Teatru radiofonic

NATA (controlându-se): A, nu! Nimic! Gândurile… Asociaţii cât se poate de stranii! Mă întrebasem o clipă dacă ai fi în stare să cucereşti un bărbat.   JANA: Să cuceresc? Un bărbat?   NATA: Dar acum nu mai are importanţă. Radu nu se mai află în birou. A plecat.   JANA: Nu-i nimic, îl aştept.   NATA: Şi aş mai fi vrut să-ţi precizez că, de la o anumită vârstă, naivităţile – ca şi rochiţele prea scurte – devin puţin indecente.   JANA: Cred că cel mai bun lucru ar fi să nu-ţi răspund.   NATA (regretând): Dar m-ai înţeles greşit. (Exagerat de serviabilă.) Eu aş fi vrut dimpotrivă să te ajut: să te învăţ cum să te îmbraci, cum să te porţi, cum se cucereşte un bărbat…   JANA (sec): Contez pe bunul simţ.   NATA: Numai pe bunul simţ? Fără să ştii după ce criterii trebuie să alegi ciorapii cu dungă sau fără? Fără un ruj Revlon? Fără o pudră Coty? (Izbucnind într-un hohot de râs.) Dar am glumit, Mincule! Am vrut să te necăjesc. (Şi luându-şi un şal.) Restul scuzelor, când mă întorc de la gară. Am plecat! (Sărutând-o pe obraz.) Îmi închipui că Radu se poate întoarce din moment în moment, şi n-aş vrea să te intimideze prezenţa mea… (Râde, ca după o nouă glumă, şi dispare.)   MARIA: Nu trebuia să-i fi dat voie să te sărute, Jana! Trebuia s-o zgârii, s-o baţi, s-o loveşti!   JANA: Ce curios! Dumneata stai, te uiţi la oameni, de parcă ai voi să le spui de fiecare dată ceva… şi nu le spui nimic.   MARIA (ca pentru sine): Da, e adevărat! Atunci nu i-am spus nimic.   JANA (neauzind-o): Iar eu, dimpotrivă, eu simt nevoia să spun… aşa… tot ce gândesc şi ce simt, iar dacă am o bucurie – uitaţi-vă – mi se citeşte pe faţă!   MARIA (citind): Trebuie să fie o bucurie cu adevărat mare.   JANA (în joacă): Sigur… Sunt cineva!   MARIA: Poftim?!   JANA (cu importanţă): Creatoarea unei noi metode! Pentru sondă, vorbesc. În cazul intervenţiei. N-aţi înţeles?   MARIA: Mi se pare că nu.   JANA: Dar e o soluţie cât se poate de simplă. V-aş putea-o explica… Şi în cel mult 3-4 săptămâni, dacă vă explic metodic…   MARIA (cu părere de rău): Poimâine seara plec.   JANA: Dar e descoperirea mea! A fost tema lucrării mele de diplomă! Doi ani am lucrat! Colegii spuneau că am o idee fixă: intervenţii şi iar intervenţii. Numai şeful catedrei… (Şi pentru că îl aude pe Teiu apropiindu-se.) Ssst! (Se apropie de harta geologică prinsă pe unul dintre pereţi.) Îi fac o surpriză!   TEIU: Mincule!   JANA: Lucrez.   TEIU: Nu faci nimic.   JANA: Fac propuneri.   TEIU: Te ţii de prostii.   JANA: Tehnice…   TEIU: Mai bine ţi-ai aminti că eşti ditamai inginer! …   JANA (pentru că n-ajunge tocmai „acolo” sus, unde ar avea ea ceva de însemnat): Un scaun, te rog!   TEIU: …şi specialist în foraj! (Îi dă totuşi scaunul.)   JANA: În intervenţii! (S-a urcat pe un scaun şi-ncepe să tragă tot felul de linii pe desenul reprezentând, se pare, o secţiune printr-o coloană.)   TEIU: Şi linia aia, ce-i?   JANA: O idee…   TEIU: Prima oară o văd!   JANA: E o idee nouă.   TEIU: Şi acolo, în dreapta?   JANA: Oglindă de beton.   TEIU: La cât?   JANA: La 1300.   TEIU: Şi vrei să perforezi?   JANA: Se înţelege…   RADU (care a reintrat între timp şi a urmărit, se pare, tot schimbul de replici): În esenţă, rămâne însă tot o intervenţie! Mai rapidă, mai sigură poate, ideea e chiar interesantă, te felicit… (Schimbând tonul.) Dar la o coloană calculată pentru 100 de atmosfere, atunci când presiunea a trecut abia de 50, refuz să discut despre intervenţie.   JANA (nedreptăţită): Dar propunerea mea nu-i decât o propunere pentru un caz de forţă majoră! O soluţie de ultim moment! Nu înţeleg ce vă supără.   RADU: Totul! şi mai ales faptul că nu există om care să nu se simtă obligat să-mi propună soluţii, să-mi vină în ajutor…   TEIU (întrerupându-l): Mi se pare firesc. Presiunea a trecut de 50. Trebuie să fim pregătiţi.   RADU: „Pregătiţi!” Ei bine, chiar şi acest „pregătiţi” l-am auzit în urmă cu 10 minute de la Cristea; în urmă cu 5 de la Pândele, şi acum, aici” pentru a treia oară! Sunteţi formidabili! Cum de v-aţi putut aduna? Ce v-a adus?   TEIU: Eu credeam că nici pe dumneata nu te-a adus altceva.   RADU: Ba da! Altceva! M-au adus aceşti patru pereţi! (Şi pe neaşteptate, simplu, pe tonul unei mari confidenţe.) Interferenţa aceasta de planuri. (Indicând spre fereastră.) Unul, real – un peisaj în alb şi negru; un al doilea, teoretic (aprinde şi stinge o veioză care-şi împrăştie lumina pe rafturile de cărţi); şi în sfârşit, un al treilea (peretele cu harta geologică), peretele alb al prezumţiilor, al calculelor şi soluţiilor neaşteptate, al marilor descoperiri… (luând de pe perete o fundă), incluzând bineînţeles funda! (Măriei) Ţi-o aminteşti?   MARIA (surprinsă): Funda?   RADU: Cel mai inteligent lucru pe care l-a gândit fratele dumitale: „Decât să treci prin viaţă fără să laşi urme pe acest perete alb al marilor afirmări, mai bine pune-ţi ştreangul!” (Janei, colegial.) Şi am înlocuit ştreangul printr-o fundă, din considerente estetice. E funda coroanei de lauri pe care am primit-o într-a întâia de liceu.   TEIU: Ai uitat cel de-al patrulea perete.   RADU (spre sală, minimalizând): A, da! Această sală! In care se adună oamenii… Colectivitatea… Opinia publică! …   TEIU: A, nu! (Nuanţându-le la adevărata lor valoare.) Oamenii! Colectivitatea! Opinia publică!   RADU (ca pentru sine): Al patrulea…   TEIU: Al patrulea sau primul… (Din joc: „Cum vrei s-o iei”.) Cel care nu poate lipsi!   MARIA (depăşită de sens): De ce n-aţi făcut un perete despărţitor?   TEIU: Ca să nu ne despartă…   FLORICEL: Orele 22.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 57 de atmosfere!   MARIA (venind spre rampă, spre interpreta Janei, în timp ce, în scenă, pentru câteva clipe, biroul lui Radu intră în întuneric): 57?! Nu se poate! Să fi ajuns într-adevăr la 57? (Apoi, interpretei.) Şi Teiu – de parcă mi-ar fi auzit gândurile s-a mai întors o dată din drum.   TEIU (poate numai vocea lui Teiu): Să sperăm că peste o oră, când mă întorc de la sondă, va fi tot 57.   INTERPRETA: Radu nu i-a răspuns?   MARIA: Nu l-am mai auzit. Se apropiase de fereastra biroului şi repeta la nesfârşit – cine ştie cum şi-a amintit – un început de cin tec. (Un reflector ni-l descoperă pe Radu.) Eu încercam să fac puţină ordine în birou. (Într-adevăr, încearcă.) Şi se făcuse linişte, multă linişte, anume parcă pentru a ne auzi unul altuia gândurile.   INTERPRETA (intrând şi ea în birou): Şi Jana?   MARIA: A răsturnat mai întâi un vas de flori (îl şi răstoarnă), s-a uitat apoi în stânga, în dreapta, de parcă ar fi aşteptat să fie mustrată (se uită, aşteaptă), apoi s-a aşezat la birou şi a început să lucreze.   RADU (fără adresă): Vezi, mi se pare cumplit! Să fii specialist în foraj, să ai în faţa ta un buletin – 57 de atmosfere -, să ştiu că acolo, undeva, e în joc soarta a tot ceea ce ai făcut până azi, să nu poţi interveni cu nimic, să te obsedeze – stupid! – un început de cântec, să te amuze că în jur se mai face ordine. (Se apropie de Jana şi-i cercetează pentru o clipă hârtiile.) Numai dumneata mai ai tăria de a căuta noi soluţii, de a le susţine!   JANA: Cred că va trebui schimbată şi compoziţia noroiului. Va fi nevoie de un noroi mult mai dens.   RADU: Nu mai crezi în stabilizarea presiunii?   JANA: Ca să fiu sinceră… (Din priviri: „nu”.)   RADU (cercetând-o mai departe, preocupat): Acum îmi amintesc precis: stăteai în banca întâi, la margine! Şi-ţi venea mereu, nu ştiu de ce, să râzi. De ce râdeai?   INTERPRETA (smulgându-se parcă din faţa lui şi venind spre rampă, spre Maria Andone): Dar nu se poate, Maria Andone! Presiunea era în creştere! Eu sunt sigură că Radu nu mai putea vedea pe nimeni în jur…   MARIA: Şi tocmai atunci când ai fi crezut că nu mai e în stare să vadă pe nimeni în jur (convingând-o parcă să reintre în rol), pentru că păreai liniştită şi nu erai… (ca o sugestie) şi respirai agitată, pentru că mai erai îmbrăcată ca pentru festivitate şi festivitatea rămăsese în urmă… te-a văzut.   RADU: Câţi ani ai, Jana?   JANA: 23…   RADU: Şi-i cunoşti de mult pe Teiu, pe Cristea?   JANA: De când mă ştiu.   RADU: Ţi-a mai pus cineva, vreodată, întrebări din astea prosteşti?   JANA: Nu, niciodată. Şi nu sunt… prosteşti.   RADU: Ai încercat, însă, vreodată, o senzaţie de teamă şi nevoia asta absurdă de a vorbi şi de a auzi pe alţii vorbind?   JANA: Uneori, la erupţii…   RADU (surprins): Cum? Ai mai participat la erupţii?   JANA (grav): De zeci şi zeci de ori.   MARIA (în şoaptă, ca o indicaţie regizorală): Dar nu aşa, mai bine dispusă, râzând. Pentru că Jana nu participase de fapt la nici o erupţie. Era vorba doar de un simplu joc din anii copilăriei.   JANA (râzând): Casa noastră era undeva sus, pe un deal. Şi ne strângeam noi copiii – aveam pe atunci 7-8 ani – să ne jucăm de-a erupţia. De fiecare dată, unul dintre băieţi murea – pentru că aşa era jocul – şi eu trebuia să mă fac că plâng, pentru că eu eram mama sau fiica celui care a murit.7   RADU: Un joc ciudat…   JANA: Şi numai când am crescut, au început să mă ia şi pe mine în echipă, uneori chiar ca şefa echipei, şi trebuia să-l sărut – pentru că Pândele schimbase regula jocului – pe cel care salva sonda. Dar eu făceam ce făceam şi o salvam singură, şi nu-l mai sărutam pe niciunul!   NATA (care a auzit probabil ultima replică): Prea lent, Jana! Orice joc se încadrează în anumite reguli… Într-un anumit ritm! Trebuia să joci mai rapid! Nu te mai pot ajuta cu nimic. (Apoi, lui Radu, înmânându-i un plic.) Biletele pentru trenul de 0.40.   