Teatru radiofonic

Cei drepți de Albert Camus Piesă în cinci acte „O, Iove! O, life! Not life but Iove in death." (Romeo şi Julieta, actul IV, scena 5)   PERSONAJELE DORA DULEBOV MAREA DUCESĂ IVAN KALIAIEV STEPAN FEDOROV BORIS ANNENKOV ALEKSEI VOINOV SKURATOV FOKA PAZNICUL   ACTUL INTII   Locuinţa unor terorişti. Dimineaţa. Cortina se ridică în tăcere. Dora şi Annenkov sînt pe scenă, nemişcaţi. Se au­de sunînd o dată. Annenkov face un gest ca s-o oprească pe Dora, care pare a voi să vorbească. Se aude sunînd de două ori, la scurt interval. ANNENKOV: El e. Iese. Dora aşteaptă nemişcată. Annenkov se înapoiază cu Stepan, pe care-1 ţine pe după umeri. ANNENKOV: El e! Uite-1 pe Stepan. DORA (se îndreaptă spre Stepan şi îi ia mîna): Ce fericită sînt, Stepan! STEPAN: Bună ziua, Dora. DORA (îl priveşte): S-au şi împlinit trei ani. STEPAN: Da, trei ani. în ziua cînd m-au arestat tocmai veneam la tine. DORA: Noi te aşteptam. Timpul trecea şi inima mi se strîngea din ce în ce mai tare. Nici nu mai îndrăzneam să ne uităm unul la altul. ANNENKOV: A trebuit să ne mutăm, încă o dată. STEPAN: Ştiu. DORA: Şi acolo, Stepan? STEPAN: Acolo? DORA: La ocnă. STEPAN: De-acolo se evadează. 224       ALBERT CAMUS ANNENKOV: Da. Am fost foarte mulţumiţi cînd am aflat că ai putut să ajungi în Elveţia. STEPAN: Elveţia e altă ocnă, Boria. ANNENKOV: Ce spui? Măcar sînt liberi. STEPAN: Libertatea este o ocnă cîtă vreme un singur om e rob pe acest pămînt. Eram liber şi nu încetam să mă gîndesc la Rusia şi la robii ei. Tăcere. ANNENKOV: Sînt fericit, Stepan, că partidul te-a trimis aici. STEPAN: Trebuia. Simţeam că mă sufoc. Să fac ceva, să fac şi eu, în sfîrşit, ceva... (Se uită la Annenkov.) îl vom ucide, nu-i aşa? ANNENKOV: Cu siguranţă! STEPAN: îl vom ucide pe călău. Tu eşti şeful, Boria, te voi asculta. ANNENKOV: Nu e nevoie să-mi fâgâduieşti, Stepan. Sîntem fraţi cu toţii. STEPAN: E necesară o disciplină. Am înţeles asta la ocnă. Partidul socialist revoluţionar are nevoie de disciplină. Disciplinaţi, îl vom ucide pe marele duce şi vom zdrobi tirania. DORA (îndreptîndu-se spre el): Stai jos, Stepan. Trebuie să fii obosit după o călătorie atît de lungă. STEPAN: Nu sînt niciodată obosit. Tăcere. Dora se asază. STEPAN: Totul e pus la punct, Boria? ANNENKOV (schimbînd tonul): De o lună de zile doi dintre ai noştri studiază toate deplasările marelui duce. Dora a strîns materialul necesar. STEPAN: Proclamaţia e întocmită? ANNENKOV: Da. întreaga Rusie va afla că marele duce Serghei a fost executat prin aruncarea unei bombe de către un grup de luptă al partidului socialist revoluţionar, pentru a grăbi elibe­rarea poporului rus. Curtea imperială va afla totodată că sîntem hotărîţi să exercităm teroarea pînâ în clipa cînd pâmîntul va fi înapoiat poporului. Da, Stepan, da, totul e pus la punct! Se apropie clipa. CEI DREPŢI     225 STEPAN: Ce trebuie să fac? ANNENKOV: Pentru început, îi vei da o mînă de ajutor Dorei. Schweitzer, pe care-1 înlocuieşti, lucra cu ea. STEPAN: A fost omorît? ANNENKOV: Da. STEPAN: în ce fel? DORA: Un accident. Stepan se uită la Dora. Dora îşi fereşte privirea. STEPAN: Şi după aceea? ANNENKOV: După aceea vom vedea. Trebuie să fii gata să ne înlocuieşti, dacă va fi cazul, şi să păstrezi legătura cu Comitetul Central. STEPAN: Cine sînt camarazii noştri? ANNENKOV: L-ai întîlnit pe Voinov în Elveţia. Am încredere în el, deşi e tînăr. Pe Ianek nu-1 cunoşti. STEPAN: Ianek? ANNENKOV: Kaliaiev. I se mai spune şi Poetul. STEPAN: Ăsta nu-i nume de terorist. ANNENKOV (rîzînd): Ianek crede tocmai dimpotrivă. Spune că poezia e revoluţionară. STEPAN: Numai bomba e revoluţionară. (Tăcere.) Dora, crezi că te voi putea ajuta? DORA: Da. Trebuie doar să ai grijă să nu spargi tubul. STEPAN: Şi dacă se sparge? DORA: Aşa a murit Schweitzer. (Un timp.) De ce zîmbeşti, Stepan? STEPAN: Am zîmbit? DORA: Da. STEPAN: Mi se întîmplâ uneori. (Un timp. Stepan pare că se gîndeşte.) Dora, o singură bombă ar fi de-ajuns să arunce în aer casa asta? DORA: Una singură, nu. Dar ar vătâma-o. STEPAN: Cîte ar trebui ca să arunci în aer Moscova? ANNENKOV: Eşti nebun! Ce vrei să spui? STEPAN: Nimic. 226       ALBERT CAMUS Se aude sunînd o data. Ascultă cu toţii şi aşteaptă. Se aude sunînd de două ori, Annenkov trece în anticame­ră şi se întoarce cu Voinov. VOINOV: Stepan! STEPAN: Bună ziua. îşi stringmîinile. Voinov se duce la Dora şi o îmbrăţişează. ANNENKOV: Totul a mers bine, Aleksei? VOINOV: Da. ANNENKOV: Ai studiat terenul dintre palat şi teatru? VOINOV: Acum pot s-o desenez. Iată. (Desenează.) Cotituri, străzi înguste, circulaţie anevoioasă din pricina îmbulzelii... caleaşca va trece pe sub ferestrele noastre. ANNENKOV: Ce reprezintă aceste două cruci? VOINOV: O piaţetă unde caii îşi vor încetini mersul şi teatrul unde se vor opri. După părerea mea, astea-s locurile cele mai bune. ANNENKOV: Dă-o încoace! STEPAN: Agenţi? VOINOV (ezitînd): Berechet. STEPAN: Te impresionează? VOINOV: Nu prea mă simt în largul meu. ANNENKOV: Nimeni nu se simte în largul lui cu agenţii alături. Să n-ai grijă! VOINOV: Nu mă tem de nimic. Nu mă pot învăţa să mint, asta-i tot. STEPAN: Toată lumea minte. Să minţi bine, iată ce trebuie. VOINOV: Nu e uşor. Cînd eram student, colegii îşi băteau joc de mine pentru că eram incapabil să-mi ascund gîndul. Spuneam ceea ce gîndeam. Pînă la urmă, m-au dat afară din facultate.

Piesă în patru acte Prietenilor mei de la „ThââtKdel'Equipe"   PERSONAJELE   MARTHA MĂRIA MAMA JAN BĂTRÎNUL SERVITOR   ACTUL INTII Ora amiezii. Sala mare a hanului. O sală curată şi luminoasă. Totul e îngrijit. Scena I MAMA: Se întoarce. MARTHA: Ţi-a spus-o el? MAMA: Da. Cînd a ieşit. MARTHA: Se întoarce singur? MAMA: Nu ştiu. MARTHA: E bogat? MAMA: N-a întrebat de preţ. MARTHA: Dacâ-i bogat, e cu atît mai bine. Dar trebuie să fie şi singur. MAMA (obosită): Da. Singur şi bogat. Şi atunci trebuie s-o luăm iar de la început. MARTHA: Da. De la început. Dar merită osteneala. (Tac. Martha o priveşte pe maicâ-sa.) Mamă, eşti ciudată. De la un timp nu te mai recunosc. MAMA: Sînt obosită, fata mea, asta-i tot. Aş vrea să mă odihnesc. MARTHA: Aş putea să fac eu treaba din casă. Atunci ai avea zilele libere. 90       ALBERT CAMUS MAMA: Nu de odihna asta e vorba. Nu, e vorba de nişte visuri de femeie bâtrînă. Vreau linişte şi puţină nepăsare. Doar atît. (Rîde fără prea multă convingere.) E o prostie să-ţi spun asta, Martha, dar sînt seri în care aproape că aş vrea să cred în Dumnezeu. MARTHA: Nu eşti chiar atît de bătrînă, mamă, ca să ajungi în halul ăsta. Ai lucruri mai bune de făcut pe lumea asta. MAMA: Ştii bine că glumesc. Dar ce vrei! La capătul vieţii ai une- ori dreptul să-ţi mai dai drumul. Omul nu poate fi mereu rigid şi aspru cum eşti tu, Martha. De altfel, nici cu vîrsta ta nu se potriveşte. Cunosc multe fete, născute în acelaşi timp cu tine, care nu se gîndesc decît la nebunii. MARTHA: Nebuniile lor nu sînt nimic pe lîngâ ale noastre, ştii bine. MAMA: Lasă asta. MARTHA (rar): S-ar părea că au început să existe cuvinte care-ţi ard buzele. MAMA: Ce-ţi pasă, de vreme ce nu mă dau înapoi de la fapte? Dar ce contează! Voiam doar să spun că mi-ar plăcea şi mie să văd uneori zîmbind. MARTHA: Mi se întîmplâ, zău. MAMA: Eu nu te-am văzut niciodată. MARTHA: Pentru că zîmbesc la mine în cameră, în ceasurile cîn<J sînt singură. MAMA (privind-o cu atenţie): Ce aspră ţi-e faţa, Martha! MARTHA (apropiindu-se de ea, calmă): Şi nu-ţi place? MAMA (continuînd s-o privească, apoi după un timp): Ba da. Cred că totuşi îmi place. MARTHA (agitată): Ah! mamă! Cînd o să strîngem bani mulţi şi-o să putem părăsi meleagurile astea fără orizont, cînd o să lăsăm în urma noastră hanul ăsta, oraşul ăsta unde plouă întruna, cînd o să uităm regiunile astea întunecate, cînd o să fim, în sfîrşit, în faţa mării pe care am visat-o atît de mult, atunci, în ziua aceea, mă vei vedea zîmbind. Dar ca să trăieşti NEÎNŢELEGEREA     91 liber în faţa mării ai nevoie de bani, bani mulţi. Iată de ce nu trebuie să-ţi fie teamă de cuvinte. Iată de ce trebuie să vezi de cel care a spus că se va întoarce. Dacă-i destul de bogat, li- bertatea mea va începe, poate, cu el. Aţi stat mai mult de vorbă, mamă? MAMA: Nu. Am schimbat doar cîteva cuvinte. MARTHA: Ce aer avea cînd ţi-a cerut camera? MAMA: Nu ştiu. Nu văd bine şi nu prea m-am uitat la el. Ştiu din experienţă că-i mai bine să nu te uiţi la ei. E mai uşor să ucizi ceea ce nu cunoşti. (După un timp.) Bucurâ-te, acum nu-mi mai e teamă de cuvinte. MARTHA: E mai bine aşa. Nu-mi plac aluziile. Crima e crimă, tre- buie să ştii ce vrei. Şi am impresia că adineauri ştiai, de vreme ce te-ai gîndit la asta în timp ce-i râspundeai călătorului. MAMA: Nu m-am gîndit. I-am răspuns din obişnuinţă. MARTHA: Obişnuinţă? Şi totuşi ştii că ocaziile au fost rare! MAMA: Fără îndoială. Dar obişnuinţa începe de la a doua crimă. La prima, nu începe nimic. E ceva care se sfîrşeşte. Şi pe urma, dacă ocaziile au fost rare, ele s-au întins de-a lungul cîtorva ani şi obişnuinţa s-a întărit prin amintiri. Da, amintirea e cea care m-a împins să răspund, care m-a prevenit să nu-l privesc în ochi şi care m-a asigurat că are o faţă de victimă. MARTHA: Mamă, va trebui sâ-l omorîm. MAMA (mai încet): Fără îndoială, va trebui sâ-l omorîm. MARTHA: Spui asta într-un fel foarte ciudat. MAMA: Sînt obosită, într-adevăr, şi aş vrea ca măcar ăsta să fie ultimul. E groaznic de obositor să ucizi. Nu-mi pasă dacă am să mor în faţa mării sau în mijlocul acestor cîmpii, dar după aceea vreau să plecăm împreună.

