Teatru radiofonic

NATA (controlându-se): A, nu! Nimic! Gândurile… Asociaţii cât se poate de stranii! Mă întrebasem o clipă dacă ai fi în stare să cucereşti un bărbat.   JANA: Să cuceresc? Un bărbat?   NATA: Dar acum nu mai are importanţă. Radu nu se mai află în birou. A plecat.   JANA: Nu-i nimic, îl aştept.   NATA: Şi aş mai fi vrut să-ţi precizez că, de la o anumită vârstă, naivităţile – ca şi rochiţele prea scurte – devin puţin indecente.   JANA: Cred că cel mai bun lucru ar fi să nu-ţi răspund.   NATA (regretând): Dar m-ai înţeles greşit. (Exagerat de serviabilă.) Eu aş fi vrut dimpotrivă să te ajut: să te învăţ cum să te îmbraci, cum să te porţi, cum se cucereşte un bărbat…   JANA (sec): Contez pe bunul simţ.   NATA: Numai pe bunul simţ? Fără să ştii după ce criterii trebuie să alegi ciorapii cu dungă sau fără? Fără un ruj Revlon? Fără o pudră Coty? (Izbucnind într-un hohot de râs.) Dar am glumit, Mincule! Am vrut să te necăjesc. (Şi luându-şi un şal.) Restul scuzelor, când mă întorc de la gară. Am plecat! (Sărutând-o pe obraz.) Îmi închipui că Radu se poate întoarce din moment în moment, şi n-aş vrea să te intimideze prezenţa mea… (Râde, ca după o nouă glumă, şi dispare.)   MARIA: Nu trebuia să-i fi dat voie să te sărute, Jana! Trebuia s-o zgârii, s-o baţi, s-o loveşti!   JANA: Ce curios! Dumneata stai, te uiţi la oameni, de parcă ai voi să le spui de fiecare dată ceva… şi nu le spui nimic.   MARIA (ca pentru sine): Da, e adevărat! Atunci nu i-am spus nimic.   JANA (neauzind-o): Iar eu, dimpotrivă, eu simt nevoia să spun… aşa… tot ce gândesc şi ce simt, iar dacă am o bucurie – uitaţi-vă – mi se citeşte pe faţă!   MARIA (citind): Trebuie să fie o bucurie cu adevărat mare.   JANA (în joacă): Sigur… Sunt cineva!   MARIA: Poftim?!   JANA (cu importanţă): Creatoarea unei noi metode! Pentru sondă, vorbesc. În cazul intervenţiei. N-aţi înţeles?   MARIA: Mi se pare că nu.   JANA: Dar e o soluţie cât se poate de simplă. V-aş putea-o explica… Şi în cel mult 3-4 săptămâni, dacă vă explic metodic…   MARIA (cu părere de rău): Poimâine seara plec.   JANA: Dar e descoperirea mea! A fost tema lucrării mele de diplomă! Doi ani am lucrat! Colegii spuneau că am o idee fixă: intervenţii şi iar intervenţii. Numai şeful catedrei… (Şi pentru că îl aude pe Teiu apropiindu-se.) Ssst! (Se apropie de harta geologică prinsă pe unul dintre pereţi.) Îi fac o surpriză!   TEIU: Mincule!   JANA: Lucrez.   TEIU: Nu faci nimic.   JANA: Fac propuneri.   TEIU: Te ţii de prostii.   JANA: Tehnice…   TEIU: Mai bine ţi-ai aminti că eşti ditamai inginer! …   JANA (pentru că n-ajunge tocmai „acolo” sus, unde ar avea ea ceva de însemnat): Un scaun, te rog!   TEIU: …şi specialist în foraj! (Îi dă totuşi scaunul.)   JANA: În intervenţii! (S-a urcat pe un scaun şi-ncepe să tragă tot felul de linii pe desenul reprezentând, se pare, o secţiune printr-o coloană.)   TEIU: Şi linia aia, ce-i?   JANA: O idee…   TEIU: Prima oară o văd!   JANA: E o idee nouă.   TEIU: Şi acolo, în dreapta?   JANA: Oglindă de beton.   TEIU: La cât?   JANA: La 1300.   TEIU: Şi vrei să perforezi?   JANA: Se înţelege…   RADU (care a reintrat între timp şi a urmărit, se pare, tot schimbul de replici): În esenţă, rămâne însă tot o intervenţie! Mai rapidă, mai sigură poate, ideea e chiar interesantă, te felicit… (Schimbând tonul.) Dar la o coloană calculată pentru 100 de atmosfere, atunci când presiunea a trecut abia de 50, refuz să discut despre intervenţie.   JANA (nedreptăţită): Dar propunerea mea nu-i decât o propunere pentru un caz de forţă majoră! O soluţie de ultim moment! Nu înţeleg ce vă supără.   RADU: Totul! şi mai ales faptul că nu există om care să nu se simtă obligat să-mi propună soluţii, să-mi vină în ajutor…   TEIU (întrerupându-l): Mi se pare firesc. Presiunea a trecut de 50. Trebuie să fim pregătiţi.   RADU: „Pregătiţi!” Ei bine, chiar şi acest „pregătiţi” l-am auzit în urmă cu 10 minute de la Cristea; în urmă cu 5 de la Pândele, şi acum, aici” pentru a treia oară! Sunteţi formidabili! Cum de v-aţi putut aduna? Ce v-a adus?   TEIU: Eu credeam că nici pe dumneata nu te-a adus altceva.   RADU: Ba da! Altceva! M-au adus aceşti patru pereţi! (Şi pe neaşteptate, simplu, pe tonul unei mari confidenţe.) Interferenţa aceasta de planuri. (Indicând spre fereastră.) Unul, real – un peisaj în alb şi negru; un al doilea, teoretic (aprinde şi stinge o veioză care-şi împrăştie lumina pe rafturile de cărţi); şi în sfârşit, un al treilea (peretele cu harta geologică), peretele alb al prezumţiilor, al calculelor şi soluţiilor neaşteptate, al marilor descoperiri… (luând de pe perete o fundă), incluzând bineînţeles funda! (Măriei) Ţi-o aminteşti?   MARIA (surprinsă): Funda?   RADU: Cel mai inteligent lucru pe care l-a gândit fratele dumitale: „Decât să treci prin viaţă fără să laşi urme pe acest perete alb al marilor afirmări, mai bine pune-ţi ştreangul!” (Janei, colegial.) Şi am înlocuit ştreangul printr-o fundă, din considerente estetice. E funda coroanei de lauri pe care am primit-o într-a întâia de liceu.   TEIU: Ai uitat cel de-al patrulea perete.   RADU (spre sală, minimalizând): A, da! Această sală! In care se adună oamenii… Colectivitatea… Opinia publică! …   TEIU: A, nu! (Nuanţându-le la adevărata lor valoare.) Oamenii! Colectivitatea! Opinia publică!   RADU (ca pentru sine): Al patrulea…   TEIU: Al patrulea sau primul… (Din joc: „Cum vrei s-o iei”.) Cel care nu poate lipsi!   MARIA (depăşită de sens): De ce n-aţi făcut un perete despărţitor?   TEIU: Ca să nu ne despartă…   FLORICEL: Orele 22.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 57 de atmosfere!   MARIA (venind spre rampă, spre interpreta Janei, în timp ce, în scenă, pentru câteva clipe, biroul lui Radu intră în întuneric): 57?! Nu se poate! Să fi ajuns într-adevăr la 57? (Apoi, interpretei.) Şi Teiu – de parcă mi-ar fi auzit gândurile s-a mai întors o dată din drum.   TEIU (poate numai vocea lui Teiu): Să sperăm că peste o oră, când mă întorc de la sondă, va fi tot 57.   INTERPRETA: Radu nu i-a răspuns?   MARIA: Nu l-am mai auzit. Se apropiase de fereastra biroului şi repeta la nesfârşit – cine ştie cum şi-a amintit – un început de cin tec. (Un reflector ni-l descoperă pe Radu.) Eu încercam să fac puţină ordine în birou. (Într-adevăr, încearcă.) Şi se făcuse linişte, multă linişte, anume parcă pentru a ne auzi unul altuia gândurile.   INTERPRETA (intrând şi ea în birou): Şi Jana?   MARIA: A răsturnat mai întâi un vas de flori (îl şi răstoarnă), s-a uitat apoi în stânga, în dreapta, de parcă ar fi aşteptat să fie mustrată (se uită, aşteaptă), apoi s-a aşezat la birou şi a început să lucreze.   RADU (fără adresă): Vezi, mi se pare cumplit! Să fii specialist în foraj, să ai în faţa ta un buletin – 57 de atmosfere -, să ştiu că acolo, undeva, e în joc soarta a tot ceea ce ai făcut până azi, să nu poţi interveni cu nimic, să te obsedeze – stupid! – un început de cântec, să te amuze că în jur se mai face ordine. (Se apropie de Jana şi-i cercetează pentru o clipă hârtiile.) Numai dumneata mai ai tăria de a căuta noi soluţii, de a le susţine!   JANA: Cred că va trebui schimbată şi compoziţia noroiului. Va fi nevoie de un noroi mult mai dens.   RADU: Nu mai crezi în stabilizarea presiunii?   JANA: Ca să fiu sinceră… (Din priviri: „nu”.)   RADU (cercetând-o mai departe, preocupat): Acum îmi amintesc precis: stăteai în banca întâi, la margine! Şi-ţi venea mereu, nu ştiu de ce, să râzi. De ce râdeai?   INTERPRETA (smulgându-se parcă din faţa lui şi venind spre rampă, spre Maria Andone): Dar nu se poate, Maria Andone! Presiunea era în creştere! Eu sunt sigură că Radu nu mai putea vedea pe nimeni în jur…   MARIA: Şi tocmai atunci când ai fi crezut că nu mai e în stare să vadă pe nimeni în jur (convingând-o parcă să reintre în rol), pentru că păreai liniştită şi nu erai… (ca o sugestie) şi respirai agitată, pentru că mai erai îmbrăcată ca pentru festivitate şi festivitatea rămăsese în urmă… te-a văzut.   RADU: Câţi ani ai, Jana?   JANA: 23…   RADU: Şi-i cunoşti de mult pe Teiu, pe Cristea?   JANA: De când mă ştiu.   RADU: Ţi-a mai pus cineva, vreodată, întrebări din astea prosteşti?   JANA: Nu, niciodată. Şi nu sunt… prosteşti.   RADU: Ai încercat, însă, vreodată, o senzaţie de teamă şi nevoia asta absurdă de a vorbi şi de a auzi pe alţii vorbind?   JANA: Uneori, la erupţii…   RADU (surprins): Cum? Ai mai participat la erupţii?   JANA (grav): De zeci şi zeci de ori.   MARIA (în şoaptă, ca o indicaţie regizorală): Dar nu aşa, mai bine dispusă, râzând. Pentru că Jana nu participase de fapt la nici o erupţie. Era vorba doar de un simplu joc din anii copilăriei.   JANA (râzând): Casa noastră era undeva sus, pe un deal. Şi ne strângeam noi copiii – aveam pe atunci 7-8 ani – să ne jucăm de-a erupţia. De fiecare dată, unul dintre băieţi murea – pentru că aşa era jocul – şi eu trebuia să mă fac că plâng, pentru că eu eram mama sau fiica celui care a murit.7   RADU: Un joc ciudat…   JANA: Şi numai când am crescut, au început să mă ia şi pe mine în echipă, uneori chiar ca şefa echipei, şi trebuia să-l sărut – pentru că Pândele schimbase regula jocului – pe cel care salva sonda. Dar eu făceam ce făceam şi o salvam singură, şi nu-l mai sărutam pe niciunul!   NATA (care a auzit probabil ultima replică): Prea lent, Jana! Orice joc se încadrează în anumite reguli… Într-un anumit ritm! Trebuia să joci mai rapid! Nu te mai pot ajuta cu nimic. (Apoi, lui Radu, înmânându-i un plic.) Biletele pentru trenul de 0.40.   FLORICEL: Orele 23.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 62 de atmosfere.   TEIU (reintrând şi răspunzând parcă privirii lui Radu): S-a aranjat. S-a pregătit totul! Şi am vorbit şi cu Cristea. El cunoştea soluţia Janei mai de mult. Susţine că la noi se potriveşte mănuşă. Exact ce ne trebuie!   RADU (surprins): Exact ce ne trebuie… Interesant! Surprinzător chiar! (Un râs scurt, nervos.) La 37 de atmosfere ne urcam în tren să petrecem; la 41, eram în plină festivitate; La 47, plecam spre schelă; la 49, păreai ferm convins de stabilizarea presiunii; la 53, intenţionam doar să fim pregătiţi; la 57, mai discutam despre cel de-al patrulea perete… iar la 62, soluţia Janei este „exact ce ne trebuie”.   NATA (apropiindu-se de Radu): Înapoiază-mi biletele!   RADU: Ce vrei să faci?   NATA (luând biletele şi rupându-le unul câte unul): La 62 de atmosfere nu mai are sens să plecăm.   RADU: Dar mai înainte, în tren, aminteşte-ţi…   NATA: Nu trecuse de 40.   RADU: Şi excursiile, omorârea preventivă a sondei…?   NATA: Nu trecuse de 50.   RADU (privindu-i, rând pe rând, pe Nata şi Teiu): Parcă v-aţi fi schimbat rolurile!   NATA: A trecut de 60.   RADU: Şi v-aţi schimbat rolurile – ceea ce-i jignitor pentru mine – fără să vă fi întrebat nici o clipă de ce am refuzat mai înainte să plec, de ce n-am fost de acord cu omorârea sondei atunci, de ce nu sunt nici acum, de ce nu voi fi niciodată.   INTERPRETA (ca pentru sine): Niciodată? Dar nu se poate… E absurd!   RADU (fără s-o fi putut auzi şi deci în continuarea propriei sale replici): Şi ca să nu vi se pară absurd: omorârea sondei ar însemna pentru mine compromiterea a tot ceea ce am făcut până azi, infirmarea unui întreg sistem de foraj în care, ani la rând, am crezut şi continuu să cred! Şi-i munca mea! Sunt gândurile mele!   INTERPRETA (de data aceasta, lui Teiu): Dar tot nu înţeleg… De ce această izbucnire? De ce atâtea justificări?   TEIU: Presiunea era în continuă creştere. şansele de stabilizare scădeau, datele problemei deveniseră altele şi – ceea ce e din nou esenţial pentru înţelegerea momentului – poziţiile noastre începeau să se deosebească.   INTERPRETA: Trebuia să-l previi.   TEIU: L-am prevenit. (Şi întorcându-se spre Radu.) Nu-ţi cere nimeni să intervii la 60 de atmosfere. Ar fi o prostie. Sunt de acord. Dar dacă îţi propui să refuzi ideea intervenţiei, în general, oricare ar fi presiunea, ne despărţim. Pornim în direcţii opuse.   RADU: Fără aprobarea mea nu va interveni nimeni.   TEIU: Iar odată cu apariţia primului simptom eruptiv, cu sau fără această aprobare…   RADU: Cu sau fără?   TEIU: Şi prin aceasta… cu sau fără Radu Andone, noi tot vom interveni.   RADU: Interesant! Şi oarecum explicabil: ţi-e teamă! Pentru că, orice s-ar spune, o intervenţie de ultim moment la o presiune foarte ridicată ar fi legată de un anumit risc. Mai ales pentru şeful echipei de intervenţie! (Apoi, mai mult decât ironic.) Şi cine ar putea să-l acuze pe comunistul Petre Teiu – şeful echipei – c-a încercat să evite un anumit risc?   MARIA: Radule, ce se întâmplă cu tine?   RADU: Nimic. Constat doar că tuturor ne e teamă. Dumitale (s-a oprit în faţa Măriei), pentru că, orice s-ar spune, îţi rămân fiu (Maria Andone se retrage spre Teiu); Natei, pentru că mă iubeşte (s-a apropiat de Nata) şi mai ales m-ar iubi dacă aş fi mai puţin penibil, ridicol (Nata părăseşte biroul); Janei, pentru că înţelege ce înseamnă toată această navigaţie spre adâncuri şi-i conştientă, poate, de risc; iar mie – pentru că şi mie mi-e teamă: de ratare, de compromitere, de toate aceste straturi de mamă, de argilă, de brecie!   MARIA (lui Teiu, în şoaptă): Ce înseamnă brecie?   TEIU: O întrepătrundere diabolică de roci, care ne-a rupt mai întâi forezele, ne-a distrus nervii, iar acum într-o ultimă zvârcolire…

