelor sale. Acesta era locul în care poposiseră corbii, după un zbor îndelungat. Împestriţaseră cu murdăria lor garguiele care se ridicau, înalte de patru metri, la stânga şi la dreapta sa – un câine al iadului şi un şarpe înaripat, două dintre miile care se odihneau pe zidurile bătrânei fortăreţe. Când a venit întâia oară la Piatra Dragonului, armata de personaje fantastice l-a stânjenit, dar cu trecerea anilor, se obişnuise cu ele. Acum erau pentru el ca nişte vechi prieteni. Priveau toţi trei cerul, cu semnul lui prevestitor. Maester nu credea în semne. Şi totuşi... aşa bătrân cum era, Cressen nu mai văzuse niciodată o cometă măcar pe jumătate atât de strălucitoare, darămite de culoarea aceea, o culoare înspăimântătoare, a sângelui, a focului şi a asfinţitului. Se întreba dacă garguiele lui mai văzuseră ceva asemănător. Se aflau aici dinaintea venirii lui şi vor rămâne încă vreme îndelungată, după ce el nu va mai fi. De-ar putea vorbi limbile din piatră... Ce nebunie! Se sprijini de metereze, cu marea fremătând dedesubt, simţind sub degete asprimea pietrei negre. Garguie care să vorbească şi profeţii pe cer. Sunt un om bătrân care a dat în mintea copiilor. Oare înţelepciunea dobândită în decursul unei vieţi întregi îl părăsise împreună cu sănătatea şi puterile? Era un maester, care a învăţat şi a trudit în marea Citadelă a Vechiului Oraş. Ce se alesese de el, dacă mintea îi era plină de superstiţii, ca aceea a unui rândaş neştiutor? Şi totuşi... şi totuşi... cometa continua să ardă chiar şi în lumina zilei, în timp ce un abur palid, cenuşiu, se ridica din craterele fierbinţi ale Muntelui Dragonului, aflat în spatele castelului, iar cu o dimineaţă înainte, un corb alb adusese vorbă chiar de la Citadelă, veşti mult aşteptate, dar nu mai puţin înfricoşătoare, veşti despre sfârşitul verii. Toate, semne. Prea multe, ca să nu le dea crezare. Ce înseamnă toate acestea? îi venea să strige. — Maester Cressen, avem oaspeţi. Pylos îi vorbise cu glas domol, de parcă s-ar fi temut să nu tulbure meditaţiile solemne ale lui Cressen. De-ar fi ştiut ce aiureli îi treceau prin cap, ar fi strigat. Prinţesa vrea să vadă corbul alb. Mereu cuviincios, Pylos o numea acum prinţesă, întrucât nobilul ei tată era rege. E împreună cu bufonul ei. Bătrânul întoarse spatele răsăritului, sprijinindu-se cu o mână de şarpele înaripat. — Ajută-mă să mă aşez în scaun şi pofteşte-i înăuntru. Luându-l de braţ, Pylos îl conduse în cameră. În tinereţe, Cressen avusese mersul sprinten, dar acum nu mai avea mult până la cea de-a optzecea sa aniversare şi picioarele îi erau şubrede şi nesigure. Cu doi ani în urmă, căzuse şi îşi zdrobise şoldul şi nu se mai vindecase cum trebuie. Anul trecut, când s-a îmbolnăvit, Citadela l-a trimis pe Pylos din Oraşul Vechi, cu doar câteva zile înainte ca Lordul Stannis să se apropie de insulă.… ca să-l ajute la treburi, s-a spus, dar Cressen ştia adevărul. Pylos venise să-l înlocuiască după moartea sa. Nu îl deranja. Cineva trebuia să îi ia locul, şi asta mai curând decât şi-ar fi dorit... Îl lăsă pe mai tânărul bărbat să-l aşeze în spatele cărţilor şi hârtiilor sale. — Du-te şi cheam-o. Nu e frumos să laşi o domnişoară să aştepte. Făcu semn cu mâna, un gest de grabă, abia schiţat, venit de la un om care nu mai era în stare să se grăbească. Carnea îi era zbârcită şi pătată, pielea subţire ca un pergament, încât îşi putea vedea labirintul de vene şi forma oaselor de dedesubt. Şi cum mai tremurau aceste mâini care fuseseră odinioară atât de sigure şi îndemânatice... Când Pylos se întoarse, fata îl însoţea, sfioasă ca întotdeauna. În spatele ei, săltând şi târşâindu-şi picioarele, în acel mers ciudat al său, într-o parte, venea bufonul ei. Pe cap avea un coif de jucărie, confecţionat dintr-o veche găleată de tinichea, pe care era prinsă o pereche de coarne de cerb, iar de ele erau atârnate tălăngi de vite şi care cu fiece pas clătinat al bufonului, sunau, fiecare cu un glas diferit, ding-dong, ding-dang, dong, dong, dong. — Cine vine să ne viziteze atât de devreme, Pylos? întrebă Cressen. — Suntem Chip Peticit şi cu mine, Maester. Ochii albaştri, inocenţi, îl priviră clipind. Din păcate, chipul fetei nu era frumos. Copila avea maxilarul proeminent şi pătrat al nobilului ei tată şi nefericitele urechi ale mamei, care se alăturau unei diformităţi proprii, o moştenire de când luase vărsat-de-vânt, o boală care aproape că o răpusese în leagăn. Peste unul dintre obraji şi mult în jos, pe gât, carnea îi era înţepenită şi moartă, pielea crăpată şi cojită, cu pete negre şi cenuşii, şi tare la atingere. Pylos mi-a spus că putem vedea corbul alb. — Sigur că puteţi, răspunse Cressen. De parcă ar fi refuzat-o vreodată. Fusese prea des refuzată, la vremea ei. O chema Shireen. Avea să împlinească zece ani şi era cel mai trist copil pe care Maes­ter Cressen îl cunoscuse vreodată. Tristeţea ei este ruşinea mea, se gândi bătrânul, un alt semn al eşecului. — Maester Pylos, fii amabil şi coboară pasărea din stâncărie, pentru Lady Shireen. — Plăcerea va fi de partea mea. Pylos era un tânăr politicos care, deşi nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, era ceremonios ca un bărbat de şaizeci. Locurile sumbre aveau nevoie de lumină, nu de solemnitate, iar Piatra Dragonului era, fără îndoială, un asemenea loc, o citadelă singuratică în pustietatea umedă înconjurată de furtuni şi sare, cu umbra fumegândă a muntelui în spatele ei. Un Maester trebuia să meargă acolo unde era trimis, astfel că Cressen venise aici împreună cu stăpânul său, cu aproximativ doisprezece ani în urmă. Aici slujise, şi slujise bine. Cu toate acestea, nu iubise niciodată Piatra Dragonului şi nu se simţise aici cu adevărat acasă. În ultima vreme, când se deştepta din visele sale agitate, în care i se înfăţişa, tulburător, femeia roşie, i se întâmpla adesea să nu ştie unde se află. Bufonul îşi întoarse capul peticit şi bălţat pentru a-l privi pe Pylos cum urcă treptele abrupte de fier către stâncărie. Mişcarea făcu talăngile să sune. — În mare, păsările au solzi în loc de pene, spuse cu un clinchet. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Chiar şi pentru un bufon, Chip Peticit era un personaj trist. Cândva, stârnise probabil hohote de râs cu o singură glumă, dar marea îi luase puterea, împreună cu jumătate din minte şi toată memoria. Era moale şi foarte gras, se smucea şi tremura în fiece clipă şi era adesea incoerent. Fata era singura care mai râdea acum de glumele lui, singura căreia îi păsa dacă trăia sau murea. O fetiţă urâtă, un bufon trist şi cu Maester – trei…, iată o poveste care poate stoarce lacrimi. — Aşază-te lângă mine, copila mea. Cressen îi făcu semn să se apropie. E de­vreme pentru o vizită, abia s-a crăpat de ziuă. Ar trebui să fii în pat la ora asta. — Am visat urât, îi răspunse Shireen. Nişte dragoni. Veneau să mă mănânce. Fata era bântuită de coşmaruri de când îşi putea aminti Maester Cressen. — Am mai vorbit despre asta, spuse el cu blândeţe. Dragonii nu pot prinde viaţă. Sunt ciopliţi în piatră, copila mea. În vremurile de demult, insula noastră era avanpostul cel mai îndepărtat la apus de marele Ţinut al Valyriei. Valyrienii au fost cei care au ridicat această citadelă, iar ei aveau metode de a cizela piatra, care cu timpul s-au pierdut. Valyrienii dădeau acestor turnuri forme de dragoni pentru ca fortăreaţa lor să pară mai înfricoşătoare, aşa cum îşi împodobeau zidurile cu mii de garguie în loc de simple creneluri. Îi luă mânuţa trandafirie în mâna lui firavă şi pătată, şi i-o strânse uşor. Aşa că, vezi, nu ai de ce te teme. Shireen nu era convinsă. — Cum rămâne cu semnul de pe cer? Dalia şi Matrice vorbeau la fântână, iar Dalia zicea că a auzit-o pe femeia roşie spunându-i mamei că e suflare de dragon. Dacă dragonii respiră, asta nu înseamnă că prind viaţă? Femeia roşie, gândi acru Maester Cressen. Rău destul că i-a umplut mamei capul cu nebunia ei, acum trebuie să otrăvească şi visele fiicei? Va avea o discuţie aspră cu Dalia, o va atenţiona să nu mai răspândească asemenea poveşti. — Fapt e că pe cer se află o cometă, copila mea dulce. O stea cu coadă, pierdută în ceruri. Va dispărea atât de curând, încât nu ne vom mai aminti de ea toată viaţa. Aşteaptă să vezi. Shireen dădu curajoasă din cap. — Corbul alb, spune mama, e semn că nu mai e vară. — Aşa este, domnişoară. Corbii albi vin doar de la Citadelă. Degetele lui Cres­sen se îndreptară către lanţul pe care îl avea la gât, cu fiecare zală forjată din alt metal, simbolizând fiecare măiestria sa într-o altă ramură de învăţătură, colanul de maester, însemn al ordinului său. În floarea tinereţii, îl purtase cu uşurinţă, dar acum i se părea greu, cu metalul rece pe piele. Sunt mai mari decât alţi corbi, şi mai deştepţi, crescuţi pentru a duce doar cele mai importante mesaje. Acesta a venit să ne spună că s-a întrunit Conclavul şi a declarat în sfârşit terminată această vară lungă. Zece ani, două luni şi şaisprezece zile a durat, cea mai lungă vară de care s-a auzit vreodată. — Se va face frig acum? Shireen era un copil al verii şi nu cunoscuse niciodată adevăratul frig. — Cu timpul, răspunse Cressen. Dacă zeii sunt buni, ne vor oferi o toamnă caldă şi recolte bogate, ca să ne putem pregăti pentru iarna ce va veni. Oamenii din popor spuneau că o vară lungă însemna că va urma o iarnă şi mai lungă, dar Ma­ester considera că nu avea niciun sens să sperie copila cu astfel de poveşti. Chip Peticit îşi scutură talăngile. — În mare este întotdeauna vară, incantă el. Sirenele poartă volbură în păr şi ţes mănuşi din alge argintii. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Shireen chicoti. — Mi-ar plăcea şi mie o pereche de mănuşi din alge argintii. — În mare ninge de jos în sus, spuse bufonul, iar ploaia e uscată ca osul. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. — Va ninge cu adevărat? întrebă copila. — Da, răspunse Cressen. Dar mă rog să nu ningă vreme de câţiva ani, şi nici atunci pentru mult timp. A, iată-l pe Pylos cu pasărea. Shireen scoase un strigăt de încântare. Până şi Cressen trebuia să recunoască faptul că pasărea oferea o imagine impresionantă, albă ca neaua şi mai mare decât orice şoim, cu ochii săi negri, strălucitori, semn că nu era un albinos oarecare, ci adevăratul corb alb de rasă din Citadelă. — Uite, strigă Cressen. Corbul îşi desfăcu aripile, sări în aer şi fâlfâi zgomotos prin încăpere, pentru a ateriza pe masa de lângă el. — Mă voi ocupa acum de micul dejun, anunţă Pylos. Cressen încuviinţă. — Aceasta este Lady Shireen, îi spuse corbului. Pasărea îşi mişcă uşor capul alb în sus şi în jos, înclinându-se parcă în faţa ei. Lady, croncăni el, Lady. Copila rămase cu gura căscată. — Vorbeşte? — Câteva cuvinte. Cum ţi-am spus, sunt deştepte păsările astea. — Pasăre deşteaptă, om deştept, bufon deştept, spuse Chip Peticit, făcând tărăboi. O, bufon deştept, deştept. Începu să cânte. Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, stăpâne, să danseze. Îşi zgâlţâia capul cu fiecare cuvânt, iar tălăngile prinse de coarne răsunau. Corbul alb ţipă şi începu să se agite, încercând să se caţere pe grilajul de fier al scării ce ducea spre stâncărie. Shireen se făcu parcă mai mică. — Cântă asta întruna. I-am spus să înceteze, dar nu mă ascultă. Mă sperie. Fă-l să se oprească. Şi cum să fac asta? se întrebă bătrânul. Pe vremuri, l-aş fi redus la tăcere pe veci, dar acum... Chip Peticit venise la ei de mic copil. Lord Steffon, a cărui amintire o păstra în suflet, îl găsise la Volantis, dincolo de Marea Îngustă. Regele – bătrânul rege Aerys II Targaryen, care pe vremea aceea nu era atât de nebun – îl trimisese să caute mireasă pentru Prinţul Rhaegar, care nu avea nicio soră de măritat. Am găsit un bufon minunat, îi scrisese lui Cressen cu două săptămâni înainte de a se întoarce din misiunea lui sterilă. E doar un băieţandru, dar e ager ca o maimuţă şi isteţ cât o duzină de curteni. Face jonglerii, şarade şi scamatorii, şi ştie să cânte frumuşel în patru limbi. I-am cumpărat libertatea şi sperăm să-l aducem acasă cu noi. Robert va fi încântat de el şi probabil, cu timpul, va reuşi chiar să-l înveţe pe Stannis să râdă. Amintirea acelei scrisori îl întristă pe Cressen. Nimeni nu îl învăţase vreodată pe Stannis să râdă, cu atât mai puţin băiatul pe nume Chip Peticit. Furtuna se ivise pe neaşteptate, şuierând, iar Golful Naufragiilor dovedise că îşi merită numele. Galera cu două catarge a stăpânului, Mândria Vânturilor, s-a sfărâmat în faţa castelului său. De pe parapete, cei doi fii ai stăpânului au privit cum ambarcaţiunea tatălui lor se izbeşte de stânci şi e înghiţită de ape. O sută de vâslaşi şi mateloţi s-au scufundat împreună cu Lord Steffon Baratheon şi soţia sa şi, zile în şir, fiecare val a lăsat o nouă recoltă de trupuri înecate pe malul ce se întindea sub Capătul Furtunii. Băiatul a ajuns la mal în cea de-a treia zi. Maester Cressen coborâse, împreună cu ceilalţi, să ajute la identificarea morţilor. Când l-au găsit pe bufon, era gol, cu pielea albă, zbârcită şi presărată cu nisip ud. Cressen l-a luat drept un alt cadavru, dar când Jommy l-a apucat de glezne ca să-l târască până la căruţa funerară, băiatul a scuipat apă şi s-a ridicat. Până în ziua morţii, Jommy a jurat că Chip Peticit avusese carnea înţepenită. Nimeni nu şi-a putut explica vreodată acele două zile cât timp bufonul fusese pierdut în mare. Pescarilor le plăcea să spună că o sirenă l-a învăţat să respire sub apă în schimbul sămânţei sale. Chip Peticit nu a spus nimic. Băiatul isteţ, deştept, despre care scrisese Lordul Steffon, nu a ajuns niciodată la Capătul Furtunii; băiatul pe care l-au găsit era altcineva, un om cu trupul şi mintea scrântite, care nu era în stare nici să vorbească, darămite să dea dovadă de isteţime. Cu toate acestea, chipul lui de bufon nu a lăsat loc de îndoială în privinţa identităţii sale. În Oraşul Liber Volantis era obiceiul ca feţele sclavilor şi ale servitorilor să fie tatuate. De la gât şi până la păr, pielea băiatului fusese vopsită în carouri pestriţe, roşii şi verzi. — Naufragiatul e nebun şi suferind şi nu e de folos nimănui – lui însuşi, cel mai puţin, afirmase bătrânul Ser Harbert, castelanul de la Capătul Furtunii, din vremea aceea. Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face pentru el ar fi să-i umpli cupa cu laptele macului. Un somn fără dureri şi cu asta, gata. Ţi-ar mulţumi, dacă ar avea înţelepciunea să o facă. Dar Cressen a refuzat şi, în cele din urmă, a avut câştig de cauză. Dacă Chip Peticit s-a ales cu vreo bucurie din acea victorie, nu-şi dădea seama nici acum, după atâţia ani. — Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, stăpâne, să danseze, cânta bufonul întruna, legănându-şi capul şi făcând talăngile să zornăie şi să răsune. Ding-dong, ding, dang, dong. Stăpâne, corbul alb a ţipat. Stăpâne, stăpâne, stăpâne. — Un bufon cântă ce vrea el, îi spuse Maester prinţesei speriate. Nu trebuie să pui la inimă cuvintele lui. Ca mâine îşi poate aminti alt cântec, iar pe acesta nu îl vom mai auzi. Poate cânta frumuşel în patru limbi, scrisese Lord Steffon... Pylos năvăli pe uşă. — Maester, să-mi fie cu iertare. — Ai uitat terciul, spuse Cressen amuzat. Nu era de aşteptat ca Pylos să facă aşa ceva. — Maester, Ser Davos s-a întors aseară. Vorbeau despre asta la bucătărie. M-am gândit că vrei să ştii îndată. — Davos... Aseară, zici. Unde este? — Cu regele. Au fost împreună aproape toată noaptea. Fusese o vreme când Lord Stannis l-ar fi trezit la orice oră, ca să-l aibă alături, să-i dea sfaturi. — Ar fi trebuit să mi se spună, se plânse Cressen. Trebuia să fiu trezit. Îşi desfăcu degetele dintre ale lui Shireen. Îmi cer iertare, domnişoară, dar trebuie să vorbesc cu nobilul tău tată. Pylos, dă-mi braţul. Sunt prea multe scări în castel şi mi se pare că în fiecare noapte se mai adaugă câteva, doar ca să mă agaseze pe mine. Shireen şi Chip Peticit îi urmară afară, dar curând copila se sătură de pasul târşâit al bătrânului şi ţâşni înainte, iar bufonul se luă după ea, cu mersu-i legănat şi tălăngile zornăind nebuneşte. Castelele nu erau locuri prielnice pentru cei firavi, îşi aminti Cressen în timp ce cobora scara din Turnul Dragonului Mării. Lordul Stannis era de găsit în Sala Mesei Pictate, deasupra Tobei Furtunii, partea centrală a Pietrei Dragonului, numită astfel datorită felului în care străvechile ziduri bubuiau şi huruiau pe timp de furtună. Ca să ajungă la el, aveau de străbătut galeria, de trecut dincolo de zidurile intermediare şi interioare, cu străjerii, garguiele şi cu porţile lor negre de fier, şi de coborât atât de multe trepte, încât lui Cressen nu îi plăcea nici să se gândească. Tinerii coborau treptele din două în două. Pentru bătrânii cu oase şubrede, fiecare treaptă era un chin. Dar Lordul Stannis nu avea de gând să vină la el, aşa că Maester se supuse la acest supliciu. Îl avea pe Pylos drept ajutor şi îi era recunoscător pentru asta. Târşâindu-şi picioarele de-a lungul galeriei, trecură prin faţa unor ferestre înalte, boltite, care ofereau o privelişte impunătoare asupra curţii interioare, a zidului exterior şi a satului de pescari de dincolo. În curte, arcaşii trăgeau la ţintă, la comanda „Ridică, întinde, dă drumul”. Săgeţile lor sunau ca un cârd de păsări în zbor. Străjerii patrulau pe ziduri, aruncând priviri printre garguie la oştirea care îşi aşezase tabăra afară. Aerul dimineţii era înceţoşat de fumul ce se ridica dinspre focurile făcute pentru prepararea hranei, în timp ce trei mii de oameni erau aşezaţi pentru a mânca de dimineaţă sub stindardele stăpânilor. Dincolo de locul unde se întindea tabăra, debarcaderul era înţesat de corăbii. Nicio navă care se apropiase de Piatra Dragonului în ultima jumătate de an nu fusese lăsată să plece. Furia Lordului Stannis, o galeră de război cu trei catarge, cu trei sute de vâslaşi, părea chiar mică pe lângă unele dintre galioanele şi luntrile burduhănoase care o înconjurau. Străjerii din faţa Tobei Furtunii îi cunoşteau pe maesteri după înfăţişare şi îi lăsară să treacă. — Aşteaptă aici, îi spuse Cressen lui Pylos. E mai bine să merg singur la el. — E mult de urcat, Maester. Cressen zâmbi. — Crezi că am uitat? Am urcat atât de des treptele astea, încât le ştiu pe toate pe de rost. La jumătatea drumului, regretă decizia luată. Se oprise să-şi tragă sufletul şi să-şi ostoiască durerea din şold, când auzi scrâşnetul cizmelor pe piatră şi se pomeni faţă în faţă cu Ser Davos Seaworth, care cobora. Davos era un om mărunt, cu obârşia joasă întipărită pe chipul grosolan. O mantie verde, roasă, pătată de sare şi de apă, decolorată de soare, îi acoperea umerii firavi, peste jiletcă şi peste pantalonii maro, în ton cu ochii lui căprui şi părul castaniu. La gât avea, atârnată de o curea, o pungă de piele uzată. Barba lui mică era băl­ţată din abundenţă cu fire cărunte, iar pe ce îi mai rămăsese din mâna stângă avea o mănuşă de piele. — Ser Davos, spuse Maester. Când te-ai întors? — În întunericul dimineţii. Momentul meu preferat. Se zicea că nimeni nu a condus vreodată o corabie pe timp de noapte măcar pe jumătate la fel de bine ca Davos Mână Scurtă. Înainte ca Lordul Stannis să-l ridice la rangul de cavaler, fusese cel mai cunoscut şi mai perfid contrabandist din toate cele Şapte Regate. — Şi? Bărbatul clătină din cap. — Este aşa cum l-ai prevenit. Nu se vor ridica, Maester. Nu pentru el. Nu-l iubesc. Nu, gândi Cressen, şi nu îl vor iubi niciodată. Este puternic, priceput, puţin... da, doar puţin ţicnit, şi totuşi, nu e destul. Nu a fost niciodată destul. — Ai vorbit cu toţi? — Cu toţi? Nu. Doar cu cei care au vrut să mă vadă. Nici pe mine nu mă iubesc aceşti oameni de viţă. Pentru ei, voi fi mereu Cavalerul Ceapă. Mâna stângă i se închise, strângând degetele butucănoase în pumn. Stannis îi ciuntise degetele de la ultima articulaţie, toate în afară de degetul mare. Mâncam împreună cu Gulian Swann şi cu bătrânul Penrose, iar cei din clanul Tarth au căzut de acord să ne întâlnim la miezul nopţii, într-un crâng. Ceilalţi – ei bine, Beric Dondarrion e dat dispărut, unii zic că e mort, iar Lord Caron este cu Renly Bryce cel Portocaliu, la Garda Curcubeului. — Garda Curcubeului? — Renly şi-a făcut propria Gardă Regală, explică fostul contrabandist, dar cei şapte membri ai ei nu sunt îmbrăcaţi în alb. Fiecare are veşmintele de altă culoare. Loras Tyrell e comandantul lor. Era exact genul de idee pe placul lui Renly Baratheon, un minunat nou ordin de cavaleri, care să se distingă prin superbe veşminte noi. Chiar şi pe când era copil, Renly iubise culorile vii şi materialele bogate, şi mai iubise şi jocurile. „Priveşte-mă!”, obişnuia să strige în timp ce alerga râzând prin încăperile de la Capătul Furtunii. „Priveşte-mă, sunt un dragon”, sau „Uită-te la mine, sunt un vrăjitor”, sau „Priveşte-mă, sunt zeul ploii!” Băieţelul îndrăzneţ, cu părul negru şi ochi surâzători, era acum bărbat, avea douăzeci şi unu de ani şi continua să-şi joace jocurile. Priveşte-mă, sunt un rege, gândi Cressen cu tristeţe. Oh, Renly, Renly, dulce copil drag, ştii oare ce faci? Şi dacă ai şti, ţi-ar păsa? Mai există cineva care ţine la el, în afară de mine? — Şi ce motiv au invocat lorzii pentru refuzul lor? îl întrebă pe Ser Davos. — Ei bine, cât despre asta, unii mi-au oferit cuvinte dulci, alţii au vorbit fără ocolişuri, unii mi-au adus scuze, alţii promisiuni, iar unii doar au minţit. Se scutură. Până la urmă, vorbele sunt doar vânt. — Nu i-ai putut aduce nicio speranţă? — Doar false speranţe, iar eu nu fac aşa ceva, spuse Davos. De la mine a auzit adevărul. Maester Cressen îşi aminti ziua când Davos a fost făcut cavaler, după asediul de la Capătul Furtunii. Lordul Stannis, împreună cu o mică garnizoană, ocupase castelul timp de aproape un an, cucerind marea oştire a Lorzilor Tyrell şi a lui Redwyne. Până şi marea se ridicase împotriva lor, vegheată zi şi noapte de galerele lui Redwyne, cu stindardele burgunde ale Arborelui fâlfâind