filmul Oblomov il vedeti aici..........https://latimp.eu/cateva-zile-din-viata-lui-oblomov-1979-film-rusesc-subtitrat-romana/ Partea întâia.           I.           În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov.           Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în creţurile frunţii, apoi pierea cu desăvârşire, şi atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupul, până şi în cutele halatului.           Uneori, o umbră de oboseală ori de urât îi întuneca privirea, dar nici urâtul, nici oboseala nu izbuteau să-i alunge nici o clipă de pe faţă blândeţea ce-i caracteriza nu numai chipul, ci tot sufletul – un suflet luminos şi deschis, care se străvedea în ochii şi în zâmbetul său, în orice mişcare a capului, a mâinii… Un observator superficial şi rece, aruncând numai în treacăt o privire asupra lui Oblomov, ar fi spus: „Ce om bun şi simplu trebuie să fie!” Dimpotrivă, unul mai profund şi mai înţelegător l-ar fi privit mai îndelung şi s-ar fi îndepărtat cu un zâmbet pe buze, cufundat în cugetări.           Ilia Ilici nu era smead, nici rumen, nici palid la faţă; obrazul lui avea o culoare nedefinită – sau, poate, părea astfel fiind cam buged pentru vârsta lui – din pricina lipsei de mişcare, ori de aer, sau de amândouă la un loc. Judecând însă după culoarea prea albă, mată, a gâtului său, a mâinilor lui mici şi grăsune, a umerilor molatici, trupul său părea în totul mult prea gingaş pentru un bărbat.           Mişcările lui de asemeni – chiar când Oblomov era tulburat – erau domolite de o blândeţe şi un fel de lene care nu era lipsită de oarecare graţie. Uneori, când din adâncul sufletului său se ridica un nor de îngrijorare care-i umbrea faţa, privirea i se înceţoşa, pe frunte se iveau cute, iar chipul lui oglindea pe rând îndoiala, tristeţea, spaima; dar această frământare lăuntrică arareori izbutea să se închege într-un gând desluşit şi mai rar încă ajungea sa fie începutul unei hotărâri îndeobşte, totul se încheia printr-un oftat şi se pierdea în apatie sau într-o somnolenţă.           Cât de bine se potrivea haina de casă a lui Oblomov cu expresia potolită a trăsăturilor şi cu trupul său molatic! Purta un halat persan, un autentic halat oriental, fără nici un fel de concesie modei europene, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, şi atât de încăpător, încât Oblomov putea să şi-l petreacă de două ori în jurul trupului. După neschimbata modă asiatică, mânecile mergeau lărgindu-se tot mai mult de la degete spre umăr. Cu toate că halatul îşi cam pierduse din prospeţimea culorilor şi, pe alocuri, luciul firesc al stofei fusese înlocuit cu lustrul căpătat cu timpul, el îşi mai păstra totuşi şi acum tonurile vii, orientale şi trăinicia ţesăturii.           În ochii lui Oblomov, halatul acesta avea o sumedenie de calităţi de nepreţuit: era moale şi suplu, nici nu simţeai că-1 porţi; se supunea ca un sclav celei mai neînsemnate mişcări a trupului.           Acasă, Oblomov nu purta nici cravată, nici vestă, fiindcă îi plăcea să se simtă uşor şi comod. Avea nişte papuci mari, largi şi moi; când se dădea jos din pat, nimerea de-a dreptul în ei, fără să se uite.           Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneş; era o poziţie normală. Când era acasă – şi era mai întotdeauna acasă – stătea tot timpul culcat în aceeaşi odaie unde l-am găsit şi care-i servea în aceiaşi timp de iatac, de birou şi de salon. Mai avea încă trei odăi, dar intra rar în ele, numai câteodată dimineaţa, şi nu în fiecare zi, ci numai când servitorul mătura în birou, ceea ce nu se întâmpla zilnic. În încăperile acestea, perdelele erau trase şi mobilele acoperite cu învelitori de pânză.           Odaia în care stătea culcat Ilia Ilici părea, la prima vedere, foarte elegant mobilată: avea un birou de mahon, două canapele îmbrăcate în mătase, un paravan frumos pe care erau brodate păsări şi fructe cum nici nu există în natură, perdele de mătase, covoare, tablouri, statuete de bronz, porţelanuri şi o mulţime de nimicuri încântătoare.           Dar ochiul experimentat al unui om de gust dintr-o singură privire ar fi surprins în aceste lucruri numai dorinţa de a păstra, de bine de rău, şi numai de-a scăpării, decorul cerut de convenienţe. Aceasta fusese desigur unica preocupare a lui Oblomov când îşi mobilase biroul. Un om cu gustul mai rafinat nu s-ar fi mulţumit cu aceste scaune greoaie de mahon şi cu nişte etajere şubrede. Speteaza uneia din canapele se lăsase în jos, iar lemnul era pe alocuri descleiat.           Şi tablourile, şi vasele de flori, şi toate acele nimicuri frumoase purtau aceeaşi pecete.           De altminteri, însuşi stăpânul casei privea mobilele din biroul său, distrat şi rece, de parcă s-ar fi întrebat: „Cine o fi îngrămădit aici toate astea?” Din pricina acestei nepăsări a lui Oblomov faţă de lucrurile lui şi a nepăsării, poate şi mai mari, a servitorului său, Zahar, aspectul biroului, văzut mai de aproape, te mira prin neglijenţa şi starea de delăsare în care se afla.           Pe pereţi, în jurul tablourilor, atârnau dantele de aţe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful aşternut pe ele câte ceva de ţinut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea sta trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găseşti, dimineaţa, o farfurie, solniţa, vreun os rămas de la cina din ajun şi firimituri de pâine.           De n-ar fi fost această farfurie, ciubucul lăsat din mână şi rezemat de pat şi însuşi stăpânul casei tolănit în aşternut, s-ar fi putut crede că aici nu locuieşte nimeni, atât de prăfuit, decolorat şi lipsit de orice urmă de viaţă era totul. Ce e drept pe etajeră se aflau două-trei cărţi deschise şi câte un ziar aruncat, iar pe birou chiar o călimară, cu pene de scris alături; dar paginile cărţilor deschise erau acoperite de praf şi îngălbenite de vreme, se cunoştea că sunt părăsite de mult, ziarul era de acum un an, iar dacă te-ai fi încumetat să înmoi o pană în călimară, cel mult din ea ar fi zburat, bâzâind, o muscă speriată.           În ziua aceea, Ilia Ilici se trezise, împotriva obiceiului său, foarte devreme, pe la opt dimineaţa. Era cât se poate de îngrijorat. Pe faţa lui se ivea când şi când o umbră de teamă, de tristeţe, de necaz – nimeni n-ar fi putut spune ce anume. Se vedea că e stăpânit de o puternică frământare lăuntrică, iar mintea încă nu-i venise în ajutor.           Frământarea aceasta era pricinuită de faptul ca Oblomov primise în ajun de la ţară, din partea vechilului său, o scrisoare cam neplăcută. Se ştie despre ce fel de lucruri neplăcute poate să scrie un vechil: recoltă proastă, dări neplătite de ţărani, scăderea veniturilor şi altele de felul ăsta. Cu toate că vechilul mai trimisese boierului asemenea scrisori şi anul trecut, şi acum doi ani, totuşi aceasta din urmă făcuse asupra lui Oblomov puternica impresie a unei surprize neplăcute.           Era puţin lucru? Acum trebuia să se gândească la măsurile ce erau de luat. Se cuvine de altfel să fim drepţi şi să-i recunoaştem lui Ilia Ilici grija pe care o avea pentru treburile lui. După cea dintâi scrisoare neplăcută de la vechilul său, primită cu câţiva ani în urmă, începuse de îndată să-şi facă în minte un plan de felurite schimbări şi îmbunătăţiri în administrarea moşiei sale.           După acest plan, trebuiau luate tot felul de noi măsuri economice, de ordin administrativ şi altele. Dar planul nu fusese încă nici pe departe studiat în întregime, iar scrisorile neplăcute ale vechilului se urmau an de an, îndemnându-l pe Oblomov la acţiune, deci tulburându-i liniştea. Recunoştea că, până la desăvârşirea planului, trebuia neapărat să ia unele hotărâri.           Cum se trezi, fu cuprins de dorinţa de a se scula, de a se spăla, iar apoi, după ce-şi va fi luat ceaiul, să gândească bine lucrul, să facă oarecari însemnări şi, în general, să se ocupe serios de această chestiune.           Mai stătu culcat încă vreo jumătate de oră, frământat de aceste gânduri, apoi îşi spuse că mai avea timp să se apuce de treabă şi după ceai, iar ceaiul se putea lua şi în pat, ca de obicei, mai ales că nimic nu te împiedică să gândeşti şi stând culcat.           Ceea ce şi făcu. După ceai, era cât p-aci să se scoale. Se şi ridicase oarecum de pe pernă; mai mult chiar, uitându-se de sus la papucii săi, începuse să coboare spre ei un picior, dar îndată îl şi trăsese înapoi.           Când ceasul bătu nouă şi jumătate, Ilia Ilici tresări deodată.           — Ce-i cu mine, frate? spuse el înciudat, cu glas tare. Nu mai merge, e timpul să mă apuc de treabă! Cum te laşi puţin pe tânjeală, gata… Zahar! strigă el. O excelenta punere in scena a romanului in 4 parti va este prezentata de teatru latimp.eu https://latimp.eu/oblomov-teatru-radiofonic-de-ivan-alexandrovici-goncearov/ 

Partea întâi.           ECHIPAJUL „ANTILOPEI”           Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta.           (Regulă de circulaţie)  CAPITOLUL I.           CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA.           Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.           Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.           Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.           În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.           În întinsa noastră patrie, maşina – destinată, în concepţia pietonilor care au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor – a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.           În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.           Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într-o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorganizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tânăr din Vladivostok şi care, ajuns sub porţile Moscovei, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l reţină.           Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) – este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: „Visul şoferului”.           În aşa hal a decăzut pietonul!           Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.           Cetăţeanul despre care e vorba aici şi care avea pe cap un chipiu cu fundul alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, aparţinea, fără îndoială, covârşitoarei majorităţi şi lamurei omenirii. El mergea pe jos, pe străzile oraşului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puţin cam sfidător. Ţinea în mână o valijoară, cum poartă moaşele. Pare-se că oraşul nu-l impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist.           Văzu vreo cincisprezece clopotniţe – unele albastre, altele verzui, albe şi roz. Îi sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor şi observă deasupra unei clădiri publice un steag fluturând.           Lângă porţile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrâne cu un aer auster vorbeau franţuzeşte, plângându-se de Puterea sovietică şi amintindu-şi de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaş al Domnului venea un aer rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitaţi cartofi.           — Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.           După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: „Slavă celei de a cincea conferinţe districtuale a femeilor şi tinerelor fete”, el ajunse în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente.           — Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.           Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete singuratice, cu cărţi deschise în mână. Umbre ca nişte zdrenţe găurite cădeau pe paginile cărţilor, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. Când străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală. Ascunzându-şi feţele pe după cărţile de Gladkov, Eliza Orzesko şi Seifulina, ele aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe dinaintea cititoarelor tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care era ţinta plimbării sale.

Douăsprezece scaune           CUPRINS:           Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD” 3           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE” 4           CAPITOLUL II. MADAME PETUHOVA ÎŞI DĂ OBŞTESCUL SFÂRŞIT 15           CAPITOLUL III. CODICELE PĂCĂTOSULUI 25           CAPITOLUL IV. MUZA CĂLĂTORIILOR ÎNDEPĂRTATE 33           CAPITOLUL V. UN MARE MAESTRU AL COMBINAŢIILOR 39           CAPITOLUL VI. REFLEXELE BRILIANTELOR 49           CAPITOLUL VII. URMELE „TITANICULUI” 56           CAPITOLUL VIII. HOŢUL CANDID 62           CAPITOLUL IX. UNDE SUNT PLETELE DUMITALE? 76           CAPITOLUL X. LĂCĂTUŞUL, PAPAGALUL ŞI GHICITOAREA 86           CAPITOLUL XI. REPERTORIUL ALFABETIC „OGLINDA VIEŢII” 100           CAPITOLUL XII. O FEMEIE TORIDĂ – AŞA CUM VISEAZĂ POEŢII 115           CAPITOLUL XIII. RESPIRĂ MAI ADÂNC: EŞTI EMOŢIONATĂ! 130           CAPITOLUL XIV. UNIUNEA „SPADA ŞI PLUGUL” 150           Partea a doua – LA MOSCOVA 166           CAPITOLUL XV. ÎN MIJLOCUL UNUI OCEAN DE SCAUNE 167           CAPITOLUL XVI. CĂMINUL „CĂLUGĂRUL BERTHOLD SCHWARTZ” 170           CAPITOLUL XVII. CETĂŢENI, RESPECTAŢI SOMIERELE! 180           CAPITOLUL XVIII. MUZEUL DE MOBILĂ 188           CAPITOLUL XIX. VOT ÎN STIL EUROPEAN 200           CAPITOLUL XX. DE LA SEVILLA LA GRENADA 212           CAPITOLUL XXI. RĂFUIALA 227           CAPITOLUL XXII. CANIBALA ELLOCIKA 241           CAPITOLUL XXIII. AVESSALOM VLADIMIROVICI IZNURENKOV 252           CAPITOLUL XXIV. CLUBUL AUTOMOBILIŞTILOR 265           CAPITOLUL XXV. CONVORBIREA CU INGINERUL GOL 275           CAPITOLUL XXVI. DOUĂ VIZITE 284           CAPITOLUL XXVII. MIRACULOSUL COŞ PENTRU PUŞCĂRIE 291           CAPITOLUL XXVIII. PUICUŢA ŞI COCOŞELUL DIN PACIFIC 301           CAPITOLUL XXIX. AUTORUL „GAVRILIADEI” 313           CAPITOLUL XXX. LA TEATRUL „COLUMB” 322           Partea a treia – COMOARĂ DOAMNEI PETUHOVA 337           CAPITOLUL XXXI. O NOAPTE FEERICĂ PE VOLGA 339           CAPITOLUL XXXII. PERECHEA SUSPECTĂ 350           CAPITOLUL XXXIII. IZGONIREA DIN RAI 359           CAPITOLUL XXXIV. CONGRESUL INTERPLANETAR DE ŞAH 367           CAPITOLUL XXXV. ŞI ALŢII 386           CAPITOLUL XXXVI. VEDERE SPRE BĂLTOACA DE MALAHIT 392           CAPITOLUL XXXVII. CAPUL VERDE 404           CAPITOLUL XXXVIII. ÎN ÎMPĂRĂŢIA NORILOR 415           CAPITOLUL XXXIX. CUTREMURUL 425           CAPITOLUL XL. COMOARA 441                 Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD”           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE”           În oraşul X, capitală de judeţ, erau atât de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cât se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încântătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atât de îndrăgostiţi de secretară comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încât acest lucru o împiedica să strângă cotizaţiile.           Problemele dragostei şi ale morţii nu-l frământau pe Ippolit Matveevici Vorobianinov, deşi, prin însăşi natura serviciului său, el se ocupa de aceste probleme în fiecare zi de la nouă dimineaţa până la cinci după-amiază, cu o întrerupere de jumătate de oră pentru dejun.           Dimineaţa, după ce-şi bea porţia de lapte fierbinte, pe care i-o servea Klavdia Ivanovna într-un pahar de sticlă mată cu ape, ieşea din căsuţa lor cam întunecoasă pe strada Tovarăşul Gubernski, o stradă largă, scăldată în minunata lumină a primăverii. Era strada cea mai plăcută din câte s-au întâlnit vreodată în oraşele de provincie. Pe stânga, în dosul unor geamuri verzui şi tulburi, sclipeau sicriele argintii ale întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”. Pe dreapta, îndărătul unor ferestre mici, cu chitul căzut, se îngrămădeau mohorâte coşciugele de stejar, prăfuite şi serbede, ale meşterului Bezenciuk. Apoi venea prăvălia meşterului coafor „Pierre şi Constantin”, care oferea clientelei sale „manichiură îngrijită” şi „ondulation la domiciliu”. Urma un hotel cu o frizerie, iar mai încolo, pe un maidan, se vedea un viţel rozaliu care lingea cu gingăşie o firmă ruginită, prinsă de o poartă stingheră, cu următorul text:           POMPE FUNEBRE.           Poftiţi, vă rog!           Deşi aceste întreprinderi erau numeroase, clientela lor era destul de redusă. „Poftiţi, vă rog” dăduse faliment cu trei ani înainte ca Ippolit Matveevici să se fi stabilit în oraşul X, iar meşterul Bezenciuk bea rachiu cu nemiluita şi încercase chiar o dată să amaneteze la muntele de pietate cel mai bun coşciug al său, un coşciug de vitrină.           În oraşul X, oamenii mureau rar şi Ippolit Matveevici ştia acest lucru mai bine decât oricine, fiindcă avea slujbă la oficiul stării civile, unde era însărcinat cu înregistrarea deceselor şi a căsătoriilor.           Masa la care lucra Ippolit Matveevici semăna cu o veche lespede de mormânt. Colţul ei din stânga era ros de şobolani. Picioruşele-i şubrede se clătinau sub povara registrelor groase, de culoarea tutunului, din care puteai afla toate datele privitoare la originea locuitorilor din oraşul X şi la arborii genealogici crescuţi pe acest pământ sărăcăcios de provincie.           În ziua de vineri 15 aprilie 1927, Ippolit Matveevici se trezi că de obicei la ora şapte şi jumătate şi îşi puse numaidecât pe nas pince-nez-ul de modă veche, cu arc de aur. Nu purta ochelari. Într-o zi, ajungând la convingerea că nu-i sănătos să porţi pince-nez, Ippolit Matveevici se dusese la optician şi-şi cumpărase o pereche de ochelari fără ramă, cu braţe aurite.           Lui îi plăcuseră ochelarii, dar nevastă-sa – lucrurile acestea se petrecuseră cu puţin înainte de moartea ei – găsise că aceşti ochelari îl fac să semene leit cu Miliukov2, aşa încât Ippolit Matveevici se văzu nevoit să-i dăruiască portarului. Deşi nu era miop, portarul se învăţase cu ochelarii şi-i purta bucuros.           — Bonjour! Se salută afectat Ippolit Matveevici pe sine însuşi, dându-se jos din pat. Acest Bonjour dovedea că Ippolit Matveevici se sculase bine dispus. Când îşi spunea dimineaţa Gut Morgen, însemna de obicei că ficatul îşi face de cap, că cincizeci şi doi de ani nu e o glumă şi că afară vremea e cam umedă.           Vorobianinov îşi vârî picioarele uscăţive în nişte pantaloni de gală, cumpăraţi încă înainte de război, îşi legă pantalonii în dreptul gleznelor cu şireturi şi apoi se încălţă cu nişte cizme scurte şi moi, cu botul pătrat şi strâmt. Cinci minute după asta Ippolit Matveevici se fandosea într-o vestă de culoarea lunii, presărată cu mici steluţe argintii şi într-o haină scurtă de lustrină „şanjantă”. După ce-şi scutură de pe părul său cărunt picurii ca de rouă rămaşi de la spălat, Ippolit Matveevici mişcă fioros din mustăţi, îşi pipăi nehotărât bărbia cam aspră, îşi perie părul ca de aluminiu, tuns scurt şi, zâmbind politicos, ieşi înaintea Klavdiei Ivanovna, soacră-sa, care tocmai intră în odaie.           — Eppole-et, rosti ea cu un glas ca de tunet, am avut un coşmar azi-noapte.           Cuvântul „coşmar” fu rostit cu accent franţuzesc.           