FLORICEL: Orele 23.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 62 de atmosfere.   TEIU (reintrând şi răspunzând parcă privirii lui Radu): S-a aranjat. S-a pregătit totul! Şi am vorbit şi cu Cristea. El cunoştea soluţia Janei mai de mult. Susţine că la noi se potriveşte mănuşă. Exact ce ne trebuie!   RADU (surprins): Exact ce ne trebuie… Interesant! Surprinzător chiar! (Un râs scurt, nervos.) La 37 de atmosfere ne urcam în tren să petrecem; la 41, eram în plină festivitate; La 47, plecam spre schelă; la 49, păreai ferm convins de stabilizarea presiunii; la 53, intenţionam doar să fim pregătiţi; la 57, mai discutam despre cel de-al patrulea perete… iar la 62, soluţia Janei este „exact ce ne trebuie”.   NATA (apropiindu-se de Radu): Înapoiază-mi biletele!   RADU: Ce vrei să faci?   NATA (luând biletele şi rupându-le unul câte unul): La 62 de atmosfere nu mai are sens să plecăm.   RADU: Dar mai înainte, în tren, aminteşte-ţi…   NATA: Nu trecuse de 40.   RADU: Şi excursiile, omorârea preventivă a sondei…?   NATA: Nu trecuse de 50.   RADU (privindu-i, rând pe rând, pe Nata şi Teiu): Parcă v-aţi fi schimbat rolurile!   NATA: A trecut de 60.   RADU: Şi v-aţi schimbat rolurile – ceea ce-i jignitor pentru mine – fără să vă fi întrebat nici o clipă de ce am refuzat mai înainte să plec, de ce n-am fost de acord cu omorârea sondei atunci, de ce nu sunt nici acum, de ce nu voi fi niciodată.   INTERPRETA (ca pentru sine): Niciodată? Dar nu se poate… E absurd!   RADU (fără s-o fi putut auzi şi deci în continuarea propriei sale replici): Şi ca să nu vi se pară absurd: omorârea sondei ar însemna pentru mine compromiterea a tot ceea ce am făcut până azi, infirmarea unui întreg sistem de foraj în care, ani la rând, am crezut şi continuu să cred! Şi-i munca mea! Sunt gândurile mele!   INTERPRETA (de data aceasta, lui Teiu): Dar tot nu înţeleg… De ce această izbucnire? De ce atâtea justificări?   TEIU: Presiunea era în continuă creştere. şansele de stabilizare scădeau, datele problemei deveniseră altele şi – ceea ce e din nou esenţial pentru înţelegerea momentului – poziţiile noastre începeau să se deosebească.   INTERPRETA: Trebuia să-l previi.   TEIU: L-am prevenit. (Şi întorcându-se spre Radu.) Nu-ţi cere nimeni să intervii la 60 de atmosfere. Ar fi o prostie. Sunt de acord. Dar dacă îţi propui să refuzi ideea intervenţiei, în general, oricare ar fi presiunea, ne despărţim. Pornim în direcţii opuse.   RADU: Fără aprobarea mea nu va interveni nimeni.   TEIU: Iar odată cu apariţia primului simptom eruptiv, cu sau fără această aprobare…   RADU: Cu sau fără?   TEIU: Şi prin aceasta… cu sau fără Radu Andone, noi tot vom interveni.   RADU: Interesant! Şi oarecum explicabil: ţi-e teamă! Pentru că, orice s-ar spune, o intervenţie de ultim moment la o presiune foarte ridicată ar fi legată de un anumit risc. Mai ales pentru şeful echipei de intervenţie! (Apoi, mai mult decât ironic.) Şi cine ar putea să-l acuze pe comunistul Petre Teiu – şeful echipei – c-a încercat să evite un anumit risc?   MARIA: Radule, ce se întâmplă cu tine?   RADU: Nimic. Constat doar că tuturor ne e teamă. Dumitale (s-a oprit în faţa Măriei), pentru că, orice s-ar spune, îţi rămân fiu (Maria Andone se retrage spre Teiu); Natei, pentru că mă iubeşte (s-a apropiat de Nata) şi mai ales m-ar iubi dacă aş fi mai puţin penibil, ridicol (Nata părăseşte biroul); Janei, pentru că înţelege ce înseamnă toată această navigaţie spre adâncuri şi-i conştientă, poate, de risc; iar mie – pentru că şi mie mi-e teamă: de ratare, de compromitere, de toate aceste straturi de mamă, de argilă, de brecie!   MARIA (lui Teiu, în şoaptă): Ce înseamnă brecie?   TEIU: O întrepătrundere diabolică de roci, care ne-a rupt mai întâi forezele, ne-a distrus nervii, iar acum într-o ultimă zvârcolire…

MARIA (ca pentru sine): Brecia…   TEIU (luând funda de pe perete şi desfăcând-o): O brută!   RADU: Bruta la care te referi avea un admirabil principiu.   TEIU: Îmi închipui… „Admirabil!”   RADU: „Cine-i născut pentru locul întâi nu-l poate accepta pe al doilea!”   TEIU: O brută roasă de ambiţie.   RADU: Un om care, la marile manevre din ‘39, a avut curajul să piloteze un avion care nu fusese nici măcar încercat. La 3000 de metri deasupra Ozanei!   MARIA: Şi a căzut…   TEIU (ironic): Dacă nu cădea, ocupa locul întâi…   RADU: Ca de obicei! Morală!   TEIU: Nu, morala abia urmează: n-ai niciodată dreptul, de dragul locului întâi, să rişti vieţile celor din jur!   FLORICEL: Orele 23.30! …   INTERPRETA (întrerupând scena): O clipă, vă rog! (Lui Teiu) La orele 23.30 l-aţi prevenit deci din nou că el, personal, „de dragul locului întâi”, continuă să rişte vieţile celor din jur…   TEIU (neînţelegând încă): Trebuia să-l previn… Era o datorie!   INTERPRETA: Şi tot la 23.30 eraţi hotărât – şi Radu ştia acest lucru – ca la apariţia primului simptom eruptiv, cu sau fără aprobarea lui, să începeţi intervenţia. Ei, bine…   TEIU: Înţeleg. Dacă n-a fost cumva o greşeală de tactică? Şi dacă nu cumva, l-am eliberat de răspundere?   INTERPRETA (ca o scuză): Pentru nespecialişti…   TEIU: Chiar şi pentru nespecialişti: intervenind abia în ultima clipă, In momentul primului simptom eruptiv, îţi rămâne totdeauna un anumit risc, un procent de neprevăzut. Iar pentru a interveni pe parcurs, deci înaintea acestui prim simptom eruptiv, fiind vorba de un foraj experimental, aveam nevoie de aprobarea lui Radu Andone.   INTERPRETA: Şi el ştia acest lucru?   FLORICEL (reluând): Orele 23.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 67 de atmosfere!   RADU: 67… sau 77… sau 87!   TEIU (interpretei): Ştia… (Apoi, lui Radu) Sperăm totuşi că vei înţelege acest lucru înainte de 87!   RADU: Voi înţelege sau nu… Dacă nu există puncte noi de vedere, m-ar bucura să întrerupem discuţia. (Îi urmăreşte cu privirea pe cei care părăsesc biroul, apoi se întoarce spre Jana, surprins parcă de îndrăzneala de a fi rămas.) Dumneata?   JANA: Aşteptam să fiu întrebată.   RADU: Tot în legătură cu sonda?   JANA: Nu. O consultaţie.   RADU: Nu s-ar putea amâna?   JANA: Ar fi păcat.   RADU: E o problemă complexă?   JANA: Despre un om complex… Mi-a fost şi profesor…   RADU (iritat): Şi aflându-te în biroul lui, nu te-ar putea da afară?   JANA: Mi-e teamă că-i în stare.   RADU (îmbunat): Ţi-e antipatic?   JANA: Cunosc oameni care ar susţine contrariul.   RADU: Trebuia să-i dezminţi, să protestezi…   JANA: N-ar fi ajutat. S-a creat în ultima vreme această Impresie – care n-a fost suficient combătută – că toate fetele de vârsta mea se îndrăgostesc ca la comandă de inginerii de vârsta lui.   RADU: Dumneata însă, nu mă îndoiesc, n-ai „suferit” de această impresie.   JANA: Ca să fiu sinceră… Nu.   RADU: Şi faţă de nimeni.   JANA: De nimeni. Dar Pandele, vedeţi, e de părere că n-ar fi exclus să mă induc singură într-o gravă eroare. Adică, spune el, să „sufăr” (ca şi cum ar fi spus să „iubesc”), că doar nu-s de piatră, dar neavând criterii de comparaţie – pentru că aş „suferi” de fapt prima oară -, nici să nu ştiu cât de mult sunt în stare să „sufăr”.   RADU: Adică, n-ar fi cu totul exclus…   JANA: N-ar fi… Dar fără ştirea mea. (Se aude sunând telefonul.)   RADU: E curios că, în momente de mare încordare, oamenii ajung să-şi spună lucruri la care s-ar fi aşteptat cel mai puţin. (Apoi, ridicând receptorul.) Da, Andone… I-am explicat mai înainte lui Teiu… Cum? Nu va rezista până la 100? Vreau argumente! Da, scrise! Şi nici scrise! Nu admit nici o intervenţie! (Revenind spre Jana.) Oamenii aceştia nu vor să înţeleagă că nu-mi pot semna singur înfrângerea, capitularea!   JANA: Şi dacă nesemnând se întâmplă o nenorocire? Dacă se pierde zăcământul? Dacă ar muri un om?   RADU (încercând să evite): Îmi închipui că omul pentru care ai putea „suferi” ar interveni imediat…   JANA: Tocmai în această problemă voiam să vă consult. (Cu sentimentul grav al unei declaraţii de dragoste.) Ce-ar trebui să fac dacă acest om ar refuza să intervină?   RADU (necontrolându-se): Am dreptul să amân până la 100 de atmosfere. Limita legală…   JANA (continuând): Nu mai e nici ea sigură. Nu mai e legală! Abia vi s-a comunicat. Şi nu-i vorba de legi.   RADU (persiflant): Ştiu… De încrederea celor din jur… De responsabilitate… De o mie de alte lucruri…   JANA (mult mai simplu): Da, va trebui să ne întâlneşti, să ne spui „bună ziua”, să ne întrebi „Ce mai faci, Mincule?”, „Ce mai faci, Teiule?” De o mie de alte lucruri!   FLORICEL: Orele 24.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 71 de atmosfere.   JANA (lui Radu): Apoi vor fi 72… 73…   RADU: Ştiu să număr şi singur.   JANA: Am rămas la 73.   RADU: Încearcă mai bine să te transpui în situaţia mea!   JANA: Am încercat.   RADU: Uitând însă că eşti Jana Mincu.   JANA: Încercând să uit…   RADU: Şi închizând ochii! Spunându-ţi că în jur nu e nimeni!   JANA (închizând ochii şi repetând): „În jur nu e nimeni”…   RADU: Şi că presiunea n-a ajuns decât la 71; că ţi-au rămas 20 de şanse din 100: aproape o treime! Şi că tu nu poţi renunţa! De ce-ai deschis ochii?   JANA: Pentru că v-am auzit vocea… şi vocile altora…   RADU: Dar e vorba de căutările tale, de creaţia ta! Şi crezi în ele! Nu poţi admite eşecuri! Şi eşti convinsă că presiunea se va stabiliza… Eşti liniştită!   JANA: Vă tremură vocea…   VOCEA LUI FLORICEL (ca de foarte departe): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie…   JANA: Şi şansele scad. Au mai rămas 28! 