în vânt. La Capătul Furtunii, caii fuseseră de mult mâncaţi, câinii şi pisicile dispăruseră, iar garnizoana ajunsese să mănânce rădăcini şi şobolani. Atunci a venit o noapte în care era lună nouă şi nori negri ascundeau stelele. La adăpostul întunericului, Davos, contraban­distul, a forţat blocada lui Redwyne şi stâncile Golfului Naufragiilor deopotrivă. Mica lui corabie avea carena neagră, pânzele negre, vâsle negre şi o cală ticsită cu ceapă şi peşte sărat. Destul de puţin, dar a ţinut în viaţă garnizoana suficient ca Eddard Stark să ajungă la Capătul Furtunii şi să pună capăt asediului. Lordul Stannis l-a răsplătit pe Davos cu pământuri alese la Capul Mâniei, cu o mică fortăreaţă şi cu onorurile de cavaler…, dar a decretat, de asemenea, ca va pierde câte o falangă de la fiecare deget al mâinii stângi pentru fiecare an, ca să plătească pentru toţi anii de tâlhărie. Davos fusese de acord, cu condiţia ca Stannis însuşi să ţină cuţitul. Nu accepta niciun fel de pedeapsă din mâini mai puţin nobile. Stăpânul a folosit un satâr de măcelar, cel mai bun, ca să taie curat şi cu precizie. După această întâmplare, Davos a ales numele de Seaworth, Comoara Mării, pentru noua sa reşedinţă, şi ca blazon a adoptat o corabie neagră pe un fundal gri deschis – cu o ceapă desenată pe pânze. Fostului tâlhar îi plăcea să spună că Lordul Stannis i-a făcut un hatâr că i-a lăsat de curăţat şi tăiat cu patru unghii mai puţin. Nu, gândi Cressen, un om ca acela nu ar da false speranţe, nici nu ar îndulci adevărul. — Ser Davos, adevărul poate avea un gust amar, chiar şi pentru un om puternic ca Lordul Stannis. Se gândea mereu la întoarcerea la Debarcaderul Regelui, în deplinătatea puterilor sale, ca să zdrobească duşmanii şi să-şi revendice ceea ce îi aparţinea de drept. Însă acum... — Dacă îşi duce oastea firavă la Debarcaderul Regelui, o va conduce la moarte. Nu are destule oştiri. Atâta lucru i-am spus şi eu, dar ştii cât de mândru e. Davos îşi ridică mâna înmănuşată. Îmi vor creşte degetele înapoi înainte ca omul acela să se plece în faţa raţiunii. Bătrânul oftă. — Ai făcut tot ce ai putut. Acum trebuie să mă alătur glasului tău. Încet, îşi reluă urcuşul. Locul de refugiu al Lordului Stannis era o cameră mare, circulară, cu pereţi zidiţi din piatră neagră şi patru ferestre înguste care dădeau către cele patru puncte cardinale. În mijlocul încăperii se afla o masă imensă, de la care i se trăgea şi numele, o bucată mare de lemn sculptat, făcută la porunca lui Aegon Targaryen, în perioada anterioară Cuceririi. Masa Pictată măsura mai bine de cincisprezece metri în lungime şi, probabil, jumătate pe atât în lăţime în punctul cel mai larg, însă avea mai puţin de un metru şi jumătate în partea cea mai îngustă. Tâmplarii lui Aegon îi dăduseră forma tărâmului Westeros, tăind cu fierăstrăul fiecare golf şi fiecare peninsulă, până ce nu a mai avut nicio margine dreaptă. Pe suprafaţa mesei, înnegrită de aproape trei sute de ani de lăcuire, erau pictate cele Şapte Regate, aşa cum fuseseră ele pe vremea lui Aegon, râuri şi munţi, castele şi oraşe, lacuri şi păduri. În cameră se afla un singur scaun, poziţionat cu grijă exact în locul pe care Pia­tra Dragonului îl ocupase pe coasta Westeros, şi ridicat astfel încât să ofere o imagine de ansamblu asupra tăbliei. În scaun şedea un bărbat îmbrăcat cu un surtuc de piele strâns legat pe lângă trup şi pantaloni din lână aspră, maro. Când Maester Cressen intră, bărbatul îşi ridică privirea. — Ştiam că tu vei veni, bătrâne, fie că te chem sau nu. Nu era nici urmă de căl­dură în glasul lui; arareori era. Stannis Baratheon, Lord al Pietrei Dragonului şi, prin graţia zeilor, moştenitor al Tronului de Fier al celor Şapte Regate ale Westerosului, avea umerii largi şi braţele musculoase, o faţă întinsă şi un trup încordat care aminteau de pielea de animal uscată la soare, dură ca oţelul. Aspru era cuvântul pe care îl foloseau oamenii când vorbeau despre Stannis, şi aspru era. Deşi nu împlinise încă treizeci şi cinci de ani, pe cap îi mai rămăsese doar o dâră de păr negru, în spatele urechilor, ca umbra unei coroane. Fratele său, răposatul Rege Robert, îşi lăsase barbă în ultimii ani de viaţă. Maester Cressen nu îi văzuse barba niciodată, dar se spunea că avea un aspect sălbatic, era deasă şi fioroasă. În replică parcă, Stannis îşi purta barba scurtă şi deasă. Se întindea ca o umbră neagră-albăstruie de-a lungul pomeţilor osoşi şi a maxilarului pătrat. Ochii lui erau ca nişte răni deschise sub sprâncenele stufoase, de un albastru întunecat ca marea în noapte. Gura lui l-ar fi adus la disperare până şi pe cel mai vesel dintre bufoni; era o gură făcută să se încrunte, să se strâmbe şi să for­muleze comenzi tăioase, cu buzele subţiri şi palide şi muşchii încordaţi, o gură care uitase să zâmbească şi nu ştiuse niciodată să râdă. Uneori, în noapte, când lumea devenea foarte tăcută şi liniştită, Maester Cressen avea impresia că îl aude pe Lordul Stannis scrâşnind din dinţi, în cealaltă aripă a castelului. — Pe vremuri m-ai fi trezit, spuse bătrânul. — Pe vremuri erai tânăr. Acum eşti bătrân şi bolnav şi ai nevoie de somn. Stannis nu învăţase să-şi îndulcească vorbele, să disimuleze sau să flateze, el spunea ceea ce gândea şi cei cărora nu le plăcea felul lui de a fi puteau să se ducă naibii. — Ştiam că vei afla ce avea de spus Davos, destul de curând. Tu afli întotdeauna, nu-i aşa? — N-aş fi de niciun folos dacă nu aş afla, răspunse Cressen. L-am întâlnit pe Davos pe scări. — Şi ţi-a spus totul, presupun. Ar fi trebuit să-i tai limba odată cu degetele. — Atunci ţi-ar fi fost un prost mesager. — Mi-a fost oricum un prost mesager. Lorzii Furtunii nu vor să se ridice alături de mine. Se pare că nu mă plac, iar justeţea cauzei mele nu înseamnă nimic pentru ei. Cei laşi vor sta în spatele zidurilor şi vor aştepta să vadă cum bate vântul şi cine e pe cale să câştige. Cei curajoşi s-au declarat deja de partea lui Renly. De partea lui Renly! Scuipă numele, de parcă ar fi avut otravă pe limbă. — Fratele tău a fost Lordul Capătului Furtunii mai bine de treisprezece ani. Aceşti lorzi au jurat să fie stegarii lui. — Ai lui, izbucni Stannis, când, de drept, ar trebui să fie stegarii mei. Nu am cerut niciodată Piatra Dragonului. Nu am vrut-o. Am preluat-o fiindcă duşmanii lui Robert erau aici, iar el mi-a ordonat să-i scot afară. I-am construit flota şi i-am făcut treaba, supus cum trebuie să fie un frate mai mic faţă de cel mare, aşa cum ar fi trebuit să fie Renly faţă de mine. Şi care au fost mulţumirile lui Robert? Mă numeşte Lord al Pietrei Dragonului şi îi dă lui Renly Capătul Furtunii şi proprietăţile acestuia. Capătul Furtunii a aparţinut Casei Baratheon timp de trei sute de ani, de drept ar fi trebuit să-mi revină mie când Robert a preluat Tronul de Fier. Era o amărăciune veche, resimţită profund, acum mai mult ca oricând. Aici era miezul slăbiciunii stăpânului, căci Piatra Dragonului, deşi era veche şi puternică, avea influenţă doar asupra câtorva lorzi neînsemnaţi, ale căror teritorii, insule stân­coase, erau prea slab populate ca să adune oamenii de care avea nevoie Stannis. Chiar şi cu mercenarii pe care îi adusese peste Marea Îngustă, din Oraşele Libere Myr şi Lys, oştirea aşezată dincolo de ziduri era mult prea mică pentru a doborî puterea Casei Lannister. — Robert ţi-a făcut o nedreptate, răspunse prudent Maester Cressen, deşi a avut motive întemeiate. Piatra Dragonului fusese de multă vreme reşedinţa Casei Targaryen. Avea nevoie de tăria unui bărbat pentru a domni acolo, iar Renly era doar un copil. — El e şi acum un copil, afirmă Stannis, iar furia din glasul său răsună în sala goală, un copil care se gândeşte să-mi smulgă coroana de pe frunte. Ce a făcut Renly vreodată ca să câştige un tron? Stă în consiliu şi face glume cu Degeţel, iar la turniruri îşi pune superba armură şi se lasă doborât de pe cal de unul mai bun ca el. Asta îl caracterizează pe fratele meu Renly, care crede că ar trebui să fie rege. Te întreb, de ce m-au pedepsit zeii cu fraţi? — Nu pot răspunde în locul zeilor. — Foarte rar dai răspunsuri în ultimul timp, pare-mi-se. Cine îi e Maester lui Renly? Poate că ar trebui să trimit după el. Poate că mi-ar plăcea mai mult sfatul lui. Ce crezi că a spus acest Maester când fratele meu a decis să-mi fure coroana? Ce sfaturi i-a oferit colegul tău acestui trădător de-un sânge cu mine? — M-aş mira dacă Lordul Renly ar cere vreun sfat, Înălţimea Ta. Cel mai mic din cei trei fii ai Lordului Steffon devenise un om curajos, dar nechibzuit, care acţiona mai degrabă sub impuls decât calculat. Prin asta, şi prin multe altele, se asemăna cu fratele său Robert şi era complet diferit de Stannis. — Înălţimea Ta, repetă Stannis cu amărăciune. Îţi râzi de mine cu purtări regeşti, dar al cui rege sunt eu? Piatra Dragonului şi câteva stânci în Marea Îngustă, iată regatul meu. Coborî treptele scaunului pentru a sta în faţa mesei, lăsându-şi umbra să cadă peste gura Izvorului Apei Negre şi a pădurii pictate, unde se afla acum Debarcaderul Regelui. Rămase acolo, cu gândul la tărâmul pe care voia să-l revendice, atât de aproape, să-l atingi cu mâna, şi totuşi atât de departe. Diseară am să cinez cu lorzii mei stegari, atâţia câţi sunt: Celtigar, Velaryon, Bar Emmon, toată neînsemnata lor adunare. Slabă recoltă, dacă e să spunem adevărul, dar ei sunt ceea ce mi-au lăsat fraţii mei. Acel pirat din Lys, Salldhor Saan, va veni cu ultimele socoteli pentru ceea ce-i datorez, iar Morosh din Myr mă va agasa cu discuţii despre maree şi vijelii de toamnă, în timp ce Lordul Sunglass va mormăi pios despre voinţa celor Şapte. Celtigar va dori să ştie care Lorzi ai Furtunii ni se vor alătura. Velaryon va ameninţa că-şi duce oştenii acasă dacă nu atacăm îndată. Ce le pot spune? Ce trebuie să fac acum? — Adevăraţii tăi duşmani sunt Lannisterii, stăpâne, răspunse Maester Cres­sen. Dacă tu şi fratele tău aţi face front comun împotriva lor... — Nu voi trata cu Renly, spuse Stannis pe un ton care nu lăsa loc de discuţii. Nu, atâta timp cât îşi spune rege. — Atunci nu cu Renly, cedă Maester. Stăpânul lui era mândru şi neînduplecat când lua o decizie, nimic nu o putea schimba. Şi alţii ar putea să servească nevoilor tale. Fiul lui Eddard Stark a fost proclamat Rege în Nord, cu toată puterea de la Winterfell şi Riverrun în spate. — Un băiat necopt, spuse Stannis, şi încă un fals rege. Iar eu să accept un regat fărâmiţat? — Cu siguranţă o jumătate de regat e mai bună decât nimic, spuse Cressen, şi, dacă îl ajuţi pe băiat să răzbune uciderea tatălui său... — De ce ar trebui să-l răzbun eu pe Eddard Stark? Nu a însemnat nimic pentru mine. O, Robert l-a iubit, poţi fi sigur. L-a iubit ca pe un frate, oare cât de des am auzit asta? Eu eram fratele lui, nu Ned Stark, dar nu ţi-ai fi dat seama niciodată, judecând după felul în care mă trata. I-am păstrat Capătul Furtunii, privind cum oameni de treabă mor de foame în timp ce Mace Tyrell şi Paxter Redwyne se ospătau