Ippolit Matveevici se uită la soacră-sa de la înălţimea celor o sută optzeci şi cinci de centimetri pe care îi măsura şi de la care îi venea uşor şi la îndemână s-o trateze cu oarecare dispreţ.           Klavdia Ivanovna continuă:           — Am visat-o pe răposata Marie, cu părul despletit şi cu cordon de aur.           Klavdia Ivanovna avea un glas ce semăna leit cu o bubuitură de tun şi făcea să tremure lampa de tuci cu ţurţurii ei de cristal prăfuiţi şi cu bilele-i cu alice.           — Sunt foarte neliniştită. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva. Ultimele cuvinte fură rostite cu atâta putere, încât cadrilaterul de păr de pe tigva lui Ippolit Matveevici se făcu vâlvoi. Vorobianinov arboră o mutră acră şi rosti silabisind cuvintele:           — N-o să se întâmple nimic, maman. Apa s-a plătit?           Află că nu s-a plătit. Nici galoşii nu erau spălaţi. Ippolit Matveevici nu-şi iubea soacra. Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de puternic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt – precum se ştie – caii se lăsau în genunchi. În afară de asta – lucrul cel mai îngrozitor – Klavdia Ivanovna avea vise în fiecare noapte. Visa fete cu cordoane, cai îmbrăcaţi în valtrapuri cu tiv galben de dragon, portari care cântă la harpă, arhangheli în şube de paznici, umblând noaptea cu toaca în mână, andrele de croşetat care sar singure prin cameră, scoţând nişte sunete supărătoare. Într-un cuvânt, Klavdia Ivanovna era o bătrână puţină la minte. Şi, ca o încununare a tuturor acestor cusururi, îi crescuseră sub nas nişte mustăţi ce aduceau a pămătuf de ras.           Ippolit Matveevici plecă de acasă cam enervat. Sprijinit de uşorul uşii de la intrarea prăvăliei sale părăginite, meşterul Bezenciuk stătea cu braţele încrucişate. Din pricina necontenitelor insuccese în afacerile sale comerciale şi a lungului consum de băuturi încălzitoare, ochii îi erau de un galben violent ca de cotoi şi îi ardeau ca nişte tăciuni nestinşi.           — Avem onoarea să vă salutăm! Strigă el înghiţind cuvintele când îl zări pe Ippolit Matveevici. Bună dimineaţa!           Ippolit Matveevici îl salută cu politeţe scoţându-şi pălăria pătată, din fetru gros.           — Cum se mai simte coana soacră, dacă îmi este îngăduit să întreb?           — Hm-m-m, făcu nedefinit Ippolit Matveevici şi, săltându-şi umerii drepţi, îşi văzu de drum.           — Ei, să-i dea Dumnezeu sănătate, spuse cu amărăciune Bezenciuk. Numai pagube avem, arde-o-ar focul de treabă!           Şi încrucişându-şi braţele la piept, se sprijini din nou de uşor.           La poarta întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”, Ippolit Matveevici fu din nou oprit.           Proprietarii „Nimfei” erau în număr de trei. Ei îl salutară toţi deodată şi-l întrebară în cor de sănătatea soacrei sale.           — E bine, bine, răspunse Ippolit Matveevici, ce să aibă! Azi-noapte a visat o fată de aur cu părul despletit.           Cele trei „nimfe” se uitară unul la altul şi scoaseră un oftat adânc.           Toate aceste întâlniri îl întârziară pe Ippolit Matveevici şi, contrar obiceiului, sosi la slujbă când ceasul atârnat deasupra lozincii „Ai terminat treaba – pleacă!” arăta nouă şi cinci. Film artisitc adaptare a romanului 12 scaune il puteti vedea aici............https://latimp.eu/12-scaune-1971-online-hd-film-rusesc-comedie-subtitrat-romana-ilf-petrov/

PERSONAJE:   Petre Teiu   — 48 de ani (cu gamă de interpretare, 30-60)   Radu Andane   — 35 de ani.   Maria Andane   — 58 de ani.   Jana Mincu   — 23 de ani.   Natalia Goran   — 30 de ani.   Ene Cristea   — 60 de ani.   Pândele Mânu   — 25 de ani.   Valentin Horia   — 52 de ani.   Floricel   — 20 de ani.   Numărul personajelor episodice, în funcţie de posibilităţile teatrului.         PARTEA I.   Obişnuita ridicare a cortinei, un motiv melodic discret ca începutul unei destăinuiri şi, în sfârşit, câteva raze de lumini descoperind, în întunericul scenei, un pian. Aplecată deasupra claviaturii – cu concentrarea profesionistei – Maria Andone: nu mai e tânără, degetele lungi, subţiri, şi-au mai pierdut din agilitate… şi reflectorul o cercetează îndelung, surprins parcă de căldura interpretării.   În colţul opus al scenei, ca atrasă de muzică, o fată îmbrăcată în alb: o privire deschisă, un zâmbet trist şi, mai presus de orice, o simplitate cuceritoare. Cu liniştea gravă a marilor emoţii s-a apropiat de rampă. Comentator lucid, muzica va adăuga confidenţei… numai ceea ce nu stă în puterea cuvântului.   INTERPRETA JANEI: Numele meu este M. N. (de fiecare dată numele adevărat al actriţei). Fac teatru de aproape şase ani, am jucat în tot felul de piese, iar rolurile – unii dintre dumneavoastră ar putea confirma – n-au fost din cele mai uşoare. De ce însă – şi pe bună dreptate – toată această confidenţă? Am să vă spun: eroina al cărei rol îl voi interpreta astă-seară – Jana Mincu – a murit în urmă cu numai câteva luni. Şi mi se întâmplă pentru prima oară – încerc un sentiment îndeajuns de ciudat – să interpretez rolul unui om care în urmă cu numai câteva luni s-ar fi putut afla aici, în faţa mea, la (numai câţiva paşi… Cum se explică totuşi că am acceptat rolul? Pornind pe urmele Janei, pe la Aluniş, Frumoasa, Tăureni, prin Oltenia, şi întâlnind mulţi dintre prietenii şi tovarăşii ei de muncă, oamenii printre care a crescut şi a devenit de fapt ea, „Jana Mincu”, am înţeles un lucru emoţionant şi care, totodată – cum să vă spun? – a schimbat şi rolul şi semnificaţia piesei… poate chiar şi ceva din felul meu de a înţelege viaţa. Jana Mincu, într-adevăr, a murit. Dar pentru maistrul Ene Cristea… (S-a întors spre scenă). Tovarăşe Cristea!   CRISTEA (descoperit de reflector în întunericul scenei): Pentru mine, Jana trăieşte şi azi. Şi-i aceeaşi fată plină de viaţă, săritoare, puţin băieţoasă. (Reflectorul se stinge.)   INTERPRETA: Iar pentru Pandele Manu, care a iubit-o… (şoptit, spre scenă) – nu te superi că le-am spus, nu-i aşa? – (Pandele, cu nelipsita-i muzicuţă – acelaşi joc al reflectorului -, pare c-ar voi să-i răspundă, dar renunţă în favoarea unui acord de vis) … şi o va iubi totdeauna, v-aţi convins şi dumneavoastră, Jana va rămâne aceeaşi fată visătoare, romantică. (Nu fără un anumit umor.) El o vedea mai altfel! Mai subiectiv! Iar Floricel, care n-a împlinit nici 18 ani… Unde eşti Floricel? (Reflectorul o descoperă şi pe ea în întunericul scenei.)   FLORICEL: Eu n-aş vrea, fireşte, să vă influenţez, dar albul părea anume făcut pentru ea! Şi chiar atunci, în ultima zi, dar noi, desigur, nu ştiam că-i ultima, Jana era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu câteva pliuri. (Descrierea, în funcţie de costumul interpretei.)   INTERPRETA (din nou singură în faţa spectatorilor): Ca vârstă, era de vârsta mea; ca fizic – tot aşa… apropiată… Iar Petre Teiu – care a fost pentru Jana mai mult decât un părinte – mi-a mărturisit că atunci când rid şi sunt foarte veselă, şi mă port ca şi cum n-aş fi pe scenă, semănăm ca două picături de apă. Dar asta ar însemna – nu-i aşa? – că toate fetele seamănă puţin între ele? (Râde încetişor, neînţelegând că a făcut o mare descoperire.) Despre viaţa Janei ce să vă mai spun?   CRISTEA: A fost unul dintre copiii aceia, dacă v-amintiţi, aduşi cu trenurile prin ‘46, în timpul secetei…   FLORICEL: Pe atunci avea numai 7-8 ani…   PÂNDELE (un anumit comentariu muzical care ar putea să însemne: „da, mi-amintesc şi eu…”)   CRISTEA: Şi Petre Teiu, care aflase că Jana nu mai are părinţi, a oprit-o la el.   FLORICEL: Şi au trăit numai aşa, ei doi… (Eventual, o nouă intervenţie a. muzicuţei lui Pandele.) Şi a iubit-o ca pe fiica lui, pentru că Teiu rămăsese şi el, tot aşa, singur.   INTERPRETA (după ce toţi ceilalţi au reintrat în întuneric): Da, aşa au trăit… Şi dacă Teiu era la Albeşti sau la Codrudes, pentru că el, ca specialist în intervenţii, vă daţi seama, era mereu trimis cu forajul, Jana de fiecare dată îl însoţea. De altfel şi Janei îi plăceau călătoriile şi sondele… Şi cele mai frumoase amintiri… Dar nu, să vă întreb mai întâi altceva: ştiţi cum i se spunea Janei?   CRISTEA (ca de foarte departe): Mă băiatule, mă!   PANDELE (îndrăgostit şi-acum): Mă Mincule, mă…   FLORICEL: Iar eu, când mă certam cu ea, îi spuneam: Jeanette-ştie-tot! Jeanette-ştie-tot.   INTERPRETA (din nou singură): Şi într-adevăr ştia… Pentru că însoţindu-l mereu pe Teiu şi trăind printre sondori. Jana învăţase şi ea o mulţime de lucruri, şi ar fi putut conduce o echipă, chiar şi mai multe echipe! … Visul ei, însă, a fost să înveţe şi să inventeze, cum să vă spun… (cu o naivitate, fără voia ei, amuzantă) aşa… un sistem automatizat, ca sondorii să stea, adică, toţi la birouri… şi să apese pe. butoane, cum sunt la noi la teatru soneriile pentru cabine. Apeşi pe un buton – o cabină, adică o sondă! … alt buton – altă sondă… Dar, în sfârşit… (Muzica, discret, sporeşte tensiunea momentului.) Acum, o să vă stric puţin dispoziţia: cum a murit Jana. (Totul a intrat în întuneric; doar pe faţa interpretei mai cad de undeva câteva raze de lumină.) Jana îşi terminase facultatea la începutul lui iunie; şi pentru că tot îi mai rămăseseră câteva săptămâni până să intre în producţie, a plecat să-l vadă pe Teiu, care se nimerise să lucreze tocmai atunci la un foraj experimental… După sistemul acela nou, dacă aţi auzit, al inginerului Radu Andone, care a fost şi profesor la institut, la catedră… (Muzica se întrerupe pentru câteva clipe, interpreta Janei, surprinsă şi ea, se întoarce spre pian, dar muzica, la fel de inexplicabil, a reînceput să se audă.) Acum sonda, ce să mai vorbim, fusese forată; Radu Andone, care condusese personal lucrarea, o considera drept o mare realizare… (Muzica se întrerupe cu totul, Maria Andone, pianista, prăbuşindu-se peste clapele pianului.)   MARIA (în şoaptă, poate chiar numai mişcarea buzelor): Apă, puţină apă…   INTERPRETA (încercând s-o ridice): Maria Andone, ce-i cu dumneata? Ce s-a întâmplat? Să chem poate pe cineva? Să se facă lumină!   MARIA: Nu, te rog. Nimic! Nu s-a întâmplat nimic. Nu vreau să se observe. Continuă!   INTERPRETA: Poate n-ar fi trebuit să vii. Pentru dumneata e totuşi un efort, o emoţie.   MARIA: Nu, nu… Continuă! Reintră, te rog, în rol. Şi explică-le. Să nu se supere.   INTERPRETA (în timp ce muzica revine la primul motiv care a marcat ridicarea cortinei): Tovarăşa care ne acompaniază – şi care vă roagă s-o scuzaţi – e Maria Andone. Da, chiar mama inginerului… profesorului Radu Andone… cel cu forajul, de care v-am vorbit mai înainte. In mod obişnuit, fireşte, ea nu lucrează la noi, la teatru, dar cunoscând foarte bine întreaga întâmplare – pentru că Maria Andone se afla tocmai atunci la Tăureni – şi pentru că ea, ca specialitate, ştiţi, e profesoară de muzică, s-a oferit să ne dea tot concursul şi să ne ajute cel puţin la primele spectacole. (Apoi, Măriei Andone) Pot să continui?   MARIA: Te rog…   INTERPRETA: Rămăsesem la sosirea Janei la schelă şi vă vorbeam, mi se pare. de sonde, de un nou sistem de foraj şi, în sfârşit, de maistrul Petre Teiu, omul pe care mi-l imaginasem nu ştiu dacă v-am spus – ca fiind foarte bătrân şi l-am descoperit trecut, e adevărat, de 40, poate chiar de 50 de ani, dar de o neobişnuită tinereţe sufletească. (Aproape simultan, un reflector ne oferă posibilitatea confruntării. Petre Teiu se află în faţa noastră şi interpreta Janei pare să mu fi exagerat: e un om în vârstă, şi totuşi – fără nimic paradoxal – încă foarte tânăr.)   INTERPRETA: Tovarăşe Teiu, aş fi vrut să te rog…   TEIU (din dreptul unei etajere de pe al cărei ultim raft se pregăteşte să aleagă câteva ziare vechi): Cred că nu mai e nevoie. Tocmai îţi pregăteam ziarele. (I le înmânează.)   INTERPRETA (răsfoindu-le): „Viaţa sondorului” din 7… „Viaţa sondorului” din 8…   TEIU: Da, viaţa noastră de fiecare zi, dintre 7 şi 11 iunie. Tot ce-ai fi vrut să afli e subliniat cu roşu.   INTERPRETA (citind): „Colectivul de foraj experimental al inginerului Radu Andone, cunoscutul specialist în formaţiunile de tărie medie, marne şi argile, a început săparea ultimelor sute de metri…”   TEIU: Treci mai departe, la 8.   INTERPRETA: „Durata mult redusă a forajului – numai 53 de zile – ţinând seamă de adâncimea coloanei… straturi… specific… brecie…” (În alt ziar.) 9 iunie…   TEIU (anticipând): Brigada lui Horia începuse de-acum cimentările.   INTERPRETA: 10 iunie…   TEIU: Da, în 10 se terminase cimentarea şi au început să apară presiunile.   INTERPRETA: 11 iunie… „Intervenţia de înaltă calificare şi spiritul de înaltă răspundere al brigăzii conduse de inginera Jana Mincu…”   TEIU: Pe pagina a doua, în chenar…   INTERPRETA: „…Colectivul de muncitori, ingineri şi tehnicieni al schelei Tăureni anunţă cu adâncă durere încetarea din viaţă…” (Înţelegând că lectura nu poate decât să-l îndurereze.) Să nu mai citesc?   TEIU: Jana nici n-ar fi întrebat; ar fi aruncat ziarul şi ar fi strigat: „Nu-i adevărat, Teiule!” Sau: „Nu vreau să fie adevărat…”   INTERPRETA (ca la o repetiţie): „Nu-i adevărat, Teiule! Nu vreau să fie adevărat! Sunt tânără, am 22 de ani… şi vreau să trăiesc! Vreau să fiu fericită!” (Redevenind ea însăşi.) Am spus bine?   TEIU: Jana ar fi spus-o fără cuvinte: cu ochii, cu mâinile…   INTERPRETA (spune şi ea acelaşi lucru – cu ochii, cu mâinile, veselă, râzând, sărutându-l pe Teiu… Apoi, se întrerupe, şi din nou ea însăşi): Şi atunci… în ultima zi?   TEIU: Chiar şi atunci! Nici n-ajunsesem bine acasă şi m-a luat în primire: „Haina cea nouă e pe scaun, îmbrac-o! (Îşi îmbracă haina cea nouă.) Cravata, sus în dreapta, pe etajeră. Vezi, nu-ţi strica nodul! (Îşi pune şi cravata.) Batista n-o mai căuta; e în buzunarul dinăuntru. (Verifică, este.) Şi capul sus, zâmbet larg, azi plecăm să petrecem! …”   INTERPRETA (ca pentru sine): Şi aţi plecat să petreceţi…   TEIU: Am plecat? Am fugit! Am ajuns în staţie cu sufletul la gură; deşi timp ar fi fost berechet, am luat bilete prin faţă – explicând la toată lumea „unde” şi „de ce” ne grăbim -, am mai aşteptat un sfert da oară pe peron, pentru că trenul, ce să faci, soseşte la orie exacte, apoi alte trei sferturi în picioare, pe coridorul unui vagon supraaglomerat… şi toate astea pentru că inginera Natalia Goran, care locuia tocmai în oraş la blocurile trustului, ne invitase la o mică festivitate! Dar, în sfârşit, după amiază, la 5,20 (cu ironie) am început să petrecem. (Apoi, odată cu reflectorul care, vizual, îi va întregi replica.) O masă frumos împodobită, o mulţime de flori şi de sticle cu tot felul de etichete, muzica de rigoare, covoarele strânse, vezi bine, să aibă Petre Teiu unde dansa… şi în mine, numai eu ştiu, o dorinţă, uite aşa, să se termine totul mai repede şi să mă văd odată plecat! (În limitele aceluiaşi decor descoperit de reflector, câteva spaţii suplimentare de joc: o măsuţă cu două fotolii, oarecum distanţate de rest, un mic balcon spre exterior, un telefon presupus într-o încăpere alăturată. Invitaţii 8 – 10 persoane, aşa cum va reieşi de altfel şi din replică.) Sărbătoritul, după cum îţi închipui, era inginerul Radu Andone. Gazda – Natalia. Noi îi spuneam Nata. Iar în funcţia de capelmaistru, stricându-ne tot cheful, tehnicianul acela cu cimentările. Valentin Horia.   HORIA: Îngăduiţi-mi, tovarăşi, să salut prezenţa celor mai apropiaţi colaboratori ai inginerului Radu Andone! (Toastează.)   TEIU: Iar colaboratorii, cum ar veni, eram noi: Pandele, care-i tot închidea gura lui Horia şi-l aşeza jos… (îl şi aşază); Cristea care nu băuse la viaţa lui din păhărele din astea cât degetul… (le arată) şi nici n-ar fi băut în ziua aceea, să-l tai, că nu degeaba se spune că omul bătrân are un al şaselea simţ. Şi, în sfârşit, mai eram eu (a intrat şi el în cadrul decorului), şi mai era Jana, care se tot învârtea în faţa unei oglinzi (interpreta intră şi ea în rolul Janei), şi-i tot explica lui Cristea, săracu’ (Cristea s-a apropiat şi el de oglindă), de ce-i mai bine să-ţi lucrezi rochiile la „Arta modei”, la Bucureşti, unde, vezi dumneata, aştepţi numai şase săptămâni până la prima probă.   JANA: Cum ţi se pare, nea Cristea?   CRISTEA: Cam albă…   JANA: Tovarăşe Cristea!   CRISTEA: Şi scurtă.   JANA: În partea din faţă?   CRISTEA: În partea de jos…   JANA: Ai îmbătrânit, nea Cristea! Frecţie, reumazol! Ai rămas în urmă cu moda!   CRISTEA (explodând): Păi, cred şi eu! Moda! Că la modă mă şi gândeam! N-am umplut nici prima cisternă cu petrol şi – poftim – noua modă!, petreceri, muzică, dans…   JANA (ca o reclamaţie): Auzi, tovarăşe Teiu!   TEIU (de departe, sălii): Da, auzeam… Şi mă gândeam şi eu: ce rost are această festivitate? Am săpat o sondă, e adevărat! Am ajuns şi la petrol, am cimentat şi coloana… Dar tu. Radu Andone, şi tu, Nata… ba chiar şi tu, Valhoria! Hai, răspundeţi, cu mâna pe inimă: n-ar fi fost mai potrivit să mai aşteptăm o zi-două, să fi intrat cum se zice în extracţie normală, şi-abia după aceea, poftim, şi festivitatea festivităţilor?   JANA: Dacă te-ar vedea cineva, ar zice că vorbeşti singur.   TEIU: Greu e până te obişnuieşti.   JANA: Şi că te-am adus legat!   TEIU: Ei, nu! Chiar legat, nu!   JANA: Sau c-ai venit numai aşa… de dragul nu mai ştiu cui.   TEIU: Al rochiei! Orice rochie se cere înnoită. Sarcină!   JANA: Şi nu puteam decât aici (anticipând o anumită animozitate), în prezenţa tovarăşei Nata…   TEIU: Nu, la Nata nu mă gândisem.   JANA: Sau poate îţi închipui (ceea ce ar întrece măsura) că mă aflu aici pentru Radu?!   TEIU: Nici el n-a observat rochia?   JANA: Că m-oi fi îndrăgostit de descoperirile lui.   TEIU: Oricum, ar fi fost mai frumos să observe.   JANA: …Dar eu îl cunosc de foarte multă vreme! L-am avut şi profesor! Şi aşa, strict din respect…   TEIU: De la „strict” începe. Asta-i sistemul!   JANA: Şi dacă am venit la această sărbătorire e pentru că, ştiinţific vorbind…   TEIU: Când e de-acu’ „ştiinţific” – o-ho-ho! – e grav!   JANA: E pentru prima oară când se reuşeşte un foraj rapid.   TEIU: Şi dacă-i şi „prima oară”… Gata! S-a terminat!   JANA: Eu nu-nţeleg ce vrei mata, Petre Teiu?   TEIU: Aş fi vrut să nu uiţi că festivitatea aceasta e organizată de Nata, că Nata îl cunoaşte pe Radu ceva mai de mult… că a venit la schelă special pentru Radu… Şi că nu-mi vine a crede să fi organizat toată această petrecere, când n-ar fi fost nici momentul, numai de dragul ochilor tăi.   HORIA: Îngăduiţi-i, tovarăşi, prietenului dumneavoastră, Valentin Horia…   CRISTEA: Auzi, mă Pândele, te strigă prietenul! (Semn să-i închidă gura).   HORIA (eliberându-se): Îngăduiţi-mi un toast în sănătatea Măriei Andone! (Apropiindu-se de Maria Andone, care a intrat şi ea în atmosfera petrecerii.) Cu regretul imens că fiul dumneavoastră v-a invitat la schelă abia acum, cu ocazia terminării lucrărilor, şi că nu v-am cunoscut mai devreme, îngăduiţi-mi să mă bucur alături de dumneavoastră, să vă felicit!   CRISTEA (jocul anterior): Pandele, felicită-l şi tu!   MARIA (după ce a ciocnit cu cei mai mulţi, în faţa lui Teiu): Dumneata nu ciocneşti?   TEIU: Pentru bucurie?   MARIA: Pentru liniştea acestei clipe.   TEIU (punând paharul deoparte): Nu, în liniştea acestei clipe nu cred!