MARIA (ca pentru sine): Brecia…   TEIU (luând funda de pe perete şi desfăcând-o): O brută!   RADU: Bruta la care te referi avea un admirabil principiu.   TEIU: Îmi închipui… „Admirabil!”   RADU: „Cine-i născut pentru locul întâi nu-l poate accepta pe al doilea!”   TEIU: O brută roasă de ambiţie.   RADU: Un om care, la marile manevre din ‘39, a avut curajul să piloteze un avion care nu fusese nici măcar încercat. La 3000 de metri deasupra Ozanei!   MARIA: Şi a căzut…   TEIU (ironic): Dacă nu cădea, ocupa locul întâi…   RADU: Ca de obicei! Morală!   TEIU: Nu, morala abia urmează: n-ai niciodată dreptul, de dragul locului întâi, să rişti vieţile celor din jur!   FLORICEL: Orele 23.30! …   INTERPRETA (întrerupând scena): O clipă, vă rog! (Lui Teiu) La orele 23.30 l-aţi prevenit deci din nou că el, personal, „de dragul locului întâi”, continuă să rişte vieţile celor din jur…   TEIU (neînţelegând încă): Trebuia să-l previn… Era o datorie!   INTERPRETA: Şi tot la 23.30 eraţi hotărât – şi Radu ştia acest lucru – ca la apariţia primului simptom eruptiv, cu sau fără aprobarea lui, să începeţi intervenţia. Ei, bine…   TEIU: Înţeleg. Dacă n-a fost cumva o greşeală de tactică? Şi dacă nu cumva, l-am eliberat de răspundere?   INTERPRETA (ca o scuză): Pentru nespecialişti…   TEIU: Chiar şi pentru nespecialişti: intervenind abia în ultima clipă, In momentul primului simptom eruptiv, îţi rămâne totdeauna un anumit risc, un procent de neprevăzut. Iar pentru a interveni pe parcurs, deci înaintea acestui prim simptom eruptiv, fiind vorba de un foraj experimental, aveam nevoie de aprobarea lui Radu Andone.   INTERPRETA: Şi el ştia acest lucru?   FLORICEL (reluând): Orele 23.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 67 de atmosfere!   RADU: 67… sau 77… sau 87!   TEIU (interpretei): Ştia… (Apoi, lui Radu) Sperăm totuşi că vei înţelege acest lucru înainte de 87!   RADU: Voi înţelege sau nu… Dacă nu există puncte noi de vedere, m-ar bucura să întrerupem discuţia. (Îi urmăreşte cu privirea pe cei care părăsesc biroul, apoi se întoarce spre Jana, surprins parcă de îndrăzneala de a fi rămas.) Dumneata?   JANA: Aşteptam să fiu întrebată.   RADU: Tot în legătură cu sonda?   JANA: Nu. O consultaţie.   RADU: Nu s-ar putea amâna?   JANA: Ar fi păcat.   RADU: E o problemă complexă?   JANA: Despre un om complex… Mi-a fost şi profesor…   RADU (iritat): Şi aflându-te în biroul lui, nu te-ar putea da afară?   JANA: Mi-e teamă că-i în stare.   RADU (îmbunat): Ţi-e antipatic?   JANA: Cunosc oameni care ar susţine contrariul.   RADU: Trebuia să-i dezminţi, să protestezi…   JANA: N-ar fi ajutat. S-a creat în ultima vreme această Impresie – care n-a fost suficient combătută – că toate fetele de vârsta mea se îndrăgostesc ca la comandă de inginerii de vârsta lui.   RADU: Dumneata însă, nu mă îndoiesc, n-ai „suferit” de această impresie.   JANA: Ca să fiu sinceră… Nu.   RADU: Şi faţă de nimeni.   JANA: De nimeni. Dar Pandele, vedeţi, e de părere că n-ar fi exclus să mă induc singură într-o gravă eroare. Adică, spune el, să „sufăr” (ca şi cum ar fi spus să „iubesc”), că doar nu-s de piatră, dar neavând criterii de comparaţie – pentru că aş „suferi” de fapt prima oară -, nici să nu ştiu cât de mult sunt în stare să „sufăr”.   RADU: Adică, n-ar fi cu totul exclus…   JANA: N-ar fi… Dar fără ştirea mea. (Se aude sunând telefonul.)   RADU: E curios că, în momente de mare încordare, oamenii ajung să-şi spună lucruri la care s-ar fi aşteptat cel mai puţin. (Apoi, ridicând receptorul.) Da, Andone… I-am explicat mai înainte lui Teiu… Cum? Nu va rezista până la 100? Vreau argumente! Da, scrise! Şi nici scrise! Nu admit nici o intervenţie! (Revenind spre Jana.) Oamenii aceştia nu vor să înţeleagă că nu-mi pot semna singur înfrângerea, capitularea!   JANA: Şi dacă nesemnând se întâmplă o nenorocire? Dacă se pierde zăcământul? Dacă ar muri un om?   RADU (încercând să evite): Îmi închipui că omul pentru care ai putea „suferi” ar interveni imediat…   JANA: Tocmai în această problemă voiam să vă consult. (Cu sentimentul grav al unei declaraţii de dragoste.) Ce-ar trebui să fac dacă acest om ar refuza să intervină?   RADU (necontrolându-se): Am dreptul să amân până la 100 de atmosfere. Limita legală…   JANA (continuând): Nu mai e nici ea sigură. Nu mai e legală! Abia vi s-a comunicat. Şi nu-i vorba de legi.   RADU (persiflant): Ştiu… De încrederea celor din jur… De responsabilitate… De o mie de alte lucruri…   JANA (mult mai simplu): Da, va trebui să ne întâlneşti, să ne spui „bună ziua”, să ne întrebi „Ce mai faci, Mincule?”, „Ce mai faci, Teiule?” De o mie de alte lucruri!   FLORICEL: Orele 24.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 71 de atmosfere.   JANA (lui Radu): Apoi vor fi 72… 73…   RADU: Ştiu să număr şi singur.   JANA: Am rămas la 73.   RADU: Încearcă mai bine să te transpui în situaţia mea!   JANA: Am încercat.   RADU: Uitând însă că eşti Jana Mincu.   JANA: Încercând să uit…   RADU: Şi închizând ochii! Spunându-ţi că în jur nu e nimeni!   JANA (închizând ochii şi repetând): „În jur nu e nimeni”…   RADU: Şi că presiunea n-a ajuns decât la 71; că ţi-au rămas 20 de şanse din 100: aproape o treime! Şi că tu nu poţi renunţa! De ce-ai deschis ochii?   JANA: Pentru că v-am auzit vocea… şi vocile altora…   RADU: Dar e vorba de căutările tale, de creaţia ta! Şi crezi în ele! Nu poţi admite eşecuri! Şi eşti convinsă că presiunea se va stabiliza… Eşti liniştită!   JANA: Vă tremură vocea…   VOCEA LUI FLORICEL (ca de foarte departe): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie…   JANA: Şi şansele scad. Au mai rămas 28! 27! Şi cei din jur vă întreabă…   RADU: Trebuia să uiţi că eşti Jana Mincu.   JANA: Dar n-am putut uita că există o Jana, un Teiu, un Cristea…   RADU: E condiţia realizării tale!   JANA: Dar realizarea aceasta are valoare doar prin ei, pentru ei! Şi nu te poţi realiza în afara lor, împotriva lor! (Pe ultimele cuvinte a intrat Cristea.)   CRISTEA (înmânându-i lui Radu o hârtie): Raportul! Argumentele!   RADU (refuzându-l): Tocmai îi explicam tovarăşei Jana că nu voi mai citi astăzi nici un raport.   CRISTEA: În locul dumitale, mai că aş face o excepţie.   RADU: Îmi place să cred că glumeşti. (Apoi, Natei şi lui Horia, care au apărut în pragul uşii.) Vă rog, intraţi. Tovarăşul Cristea a ales cel mai potrivit moment pentru glume.   CRISTEA: Când presiunea trece de 70, nu prea mi se întâmplă.   HORIA (bătăios): Coloana-i calculată pentru 100!   NATA (în şoaptă): Nu te-amesteca, Horia! Jocul acesta nu mai e pentru tine!   CRISTEA: Iar eu arătam în raport, negru pe alb, de ce coloana ar putea să cedeze în jurul lui 90-95.   FLORICEL: Orele 0,30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 74 de atmosfere! (În timp ce muzica accentuează tensiunea momentului un reflector ne-o va descoperi pentru câteva clipe pe interpreta Janei, chiar lângă pian, în apropierea Măriei Andone.)   INTERPRETA: Dar nu mai înţeleg! Nu se poate! Parcă abia au fost 71 de atmosfere. Când s-a adus noul buletin? Să fi trecut de atunci o jumătate de oră?   MARIA: Nu ştiu. Nu mai puteam urmări. Se adunaseră acolo şi Cristea, şi Nata, şi Horia, într-un târziu şi Pândele, biroul devenise parcă mai mic, mai neîncăpător, şi mă copleşise senzaţia că se strânge mereu în jurul meu… Iar mie îmi rămânea să alerg de la unii la alţii, încercând să-i urmăresc, să-i înţeleg, să găsesc un drum, o ieşire! (Un reflector ni-i descoperă, într-un colţ al biroului, pe Nata şi Horia; se aude un fluierat prelung de tren.)   HORIA: Trenul de 0,40! Am impresia că n-ai să-l mai prinzi!   NATA: Nu te-ai trezit cu totul, Valhoria.   HORIA: Şi mai spuneai că aşa şi pe dincolo, iubire, metode moderne…   NATA: E un proces prea complicat pentru tine, Valhoria! Şi când spun proces…   HORIA: Mă gândesc la sancţiuni!   NATA: Nu fi meschin. Trăieşti în plină dramă.   HORIA: Dramele trec, sancţiunile rămân.   NATA: Presiunea a trecut de 74! Trezeşte-te!   HORIA: Din moment în moment se va interveni. Sunt cât se poate de treaz.   NATA: Fără aprobarea lui Radu Andone?   HORIA: Cine ştie? Ar putea uita să i-o ceară.   NATA: Cu atât mai bine, Valhoria…   HORIA (ca pentru sine): Să te ferească Dumnezeu să te iubească femeile.   NATA: Radu nu va putea uita niciodată că i-a fost călcată în picioare marea lui şansă de afirmare.   HORIA: Se va resemna. S-au resemnat şi alţii.   NATA: Un resemnat e capabil de ură, de resentimente. Trebuia să închini, Valhoria, şi pentru resemnaţi. (Un reflector ni-i descoperă, în alt colţ, pe Jana şi Pândele.)   JANA: Când ai sosit, Pândele? Nici nu te-am văzut…   PANDELE: „Foaie verde trei lalele, unde-i chef, hop şi Pandele!”   JANA: Şi-aş putea să jur c-ai trecut pe la sondă.   PANDELE: De dragul lui Cristea. Neînsurat, săracu’. Fără copii. Suflet de om şi dânsu’ vorba nevesti-mi.   JANA: Nici nu eşti însurat, Pândele, de ce minţi?   PANDELE: Pun răul în faţă!   JANA: Şi abia dac-ai fi fost, s-ar fi zbuciumat săraca, ar fi plâns, te-ar fi oprit, poate…   PANDELE: „Plâng o ţară, iarăşi rid/ pleacă, zic, să nu te văd…” Nu se poate conta pe femei… Nu-s serioase!   RADU (care tocmai s-a apropiat): Tovarăşul Pandele! Tocmai mă miram că nu eşti aici. Că n-ai început şi dumneata să-mi vorbeşti de presiuni, coloană, intervenţii!   PANDELE: Păi. ce să mai încep, tovarăşe inginer? Că eu mi-am dus şi baritul, am pregătit şi pompele, un ordin să mai fie, şi gata!   FLORICEL: Orele 1.00. Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 76 de atmosfere!   RADU: Ei bine, tocmai acest ordin nu-l vei primi. Nu voi da acest ordin. Presiunea se mai poate stabiliza. Şi-atâta timp cât se mai poate stabiliza, refuz să intervin. înţelegi? Refuz!   INTERPRETA (Manei Andone): Şi Pandele nu i-a răspuns?   MARIA: Nu i-a răspuns nimeni. De ce să-i fi răspuns? Din toate aceste izbucniri şi din toată această zgomotoasă siguranţă am înţeles cu toţii că nici el nu mai credea în stabilizarea presiunii. (Un reflector îi descoperă pe Radu şi Nata.)   RADU: Din nou penibil, ridicol?   NATA: Din nou. Cred că e o trăsătură de caracter.   RADU (încercând o justificare): Era totuşi normal… simţeam nevoia să strig!   NATA: Dar ai strigat prea tare. Ca atunci când ţi-e teamă, când ceri ajutor.   RADU: Şi totuşi, în jurul lui 100… Există legi, obligaţii morale!   NATA: Pentru tine tot ar fi inutil. Nu ţi se va ierta niciodată c-ai amânat până în ultima clipă.   RADU: Şi-atunci, ce vrei? Să nu mai aştept? Să intervin?   NATA: Să înţelegi că, jucând totul pe o carte, e stupid să-ţi opreşti 30 de bani de tramvai…   RADU: Ultimul buletin indica 76.   NATA: …Să uităm pentru o clipă de sonde, de presiuni, de foraj…   RADU: Dar e absurd!   NATA: …şi să plecăm într-o minunată excursie.   RADU (cucerit, totuşi): Tu eşti nebună, Nata!   NATA: Să nu putem fi acuzaţi că am ratat, cine ştie, ultima noastră noapte, ultima clipă de dragoste…   RADU: Uneori mă întreb dacă m-ai iubit vreodată.   NATA: Şi eu m-am întrebat în privinţa ta. Şi n-am aflat. Poate te-am intrigat doar. Ca un parfum ciudat, ca un surâs ciudat, ca o femeie ciudată. Ce te surprinde?   