dincolo de zidurile mele. Mi-a mulţumit Robert? Nu. I-a mulţumit lui Stark, pentru că a ridicat asediul când ajunsesem la şobolani şi ridichi. Am alcătuit o armată, la porunca lui Robert, am preluat Piatra Dragonului în numele lui. Oare mi-a luat mâna şi mi-a spus: Bravo, frăţioare, ce m-aş fi făcut fără tine? Nu, m-a învinuit că l-am lăsat pe Willem Darry să-l răpească pe Viserys şi pe copil, de parcă i-aş fi putut opri. Am stat în consiliul său timp de cincisprezece ani, ajutându-l pe Jon Arryn să-i conducă regatul, în timp ce Robert a băut şi s-a destrăbălat, dar când a murit Jon, oare fratele meu m-a numit Mâna lui? Nu, a alergat la scumpul lui prieten Ned Stark şi i-a oferit lui această onoare. Şi puţin bine le-a făcut amândurora. — Ce-a fost, a fost, stăpâne, spuse cu blândeţe Maester Cressen. Multe nedreptăţi ţi s-au făcut, dar trecutul e ţărână. Viitorul mai poate fi cucerit, dacă te uneşti cu cei din neamul Stark. Mai sunt şi alţii pe care i-ai putea chema. Ce părere ai despre Lady Arryn? Dacă regina i-a ucis soţul, cu siguranţă va dori să i se facă dreptate. Are un fiu, moştenitorul lui Jon Arryn. Dacă i-ai da-o pe Shireen în căsătorie... — Băiatul e slab şi bolnăvicios, obiectă Lordul Stannis. Până şi tatăl său şi-a dat seama de asta când mi-a cerut să-l primesc la Piatra Dragonului. Poate i s-ar fi potrivit o slujbă de paj, dar acea blestemată femeie Lannister l-a otrăvit pe Lordul Ar­ryn înainte ca acest lucru să se poată realiza, iar acum Lysa îl ascunde în Eyrie. Nu se va despărţi niciodată de băiat, ţi-o jur. — Atunci trebuie să o trimiţi pe Shireen la Eyrie, îl imploră Maester. Piatra Dragonului este un cămin mohorât pentru un copil. Lasă-l pe bufon să meargă cu ea, ca să aibă în preajmă o figură cunoscută.  — Cunoscută şi hidoasă. Stannis încruntă o sprânceană, gânditor. Totuşi... poate că merită încercat... — E nevoie ca stăpânul de drept al celor Şapte Regate să cerşească ajutor de la văduve şi uzurpatori? întrebă tăios un glas de femeie. Maester Cressen se întoarse şi îşi plecă creştetul. — Doamna mea, spuse el, mâhnit că nu a auzit-o intrând. Lordul Stannis se încruntă. — Eu nu cerşesc. De la nimeni. Fă bine şi ţine minte, femeie. — Mă bucur să aud asta, stăpâne. Lady Selyse era la fel de înaltă ca soţul ei, cu trupul slab şi faţa uscăţivă, cu urechi proeminente, un nas ascuţit şi o uşoară umbră de mustăcioară deasupra bu­zei. Şi-o smulgea zilnic şi o blestema cu regularitate, dar reapărea mereu, cu obstinaţie. Avea ochii spălăciţi, gura uscată şi vocea stridentă. Vorbi acum cu gla­sul ei spart: — Lady Arryn îţi datorează supunere, la fel şi cei din neamul Stark, fratele tău Renly şi toţi ceilalţi. Tu eşti adevăratul lor rege. Nu s-ar cuveni să te rogi şi să te târguieşti cu ei pentru ceea ce este al tău de drept, prin harul Zeului. Zeu, spusese, nu zei. Femeia roşie o cucerise, trup şi suflet, îndepărtând-o de la zeii celor Şapte Regate, vechi şi noi, pentru a-l slăvi pe cel pe care ei îl numesc Stăpânul Luminii. — Zeul tău poate să-şi păstreze harul, spuse Lord Stannis, care nu împărtăşea noua credinţă înflăcărată a soţiei sale. De săbii am eu nevoie, nu de binecuvântări. Ai pe undeva ascunsă vreo armată despre care nu mi-ai spus? Nu era pic de afecţiune în tonul lui. Stannis nu se simţise niciodată în largul lui în compania femeilor, nici chiar a propriei sale soţii. Când fusese plecat la Debarcaderul Regelui, să ia parte la consiliul lui Robert, o lăsase pe Selyse la Piatra Dragonului, cu fiica lor. Scrisorile lui fuseseră puţine la număr, vizitele şi mai puţine; îşi făcea datoria în patul conjugal o dată sau de două ori pe an, dar fără plăcere, iar fiii la care sperase cândva nu veniseră niciodată. — Fraţii, unchii şi verii mei au oştiri, îi spuse Selyse. Casa Florent va veni sub stindardul tău. — Casa Florent poate să scoată la luptă două mii de săbii, în cel mai bun caz. Se spunea că Stannis cunoştea forţa fiecărei case din cele Şapte Regate. Iar tu ai cu mult mai multă încredere în fraţii şi în unchii tăi decât mine, doamna mea. Pământurile Casei Florent sunt mult prea aproape de Highgarden ca unchiul tău să rişte să stâr­nească mânia lui Mace Tyrell. — Mai există o cale. Lady Selyse veni mai aproape. Priveşte pe fereastră, dom­nul meu. E un semn pe care îl aşteptai, înscris pe cer. Roşu e semnul, roşu ca flacăra, roşu ca inima arzătoare a adevăratului zeu. Este stindardul lui – şi al tău! Vezi cum se desfăşoară pe cer, ca răsuflarea fierbinte a unui dragon, iar tu eşti Stăpânul Pietrei Dragonului. Înseamnă că vremea ta a sosit. Nimic nu e mai sigur decât asta. Eşti hărăzit să pleci de pe această stâncă pustie, aşa cum, cândva, a plecat pe mare Aegon Cuceritorul, să mături totul în calea ta, aşa cum a făcut el. Trebuie doar să rosteşti un cuvânt şi să îmbrăţişezi puterea Stăpânului Luminii. — Câte săbii va pune Stăpânul Luminii în mâna mea? întrebă Stannis din nou. — Câte ai nevoie, promise soţia lui. Săbiile de la Capătul Furtunii şi de la Highgarden, pentru început, şi toţi lorzii lui stegari. — Davos ţi-ar spune altceva, zise Stannis. Acele săbii i-au jurat credinţă lui Renly. Îl iubesc pe fermecătorul meu frăţior, aşa cum l-au iubit cândva pe Robert... şi cum nu m-au iubit niciodată pe mine. — Da, răspunse ea, dar dacă Renly ar muri... Stannis o privi pe doamna lui printre gene până ce Cressen nu mai putu să tacă: — E de neconceput, Înălţimea Ta, oricâte nebunii a comis Renly... — Nebunii? Eu le numesc acte de trădare. Stannis îi întoarse spatele soţiei sale. Fratele meu este tânăr şi puternic şi are în jurul lui o imensă armată şi pe acei cavaleri ai curcubeului. — Melisandre s-a uitat în flăcări şi l-a văzut mort. Cressen era oripilat. — Fratricid... Stăpâne, este un lucru rău, de neconceput... te rog, ascultă-mă. Lady Selyse îl măsură cu privirea. — Şi ce-i vei spune, Maester? Cum poate să câştige jumătate de regat dacă merge la cei din neamul Stark în genunchi şi i-o vinde pe fiica noastră lui Lysa Arryn? — Ţi-am auzit sfatul, Cressen, spuse Lordul Stannis. Acum vreau să-l aud pe al ei. Poţi pleca. Maester Cressen făcu o plecăciune, coborându-şi un genunchi înţepenit. Simţea în spate privirea Doamnei Selyse, în timp ce străbătea camera, târşâindu-şi încet picioarele. În momentul când ajunse în josul scărilor, tot ce mai putea face era să se ţină pe picioare. — Ajută-mă, îi ceru lui Pylos. Când ajunse înapoi la loc sigur, în camera lui, Cressen îi spuse tânărului că poate să plece şi ieşi, şchiopătând, pe balcon, să stea cu garguiele lui şi să privească îndelung marea. Una dintre navele de război ale lui Salladhor Saan brăzda marea în preajma castelului, cu carena în dungi viu colorate sfârtecând apa verde-cenuşie, în timp ce vâslele se ridicau şi coborau. O urmări cu privirea până ce dispăru dincolo de promontoriu. De-ar putea să dispară atât de uşor şi temerile mele! Trăise atât de mult doar pentru asta? Când un maester îşi punea colanul la gât lăsa la o parte speranţa de a avea copii, dar Cressen se simţise adesea ca un tată. Robert, Stannis, Renly... trei fii crescuse după ce marea furioasă îl revendicase pe Lordul Steffon. Făcuse o treabă atât de proastă încât trebuia să-l vadă pe unul ucigându-l pe celălalt? Nu putea îngădui asta, nu va îngădui asta. Femeia era de vină. Nu Lady Selyse, cealaltă femeie. Femeia roşie, cum o numise slujitoarea, de teamă să-i rostească numele. — Eu am să-i rostesc numele, îi spuse Cressen câinelui negru de piatră. Me­lisandre, Ea. Melisandre din Asshai, vrăjitoarea, stăpâna magiei şi preoteasă a lui R’hllor, Stăpânul Luminii, Inima Focului, Zeul Focului şi al Umbrei. Melisandre, a cărei nebunie nu trebuia lăsată să se răspândească dincolo de Piatra Dragonului. Apartamentele lui păreau întunecate şi mohorâte, după strălucirea dimineţii. Cu mâini tremurătoare, bătrânul îşi aprinse lumânarea şi o duse în camera de lucru aflată sub scara ce ducea la stâncărie, unde uleiurile, poţiunile şi leacurile lui se odihneau ordonate pe rafturi. Pe raftul de jos, în spatele unui rând de alifii aşezate în vase de lut găsi o fiolă de sticlă indigo, cam cât degetul său mic. Sticluţa zornăi când o scutură. Cressen suflă stratul de praf şi o duse pe masă. Lovind-o de scaun, scoase dopul şi vărsă conţinutul. O mulţime de cristale, nu mai mari decât nişte seminţe, se împrăştiară pe pergamentul pe care îl citea. Străluceau ca nestematele la lumina lumânării, atât de roşii, încât se pomeni gândindu-se că până atunci nu le văzuse niciodată cu adevărat culoarea. Îşi simţea lanţul de la gât atârnând greu. Atinse uşor unul dintre cristale cu vârful degetului mic. Un lucru atât de mic să deţină puterea vieţii şi a morţii! Era făcut dintr-o anumită plantă care creştea doar pe insulele Mării de Jad, peste mări şi ţări. Frunzele trebuiau uscate şi înmuiate într-o soluţie de apă cu lămâie şi zahăr şi cu anumite mirodenii rare din Insulele Verii. După aceea puteau fi scoase, dar poţiunea trebuia îngroşată cu cenuşă şi lăsată să se cristalizeze. Procesul era lent şi dificil, ingredientele scumpe şi greu de procurat. Totuşi, alchimiştii din Lys cunoşteau modul de preparare, iar Bărbaţii Fără Chip din Braavos şi maesterii acestui ordin îl cunoşteau şi ei, deşi despre asta nu se vorbea dincolo de zidurile Citadelei. Toată lumea ştia că un maester îşi făurea colanul de argint când învăţa arta tămăduirii – dar lumea prefera să uite că bărbaţii care ştiau cum să vindece ştiau şi cum să ucidă. Cressen nu îşi mai amintea ce nume dăduseră Ashaii frunzei sau otrăvitorii din Lys cristalului. În Citadelă, se numea pur şi simplu strangulator. Dizolvat în vin, făcea ca muşchii gâtului să se strângă mai puternic ca orice pumn, închizând căile respiratorii. Se spunea că faţa victimei devenea stacojie, ca mica sămânţă de cristal care îi provocase moartea, dar la fel se întâmpla şi când cineva se îneca cu o bucăţică de mâncare. Şi chiar în noaptea aceasta, Lordul Stannis îşi va ospăta lorzii stegari, soţia... şi pe femeia roşie, Melisandre din Asshai.  