RADU (care tocmai s-a apropiat şi a reuşit să audă ultimele replici): Nu crezi? Interesant. (Uşor ironic.) Ai putea să ne spui şi de ce?   TEIU (surprins şi, poate de aceea, puţin prea grav): În urmă cu o singură oră – şi nu mă aşteptam să uiţi chiar atât de curând – ne mai aflam pe peron. (Apoi, Măriei, în timp ce un reflector descoperă un colţ de peron.) Şi Radu, dacă n-ai uitat cumva şi dumneata, tocmai fusese chemat la telefon… (Revenind cu privirea spre Radu, ajuns între timp lingă telefon.) Şi la început – exact: – ai ezitat să răspunzi… Şi-ţi părea chiar rău că mama dumitale şi cu mine, urmându-te (au intrat şi ei în atmosfera peronului), ne-am aşezat pe o bancă (se şi aşază) la numai câţiva paşi…   RADU (la telefon): Nu văd nici un motiv să ne alarmăm chiar dacă presiunea a ajuns la 37 de atmosfere! E un proces firesc, logic… şi stabilizarea presiunii va interveni cu siguranţă dintr-un moment într-altul. In orice caz, dacă, prin absurd, ar continua să crească, telefonaţi, vă rog, la inginera Natalia Goran, la 11.64. (A închis telefonul şi s-a apropiat de Maria Andone.) Mă suspectezi?   MARIA: De câte ori nu te văd o perioadă mai lungă, îmi pari totdeauna schimbat.   RADU: Poate că agitaţia, apropierea sfârşitului şi emoţia. (Şi ca s-o împace, conspirativ.) Emoţia serbărilor de sfârşit de an, aminteşte-ţi…   MARIA: Am totuşi impresia că se întâmplă cu tine un lucru ciudat. De ce taci?   RADU: Probabil ca să nu mint.   MARIA: Şi când te gândeşti că pe vremuri îmi plăcea să cred că sunt singura profesoară căreia elevii nu-i puteau ascunde nimic. Ezitau doar câteva clipe, apoi… Nu vrei să-mi spui?   RADU (nu fără rezerve): Azi urmau să fie extrase primele tone de ţiţei. Şi mai urma – ceea ce ar fi fost esenţial – să verific tot ce am făcut până azi. Să mă verific! … E amuzant, nu-i aşa?   MARIA: Şi-n ultima zi?   RADU: În ultima zi… (Cu ironie.) A serbării de sfârşit de an, au apărut presiuni în spatele coloanei de extracţie1. Dar asta n-ai cum să înţelegi. Când am plecat de la sondă, erau 34 de atmosfere. Când am vorbit la telefon – 37! De ce zâmbeşti?   MARIA: Ţi s-a părut. Întreabă-l şi pe tovarăşul Teiu.   TEIU: Şi totuşi ai zâmbit, am observat şi eu.   MARIA: Poate pentru că nu reuşesc să înţeleg de ce atâta agitaţie în jurul unei sonde. Ce înseamnă o sondă? Şi dacă o să se piardă o sondă? Nu vor mai exista sonde? (E gata să râdă.)   RADU: Vor exista. Dar sonda asta, sonda cu nr. 243… sunt totuşi eu. Omul care a creat-o. Şi cin tarul – pentru că în tot şi în toate există un cântar – n-are decât două gradaţii: ratare şi succes.   MARIA: Trebuia să-mi fi spus…   RADU: Nu m-am înstrăinat îndeajuns pentru a-ţi comunica liniştit o îndoială.   MARIA: Şi nu se mai poate face nimic?   RADU: Ba da: să nu pui întrebări. E o superstiţie. Şi să aşteptăm. E şi singura soluţie. Coloana-i calculată pentru 100 de atmosfere. Presiunea n-a ajuns decât la 37. N-am nici un motiv să-mi creez singur obsesii… (Apoi, lui Teiu, grăbind prin aceasta finalul retrospectivei.) Şi în general, nu vreau să-mi amintesc de nici un peron (peronul se întunecă), de nici un fel de discuţii… (Şi reintrând simultan în atmosfera festivităţii.) Ne aflăm aici, în locuinţa Nataliei Goran, şi lumea – poftim! – petrece, e liniştită, e veselă!   TEIU (ca şi la începutul retrospectivei): În liniştea acestei clipe nu cred! (Şi pentru că Radu, ostentativ, a ridicat din nou paharul.) Şi nu crezi nici dumneata… N-are sens! Nu beau!   RADU (surprins, renunţând la prima intenţie şi apropiindu-se de Maria Andone): Atunci, în doi! Pentru revedere. Pentru că n-am ciocnit de mult. Şi pentru că n-aş fi vrut să-ţi faci griji.   MARIA: Dar poate n-ar trebui nici noi. Radule… Poate mai târziu…   RADU (încercând s-o liniştească): Dac-ar fi existat un pericol real, imediat, tovarăşul Teiu s-ar fi aflat în această clipă la sondă.   TEIU: Şi inginerul Andone, sunt sigur, n-ar fi întârziat să-l urmeze.   RADU (agravând): O ipoteză? O sugestie? O prevenire?   TEIU: Mai mult, poate. (Ridicând paharul ca pentru un pact mutual.) O dovadă de încredere.   RADU (din nou cu ostentaţie, renunţând să mai bea): Nu! Pentru încredere, pentru… înţelegere, pentru… stimă şi pedagogie, refuz! (Noua intervenţie a lui Horia îl va găsi de acum în colţul opus, cât mai departe de Teiu şi Maria Andone.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi… (Şi pentru că nimeni nu-l ia în serios.) Sau nu! Îngăduiţi-mi, vă rog, mai târziu!   JANA (din apropierea lui Radu, mizând pe surpriză): Sunteţi prost dispus. nu-i aşa?   RADU (neconvins): A, nu… O impresie…   JANA: Mi-am dat seama din felul cum v^aţi aşezat aici, în fotoliu.   RADU: M-am aşezat, cred, normal.   JANA: Vă înşelaţi. (Apoi, ca o dovadă.) La facultate cel puţin, mi se dusese vestea, era suficient să vă văd apropiindu-vă de catedră, ca să-mi pot da seama de tot. Şi cum vă merge cu sănătatea, cu lucrarea… şi dacă aveţi vreun motiv de îngrijorare…   RADU (preluând): Iar la limită… tot ce gândesc, ce mă frământă, ce simt…   JANA (dezarmant): Da. Totul.   RADU: Atunci, şi-n clipa aceasta… Putem verifica!   JANA: În clipa aceasta, încercaţi să fiţi ironic… sobru… distant (cu părere de rău) şi, pe cât se poate, să găsiţi un pretext pentru a schimba subiectul discuţiei.   RADU: A, nu… deloc! (Încercând s-o dezmintă şi implicit confirmând.) Mă gândeam doar că nu v-am văzut de mult.   JANA: Nici eu… încă din primul semestru.   RADU (conversaţie de salon): În vacantă?   JANA: Da, ultima vacanţă.   RADU: Şi peste câteva luni…   JANA (preluând): Cu diploma în buzunar, cu trei ştampile şi „cu distincţie”…   RADU: Mi se pare c-aţi susţinut ceva legat de foraj.   JANA: Noi metode de intervenţie. (Apoi, nemairezistând „conversaţiei” şi izbucnind într-un hohot de râs.) M-aţi făcut să râd.   RADU: Dar n-am spus nimic…   JANA: Tocmai pentru asta. Dumneavoastră îmi vorbeaţi de intervenţii, iar eu mă gândeam ce amuzant ar fi să mă invitaţi 1a dans: profesorul cu fosta lui studentă…   RADU (ridicându-se şi invitând-o): Sunteţi invitată.   NATA (ca din pământ lângă ei): Şi tocmai în momentul în care Radu Andone se pregătea să se încline în faţa partenerei, soarta – în persoana inginerei Natalia Goran – interveni între ei. (Apoi, Janeu) Ţi-l răpesc! Şi ca să nu intrăm în conflict, cu aprobarea şi sub privirea încurajatoare a familiei.   MARIA (amuzata de scenă): Nu te-ai schimbat deloc, Nata!   NATA (la braţul lui Radu): Toată arta e să nu se observe schimbările.   MARIA: Şi aşa cum te ştiam dintotdeauna: spirituală, cu surâsul pe buze.   NATA: O femeie care surâde e de două ori mai tânără.   MARIA: Categorică, fără ezitări.   NATA: Ezitările sunt specialitatea bărbaţilor.   MARIA: Şi, tot ca de obicei, rea.   NATA: A fost visul meu… Dar n-am avut înclinaţii, talent.   MARIA: O fată atât de capabilă…   NATA: Inutil, talentul e nativ.   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi să ridic un pahar în cinstea Nataliei Goran!   CRISTEA (în şoaptă): Ce faci, Pândele?   PÂNDELE (cu referire la Horia): S-a calculat! La următorul e sub masă!   HORIA (continuând toastul): Dar nu în cinstea gazdei atât de primitoare, închin. Şi nici a inginerei, atât de capabile… presupun, d a femeii, a simplei Nata (şi întorcându-se spre ea), da, Nata… pentru că tu, Nata… (celorlalţi) şi când spun „tu”, mă gândesc la eternul şi neînlocuibilul „tu”, cel de-al doilea personaj al existenţei umane, nelipsit în casă, pe stradă, în familie sau… în afara familiei, dar în esenţă, „tu, Nata”, femeia care iubeşte şi nu poate avea altă menire. Să ban, tovarăşi! (Începe primul să aplaude.)   MARIA (lui Teiu, observând că nici nu s-a atins de pahar): În locul dumitale, cel puţin aş fi aplaudat.   TEIU: Au aplaudat alţii şi pentru mine. (Şi vizându-l direct pe Radu, a cărui reacţie a urmărit-o tot timpul toastului.) Şi fără nici un fel de rezerve. Din toată inima!   RADU (nerezistând): Am impresia că am început să mă bucur (umplându-şi un nou pahar) de o prea mare atenţie…   TEIU (nu fără aluzie): Nu era nevoie să-l umpli… Paharul de alături e tot al dumitale. De la toastul anterior.   RADU: Şi în general, beau cât îmi place, aplaud cât vreau, iar în problema relaţiilor mele cu Nata, pentru că aici voiai să ajungi…   TEIU (anticipând): Preferi să ţi se spună ceea ce îţi convine.   RADU: Îmi convine absolut tot!   TEIU: În urmă cu o jumătate de oră, în tren, păreai mai puţin convins.   RADU (minimalizând): Să presupunem…   TEIU: Numai că, spre deosebire de mine, dumneata… uiţi mult mai uşor.   RADU: În privinţa Natei, n-am uitat niciodată nimic.   TEIU: Atunci e şi mai grav: te minţi!   RADU (infirmând): O cunosc de peste zece ani!   TEIU: Aşa cum a „cunoscut-o” probabil şi mama dumitale…   MARIA (regretând c-a fost amestecată): Tovarăşe Teiu!   TEIU (surprins): Sau poate ai uitat şi dumneata că, în urmă cu o jumătate de oră, aflându-ne pe acelaşi coridor al vagonului şi la aceeaşi fereastră, aveai cu totul altă părere… Să vă reamintesc atunci… Ar fi păcat să nu vă reamintesc. (Într-un alt colţ al scenei se luminează coridorul unui vagon de cale ferată. Muzica, jocul luminilor etc. accentuează senzaţia de mişcare a tronului.)   NATA (în tren): Peste 20 de minute, în Vălureni. Peste alte 10, în jurul unei mese frumos ornate…   RADU (de la aceeaşi fereastră a vagonului): Şi, în sfârşit, va începe.   NATA: În sfârşit, se va termina.   RADU (surprins): Aveam impresia că apropierea festivităţii…   NATA: Abia o aştept! Dar nu festivitatea. Nu mă înţelege greşit!   RADU: Atunci?   NATA: Clipa! Singura clipă în care inginerul Radu Andone nu-i nici prea absent, nici foarte preocupat…   RADU: Şi există?   NATA: Da. Atunci când termini un calcul, un proiect, un studiu, şi n-ai început următorul.   RADU: Mă şi imaginez: plicticos, susceptibil …   NATA: Îngrozitor! Şi ceea ce-i mai grav: tandru, declarativ! (Imitându-l.) „Nata, dacă te gândeşti bine, viaţa noastră e ciudată…”.   RADU (prins): Şi-ntr-adevăr e ciudată.   NATA: „Şi familia, din moment ce există atâtea familii, iar noi ne cunoaştem de atâţia ani şi ne vedem în fiecare zi…” Mă urmăreşti?   RADU: Nu.   NATA: Te gândeşti la creşterea presiunii?   RADU: Sper să se fi oprit la 37.   NATA: Ei, vezi, tocmai acesta-i meritul acelei clipe! Nu mai există nici un fel de sonde, presiuni, şi devii lucid, domestic, dispus chiar, la limită, să mă ceri în căsătorie.   RADU: Nu pot înţelege de ce n-ai amânat festivitatea!   NATA (imputare şi alint): Deci, nu mă ceri…   RADU: Nata!   NATA: Nu, acum e prea târziu! Cererea se respinge! (Şi „parafând”.) Nu! Nu! Nu!   RADU (prins totuşi de joc): Obişnuitul „nu”.   NATA: Şi totuşi, a fost o zi. Acum vreo doi sau trei ani. Tu îţi apărai, dacă nu mă-nşel, disertaţia şi trebuia să urci undeva sus, la un fel de tribună…   RADU: Mi-amintesc. (Şi ca din amintire.) „Dezminţind teoriile unanim acceptate privind imposibilitatea forajului rapid în formaţiunile de tărie medie, mame şi argile…”   NATA (întrerupându-l): Şi la un moment dat, nu te-am mai auzit. Iţi vedeam doar mişcările, gesturile, ca printr-o perdea de lumină. Şi mă gândeam că, în clipa în care vor începe aplauzele, noi vom fugi din sală – şi nu ştiam unde vom fugi – şi că, pe neaşteptate, pentru prima oară, fără nici o introducere, mă vei întreba… (Un şuierat prelung de locomotivă.)   RADU: Şi atunci ai spus: „Nu”.   NATA: Pentru că şi atunci, în ultima clipă, ai fost ridicol, penibil…   RADU: Dar ai auzit foarte bine, Nata! S-au ridicat absolut toţi împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor mele.   NATA (ironică): Şi tu ai promis, fireşte, că viitoarea ta lucrare va fi concretizarea… şi aplicarea… şi descoperirea practică… şi aşa mai departe!   RADU: Dar era datoria mea, înţelege!   NATA: Dacă ai fi ştiut, dimpotrivă, să surâzi şi să-i sfidezi, dacă ai fi fost puternic şi ai fi fost tu însuţi, aş fi fost a ta!   RADU (nedreptăţit şi într-un fel disperat): Nata!   NATA: Şi a mai fost o zi, acum un an, mi se pare, pe la sfârşitul lui septembrie, când ai descoperit acest nou sistem de foraj.   RADU (naiv): Şi am venit în aceeaşi seară la tine să-ţi spun…   NATA: Nu! Nu atunci! Câteva săptămâni mai târziu, pe peron. Şi când din nou, penibil… ridicol… parcă te aud!   RADU (tot ca din amintire): „Fii liniştită, Nata! Vom avea asigurate toate condiţiile. Fireşte, la început un confort limitat…”   NATA: Acceptai să schimbi laboratoarele şi bibliotecile institutelor bucureştene pe mirajul unei schele!   RADU (explicându-se, parcă): Dar au venit la mine. Nata! Au insistat! Nu puteam să-i refuz!   NATA: Dac-ai fi rupt în clipa aceea biletele şi mi-ai fi spus: „Nu, Nata! N-are sens! Rămânem aici!” (un nou şuierat de locomotivă), aş fi fost a ta! 2   RADU (nestăpânit): Dar am venit! Am forat. Am realizat un record. Ai organizat o festivitate!   NATA: Aştept clipa.   RADU: Încetează!   NATA: Aştept să devii lucid. Festivitatea nu înseamnă nimic.   RADU: Atunci, de ce ai organizat-o?   NATA: Pentru ca să-ţi ofer prilejul unei sărbătoriri. (Ironică.) În prezenţa unor iluştri brigadieri, şefi de echipă şi alte mari personalităţi. Pentru ca să-ţi aminteşti că nu eşti făcut să trăieşti la capătul pământului! Şi că-i stupid să perseverezi în a fi un umil ingineraş de teren, atunci când ar putea exista un „mai bine”, „mai sus”.   RADU: Dar înţelege-mă, Nata!   NATA: Dacă mi-ai fi răspuns: diseară, după terminarea festivităţii, plecăm… aş fi fost a ta!