RADU (repetând oarecum o scenă anterioară): Nimic. Sau poate felul tău de a gândi.   NATA: Nu te minţi. Gândim la fel: ne punem aceleaşi întrebări, găsim aceleaşi răspunsuri. Sunt un fel de oglindă care, fidelă, te reflect.   RADU (privindu-se în această „oglindă”): Arăt prost?   NATA: Nu. Răvăşit doar. Ca la capătul unei nopţi refuzate.   RADU: Nopţile care n-au existat.   NATA: Nopţile care vor veni. Excursiile de la capătul fiecărei zile.   RADU: Ai o obsesie.   NATA: Nerespectarea traseului, fuga din obişnuit şi saltul mortal.   FLORICEL: Orele 1,30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 78 de atmosfere!   RADU: 78… (Apoi, Natei) Uneori, mă întreb de ce nu m-ai părăsit până azi!   NATA: Jumătatea frivolă din mine şi-ar fi dorit, fireşte, o viaţă uşoară, un amant, doi amanţi, o maşină… Cealaltă însă, un bărbat în care să creadă. (Căutându-i privirea.) Şi am crezut!   RADU: În mine?   NATA: În cel oare ai fi putut deveni.   RADU: Şi nu voi deveni?   NATA: Ai început să te îndoieşti de tine însuţi! Nu mai vrei cum voiai altădată! Şi cine nu vrea, cum n-a vrut nimeni până la el, nu devine!   RADU: Nu-nţeleg unde vrei să ajungi.   NATA: Să perseverezi, vreau! Să ai curaj, vreau! Să-ţi aminteşti de acel miraculos „eu pot, eu vreau, eu trebuie!” Şi-n orice condiţii: Împotriva oricui şi a orice! (Un reflector îi luminează pe Teiu şi Jana.)   TEIU: Nu prea arăţi veselă, Mincule!   JANA (ca pe o descoperire): Se schimbă oamenii greu…   TEIU: Ne înşelăm, uneori, crezând că se schimbă uşor.   JANA: Poate ar fi trebuit totuşi să intervenim.   TEIU: Vorbeşti prostii, Mincule! Petrolul contează!   JANA (neînţelegând): De asta şi spuneam…   TEIU: Petrolul din oameni!   JANA: Îţi place să glumeşti…   TEIU: Îmi pare rău! In fiecare om sunt vreo 2-3 picături!   JANA: Chiar şi în Radu Andone?   TEIU: Se înţelege! Şi în el! Suntem o ţară foarte bogată!   JANA: Şi ca să ajungem la cele 2-3 picături…   TEIU: Tocmai asta-i! Trebuie să forăm! Să forăm zi şi noapte i Şi naiba ştie ce te-or mai fi învăţat şi pe tine la facultate… că la zăcăminte. stai rău de tot, Mincule! (În colţul opus se continuă discuţia dintre Radu şi Nata.)   RADU: Şi dacă în ultima clipă voi hotărî să intervin?   NATA: Vei pierde nopţile albe şi excursiile…   RADU: Dar tu, Nata, înţelege!   NATA: şi va trebui să-ţi găseşti un alt „tu”, mai modest, mai înţelegător, mai comod.   RADU (înţelegând): Ca de obicei, deci: „nu”.   NATA: O singură şansă…   RADU: O şansă?   NATA: S-ar putea, cine ştie, ca dintr-un banal compromis, dintr-un calcul meschin…   FLORICEL: Orele 2.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie…   NATA (luându-i buletinul din mină şi întrerupând-o): S-ar putea, spuneam, să încerc să mă obişnuiesc cu ideea acelui „da”, puţin blazat, puţin frigid, pe care-l arunci unui bărbat oarecare. (Continuând citirea buletinului.) 78 de atmosfere. Eşti rugat să treci pe la sondă. (După ce Radu părăseşte scena, Măriei Andone, care s-a apropiat de ea.) Am impresia că am început să te intrig.   MARIA: Ultima voastră discuţie a lămurit totul.   NATA: E un reproş?   MARIA: Nu, dar nu mi-au plăcut niciodată şantajele.   NATA: Crezi că trebuia să-i ascund că-l iubesc?   MARIA: Nu te minţi! Te iubeşti doar pe tine. Şi ai vorbit mult prea mult despre acel „tu”, singurul oare l-ar putea înţelege, pare i-ar voi binele… ca să te mai pot crede şi eu. NATA: Mă aşteptam la o învinuire mai gravă.   MARIA (făcându-i pe plac): Există şi un altfel de „tu”.   NATA (ironică): Sentimentală, naivă, romantică, în stare să descopere noi sisteme de intervenţie…   MARIA: Şi care te alarmează, te sperie, tocmai pentru că simţi că-l iubeşte şi ea. Şi-i un alt fel de a iubi.   NATA: Mai bine ţi-ai aminti că eu i-am insuflat lui Radu dorinţa de a se realiza. Eu am continuat opera fratelui dumitale.   MARIA: S-ar fi realizat oricum.

NATA: Dar nu oricum, ci prin el însuşi.   MARIA: Nu-i meritul tău!   NATA: De la mine a învăţat acel „eu pot, eu vreau, eu trebuie!” şi, în afara ambiţiei mele, tot acest „eu” n-ar fi existat niciodată!   MARIA: Şi de ce ai făcut-o? Din altruism?   NATA: Nuuu… (Ironică şi, fără voia ei, sinceră.) Pentru că sunt egoistă, pentru că îmi vreau realizate micile mele vanităţi şi, în general, toată filosofia mea încape în trei cuvinte: „e dreptul meu” sau, şi mai simplu, „mi se cuvine”. Aici voiai să ajungi?   MARIA: Încep să înţeleg de ce ai fi vrut ca Radu să plece încă în noaptea asta, cu primul tren, şi de ce toată discuţia aceea ciudată cu Teiu…   NATA: Ar fi putut să-l oprească.   MARIA: Probabil că asta şi urmăreai. Încercând să-l oprească, l-ar fi provocat, i-ar fi rănit orgoliul… şi poate, abia atunci ar fi plecat!   NATA: Aş putea să-ţi amintesc că la 60 de atmosfere am rupt eu însămi biletele. La asta ce-mi răspunzi? (Pentru că o vede pe Jana apropiindu-se.) Sau poate îmi răspunzi dumneata? De ce le-am rupt?   JANA: Ţi-ai dat probabil seama c-ai făcut o greşeală. Acest om e îndrăgostit de foraj. Şi sonda aceasta înseamnă, pentru el. ani de muncă, de căutări…   NATA: Uneori pari mai puţin naivă.   JANA: Şi-ai mai înţeles că acesta ţi-e singurul drum: să-l împingi spre risc, să se opună intervenţiei…   NATA (imprudent): … şi lui Teiu, lui Cristea, tuturor! Pentru că e dreptul lui! Condiţia realizării sale! (Regretând.) Presiunea se mai poate stabiliza.   JANA: Nu, nici dumneata nu mai crezi.   NATA: Atunci, cum? Îţi închipui că vreau să-l fac răspunzător de o eventuală erupţie?   JANA: Nu, pe erupţie n-ai contat niciodată. Ştiai foarte bine că la o anumită presiune noi tot vom interveni. Dar îndemnându-l să nu accepte intervenţia, îţi rămânea speranţa că, la un moment dat, trecând peste hotărârea lui, îl vom rupe de noi, îl vom pierde, îl vom urca în tren.   NATA: N-ai decât să te duci să-i informezi pe Teiu, pe Cristea!   JANA: Ei te cunosc mai de mult şi mai bine…   NATA: Şi chiar dacă ar fi aşa! Chiar dacă ar fi fost un calcul… a fost un calcul exact! Radu nu va interveni!   FLORICEL: Orele 2.15! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 81 de atmosfere! (În partea opusă a scenei, eventual în biroul lui Teiu, un reflector surprinde discuţia dintre Teiu şi Cristea.)   CRISTEA: Cam amâni, Teiule! Nu-mi place că amâni!   TEIU: şi ce-ai vrea? Să trec „peste” Andone?   CRISTEA: La nevoie, şi „peste”.   TEIU: O să-şi închipuie că am făcut-o pentru liniştea mea. Pentru că o intervenţie la 80-85 ar fi mai puţin periculoasă decât în ultima clipă? Şi, în sfârşit, pentru că echipa e condusă de un fricos… De Teiu!   CRISTEA: Şi dacă ar conduce-o altcineva?   TEIU: „Dacă” nu schimbă nimic! Fără „dacă”!   CRISTEA: La 85, echipa ar fi fost altă dată „acolo”.   TEIU: Va fi şi azi. Nici o grijă!   CRISTEA: Şi la 2.15, ai auzit, ajunsese la 81…   TEIU: Ajunsese! Da! Ştiu! Şi a continuat să crească! Ştiu şi asta! Dar avem datoria să mai încercăm, să-i mai vorbim.   CRISTEA: Dac-ar fi condus-o altcineva, te-ai fi aprins mai puţin…   TEIU: Asta nu-i un motiv…   CRISTEA: Şi i-ai fi vorbit mai uşor… Mai limpede!   TEIU: Ce vrei să spui?   CRISTEA: Ce-ai auzit! Româneşte: s-o conducă altcineva!   TEIU: Dar n-a fost intervenţie la care să nu fi fost „acolo”…   CRISTEA: Ai fi mai nimerit, de data asta, „aici”.   TEIU: Eu răspund de intervenţie! Eu hotărăsc!   CRISTEA: Asta ar fi al doilea motiv: dac-ar conduce-o altul, ai răspunde mai mult… Ai trece mai curând „peste”… Ai hotărî mai uşor!   TEIU: Şi cine s-o conducă?   JANA (care s-a apropiat între timp): Nu-i o problemă, cine! Cristea are dreptate!   CRISTEA: Tu nu te amesteca, Mincule!   JANA: E dreptul meu să mă amestec! E metoda mea şi nimeni n-o cunoaşte ca mine!   CRISTEA: Asta-i altă problemă…   JANA: E aceeaşi, nea Cristea!   CRISTEA: Dar e mai grea. Să răspundă mai marii!   JANA: Dar dacă dumneata ai fi cel mai mare – şi ai fi director, ministru – şi eu ţi-aş telefona că la noi situaţia e aşa şi aşa… ce-ar hotărî ministrul?   CRISTEA (neacomodându-se dintr-o dată cu noua calitate): Ar întreba mai întâi: care e părerea lui Teiu? Că nu se poate, trebuie să aibă şi el o părere!   JANA: Teiu n-o să accepte, tovarăşe ministru. Sunt fiica lui. Nu-l întrebaţi pe Teiu.   CRISTEA: Atunci, să-ntrebăm pe altul. Cine mai e pe-acolo?   JANA: Ar fi tovarăşul Cristea, comunist, om în vârstă.   CRISTEA (flatat): Atunci, vorbiţi cu Cristea! Să vă judece el.   JANA: Dar e o problemă specială, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Cum adică… specială?   JANA: Pentru prima oară în petrol, o fată vă cere permisiunea să conducă echipa de intervenţie.   CRISTEA: E vorba chiar de tine?   JANA: De mine.   CRISTEA: De când te ştiu, Mincule, ai făcut greutăţi ministerului!   JANA: Dar sunt inginer, tovarăşe ministru! Şi intervenţia se face după un sistem al meu. după o metodă proprie.   CRISTEA (prins între Jana şi Teiu): Tu ce zici, Teiule?   TEIU: Nu zic nimic.   JANA (ministrului): E dreptul meu!   CRISTEA (mai departe, lui Teiu): Zice că-i dreptul ei!   JANA: Şi ar fi o nedreptate…   CRISTEA: Auzi, zice că e o nedreptate. Ce să-i răspund, Teiule? (Şi pentru că Teiu ridică din umeri, traducând.) Zice să-ţi răspund c-au mai rămas câteva… (Apoi, din nou lui Teiu, cu toată autoritatea ministrului.) Dar trebuie lichidate şi ele, Teiule! Asta nu-i un răspuns! (Şi-apoi, decisiv.) Notează! Ordin de zi: azi, 11 iunie, pentru prima oară în istoria petrolului…   TEIU (ultim protest): Tovarăşe ministru, gândiţi-vă…   CRISTEA: Dacă tovarăşul Cristea acceptă să lucreze sub conducerea ei, se aprobă! Semnat, ministru – Cristea. (Şi pentru că s-a apropiat şi Pandele.) A doua semnătură, adjunctul meu, Pandele!   TEIU: S-a înţeles, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Şi spuneţi-i lui Cristea să plece îndată la sondă! Pandele să-l urmeze! (Apoi Janei) Şi nici şefa echipei să nu mai piardă vreme!   PANDELE (ca la o presimţire): Tovarăşe Cristea! Ne descurcăm singuri! Poate că n-ar fi nevoie…   CRISTEA: E dreptul ei. Pandele! Ea a găsit soluţia!   PANDELE: Dar o fată, acolo, e pentru prima oară…   CRISTEA: Fiecare lucru s-a întâmplat cândva prima oară.   PÂNDELE (lui Teiu): Măcar azi să mai fi fost dumneata. O singură dată. O zi.   TEIU: A zis ministrul că-s cam bătrân. Pandele…   PANDELE: Şi nu vei mai fi niciodată „acolo”?   TEIU: …şi c-ar fi nevoie de cineva şi „aici”… De cineva care a mai fost de multe ori „acolo”.   PANDELE: N-o opreşti?   TEIU: Dacă-mi dai voie să-i spun că tu mi-ai cerut-o… şi c-am oprit-o în numele tău… (Şi pentru că Pândele nu acceptă.) Hai, du-te… (Şi ca o încurajare.) „Ce s-ar face fetele…” (În timp ce Pândele şi Cristea dispar, un reflector ni-i readuce pentru câteva clipe pe Radu, revenind de la sondă, şi Nata.)   RADU: Îi văd, îi aud vorbind, şi nu pot înţelege de ce numai eu sunt neliniştit.   NATA: Toţi sunt… Nu toţi arată!   RADU: Şi dacă în realitate sunt siguri de ei şi nu se tem de nimeni şi nimic?   NATA: Ar fi puţin naiv… În cazul unei eventuale erupţii, responsabilitatea şi riscul rămân în primul rând ale lor!   RADU: La asta nu m-am gândit. Şi poate n-ar fi trebuit să mi-o spui… Nu trebuia s-o ştiu! (În colţul opus, continuă discuţia dintre Jana fi Teiu.)   TEIU (Janei, pregătită să plece): Nu pleca! Mai rămâi…   JANA: Când te rugam şi eu în urmă cu ani, nici nu voiai să auzi. Şi te răsteai la mine (imitându-l, probabil): „Noaptea asta, Mincule, mai am puţină treabă!”   TEIU: Şi, vezi să fii atentă!   JANA (cu înţelegere): S-au inversat rolurile…   TEIU: Şi când ai să ajungi la baraca de intervenţie, să suni de trei ori… Să ştiu c-ai ajuns.   JANA: Am să sun.   TEIU: Şi să-ţi aminteşti că odată, înaintea unei intervenţii, mi-ai scris aşa, o lozincă: „Eroismul înseamnă dăruirea vieţii pe parcursul unei întregi vieţi…”   JANA: Şi dumneata mi-ai spus, la plecare, că uneori oamenii îşi pot trăi viaţa într-o singură clipă.   TEIU: Asta a fost aşa… ca să râdem.   JANA: Şi din prag te-ai mai întors o dată.   TEIU: Asta a fost atunci, când ai plâns.   JANA: Şi m-ai tras de urechi (imitându-l): „De ce eşti copil, Jana Mincu? Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …”   FLORICEL: Orele 2.