Trebuie să mă odihnesc, îşi spuse Maester Cressen, trebuie să fiu în toată puterea în seara asta. Mâinile nu trebuie să-mi tremure, nici curajul să mi se moleşească. Este un lucru îngrozitor, şi totuşi trebuie făcut. Dacă există zei, cu siguranţă mă vor ierta. Dormise atât de prost în ultimul timp. Un pui de somn l-ar revigora pentru greaua încercare ce va urma. Ostenit, se îndreptă clătinându-se către pat. Cu toate acestea, când închise ochii, continuă să vadă lumina cometei, roşie şi înfricoşătoare şi foarte vie, în mijlocul întunericului din visele sale. Poate că este cometa mea, gândi ca prin vis, chiar înainte să-l cuprindă somnul. Un semn al sângelui, prevestind crima... da... Când se trezi, era întuneric beznă, dormitorul lui era negru şi îl dureau toate încheieturile. Cressen îşi ridică trupul cu greu, iar capul îi bubuia. Apucându-şi bastonul, se ridică, clătinându-se, în picioare. Atât de târziu, se gândi. Nu m-au chemat. Era întotdeauna chemat la ospeţe, aşezat la loc de cinste, lângă Lordul Stannis. Chipul stăpânului îi juca în faţa ochilor, dar nu bărbatul de acum, ci flăcăul de odinioară, stând înfrigurat în umbră, în timp ce fratele lui era scăldat în razele soarelui. Orice ar fi făcut, Robert i-o lua înainte. Bietul băiat... Trebuie să se grăbească, pentru binele lui. Maester găsi cristalele acolo unde le lăsase şi le adună de pe pergament. Cres­sen nu avea inele scobite, aşa cum se spunea că preferau otrăvitorii din Lys, dar înăuntrul mânecilor largi ale hainei sale erau cusute o mulţime de buzunare, mari şi mici. Ascunse seminţele strangulatoare într-unul dintre buzunare, dădu uşa la o parte şi strigă: — Pylos? Unde eşti? Neauzind niciun răspuns, strigă din nou, mai tare: Pylos! Am nevoie de ajutor. Tot nimic. Era ciudat. Tânărul maester avea camera imediat după colţ, în josul scării, de unde putea să audă uşor. În cele din urmă, Cressen fu nevoit să strige ser­vitorii. — Grăbiţi-vă, le spuse. Am dormit prea mult. Probabil că la ora asta petrec, beau... ar fi trebuit să mă trezească. Ce s-a întâmplat cu Maester Pylos? Trebui să traverseze din nou galeria lungă. Vântul nopţii şuiera prin ferestrele mari, încărcat de mirosul înţepător al mării. De-a lungul zidurilor Pietrei Dragonului pâlpâiau torţe, şi în tabăra îndepărtată vedea sute de focuri arzând, de parcă o puzderie de stele ar fi căzut pe pământ. Sus, cometa ardea roşie şi malefică. Sunt prea bătrân şi prea înţelept ca să mă tem de asemenea lucruri, îşi spuse Maester. Uşile Sălii Mari erau aşezate în gura unui dragon de piatră. Le ceru servitorilor să-l lase la intrare. Era mai bine să intre singur, nu trebuia să pară slab. Spriji­nin­du-se cu putere în baston, Cressen urcă şchiopătând ultimele câteva trepte şi se opri dincolo de dinţii porţii. Doi străjeri deschiseră uşile roşii, grele, eliberând din­tr-odată o explozie de zgomot şi lumină. Cressen coborî în pântecele dragonului. Peste zornăitul cuţitelor şi al farfuriilor şi peste murmurul surd al conversaţiei, îl auzi pe Chip Peticit cântând: „...dansează, stăpâne, dansează, stăpâne”, acompaniat de tălăngile sunătoare. Acelaşi cântec îngrozitor pe care îl cântase de dimineaţă. Umbrele vin ca să rămână, stăpâne, să rămână, să rămână. La mesele de jos se înghesuiau cavaleri, arcaşi şi căpitani de arme, rupând bucăţi mari de pâine neagră pentru a le înmuia în tocana de peşte. Aici nu se auzeau râsetele puternice sau strigătele zgomotoase care pătau onoarea altor ospeţe. Lordul Stannis nu îngăduia aşa ceva. Cressen îşi croi drum către platforma ridicată, unde lorzii stăteau împreună cu regele. Fu nevoit să-l ocolească pe Chip Peticit dansând în sunetul tălăngilor. Bufonul nici nu-l auzi şi nici nu-l văzu apropiindu-se. Sărind de pe un picior pe altul, se prăvăli peste Cressen, doborându-i toiagul din mână. Se prăbuşiră amândoi, într-o harababură de mâini şi de picioare, în timp ce în jurul lor se stârniră hohote de râs. Fără îndoială, era o privelişte comică. Chip Peticit se lăbărţă pe jumătate deasupra lui, cu faţa mică şi pestriţă de bufon lipită de faţa lui Cressen. Îşi pierduse micul coif cu coarne şi tălăngi. — Sub mare, cazi în sus, zise el. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Chicotind, bufonul se rostogoli, sări în picioare şi începu să danseze. Încercând să salveze situaţia, Maester schiţă un zâmbet şi se strădui să se ridice, dar şoldul îl durea atât de tare încât, pentru o clipă, se temu că şi l-a rupt din nou. Simţi cum mâini puternice îl apucă de sub braţe şi îl ridică în picioare. — Mulţumesc, Ser, murmură el, întorcându-se să vadă cine era cavalerul care îi venise în ajutor. — Maester, spuse Lady Melisandre cu glasul ei grav, cu iz de muzică din Marea de Jad. Ar trebui să fii mai atent. Ca întotdeauna, era îmbrăcată în roşu din cap până-n picioare: o rochie lungă, largă, din mătase uşoară, strălucitoare ca focul, cu mâneci lungi şi tăieturi adânci în corsaj, care lăsau să se întrezărească materialul de un roşu mai închis, sângeriu, de dedesubt. La gât purta un colier roşu-auriu, mai strâns decât al oricărui maester, împodobit cu un singur rubin mare. Părul ei nu avea nici culoarea portocalei, nici a zmeurei, pe care o avea de obicei părul oamenilor roşcaţi, ci aceea a aramei arse strălucind în lumina torţelor. Până şi ochii ei erau roşii, dar avea pielea netedă şi albă, nepătată, ca spuma laptelui. Era suplă, mlădioasă, mai înaltă decât cei mai mulţi cavaleri, cu sâni rotunzi şi talia îngustă şi cu faţa în formă de inimă. Când se opreau asupra ei, ochii bărbaţilor nu se îndepărtau cu uşurinţă. Nici măcar ochii unui maester. Mulţi spuneau că e frumoasă. Nu era frumoasă. Era roşie şi năprasnică şi roşie. — Eu... îţi mulţumesc, doamna mea. — Un om de vârsta ta trebuie să se uite pe unde umblă, spuse Melisandre cur­tenitoare. Noaptea e întunecată şi plină de spaime. Cunoştea fraza, o rugăciune a religiei ei. Nu contează, am o credinţă a mea. — Doar copiii se tem de întuneric, îi răspunse. Chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, îl auzi pe Chip Peticit reluându-şi cântecul: — Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, stăpâne, să danseze... — Iată o şaradă, spuse Melisandre. Un nebun isteţ şi un înţelept nebun. Aple­cându-se, luă coiful lui Chip Peticit de pe jos şi îl aşeză pe capul lui Cressen. Tălăngile sunară încet, în timp ce mica găleată îi coborî peste urechi. O coroană pe măsura lanţului tău, Lord Maester, anunţă ea. De jur-împrejurul lor toată lumea râdea. Cressen strânse din buze şi se strădui să-şi stăpânească mânia. Îl credea slab şi neajutorat, dar va afla că nu e aşa înainte de sfârşitul nopţii. Poate că era bătrân, dar încă era un Maester al Citadelei. — Nu am nevoie de nicio coroană în afară de adevăr, îi spuse, scoţându-şi coiful de bufon de pe cap. — Există adevăruri în această lume care nu sunt învăţate în Oraşul Vechi. Melisandre se răsuci pe călcâie, într-o vâltoare de mătase roşie, şi se îndreptă către masa mare, unde stăteau Regele Stannis şi regina lui. Cressen îi dădu înapoi lui Chip Peticit mica găleată de tinichea cu coarne, şi o urmă. Maester Pylos şedea la locul lui. Bătrânul nu putu decât să se oprească şi să se uite lung la el. — Maester Pylos, zise în cele din urmă. Tu... tu nu m-ai trezit. — Înălţimea Sa mi-a poruncit să te las să te odihneşti. Pylos avu cel puţin decenţa să roşească. Mi-a spus că nu e nevoie de tine aici. Cressen privi în tăcere peste mulţimea de cavaleri, căpitani şi lorzi. Lordul Celtigar, bătrân şi ursuz, purta o mantie împodobită cu crabi roşii, pe un fond de culoarea granitului. Frumosul Lord Velaryon alesese o mătase verde ca marea, cu calul de mare alb-auriu la gât, în ton cu pletele sale lungi, blonde. Lordul Bar Em­mon, acel băieţandru bucălat de paisprezece ani, era înveşmântat în catifea purpurie, garnisită cu blană albă de focă. Ser Axell Florent avea acelaşi aer lipsit de eleganţă chiar şi în veşminte din ţesătură roşcată şi blană de vulpe, piosul Lord Sun­glass purta pietrele lunii la gât, la încheietura mâinii şi pe deget, iar căpitanul din Lys, Salladhor Saan, era tot numai o strălucire de satin roşu-aprins, aur şi giuvaiere. Numai Ser Davos, care era îmbrăcat simplu, într-o tunică maro şi o mantie verde de lână, îi întâlni privirea, cu milă în ochi. — Eşti prea bolnav şi prea năuc ca să-mi fii de folos, bătrâne. Semăna cu glasul Lordului Stannis, dar nu putea să fie, nu putea. Pylos mă va sfătui de-acum încolo. Deja lucrează cu corbii, de când nu te mai poţi urca la stâncărie. Nu am de gând să te văd murind în slujba mea. Maester Cressen clipi. Stannis, stăpânul meu, băiatul meu trist şi posomorât, fiu pe care nu l-am avut niciodată, nu trebuie să faci asta, nu ştii cât de mult am ţinut la tine, cum am trăit pentru tine, cum te-am iubit, fără să ţin seama de nimic? Da, te-am iubit, mai mult chiar decât pe Robert sau pe Renly, căci tu ai fost cel neiubit, cel care avea cel mai mult nevoie de mine. Cu toate acestea, nu spuse decât: — Cum porunceşti, stăpâne, dar... dar mi-e foame. Nu am şi eu un loc la masa ta? Lângă tine, locul meu e lângă tine... Ser Davos se ridică de pe bancă. — Aş fi onorat dacă Maester ar sta aici, lângă mine, Înălţimea Ta. — Cum doreşti. Lordul Stannis se întoarse, pentru a-i spune ceva lui Meli­sandre, care se aşezase în dreapta lui, la locul de mare cinste. Lady Selyse se afla la stânga sa, cu un licăr de zâmbet strălucitor şi delicat ca giuvaiere ei. Prea departe, gândi Cressen posomorât, privind către locul unde era aşezat Ser Davos. Între contrabandist şi masa de onoare se aflau jumătate dintre lorzii stegari. Trebuie să fiu mai aproape de ea dacă vreau să-i pun strangulatorul în cupă, dar cum? Chip Peticit ţopăia prin preajmă, în timp ce Maester îşi croi încet drumul către masa lui Davos Seaworth. — Aici mâncăm peşte, zise voios bufonul, fluturând un cod întreg, ca pe un sceptru. În mare, peştii ne mănâncă pe noi. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Ser Davos se dădu la o parte să-i facă loc pe bancă. — Ar trebui să fim cu toţii îmbrăcaţi în haine de bufon în seara asta, spuse el posac, în timp ce Cressen se aşeză, căci ceea ce suntem pe cale să facem este o nebunie. Femeia roşie a văzut victorie în flăcările ei, aşa că Stannis are de gând să se impună cu orice preţ. Cât de curând s-ar putea să vedem cu toţii ce a văzut Chip Peticit – mă tem că fundul mării. Cressen îşi vârî mâinile în mâneci, ca şi cum ar fi vrut să se încălzească. Degetele sale găsiră cocoloaşele tari făcute în lână de cristale. — Lord Stannis. Stannis întoarse capul dinspre femeia roşie, dar cea care răspunse fu lady Selyse. — Rege Stannis. Uiţi de tine, Maester. — E bătrân, are mintea rătăcită, îi zise ursuz regele. Ce este, Cressen? Spune ce ai de spus. — Întrucât ai de gând să pleci pe mare, este vital să faci cauză comună cu Lor­dul Stark şi Lordul Arryn. — Nu fac cauză comună cu nimeni, zise Stannis Baratheon. — Nu mai mult decât face lumina cauză comună cu întunericul. Lady Selyse îi luă mâna. Stannis clătină din cap. — Cei din clanul Stark caută să-mi fure jumătate din regat, întocmai cum cei din clanul Lannister mi-au furat tronul, iar fratele meu iubit, săbiile, avutul şi cetăţile care îmi aparţin de drept. Sunt cu toţii nişte uzurpatori şi sunt cu toţii duşmanii mei. L-am pierdut, gândi Cressen disperat. Numai de s-ar putea apropia cumva de Melisandre fără să fie văzut... Avea nevoie să ajungă doar o clipă la cupa ei. — Eşti moştenitorul de drept al fratelui tău Robert, adevăratul Stăpân al celor Şapte Regate şi Rege peste Andali, Rhoynar şi peste Cei Dintâi Oameni, spuse el cu disperare, dar chiar şi aşa, nu poţi spera să învingi fără aliaţi. — Are un aliat, spuse Lady Selyse. R’hllor, Stăpânul Luminii, Inima Focului, Zeul Flăcării şi al Umbrei. — Zeii sunt aliaţi nesiguri, în cel mai bun caz, insistă bătrânul, iar acela nu are nicio putere aici. — Crezi că nu? Când Melisandre îşi întoarse capul, rubinul de la gâtul ei captă lumina şi, pentru o clipă, străluci parcă la fel de puternic precum cometa. Dacă ai de gând să vorbeşti asemenea prostii, Maester, ar trebui să-ţi porţi din nou coroana. — Da, fu de acord Lady Selyse. Coiful lui Chip Peticit. Ţi se potriveşte de minune, bătrâne. Puneţi-l din nou, îţi poruncesc. — În mare, nimeni nu poartă pălării, spuse Chip Peticit. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Ochii Lordului Stannis erau umbriţi sub fruntea grea, gura îi era încleştată, în timp ce maxilarul îi tremura încet. Întotdeauna scrâşnea din dinţi când era furios. — Bufonule, mârâi în cele din urmă, doamna mea porunceşte. Dă-i lui Cres­sen coiful tău. Nu, gândi bătrânul maester, acesta nu eşti tu, nu este felul tău de a fi, tu ai fost mereu drept, mereu aspru, dar niciodată crud, niciodată nu ai înţeles batjocura, după cum nu ai înţeles râsul. Chip Peticit se apropie dansând, cu tălăngile sunând, ding-dang-dong, ding-dong, ding-dang-dong. Maester rămase tăcut, în timp ce bufonul îi aşeză coiful cu coarne pe frunte. Cressen îşi plecă creştetul sub greutatea lui. Talăngile sunară. — Poate că ar trebui să-şi cânte sfaturile de-acum încolo, spuse Lady Selyse. — Mergi prea departe, femeie, zise Lordul Stannis. E un om bătrân şi m-a slujit bine.                                                                                 Şi te voi sluji până la sfârşit, scumpul meu stăpân, bietul meu fiu singuratic, gândi Cressen, găsind dintr-odată calea: Cupa lui Ser Davos se afla în faţa lui, încă pe ju­mătate plină cu vin roşu, sec. Găsi o bucată de cristal dur în mâneca sa, o strânse cu putere între degetul mare şi arătător, în timp ce se întinse după cupă. Cu mişcări line, agile, nu am voie să bâjbâi acum, se rugă, şi zeii fură îndurători. Într-o clipită, degetele îi erau goale. Mâinile nu îi fuseseră atât de sigure de ani de zile şi nici pe jumătate atât de agile. Davos a văzut, dar nimeni altcineva, era sigur. Cu cupa în mână, se ridică în picioare. — Poate că am fost un prost. Lady Melisandre, vrei să bei o cupă de vin împreună cu mine? O cupă în onoarea zeului tău, al Stăpânului Luminii. O cupă în cinstea puterii sale! Femeia roşie îl privi cu atenţie. — Dacă doreşti... Simţea privirea tuturor aţintită asupra lor. Davos îl înhaţă în timp ce părăsea banca, apucându-l de mânecă cu degetele pe care Lord Stannis i le scurtase. — Ce faci? şopti el. — Ceva ce trebuie făcut, răspunse Maester Cressen, pentru binele acestui ţinut şi pentru sufletul stăpânului meu. Se eliberă de mâna lui Davos, vărsând în grabă o picătură de vin. Ea îl întâmpină lângă masa de onoare, cu toţi ochii aţintiţi asupra lor. Dar Cressen o vedea numai pe ea. Mătase roşie, ochi roşii, rubinul roşu de la gât, buze roșii, curbate într-un zâmbet vag, în timp ce-şi aşeza mâna deasupra mâinii lui, în jurul cupei. Pielea ei era fierbinte, febrilă. — Nu e prea târziu să verşi vinul, Maester. — Nu, şopti el cu glas răguşit. Nu. — Cum doreşti. Melisandre din Asshai luă cupa din mâinile lui şi bău pe îndelete. Când îi oferi cupa înapoi, mai era doar o jumătate de înghiţitură de vin. — Iar acum tu. Mâinile lui Cressen tremurau, dar se îmbărbătă. Un maester al Citadelei nu trebuia să se teamă. Simţea acreala vinului pe limbă. Lăsă cupa goală să-i cadă din mâini, spărgându-se pe podea.. — El are cu adevărat putere aici, stăpâne. Iar focul purifică. La gâtul ei, rubinul arunca sclipiri roşietice. Cressen încercă să răspundă, însă cuvintele i se opriră în gâtlej. Tusea lui deveni un şuierat îngrozitor, în timp ce se chinuia să respire. Degete de fier i se strân­seră în jurul gâtului. Când se prăbuşi în genunchi, încă îşi scutura capul, negându-i puterea, negându-i vraja, negându-i zeul. Iar tălăngile îi căzură între coarne, cântând nebun, nebun, nebun, în timp ce femeia roşie îl privea cu milă, cu flăcările lumânării dansând în ochii ei roşii, roşii.  

Urzeala tronurilor de George R.R. Martin volumul 2 CATELYN Cerul de la răsărit era rozaliu şi auriu când soarele se ridică peste Valea lui Arryn. Catelyn Stark privea cum se răspândea lumina, iar mâinile ei se odihneau pe piatra sculptată meşteşugit a balustradei de la fereastră. Dedesubt, lumea se colora din negru în vineţiu şi verde, pe măsură ce zorii traversau câmpii şi păduri. Ceţuri alburii se ridicau deasupra Lacrimilor Alys­sei, acolo unde apele fantomatice cădeau peste umerii munţilor, pentru a-şi începe lunga scurgere spre platoul Lăncii Uriaşului. Catelyn putea simţi pe faţă atingerea fină a stropilor de apei! Alyssa Arryn îşi văzuse soţul, fraţii şi copiii măcelăriţi; totuşi, cât timp trăise, nu vărsase nicio lacrimă. Aşa că, după moarte, zeii hotărâseră că nu-şi va afla odihna până ce lacrimile sale nu vor uda pământul negru al Văii, acolo unde erau îngropaţi bărbaţii pe care-i iubise. Alyssa era moartă de şase mii de ani, şi totuşi nicio picătură din torentul de apă nu atinsese vreodată valea aflată departe, jos. Catelyn se întrebă cât de mare va fi cascada lacrimilor sale când ea va muri. — Povesteşte-mi şi restul, zise ea. — Regicidul adună trupe la Casterly Rock, răspunse Ser Ro­drik Cassel din camera din spatele ei. Fratele dumneavoastră scrie că a trimis călăreţi la Rock, ce­rându-i Lordului Tywin să-şi declare intenţiile, însă nu a primit niciun răspuns. Edmure le-a poruncit Lordului Vance şi Lordului Piper să păzească trecătoarea de sub Dintele de Aur. Vă jură că nu va ceda nicio palmă din pământul Casei Tully fără să-l ude mai întâi cu sângele Lan­nisterilor. Catelyn se întoarse cu spatele spre răsăritul de soare. Frumuseţea lui nu reuşea s-o însenineze; părea o cruzime ca o zi să înceapă aşa de frumos şi să se termine atât de rău precum se părea. — Edmure a trimis călăreţi şi a făcut promisiuni, spuse ea, însă el nu este Lord de Riverrun. Ce-i cu tatăl meu, lordul? — Mesajul nu pomeneşte nimic despre Lord Hoster, doamna mea. Ser Rodrik se trase de favoriţi. Crescuseră albi ca neaua şi aspri ca o perie în timp ce el se refăcuse de pe urma rănilor; pă­rea din nou el însuşi. — Tatăl meu nu i-ar încredinţa lui Edmure apărarea River­runului decât dacă ar fi foarte bolnav, spuse ea îngrijorată. Ar fi trebuit să fiu trezită imediat după sosirea păsării. — Sora dumneavoastră a considerat că e mai bine să fiţi lăsată să dormiţi, mi-a spus Maester Colemon. — Ar fi trebuit să fiu trezită imediat, insistă ea. — Maester mi-a spus că sora dumneavoastră intenţiona să vă vorbească după luptă. — Deci tot vrea să săvârşească farsa aceea? Catelyn făcu o gri­masă. Piticul a folosit-o ca pe un set de fluiere, iar ea este prea surdă ca să audă melodia. Indiferent ce se va întâmpla în această dimineaţă, Ser Rodrik, se va întâmpla după ce noi vom fi plecat. Locul meu este la Winterfell, cu fiii mei. Dacă eşti destul de întremat ca să călătoreşti, am să-i cer Lysei o escortă care să ne însoţească până la Gulltown. De acolo putem lua o corabie. — O altă corabie? Ser Rodrik căpătase o paloare verzuie, dar izbuti să nu se înfioare. După cum spuneţi, doamna mea. Bătrânul cavaler aşteptă în faţa uşii ei când Catelyn îşi chemă servitorii oferiţi de Lysa. Dacă ar vorbi cu sora ei înaintea duelului, poate că ar face-o să se răzgândească, chibzui ea pe când o îmbrăcau. Deciziile Lysei se modificau în funcţie de stările ei, iar acestea se schimbau cu fiecare oră. Fata timidă pe care o cunoscuse la Riverrun devenise o femeie care era când trufaşă, când temătoare, când crudă, nepăsătoare, timidă, încăpăţânată, încrezută şi, mai presus de toate, nestatornică. Când temnicerul acela îngrozitor al ei venise târându-se ca să le anunţe că Tyrion Lannister hotărâse să mărturisească tot, Catelyn o îndemnase pe Lysa să-l aducă pe pitic să discute între patru ochi, însă nu, ea trebuise să facă un spectacol, plimbându-l prin faţa tuturor din Vale. Iar acum, asta... — Lannister este prizonierul meu, îi spuse ea lui Ser Rodrik pe când coborau treptele turnului, străbătând sălile reci şi albe de la Eyrie. Catelyn purta o haină de lână gri, cu o centură argintie. Surorii mele trebuie să i se reamintească asta. La uşile apartamentelor Lysei se loviră de unchiul ei, care tocmai ieşea. — Mergeţi la circul nebunilor? izbucni Ser Brynden. Te-aş sfătui să-i bagi minţile în cap surorii tale, dacă aş crede că ar servi la ceva, dar mă tem că n-ai face decât să-ţi zdreleşti mâinile. — A sosit o pasăre de la Riverrun, începu Catelyn, cu o scrisoare de la Edmure... — Ştiu, copilă. Peştele negru care i se vedea pe mantie era singura concesie făcută de Brynden ornamentelor. A trebuit să aflu asta de la Maester Colemon. I-am cerut surorii tale permisiunea să iau o mie de oameni şi să plec spre Riverrun cu toată graba. Ştii ce mi-a răspuns? Valea nu-şi poate permite să se lipsească de o mie de săbii, nici măcar de una singură, unchiule. Eşti Cavalerul Porţii. Locul tău este aici. Eco­urile unui râs de copil se strecurară pe uşile din spatele lor, iar unchiul ei privi întunecat peste umăr. Ei, atunci i-am spus că n-are decât să-şi găsească un alt Cavaler al Porţii. Peşte negru sau nu, eu sunt tot un Tully. Plec spre Riverrun la lăsarea serii. Catelyn nu se putu preface surprinsă. — Singur? Ştii la fel de bine ca mine că nu vei supravieţui pe drumul de munte. Ser Rodrik şi cu mine ne întoarcem la Win­terfell. Vino cu noi, unchiule. Îţi dau eu o mie de oameni. River­run nu va lupta singur. Brynden chibzui câteva clipe, apoi dădu din cap, încuviinţând dintr-o dată. — Fie cum spui tu. Până acasă e cale lungă, dar aşa am mai multe şanse să ajung acolo. Te aştept jos. Plecă cu pas întins, cu mantia fluturând în urma lui. Catelyn schimbă o privire cu Ser Rodrik. Trecură de uşi, mergând spre locul de unde se auzea sunetul ascuţit al chicotelilor de copil. Apartamentul Lysei dădea într-o mică grădină, un cerc de pământ şi iarbă pe care fuseseră plantate flori albastre, străjuit din toate părţile de turnuri înalte şi albe. Constructorii intenţionaseră ca asta să fie grădina zeilor, însă Eyrie se ridica pe piatra dură a muntelui, aşa că nu conta cât de mult pământ era adus de jos, din vale, tot nu puteau face să prindă rădăcini aici copacul inimii. Aşa că Lorzii de Eyrie plantaseră iarbă şi risipiseră statui printre arbuştii pitici, înfloriţi. Aici era locul unde se vor întâlni cei doi cavaleri pentru a-şi pune viaţa, şi pe cea a lui Tyrion Lannister, în mâinile zeilor. Lysa, proaspăt îmbăiată şi înveşmântată în catifea crem, cu un şirag de safire şi alte pietre preţioase în jurul gâtului ei alb ca laptele, reunise curtea pe terasa care domina terenul de luptă, fiind înconjurată de cavalerii ei, de slujitori şi lorzi mai mari sau mai mici. Majoritatea sperau, încă, să se căsătorească cu ea şi să domnească în Valea lui Arryn. Din câte văzuse Catelyn în decursul şederii ei la Eyrie, era o speranţă deşartă. Fusese construit şi un podium de lemn, pentru înălţarea scaunului lui Robert; acolo stătea Lordul de Eyrie, chicotind şi bă­tând din palme, iar un păpuşar cocoşat, îmbrăcat