RADU (disperat, poate, că o pierde): Nata! (Un şuierat prelung de locomotivă; la o altă fereastră a aceluiaşi vagon: Maria Andone şi Teiu.)   MARIA: Eu nu văd bine fără ochelari. Cine-i alături de Radu? Cu cine vorbeşte?   TEIU (nu fără subtext): Cu Nata…   MARIA: Dar nu se poate! Nici nu seamănă! (Într-adevăr, Nata are cu totul altă coafură: părul strâns, sau, dimpotrivă, lăsat lung.)3 Nataaa!   NATA (apropiindu-se de ea): Te ascult, Maria Andone.   MARIA: Aproape să nu te recunosc.   NATA (revenind la vechea coafură): Lăsat lung, părul îmi alungeşte faţa.   MARIA: Şi totuşi, acum o oră, pe peron…   NATA (schimbându-şi şi felul de a vorbi): O oră în viaţa unei femei poate fi decisivă.   MARIA: Zâmbeai cu totul altfel.   NATA: Asortat cu coafura.   MARIA: Parcă aţi fi două Nate!   NATA: Ai ghicit! Suntem chiar două. Două surori.   MARIA (pentru că discuţia a căpătat tonul unei glume): Acum eşti din nou Nata, cea pe care o cunosc.   NATA: Cea de-a doua o să încerce să nu vă mai deranjeze.   MARIA: Confuziile sunt de obicei amuzante.   NATA: Cele grave – Radu ar putea să ne confirme – sunt tragice.   RADU (dinafara momentului, solicitând întreruperea retrospectivei): Dar nu înţeleg…   NATA (în timp ce trenul reintră în întuneric): Se întâmplă uneori să întâlneşti un om, să-ţi faci visuri şi să constaţi că te-ai înşelat. Cele două Nate se retrag.   RADU (pe tonul anterior, de data aceasta însă lui Teiu, în locuinţa Natei): Nu! Pe dumneata nu te înţeleg! De ce-ai ţinut să-mi reaminteşti toată această discuţie?   TEIU: Pentru că există o singură Nata şi-i stupid să te minţi! Pentru că dumneata cunoşti adevăratul mobil al acestei festivităţi. Şi pentru că există discuţii care ar trebui să te cutremure!   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi să ridic un pahar în cinstea eminentului specialist Radu Andone, care într-un termen record de numai 53 de zile… (Aplauze, muzică şi respectata tradiţie a ciocnirii paharelor cu sărbătoritul, care, pentru a salva aparenţele, încearcă să pară bine dispus.)   RADU (Janei, ultima care s-a apropiat de el): Vă mulţumesc!   JANA: Numai că n-aş vrea să bem nici pentru eminenţă şi nici pentru recorduri.   RADU: Mă faci curios…   JANA: N-o să râdeţi?   RADU: Promit.   JANA: Pentru prima frază cu care v-aţi început cursul în anul III. (Insistând.) Amintiţi-vă…   RADU: N-am pic de memorie.   JANA (citându-l): „Vă doresc cumplita şi nobila pasiune – pe vremuri îi spuneam splendida nebunie – de a studia forajul la forma epuizantă, de neînţeles în afară, şi de a căuta soluţii şi sisteme noi, chiar şi acolo unde, în mod logic, n-ar mai părea să fie.”   RADU: Mi se pare că stăteai în rândul I, chiar lângă margine… (Îşi apropie paharul ca pentru a ciocni.)   JANA (întârziind): Şi pentru încă ceva: pentru confidenţa de la sfârşit.   RADU (mirat): A fost şi o confidenţă? Sunt pierdut.   JANA (citind): „Iertaţi-mi forma puţin discursivă şi lirismul expunerii…”   RADU: A, da… (Amintindu-şi.) „La vârsta dumneavoastră am fost şi eu îndrăgostit de această idee a navigaţiei în adâncurile straturilor meoţiene şi sarmaţiene… oare se numeşte foraj. Am fost şi – de ce să ascund? – am rămas.”   JANA: Să bem pentru aceşti mari îndrăgostiţi.   RADU: Şi pentru tăria – pentru că mai există un secret – pentru tăria de a-ţi repeta cu înverşunare, ani la rând, „eu pot, eu vreau, eu trebuie”. Şi, cum ar fi adăugat Nata: „împotriva oricui şi a orice!”   JANA: Dar asta-i… o glumă! Nici dumneata nu crezi… (Şi pentru că simte că nu e o glumă.) Nu! Pentru asta nu beau! (În acelaşi moment se aude sunând telefonul. Radu, urmat în fugă de Cristea şi mai apoi de Jana, se retrage în „colţul telefonului”.)   RADU: Alo! … Da! … Andone la telefon. Nu se aude! Cât aţi spus? 41 de atmosfere? La ce oră? Mai tare, vă rog! Ce importanţă are că mă auziţi dumneavoastră acolo, dacă nu vă aud eu aici! Mă interesează tendinţa! Dacă e în creştere… Nu! N-aud! (Lui Cristea.) Nu se aude nimic!   CRISTEA: S-o trimită pe Floricel! Au cursă la 7!   RADU (la telefon): Înregistraţi, vă rog, presiunea exactă la ora 7 şi trimiteţi un buletin cu prima cursă! Să vină Floricel, bine! Ne găseşte la inginera Goran! Cu prima cursă! (Apoi, lui Cristea.) 41! … La 5!   CRISTEA (scoţându-şi ceasul): Cinci şi jumătate…   RADU: Crezi că a mai crescut?   CRISTEA: Cine ştie…   RADU: Mult?   CRISTEA: 47-50…   RADU (exasperat): Şi eşti calm! JANA (nesesizând, cu admiraţie): Cel mai calm om din lume.   RADU (pe acelaşi ton): Şi spui 50, de parc-ai spune…   CRISTEA (sec): 50… Aşa spun eu!   RADU: Şi ţi-e indiferent! Din partea dumitale, să urce la 70, la 100!   JANA (surprinsă): Cristea? Indiferent? Dar nu-l cunoaşteţi! CRISTEA: Tu nu te băga, Mincule!   JANA: Dacă i-ar fi fost indiferent, nu i-ar fi cerut lui Teiu să dubleze echipa de supraveghere a sondei.   CRISTEA: Mincule!   RADU: Pe mine nu mă interesează echipa! La cât a ajuns?   JANA (mai mult lui Cristea): Iar dumneata ai putea să-i răspunzi că important nu-i la cât a ajuns…   RADU (ironic): Nici nu mă îndoiesc!   Important e „de ce”!   CRISTEA (Janei): Vezi? Ştie şi el!   RADU: Şi mai ales, de ce n-am ştiut s-o prevenim? Şi de ce tocmai acum? Şi în continuare, încă o mie de alte „de ce”-uri. (Spre Cristea.) Exagerez?   CRISTEA: Puţin. Primele două ar ajunge.   RADU: Şi dacă vom şti „de ce”, să admitem, va înceta pericolul? Nu va mai creşte presiunea?   CRISTEA: Oricum, e altceva. Eşti mai liniştit. (E mai liniştit.) Te aşezi… (Se aşază.) Mai întrebi pe unu’, pe altu’…   RADU: Ţi s-a întâmplat vreodată şi dumitale?   CRISTEA: Da’ cum?!   JANA: Cunosc şi eu vreo câteva cazuri. Chiar şi în lucrarea de stat…   CRISTEA (supărat că se amestecă): Mă băiatule, mă!   RADU (lui Cristea): Şi cum s-a terminat?   CRISTEA: Prima oară?   RADU: Prima.   CRISTEA (oferindu-i tabachera): Fumezi?   RADU: Nu. Mulţumesc! (Neatent însă, a luat o ţigară.)   CRISTEA: Eu, tot de atunci, de la prima, am început să fumez. (Maria Andone, care a urmărit ultima parte a discuţiei. s-a apropiat de Teiu, aşezat într-unul din cele două fotolii – spaţiu de joc oarecum delimitat.)   MARIA: Tovarăşe Teiu, nu te superi, aş fi vrut să ne certăm.   TEIU: Oricând. (Mai mult chiar.) Cu plăcere!   MARIA: E vorba însă de Radu…   TEIU: Cu atât mai mult!   MARIA: Dar să ne certăm serios, dacă vrei.   TEIU (pe viaţă şi pe moarte): Ne şi batem!   MARIA (mai grav decât ar fi vrut): Dumneata porţi vina de a-l fi adus aici.   TEIU: Partea a doua a vinei.   MARIA: Partea a doua? Cum, partea a doua?   TEIU: Vina de a-l fi adus atât de târziu.   MARIA: Dar dumneata l-ai convins. Aminteşte-ţi. In seara în care ai venit prima oară…   TEIU (vag): I-am arătat o hartă geologică, un memoriu tehnic, câteva probe. (Apoi, cu un regret tardiv.) L-am convins prea uşor.   MARIA: Tovarăşe Teiu!   TEIU: Şi asta n-ar fi nimic, dar nu m-am întrebat niciodată pentru ce a venit, ce l-a adus la noi?   MARIA: S-ar putea explica…   TEIU (ca cerându-i confirmarea): Dorinţa de afirmare? Cântarul cu două gradaţii? Sau poate această festivitate, teoriile Natei?   MARIA: Începe să-mi pară rău că l-am lăsat să vină.   TEIU (cu o ironie care va creşte continuu): Ei, da! A fost o lipsă… L-ai lăsat mult prea liber… Nelegat…   MARIA: Iar fratele meu parc-ar fi ştiut… Mi-a spus-o de zeci de ori: „Opreşte-l, e spre binele lui!”   TEIU: Fireşte… Să nu-şi rişte cariera, situaţia… (Apoi lui Radu care s-a apropiat de ei.) Unchiul dumitale, hotărât începe să-mi placă!   MARIA: El l-a crescut pe Radu.   TEIU: Asta îmi place mai puţin.   MARIA: Era maior de aviaţie…   TEIU (cu subtext): Ei, da, maiori… şi maiori…   MARIA: Şi toţi cunoscuţii noştri au fost de părere că educaţia pe care ar fi putut să i-o dea fratele meu…   TEIU (continuând): Şi mai ales ambiţia, dorinţa de a parveni, de a face carieră…   RADU: Sunt din nou acuzat?   TEIU: Nu, deloc. Mama dumitale încearcă doar, preventiv, să te apere.   MARIA (cu marea sinceritate a naivităţii): Eu îl vedeam pe Radu la câţiva ani o dată…   TEIU: E şi asta o vină. L-ai văzut mult prea rar.   MARIA: Eu eram profesoară. Îl chemam la fiecare serbare de sfârşit de an…   TEIU: Şi ai mai avea, poate, şi vina de a-l fi chemat numai la serbări.   MARIA: Şi de fiecare dată, mi-amintesc, după ce se-mpărţeau premiile… Te plictiseşte?   TEIU: Dimpotrivă. Rămăsesem la premii…   RADU: De fiecare dată, bătrâna profesoară de muzică Maria Andone, care visase şi ea în tinereţe să ajungă o mare solistă, se aşeza la pian şi cin ta.   TEIU: Şi aviaţia? Maiorul? Suporta şi el muzica?   MARIA: El îmi spunea totdeauna: „Tu n-ai reuşit în viaţă, Maria, pentru că ai fost prea cinstită, pentru că ai avut prea multe principii şi n-ai îndrăznit să calci totul în picioare!”   RADU: Şi avea perfectă dreptate! N-ai îndrăznit! Niciodată! (Se sting toate luminile, Teiu apropiindu-se de rampă.)   TEIU (repetând): „Avea perfectă dreptate…” „Să calci totul în picioare”… Da. începe să-mi fie teamă, Maria Andone.   INTERPRETA JANEI (ca şi cum ar fi ascultat până acum povestirea lui Teiu): Dar asta ar însemna. Petre Teiu. că dumneata presimţeai încă de atunci…   TEIU: Ştiu eu? In momentul acela nu exista încă un motiv real de alarmă. Presiunea abia trecuse de 40, primele măsuri de siguranţă fuseseră luate şi, totuşi, ce-i drept, mă întrebam ce-o să se întâmple dacă presiunea va creşte. Puteam fi sigur de limita de 100 de atmosfere? Şi dacă nu, înţelegând că n-ar putea rezista până la 100, va accepta oare Radu Andone o intervenţie pe parcurs, preventivă, şi la limită, omorârea sondei? N-o va considera drept un eşec personal? Cum va reacţiona? (Se luminează pentru câteva clipe peronul.)   RADU (ca şi atunci, în timpul primei retrospective): Sonda aceasta, sonda cu numărul 243… sunt eu, creatorul ei! Şi cântarul, pentru că în tot şi în toate există un cântar, are numai două gradaţii: ratare şi succes. (Peronul dispare, rămânând din nou doar Teiu şi interpreta Janei.)   TEIU: Sau dimpotrivă… Ar fi preferat, în numele unei aşa-zise afirmări, să amine intervenţia până în ultima clipă?   INTERPRETA (speriată): Dar neexistând o limită sigură, ar fi însemnat să rişte sonda şi zăcământul… Poate chiar şi vieţile unor oameni… Ar fi însemnat să accepte riscul erupţiei!   TEIU: Nu, la erupţie nu s-ar fi ajuns. Eram acolo pentru a o preveni şi, îndată ce ar fi existat un simptom eruptiv, n-am mai fi amânat intervenţia. Ar fi însemnat însă altceva…   INTERPRETA: Nu-mi spui?   TEIU: Ar fi însemnat că nu l-am înţeles îndeajuns pe Radu Andone, că n-am intervenit la timp, că n-am forat suficient de adânc…   INTERPRETA: Şi Jana?   TEIU: Se întristase şi Jana. (Se luminează din nou locuinţa Nataliei.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi… (Dar pentru că mu-l ia nimeni în seamă, îşi îngăduie singur să mai golească un pahar; apoi, ca la o descoperire.) Vals!   JANA (lui Teiu): Hai să dansăm! TEIU: Hai!   JANA (după o singură piruetă): Dar dumneata n-ai chef…   TEIU: N-am!   JANA: Atunci, hai pe balcon, la Pândele…   TEIU (întârziind o clipă cu privirea asupra balconului abia luminat şi simulând un regret): Nu pot! îmi face semn Cristea… Cică, mi s-ar fi dus tinereţea, auzi, şi nu mai sunt receptiv la romanţe. (Se luminează balconul. Cu nelipsita-i muzicuţă, aplecat peste balustradă. Pandele Manu. Şi pentru că se ştie singur – prezenţa Janei va fi pentru el o surpriză -, renunţă la muzicuţă şi reia aceeaşi melodie, ca pentru sine, cu cuvinte.)   PANDELE (cântând): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: Pandele!   PANDELE: Cânt.   JANA: Am făcut o descoperire, Pandele.   PANDELE: Mare?   JANA: Foarte mare.   PANDELE: Secretă?   JANA: Foarte secretă.   PANDELE (impunându-şi discreţie şi reîncepând să cânte): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: În cântecul ăsta, Pandele, nu-i vorba numai de ceea ce se înţelege de obicei prin iubire.   PANDELE: Asta-i descoperirea?   JANA: E vorba de toate iubirile!   PANDELE: Nu vorbi!   JANA: Şi de-o iubire… aşa… (uneşte printr-un gest tot ce s-ar putea afla în faţa ei: şi case, şi oameni, şi cer) … o iubire pentru tot, înţelegi?   PANDELE (reluând melodia): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi… (se întrerupe şi nuanţează în noua accepţie <iubirile>?”   JANA: Vezi?   PANDELE: „Ar muri ca frunzele, toamna când cad brumele…” Văd!