27! Şi cei din jur vă întreabă…   RADU: Trebuia să uiţi că eşti Jana Mincu.   JANA: Dar n-am putut uita că există o Jana, un Teiu, un Cristea…   RADU: E condiţia realizării tale!   JANA: Dar realizarea aceasta are valoare doar prin ei, pentru ei! Şi nu te poţi realiza în afara lor, împotriva lor! (Pe ultimele cuvinte a intrat Cristea.)   CRISTEA (înmânându-i lui Radu o hârtie): Raportul! Argumentele!   RADU (refuzându-l): Tocmai îi explicam tovarăşei Jana că nu voi mai citi astăzi nici un raport.   CRISTEA: În locul dumitale, mai că aş face o excepţie.   RADU: Îmi place să cred că glumeşti. (Apoi, Natei şi lui Horia, care au apărut în pragul uşii.) Vă rog, intraţi. Tovarăşul Cristea a ales cel mai potrivit moment pentru glume.   CRISTEA: Când presiunea trece de 70, nu prea mi se întâmplă.   HORIA (bătăios): Coloana-i calculată pentru 100!   NATA (în şoaptă): Nu te-amesteca, Horia! Jocul acesta nu mai e pentru tine!   CRISTEA: Iar eu arătam în raport, negru pe alb, de ce coloana ar putea să cedeze în jurul lui 90-95.   FLORICEL: Orele 0,30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 74 de atmosfere! (În timp ce muzica accentuează tensiunea momentului un reflector ne-o va descoperi pentru câteva clipe pe interpreta Janei, chiar lângă pian, în apropierea Măriei Andone.)   INTERPRETA: Dar nu mai înţeleg! Nu se poate! Parcă abia au fost 71 de atmosfere. Când s-a adus noul buletin? Să fi trecut de atunci o jumătate de oră?   MARIA: Nu ştiu. Nu mai puteam urmări. Se adunaseră acolo şi Cristea, şi Nata, şi Horia, într-un târziu şi Pândele, biroul devenise parcă mai mic, mai neîncăpător, şi mă copleşise senzaţia că se strânge mereu în jurul meu… Iar mie îmi rămânea să alerg de la unii la alţii, încercând să-i urmăresc, să-i înţeleg, să găsesc un drum, o ieşire! (Un reflector ni-i descoperă, într-un colţ al biroului, pe Nata şi Horia; se aude un fluierat prelung de tren.)   HORIA: Trenul de 0,40! Am impresia că n-ai să-l mai prinzi!   NATA: Nu te-ai trezit cu totul, Valhoria.   HORIA: Şi mai spuneai că aşa şi pe dincolo, iubire, metode moderne…   NATA: E un proces prea complicat pentru tine, Valhoria! Şi când spun proces…   HORIA: Mă gândesc la sancţiuni!   NATA: Nu fi meschin. Trăieşti în plină dramă.   HORIA: Dramele trec, sancţiunile rămân.   NATA: Presiunea a trecut de 74! Trezeşte-te!   HORIA: Din moment în moment se va interveni. Sunt cât se poate de treaz.   NATA: Fără aprobarea lui Radu Andone?   HORIA: Cine ştie? Ar putea uita să i-o ceară.   NATA: Cu atât mai bine, Valhoria…   HORIA (ca pentru sine): Să te ferească Dumnezeu să te iubească femeile.   NATA: Radu nu va putea uita niciodată că i-a fost călcată în picioare marea lui şansă de afirmare.   HORIA: Se va resemna. S-au resemnat şi alţii.   NATA: Un resemnat e capabil de ură, de resentimente. Trebuia să închini, Valhoria, şi pentru resemnaţi. (Un reflector ni-i descoperă, în alt colţ, pe Jana şi Pândele.)   JANA: Când ai sosit, Pândele? Nici nu te-am văzut…   PANDELE: „Foaie verde trei lalele, unde-i chef, hop şi Pandele!”   JANA: Şi-aş putea să jur c-ai trecut pe la sondă.   PANDELE: De dragul lui Cristea. Neînsurat, săracu’. Fără copii. Suflet de om şi dânsu’ vorba nevesti-mi.   JANA: Nici nu eşti însurat, Pândele, de ce minţi?   PANDELE: Pun răul în faţă!   JANA: Şi abia dac-ai fi fost, s-ar fi zbuciumat săraca, ar fi plâns, te-ar fi oprit, poate…   PANDELE: „Plâng o ţară, iarăşi rid/ pleacă, zic, să nu te văd…” Nu se poate conta pe femei… Nu-s serioase!   RADU (care tocmai s-a apropiat): Tovarăşul Pandele! Tocmai mă miram că nu eşti aici. Că n-ai început şi dumneata să-mi vorbeşti de presiuni, coloană, intervenţii!   PANDELE: Păi. ce să mai încep, tovarăşe inginer? Că eu mi-am dus şi baritul, am pregătit şi pompele, un ordin să mai fie, şi gata!   FLORICEL: Orele 1.00. Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 76 de atmosfere!   RADU: Ei bine, tocmai acest ordin nu-l vei primi. Nu voi da acest ordin. Presiunea se mai poate stabiliza. Şi-atâta timp cât se mai poate stabiliza, refuz să intervin. înţelegi? Refuz!   INTERPRETA (Manei Andone): Şi Pandele nu i-a răspuns?   MARIA: Nu i-a răspuns nimeni. De ce să-i fi răspuns? Din toate aceste izbucniri şi din toată această zgomotoasă siguranţă am înţeles cu toţii că nici el nu mai credea în stabilizarea presiunii. (Un reflector îi descoperă pe Radu şi Nata.)   RADU: Din nou penibil, ridicol?   NATA: Din nou. Cred că e o trăsătură de caracter.   RADU (încercând o justificare): Era totuşi normal… simţeam nevoia să strig!   NATA: Dar ai strigat prea tare. Ca atunci când ţi-e teamă, când ceri ajutor.   RADU: Şi totuşi, în jurul lui 100… Există legi, obligaţii morale!   NATA: Pentru tine tot ar fi inutil. Nu ţi se va ierta niciodată c-ai amânat până în ultima clipă.   RADU: Şi-atunci, ce vrei? Să nu mai aştept? Să intervin?   NATA: Să înţelegi că, jucând totul pe o carte, e stupid să-ţi opreşti 30 de bani de tramvai…   RADU: Ultimul buletin indica 76.   NATA: …Să uităm pentru o clipă de sonde, de presiuni, de foraj…   RADU: Dar e absurd!   NATA: …şi să plecăm într-o minunată excursie.   RADU (cucerit, totuşi): Tu eşti nebună, Nata!   NATA: Să nu putem fi acuzaţi că am ratat, cine ştie, ultima noastră noapte, ultima clipă de dragoste…   RADU: Uneori mă întreb dacă m-ai iubit vreodată.   NATA: Şi eu m-am întrebat în privinţa ta. Şi n-am aflat. Poate te-am intrigat doar. Ca un parfum ciudat, ca un surâs ciudat, ca o femeie ciudată. Ce te surprinde?   RADU (repetând oarecum o scenă anterioară): Nimic. Sau poate felul tău de a gândi.   NATA: Nu te minţi. Gândim la fel: ne punem aceleaşi întrebări, găsim aceleaşi răspunsuri. Sunt un fel de oglindă care, fidelă, te reflect.   RADU (privindu-se în această „oglindă”): Arăt prost?   NATA: Nu. Răvăşit doar. Ca la capătul unei nopţi refuzate.   RADU: Nopţile care n-au existat.   NATA: Nopţile care vor veni. Excursiile de la capătul fiecărei zile.   RADU: Ai o obsesie.   NATA: Nerespectarea traseului, fuga din obişnuit şi saltul mortal.   FLORICEL: Orele 1,30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 78 de atmosfere!   RADU: 78… (Apoi, Natei) Uneori, mă întreb de ce nu m-ai părăsit până azi!   NATA: Jumătatea frivolă din mine şi-ar fi dorit, fireşte, o viaţă uşoară, un amant, doi amanţi, o maşină… Cealaltă însă, un bărbat în care să creadă. (Căutându-i privirea.) Şi am crezut!   RADU: În mine?   NATA: În cel oare ai fi putut deveni.   RADU: Şi nu voi deveni?   NATA: Ai început să te îndoieşti de tine însuţi! Nu mai vrei cum voiai altădată! Şi cine nu vrea, cum n-a vrut nimeni până la el, nu devine!   RADU: Nu-nţeleg unde vrei să ajungi.   NATA: Să perseverezi, vreau! Să ai curaj, vreau! Să-ţi aminteşti de acel miraculos „eu pot, eu vreau, eu trebuie!” Şi-n orice condiţii: Împotriva oricui şi a orice! (Un reflector îi luminează pe Teiu şi Jana.)   TEIU: Nu prea arăţi veselă, Mincule!   JANA (ca pe o descoperire): Se schimbă oamenii greu…   TEIU: Ne înşelăm, uneori, crezând că se schimbă uşor.   JANA: Poate ar fi trebuit totuşi să intervenim.   TEIU: Vorbeşti prostii, Mincule! Petrolul contează!   JANA (neînţelegând): De asta şi spuneam…   TEIU: Petrolul din oameni!   JANA: Îţi place să glumeşti…   TEIU: Îmi pare rău! In fiecare om sunt vreo 2-3 picături!   JANA: Chiar şi în Radu Andone?   TEIU: Se înţelege! Şi în el! Suntem o ţară foarte bogată!   JANA: Şi ca să ajungem la cele 2-3 picături…   TEIU: Tocmai asta-i! Trebuie să forăm! Să forăm zi şi noapte i Şi naiba ştie ce te-or mai fi învăţat şi pe tine la facultate… că la zăcăminte. stai rău de tot, Mincule! (În colţul opus se continuă discuţia dintre Radu şi Nata.)   RADU: Şi dacă în ultima clipă voi hotărî să intervin?   NATA: Vei pierde nopţile albe şi excursiile…   RADU: Dar tu, Nata, înţelege!   NATA: şi va trebui să-ţi găseşti un alt „tu”, mai modest, mai înţelegător, mai comod.   RADU (înţelegând): Ca de obicei, deci: „nu”.   NATA: O singură şansă…   RADU: O şansă?   NATA: S-ar putea, cine ştie, ca dintr-un banal compromis, dintr-un calcul meschin…   FLORICEL: Orele 2.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie…   NATA (luându-i buletinul din mină şi întrerupând-o): S-ar putea, spuneam, să încerc să mă obişnuiesc cu ideea acelui „da”, puţin blazat, puţin frigid, pe care-l arunci unui bărbat oarecare. (Continuând citirea buletinului.) 78 de atmosfere. Eşti rugat să treci pe la sondă. (După ce Radu părăseşte scena, Măriei Andone, care s-a apropiat de ea.) Am impresia că am început să te intrig.   MARIA: Ultima voastră discuţie a lămurit totul.   NATA: E un reproş?   MARIA: Nu, dar nu mi-au plăcut niciodată şantajele.   NATA: Crezi că trebuia să-i ascund că-l iubesc?   MARIA: Nu te minţi! Te iubeşti doar pe tine. Şi ai vorbit mult prea mult despre acel „tu”, singurul oare l-ar putea înţelege, pare i-ar voi binele… ca să te mai pot crede şi eu. NATA: Mă aşteptam la o învinuire mai gravă.   MARIA (făcându-i pe plac): Există şi un altfel de „tu”.   NATA (ironică): Sentimentală, naivă, romantică, în stare să descopere noi sisteme de intervenţie…   MARIA: Şi care te alarmează, te sperie, tocmai pentru că simţi că-l iubeşte şi ea. Şi-i un alt fel de a iubi.   NATA: Mai bine ţi-ai aminti că eu i-am insuflat lui Radu dorinţa de a se realiza. Eu am continuat opera fratelui dumitale.   MARIA: S-ar fi realizat oricum.