în haine tărcate, făcea doi cavaleri din lemn să se lovească şi să se tot împungă. Vase cu frişcă şi coşuri cu mure fuseseră aşezate pe masă, iar oaspeţii sorbeau din cupele de argint gravat un vin dulce, portocaliu, aromat. Circul nebunilor, îi spusese Brynden şi nu era de mirare. Pe partea cealaltă a terasei, Lysa râse înveselită de vreuna dintre glumele Lordului Hunter şi culese o mură de pe vârful pumnalului lui Ser Lyn Corbray. Erau pretendenţi la mâna ei care se aflau destul de mult în graţiile Lysei... cel puţin pe ziua de azi. Catelyn n-ar fi putut spune care dintre ei era mai puţin potrivit. Eon Hunter era chiar mai bătrân decât fusese Jon Ar­ryn, pe jumătate ologit de gută şi năpăstuit cu trei fiii certăreţi, unul mai hrăpăreţ decât celălalt. Ser Lyn era un caraghios de alt fel: subţire şi arătos, moştenitor al unei Case vechi, dar scăpătate, însă încrezut, nepăsător, aprig la fire şi, se mai şoptea, deloc interesat de farmecele intime ale femeilor. Când Lysa dădu cu ochii de Catelyn, o întâmpină cu o îmbrăţişare de soră şi un sărut umed pe obraz. — E o dimineaţă minunată, nu-i aşa? Zeii ne zâmbesc, încearcă o cupă cu vin, scumpă surioară. Lordul Hunter a fost destul de amabil să ne trimită licoarea din propriile sale pivniţe. — Mulţumesc, nu. Lysa, trebuie să vorbim. — După, îi promise sora ei şi deja se întoarse în altă parte. — Acum. Catelyn vorbise ceva mai tare decât ar fi dorit. Bărbaţii se răsuciră spre ea, să privească. Lysa, nu poţi continua cu această sminteală. Pezevenghiul are valoare doar în viaţă. Mort nu-i decât hrană pentru ciori. Iar dacă concurentul lui învinge aici... — Slabe şanse să se întâmple aşa ceva, doamna mea, o asigură Lordul Hunter, bătând-o pe umăr cu mâna lui năpădită de pete de la ficat. Ser Vardis este un luptător aprig. Îl va termina repede pe lefegiu. — Chiar aşa, domnul meu? zise Catelyn cu răceală. Mă întreb. Îl mai văzuse pe Bronn luptând pe drumul de munte; nu fusese un accident faptul că supravieţuise călătoriei în timp ce alţi băr­baţi muriseră. Se mişca precum o panteră, iar sabia aceea urâtă a lui părea că este o prelungire a braţului. Pretendenţii Lysei se înghesuiau în jurul lor precum albinele la o floare. — Femeile înţeleg foarte puţin din toate astea, zise Ser Morton Waynwo­od. Ser Vardis este cavaler, scumpă doamnă. Cât despre celălalt, ei bine, cei ca el sunt nişte laşi în adâncul inimii lor. Sunt destul de folositori în bătălii, cu mii de alţii ca ei în jur, dar pune-i să lupte singuri şi întreaga bărbăţie li se scurge în pământ. — Adevărat grăiţi, spuse Catelyn cu o politeţe care o făcu s-o doară gura. Ce vom câştiga, oare, prin moartea piticului? Doar nu vă închipuiţi că lui Jaime o să-i pese câtuşi de puţin că i-am oferit fratelui său un proces înainte de a-l azvârli de pe munte? — Decapitaţi-l, sugeră Ser Lyn Corbray. Când Regicidul va primi capul piticului, va fi ca un avertisment pentru el. Lysa scutură nerăbdătoare din părul ei roşcat, lung până la şold. — Lordul Robert vrea să-l vadă zburând, spuse ea, de parcă asta ar fi rezolvat problemele. Iar Pezevenghiul nu poate da vina pe altcineva. Chiar el a fost cel care a cerut judecata prin luptă. — Lady Lysa nu a avut o cale onorabilă de a-l refuza, chiar dacă ar fi vrut, spuse Lord Hunter, plicticos ca întotdeauna. Ignorându-i pe toţi, Catelyn se întoarse cu toată hotărârea spre sora ei. — Îţi reamintesc că Tyrion Lannister este prizonierul meu. — Iar eu îţi reamintesc ţie că piticul mi-a omorât soţul! Vorbea cu glas ridicat. A otrăvit Mâna Regelui şi l-a lăsat pe scumpul meu copil orfan de tată, iar acum vreau să-l văd plătind. Răsucindu-se, cu rochia fâlfâind în jurul ei, Lysa străbătu terasa. Ser Lyn, Ser Morton şi ceilalţi pretendenţi se scuzară dând scurt din cap şi o luară pe urmele ei. — Credeţi că a făcut toate astea? întrebă Ser Rodrik cu voce scăzută, după ce rămaseră din nou singuri. L-a ucis pe Lordul Jon, după cum se spune? Pezevenghiul neagă asta tot timpul, şi încă foarte aprig. — Cred că Lannisterii l-au ucis pe Lord Arryn, răspunse Ca­telyn, dar dacă a fost Tyrion, Ser Jaime sau regina, ori toţi laolaltă, nu aş putea spune. Lysa o menţionase şi pe Cersei în scrisoarea pe care o trimisese la Winterfell, dar acum părea sigură că Tyrion fusese ucigaşul... poate şi pentru că piticul era aici, în vreme ce regina se afla în siguranţă, în spatele zidurilor Fortăreţei Roşii, la sute de leghe spre sud. Catelyn aproape că ar fi vrut să fi ars scrisoarea surorii sale înainte de a o fi citit. Ser Rodrik se trase de perciuni. — Otravă, ei bine... asta ar putea fi lucrătura piticului, destul de posibil. Ori a lui Cersei. Se spune că otrava este arma femeii, îmi cer iertare, doam­na mea. Regicidul... Acum, nu că aş avea eu prea mare preţuire pentru el, însă nu-i genul. Prea îi place să vadă sânge pe sabia aia a lui aurită. Otravă a fost, doamna mea? Catelyn se încruntă, uşor nesigură. — Cum altcumva ar fi putut face să pară moarte naturală? În spatele ei, Lordul Robert ţipă de încântare când unul dintre cavalerii de lemn îl tăie în două pe celălalt, risipind pe terasă o avalanşă de rumeguş roşu. Privi spre nepotul ei şi oftă. Băiatul ăsta este total indisciplinat. Nu va fi niciodată suficient de puternic ca să domnească, dacă nu e luat de lângă maică-sa pentru o vreme. — Tatăl său, lordul, ar fi fost de acord cu tine, se auzi o voce lângă ea. Se întoarse pentru a-l privi pe Maester Colemon, cu o cupă de vin în mână. Avea de gând să-l trimită pe băiat la Piatra Dragonului pentru a fi crescut, ştiţi... Oh, dar vorbesc fără să gândesc. Mărul lui Adam îi juca nervos sub colierul de Maester. Mă tem că am băut prea mult din vinul excelent al Lordului Hunter. Perspectivele unei vărsări de sânge mi-au întins nervii la maximum. — Greşiţi, Maester, spuse Catelyn. Era vorba de Casterly Rock, nu de Piatra Dragonului, iar aceste aranjamente au fost făcute după moartea Mâinii, fără consimţământul surorii mele. Capul lui se scutură atât de viguros la capătul gâtului nefiresc de lung, încât păru că el însuşi este o marionetă. — Nu, vă cer iertare, doamna mea, însă Lordul Jon a fost cel care... Un clopot răsună cu zgomot mare sub ei. Înalţii lorzi şi fetele care serveau întrerupseră ceea ce făceau şi se duseră la balustradă. Jos, doi străjeri cu mantii azurii îl conduceau pe Tyrion Lannister. Septonul rotofei din Eyrie îl escortă până la statuia din centrul grădinii – o femeie plângând, sculptată în marmură albă cu vinişoare, care, fără nicio îndoială, trebuia să fie Alyssa. — Omuleţul rău, făcu Lordul Robert, chicotind. Mamă, pot să-l fac să zboare? Vreau să-l văd cum zboară. — Mai târziu, scumpul meu copil, îi promise Lysa. — Întâi judecata, făcu Ser Lyn Corbray, apoi execuţia. O clipă mai târziu, cei doi adversari îşi făcură apariţia din părţi opuse ale grădinii. Cavalerul era asistat de doi tineri scutieri, iar mercenarul de maestrul de arme de la Eyrie. Ser Vardis Egen era acoperit de oţel din cap până-n picioare, încastrat în armura grea, îmbrăcată peste cămaşa de zale şi o tunică vătuită. Rondele mari, emailate în crem şi albastru, cu blazonul cu luna şi şoimul al Casei Arryn, îi protejau îmbinările vulnerabile de la braţe şi piept. O fustanelă de metal călit îl acoperea de la şold până la jumătatea coapselor, iar o apărătoare solidă îi înconjura gâtul. De pe laturile coifului se întindeau aripi de şoim, iar viziera era ca un cioc ascuţit de metal, cu o deschidere subţire care-i permitea să vadă. Bronn era atât de puţin protejat de armură, încât părea dezgolit pe lângă cavaler. Purta doar o cămaşă de zale neagră, unsă, aşezată peste pieptarul din piele tare, un coif rotund, deschis, şi o glugă de zale. Cizmele sale de piele, cu apărătoare de oţel pentru fluierul piciorului, ofereau o oarecare protecţie, iar pe degetele mănuşilor erau cusute discuri din fier negru. Totuşi, Catelyn observă că mercenarul era cu jumătate de palmă mai înalt decât adversarul său, având deci o alonjă mai mare... iar Bronn era cu cincisprezece ani mai tânăr decât el, dacă era s-o spună pe a dreaptă. Îngenuncheară în iarbă, lângă femeia care plângea, faţă în faţă, avându-l pe Lannister între ei. Septonul scoase o sferă de cristal, faţetată, din sacul de stofă moale, atârnat la şold. O ridică deasupra capului, iar lumina se sparse în ţăndări. Pe chipul Pezevenghiului dansau curcubeie. Cu o voce înaltă, solemnă, cântată, septonul ceru zeilor să privească în jos şi să fie martori, să afle adevărul din sufletul acestui om, să-i dăruiască viaţa şi libertatea dacă era nevinovat, sau moartea dacă era vinovat. Vocea lui se reverberă în turnurile din jur. Când şi ultimul ecou se stinse, septonul coborî globul de cristal şi părăsi în grabă scena. Tyrion se aplecă şi şopti ceva la urechea lui Bronn înainte ca străjerii să-l ducă de acolo. Mercenarul se ridică râzând şi îndepărtă un fir de iarbă de pe genunchiul său. Robert Arryn, Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, se foia nerăbdător în scaunul său înălţat. — Când au de gând să lupte? întrebă el nemulţumit. Ser Vardis era ajutat să se ridice în picioare de unul dintre scutierii săi. Celălalt îi aduse un scut triunghiular de aproape patru picioare înălţime, din lemn greu, de stejar, punctat cu ţinte de fier. I-l legară de antebraţul stâng. Când maestrul de arme al Lysei îi oferi şi lui Bronn unul asemănător, mercenarul scuipă şi făcu semn că nu avea nevoie. O barbă aspră, de trei zile, îi acoperea falca şi obrajii, iar dacă nu se bărbierise, nu era pentru că ducea lipsa unei lame; tăişul sabiei sale arunca strălucirea periculoasă a oţelului care fusese ascuţit în fiecare zi, ore în şir, până ce devenise prea tăios pentru a putea fi atins. Ser Vardis întinse o mână înmănuşată, iar scutierul îi puse în pumn o frumoasă sabie cu două tăişuri. Lama era gravată cu motive decorative din argint, delicate, înfăţişând un cer de munte; mânerul era un cap de şoim, iar garda era fasonată ca o pereche de aripi. — Am comandat sabia asta pentru Jon, la Debarcaderul Regelui, le povesti Lysa cu mândrie oaspeţilor ei, în vreme ce-l priveau pe Ser Vardis încercând o lovitură de antrenament. O purta cu el ori de câte ori şedea pe Tronul de Fier, în locul Regelui Robert. Nu-i un lucru frumos? Mi s-a părut cel mai potrivit ca reprezentantul nostru să-l răzbune pe Jon cu propria sa armă. Sabia gravată cu argint era, fără nicio îndoială, minunată, dar lui Catelyn i se părea că Ser Vardis s-ar fi simţit mai bine cu propria sa sabie. Totuşi, nu spuse nimic; era sătulă de certurile inutile cu sora sa. — Faceţi-i să se lupte! ţipă Lordul Robert. Ser Vardis se întoarse spre Lordul de Eyrie şi-şi ridică sabia în semn de salut. — Pentru Eyrie şi pentru Vale! Tyrion Lannister fusese aşezat la balconul aflat de partea cealaltă a grădinii, flancat de străjeri. Bronn îi adresă un salut scurt. — Aşteaptă porunca ta, îi spuse Lady Lysa fiului ei, lordul. — Luptaţi! strigă băiatul, cu mâinile tremurând în timp ce se