JANA: Nu mai cânta.   PANDELE: Nu mai cânt.   JANA: Şi povesteşte-mi ceva. Aşa, despre tine, ce-ai mai făcut? La ce te-ai mai gândit?   PANDELE: Cu dragoste?   JANA: Fără!   PÂNDELE (voit plicticos): „A fost odată ca niciodată o sondă. Se terminase forajul, se cimentase coloana…”   JANA (preluând): „Şi-n ultima zi au început să apară presiuni…” Asta am mai auzit-o!   PANDELE: Dacă ai vrut „fără”…   JANA: Fără, dar nu deloc!   PÂNDELE (o altă poveste): „Acum vreo câţiva ani, care va să zică…”   JANA: Vreau o poveste mai nouă.   PANDELE: „…sau poate numai acum câteva luni, sau câteva zile, m-am îndrăgostit de-o fată”.   JANA: „Mai frumoasă decât toate fetele.”   PÂNDELE (după ce o priveşte cu atenţie ca pentru a se convinge): Frumoasă – frumoasă… dar nici cea mai frumoasă! (Radical.) Să nu exagerăm!   JANA: Ba cea mai frumoasă, Pandele! Când iubeşti, e totdeauna „cea mai”… (Şi ea radicală.) Din oficiu.   PANDELE (ca neavând încotro): Bineee… „M-am îndrăgostit de cea mai frumoasă!”   JANA (simplu, ca un adevăr oarecare): Şi ea nu te iubea…   PANDELE: Nu mă iubea? Adică, ştii tu sigur că nu mă iubea?   JANA: Unde-ai mai pomenit tu, Pândele, o poveste în care să se iubească amândoi de la bun început? S-ar termina prea repede.   PÂNDELE (resemnat): „Şi ea nu mă iubea…” (Revoltat.) Dar şi aşa, vezi, când nu se iubesc, tot repede se termină.   JANA (ca o soluţie): Trebuia s-o fi „minţit” şi tu că-i aduci luna şi stelele.   PÂNDELE (a privit cerul îndelung, cu părere de rău): Nici că s-ar fi putut, că era cer fără lună!   JANA: Înseamnă că i-o adusese altcineva mai înainte… (Pe ultima replică, apare lingă ei Valentin Horia, arătând aşa cum poate să arate un om după 5-6 pahare de băutură.)   HORIA: Tovarăşi! Salvaţi-mă! Daţi-mi o idee de toast!   PÂNDELE (amuzat): Cu dragoste?   HORIA: Depăşit! Râde lumea!   PANDELE: Ca să vezi… (Janei) Contradescoperire!   HORIA (cu importanţa omului ameţit): Şi aceasta, pentru că dragostea, ca şi petrolul, e un zăcământ limitat. Se prospectează, se extrage şi, într-o bună zi, gata! Rămân amintirile!   JANA: Păcat!   HORIA: E o lege a firii.   JANA: Păcat că în urma ta nu va rămâne nimic.   HORIA: Prezentul contează.   JANA: Şi tu eşti totdeauna absent. Horia!   HORIA (voit tandru, afectuos): Cât de sincer mă compătimeşti…   JANA: Poate prea sincer.   HORIA: În urmă cu 25 de ani aş fi făcut pentru dumneata marea şi, evident, singura pasiune. Apropo, se spune că prin geriatrie… (Transfigurat.) Tovarăşi, am găsit! Să bem pentru geriatrie! H3! (Muzică, aplauze, clinchet de pahare şi, inerent, o anumită interferenţă a dialogurilor: Maria Andone, Radu şi Teiu, într-o parte a scenei; Horia şi Nata, în cealaltă).   RADU: Primul toast pe care n-o să-l refuze nici Teiu.   NATA (mai mult decât autoritară). Horia!   MARIA (strict lui Teiu, ca la un consiliu intim): Într-adevăr? Eşti de părere să bem?   NATA (lui Horia, luându-i paharul din mână): Eşti la al zecelea, Horia!   TEIU (Măriei): Ispita e mare…   HORIA (nedreptăţit): H3 e o victorie a ştiinţei!   RADU (pregătindu-se să ciocnească cu Maria şi Teiu): … Să întinerim, atunci!   MARIA (corectiv realist): …Să rămânem aşa cum suntem!   TEIU (completând şi el urarea, mai mult lui Radu): Să nu îmbătrânim peste noapte!   NATA (din nou lui Horia): Şi ar fi cazul, Horia, să nu mai uiţi nici o clipă unde te afli!   HORIA: Să nu uit? (Luându-şi un nou pahar.) Atunci, să bem, tovarăşi, pentru ca să nu uităm… şi să ţinem minte mereu… (Şi pentru că a uitat de-acum ideea.) … Şi să ne amintim totdeauna… şi să nu ne înşele niciodată memoria… Şi ce mai încolo şi-ncoace: trăiască memoria!   TEIU (în continuarea aceleiaşi urări): Iar pentru memorie, cu atât mai mult! Aici ai nimerit-o, Valhoria!   RADU (amuzat totuşi): S-a ameţit complet! Tot timpul râde, ar bea… (Apoi ca invitându-l să se apropie.) Tovarăşe Horia!   TEIU: Nu-l striga! (Şi pentru că Radu pare surprins.) Maria Andone ar fi preferat să nu-l strigi…   RADU (neînţelegând încă): Un pahar în plus, unu’ în minus… Ce importanţă mai are! Tovarăşe Horia!   TEIU: …Şi să-l eviţi…   RADU: Dar e absurd! Îl cunosc foarte bine!   TEIU: … Şi, eventual, să-i acorzi mai puţină încredere…   RADU: Ne aflăm totuşi la aceeaşi masă! … Serbăm acelaşi eveniment!   TEIU: …Şi ţi-ar mai fi putut dovedi că nici nu-l cunoşti, că nu serbează nimic. (Apoi, ca cerându-i confirmarea.) Te rog, Maria Andone, convinge-l!   MARIA: Dar nu ştiu… Cum să-l conving? Şi de ce tocmai eu? Cu ce drept?   TEIU: Să zicem… cu dreptul memoriei.   MARIA: Dumneata mă sperii!   TEIU: Dumneata, nu mai puţin! Şi asta pentru că nu pot crede că acest glasvand, bunăoară (îl întredeschide) … să nu-ţi amintească nimic. (Invitând-o să treacă de partea cealaltă.) N-ai mai fost în această încăpere? Ori, poate crezi că discuţia la care, fără voia noastră, am fost martori nu l-ar putea interesa pe Radu Andone?   RADU: Care discuţie? Aţi venit odată cu mine… Nici n-aţi avut când.   MARIA: Ba da… La sosire! Când Nata şi Horia mai făceau încă ultimele pregătiri.   TEIU: Exact! Când luminile nu fuseseră încă aprinse (încăperea principală a festivităţii trece în întuneric), când masa nu fusese încă ornată, şi când noi, primii veniţi, se pare, am fost rugaţi să ne retragem puţin… şi ne-am retras aici. (Un reflector descoperă din nou încăperea principală, de data aceasta fără invitaţi; semiîntuneric, linişte, senzaţie de gol; Nata şi Horia fac ultimele pregătiri – pe tot parcursul scenei vor orna masa cu flori, sticle de băutură etc.)   NATA: Încep să nu te mai recunosc, Horia! Sprinten, vioi, tinerel!   HORIA (cu totul altfel decât până acum: lucid şi cinic): Apropierea festivităţilor mă reconfortează.   NATA: Oricare ar fi, oriunde?   HORIA: Invitat să fiu… Dacă-s invitat, închid ochii.   NATA: E o filosofie…   HORIA: E o experienţă de viaţă.   NATA (pentru că Horia îşi umple un pahar): Bei cam mult!   HORIA: Nu-s invitat prea des…   NATA: Şi dacă presiunea ar continua să crească?   HORIA: Să crească lent.   NATA: Nu văd deosebirea.   HORIA: Şase toasturi să prind şi pe urmă… potopul.   NATA: S-ar putea ca Teiu să fie de altă părere…   HORIA: Îl priveşte! Libertatea opiniei!   NATA: Eşti cinic…   HORIA: În afara producţiei.   NATA: Şi izbucnirile astea naive, de duşman declarat, nu se mai poartă, Valhoria. S-au demodat.   HORIA: Croiala clasică, madam…   NATA: Stofa rămâne veche!   HORIA: Cu. alte cuvinte: „S-a sfârşit cu tine, Horia!”   NATA: Cu aceleaşi…   HORIA: Şi nu mai sunt bun de nimic?   NATA: La cimentări… în producţie… controlat zi de zi…   HORIA: Şi în viaţă?   NATA: Depinde…   HORIA: De mine?   NATA: De felul cum vei răspunde la următoarele trei întrebări: Când pleacă trenul spre Bucureşti?   HORIA: La 0,40. Noaptea.   NATA: Şi bilete?   HORIA: Până în ultima clipă.   NATA: Şi presupunând că aş cumpăra două bilete, al doilea fiind pentru Radu, cunoşti vreo metodă ca să-l determin să plece?   HORIA: Constrâns?   NATA: De bună voie.   HORIA: Compromis?   NATA: Dimpotrivă.   HORIA: Rechemat?   NATA: E stupid.   HORIA: Implicat în…?   NATA: Fără implicaţii.   HORIA: Cu dosar?   NATA: Fără dosare.   HORIA: Pe vremea mea…   NATA (ca la capătul unei demonstraţii): Vezi, asta e, Valhoria: Vremea ta a trecut. Secolul XX – a doua jumătate – preferă beţia de idei, virusul psihologic şi sentimentul complex – sumă de sentimente…   HORIA (naiv): Şi Radu Andone?   NATA: În ultimă instanţă, un bărbat ca toţi bărbaţii, şi un creator ca toţi creatorii.   HORIA: Intriga, însă…   NATA: Fără intrigă! Sunt alături de el, caut să-l înţeleg şi-i vreau binele. Sincer. Îl iubesc.   HORIA: Şi cine-ţi dă siguranţa…?   NATA (întrerupându-l): Mă iubeşte şi, ceea ce tu n-ai să înţelegi, se iubeşte.   HORIA (ştie şi el): Un rest de egoism, puţin orgoliu, o mică vanitate… (Pe replica lui Horia, Nata deschide uşa glasvandului, înţelege că Maria Andone şi Teiu le-au urmărit întreaga discuţie, dar, mascându-şi prima reacţie, încearcă să se comporte ca şi până atunci.)   NATA (continuând replica lui Horia): … Şi mult neprevăzut, foarte mult. Horia! Să-nchini, apropo, nu uita. şi pentru acest neprevăzut.   HORIA (fără să realizeze comicul situaţiei): O să-i displacă lui Teiu. De neprevăzut, să n-audă.   NATA: De cel tehnic, poate. Dar există şi unul uman. Poate fi şi el prevenit?   HORIA: Te referi tot la plecarea lui Radu?   NATA: Nu mai vorbesc cu tine, Horia Vorbesc direct cu tovarăşul Teiu.   TEIU: Promit să fac tot ce depinde de mine.   NATA: Informându-l şi asupra acestei discuţii?   TEIU: Nu informându-l. Cerându-i s-o înţeleagă.   NATA: Înseamnă că nu-l cunoşti. Va evita să-ţi răspundă.   TEIU (apropiindu-se de Radu, aflat din nou în plină lumină, ca şi la începutul retrospectivei): Poate că într-adevăr nu te cunosc. Şi poate că n-ai să-mi răspunzi. Dar nu te minţi. În jurul acestei mese sunt tot felul de oameni. Şi nu serbează toţi acelaşi eveniment. Şi nu pe toţi îi cunoşti. (Pe ultimele cuvinte se aude ţârâitul prelung al unei sonerii.)   RADU (fericit c-a găsit un pretext). A sunat cineva! S-ar putea să nu fi auzit! Poate-i Floricel… Eu mă duc să deschid! (Un reflector, simultan cu plecarea lui Radu, o va descoperi într-un colţ al scenei, ca şi la începutul piesei, pe interpreta Janei.)   INTERPRETA (lui Teiu, care se apropie de rampă): Dar trebuia să-l opreşti! Să-i ceri să-ţi răspundă!   TEIU: Ar fi trebuit… Dar Radu Andone a preferat să alerge spre uşă, s-o deschidă chiar el, să facă orice, dar să evite răspunsul.   INTERPRETA: Şi ceilalţi?   TEIU: Muzica de dans, clinchetul paharelor şi toasturile lui Horia se auzeau ca şi până atunci. (Într-adevăr se aud, şi simultan se luminează din nou locuinţa Nataliei. În jurul mesei – obişnuita agitaţie.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi un toast pentru neprevăzutul care în această clipă intră pe uşa noastră!   FLORICEL (intrând pe fondul unei linişti desăvârşite): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie. 47 de atmosfere! Tendinţă continuă de creştere…   RADU (luându-i buletinul din mână): Cu următoarea cursă, toată lumea la schelă! (Şi pentru că muzica a reînceput.) Opriţi, vă rog, muzica! (Totul reintră în întuneric, cu excepţia pianului, la care a reapărut Maria Andone, şi a acelui colţ al rampei unde ia rămas interpreta; din nou, muzica de la început.)   INTERPRETA: La capătul aceleiaşi zile, Jana Mincu nu mai era în viaţă. Radu Andone se întreba în ce măsură e vinovat de cele întâmplate, iar Maria Andone se simţea, pentru prima oară, cutremurată. Dar despre toate acestea, dacă n-aveţi nimic împotrivă, în partea a doua a piesei.   CORTINA.   PARTEA a II-a.   Ridicarea cortinei pare să reediteze întrutotul începutul părţii I: acelaşi pian, acelaşi motiv melodic, aceeaşi intervenţie discreta a reflectorului. În scenă, tot ca şi atunci, Maria Andone – la pian, şi interpreta Janei – cât mai aproape de rampă.   INTERPRETA: Partea a doua a piesei, aşa cum aţi prevăzut probabil şi dumneavoastră, se desfăşoară la schelă, având în centrul acţiunii continua creştere a presiunilor. Spre deosebire, însă, de partea întâi, obişnuitele intervenţii ale lui Petre Teiu privind evoluţia personajelor şi evoluţia dramei se vor îmbina acum, în spiritul unei cât mai fidele reconstituiri, cu intervenţiile Măriei Andone. Şi iată de ce:   Maria Andone a fost singurul personaj aflat în permanenţă în biroul lui Radu. Străină de latura tehnică a procesului, ea s-a putut concentra, aproape exclusiv, asupra evoluţiei umane, aş spune, a presiunilor şi respectiv a conflictului. Şi, în sfârşit, pentru că drama Măriei Andone, prin forţa lucrurilor, nu a putut cunoaşte exteriorizări pe măsura adevăratei ei intensităţi. In momentele hotărâtoare, străină de viaţa sondei, era obligată să reacţioneze în surdină: printr-un gest, o privire, un surâs. Pornind de aici, vom răspunde şi unei nedumeriri provocate adesea de muzica oarecum neobişnuită a acestui spectacol: renunţând la obişnuita ei funcţie ilustrativă şi reprezentând-o strict pe Maria Andone, muzica îşi propune să aducă fiorul unei participări active, de pe poziţia unui personaj real, conştient de toate sensurile şi implicaţiile dramei4. Fireşte, veţi spune, Maria Andone nu putea bănui la timpul respectiv nimic din ceea ce avea să urmeze. Foarte adevărat! Dar a existat totuşi un moment în desfăşurarea dramei, şi prin aceasta în viaţa Măriei Andone, când realizând apropierea pericolului – în limitele piesei, a deznodământului -, diferitele întâmplări şi discuţii înregistrate la timpul lor, mai mult sau mai puţin involuntar, au căpătat dintr-o dată semnificaţie, sens… (Şi întorcându-se spre scenă ca pentru o confirmare.) Maria Andone!   MARIA (fără să se ridice de la pian): Da, a existat un asemenea moment Mă aflam în biroul lui Radu, era trecut de ora b noaptea, şi Floricel tocmai adusese un nou buletin.   VOCEA LUI FLORICEL (ca de foarte departe): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere! Pronunţată infiltraţie de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite…   MARIA: Şi-n clipa aceea, poate o să vi se pară de necrezut (muzica se întrerupe), am avut sentimentul că retrăiesc fulgerător toate cele întâmplate, că asist din nou la tot jocul acela cumplit al presiunilor, de parcă atunci aş fi intrat pentru prima oară în biroul lui Radu, şi pentru prima oară, atunci… căpătasem puterea să văd, să aud. să înţeleg. (A reînceput să se audă muzica, s-a luminat intre timp şi biroul lui Radu, şi Maria Andone tocmai a intrat în birou.)   