NATA: Dar nu oricum, ci prin el însuşi.   MARIA: Nu-i meritul tău!   NATA: De la mine a învăţat acel „eu pot, eu vreau, eu trebuie!” şi, în afara ambiţiei mele, tot acest „eu” n-ar fi existat niciodată!   MARIA: Şi de ce ai făcut-o? Din altruism?   NATA: Nuuu… (Ironică şi, fără voia ei, sinceră.) Pentru că sunt egoistă, pentru că îmi vreau realizate micile mele vanităţi şi, în general, toată filosofia mea încape în trei cuvinte: „e dreptul meu” sau, şi mai simplu, „mi se cuvine”. Aici voiai să ajungi?   MARIA: Încep să înţeleg de ce ai fi vrut ca Radu să plece încă în noaptea asta, cu primul tren, şi de ce toată discuţia aceea ciudată cu Teiu…   NATA: Ar fi putut să-l oprească.   MARIA: Probabil că asta şi urmăreai. Încercând să-l oprească, l-ar fi provocat, i-ar fi rănit orgoliul… şi poate, abia atunci ar fi plecat!   NATA: Aş putea să-ţi amintesc că la 60 de atmosfere am rupt eu însămi biletele. La asta ce-mi răspunzi? (Pentru că o vede pe Jana apropiindu-se.) Sau poate îmi răspunzi dumneata? De ce le-am rupt?   JANA: Ţi-ai dat probabil seama c-ai făcut o greşeală. Acest om e îndrăgostit de foraj. Şi sonda aceasta înseamnă, pentru el. ani de muncă, de căutări…   NATA: Uneori pari mai puţin naivă.   JANA: Şi-ai mai înţeles că acesta ţi-e singurul drum: să-l împingi spre risc, să se opună intervenţiei…   NATA (imprudent): … şi lui Teiu, lui Cristea, tuturor! Pentru că e dreptul lui! Condiţia realizării sale! (Regretând.) Presiunea se mai poate stabiliza.   JANA: Nu, nici dumneata nu mai crezi.   NATA: Atunci, cum? Îţi închipui că vreau să-l fac răspunzător de o eventuală erupţie?   JANA: Nu, pe erupţie n-ai contat niciodată. Ştiai foarte bine că la o anumită presiune noi tot vom interveni. Dar îndemnându-l să nu accepte intervenţia, îţi rămânea speranţa că, la un moment dat, trecând peste hotărârea lui, îl vom rupe de noi, îl vom pierde, îl vom urca în tren.   NATA: N-ai decât să te duci să-i informezi pe Teiu, pe Cristea!   JANA: Ei te cunosc mai de mult şi mai bine…   NATA: Şi chiar dacă ar fi aşa! Chiar dacă ar fi fost un calcul… a fost un calcul exact! Radu nu va interveni!   FLORICEL: Orele 2.15! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 81 de atmosfere! (În partea opusă a scenei, eventual în biroul lui Teiu, un reflector surprinde discuţia dintre Teiu şi Cristea.)   CRISTEA: Cam amâni, Teiule! Nu-mi place că amâni!   TEIU: şi ce-ai vrea? Să trec „peste” Andone?   CRISTEA: La nevoie, şi „peste”.   TEIU: O să-şi închipuie că am făcut-o pentru liniştea mea. Pentru că o intervenţie la 80-85 ar fi mai puţin periculoasă decât în ultima clipă? Şi, în sfârşit, pentru că echipa e condusă de un fricos… De Teiu!   CRISTEA: Şi dacă ar conduce-o altcineva?   TEIU: „Dacă” nu schimbă nimic! Fără „dacă”!   CRISTEA: La 85, echipa ar fi fost altă dată „acolo”.   TEIU: Va fi şi azi. Nici o grijă!   CRISTEA: Şi la 2.15, ai auzit, ajunsese la 81…   TEIU: Ajunsese! Da! Ştiu! Şi a continuat să crească! Ştiu şi asta! Dar avem datoria să mai încercăm, să-i mai vorbim.   CRISTEA: Dac-ar fi condus-o altcineva, te-ai fi aprins mai puţin…   TEIU: Asta nu-i un motiv…   CRISTEA: Şi i-ai fi vorbit mai uşor… Mai limpede!   TEIU: Ce vrei să spui?   CRISTEA: Ce-ai auzit! Româneşte: s-o conducă altcineva!   TEIU: Dar n-a fost intervenţie la care să nu fi fost „acolo”…   CRISTEA: Ai fi mai nimerit, de data asta, „aici”.   TEIU: Eu răspund de intervenţie! Eu hotărăsc!   CRISTEA: Asta ar fi al doilea motiv: dac-ar conduce-o altul, ai răspunde mai mult… Ai trece mai curând „peste”… Ai hotărî mai uşor!   TEIU: Şi cine s-o conducă?   JANA (care s-a apropiat între timp): Nu-i o problemă, cine! Cristea are dreptate!   CRISTEA: Tu nu te amesteca, Mincule!   JANA: E dreptul meu să mă amestec! E metoda mea şi nimeni n-o cunoaşte ca mine!   CRISTEA: Asta-i altă problemă…   JANA: E aceeaşi, nea Cristea!   CRISTEA: Dar e mai grea. Să răspundă mai marii!   JANA: Dar dacă dumneata ai fi cel mai mare – şi ai fi director, ministru – şi eu ţi-aş telefona că la noi situaţia e aşa şi aşa… ce-ar hotărî ministrul?   CRISTEA (neacomodându-se dintr-o dată cu noua calitate): Ar întreba mai întâi: care e părerea lui Teiu? Că nu se poate, trebuie să aibă şi el o părere!   JANA: Teiu n-o să accepte, tovarăşe ministru. Sunt fiica lui. Nu-l întrebaţi pe Teiu.   CRISTEA: Atunci, să-ntrebăm pe altul. Cine mai e pe-acolo?   JANA: Ar fi tovarăşul Cristea, comunist, om în vârstă.   CRISTEA (flatat): Atunci, vorbiţi cu Cristea! Să vă judece el.   JANA: Dar e o problemă specială, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Cum adică… specială?   JANA: Pentru prima oară în petrol, o fată vă cere permisiunea să conducă echipa de intervenţie.   CRISTEA: E vorba chiar de tine?   JANA: De mine.   CRISTEA: De când te ştiu, Mincule, ai făcut greutăţi ministerului!   JANA: Dar sunt inginer, tovarăşe ministru! Şi intervenţia se face după un sistem al meu. după o metodă proprie.   CRISTEA (prins între Jana şi Teiu): Tu ce zici, Teiule?   TEIU: Nu zic nimic.   JANA (ministrului): E dreptul meu!   CRISTEA (mai departe, lui Teiu): Zice că-i dreptul ei!   JANA: Şi ar fi o nedreptate…   CRISTEA: Auzi, zice că e o nedreptate. Ce să-i răspund, Teiule? (Şi pentru că Teiu ridică din umeri, traducând.) Zice să-ţi răspund c-au mai rămas câteva… (Apoi, din nou lui Teiu, cu toată autoritatea ministrului.) Dar trebuie lichidate şi ele, Teiule! Asta nu-i un răspuns! (Şi-apoi, decisiv.) Notează! Ordin de zi: azi, 11 iunie, pentru prima oară în istoria petrolului…   TEIU (ultim protest): Tovarăşe ministru, gândiţi-vă…   CRISTEA: Dacă tovarăşul Cristea acceptă să lucreze sub conducerea ei, se aprobă! Semnat, ministru – Cristea. (Şi pentru că s-a apropiat şi Pandele.) A doua semnătură, adjunctul meu, Pandele!   TEIU: S-a înţeles, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Şi spuneţi-i lui Cristea să plece îndată la sondă! Pandele să-l urmeze! (Apoi Janei) Şi nici şefa echipei să nu mai piardă vreme!   PANDELE (ca la o presimţire): Tovarăşe Cristea! Ne descurcăm singuri! Poate că n-ar fi nevoie…   CRISTEA: E dreptul ei. Pandele! Ea a găsit soluţia!   PANDELE: Dar o fată, acolo, e pentru prima oară…   CRISTEA: Fiecare lucru s-a întâmplat cândva prima oară.   PÂNDELE (lui Teiu): Măcar azi să mai fi fost dumneata. O singură dată. O zi.   