prindeau de scaun. Ser Vardis se răsuci, ridicându-şi scutul greu. Bronn se întoarse ca să-l înfrunte. Săbiile lor zăngăniră în acelaşi timp, o dată, de două ori, încercân­du-se. Mercenarul se trase un pas înapoi. Cavalerul veni după el, ţinându-şi scutul în faţă. Încercă o lovitură, însă Bronn sări îndărăt, ţinându-se în afara razei lui de acţiune, iar sabia de argint nu tăie decât aerul. Bronn îl ocoli dinspre dreapta, iar Ser Vardis se răsuci spre a-l urmări, ţinând scutul între ei. Cavalerul înainta, păşind cu prudenţă pe solul denivelat. Mercenarul cedă, iar un zâmbet uşor i se desenă pe buze. Ser Vardis atacă, lovind, însă Bronn sări, distanţându-se de el, săltându-se uşor peste piatra joasă acoperită cu muşchi. Acum mercenarul făcu un ocol spre stânga, departe de scut, spre partea neprotejată a cavalerului. Ser Vardis încercă să-i lovească picioarele, însă nu ajungea până acolo. Bronn dansă, retră­gându-se şi mai mult spre stânga. Ser Vardis se răsuci pe loc. — Omul e un laş, decretă Lordul Hunter. Stai şi luptă, laşule! Alte voci i se alăturară, cu aceleaşi îndemnuri. Catelyn privi spre Ser Ro­drik. Maestrul ei de arme scutură scurt din cap. — Vrea să-l facă pe Ser Vardis să-l alerge. Greutatea armurii şi a scutului l-ar obosi chiar şi pe cel mai puternic dintre bărbaţi. Ea mai văzuse bărbaţi antrenându-se în lupta cu sabia, aproape în fiecare zi din viaţa ei, urmărise cincizeci de turniruri, însă aici se petrecea ceva diferit şi mult mai periculos: un dans în care cel mai mic pas greşit însemna moartea. Pe când privea, amintirea unui alt duel, din alte vremuri, îi reveni în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Se întâlniseră în curtea inferioară de la Riverrun. Când Bran­don văzu că Petyr purta numai un coif, pieptar şi cămaşă de zale, îşi dădu şi el jos mare parte din armură. Petyr o implorase să-i dea o eşarfă pe care s-o poarte, însă ea îl refuzase. Tatăl său, lordul, o promisese lui Brandon Stark, aşa că i-o dăduse lui, o eşarfă de un albastru-palid, pe care brodase păstrăvul săltăreţ de Riverrun. Pe când îi îndesa eşarfa în mână, îl rugase: — E doar un flăcău smintit, însă l-am iubit ca pe un frate. M-ar mâhni foarte tare să-l văd murind. Iar logodnicul ei o privise cu ochi cenuşii, reci, de Stark, şi-i promisese că va cruţa viaţa băiatului care o iubea. Lupta aceea se terminase aproape imediat ce începuse. Brandon era un bărbat în toată firea şi-l mânase pe Degeţel prin toată curtea şi în jos, pe treptele dând spre apă, azvârlind asupra lui o ploaie de oţel la fiecare pas, până ce băiatul ajunsese să se clatine şi să sângereze din zeci de răni. — Abandonează! îi strigase el de mai multe ori, însă Petyr scutura doar din cap şi continua să lupte mohorât. Când râul le ajunsese la glezne, Brandon pusese capăt luptei, cu o lovitură brutală care trecuse prin cămaşa de zale a lui Petyr şi prin pielea tare, înfigându-se în carnea moale de sub coaste, atât de adânc, încât Catelyn fusese sigură că rana era mortală. O privise pe când îşi dăduse drumul în jos şi murmurase „Cat” în timp ce sângele ţâşnise printre degetele lui înzăuate. Crezuse că uitase de toate astea. Atunci fusese ultima dată când îi văzuse chipul... până în ziua când fusese adusă înaintea lui, la Debarcaderul Regelui. Trecuseră două săptămâni până când Degeţel se întremase suficient ca să poată pleca de la Riverrun, însă tatăl ei, lordul, îi interzisese să-l viziteze în turnul unde bolea în pat. Lysa îl ajutase pe Maesterul lor să-l îngrijească; în zilele acelea, ea era mai blândă şi mai timidă. Edmure îl căutase şi el, însă Petyr îl gonise. Fratele ei fusese scutierul lui Brandon la acel duel, iar Degeţel nu putea ierta aşa ceva. Îndată ce se înzdrăvenise cât să poată fi deplasat, Lordul Hoster Tully îl trimisese pe Petyr Baelish departe, într-o litieră închisă, să-şi petreacă convalescenţa la Degete, pe vârful ras de vânturi al stâncii pe care se născuse. Zăngănitul oţelului care lovea oţelul o readuse pe Catelyn din nou în prezent. Ser Vardis se năpustea din greu asupra lui Bronn, împingându-l cu scutul şi sabia. Mercenarul se retrăgea, parând fiecare lovitură, păşind cu dexteritate peste pietre şi rădăcini, fără să-şi ia niciodată ochii de la adversarul său. Era mai rapid, observă Catelyn: sabia argintată a cavalerului nu reuşea să-l atingă, însă sabia lui cenuşie, urâtă, smulse o aşchie din pieptarul lui Ser Vardis. Scurta furie a încleştării se termină pe cât de repede începuse când Bronn făcu un pas lateral şi se strecură în spatele statuii. Ser Vardis se repezi după el, tăind o bucată de marmură albă din coapsa Alyssei. — Nu se luptă bine, mamă, se plânse Lordul de Eyrie. Vreau să-i văd cum luptă. — Vor lupta, copile scump, îl linişti mama sa. Mercenarul nu poate fugi toată ziua. Unii dintre lorzii de pe terasa Lysei schimbară câteva glume batjocoritoare pe când îşi reumplură cupele cu vin, însă pe partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lan­nister, cu ochii lui bicolori, privea dansul celor doi adversari de parcă nu ar mai fi existat nimic altceva pe lume. Bronn ieşi din spatele statuii aprig şi cu viteză, deplasându-se tot spre stânga şi aţintind o lovitură dată cu ambele mâini spre partea dreaptă a cavalerului, neprotejată. Ser Vardis o blo­că, dar neîndemânatic, iar sabia mercenarului fulgeră în sus, spre capul său. Metalul răsună şi aripile de şoim se rupseră cu un pocnet. Ser Vardis făcu o jumătate de pas înapoi, pentru a se pregăti, şi îşi ridică scutul. Aşchii de stejar zburară din scut când sabia lui Bronn tăie din peretele de lemn. Mer­cenarul sări la stânga din nou, dincolo de scut, şi-l prinse pe Ser Vardis cu o lovitură peste burtă, tăişul ca de brici al sabiei sale lăsând o urmă strălucitoare acolo unde muşcase din platoşa cavalerului. Ser Vardis împinse înainte piciorul din spate, propria sa sabie argintie pogo­rându-se într-o lovitură sălbatică. Bronn o pară, deviind-o într-o parte, şi se desprinse din nou. Cavalerul izbi femeia plângând, lovindu-i soclul. Clătinându-se, se retrase, mişcându-şi capul într-o parte şi-n alta, căutân­du-şi adversarul. Deschizătura îngustă a vizierei sale îi reducea câmpul vizual. — În spatele dumneavoastră, ser! strigă Lordul Hunter, însă prea târziu. Bronn îşi coborî sabia cu întreaga forţă a ambelor mâini, lo­vindu-l pe Ser Var­dis în cotul braţului cu care ţinea arma. Metalul subţire, călit, care-i proteja încheietura plesni. Cavalerul gemu întorcându-se, ridicându-şi arma. De data asta, Bronn ră­mase pe loc. Săbiile se încrucişară, iar cântecul oţelului umplu grădina şi reverbă în turnurile albe de la Eyrie. — Ser Vardis e rănit, anunţă Ser Rodrik, cu vocea sa gravă. Lui Catelyn nu mai trebuia să i se spună asta; avea ochi să vadă şi singură, putea zări firişorul de sânge curgând de-a lungul antebraţului cavalerului, umezeala de la încheietura cotului. Fiecare dintre eschivele lui era mai lentă şi mai joasă decât precedenta. Ser Vardis se răsuci spre adversar, încercând să-şi folosească scutul ca să blocheze loviturile, însă Bronn dănţuia în jurul său, agil ca o pisică. Mercenarul părea să devină tot mai puternic. Loviturile lui lăsau acum urme. Tăieturi adânci şi stră­lucitoare luceau peste tot pe armura cavalerului, pe partea de sus a coapselor, pe viziera lui ascuţită, traversându-i platoşa de pe piept, una lungă se întindea în latul apărătorii de gât. Rondela cu luna şi şoimul de pe braţul drept al lui Ser Vardis era tăiată în două, atârnând numai de legătura ei. Îi puteau auzi respiraţia obosită, hârâind printre găurile vizierei. Orbi în trufia lor, lorzii şi cavalerii din Vale puteau vedea totuşi ce se petrecea jos, sub privirile lor, numai sora ei nu vedea nimic. — Ajunge, Ser Vardis! strigă Lady Lysa. Termină-l acum, copilul meu începe să se plictisească. Şi trebuie spus că Ser Vardis Egen ascultă cu adevărat porunca doamnei sale, până la ultima suflare. Într-o clipă se retrase pe jumătate ghemuit sub scutul său hăcuit, iar în clipa următoare şarjă. Atacul năvalnic îl prinse pe Bronn pe picior greşit. Ser Vardis îl lovi peste faţă cu muchia scutului. Bronn aproape, aproape că-şi pierdu echilibrul... se împletici îndărăt, se împiedică de un bolovan şi se prinse de femeia care plângea, pentru a rămâne în picioare. Aruncându-şi scutul, Ser Vardis se întinse spre el, ridicându-şi sabia cu ambele mâini. Braţul său drept era plin de sânge de la cot până la degete, dar lovitura lui disperată l-ar fi spintecat pe Bronn de la gât până la buric... dacă mercenarul ar fi rămas pe loc ca s-o încaseze. Însă Bronn se smuci înapoi. Frumoasa sabie gravată cu argint a lui Jon Arryn ricoşa din cotul de marmură al femeii plânse şi se frânse la o treime spre vârf. Bronn îşi repezi umărul în spatele statuii. Copia decolorată a Alys­sei Arryn se clătină şi căzu cu un zgomot puternic, iar Ser Vardis fu prins sub ea. Într-o clipă, Bronn se repezi asupra lui, înlăturând ce mai rămăsese din rondela spulberată, expunând punctul slab dintre braţ şi platoşa de la piept. Ser Vardis zăcea într-o parte, prins sub torsul spart al femeii plânse. Cate­lyn îl auzi pe cavaler gemând când mercenarul îşi ridică sabia cu ambele mâini şi o lăsă în jos cu toată greutatea lui, lovind sub braţ şi prin coaste. Ser Vardis se cutremură şi rămase nemişcat. Tăcerea se pogorî peste Eyrie. Bronn îşi smulse coiful descoperit şi-l lăsă să cadă în iarbă. Buza-i era spartă şi însângerată, acolo unde-l lovise scutul, iar părul său negru ca tăciunii era năclăit de transpiraţie. Scuipă un dinte spart. — S-a terminat, mamă? întrebă Lordul de Eyrie. Nu, ar fi vrut Catelyn să-i spună, este doar începutul. — Da, făcu Lysa mohorâtă, cu vocea la fel de rece şi de moartă cum era comandantul gărzii sale. — Pot acum să-l fac să zboare pe omuleţ? În partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister se ridică în picioare. — Nu pe acest omuleţ, spuse el. Acest omuleţ coboară acum cu coşul cu napi, mulţumesc foarte mult. — Crezi că..., începu Lysa. — Cred că măreaţa Casă Arryn îşi respectă cuvântul dat, spuse Pezevenghiul. La fel de Preţios precum Onoarea. — Mi-ai promis că-l faci să zboare, ţipă Lordul de Eyrie la mama sa, începând să tremure. Chipul lui Lady Lysa se aprinse de furie. — Zeii au găsit potrivit să-l proclame nevinovat, copilul meu. Nu avem de ales, trebuie să-l eliberăm. Ridică glasul. Gărzi, luaţi-i din faţa mea pe Lordul Lannister şi pe... creatura lui. Es­cortaţi-i la Poarta Însângerată şi lăsaţi-i liberi. Îngrijiţi-vă să le daţi cai şi provizii suficiente ca să ajungă la Trident şi asiguraţi-vă că toate bunurile şi armele le sunt înapoiate. Vor avea nevoie de ele pe drumul de munte. — Drumul de munte, zise Tyrion Lannister. Lysa îşi permise un mic zâmbet de satisfacţie. Era o altă condamnare la moarte, îşi dădu seama Catelyn. Tyrion Lannister ştia prea bine şi el. Totuşi, piticul făcu spre Lady Lysa o plecăciune batjocoritoare. — După cum porunciţi, doamna mea, spuse el. Cred că ştim drumul.