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 85 de atmosfere! (Jana va dispărea odată cu Floricel, nu mai înainte de a-l privi lung pe Radu, care s-a apropiat de Teiu.)   RADU: Presiunea a trecut şi de 85.   TEIU (simţindu-i agitaţia): Da, s-ar părea că a trecut!   RADU: Pentru dumneata, poate şi pentru alţii, amânarea intervenţiei ar fi legată de un risc.   TEIU: Şi-atunci? Ce-ai hotărât?   RADU: S-ar cuveni poate să renunţ la dreptul de a hotărî.   TEIU: Nu. Nici asta n-ai fi în stare. Nu eşti omu’ să renunţi! Şi nu e un simplu drept! Răspunzi pentru sondă!   RADU: Şi totuşi, nu mă pot hotărî! Taie-mă, spânzură-mă, dă-mă în judecată, intentează-mi proces!   TEIU: Nu un proces… Sau, nu unul obişnuit! Pentru că, de data asta, rechizitoriul va anticipa crima!   RADU: Dar e absurd. Acest Radu Andone, pe care dumneata vrei să-l judeci, a aplicat primul un nou sistem de foraj* a străbătut nesfârşite straturi de mame şi argile, a învins brecia…   TEIU: Nu, n-am învins-o cu totul.   RADU: Şi a avut doar neşansa ca. în ultimul moment, în mult aşteptata zi a primului său mare succes şi a festivităţii, să constate apariţia unor presiuni interioare!   TEIU: De aici şi începe rechizitoriul: s-a ajuns la 85 de atmosfere, şi asta la o coloană la care se ştie absolut precis că va ceda înainte de 100.   RADU: Dar presiunea se mai poate stabiliza. Chiar şi acum, în această clipă. S-ar putea să fie un fenomen limitat. Să intrăm în extracţie normală!   TEIU: E la fel de posibil şi contrariul: să crească!   RADU: Şi atunci?   TEIU: Eşti dator să alegi între cele două variante.   RADU: Ştiu: omorârea deliberată a sondei…   TEIU: Dar, omorârea înseamnă în acelaşi timp şi evitarea erupţiei, evitarea neprevăzutului.   RADU: Pentru mine echivalează ou o înfrângere: sistemul de foraj al lui Radu Andone s-ar dovedi prin aceasta falimentar! Ideile mele – se va spune – n-au dus la nimic! Înfrângere! Eşec!   TEIU: Un eşec temporar. După sistemul Janei. în două săptămâni intrăm în normal. Totul va fi în ordine.   RADU: Eu însă vreau să-mi joc cartea până în ultima clipă!   MARIA: Dar gândeşte-te, Radule!   RADU (Măriei): M-am gândit. Şi mă gândesc de mult. De pe vremea când mă invitai la serbările de sfârşit de an – tu ştii că n-am lipsit niciodată – şi aşteptam ca profesoara de muzică Maria Andone să treacă la pian, şi mă gândeam, ascultându-te, cât de mult te-a mistuit şi pe tine cândva, o pasiune, dacă ani la rând, în numele ei, ai continuat să-ţi rupi din orele de somn ore de repetiţii şi să transformi – în vis cel puţin – micile voastre festivităţi în marile tale recitaluri. Şi eram singurul om, care la sfârşit nu te aplaudam niciodată.   MARIA (disperată): Nu m-ai aplaudat?   RADU: Şi te compătimeam că ţi-a lipsit curajul de a fi perseverat, curajul marii verificări, curajul Ozanei!   MARIA: Radule…   RADU: De asta am tot amânat! De asta nici acum nu pot hotărî! Nu pot! Şi vreau verificarea! Cu orice risc! Până în ultima clipă! Singura care-mi poate spune cine sunt, cât pot şi ce merit…   TEIU: Dar am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care, îţi repet, nu avem certitudinea că va rezista până la 100 şi unde nu-i vorba de succesul sau insuccesul unui recital. Alege!   RADU: De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: Nici într-un caz pentru a te speria. Erupţia, oricum, va fi prevenită. La primul simptom eruptiv, noi tot vom interveni. Dar amânând până în ultima clipă, dumneata ai acceptat totuşi un anumit risc: al întâmplării, al accidentului, al neprevăzutului. Şi aceasta, în numele unei aşa-zise afirmări a personalităţii umane, în numele orgoliului care ti se vrea satisfăcut. Al unei coroane de lauri! Alege! E ultima clipă când mai poţi să alegi!   MARIA: Poate am greşit şi noi, Radule? Poate am trecut prin viaţă prea uşor? Poate ar trebui să ne oprim o clipă şi să privim în urmă? (Se aude sunând de trei ori telefonul şi, pentru câteva clipe, apare imaginea Janei, de undeva, de foarte departe.)   TEIU (ca pentru sine): A ajuns la baracă… Ai grijă, Jana! Mi-ai promis.   JANA: „Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …” (Imaginea Janei dispare.)   RADU (lui Teiu): De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: M-ai întrebat cândva, ce înseamnă „cu” şi „fără” Radu Andone.   FLORICEL: Orele 3.00. Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere.   CORTINA.

PARTEA a III-a.   La ridicarea cortinei, ca şi la începutul părţii I şi a II-a, Maria Andone la pian, şi interpreta Janei – cât mai aproape de rampă; aceiaşi motiv melodic, aceeaşi intervenţie discreţi a reflectorului, aceeaşi atmosferă.   INTERPRETA: Moartea Janei Mincu – şi n-aş voi să anticipez asupra semnificaţiilor dramei – s-a produs atunci când sonda era în afară de orice pericol. Intervenţia se desfăşurase – aş spune – peste aşteptări, se turnase oglinda de beton, se perforase coloana şi, dintr-un moment într-altul, ar fi urmat să înceapă aşa-numitul proces de scurgere a presiunilor. Întâmplarea a făcut însă ca tocmai atunci unul dintre membrii echipei, un tânăr, dorind a se dovedi, poate, deosebit de curajos, nerespectând prin aceasta normele absolut obligatorii de protecţie a muncii, să se apropie de prevenitor. Presiunea rămăsese încă în jurul lui 90, jetul de gaze care răzbătuse prin spatele coloanei de ancoraj resfira în aer o ploaie periculoasă de pietre şi – ceea ce tânărul n-ar fi trebuit să piardă din vedere, şi Cristea i-o spusese de zeci de ori – ventilele aflate şi acum sub presiune continuau să fie casante. Şi ar fi fost suficient o simplă imprudenţă ca sonda, zăcământul, viaţa acestui om să fie pentru totdeauna pierdute. Jana, care a sesizat prima pericolul – zgomotul făcea imposibilă orice comunicare verbală -, s-a repezit spre el să-l retină, să-l salveze… Şi l-a salvat, salvând pentru a doua oară, în felul acesta, şi sonda. Prinsă Insă de şuvoiul de gaze, izbită de pietre, lovită de sfărâmăturile ventilului… ce importanţă mai are cum? La capătul aceleiaşi zile, Jana Mincu nu mai era în viaţa! Am depăşit această primă dificultate a rolul ai. tragismul unei morţi autentice, cu sentimentul neaşteptat pentru mine că, în amintirea celor care au cunoscut-o, Jana a rămas la fel de vie şi azi… şi cu convingerea că în fiecare seară. în faţa mea, la spectacol, vor fi zeci şi zeci de Jane, băieţi sau fete… Da, am spus intenţionat băieţi sau fete! Dar am mai întâlnit o dificultate în interpretare, şi tocmai aceasta din urmă a transformat, aş spune, toată partea a treia a piesei într-un fel de dezbatere între mine şi eroii acestei drame. Să mă explic însă: chiar şi prin aceste scurte comentarii care preced acţiunea, eu am fost solicitată în permanenţă ca, în afara rolului Janei. să interpretez şi un al doilea, al meu, al actriţei având şi ea o anumită experienţă de viaţă, sentimente şi resentimente. Şi dacă Jana. bunăoară, îl iubea pe Radu Andone – nu încerc să-i justific iubirea, iubirea nu se justifică -, convinsă fiind sufleteşte că, mai devreme sau mai târziu. Radu va înţelege că realizarea sa nu este posibilă în afara noastră şi, nici într-un caz, împotriva noastră, pentru mine ca interpretă Radu rămânea o enigmă, un semn de întrebare. Ce s-a întâmplat cu Radu după discuţia cu Teiu, unde a mai fost, cu cine a vorbit şi care au fost, în ultimă instanţă, gândurile acestui om în noaptea de 11 spre 12 iunie, înainte de a fi semnat ordinul de intervenţie, înainte de a fi alergat spre baracă? (Şi întorcându-se spre Radu, pe care un reflector ni-l descoperă.) Pentru că nu se poate, a existat cu siguranţă şi-n viaţa dumitale o clipă când, într-o fulgerătoare şi stranie frământare…   RADU: Da, a fost! A fost o astfel de clipă! Mă hotărâsem în sinea mea să intervin şi alergam spre sondă. Alături de mine – Petre Teiu. Îi simţeam răsuflarea şi, din când în când, la fiecare serpentină a drumului ce urca spre baraca de intervenţie, mi se părea că-mi şopteşte: „Mai repede, mai repede! M Şi auzindu-l, îmi spuneam: Radu Andone, alergi alături de un om; alături de un om pe care atâta vreme nu l-ai înţeles şi pe care de atâtea ori l-ai înfruntat. Mai poate avea oare încredere în tine? Şi tot eu îmi răspundeam: dar tu ce ştii despre „el”? Ai trăit doar atâţia ani alături de acest „el”… Mai ţii minte, cel puţin, când te-ai întâlnit prima oară cu „el”? (În întunericul care învăluie pentru o clipă scena, un reflector îl va descoperi pe Teiu, în picioare, în faţa unui birou elegant – biroul din Bucureşti, se pare, al lui Radu Andone – reeditând prima lor întâlnire.)   TEIU (scoţând dintr-o servietă tot felul de planuri, de eprubete etc.): O hartă geologică, un memoriu tehnic şi câteva probe de ţiţei…   RADU (apărând de partea cealaltă a biroului): Caracterul pur teoretic al lucrărilor mele…   TEIU (întrerupându-l): Acest ţiţei aşteaptă să fie extras!   RADU: Am impresia că am fost întrerupt la jumătatea frazei…   TEIU: Iar extragerea presupune un nou sistem de foraj!   RADU (părăsind momentul retrospectiv): Da, mi-amintesc! Era chiar anul trecut, în septembrie… (Cu o anumită tristeţe a evocării.) Atunci, m-am întâlnit prima oară cu „el”!   TEIU: Te înşeli! Îl cunoşteai de ani şi ani! Te-ai întâlnit cu „el” de zeci şi sute de ori! Şi sub haina diferitelor lui vârste şi înfăţişări ai regăsit de fiecare dată acelaşi şi totodată alt „el”… Aminteşte-ţi!   RADU: Să-mi amintesc? De cine? Dă-mi măcar un indiciu! (Un reflector descoperă în spatele lui pe treptele unei scări, urcând în spirală dintr-un colţ al scenei spre colţul opus, tot felul de oameni. Platformele intermediare ale scării – 2-3 platforme – pe cât se poate libere.)   UN TÂNĂR DE PE PRIMELE TREPTE: De mine chiar, unul din nenumăraţii tăi colegi de liceu, care te-am simţit întotdeauna străin de preocupările noastre şi preferam să stau în ultima bancă din clasă decât în prima, alături de tine.   O FATĂ: Sau de noi, fetele, care te poreclisem „bătrânul”, pentru că te simţisem încă de atunci o fire închisă, retrasă…   UN ALT TÂNĂR: Sau de noi, puţinii tăi prieteni, care te-am sfătuit încă din ‘45 să te desparţi de maior.   RADU (spre Teiu, părăsind pentru o clipă toată această lume a oamenilor cunoscuţi altădată): Da, mi-amintesc. A fost cineva care mi-a cerut acest lucru…   TEIU: A fost acelaşi „el”.   UN STUDENT: Şi tot „el” a fost şi colegul de facultate pe care ai încercat să-l sfidezi pentru că îţi cerea să deschizi ochii şi să priveşti în jur…   RADU (privindu-l îndelung): Mi-amintesc…   UN ALT STUDENT: Şi aminteşte-ţi atunci şi de noi. Colegii tăi de cameră, de care timp de trei ani ai ascuns că ai o prietenă, că o cheamă Natal ia Goran şi că ai fi îndrăgostit… (Urcând printre ei, Radu şi Teiu au ajuns pe prima platformă pe care se poate citi: Martie 1949.)   RADU (îndrăgostit de Nata): Crezi că nu mă iubeşte?   TEIU (în rolul unui coleg cu ochelari, cu basc): Îl iubeşte pe cel care ai putea deveni.   RADU: E convinsă că nu mă va înşela niciodată.   TEIU: Cât timp vei fi celebru… şi numai dacă vei fi!   RADU: Uneori, o descopăr gândind ca şi mine.   TEIU: Părăseşte-o atunci. Pană nu-i prea târziu!   RADU: Dar nici măcar n-o cunoşti!   TEIU: Te cunosc pe tine. Mi-ajunge.   RADU: Cu ce drept îţi permiţi să mă judeci?   TEIU (părăsind momentul retrospectiv şi reîncepând să urce): Cu dreptul aceluiaşi „el”.   UN OM MAI ÎN VÂRSTĂ (între prima şi a doua platformă): Şi tot „el” a fost şi maistrul acela bătrân – aminteşte-ţi – care te-a prevenit, erai în ultimul an: „Numai cu ce se învaţă din cărţi, tinere, nu se trece prin brecie!”   UN TÂNĂR CU OCHELARI: Şi inginerul acela care s-a ridicat împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor tale!   ALT TÂNĂR: Şi toţi colegii tăi de la catedră, aminteşte-ţi, şi profesorii… (Radu şi Teiu au ajuns la cea de-a doua platformă – Aprilie 1954.)8   RADU (tânăr cercetător ştiinţific): Tovarăşe profesor, ce părere aveţi despre lucrarea mea?   TEIU (în rolul unui profesor mai în vârstă): Un vector, dragul meu, şi subînţeleg prin aceasta o forţă, trebuie să aibă în afară de dimensiuni, respectiv de talent, şi perseverenţă – şi sens!   RADU: N-am sesizat ideea…   TEIU (mai simplu): Vrei să te afirmi?   RADU: Dar e o dorinţă legitimă!   