TEIU: A zis ministrul că-s cam bătrân. Pandele…   PANDELE: Şi nu vei mai fi niciodată „acolo”?   TEIU: …şi c-ar fi nevoie de cineva şi „aici”… De cineva care a mai fost de multe ori „acolo”.   PANDELE: N-o opreşti?   TEIU: Dacă-mi dai voie să-i spun că tu mi-ai cerut-o… şi c-am oprit-o în numele tău… (Şi pentru că Pândele nu acceptă.) Hai, du-te… (Şi ca o încurajare.) „Ce s-ar face fetele…” (În timp ce Pândele şi Cristea dispar, un reflector ni-i readuce pentru câteva clipe pe Radu, revenind de la sondă, şi Nata.)   RADU: Îi văd, îi aud vorbind, şi nu pot înţelege de ce numai eu sunt neliniştit.   NATA: Toţi sunt… Nu toţi arată!   RADU: Şi dacă în realitate sunt siguri de ei şi nu se tem de nimeni şi nimic?   NATA: Ar fi puţin naiv… În cazul unei eventuale erupţii, responsabilitatea şi riscul rămân în primul rând ale lor!   RADU: La asta nu m-am gândit. Şi poate n-ar fi trebuit să mi-o spui… Nu trebuia s-o ştiu! (În colţul opus, continuă discuţia dintre Jana fi Teiu.)   TEIU (Janei, pregătită să plece): Nu pleca! Mai rămâi…   JANA: Când te rugam şi eu în urmă cu ani, nici nu voiai să auzi. Şi te răsteai la mine (imitându-l, probabil): „Noaptea asta, Mincule, mai am puţină treabă!”   TEIU: Şi, vezi să fii atentă!   JANA (cu înţelegere): S-au inversat rolurile…   TEIU: Şi când ai să ajungi la baraca de intervenţie, să suni de trei ori… Să ştiu c-ai ajuns.   JANA: Am să sun.   TEIU: Şi să-ţi aminteşti că odată, înaintea unei intervenţii, mi-ai scris aşa, o lozincă: „Eroismul înseamnă dăruirea vieţii pe parcursul unei întregi vieţi…”   JANA: Şi dumneata mi-ai spus, la plecare, că uneori oamenii îşi pot trăi viaţa într-o singură clipă.   TEIU: Asta a fost aşa… ca să râdem.   JANA: Şi din prag te-ai mai întors o dată.   TEIU: Asta a fost atunci, când ai plâns.   JANA: Şi m-ai tras de urechi (imitându-l): „De ce eşti copil, Jana Mincu? Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …”   FLORICEL: Orele 2.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 85 de atmosfere! (Jana va dispărea odată cu Floricel, nu mai înainte de a-l privi lung pe Radu, care s-a apropiat de Teiu.)   RADU: Presiunea a trecut şi de 85.   TEIU (simţindu-i agitaţia): Da, s-ar părea că a trecut!   RADU: Pentru dumneata, poate şi pentru alţii, amânarea intervenţiei ar fi legată de un risc.   TEIU: Şi-atunci? Ce-ai hotărât?   RADU: S-ar cuveni poate să renunţ la dreptul de a hotărî.   TEIU: Nu. Nici asta n-ai fi în stare. Nu eşti omu’ să renunţi! Şi nu e un simplu drept! Răspunzi pentru sondă!   RADU: Şi totuşi, nu mă pot hotărî! Taie-mă, spânzură-mă, dă-mă în judecată, intentează-mi proces!   TEIU: Nu un proces… Sau, nu unul obişnuit! Pentru că, de data asta, rechizitoriul va anticipa crima!   RADU: Dar e absurd. Acest Radu Andone, pe care dumneata vrei să-l judeci, a aplicat primul un nou sistem de foraj* a străbătut nesfârşite straturi de mame şi argile, a învins brecia…   TEIU: Nu, n-am învins-o cu totul.   RADU: Şi a avut doar neşansa ca. în ultimul moment, în mult aşteptata zi a primului său mare succes şi a festivităţii, să constate apariţia unor presiuni interioare!   TEIU: De aici şi începe rechizitoriul: s-a ajuns la 85 de atmosfere, şi asta la o coloană la care se ştie absolut precis că va ceda înainte de 100.   RADU: Dar presiunea se mai poate stabiliza. Chiar şi acum, în această clipă. S-ar putea să fie un fenomen limitat. Să intrăm în extracţie normală!   TEIU: E la fel de posibil şi contrariul: să crească!   RADU: Şi atunci?   TEIU: Eşti dator să alegi între cele două variante.   RADU: Ştiu: omorârea deliberată a sondei…   TEIU: Dar, omorârea înseamnă în acelaşi timp şi evitarea erupţiei, evitarea neprevăzutului.   RADU: Pentru mine echivalează ou o înfrângere: sistemul de foraj al lui Radu Andone s-ar dovedi prin aceasta falimentar! Ideile mele – se va spune – n-au dus la nimic! Înfrângere! Eşec!   TEIU: Un eşec temporar. După sistemul Janei. în două săptămâni intrăm în normal. Totul va fi în ordine.   RADU: Eu însă vreau să-mi joc cartea până în ultima clipă!   MARIA: Dar gândeşte-te, Radule!   RADU (Măriei): M-am gândit. Şi mă gândesc de mult. De pe vremea când mă invitai la serbările de sfârşit de an – tu ştii că n-am lipsit niciodată – şi aşteptam ca profesoara de muzică Maria Andone să treacă la pian, şi mă gândeam, ascultându-te, cât de mult te-a mistuit şi pe tine cândva, o pasiune, dacă ani la rând, în numele ei, ai continuat să-ţi rupi din orele de somn ore de repetiţii şi să transformi – în vis cel puţin – micile voastre festivităţi în marile tale recitaluri. Şi eram singurul om, care la sfârşit nu te aplaudam niciodată.   MARIA (disperată): Nu m-ai aplaudat?   RADU: Şi te compătimeam că ţi-a lipsit curajul de a fi perseverat, curajul marii verificări, curajul Ozanei!   MARIA: Radule…   RADU: De asta am tot amânat! De asta nici acum nu pot hotărî! Nu pot! Şi vreau verificarea! Cu orice risc! Până în ultima clipă! Singura care-mi poate spune cine sunt, cât pot şi ce merit…   TEIU: Dar am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care, îţi repet, nu avem certitudinea că va rezista până la 100 şi unde nu-i vorba de succesul sau insuccesul unui recital. Alege!   RADU: De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: Nici într-un caz pentru a te speria. Erupţia, oricum, va fi prevenită. La primul simptom eruptiv, noi tot vom interveni. Dar amânând până în ultima clipă, dumneata ai acceptat totuşi un anumit risc: al întâmplării, al accidentului, al neprevăzutului. Şi aceasta, în numele unei aşa-zise afirmări a personalităţii umane, în numele orgoliului care ti se vrea satisfăcut. Al unei coroane de lauri! Alege! E ultima clipă când mai poţi să alegi!   MARIA: Poate am greşit şi noi, Radule? Poate am trecut prin viaţă prea uşor? Poate ar trebui să ne oprim o clipă şi să privim în urmă? (Se aude sunând de trei ori telefonul şi, pentru câteva clipe, apare imaginea Janei, de undeva, de foarte departe.)   TEIU (ca pentru sine): A ajuns la baracă… Ai grijă, Jana! Mi-ai promis.   JANA: „Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …” (Imaginea Janei dispare.)   RADU (lui Teiu): De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: M-ai întrebat cândva, ce înseamnă „cu” şi „fără” Radu Andone.   FLORICEL: Orele 3.00. Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere.   CORTINA.