MARIA (comentând interiorul): Un birou care nici măcar nu-i birou… Având în stânga (ridică o draperie) o încăpere nefolosită, iar în dreapta (deschide o uşă) … întuneric complet! 5   RADU: Nu exagera, mamă. Aşteaptă să aprindem lumina.   MARIA: Nu lumina! Fereastra, te rog… Pentru că o încăpere insuficient aerisită… şi toţi elevii mei ştiau acest lucru…   RADU (deschizând o fereastră care răspunde spre câmpul de sonde): Poftim, fereastra!   MARIA: Şi când rămâi noaptea la schelă? Sper că nu dormi pe birou?   RADU: Trebuie să fie pe undeva un pat, un şezlong… (Arată în direcţia aşa-zisei încăperi nefolosite.)   MARIA (descoperind biblioteca): Şi dacă aş fi bănuit unde o să ajungă toate aceste cărţi, nici nu ţi le mai trimiteam! Cât se poate citi? Până la urmă o să-ţi strici ochii.   RADU: Mamă, mi-ai mai spus. Am o memorie excelentă.   MARIA: Aştept să-ţi vină ideea să-mi oferi şi un scaun…   RADU (aducând două scaune): Altceva?   MARIA (venind spre rampă, sala fiind imaginată ca o prelungire a biroului): Nu pot înţelege de ce a fost nevoie ca biroul să aibă în prelungire toată această sală?!   NATA (care tocmai a intrat şi a auzit ultima replică; ironică): Aici se adună oamenii dimineaţa, înainte de a pleca la lucru, şi seara, când se întorc… (Ca şi cum s-ar scuza.) Eu am şi spus lui Radu: ar fi trebuit să-i dăm foc!   RADU: Nata!   NATA: Bine…, (concesivă) nu-i mai dăm!   FLORICEL (aducând un buletin şi rămânând în scenă doar pe durata replicii): Orele 21.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 49 de atmosfere.6   MARIA (ca pentru sine): 49… (Apoi, Natei.) 49 e mult?   NATA: Ceva mai puţin de 50. Aproximativ cu 1.   MARIA: Şi de ce tocmai în spatele coloanei?   NATA: Probabil pentru că acolo apar…   MARIA (exasperată): Ar putea să-ţi fie ruşine! Astea nu sunt răspunsuri, şi pe viitor n-am să te mai întreb nimic. Absolut nimic! (Trece în încăperea cealaltă, în aşa-zisa „încăpere nefolosită”, unde va începe să facă puţină ordine.)   RADU (Natei): Pari bine dispusă.   NATA: S-ar putea să am şi anumite motive.   RADU: Mai explicit, te rog.   NATA: Am reţinut biletele pentru trenul de 0.40.   RADU (nu fără o anumită admiraţie): Tu eşti nebună, Nata!   NATA: Şi pentru că tot sunt nebună: ştii ce am în pachet?   RADU (desfăcându-l): Caşcaval, parizer, pâine tăiată felii.   NATA: Exact! Sandvişuri! Pentru drum! (Îi întinde mâna ca pentru a-i fi sărutată.)   RADU: Nata, fii rezonabilă!   NATA (imitându-l): „Nata, fii rezonabilă… (Apoi, râzând îndelung.) Mi-amintesc că odată, în timpul unei excursii, eram în anul II, mi se pare, ne-am pomenit fără voia noastră desprinşi de grup. Şi mi-ar fi plăcut, ţi-aminteşti, să rămânem departe de toţi ceilalţi. Dar tu şi atunci mi-ai cerut să fiu rezonabilă.   RADU: N-am fost împreună în nici o excursie… Astea-s fanteziile tale!   NATA: Dar am fi putut fi. (Şi oferindu-i un sandviş.) Parizerul presupune mai puţină imaginaţie.   RADU: Şi ştii la fel de bine că nu mi-a plăcut niciodată.   NATA: Parizerul. Ştiu. Iar mie, bărbaţii fără imaginaţie.   RADU (aparent calm): Ultimul buletin indica 49. Şi vreau să mă pot gândi. Am nevoie de linişte.   NATA (luând de undeva, de pe un raft, o carafă): Toarnă-mi puţină apă. Vreau să-mi clătesc mâinile.   RADU (acceptând totuşi): A ajuns la tine o manie!   NATA: Te înşeli. (Şi în timp ce Radu îi va turna apa.) E un mic şantaj psihologic. Vrând-nevrând, suntem nevoiţi să ne gândim la avantajele confortului.   RADU: Nata! Încetează!   NATA: Şi să-ţi aminteşti că, în urmă cu ani, tot în timpul unei excursii mai toarnă-mi puţin! -, am coborât într-o gară. Mi se făcuse sete. Nu atât de multă, ajunge – Şiabia după ce am găsit pompa de apă – ce pompă! o nenorocire! – nu m-ai lăsat să beau! Să nu răcesc… (Bea şi acuma din pumni.) Era într-adevăr rece.   RADU: Nu înţeleg unde vrei să ajungi. Ce rost au toate aceste excursii? De ce le inventezi?   NATA (ca şi cum n-ar fi auzit sau, poate… dimpotrivă): Am promis că vei da un telefon la gară. Trebuie confirmate biletele.   RADU: Cred că n-ai să mă înţelegi niciodată…   NATA: Ori cu alte cuvinte: „Nata (ca o implorare), n-am dreptul să plec… (Apoi, grandilocvent.) Presiunea la sondă ar putea să mai crească, sonda ar putea fi în pericol şi răspunzător pentru tot ce s-ar mai putea întâmpla în următoarea sută de ani pe pământ, sub pământ şi în ceruri, sunt numai eu: inginerul Radu Andone.” (Ridicând receptorul.) Alo! Daţi-mi gara!   RADU: N-ai alte argumente?   NATA: Încetează să fii ridicol! Penibil! Şi încearcă să înţelegi că n-ai venit aici pentru a-ţi sufleca mânecile şi a te vârî până la gât în petrol. Ai venit să verifici un nou sistem de foraj. Şi ai forat, l-ai verificat! Obligaţiile tale au şi încetat! (Din nou în receptor.) Alo! … V-am rugat, gara… (În aceeaşi clipă l-a zărit însă pe Teiu şi a întrerupt convorbirea.)   TEIU: Nu trebuia să închizi. Se obţine greu.   NATA: Ca de obicei, ironic!   RADU: Eu aş fi preferat să-mi spui mai întâi ce se aude. Ce veşti?   TEIU: Nimic deosebit. Creşte…   MARIA (ca pentru sine, în încăperea alăturată): „Nimic deosebit… creşte…” Dar asta-i vocea lui Teiu! (Şi trecând în biroul lui Radu.) Te-am recunoscut după voce.   NATA (surprinsă): Aproape şi uitasem că te mai afli aici. (Şi pentru că Maria Andone o priveşte insistent.) Ce ţi se pare curios?   MARIA: Nimic, aşa… Pari mereu alta, schimbată. (Din depărtare se aude şuieratul unei locomotive.)   NATA: Şi ai ţinut cu tot dinadinsul să mi-o spui. Să nu-mi închipui, cumva, că n-ai urmărit întreaga discuţie.   MARIA: Dar deloc, Nata! Te înşeli! Aici e foarte cald. Afară trebuie să fie răcoare… (Şi încurcându-se din ce în ce mai mult în explicaţii.) Şi voiam să cobor, să iau puţin aer… (Coboară spre interpreta Janei, pe care un reflector tocmai o luminează.)   INTERPRETA: N-ai fost cinstită, Maria Andone! Trebuia să-i fi răspuns: „Da, am ascultat întreaga discuţie! Am înţeles tot ce urmăreşti! Şi-am să-l previn pe Teiu? Am să-l previn chiar acum!”   MARIA: Să-l previn? Dar nu! Nu puteam să-l previn! Pe atunci, vezi, eu mai eram convinsă că Nata are dreptate… Şi m-aş fi bucurat să-l ştiu pe Radu plecat, cât mai departe de sondă, de schelă… (Odată cu ultimele cuvinte, interpreta Janei reintră în întuneric, iar în biroul lui Radu – odată cu revenirea Măriei Andone – se aude sunând telefonul.)   TEIU: Alo! Cine? Gara? (Din ce în ce mai surprins.) Trei bilete pentru trenul de 0.40? Trebuie să fie o greşeală. (Se uită la Radu ca pentru a primi confirmarea, apoi la Nata, la Maria Andone.) Sau poate, cine ştie? Nu. Nu le anulaţi. Aşteptaţi să vi se comunice. (Închide telefonul.)   NATA (lui Teiu, ostentativ): Vedeţi vreun motiv special pentru care n-ar fi trebuit să reţinem biletele?   TEIU: Eu aş vedea chiar mai multe.   FLORICEL (cu intrarea ei obişnuită): Orele 12.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 53 de atmosfere. Cui predau buletinul?   TEIU: Natei, te rog. (Natei) Unul dintre motive.   NATA (pierzându-şi calmul): În situaţia dată, indiferent de toate aceste buletine…   TEIU: Sau dimpotrivă, ţinând seamă de ele…   NATA: …nu mai există decât două soluţii!   TEIU: Reţinem sau nu reţinem bilete.   NATA (iritată): Prima – şi vorbesc cât se poate de serios – o intervenţie preventivă, pe parcurs, la o presiune rezonabilă.   RADU: Dar care ar echivala cu omorârea sondei! (Câteva clipe de tăcere, muzica reamintind scena de pe peron şi replica „Sonda aceasta… sunt eu”.)   NATA: Şi a doua – care ar putea să ne convină şi mai puţin – să nu intervenim încă şi să acceptăm liniştiţi eventualitatea erupţiei.   TEIU: Există şi o a treia.   NATA: Fantezistă, poate?!   TEIU: Lipsită de orice fantezie: stabilizarea naturală a presiunii.   RADU (într-o agitaţie aparent nejustificată): Şi In acelaşi timp, cea mai simplă! Cea mai logică! Teiu are dreptate!   NATA: Şi tot pentru că are dreptate (accentuând ironia) şi pare atât de convins de iminenta stabilizare a presiunii, tovarăşul Teiu n-a pregetat nici o clipă în a-şi lua toate măsurile de siguranţă. (Şi pentru că Teiu surâde.) Nu văd nimic amuzant.   TEIU: Evit neprevăzutul… V-am promis…   NATA: Atunci, să trecem de-a dreptul la omorârea sondei.   TEIU: Ar fi şi asta o soluţie. Aţi prinde încă trenul de 0.40.   INTERPRETA (de undeva dintr-un colţ al scenei, nemaiputându-se stăpâni parcă): Dar trebuia să-i explici că a fi pregătit pentru intervenţie în orice moment e o datorie elementară, pe când a omorî sonda la 53 de atmosfere, când nu e încă un pericol direct… e absurd!   TEIU: O ştia foarte bine şi singură. Era doar inginer. Şi cred că nici nu spera să mă convingă. O irita doar faptul – ceea ce-i esenţial pentru înţelegerea situaţiei – că în acel moment Radu şi cu mine ne aflam pe aceeaşi poziţie: să nu intervenim, stabilizarea mai este posibilă. (Interpreta reintră în întuneric.)   NATA (reluând scena): Şi pentru că mi se pare că rămăsesem la tren: dumneata, fii sincer, te poţi descurca la fel de bine şi fără ajutorul lui Radu…   TEIU (dezarmant): Ei, nu… E o cursă prea ieftină…   NATA: Dar din moment ce tot ai început pregătirile în vederea intervenţiei (şi subliniind) fără aprobarea lui…   TEIU (pentru că Radu nu comentează): N-a reacţionat nici el… Trebuia o doză mai mare!   NATA (nerezistând provocării): Şi totuşi, la 0.40 vom fi pe peron.   TEIU: Dacă-l convingi, vin şi eu: vă aduc şi flori, vă car şi valizele…   NATA: Şi asta numai pentru a încerca până în ultima clipă să-l opreşti…   TEIU: Exact! Pentru asta! Şi de fapt, nu pentru asta: pentru a-ţi dovedi cit de sigur sunt că nu va pleca. (Se pregăteşte să treacă în biroul lui.)   NATA: Dar n-aţi servit nici un sandviş…   TEIU: Lăsaţi… La 0.41… După plecarea trenului.   NATA (lui Radu, după plecarea lui Teiu): Aşa cum era de aşteptat! Nici n-ai intervenit!   RADU: Am fost însă reprezentat…   NATA: În măsura în care mă ajută memoria, eşti autorul unui sistem de foraj, care în următoarele ore îşi va câştiga sau nu confirmarea.   RADU: Şi ca de obicei, mă comport, probabil, penibil, ridicol…   NATA: Dacă n-ai fi, ai alege totuşi un drum, o soluţie, ai lua o hotărâre.   RADU: Atâta timp cât presiunea se mai poate stabiliza, n-am nici un motiv.   NATA: Intervenind însă în ultima clipă, s-ar putea crede că ai vrut să-ţi maschezi, printr-o hotărî re de ultim moment, nereuşita, compromiterea.   RADU: Mi-ar fi, de-acum, totuna.   NATA: Te înşeli. Când omori o sondă la 53 de atmosfere, poţi fi acuzat cel mult de un exces de prudenţă. Şi încă de un exces justificat: nu te-a interesat sonda, extracţia, ci pur şi simplu forajul. Important şi decisiv pentru tine era să verifici acest nou sistem de foraj! Eşti om de ştiinţă, cercetător. (Neînţelegându-i privirea.) Ce te surprinde?   RADU: Nimic. Sau poate felul tău de a gândi.   NATA: Minţi. Te surprinde faptul că gândim la fel, că ne punem aceleaşi întrebări, că găsim aceleaşi răspunsuri. (Se aude sunând telefonul, dar Nata îl închide imediat.) Lipseşte din birou.   RADU (alarmat): Trebuia totuşi să întrebi… Poate era urgent…   NATA: Nu-ţi căuta pretexte pentru a întrerupe discuţia! Trebuie să hotărăşti!   RADU: Sonda aceasta nu va fi omorâtă!   MATA: E ultimul moment când o mai poţi face din proprie iniţiativă.   RADU: Şi nu va fi omorâtă nici acum, nici mai târziu, niciodată.   NATA (ca pentru sine): Niciodată? (Cu părere de rău.) Dacă l-aş fi bănuit pe acest niciodată, n-aş mai fi fost astăzi aici. Şi n-aş fi făcut greşeala de a te considera un om deosebit. (Sună din nou telefonul.) Alo? Gara? O clipă… (Acoperind receptorul cu palma.) Şi vezi – o să ţi se pară ciudat – până în ultima clipă am crezut că, sunând telefonul, vei spune totuşi „da”. Dacă nu din convingere, cel puţin din dorinţa meschină de a te reîntoarce la masa ta de lucru. (Ispită). Să întreb la ce oră soseşte? Mi se pare că la 6.50… (Încetând jocul.) Şi din dorinţa de a telefona dis-de-dimineaţă profesorului, colegilor: „Alo… am revenit! Sistemul s-a verificat. Perfect… Sonda? Nu, m-am ocupat exclusiv de foraj…” Sau din dorinţa, şi mai meschină, de a umbla pe străzi asfaltate, de a nu te spăla deasupra unui lighean şi, în sfârşit, din dorinţa, omenească şi ea, ca la ora când vei deveni tandru şi declarativ… (Pe ultimele cuvinte a intrat Jana, fără a fi pentru moment observată.) Alo! … (Bate în furcă.) Au închis! Oricum, e însă bine că te-ai hotă rit într-un fel şi că l-ai ales singur pe „nu”. Şi nici n-ai să regreţi. Tu ai nevoie, în fond, de un om care să-ţi admire frământările, chibzuinţă. (Observând-o, în sfârşit.) Jana, tu n-ai vrea să fii un astfel de om? (Şi pentru că sună din nou telefonul.) Le răspund eu? Le răspunzi tu?   RADU: Să mai aştepte… Să le reţină. (Şi ca să justifice concesia.) Poate până atunci se va stabiliza… (Părăseşte biroul.)   NATA (abia acum răspunzând la telefon): Alo! Cine? Cristea? … A şi plecat! (Apoi, cu siguranţa învingătorului.) Nu mi-ai răspuns. Jana, n-ai vrea să fii un astfel de om?   JANA: N-am înţeles. Ce fel de om?