TEIU: Uitând că munca ta trebuie să servească cuiva? Că nu poţi trăi doar pentru tine? Că oamenii sunt oameni pentru că pot visa. pentru că au idealuri?   RADU (părăsind momentul retrospectiv): Obişnuita morală a profesorului meu. Chiar şi în ultima scrisoare primită de la el…   TEIU (începând să urce spre ultima platformă): Era acelaşi „el”…   UN TÂNĂR: Şi aminteşte-ţi şi de mine! Eram vecinul dumitale de apartament…   O FATĂ: Eu v-am fost studentă…   AL DOILEA TÂNĂR: Eu am avut o discuţie cu dumneata acum câteva luni într-un tren…   AL TREILEA TÂNĂR: Eu te-am criticat într-o şedinţă…   AL PATRULEA TÂNĂR: Eu l-am informat pe Teiu că dumneata eşti creatorul unui nou sistem de foraj… (Şi ajungând în sfârşit pe ultima platformă, unde-i vom regăsi pe Pandele şi Cristea – Iunie 1960.)   PANDELE: Alege!   CRISTEA: Trebuie să alegi!   RADU (ca şi în prima scenă a peronului): „Sonda aceasta sunt eu… Şi cântarul, pentru că în tot şi toate există un cântar, n-are decât două gradaţii: ratare şi succes.”   TEIU (în propriul său rol): …„Am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care nu avem certitudinea că va rezista până la 100. Alege”.   RADU: Dar astea toate le-am mai auzit de la Pandele, Cristea, Teiu…   TEIU: De la acelaşi „el”.   RADU (coborând pe partea opusă a scării): De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU (întorcându-l cu faţa spre zecile de oameni întâlniţi pe acest „drum al vieţii”): Pentru că nu există decât două variante: alături de „el” sau împotriva „lui”.   RADU (simplu, o şoaptă poate, dar cu toată semnificaţia actului care-l angajează pentru întreaga viaţă): Alături. (Toată scara reintră în întuneric; în aceeaşi clipă, un reflector surprinde apariţia lui Floricel.)   FLORICEL: Orele 3.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere! Pronunţată infiltraţie de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite… (Îngrozit, Radu se repede să-i smulgă buletinul.)   INTERPRETA: O clipă, te rog! Încă o întrebare! Să presupunem că înainte de a fi intrat Floricel, înainte de a se fi aflat că presiunea a ajuns la 93, Nata ar fi încercat din nou să te convingă, să-ţi schimbe hotărârea.   MARIA: A şi încercat. S-a apropiat de Radu, dar era de-acum prea târziu. Şi a simţit atunci şi ea că-l pierduse.   NATA (lui Radu, ironică): Deci, aşa cum ţi-a cerut Teiu… Te-ai hotărât să intervii!   RADU: E aproape de limită, Nata. Ultima clipă, înţelege!   NATA: Uitând că orice afirmare presupune curajul unui mare act voluntar…   TEIU (în timp ce scara se luminează din nou): Nu împotriva „lui”!   NATA: Şi că riscul singur dă preţuire ideii!   TEIU: Numai alături de „el” şi prin „el”. (Scara reintră în întuneric: fără un cuvânt, Nata se îndreaptă spre uşă.)   RADU: Ai plecat?   NATA: Încerc să am bun simţ.   RADU (fără convingere): Dar poate peste o singură clipă…   NATA: E riscant. Mi s-ar putea spune: pleacă!   RADU: Te-ai întristat, totuşi…   NATA: Aşa se obişnuieşte…   RADU (surprins): Şi acum, surâzi…   NATA: Ca să simplific scena.   RADU (ca un comentariu): Nata…   NATA: Ca şi cum ai fi spus: a fost odată o Nata.   RADU (totul s-a terminat): Nata.   NATA: Pentru că în fiecare din noi a existat o Nata. (Dispare.)   INTERPRETA (lui Teiu, dinafara momentului): Dar nu-i adevărat! Nu în fiecare din noi!   TEIU: Nu în fiecare, e drept. Dar fiecare din noi ar trebui s-o cunoască şi s-o recunoască sub haina feluritelor ei înfăţişări.   INTERPRETA: Şi dacă n-ar fi plecat?   TEIU: Chiar dacă n-ar fi plecat. Chiar dacă, prin absurd, ar fi reuşit să-l convingă, dacă la 0,40 s-ar fi aflat în tren, dacă s-ar fi căsătorit şi ar fi întemeiat o familie… Crezi că, mai devreme sau mai târziu, n-ar fi înţeles că există două feluri de a iubi: aşa cum, trăind, l-ar fi iubit Jana, cunoscându-l, înţelegându-l, pentru el… şi aşa cum l-a iubit Nata, pentru ea? Şi în ziua în care ar fi înţeles, în ‘75 sau ‘75, drama ar fi fost alta? Nu! Despărţirea lui Radu şi a Natei era inevitabilă.   FLORICEL (reintrând): Orele 3,00! Presiunea la sondă. în spatele coloanei de extracţie…   INTERPRETA: Nu încă, te rog! Mai am o întrebare: să presupunem că intrând, Floricel ar fi anunţat, dimpotrivă, stabilizarea presiunii. (Lui Radu) Ce-ai fi făcut?   MARIA: Acelaşi lucru l-am întrebai şi eu. (Apropiindu-se de Radu). Dar nu-i totul pierdut, nu-i aşa? S-ar putea ca următorul buletin…   RADU: N-ar mai schimba nimic.   MARIA: Eu mă gândeam la stabilizarea presiunii. Să nu mai fie nici un fel de presiune.   RADU: Înlăuntrul meu ar rămâne…   MARIA: Există şi acolo o limită?   RADU: A ajuns chiar la limită. Şi buletinul de „acolo” (arată spre sondă) nu mai înseamnă nimic. Simt că trebuie… Trebuie să intervin, să aleg, să iau o hotărâre.   TEIU (tot dinafara momentului; interpretei): Şi chiar dacă n-ar fi simţit acest lucru! Dacă i s-ar fi părut că totul se reduce la ce se întâmplă afară şi în afara lui, dacă Teiu, şi Cristea, şi Jana n-ar fi însemnat încă nimic pentru el, ar fi fost posibil să treacă prin viaţă neînţelegând-o? Dacă n-aş fi găsit eu cuvântul, nu l-ar fi găsit alţii? S-ar fi putut împotrivi vieţii? Şi, împotrivindu-se, nu există un moment în viaţa fiecăruia când amintirile răscolitoare şi vinovăţiile vechi încep să ne urmărească? Laşii, dezertorii pot dormi liniştit?   FLORICEL (reluând scena): Pronunţată infiltraţie de gaze. Prim simptom eruptiv. Apropierea de sondă, periculoasă!   RADU (repezindu-se spre telefon): Alo, sonda? Andone la telefon! Nu mai amânaţi nici o clipă!   INTERPRETA (întrerupându-l): Şi a treia întrebare: cerându-le în sfârşit, să intervină, încerci cumva sentimentul că vei putea şterge prin aceasta urma oricărei vinovăţii?   TEIU (lui Radu): Telefonează!   INTERPRETA: Dar telefonul acesta nu mai poate schimba nimic! Nu-i micşorează răspunderea, vinovăţia, şi nu-l mai poate scuza!   TEIU: Dar nu pentru a-l scuza, ci pentru a nu-i închide drumul, singurul drum de întoarcere!   RADU (din nou la telefon): Nu mai amânaţi nici o clipă! Interveniţi imediat! Perforaţi!   INTERPRETA: O ultimă întrerupere. Să presupunem că la telefon, răspunzându-ţi, ar fi fost chiar Jana.   RADU: Fii atentă, Jana! Sunt 93 de atmosfere! Şi fii atentă cum acţionezi! Cel mai important este „cum”.   JANA (a urcat între timp pe ultima platformă a scării; în primele clipe, la telefon, pe urmă fără, comunicând direct, discuţia nepropunându-şi s-o repete „pe cea de atunci” decât în esenţă şi nu în litera ei): Cum închizi ventilele… Cum porneşti pompele… Cum faci perforarea… Aşa am crezut multă vreme şi eu. Darea să înfrunţi presiunea, nu-i suficient să ştii „cum”, trebuie să ştii „pentru ce”.   RADU (întrerupând-o): Concentrează-te. Jana! Gândeşte-te bine la fiecare operaţie în parte şi numai la operaţia în sine.   JANA: Numai la şuvoiul de gaze… Numai la prevenitor… Numai la mişcarea mâinii, a braţului… Dar nu-i adevărat! Trebuie să te gândeşti mai întâi că ţie, unei fete de 23 de ani, îţi stă în puteri să eviţi o nenorocire, să salvezi o sondă, un zăcământ, liniştea şi viaţa unor oameni.   RADU: Şi să nu umbli fără caschetă, Jana! Să nu uiţi!   JANA (neauzindu-l, poate): Să nu uiţi cine eşti… Să nu uiţi că răspunzi… Să nu uiţi că oamenii au avut în tine încredere!   RADU: Şi dacă nu mai eşti sigură de noua metodă… Dacă, prin absurd, nu mai crezi…   JANA: Sunt sigură! Cred! Cum aş crede în mine!   RADU (cu îndoială): E totuşi nouă. Jana, e neverificată! Nu ştii ce se ascunde în spatele unei metode noi!   JANA: Se ascunde felul meu de a fi, de a gândi, de a înţelege viaţa. N-ai încredere în mine?   RADU: Oricât aş avea… deschide bine ochii! Nu mai visa, Jana!   JANA: Deschide bine ochii… Ţine-i cât mai deschişi! Şi, dimpotrivă, visează! Toate visurile lumii cuprinse într-un vis!   RADU: E o clipă decisivă…   JANA: Toate sunt decisive şi toate se leagă cu cele ce au trecut, cu cele ce-or veni.   RADU: Şi fii puţin egoistă. De ce ai risca? Pentru ce, şi în numele cui?   JANA: Al lui Bandele, şi al cântecelor sale, şi al lui Cristea, al înţelepciunii, poate; şi al lui Teiu, al credinţei în om; şi al tău, al căutărilor tale. (Ca o chemare de dragoste.) Al tău… da, al tău…   RADU: Nu fi naivă, Jana. Ce înseamnă căutările?   JANA: Înseamnă multă iubire.   RADU: Să uităm de foraj…   JANA: Foraju-i tot iubire. Chiar tu m-ai învăţat…   RADU: Dar eu, înţelege-mă…   JANA: Şi în fiecare „eu” e iubire. De ce te minţi?   RADU: Dar nu risca, Jana! Întoarce-te! Ne-aşteaptă zeci de sonde.   JANA: Şi-n fiecare sondă e ascunsă iubirea celor care au trăit şi murit pentru ea.   RADU: Dar datoria ta, înţelege…   JANA: E un ideal, o convingere. Şi-n fiecare datorie împlinită, un nou izvor de iubire.   RADU: Dar coloana, mi s-a transmis, a fost perforată. Presiunea nu mai creşte! Partea ta e făcută!   JANA: Nu există o parte a ta. Totul e al tău. Şi-n acest „tot” al tău, e sensul iubirii!   RADU: Teiu îmi spune să-ţi transmit că eroismul înseamnă…   JANA: Spune-i că n-am uitat… Cea mai înaltă iubire! (Muzica accentuează tensiunea momentului şi drama care se consumă în această clipă la sondă.)   RADU: Dar ce se întâmplă, Jana? Nu-ţi mai recunosc vocea. Presimt că se întâmplă ceva!   JANA: Un om… S-a apropiat un om de prevenitor. (Îngrozită.) Ce vrei să faci, omule? Hei, omule! (În timp ce întunericul o învăluie pe Jana, ecoul reia de zeci de ori: „Hei, omule! … Hei, omule!”… Radu a pornit în fugă, pe scara în spirală, spre ultima platformă, unde fusese Jana, dar Jana nu mai e.)   RADU (disperat): Jana!   INTERPRETA (s-a înapoiat din nou lângă pian): A fost odată o Jana…   RADU (căutând-o): Jana!   INTERPRETA: Pentru că în fiecare din noi e o Jana… Şi Jana rămasă în viaţă… Jana din rândul trei… cinci… doisprezece… – apropie-te, tovarăşe Radu -, ar fi vrut să te întrebe acum, înainte de lăsarea cortinei: „Nu te simţi vinovat de nimic?”   RADU: În seara aceea, acolo, nu m-a întrebat nimeni…   INTERPRETA: În teatru, pe scenă, te vor întreba.   RADU: Şi dacă refuz să răspund?   INTERPRETA: Refuzând, vor înţelege că nu te crezi îndeajuns de vinovat. (Cu o ironie – fără voia ei, tristă.) Şi nu te crezi vinovat, vor înţelege şi asta, numai pentru că moartea Janei s-a produs atunci când dumneata – nu-i aşa? – acceptaseşi intervenţia, când sonda fusese salvată şi, în sfârşit, numai ca o consecinţă indirectă a dramei.   RADU: De ce mi-o spui?   INTERPRETA: O reprezint pe Jana. Răspund de intervenţie. Şi tocmai pentru că răspund: ce s-ar întâmpla dacă am admite, fie şi pentru o singură clipă, că Jana a murit direct şi evident ca urmare a amânării intervenţiei?   RADU: Dar s-a întâmplat totuşi altfel! Şi-n faţa legilor…   INTERPRETA: Altfel, poate, dar datorită lor! (Îi cuprinde dintr-un gest pe Teiu, Pandele, Cristea, ca şi pe toţi cei din sală.) Şi numai datorită lor, în faţa legilor, azi, n-ai aparent nici o vină. Şi pentru că ai trecut şi dumneata printr-o dramă, pentru că ai pierdut-o pe Jana, vei fi chiar, cine ştie, compătimit. Ţi-ar plăcea să fii?   RADU: Eşti o interpretă ciudată.   INTERPRETA: În dezacord cu rolul.   RADU: Nu înţeleg…   INTERPRETA: În locul Janei, nu te-aş fi iubit niciodată! Sau nu te-aş mai fi iubit azi, acum, aici, când vrei să-ţi ascunzi vinovăţia. Şi dacă Jana ar fi trăit…   RADU: Ce vrei să spui?   INTERPRETA: Te-ar fi chemat şi ea aici, în faţa lor (spre spectatori), şi le-ar fi spus (le spune): judecaţi-l! Spuneţi-i că-i vinovat! Şi că judecata dumneavoastră e aspră, tocmai pentru a-l ajuta, pentru că avem încredere în el, pentru că în fiecare dintre noi sunt 2-3 picături de petrol.   PANDELE (s-a apropiat de interpretă ca pentru a-i face o destăinuire): Poate că acolo, la dumneavoastră, la teatru, Jana ar trebui totuşi să rămână în viaţă.   INTERPRETA: Acolo, da. Acolo va rămâne. Pentru că la noi, acolo, mor numai oamenii de care te înstrăinezi şi te desparţi sufleteşte, şi mor, mai ales, atunci când îi uiţi încă înainte de a fi plecat de la teatru.   CRISTEA (ca şi la început): Pentru mine, Jana trăieşte şi azi. Şi-i aceeaşi fată plină de viaţă, săritoare, puţin băieţoasă…   FLORICEL: Iar eu vă spun doar atât: albul era parcă anume făcut pentru ea. Şi chiar atunci, în ultima zi, era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu pliuri…   PANDELE: Şi cum se va termina piesa?   