PARTEA a III-a.   La ridicarea cortinei, ca şi la începutul părţii I şi a II-a, Maria Andone la pian, şi interpreta Janei – cât mai aproape de rampă; aceiaşi motiv melodic, aceeaşi intervenţie discreţi a reflectorului, aceeaşi atmosferă.   INTERPRETA: Moartea Janei Mincu – şi n-aş voi să anticipez asupra semnificaţiilor dramei – s-a produs atunci când sonda era în afară de orice pericol. Intervenţia se desfăşurase – aş spune – peste aşteptări, se turnase oglinda de beton, se perforase coloana şi, dintr-un moment într-altul, ar fi urmat să înceapă aşa-numitul proces de scurgere a presiunilor. Întâmplarea a făcut însă ca tocmai atunci unul dintre membrii echipei, un tânăr, dorind a se dovedi, poate, deosebit de curajos, nerespectând prin aceasta normele absolut obligatorii de protecţie a muncii, să se apropie de prevenitor. Presiunea rămăsese încă în jurul lui 90, jetul de gaze care răzbătuse prin spatele coloanei de ancoraj resfira în aer o ploaie periculoasă de pietre şi – ceea ce tânărul n-ar fi trebuit să piardă din vedere, şi Cristea i-o spusese de zeci de ori – ventilele aflate şi acum sub presiune continuau să fie casante. Şi ar fi fost suficient o simplă imprudenţă ca sonda, zăcământul, viaţa acestui om să fie pentru totdeauna pierdute. Jana, care a sesizat prima pericolul – zgomotul făcea imposibilă orice comunicare verbală -, s-a repezit spre el să-l retină, să-l salveze… Şi l-a salvat, salvând pentru a doua oară, în felul acesta, şi sonda. Prinsă Insă de şuvoiul de gaze, izbită de pietre, lovită de sfărâmăturile ventilului… ce importanţă mai are cum? La capătul aceleiaşi zile, Jana Mincu nu mai era în viaţa! Am depăşit această primă dificultate a rolul ai. tragismul unei morţi autentice, cu sentimentul neaşteptat pentru mine că, în amintirea celor care au cunoscut-o, Jana a rămas la fel de vie şi azi… şi cu convingerea că în fiecare seară. în faţa mea, la spectacol, vor fi zeci şi zeci de Jane, băieţi sau fete… Da, am spus intenţionat băieţi sau fete! Dar am mai întâlnit o dificultate în interpretare, şi tocmai aceasta din urmă a transformat, aş spune, toată partea a treia a piesei într-un fel de dezbatere între mine şi eroii acestei drame. Să mă explic însă: chiar şi prin aceste scurte comentarii care preced acţiunea, eu am fost solicitată în permanenţă ca, în afara rolului Janei. să interpretez şi un al doilea, al meu, al actriţei având şi ea o anumită experienţă de viaţă, sentimente şi resentimente. Şi dacă Jana. bunăoară, îl iubea pe Radu Andone – nu încerc să-i justific iubirea, iubirea nu se justifică -, convinsă fiind sufleteşte că, mai devreme sau mai târziu. Radu va înţelege că realizarea sa nu este posibilă în afara noastră şi, nici într-un caz, împotriva noastră, pentru mine ca interpretă Radu rămânea o enigmă, un semn de întrebare. Ce s-a întâmplat cu Radu după discuţia cu Teiu, unde a mai fost, cu cine a vorbit şi care au fost, în ultimă instanţă, gândurile acestui om în noaptea de 11 spre 12 iunie, înainte de a fi semnat ordinul de intervenţie, înainte de a fi alergat spre baracă? (Şi întorcându-se spre Radu, pe care un reflector ni-l descoperă.) Pentru că nu se poate, a existat cu siguranţă şi-n viaţa dumitale o clipă când, într-o fulgerătoare şi stranie frământare…   RADU: Da, a fost! A fost o astfel de clipă! Mă hotărâsem în sinea mea să intervin şi alergam spre sondă. Alături de mine – Petre Teiu. Îi simţeam răsuflarea şi, din când în când, la fiecare serpentină a drumului ce urca spre baraca de intervenţie, mi se părea că-mi şopteşte: „Mai repede, mai repede! M Şi auzindu-l, îmi spuneam: Radu Andone, alergi alături de un om; alături de un om pe care atâta vreme nu l-ai înţeles şi pe care de atâtea ori l-ai înfruntat. Mai poate avea oare încredere în tine? Şi tot eu îmi răspundeam: dar tu ce ştii despre „el”? Ai trăit doar atâţia ani alături de acest „el”… Mai ţii minte, cel puţin, când te-ai întâlnit prima oară cu „el”? (În întunericul care învăluie pentru o clipă scena, un reflector îl va descoperi pe Teiu, în picioare, în faţa unui birou elegant – biroul din Bucureşti, se pare, al lui Radu Andone – reeditând prima lor întâlnire.)   TEIU (scoţând dintr-o servietă tot felul de planuri, de eprubete etc.): O hartă geologică, un memoriu tehnic şi câteva probe de ţiţei…   RADU (apărând de partea cealaltă a biroului): Caracterul pur teoretic al lucrărilor mele…   TEIU (întrerupându-l): Acest ţiţei aşteaptă să fie extras!   RADU: Am impresia că am fost întrerupt la jumătatea frazei…   TEIU: Iar extragerea presupune un nou sistem de foraj!   RADU (părăsind momentul retrospectiv): Da, mi-amintesc! Era chiar anul trecut, în septembrie… (Cu o anumită tristeţe a evocării.) Atunci, m-am întâlnit prima oară cu „el”!   TEIU: Te înşeli! Îl cunoşteai de ani şi ani! Te-ai întâlnit cu „el” de zeci şi sute de ori! Şi sub haina diferitelor lui vârste şi înfăţişări ai regăsit de fiecare dată acelaşi şi totodată alt „el”… Aminteşte-ţi!   RADU: Să-mi amintesc? De cine? Dă-mi măcar un indiciu! (Un reflector descoperă în spatele lui pe treptele unei scări, urcând în spirală dintr-un colţ al scenei spre colţul opus, tot felul de oameni. Platformele intermediare ale scării – 2-3 platforme – pe cât se poate libere.)   UN TÂNĂR DE PE PRIMELE TREPTE: De mine chiar, unul din nenumăraţii tăi colegi de liceu, care te-am simţit întotdeauna străin de preocupările noastre şi preferam să stau în ultima bancă din clasă decât în prima, alături de tine.   O FATĂ: Sau de noi, fetele, care te poreclisem „bătrânul”, pentru că te simţisem încă de atunci o fire închisă, retrasă…   UN ALT TÂNĂR: Sau de noi, puţinii tăi prieteni, care te-am sfătuit încă din ‘45 să te desparţi de maior.   RADU (spre Teiu, părăsind pentru o clipă toată această lume a oamenilor cunoscuţi altădată): Da, mi-amintesc. A fost cineva care mi-a cerut acest lucru…   TEIU: A fost acelaşi „el”.   UN STUDENT: Şi tot „el” a fost şi colegul de facultate pe care ai încercat să-l sfidezi pentru că îţi cerea să deschizi ochii şi să priveşti în jur…   RADU (privindu-l îndelung): Mi-amintesc…   UN ALT STUDENT: Şi aminteşte-ţi atunci şi de noi. Colegii tăi de cameră, de care timp de trei ani ai ascuns că ai o prietenă, că o cheamă Natal ia Goran şi că ai fi îndrăgostit… (Urcând printre ei, Radu şi Teiu au ajuns pe prima platformă pe care se poate citi: Martie 1949.)   RADU (îndrăgostit de Nata): Crezi că nu mă iubeşte?   TEIU (în rolul unui coleg cu ochelari, cu basc): Îl iubeşte pe cel care ai putea deveni.   RADU: E convinsă că nu mă va înşela niciodată.   TEIU: Cât timp vei fi celebru… şi numai dacă vei fi!   RADU: Uneori, o descopăr gândind ca şi mine.   TEIU: Părăseşte-o atunci. Pană nu-i prea târziu!   RADU: Dar nici măcar n-o cunoşti!   TEIU: Te cunosc pe tine. Mi-ajunge.   RADU: Cu ce drept îţi permiţi să mă judeci?   TEIU (părăsind momentul retrospectiv şi reîncepând să urce): Cu dreptul aceluiaşi „el”.   UN OM MAI ÎN VÂRSTĂ (între prima şi a doua platformă): Şi tot „el” a fost şi maistrul acela bătrân – aminteşte-ţi – care te-a prevenit, erai în ultimul an: „Numai cu ce se învaţă din cărţi, tinere, nu se trece prin brecie!”   UN TÂNĂR CU OCHELARI: Şi inginerul acela care s-a ridicat împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor tale!   ALT TÂNĂR: Şi toţi colegii tăi de la catedră, aminteşte-ţi, şi profesorii… (Radu şi Teiu au ajuns la cea de-a doua platformă – Aprilie 1954.)8   RADU (tânăr cercetător ştiinţific): Tovarăşe profesor, ce părere aveţi despre lucrarea mea?   TEIU (în rolul unui profesor mai în vârstă): Un vector, dragul meu, şi subînţeleg prin aceasta o forţă, trebuie să aibă în afară de dimensiuni, respectiv de talent, şi perseverenţă – şi sens!   RADU: N-am sesizat ideea…   TEIU (mai simplu): Vrei să te afirmi?   RADU: Dar e o dorinţă legitimă!   TEIU: Uitând că munca ta trebuie să servească cuiva? Că nu poţi trăi doar pentru tine? Că oamenii sunt oameni pentru că pot visa. pentru că au idealuri?   RADU (părăsind momentul retrospectiv): Obişnuita morală a profesorului meu. Chiar şi în ultima scrisoare primită de la el…   TEIU (începând să urce spre ultima platformă): Era acelaşi „el”…   UN TÂNĂR: Şi aminteşte-ţi şi de mine! Eram vecinul dumitale de apartament…   O FATĂ: Eu v-am fost studentă…   AL DOILEA TÂNĂR: Eu am avut o discuţie cu dumneata acum câteva luni într-un tren…   AL TREILEA TÂNĂR: Eu te-am criticat într-o şedinţă…   AL PATRULEA TÂNĂR: Eu l-am informat pe Teiu că dumneata eşti creatorul unui nou sistem de foraj… (Şi ajungând în sfârşit pe ultima platformă, unde-i vom regăsi pe Pandele şi Cristea – Iunie 1960.)   PANDELE: Alege!   CRISTEA: Trebuie să alegi!   RADU (ca şi în prima scenă a peronului): „Sonda aceasta sunt eu… Şi cântarul, pentru că în tot şi toate există un cântar, n-are decât două gradaţii: ratare şi succes.”   TEIU (în propriul său rol): …„Am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care nu avem certitudinea că va rezista până la 100. Alege”.   RADU: Dar astea toate le-am mai auzit de la Pandele, Cristea, Teiu…   TEIU: De la acelaşi „el”.   RADU (coborând pe partea opusă a scării): De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU (întorcându-l cu faţa spre zecile de oameni întâlniţi pe acest „drum al vieţii”): Pentru că nu există decât două variante: alături de „el” sau împotriva „lui”.   RADU (simplu, o şoaptă poate, dar cu toată semnificaţia actului care-l angajează pentru întreaga viaţă): Alături. (Toată scara reintră în întuneric; în aceeaşi clipă, un reflector surprinde apariţia lui Floricel.)   FLORICEL: Orele 3.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere! Pronunţată infiltraţie de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite… (Îngrozit, Radu se repede să-i smulgă buletinul.)   