NATA (controlându-se): A, nu! Nimic! Gândurile… Asociaţii cât se poate de stranii! Mă întrebasem o clipă dacă ai fi în stare să cucereşti un bărbat.   JANA: Să cuceresc? Un bărbat?   NATA: Dar acum nu mai are importanţă. Radu nu se mai află în birou. A plecat.   JANA: Nu-i nimic, îl aştept.   NATA: Şi aş mai fi vrut să-ţi precizez că, de la o anumită vârstă, naivităţile – ca şi rochiţele prea scurte – devin puţin indecente.   JANA: Cred că cel mai bun lucru ar fi să nu-ţi răspund.   NATA (regretând): Dar m-ai înţeles greşit. (Exagerat de serviabilă.) Eu aş fi vrut dimpotrivă să te ajut: să te învăţ cum să te îmbraci, cum să te porţi, cum se cucereşte un bărbat…   JANA (sec): Contez pe bunul simţ.   NATA: Numai pe bunul simţ? Fără să ştii după ce criterii trebuie să alegi ciorapii cu dungă sau fără? Fără un ruj Revlon? Fără o pudră Coty? (Izbucnind într-un hohot de râs.) Dar am glumit, Mincule! Am vrut să te necăjesc. (Şi luându-şi un şal.) Restul scuzelor, când mă întorc de la gară. Am plecat! (Sărutând-o pe obraz.) Îmi închipui că Radu se poate întoarce din moment în moment, şi n-aş vrea să te intimideze prezenţa mea… (Râde, ca după o nouă glumă, şi dispare.)   MARIA: Nu trebuia să-i fi dat voie să te sărute, Jana! Trebuia s-o zgârii, s-o baţi, s-o loveşti!   JANA: Ce curios! Dumneata stai, te uiţi la oameni, de parcă ai voi să le spui de fiecare dată ceva… şi nu le spui nimic.   MARIA (ca pentru sine): Da, e adevărat! Atunci nu i-am spus nimic.   JANA (neauzind-o): Iar eu, dimpotrivă, eu simt nevoia să spun… aşa… tot ce gândesc şi ce simt, iar dacă am o bucurie – uitaţi-vă – mi se citeşte pe faţă!   MARIA (citind): Trebuie să fie o bucurie cu adevărat mare.   JANA (în joacă): Sigur… Sunt cineva!   MARIA: Poftim?!   JANA (cu importanţă): Creatoarea unei noi metode! Pentru sondă, vorbesc. În cazul intervenţiei. N-aţi înţeles?   MARIA: Mi se pare că nu.   JANA: Dar e o soluţie cât se poate de simplă. V-aş putea-o explica… Şi în cel mult 3-4 săptămâni, dacă vă explic metodic…   MARIA (cu părere de rău): Poimâine seara plec.   JANA: Dar e descoperirea mea! A fost tema lucrării mele de diplomă! Doi ani am lucrat! Colegii spuneau că am o idee fixă: intervenţii şi iar intervenţii. Numai şeful catedrei… (Şi pentru că îl aude pe Teiu apropiindu-se.) Ssst! (Se apropie de harta geologică prinsă pe unul dintre pereţi.) Îi fac o surpriză!   TEIU: Mincule!   JANA: Lucrez.   TEIU: Nu faci nimic.   JANA: Fac propuneri.   TEIU: Te ţii de prostii.   JANA: Tehnice…   TEIU: Mai bine ţi-ai aminti că eşti ditamai inginer! …   JANA (pentru că n-ajunge tocmai „acolo” sus, unde ar avea ea ceva de însemnat): Un scaun, te rog!   TEIU: …şi specialist în foraj! (Îi dă totuşi scaunul.)   JANA: În intervenţii! (S-a urcat pe un scaun şi-ncepe să tragă tot felul de linii pe desenul reprezentând, se pare, o secţiune printr-o coloană.)   TEIU: Şi linia aia, ce-i?   JANA: O idee…   TEIU: Prima oară o văd!   JANA: E o idee nouă.   TEIU: Şi acolo, în dreapta?   JANA: Oglindă de beton.   TEIU: La cât?   JANA: La 1300.   TEIU: Şi vrei să perforezi?   JANA: Se înţelege…   RADU (care a reintrat între timp şi a urmărit, se pare, tot schimbul de replici): În esenţă, rămâne însă tot o intervenţie! Mai rapidă, mai sigură poate, ideea e chiar interesantă, te felicit… (Schimbând tonul.) Dar la o coloană calculată pentru 100 de atmosfere, atunci când presiunea a trecut abia de 50, refuz să discut despre intervenţie.   JANA (nedreptăţită): Dar propunerea mea nu-i decât o propunere pentru un caz de forţă majoră! O soluţie de ultim moment! Nu înţeleg ce vă supără.   RADU: Totul! şi mai ales faptul că nu există om care să nu se simtă obligat să-mi propună soluţii, să-mi vină în ajutor…   TEIU (întrerupându-l): Mi se pare firesc. Presiunea a trecut de 50. Trebuie să fim pregătiţi.   RADU: „Pregătiţi!” Ei bine, chiar şi acest „pregătiţi” l-am auzit în urmă cu 10 minute de la Cristea; în urmă cu 5 de la Pândele, şi acum, aici” pentru a treia oară! Sunteţi formidabili! Cum de v-aţi putut aduna? Ce v-a adus?   TEIU: Eu credeam că nici pe dumneata nu te-a adus altceva.   RADU: Ba da! Altceva! M-au adus aceşti patru pereţi! (Şi pe neaşteptate, simplu, pe tonul unei mari confidenţe.) Interferenţa aceasta de planuri. (Indicând spre fereastră.) Unul, real – un peisaj în alb şi negru; un al doilea, teoretic (aprinde şi stinge o veioză care-şi împrăştie lumina pe rafturile de cărţi); şi în sfârşit, un al treilea (peretele cu harta geologică), peretele alb al prezumţiilor, al calculelor şi soluţiilor neaşteptate, al marilor descoperiri… (luând de pe perete o fundă), incluzând bineînţeles funda! (Măriei) Ţi-o aminteşti?   MARIA (surprinsă): Funda?   RADU: Cel mai inteligent lucru pe care l-a gândit fratele dumitale: „Decât să treci prin viaţă fără să laşi urme pe acest perete alb al marilor afirmări, mai bine pune-ţi ştreangul!” (Janei, colegial.) Şi am înlocuit ştreangul printr-o fundă, din considerente estetice. E funda coroanei de lauri pe care am primit-o într-a întâia de liceu.   TEIU: Ai uitat cel de-al patrulea perete.   RADU (spre sală, minimalizând): A, da! Această sală! In care se adună oamenii… Colectivitatea… Opinia publică! …   TEIU: A, nu! (Nuanţându-le la adevărata lor valoare.) Oamenii! Colectivitatea! Opinia publică!   RADU (ca pentru sine): Al patrulea…   TEIU: Al patrulea sau primul… (Din joc: „Cum vrei s-o iei”.) Cel care nu poate lipsi!   MARIA (depăşită de sens): De ce n-aţi făcut un perete despărţitor?   TEIU: Ca să nu ne despartă…   FLORICEL: Orele 22.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 57 de atmosfere!   MARIA (venind spre rampă, spre interpreta Janei, în timp ce, în scenă, pentru câteva clipe, biroul lui Radu intră în întuneric): 57?! Nu se poate! Să fi ajuns într-adevăr la 57? (Apoi, interpretei.) Şi Teiu – de parcă mi-ar fi auzit gândurile s-a mai întors o dată din drum.   TEIU (poate numai vocea lui Teiu): Să sperăm că peste o oră, când mă întorc de la sondă, va fi tot 57.   INTERPRETA: Radu nu i-a răspuns?   MARIA: Nu l-am mai auzit. Se apropiase de fereastra biroului şi repeta la nesfârşit – cine ştie cum şi-a amintit – un început de cin tec. (Un reflector ni-l descoperă pe Radu.) Eu încercam să fac puţină ordine în birou. (Într-adevăr, încearcă.) Şi se făcuse linişte, multă linişte, anume parcă pentru a ne auzi unul altuia gândurile.   INTERPRETA (intrând şi ea în birou): Şi Jana?   MARIA: A răsturnat mai întâi un vas de flori (îl şi răstoarnă), s-a uitat apoi în stânga, în dreapta, de parcă ar fi aşteptat să fie mustrată (se uită, aşteaptă), apoi s-a aşezat la birou şi a început să lucreze.   RADU (fără adresă): Vezi, mi se pare cumplit! Să fii specialist în foraj, să ai în faţa ta un buletin – 57 de atmosfere -, să ştiu că acolo, undeva, e în joc soarta a tot ceea ce ai făcut până azi, să nu poţi interveni cu nimic, să te obsedeze – stupid! – un început de cântec, să te amuze că în jur se mai face ordine. (Se apropie de Jana şi-i cercetează pentru o clipă hârtiile.) Numai dumneata mai ai tăria de a căuta noi soluţii, de a le susţine!   JANA: Cred că va trebui schimbată şi compoziţia noroiului. Va fi nevoie de un noroi mult mai dens.   RADU: Nu mai crezi în stabilizarea presiunii?   JANA: Ca să fiu sinceră… (Din priviri: „nu”.)   RADU (cercetând-o mai departe, preocupat): Acum îmi amintesc precis: stăteai în banca întâi, la margine! Şi-ţi venea mereu, nu ştiu de ce, să râzi. De ce râdeai?   INTERPRETA (smulgându-se parcă din faţa lui şi venind spre rampă, spre Maria Andone): Dar nu se poate, Maria Andone! Presiunea era în creştere! Eu sunt sigură că Radu nu mai putea vedea pe nimeni în jur…   MARIA: Şi tocmai atunci când ai fi crezut că nu mai e în stare să vadă pe nimeni în jur (convingând-o parcă să reintre în rol), pentru că păreai liniştită şi nu erai… (ca o sugestie) şi respirai agitată, pentru că mai erai îmbrăcată ca pentru festivitate şi festivitatea rămăsese în urmă… te-a văzut.   RADU: Câţi ani ai, Jana?   JANA: 23…   RADU: Şi-i cunoşti de mult pe Teiu, pe Cristea?   JANA: De când mă ştiu.   RADU: Ţi-a mai pus cineva, vreodată, întrebări din astea prosteşti?   JANA: Nu, niciodată. Şi nu sunt… prosteşti.   RADU: Ai încercat, însă, vreodată, o senzaţie de teamă şi nevoia asta absurdă de a vorbi şi de a auzi pe alţii vorbind?   JANA: Uneori, la erupţii…   RADU (surprins): Cum? Ai mai participat la erupţii?   JANA (grav): De zeci şi zeci de ori.   MARIA (în şoaptă, ca o indicaţie regizorală): Dar nu aşa, mai bine dispusă, râzând. Pentru că Jana nu participase de fapt la nici o erupţie. Era vorba doar de un simplu joc din anii copilăriei.   JANA (râzând): Casa noastră era undeva sus, pe un deal. Şi ne strângeam noi copiii – aveam pe atunci 7-8 ani – să ne jucăm de-a erupţia. De fiecare dată, unul dintre băieţi murea – pentru că aşa era jocul – şi eu trebuia să mă fac că plâng, pentru că eu eram mama sau fiica celui care a murit.7   RADU: Un joc ciudat…   JANA: Şi numai când am crescut, au început să mă ia şi pe mine în echipă, uneori chiar ca şefa echipei, şi trebuia să-l sărut – pentru că Pândele schimbase regula jocului – pe cel care salva sonda. Dar eu făceam ce făceam şi o salvam singură, şi nu-l mai sărutam pe niciunul!   NATA (care a auzit probabil ultima replică): Prea lent, Jana! Orice joc se încadrează în anumite reguli… Într-un anumit ritm! Trebuia să joci mai rapid! Nu te mai pot ajuta cu nimic. (Apoi, lui Radu, înmânându-i un plic.) Biletele pentru trenul de 0.40.   FLORICEL: Orele 23.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 62 de atmosfere.   TEIU (reintrând şi răspunzând parcă privirii lui Radu): S-a aranjat. S-a pregătit totul! Şi am vorbit şi cu Cristea. El cunoştea soluţia Janei mai de mult. Susţine că la noi se potriveşte mănuşă. Exact ce ne trebuie!   RADU (surprins): Exact ce ne trebuie… Interesant! Surprinzător chiar! (Un râs scurt, nervos.) La 37 de atmosfere ne urcam în tren să petrecem; la 41, eram în plină festivitate; La 47, plecam spre schelă; la 49, păreai ferm convins de stabilizarea presiunii; la 53, intenţionam doar să fim pregătiţi; la 57, mai discutam despre cel de-al patrulea perete… iar la 62, soluţia Janei este „exact ce ne trebuie”.   NATA (apropiindu-se de Radu): Înapoiază-mi biletele!   RADU: Ce vrei să faci?   NATA (luând biletele şi rupându-le unul câte unul): La 62 de atmosfere nu mai are sens să plecăm.   RADU: Dar mai înainte, în tren, aminteşte-ţi…   NATA: Nu trecuse de 40.   RADU: Şi excursiile, omorârea preventivă a sondei…?   NATA: Nu trecuse de 50.   RADU (privindu-i, rând pe rând, pe Nata şi Teiu): Parcă v-aţi fi schimbat rolurile!   NATA: A trecut de 60.   RADU: Şi v-aţi schimbat rolurile – ceea ce-i jignitor pentru mine – fără să vă fi întrebat nici o clipă de ce am refuzat mai înainte să plec, de ce n-am fost de acord cu omorârea sondei atunci, de ce nu sunt nici acum, de ce nu voi fi niciodată.   INTERPRETA (ca pentru sine): Niciodată? Dar nu se poate… E absurd!   RADU (fără s-o fi putut auzi şi deci în continuarea propriei sale replici): Şi ca să nu vi se pară absurd: omorârea sondei ar însemna pentru mine compromiterea a tot ceea ce am făcut până azi, infirmarea unui întreg sistem de foraj în care, ani la rând, am crezut şi continuu să cred! Şi-i munca mea! Sunt gândurile mele!   INTERPRETA (de data aceasta, lui Teiu): Dar tot nu înţeleg… De ce această izbucnire? De ce atâtea justificări?   TEIU: Presiunea era în continuă creştere. şansele de stabilizare scădeau, datele problemei deveniseră altele şi – ceea ce e din nou esenţial pentru înţelegerea momentului – poziţiile noastre începeau să se deosebească.   INTERPRETA: Trebuia să-l previi.   TEIU: L-am prevenit. (Şi întorcându-se spre Radu.) Nu-ţi cere nimeni să intervii la 60 de atmosfere. Ar fi o prostie. Sunt de acord. Dar dacă îţi propui să refuzi ideea intervenţiei, în general, oricare ar fi presiunea, ne despărţim. Pornim în direcţii opuse.   RADU: Fără aprobarea mea nu va interveni nimeni.   TEIU: Iar odată cu apariţia primului simptom eruptiv, cu sau fără această aprobare…   RADU: Cu sau fără?   TEIU: Şi prin aceasta… cu sau fără Radu Andone, noi tot vom interveni.   RADU: Interesant! Şi oarecum explicabil: ţi-e teamă! Pentru că, orice s-ar spune, o intervenţie de ultim moment la o presiune foarte ridicată ar fi legată de un anumit risc. Mai ales pentru şeful echipei de intervenţie! (Apoi, mai mult decât ironic.) Şi cine ar putea să-l acuze pe comunistul Petre Teiu – şeful echipei – c-a încercat să evite un anumit risc?   MARIA: Radule, ce se întâmplă cu tine?   RADU: Nimic. Constat doar că tuturor ne e teamă. Dumitale (s-a oprit în faţa Măriei), pentru că, orice s-ar spune, îţi rămân fiu (Maria Andone se retrage spre Teiu); Natei, pentru că mă iubeşte (s-a apropiat de Nata) şi mai ales m-ar iubi dacă aş fi mai puţin penibil, ridicol (Nata părăseşte biroul); Janei, pentru că înţelege ce înseamnă toată această navigaţie spre adâncuri şi-i conştientă, poate, de risc; iar mie – pentru că şi mie mi-e teamă: de ratare, de compromitere, de toate aceste straturi de mamă, de argilă, de brecie!   MARIA (lui Teiu, în şoaptă): Ce înseamnă brecie?   TEIU: O întrepătrundere diabolică de roci, care ne-a rupt mai întâi forezele, ne-a distrus nervii, iar acum într-o ultimă zvârcolire…