INTERPRETA: Dumneata vei veni lângă mine şi-mi vei şopti: „Am făcut o descoperire!”   PÂNDELE (conformându-se): Am făcut o descoperire…   INTERPRETA: Mare?   PANDELE: Foarte mare… (Motivul de la „Ce s-ar face fetele…”)   INTERPRETA: Secretă?   PANDELE: Foarte secretă… (Motivul de la „De n-ar fi iubirile…”)   CRISTEA: Mai bine ai învăţa şi tu alte cântece…   PANDELE: Dar tocmai de la cântec porneşte!   INTERPRETA: Atunci, o ştiu… Cu iubirile…   PANDELE: O alta… A mea! În cântecul ăsta nu-i vorba numai de fete… E vorba de noi… – şi nu mai râde, Floricel – de noi… de toţi e vorba!   INTERPRETA (venind lingă Teiu): Şi dumneata?   TEIU: Aşa cum v-am promis. (Îi înmânează o scrisoare.)9   INTERPRETA (deschizând-o şi apropiindu-se cu scrisoarea de rampă): „Mi-aţi cerut câteva cuvinte pe care să le transmiteţi din partea mea spectatorilor. Şi m-am tot gândit care anume să fie cuvintele, şi mi-am spus: poate aşa, mai întâi, că n-am uitat-o pe Jana… Ori, legând cumva de festivitatea pe care o organizase în ziua aceea Nata, că festivităţile noastre, cele adevărate, sunt altfel şi că vin aşa dinlăuntrul sufletului, atunci când simţi că ai făcut şi tu ceva ca cele 2-3 picături de petrol din adâncul oamenilor să iasă la lumină. Şi-ar mai rămâne, poate, şi sfârşitul poveştii! Radu Andone e şi astăzi la noi… Şi n-a uitat… Nu va uita niciodată cele întâmplate atunci. Pândele s-a înscris la seral… Cântă, el, tot aşa, despre dragoste, dar durerea-i durere! Cristea, azi-mâine, asta-i viaţa, iese la pensie, dar facem împreună protest la ministru să ne primească înapoi… Cât despre mine, cum mă ştiţi, cu intervenţiile, că dacă asta ai învăţat, asta faci! Iar despre Nata, dacă o fi să vă întrebe careva, spuneţi-i că-i de la sine înţeles că povestea Natei ar fi, de fapt, o altă poveste.”   TEIU (ca o completare a scrisorii): Şi încă ceva; la urmă de tot, întrebaţi-i: dumneavoastră fiind în locul Janei, ştiind că vă stă în putere să preveniţi o erupţie şi să salvaţi vieţile unor oameni, ce aţi fi făcut?   — CORTINA –-     SFÂRŞIT       1 Pentru problematica piesei – pentru evoluţia lui Radu Andone, cât şi pentru înţelegerea propriu zisă a dramei – precizarea, riguros tehnici poate, că presiunile ar fi apărut bunăoară în spatele coloanei de ancoraj şi nu direct în spatele coloanei de extracţie, că limita de rezistentă variază de la o sondă la alta etc., n-ar fi servit, credem la nimic. Caietului-program, de altfel venind în sprijinul autorului, i-ar rămâne să solicite în mod declarat atenţia spectatorului spre înţelegerea procesului apariţiei presiunilor interioare, umane, şi nici o clipă asupra procesului tehnic, nu întâmplător mult şi poate încă insuficient simplificat. Şi daci uneori, să admitem, metafora şi simbolurile vor forţa exactitatea şi preciziunea amănuntului tehnic, primii care vor subscrie la această licenţă vor fi, cu siguranţă, adevăraţii specialişti în petrol.   2 Păstrarea sau renunţarea la momentul plecării spre schelă – deci ultimele opt replici – la aprecierea regiei.   3 Ar fi de dorit, poate, păstrarea de-a lungul întregii piese, a acestei sublinieri, am spune, „flagrant vizibile”, a tuturor trecerilor de la Nata – cochetă, spirituală, afectuoasă, la Nata – sobră, lucidă, interesată. Fireşte, fără ostentaţie.   4 Deci încă o dată: nimic din ceea ce te înţelege în mod curent prin muzică de scenă. Intervenţiile melodice reprezintă replici – intenţii, temeri, frământări, tot ceea ce, pentru a nu falsifica raporturile precise ale dramei, n-a putut fi încredinţat textului.   5 Decorul – în limitele indicaţiilor existente – la aprecierea regiei.   6 Exprimate laconic, mereu aceeaşi formulare, replicile lui Floricel vor trebui să difere prin subtextul dramatic corespunzător fiecărei noi presiuni. La 49, bunăoară – invitaţie la prudenţă; la 55 – îngrijorare; la 62 – solicitare afectivă; la 71 – alarmă prelungită, febrilă etc.   7 Relatarea jocului fiind ea înşişi un joc, conurile grave, sumbre, sunt de la sine excluse. Dacă nu se reuşeşte, ceea ce rămâne la aprecierea regiei, se va renunţa cu totul la jumătatea a doua a replicii.   8 În măsura în care, la reprezentaţie, scena ar necesita o anumiţi scurtare, se va putea renunţa la platforma a doua, respectiv la discuţia dintre profesor şi Radu Andone.   9 În atenţia regiei: În condiţiile în care nu se poate realiza scena amintirilor Radu-Teiu, partea a treia a piesei (păstrând doar prima jumătate din monologul interpretei, scenele Radu-Nata, Radu-Maria Andone, Radu-Jana, cu respectivele intervenţii ale interpretei şi ale lui Teiu, inclusiv finalul – scrisoarea) se uneşte cu partea a doua.

Douăsprezece scaune           CUPRINS:           Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD” 3           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE” 4           CAPITOLUL II. MADAME PETUHOVA ÎŞI DĂ OBŞTESCUL SFÂRŞIT 15           CAPITOLUL III. CODICELE PĂCĂTOSULUI 25           CAPITOLUL IV. MUZA CĂLĂTORIILOR ÎNDEPĂRTATE 33           CAPITOLUL V. UN MARE MAESTRU AL COMBINAŢIILOR 39           CAPITOLUL VI. REFLEXELE BRILIANTELOR 49           CAPITOLUL VII. URMELE „TITANICULUI” 56           CAPITOLUL VIII. HOŢUL CANDID 62           CAPITOLUL IX. UNDE SUNT PLETELE DUMITALE? 76           CAPITOLUL X. LĂCĂTUŞUL, PAPAGALUL ŞI GHICITOAREA 86           CAPITOLUL XI. REPERTORIUL ALFABETIC „OGLINDA VIEŢII” 100           CAPITOLUL XII. O FEMEIE TORIDĂ – AŞA CUM VISEAZĂ POEŢII 115           CAPITOLUL XIII. RESPIRĂ MAI ADÂNC: EŞTI EMOŢIONATĂ! 130           CAPITOLUL XIV. UNIUNEA „SPADA ŞI PLUGUL” 150           Partea a doua – LA MOSCOVA 166           CAPITOLUL XV. ÎN MIJLOCUL UNUI OCEAN DE SCAUNE 167           CAPITOLUL XVI. CĂMINUL „CĂLUGĂRUL BERTHOLD SCHWARTZ” 170           CAPITOLUL XVII. CETĂŢENI, RESPECTAŢI SOMIERELE! 180           CAPITOLUL XVIII. MUZEUL DE MOBILĂ 188           CAPITOLUL XIX. VOT ÎN STIL EUROPEAN 200           CAPITOLUL XX. DE LA SEVILLA LA GRENADA 212           CAPITOLUL XXI. RĂFUIALA 227           CAPITOLUL XXII. CANIBALA ELLOCIKA 241           CAPITOLUL XXIII. AVESSALOM VLADIMIROVICI IZNURENKOV 252           CAPITOLUL XXIV. CLUBUL AUTOMOBILIŞTILOR 265           CAPITOLUL XXV. CONVORBIREA CU INGINERUL GOL 275           CAPITOLUL XXVI. DOUĂ VIZITE 284           CAPITOLUL XXVII. MIRACULOSUL COŞ PENTRU PUŞCĂRIE 291           CAPITOLUL XXVIII. PUICUŢA ŞI COCOŞELUL DIN PACIFIC 301           CAPITOLUL XXIX. AUTORUL „GAVRILIADEI” 313           CAPITOLUL XXX. LA TEATRUL „COLUMB” 322           Partea a treia – COMOARĂ DOAMNEI PETUHOVA 337           CAPITOLUL XXXI. O NOAPTE FEERICĂ PE VOLGA 339           CAPITOLUL XXXII. PERECHEA SUSPECTĂ 350           CAPITOLUL XXXIII. IZGONIREA DIN RAI 359           CAPITOLUL XXXIV. CONGRESUL INTERPLANETAR DE ŞAH 367           CAPITOLUL XXXV. ŞI ALŢII 386           CAPITOLUL XXXVI. VEDERE SPRE BĂLTOACA DE MALAHIT 392           CAPITOLUL XXXVII. CAPUL VERDE 404           CAPITOLUL XXXVIII. ÎN ÎMPĂRĂŢIA NORILOR 415           CAPITOLUL XXXIX. CUTREMURUL 425           CAPITOLUL XL. COMOARA 441                 Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD”           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE”           În oraşul X, capitală de judeţ, erau atât de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cât se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încântătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atât de îndrăgostiţi de secretară comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încât acest lucru o împiedica să strângă cotizaţiile.           Problemele dragostei şi ale morţii nu-l frământau pe Ippolit Matveevici Vorobianinov, deşi, prin însăşi natura serviciului său, el se ocupa de aceste probleme în fiecare zi de la nouă dimineaţa până la cinci după-amiază, cu o întrerupere de jumătate de oră pentru dejun.           Dimineaţa, după ce-şi bea porţia de lapte fierbinte, pe care i-o servea Klavdia Ivanovna într-un pahar de sticlă mată cu ape, ieşea din căsuţa lor cam întunecoasă pe strada Tovarăşul Gubernski, o stradă largă, scăldată în minunata lumină a primăverii. Era strada cea mai plăcută din câte s-au întâlnit vreodată în oraşele de provincie. Pe stânga, în dosul unor geamuri verzui şi tulburi, sclipeau sicriele argintii ale întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”. Pe dreapta, îndărătul unor ferestre mici, cu chitul căzut, se îngrămădeau mohorâte coşciugele de stejar, prăfuite şi serbede, ale meşterului Bezenciuk. Apoi venea prăvălia meşterului coafor „Pierre şi Constantin”, care oferea clientelei sale „manichiură îngrijită” şi „ondulation la domiciliu”. Urma un hotel cu o frizerie, iar mai încolo, pe un maidan, se vedea un viţel rozaliu care lingea cu gingăşie o firmă ruginită, prinsă de o poartă stingheră, cu următorul text:           POMPE FUNEBRE.           Poftiţi, vă rog!           Deşi aceste întreprinderi erau numeroase, clientela lor era destul de redusă. „Poftiţi, vă rog” dăduse faliment cu trei ani înainte ca Ippolit Matveevici să se fi stabilit în oraşul X, iar meşterul Bezenciuk bea rachiu cu nemiluita şi încercase chiar o dată să amaneteze la muntele de pietate cel mai bun coşciug al său, un coşciug de vitrină.           În oraşul X, oamenii mureau rar şi Ippolit Matveevici ştia acest lucru mai bine decât oricine, fiindcă avea slujbă la oficiul stării civile, unde era însărcinat cu înregistrarea deceselor şi a căsătoriilor.           Masa la care lucra Ippolit Matveevici semăna cu o veche lespede de mormânt. Colţul ei din stânga era ros de şobolani. Picioruşele-i şubrede se clătinau sub povara registrelor groase, de culoarea tutunului, din care puteai afla toate datele privitoare la originea locuitorilor din oraşul X şi la arborii genealogici crescuţi pe acest pământ sărăcăcios de provincie.           În ziua de vineri 15 aprilie 1927, Ippolit Matveevici se trezi că de obicei la ora şapte şi jumătate şi îşi puse numaidecât pe nas pince-nez-ul de modă veche, cu arc de aur. Nu purta ochelari. Într-o zi, ajungând la convingerea că nu-i sănătos să porţi pince-nez, Ippolit Matveevici se dusese la optician şi-şi cumpărase o pereche de ochelari fără ramă, cu braţe aurite.           Lui îi plăcuseră ochelarii, dar nevastă-sa – lucrurile acestea se petrecuseră cu puţin înainte de moartea ei – găsise că aceşti ochelari îl fac să semene leit cu Miliukov2, aşa încât Ippolit Matveevici se văzu nevoit să-i dăruiască portarului. Deşi nu era miop, portarul se învăţase cu ochelarii şi-i purta bucuros.           — Bonjour! Se salută afectat Ippolit Matveevici pe sine însuşi, dându-se jos din pat. Acest Bonjour dovedea că Ippolit Matveevici se sculase bine dispus. Când îşi spunea dimineaţa Gut Morgen, însemna de obicei că ficatul îşi face de cap, că cincizeci şi doi de ani nu e o glumă şi că afară vremea e cam umedă.           Vorobianinov îşi vârî picioarele uscăţive în nişte pantaloni de gală, cumpăraţi încă înainte de război, îşi legă pantalonii în dreptul gleznelor cu şireturi şi apoi se încălţă cu nişte cizme scurte şi moi, cu botul pătrat şi strâmt. Cinci minute după asta Ippolit Matveevici se fandosea într-o vestă de culoarea lunii, presărată cu mici steluţe argintii şi într-o haină scurtă de lustrină „şanjantă”. După ce-şi scutură de pe părul său cărunt picurii ca de rouă rămaşi de la spălat, Ippolit Matveevici mişcă fioros din mustăţi, îşi pipăi nehotărât bărbia cam aspră, îşi perie părul ca de aluminiu, tuns scurt şi, zâmbind politicos, ieşi înaintea Klavdiei Ivanovna, soacră-sa, care tocmai intră în odaie.           — Eppole-et, rosti ea cu un glas ca de tunet, am avut un coşmar azi-noapte.           Cuvântul „coşmar” fu rostit cu accent franţuzesc.           Ippolit Matveevici se uită la soacră-sa de la înălţimea celor o sută optzeci şi cinci de centimetri pe care îi măsura şi de la care îi venea uşor şi la îndemână s-o trateze cu oarecare dispreţ.           Klavdia Ivanovna continuă:           — Am visat-o pe răposata Marie, cu părul despletit şi cu cordon de aur.           Klavdia Ivanovna avea un glas ce semăna leit cu o bubuitură de tun şi făcea să tremure lampa de tuci cu ţurţurii ei de cristal prăfuiţi şi cu bilele-i cu alice.           — Sunt foarte neliniştită. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva. Ultimele cuvinte fură rostite cu atâta putere, încât cadrilaterul de păr de pe tigva lui Ippolit Matveevici se făcu vâlvoi. Vorobianinov arboră o mutră acră şi rosti silabisind cuvintele:           — N-o să se întâmple nimic, maman. Apa s-a plătit?           Află că nu s-a plătit. Nici galoşii nu erau spălaţi. Ippolit Matveevici nu-şi iubea soacra. Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de puternic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt – precum se ştie – caii se lăsau în genunchi. În afară de asta – lucrul cel mai îngrozitor – Klavdia Ivanovna avea vise în fiecare noapte. Visa fete cu cordoane, cai îmbrăcaţi în valtrapuri cu tiv galben de dragon, portari care cântă la harpă, arhangheli în şube de paznici, umblând noaptea cu toaca în mână, andrele de croşetat care sar singure prin cameră, scoţând nişte sunete supărătoare. Într-un cuvânt, Klavdia Ivanovna era o bătrână puţină la minte. Şi, ca o încununare a tuturor acestor cusururi, îi crescuseră sub nas nişte mustăţi ce aduceau a pămătuf de ras.           Ippolit Matveevici plecă de acasă cam enervat. Sprijinit de uşorul uşii de la intrarea prăvăliei sale părăginite, meşterul Bezenciuk stătea cu braţele încrucişate. Din pricina necontenitelor insuccese în afacerile sale comerciale şi a lungului consum de băuturi încălzitoare, ochii îi erau de un galben violent ca de cotoi şi îi ardeau ca nişte tăciuni nestinşi.           — Avem onoarea să vă salutăm! Strigă el înghiţind cuvintele când îl zări pe Ippolit Matveevici. Bună dimineaţa!           Ippolit Matveevici îl salută cu politeţe scoţându-şi pălăria pătată, din fetru gros.           — Cum se mai simte coana soacră, dacă îmi este îngăduit să întreb?           — Hm-m-m, făcu nedefinit Ippolit Matveevici şi, săltându-şi umerii drepţi, îşi văzu de drum.           — Ei, să-i dea Dumnezeu sănătate, spuse cu amărăciune Bezenciuk. Numai pagube avem, arde-o-ar focul de treabă!           Şi încrucişându-şi braţele la piept, se sprijini din nou de uşor.           La poarta întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”, Ippolit Matveevici fu din nou oprit.           Proprietarii „Nimfei” erau în număr de trei. Ei îl salutară toţi deodată şi-l întrebară în cor de sănătatea soacrei sale.           — E bine, bine, răspunse Ippolit Matveevici, ce să aibă! Azi-noapte a visat o fată de aur cu părul despletit.           Cele trei „nimfe” se uitară unul la altul şi scoaseră un oftat adânc.           Toate aceste întâlniri îl întârziară pe Ippolit Matveevici şi, contrar obiceiului, sosi la slujbă când ceasul atârnat deasupra lozincii „Ai terminat treaba – pleacă!” arăta nouă şi cinci. Film artisitc adaptare a romanului 12 scaune il puteti vedea aici............https://latimp.eu/12-scaune-1971-online-hd-film-rusesc-comedie-subtitrat-romana-ilf-petrov/

Partea întâi.           ECHIPAJUL „ANTILOPEI”           Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta.           (Regulă de circulaţie)  CAPITOLUL I.           CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA.           Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.           Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.           Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.           În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.           În întinsa noastră patrie, maşina – destinată, în concepţia pietonilor care au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor – a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.           În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.           Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într-o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorganizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tânăr din Vladivostok şi care, ajuns sub porţile Moscovei, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l reţină.           Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) – este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: „Visul şoferului”.           În aşa hal a decăzut pietonul!           Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.           Cetăţeanul despre care e vorba aici şi care avea pe cap un chipiu cu fundul alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, aparţinea, fără îndoială, covârşitoarei majorităţi şi lamurei omenirii. El mergea pe jos, pe străzile oraşului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puţin cam sfidător. Ţinea în mână o valijoară, cum poartă moaşele. Pare-se că oraşul nu-l impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist.           Văzu vreo cincisprezece clopotniţe – unele albastre, altele verzui, albe şi roz. Îi sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor şi observă deasupra unei clădiri publice un steag fluturând.           Lângă porţile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrâne cu un aer auster vorbeau franţuzeşte, plângându-se de Puterea sovietică şi amintindu-şi de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaş al Domnului venea un aer rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitaţi cartofi.           — Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.           După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: „Slavă celei de a cincea conferinţe districtuale a femeilor şi tinerelor fete”, el ajunse în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente.           — Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.           Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete singuratice, cu cărţi deschise în mână. Umbre ca nişte zdrenţe găurite cădeau pe paginile cărţilor, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. Când străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală. Ascunzându-şi feţele pe după cărţile de Gladkov, Eliza Orzesko şi Seifulina, ele aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe dinaintea cititoarelor tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care era ţinta plimbării sale.

filmul Oblomov il vedeti aici..........https://latimp.eu/cateva-zile-din-viata-lui-oblomov-1979-film-rusesc-subtitrat-romana/ Partea întâia.           I.           În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov.           Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în creţurile frunţii, apoi pierea cu desăvârşire, şi atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupul, până şi în cutele halatului.           Uneori, o umbră de oboseală ori de urât îi întuneca privirea, dar nici urâtul, nici oboseala nu izbuteau să-i alunge nici o clipă de pe faţă blândeţea ce-i caracteriza nu numai chipul, ci tot sufletul – un suflet luminos şi deschis, care se străvedea în ochii şi în zâmbetul său, în orice mişcare a capului, a mâinii… Un observator superficial şi rece, aruncând numai în treacăt o privire asupra lui Oblomov, ar fi spus: „Ce om bun şi simplu trebuie să fie!” Dimpotrivă, unul mai profund şi mai înţelegător l-ar fi privit mai îndelung şi s-ar fi îndepărtat cu un zâmbet pe buze, cufundat în cugetări.           Ilia Ilici nu era smead, nici rumen, nici palid la faţă; obrazul lui avea o culoare nedefinită – sau, poate, părea astfel fiind cam buged pentru vârsta lui – din pricina lipsei de mişcare, ori de aer, sau de amândouă la un loc. Judecând însă după culoarea prea albă, mată, a gâtului său, a mâinilor lui mici şi grăsune, a umerilor molatici, trupul său părea în totul mult prea gingaş pentru un bărbat.           Mişcările lui de asemeni – chiar când Oblomov era tulburat – erau domolite de o blândeţe şi un fel de lene care nu era lipsită de oarecare graţie. Uneori, când din adâncul sufletului său se ridica un nor de îngrijorare care-i umbrea faţa, privirea i se înceţoşa, pe frunte se iveau cute, iar chipul lui oglindea pe rând îndoiala, tristeţea, spaima; dar această frământare lăuntrică arareori izbutea să se închege într-un gând desluşit şi mai rar încă ajungea sa fie începutul unei hotărâri îndeobşte, totul se încheia printr-un oftat şi se pierdea în apatie sau într-o somnolenţă.           Cât de bine se potrivea haina de casă a lui Oblomov cu expresia potolită a trăsăturilor şi cu trupul său molatic! Purta un halat persan, un autentic halat oriental, fără nici un fel de concesie modei europene, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, şi atât de încăpător, încât Oblomov putea să şi-l petreacă de două ori în jurul trupului. După neschimbata modă asiatică, mânecile mergeau lărgindu-se tot mai mult de la degete spre umăr. Cu toate că halatul îşi cam pierduse din prospeţimea culorilor şi, pe alocuri, luciul firesc al stofei fusese înlocuit cu lustrul căpătat cu timpul, el îşi mai păstra totuşi şi acum tonurile vii, orientale şi trăinicia ţesăturii.           În ochii lui Oblomov, halatul acesta avea o sumedenie de calităţi de nepreţuit: era moale şi suplu, nici nu simţeai că-1 porţi; se supunea ca un sclav celei mai neînsemnate mişcări a trupului.           Acasă, Oblomov nu purta nici cravată, nici vestă, fiindcă îi plăcea să se simtă uşor şi comod. Avea nişte papuci mari, largi şi moi; când se dădea jos din pat, nimerea de-a dreptul în ei, fără să se uite.           Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneş; era o poziţie normală. Când era acasă – şi era mai întotdeauna acasă – stătea tot timpul culcat în aceeaşi odaie unde l-am găsit şi care-i servea în aceiaşi timp de iatac, de birou şi de salon. Mai avea încă trei odăi, dar intra rar în ele, numai câteodată dimineaţa, şi nu în fiecare zi, ci numai când servitorul mătura în birou, ceea ce nu se întâmpla zilnic. În încăperile acestea, perdelele erau trase şi mobilele acoperite cu învelitori de pânză.           Odaia în care stătea culcat Ilia Ilici părea, la prima vedere, foarte elegant mobilată: avea un birou de mahon, două canapele îmbrăcate în mătase, un paravan frumos pe care erau brodate păsări şi fructe cum nici nu există în natură, perdele de mătase, covoare, tablouri, statuete de bronz, porţelanuri şi o mulţime de nimicuri încântătoare.           Dar ochiul experimentat al unui om de gust dintr-o singură privire ar fi surprins în aceste lucruri numai dorinţa de a păstra, de bine de rău, şi numai de-a scăpării, decorul cerut de convenienţe. Aceasta fusese desigur unica preocupare a lui Oblomov când îşi mobilase biroul. Un om cu gustul mai rafinat nu s-ar fi mulţumit cu aceste scaune greoaie de mahon şi cu nişte etajere şubrede. Speteaza uneia din canapele se lăsase în jos, iar lemnul era pe alocuri descleiat.           Şi tablourile, şi vasele de flori, şi toate acele nimicuri frumoase purtau aceeaşi pecete.           De altminteri, însuşi stăpânul casei privea mobilele din biroul său, distrat şi rece, de parcă s-ar fi întrebat: „Cine o fi îngrămădit aici toate astea?” Din pricina acestei nepăsări a lui Oblomov faţă de lucrurile lui şi a nepăsării, poate şi mai mari, a servitorului său, Zahar, aspectul biroului, văzut mai de aproape, te mira prin neglijenţa şi starea de delăsare în care se afla.           Pe pereţi, în jurul tablourilor, atârnau dantele de aţe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful aşternut pe ele câte ceva de ţinut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea sta trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găseşti, dimineaţa, o farfurie, solniţa, vreun os rămas de la cina din ajun şi firimituri de pâine.           De n-ar fi fost această farfurie, ciubucul lăsat din mână şi rezemat de pat şi însuşi stăpânul casei tolănit în aşternut, s-ar fi putut crede că aici nu locuieşte nimeni, atât de prăfuit, decolorat şi lipsit de orice urmă de viaţă era totul. Ce e drept pe etajeră se aflau două-trei cărţi deschise şi câte un ziar aruncat, iar pe birou chiar o călimară, cu pene de scris alături; dar paginile cărţilor deschise erau acoperite de praf şi îngălbenite de vreme, se cunoştea că sunt părăsite de mult, ziarul era de acum un an, iar dacă te-ai fi încumetat să înmoi o pană în călimară, cel mult din ea ar fi zburat, bâzâind, o muscă speriată.           