INTERPRETA: O clipă, te rog! Încă o întrebare! Să presupunem că înainte de a fi intrat Floricel, înainte de a se fi aflat că presiunea a ajuns la 93, Nata ar fi încercat din nou să te convingă, să-ţi schimbe hotărârea.   MARIA: A şi încercat. S-a apropiat de Radu, dar era de-acum prea târziu. Şi a simţit atunci şi ea că-l pierduse.   NATA (lui Radu, ironică): Deci, aşa cum ţi-a cerut Teiu… Te-ai hotărât să intervii!   RADU: E aproape de limită, Nata. Ultima clipă, înţelege!   NATA: Uitând că orice afirmare presupune curajul unui mare act voluntar…   TEIU (în timp ce scara se luminează din nou): Nu împotriva „lui”!   NATA: Şi că riscul singur dă preţuire ideii!   TEIU: Numai alături de „el” şi prin „el”. (Scara reintră în întuneric: fără un cuvânt, Nata se îndreaptă spre uşă.)   RADU: Ai plecat?   NATA: Încerc să am bun simţ.   RADU (fără convingere): Dar poate peste o singură clipă…   NATA: E riscant. Mi s-ar putea spune: pleacă!   RADU: Te-ai întristat, totuşi…   NATA: Aşa se obişnuieşte…   RADU (surprins): Şi acum, surâzi…   NATA: Ca să simplific scena.   RADU (ca un comentariu): Nata…   NATA: Ca şi cum ai fi spus: a fost odată o Nata.   RADU (totul s-a terminat): Nata.   NATA: Pentru că în fiecare din noi a existat o Nata. (Dispare.)   INTERPRETA (lui Teiu, dinafara momentului): Dar nu-i adevărat! Nu în fiecare din noi!   TEIU: Nu în fiecare, e drept. Dar fiecare din noi ar trebui s-o cunoască şi s-o recunoască sub haina feluritelor ei înfăţişări.   INTERPRETA: Şi dacă n-ar fi plecat?   TEIU: Chiar dacă n-ar fi plecat. Chiar dacă, prin absurd, ar fi reuşit să-l convingă, dacă la 0,40 s-ar fi aflat în tren, dacă s-ar fi căsătorit şi ar fi întemeiat o familie… Crezi că, mai devreme sau mai târziu, n-ar fi înţeles că există două feluri de a iubi: aşa cum, trăind, l-ar fi iubit Jana, cunoscându-l, înţelegându-l, pentru el… şi aşa cum l-a iubit Nata, pentru ea? Şi în ziua în care ar fi înţeles, în ‘75 sau ‘75, drama ar fi fost alta? Nu! Despărţirea lui Radu şi a Natei era inevitabilă.   FLORICEL (reintrând): Orele 3,00! Presiunea la sondă. în spatele coloanei de extracţie…   INTERPRETA: Nu încă, te rog! Mai am o întrebare: să presupunem că intrând, Floricel ar fi anunţat, dimpotrivă, stabilizarea presiunii. (Lui Radu) Ce-ai fi făcut?   MARIA: Acelaşi lucru l-am întrebai şi eu. (Apropiindu-se de Radu). Dar nu-i totul pierdut, nu-i aşa? S-ar putea ca următorul buletin…   RADU: N-ar mai schimba nimic.   MARIA: Eu mă gândeam la stabilizarea presiunii. Să nu mai fie nici un fel de presiune.   RADU: Înlăuntrul meu ar rămâne…   MARIA: Există şi acolo o limită?   RADU: A ajuns chiar la limită. Şi buletinul de „acolo” (arată spre sondă) nu mai înseamnă nimic. Simt că trebuie… Trebuie să intervin, să aleg, să iau o hotărâre.   TEIU (tot dinafara momentului; interpretei): Şi chiar dacă n-ar fi simţit acest lucru! Dacă i s-ar fi părut că totul se reduce la ce se întâmplă afară şi în afara lui, dacă Teiu, şi Cristea, şi Jana n-ar fi însemnat încă nimic pentru el, ar fi fost posibil să treacă prin viaţă neînţelegând-o? Dacă n-aş fi găsit eu cuvântul, nu l-ar fi găsit alţii? S-ar fi putut împotrivi vieţii? Şi, împotrivindu-se, nu există un moment în viaţa fiecăruia când amintirile răscolitoare şi vinovăţiile vechi încep să ne urmărească? Laşii, dezertorii pot dormi liniştit?   FLORICEL (reluând scena): Pronunţată infiltraţie de gaze. Prim simptom eruptiv. Apropierea de sondă, periculoasă!   RADU (repezindu-se spre telefon): Alo, sonda? Andone la telefon! Nu mai amânaţi nici o clipă!   INTERPRETA (întrerupându-l): Şi a treia întrebare: cerându-le în sfârşit, să intervină, încerci cumva sentimentul că vei putea şterge prin aceasta urma oricărei vinovăţii?   TEIU (lui Radu): Telefonează!   INTERPRETA: Dar telefonul acesta nu mai poate schimba nimic! Nu-i micşorează răspunderea, vinovăţia, şi nu-l mai poate scuza!   TEIU: Dar nu pentru a-l scuza, ci pentru a nu-i închide drumul, singurul drum de întoarcere!   RADU (din nou la telefon): Nu mai amânaţi nici o clipă! Interveniţi imediat! Perforaţi!   INTERPRETA: O ultimă întrerupere. Să presupunem că la telefon, răspunzându-ţi, ar fi fost chiar Jana.   RADU: Fii atentă, Jana! Sunt 93 de atmosfere! Şi fii atentă cum acţionezi! Cel mai important este „cum”.   JANA (a urcat între timp pe ultima platformă a scării; în primele clipe, la telefon, pe urmă fără, comunicând direct, discuţia nepropunându-şi s-o repete „pe cea de atunci” decât în esenţă şi nu în litera ei): Cum închizi ventilele… Cum porneşti pompele… Cum faci perforarea… Aşa am crezut multă vreme şi eu. Darea să înfrunţi presiunea, nu-i suficient să ştii „cum”, trebuie să ştii „pentru ce”.   RADU (întrerupând-o): Concentrează-te. Jana! Gândeşte-te bine la fiecare operaţie în parte şi numai la operaţia în sine.   JANA: Numai la şuvoiul de gaze… Numai la prevenitor… Numai la mişcarea mâinii, a braţului… Dar nu-i adevărat! Trebuie să te gândeşti mai întâi că ţie, unei fete de 23 de ani, îţi stă în puteri să eviţi o nenorocire, să salvezi o sondă, un zăcământ, liniştea şi viaţa unor oameni.   RADU: Şi să nu umbli fără caschetă, Jana! Să nu uiţi!   JANA (neauzindu-l, poate): Să nu uiţi cine eşti… Să nu uiţi că răspunzi… Să nu uiţi că oamenii au avut în tine încredere!   RADU: Şi dacă nu mai eşti sigură de noua metodă… Dacă, prin absurd, nu mai crezi…   JANA: Sunt sigură! Cred! Cum aş crede în mine!   RADU (cu îndoială): E totuşi nouă. Jana, e neverificată! Nu ştii ce se ascunde în spatele unei metode noi!   JANA: Se ascunde felul meu de a fi, de a gândi, de a înţelege viaţa. N-ai încredere în mine?   RADU: Oricât aş avea… deschide bine ochii! Nu mai visa, Jana!   JANA: Deschide bine ochii… Ţine-i cât mai deschişi! Şi, dimpotrivă, visează! Toate visurile lumii cuprinse într-un vis!   RADU: E o clipă decisivă…   JANA: Toate sunt decisive şi toate se leagă cu cele ce au trecut, cu cele ce-or veni.   RADU: Şi fii puţin egoistă. De ce ai risca? Pentru ce, şi în numele cui?   JANA: Al lui Bandele, şi al cântecelor sale, şi al lui Cristea, al înţelepciunii, poate; şi al lui Teiu, al credinţei în om; şi al tău, al căutărilor tale. (Ca o chemare de dragoste.) Al tău… da, al tău…   RADU: Nu fi naivă, Jana. Ce înseamnă căutările?   JANA: Înseamnă multă iubire.   RADU: Să uităm de foraj…   JANA: Foraju-i tot iubire. Chiar tu m-ai învăţat…   RADU: Dar eu, înţelege-mă…   JANA: Şi în fiecare „eu” e iubire. De ce te minţi?   RADU: Dar nu risca, Jana! Întoarce-te! Ne-aşteaptă zeci de sonde.   JANA: Şi-n fiecare sondă e ascunsă iubirea celor care au trăit şi murit pentru ea.   RADU: Dar datoria ta, înţelege…   JANA: E un ideal, o convingere. Şi-n fiecare datorie împlinită, un nou izvor de iubire.   RADU: Dar coloana, mi s-a transmis, a fost perforată. Presiunea nu mai creşte! Partea ta e făcută!   JANA: Nu există o parte a ta. Totul e al tău. Şi-n acest „tot” al tău, e sensul iubirii!   RADU: Teiu îmi spune să-ţi transmit că eroismul înseamnă…   JANA: Spune-i că n-am uitat… Cea mai înaltă iubire! (Muzica accentuează tensiunea momentului şi drama care se consumă în această clipă la sondă.)   RADU: Dar ce se întâmplă, Jana? Nu-ţi mai recunosc vocea. Presimt că se întâmplă ceva!   JANA: Un om… S-a apropiat un om de prevenitor. (Îngrozită.) Ce vrei să faci, omule? Hei, omule! (În timp ce întunericul o învăluie pe Jana, ecoul reia de zeci de ori: „Hei, omule! … Hei, omule!”… Radu a pornit în fugă, pe scara în spirală, spre ultima platformă, unde fusese Jana, dar Jana nu mai e.)   RADU (disperat): Jana!   INTERPRETA (s-a înapoiat din nou lângă pian): A fost odată o Jana…   RADU (căutând-o): Jana!   INTERPRETA: Pentru că în fiecare din noi e o Jana… Şi Jana rămasă în viaţă… Jana din rândul trei… cinci… doisprezece… – apropie-te, tovarăşe Radu -, ar fi vrut să te întrebe acum, înainte de lăsarea cortinei: „Nu te simţi vinovat de nimic?”   RADU: În seara aceea, acolo, nu m-a întrebat nimeni…   INTERPRETA: În teatru, pe scenă, te vor întreba.   RADU: Şi dacă refuz să răspund?   INTERPRETA: Refuzând, vor înţelege că nu te crezi îndeajuns de vinovat. (Cu o ironie – fără voia ei, tristă.) Şi nu te crezi vinovat, vor înţelege şi asta, numai pentru că moartea Janei s-a produs atunci când dumneata – nu-i aşa? – acceptaseşi intervenţia, când sonda fusese salvată şi, în sfârşit, numai ca o consecinţă indirectă a dramei.   RADU: De ce mi-o spui?   INTERPRETA: O reprezint pe Jana. Răspund de intervenţie. Şi tocmai pentru că răspund: ce s-ar întâmpla dacă am admite, fie şi pentru o singură clipă, că Jana a murit direct şi evident ca urmare a amânării intervenţiei?   RADU: Dar s-a întâmplat totuşi altfel! Şi-n faţa legilor…   INTERPRETA: Altfel, poate, dar datorită lor! (Îi cuprinde dintr-un gest pe Teiu, Pandele, Cristea, ca şi pe toţi cei din sală.) Şi numai datorită lor, în faţa legilor, azi, n-ai aparent nici o vină. Şi pentru că ai trecut şi dumneata printr-o dramă, pentru că ai pierdut-o pe Jana, vei fi chiar, cine ştie, compătimit. Ţi-ar plăcea să fii?   RADU: Eşti o interpretă ciudată.   INTERPRETA: În dezacord cu rolul.   RADU: Nu înţeleg…   INTERPRETA: În locul Janei, nu te-aş fi iubit niciodată! Sau nu te-aş mai fi iubit azi, acum, aici, când vrei să-ţi ascunzi vinovăţia. Şi dacă Jana ar fi trăit…   RADU: Ce vrei să spui?   INTERPRETA: Te-ar fi chemat şi ea aici, în faţa lor (spre spectatori), şi le-ar fi spus (le spune): judecaţi-l! Spuneţi-i că-i vinovat! Şi că judecata dumneavoastră e aspră, tocmai pentru a-l ajuta, pentru că avem încredere în el, pentru că în fiecare dintre noi sunt 2-3 picături de petrol.   PANDELE (s-a apropiat de interpretă ca pentru a-i face o destăinuire): Poate că acolo, la dumneavoastră, la teatru, Jana ar trebui totuşi să rămână în viaţă.   