În ziua aceea, Ilia Ilici se trezise, împotriva obiceiului său, foarte devreme, pe la opt dimineaţa. Era cât se poate de îngrijorat. Pe faţa lui se ivea când şi când o umbră de teamă, de tristeţe, de necaz – nimeni n-ar fi putut spune ce anume. Se vedea că e stăpânit de o puternică frământare lăuntrică, iar mintea încă nu-i venise în ajutor.           Frământarea aceasta era pricinuită de faptul ca Oblomov primise în ajun de la ţară, din partea vechilului său, o scrisoare cam neplăcută. Se ştie despre ce fel de lucruri neplăcute poate să scrie un vechil: recoltă proastă, dări neplătite de ţărani, scăderea veniturilor şi altele de felul ăsta. Cu toate că vechilul mai trimisese boierului asemenea scrisori şi anul trecut, şi acum doi ani, totuşi aceasta din urmă făcuse asupra lui Oblomov puternica impresie a unei surprize neplăcute.           Era puţin lucru? Acum trebuia să se gândească la măsurile ce erau de luat. Se cuvine de altfel să fim drepţi şi să-i recunoaştem lui Ilia Ilici grija pe care o avea pentru treburile lui. După cea dintâi scrisoare neplăcută de la vechilul său, primită cu câţiva ani în urmă, începuse de îndată să-şi facă în minte un plan de felurite schimbări şi îmbunătăţiri în administrarea moşiei sale.           După acest plan, trebuiau luate tot felul de noi măsuri economice, de ordin administrativ şi altele. Dar planul nu fusese încă nici pe departe studiat în întregime, iar scrisorile neplăcute ale vechilului se urmau an de an, îndemnându-l pe Oblomov la acţiune, deci tulburându-i liniştea. Recunoştea că, până la desăvârşirea planului, trebuia neapărat să ia unele hotărâri.           Cum se trezi, fu cuprins de dorinţa de a se scula, de a se spăla, iar apoi, după ce-şi va fi luat ceaiul, să gândească bine lucrul, să facă oarecari însemnări şi, în general, să se ocupe serios de această chestiune.           Mai stătu culcat încă vreo jumătate de oră, frământat de aceste gânduri, apoi îşi spuse că mai avea timp să se apuce de treabă şi după ceai, iar ceaiul se putea lua şi în pat, ca de obicei, mai ales că nimic nu te împiedică să gândeşti şi stând culcat.           Ceea ce şi făcu. După ceai, era cât p-aci să se scoale. Se şi ridicase oarecum de pe pernă; mai mult chiar, uitându-se de sus la papucii săi, începuse să coboare spre ei un picior, dar îndată îl şi trăsese înapoi.           Când ceasul bătu nouă şi jumătate, Ilia Ilici tresări deodată.           — Ce-i cu mine, frate? spuse el înciudat, cu glas tare. Nu mai merge, e timpul să mă apuc de treabă! Cum te laşi puţin pe tânjeală, gata… Zahar! strigă el. O excelenta punere in scena a romanului in 4 parti va este prezentata de teatru latimp.eu https://latimp.eu/oblomov-teatru-radiofonic-de-ivan-alexandrovici-goncearov/ 

Piesă în patru acte Prietenilor mei de la „ThââtKdel'Equipe"   PERSONAJELE   MARTHA MĂRIA MAMA JAN BĂTRÎNUL SERVITOR   ACTUL INTII Ora amiezii. Sala mare a hanului. O sală curată şi luminoasă. Totul e îngrijit. Scena I MAMA: Se întoarce. MARTHA: Ţi-a spus-o el? MAMA: Da. Cînd a ieşit. MARTHA: Se întoarce singur? MAMA: Nu ştiu. MARTHA: E bogat? MAMA: N-a întrebat de preţ. MARTHA: Dacâ-i bogat, e cu atît mai bine. Dar trebuie să fie şi singur. MAMA (obosită): Da. Singur şi bogat. Şi atunci trebuie s-o luăm iar de la început. MARTHA: Da. De la început. Dar merită osteneala. (Tac. Martha o priveşte pe maicâ-sa.) Mamă, eşti ciudată. De la un timp nu te mai recunosc. MAMA: Sînt obosită, fata mea, asta-i tot. Aş vrea să mă odihnesc. MARTHA: Aş putea să fac eu treaba din casă. Atunci ai avea zilele libere. 90       ALBERT CAMUS MAMA: Nu de odihna asta e vorba. Nu, e vorba de nişte visuri de femeie bâtrînă. Vreau linişte şi puţină nepăsare. Doar atît. (Rîde fără prea multă convingere.) E o prostie să-ţi spun asta, Martha, dar sînt seri în care aproape că aş vrea să cred în Dumnezeu. MARTHA: Nu eşti chiar atît de bătrînă, mamă, ca să ajungi în halul ăsta. Ai lucruri mai bune de făcut pe lumea asta. MAMA: Ştii bine că glumesc. Dar ce vrei! La capătul vieţii ai une- ori dreptul să-ţi mai dai drumul. Omul nu poate fi mereu rigid şi aspru cum eşti tu, Martha. De altfel, nici cu vîrsta ta nu se potriveşte. Cunosc multe fete, născute în acelaşi timp cu tine, care nu se gîndesc decît la nebunii. MARTHA: Nebuniile lor nu sînt nimic pe lîngâ ale noastre, ştii bine. MAMA: Lasă asta. MARTHA (rar): S-ar părea că au început să existe cuvinte care-ţi ard buzele. MAMA: Ce-ţi pasă, de vreme ce nu mă dau înapoi de la fapte? Dar ce contează! Voiam doar să spun că mi-ar plăcea şi mie să văd uneori zîmbind. MARTHA: Mi se întîmplâ, zău. MAMA: Eu nu te-am văzut niciodată. MARTHA: Pentru că zîmbesc la mine în cameră, în ceasurile cîn<J sînt singură. MAMA (privind-o cu atenţie): Ce aspră ţi-e faţa, Martha! MARTHA (apropiindu-se de ea, calmă): Şi nu-ţi place? MAMA (continuînd s-o privească, apoi după un timp): Ba da. Cred că totuşi îmi place. MARTHA (agitată): Ah! mamă! Cînd o să strîngem bani mulţi şi-o să putem părăsi meleagurile astea fără orizont, cînd o să lăsăm în urma noastră hanul ăsta, oraşul ăsta unde plouă întruna, cînd o să uităm regiunile astea întunecate, cînd o să fim, în sfîrşit, în faţa mării pe care am visat-o atît de mult, atunci, în ziua aceea, mă vei vedea zîmbind. Dar ca să trăieşti NEÎNŢELEGEREA     91 liber în faţa mării ai nevoie de bani, bani mulţi. Iată de ce nu trebuie să-ţi fie teamă de cuvinte. Iată de ce trebuie să vezi de cel care a spus că se va întoarce. Dacă-i destul de bogat, li- bertatea mea va începe, poate, cu el. Aţi stat mai mult de vorbă, mamă? MAMA: Nu. Am schimbat doar cîteva cuvinte. MARTHA: Ce aer avea cînd ţi-a cerut camera? MAMA: Nu ştiu. Nu văd bine şi nu prea m-am uitat la el. Ştiu din experienţă că-i mai bine să nu te uiţi la ei. E mai uşor să ucizi ceea ce nu cunoşti. (După un timp.) Bucurâ-te, acum nu-mi mai e teamă de cuvinte. MARTHA: E mai bine aşa. Nu-mi plac aluziile. Crima e crimă, tre- buie să ştii ce vrei. Şi am impresia că adineauri ştiai, de vreme ce te-ai gîndit la asta în timp ce-i râspundeai călătorului. MAMA: Nu m-am gîndit. I-am răspuns din obişnuinţă. MARTHA: Obişnuinţă? Şi totuşi ştii că ocaziile au fost rare! MAMA: Fără îndoială. Dar obişnuinţa începe de la a doua crimă. La prima, nu începe nimic. E ceva care se sfîrşeşte. Şi pe urma, dacă ocaziile au fost rare, ele s-au întins de-a lungul cîtorva ani şi obişnuinţa s-a întărit prin amintiri. Da, amintirea e cea care m-a împins să răspund, care m-a prevenit să nu-l privesc în ochi şi care m-a asigurat că are o faţă de victimă. MARTHA: Mamă, va trebui sâ-l omorîm. MAMA (mai încet): Fără îndoială, va trebui sâ-l omorîm. MARTHA: Spui asta într-un fel foarte ciudat. MAMA: Sînt obosită, într-adevăr, şi aş vrea ca măcar ăsta să fie ultimul. E groaznic de obositor să ucizi. Nu-mi pasă dacă am să mor în faţa mării sau în mijlocul acestor cîmpii, dar după aceea vreau să plecăm împreună.

Cei drepți de Albert Camus Piesă în cinci acte „O, Iove! O, life! Not life but Iove in death." (Romeo şi Julieta, actul IV, scena 5)   PERSONAJELE DORA DULEBOV MAREA DUCESĂ IVAN KALIAIEV STEPAN FEDOROV BORIS ANNENKOV ALEKSEI VOINOV SKURATOV FOKA PAZNICUL   ACTUL INTII   Locuinţa unor terorişti. Dimineaţa. Cortina se ridică în tăcere. Dora şi Annenkov sînt pe scenă, nemişcaţi. Se au­de sunînd o dată. Annenkov face un gest ca s-o oprească pe Dora, care pare a voi să vorbească. Se aude sunînd de două ori, la scurt interval. ANNENKOV: El e. Iese. Dora aşteaptă nemişcată. Annenkov se înapoiază cu Stepan, pe care-1 ţine pe după umeri. ANNENKOV: El e! Uite-1 pe Stepan. DORA (se îndreaptă spre Stepan şi îi ia mîna): Ce fericită sînt, Stepan! STEPAN: Bună ziua, Dora. DORA (îl priveşte): S-au şi împlinit trei ani. STEPAN: Da, trei ani. în ziua cînd m-au arestat tocmai veneam la tine. DORA: Noi te aşteptam. Timpul trecea şi inima mi se strîngea din ce în ce mai tare. Nici nu mai îndrăzneam să ne uităm unul la altul. ANNENKOV: A trebuit să ne mutăm, încă o dată. STEPAN: Ştiu. DORA: Şi acolo, Stepan? STEPAN: Acolo? DORA: La ocnă. STEPAN: De-acolo se evadează. 224       ALBERT CAMUS ANNENKOV: Da. Am fost foarte mulţumiţi cînd am aflat că ai putut să ajungi în Elveţia. STEPAN: Elveţia e altă ocnă, Boria. ANNENKOV: Ce spui? Măcar sînt liberi. STEPAN: Libertatea este o ocnă cîtă vreme un singur om e rob pe acest pămînt. Eram liber şi nu încetam să mă gîndesc la Rusia şi la robii ei. Tăcere. ANNENKOV: Sînt fericit, Stepan, că partidul te-a trimis aici. STEPAN: Trebuia. Simţeam că mă sufoc. Să fac ceva, să fac şi eu, în sfîrşit, ceva... (Se uită la Annenkov.) îl vom ucide, nu-i aşa? ANNENKOV: Cu siguranţă! STEPAN: îl vom ucide pe călău. Tu eşti şeful, Boria, te voi asculta. ANNENKOV: Nu e nevoie să-mi fâgâduieşti, Stepan. Sîntem fraţi cu toţii. STEPAN: E necesară o disciplină. Am înţeles asta la ocnă. Partidul socialist revoluţionar are nevoie de disciplină. Disciplinaţi, îl vom ucide pe marele duce şi vom zdrobi tirania. DORA (îndreptîndu-se spre el): Stai jos, Stepan. Trebuie să fii obosit după o călătorie atît de lungă. STEPAN: Nu sînt niciodată obosit. Tăcere. Dora se asază. STEPAN: Totul e pus la punct, Boria? ANNENKOV (schimbînd tonul): De o lună de zile doi dintre ai noştri studiază toate deplasările marelui duce. Dora a strîns materialul necesar. STEPAN: Proclamaţia e întocmită? ANNENKOV: Da. întreaga Rusie va afla că marele duce Serghei a fost executat prin aruncarea unei bombe de către un grup de luptă al partidului socialist revoluţionar, pentru a grăbi elibe­rarea poporului rus. Curtea imperială va afla totodată că sîntem hotărîţi să exercităm teroarea pînâ în clipa cînd pâmîntul va fi înapoiat poporului. Da, Stepan, da, totul e pus la punct! Se apropie clipa. CEI DREPŢI     225 STEPAN: Ce trebuie să fac? ANNENKOV: Pentru început, îi vei da o mînă de ajutor Dorei. Schweitzer, pe care-1 înlocuieşti, lucra cu ea. STEPAN: A fost omorît? ANNENKOV: Da. STEPAN: în ce fel? DORA: Un accident. Stepan se uită la Dora. Dora îşi fereşte privirea. STEPAN: Şi după aceea? ANNENKOV: După aceea vom vedea. Trebuie să fii gata să ne înlocuieşti, dacă va fi cazul, şi să păstrezi legătura cu Comitetul Central. STEPAN: Cine sînt camarazii noştri? ANNENKOV: L-ai întîlnit pe Voinov în Elveţia. Am încredere în el, deşi e tînăr. Pe Ianek nu-1 cunoşti. STEPAN: Ianek? ANNENKOV: Kaliaiev. I se mai spune şi Poetul. STEPAN: Ăsta nu-i nume de terorist. ANNENKOV (rîzînd): Ianek crede tocmai dimpotrivă. Spune că poezia e revoluţionară. STEPAN: Numai bomba e revoluţionară. (Tăcere.) Dora, crezi că te voi putea ajuta? DORA: Da. Trebuie doar să ai grijă să nu spargi tubul. STEPAN: Şi dacă se sparge? DORA: Aşa a murit Schweitzer. (Un timp.) De ce zîmbeşti, Stepan? STEPAN: Am zîmbit? DORA: Da. STEPAN: Mi se întîmplâ uneori. (Un timp. Stepan pare că se gîndeşte.) Dora, o singură bombă ar fi de-ajuns să arunce în aer casa asta? DORA: Una singură, nu. Dar ar vătâma-o. STEPAN: Cîte ar trebui ca să arunci în aer Moscova? ANNENKOV: Eşti nebun! Ce vrei să spui? STEPAN: Nimic. 226       ALBERT CAMUS Se aude sunînd o data. Ascultă cu toţii şi aşteaptă. Se aude sunînd de două ori, Annenkov trece în anticame­ră şi se întoarce cu Voinov. VOINOV: Stepan! STEPAN: Bună ziua. îşi stringmîinile. Voinov se duce la Dora şi o îmbrăţişează. ANNENKOV: Totul a mers bine, Aleksei? VOINOV: Da. ANNENKOV: Ai studiat terenul dintre palat şi teatru? VOINOV: Acum pot s-o desenez. Iată. (Desenează.) Cotituri, străzi înguste, circulaţie anevoioasă din pricina îmbulzelii... caleaşca va trece pe sub ferestrele noastre. ANNENKOV: Ce reprezintă aceste două cruci? VOINOV: O piaţetă unde caii îşi vor încetini mersul şi teatrul unde se vor opri. După părerea mea, astea-s locurile cele mai bune. ANNENKOV: Dă-o încoace! STEPAN: Agenţi? VOINOV (ezitînd): Berechet. STEPAN: Te impresionează? VOINOV: Nu prea mă simt în largul meu. ANNENKOV: Nimeni nu se simte în largul lui cu agenţii alături. Să n-ai grijă! VOINOV: Nu mă tem de nimic. Nu mă pot învăţa să mint, asta-i tot. STEPAN: Toată lumea minte. Să minţi bine, iată ce trebuie. VOINOV: Nu e uşor. Cînd eram student, colegii îşi băteau joc de mine pentru că eram incapabil să-mi ascund gîndul. Spuneam ceea ce gîndeam. Pînă la urmă, m-au dat afară din facultate.