INTERPRETA: Acolo, da. Acolo va rămâne. Pentru că la noi, acolo, mor numai oamenii de care te înstrăinezi şi te desparţi sufleteşte, şi mor, mai ales, atunci când îi uiţi încă înainte de a fi plecat de la teatru.   CRISTEA (ca şi la început): Pentru mine, Jana trăieşte şi azi. Şi-i aceeaşi fată plină de viaţă, săritoare, puţin băieţoasă…   FLORICEL: Iar eu vă spun doar atât: albul era parcă anume făcut pentru ea. Şi chiar atunci, în ultima zi, era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu pliuri…   PANDELE: Şi cum se va termina piesa?   INTERPRETA: Dumneata vei veni lângă mine şi-mi vei şopti: „Am făcut o descoperire!”   PÂNDELE (conformându-se): Am făcut o descoperire…   INTERPRETA: Mare?   PANDELE: Foarte mare… (Motivul de la „Ce s-ar face fetele…”)   INTERPRETA: Secretă?   PANDELE: Foarte secretă… (Motivul de la „De n-ar fi iubirile…”)   CRISTEA: Mai bine ai învăţa şi tu alte cântece…   PANDELE: Dar tocmai de la cântec porneşte!   INTERPRETA: Atunci, o ştiu… Cu iubirile…   PANDELE: O alta… A mea! În cântecul ăsta nu-i vorba numai de fete… E vorba de noi… – şi nu mai râde, Floricel – de noi… de toţi e vorba!   INTERPRETA (venind lingă Teiu): Şi dumneata?   TEIU: Aşa cum v-am promis. (Îi înmânează o scrisoare.)9   INTERPRETA (deschizând-o şi apropiindu-se cu scrisoarea de rampă): „Mi-aţi cerut câteva cuvinte pe care să le transmiteţi din partea mea spectatorilor. Şi m-am tot gândit care anume să fie cuvintele, şi mi-am spus: poate aşa, mai întâi, că n-am uitat-o pe Jana… Ori, legând cumva de festivitatea pe care o organizase în ziua aceea Nata, că festivităţile noastre, cele adevărate, sunt altfel şi că vin aşa dinlăuntrul sufletului, atunci când simţi că ai făcut şi tu ceva ca cele 2-3 picături de petrol din adâncul oamenilor să iasă la lumină. Şi-ar mai rămâne, poate, şi sfârşitul poveştii! Radu Andone e şi astăzi la noi… Şi n-a uitat… Nu va uita niciodată cele întâmplate atunci. Pândele s-a înscris la seral… Cântă, el, tot aşa, despre dragoste, dar durerea-i durere! Cristea, azi-mâine, asta-i viaţa, iese la pensie, dar facem împreună protest la ministru să ne primească înapoi… Cât despre mine, cum mă ştiţi, cu intervenţiile, că dacă asta ai învăţat, asta faci! Iar despre Nata, dacă o fi să vă întrebe careva, spuneţi-i că-i de la sine înţeles că povestea Natei ar fi, de fapt, o altă poveste.”   TEIU (ca o completare a scrisorii): Şi încă ceva; la urmă de tot, întrebaţi-i: dumneavoastră fiind în locul Janei, ştiind că vă stă în putere să preveniţi o erupţie şi să salvaţi vieţile unor oameni, ce aţi fi făcut?   — CORTINA –-     SFÂRŞIT       1 Pentru problematica piesei – pentru evoluţia lui Radu Andone, cât şi pentru înţelegerea propriu zisă a dramei – precizarea, riguros tehnici poate, că presiunile ar fi apărut bunăoară în spatele coloanei de ancoraj şi nu direct în spatele coloanei de extracţie, că limita de rezistentă variază de la o sondă la alta etc., n-ar fi servit, credem la nimic. Caietului-program, de altfel venind în sprijinul autorului, i-ar rămâne să solicite în mod declarat atenţia spectatorului spre înţelegerea procesului apariţiei presiunilor interioare, umane, şi nici o clipă asupra procesului tehnic, nu întâmplător mult şi poate încă insuficient simplificat. Şi daci uneori, să admitem, metafora şi simbolurile vor forţa exactitatea şi preciziunea amănuntului tehnic, primii care vor subscrie la această licenţă vor fi, cu siguranţă, adevăraţii specialişti în petrol.   2 Păstrarea sau renunţarea la momentul plecării spre schelă – deci ultimele opt replici – la aprecierea regiei.   3 Ar fi de dorit, poate, păstrarea de-a lungul întregii piese, a acestei sublinieri, am spune, „flagrant vizibile”, a tuturor trecerilor de la Nata – cochetă, spirituală, afectuoasă, la Nata – sobră, lucidă, interesată. Fireşte, fără ostentaţie.   4 Deci încă o dată: nimic din ceea ce te înţelege în mod curent prin muzică de scenă. Intervenţiile melodice reprezintă replici – intenţii, temeri, frământări, tot ceea ce, pentru a nu falsifica raporturile precise ale dramei, n-a putut fi încredinţat textului.   5 Decorul – în limitele indicaţiilor existente – la aprecierea regiei.   6 Exprimate laconic, mereu aceeaşi formulare, replicile lui Floricel vor trebui să difere prin subtextul dramatic corespunzător fiecărei noi presiuni. La 49, bunăoară – invitaţie la prudenţă; la 55 – îngrijorare; la 62 – solicitare afectivă; la 71 – alarmă prelungită, febrilă etc.   7 Relatarea jocului fiind ea înşişi un joc, conurile grave, sumbre, sunt de la sine excluse. Dacă nu se reuşeşte, ceea ce rămâne la aprecierea regiei, se va renunţa cu totul la jumătatea a doua a replicii.   8 În măsura în care, la reprezentaţie, scena ar necesita o anumiţi scurtare, se va putea renunţa la platforma a doua, respectiv la discuţia dintre profesor şi Radu Andone.   9 În atenţia regiei: În condiţiile în care nu se poate realiza scena amintirilor Radu-Teiu, partea a treia a piesei (păstrând doar prima jumătate din monologul interpretei, scenele Radu-Nata, Radu-Maria Andone, Radu-Jana, cu respectivele intervenţii ale interpretei şi ale lui Teiu, inclusiv finalul – scrisoarea) se uneşte cu partea a doua.

CUPRINS:   PERSONAJELE 3   TABLOUL 16   TABLOUL 217   TABLOUL 328   TABLOUL 436   TABLOUL 543   TABLOUL 650   TABLOUL 758   TABLOUL 866     PERSONAJELE:   Fana şi Eliza Ifrim, Cristina Iovan, Ştefan Răducu, Geo Ranet – 18-20 de ani, colegi de clasă sau clase paralele. Caracterologic, fără să epuizăm prezentarea şi evoluţia lor:   FANA – lucidă, incisivă, febrilă, revendicată egal şi oscilând între un romantism reprimat şi o emancipare reală (depăşind aventura şi modalitatea livrescă). Tentată să protesteze, nu fără vehemente, şi să se opună îngrădirilor (acţiunea le va delimita), Fana e inclusă de regulă tipului, incriminat, de adolescentă mondenă (care îşi „trăieşte” viaţa) şi considerată, cu diferenţieri inerente, o lunatică, o indezirabilă, un „crocodil albastru”.   ELIZA – liniştită, studioasă, cuminte, speriată „să nu ajungă ca Fana”, admirând-o tacit şi realizând, poate nu prea târziu, că sora ei n-o pune numai „în umbră”, ci îi contestă felul de a fi. De aici, protestul de o violenţă extremă şi nevoia de a se apăra acuzând. Că Eliza e tipul preferat de părinţi, de diriginţi şi de bărbaţii peste 35 de ani, care îi apreciază timiditatea şi inexperienţa, docilitatea şi, implicit, conformismul? Asta e drama ei.   CRISTINA – sigură de sine (frumoasă, dezinvoltă, agreabilă), nu se vrea altfel, nu-şi reprimă naivităţile şi n-o înţelege pe Fana (n-a avut experienţele ei). Stenică structural, trece prin dramele vârstei fără să ştie că-s drame (cum le-ar numi tatăl ei, scriitorul Horaţiu Iovan), maturizându-se fără convulsii, dar nu şi fără regrete.   ŞTEFAN – mai robust, mai versat, mai cenzurat în reacţii (în stare să mintă ireproşabil şi să treacă fără efort la cele mai neaşteptate sincerităţi), e din „familia” Fanei, dar e departe (la declanşarea acţiunii) de profunzimile ei. În plus, se vrea foarte matur, ceea ce îi accentuează adolescenţa (farmecul, inconsecvenţele şi nevralgiile ei). Simpatic şi cuceritor, beneficiază, iar uneori şi justifică circumstanţe atenuante.   RANET – cu candori şi desuetudini, dificil şi complicat în esenţă, depăşit, dar nu străin de ce se întâmplă în jur. Indiferent la „modalitatea” Ştefan, pe care n-o condamnă direct (declarat), este opusul ei. Cuminţenia lui – educată, voită şi autoimpusă – ascunde inerent refulări. Când devine agresiv (moralizator şi didactic), justifică o alarmă reală. Ca tinereţea lui – cu nenumăratele încercări şi restructurări proprii vârstei – ne mai rezervă surprize? De aici şi piesa noastră.   În intenţie – o piesă inspirată din viaţa adolescenţilor, a unor adolescenţi (18-20 de ani) care, din multe puncte de vedere, au încetat să mai fie elevi (deşi sunt încă în ultima clasă, a XII-a, ultima lună de şcoală), dar n-au devenit încă altceva… A unor adolescenţi care, în sensul cel mai exact, „se caută”, încearcă să-şi identifice adevăratul lor fel de a fi, sunt preocupaţi, mai mult decât ar dori să o spună, de complicatele probleme ale vârstei, considerată pe drept dificilă.   Dificultatea cea mai mare şi pentru regie – ne gândim la alegerea actorilor – o constituie faptul că aceşti adolescenţii chiar dacă mai poartă uniforme şcolare, nu mai sunt pe structura lor interioară elevi, au crescut şi, oricât ne-ar fi de greu să o recunoaştem, atunci când buletinele lor de identitate indică doar 19-20 ani, sunt mari şi au preocupările unor oameni ce se vor şi sunt mari. (Revendicaţi egal şi oscilând între un romantism reprimat şi o emancipare reală – cum precizam anterior – ei ne violentează frecvent preconcepţiile noastre conformiste despre elevi.)   De aici şi efortul de a fugi de tentaţiile atât de atrăgătoare ale comportamentului cunoscut şi declarat ca fiind „şcolăresc” dar care i-ar fi deformat, tu esenţă, şi efortul, totodată, de a le surprinde preocupările „extraşcolare”, mai exact „extraprofesionale”, preocupări vizând însă, în egală măsură, maturizarea lor afectivă, morală, cetăţenească, întregul lor mod de a fi şi, în accepţia cea mai înaltă, opţiunile lor viitoare.   De aici şi interesul pentru ce gândesc aceşti adolescenţi când rămân ei între ei, şi bunele noastre intenţii nu aduc în mijlocul lor nici un atotştiutor de profesie. De aici şi alegerea preferenţială a unor tipuri diferind de ceea ce ne place să ne imaginăm că ar fi adolescentul „mediu” sau „tipic” şi alegerea, cu bună-ştiinţă, a adolescentului lucid, matur (sau aspirând spre maturizare), cu adevărat simptomatic pentru această vârstă şi acest moment de tranziţie temperamentală. Tot de aici, în sfârşit, efortul de a le exprima gândurile şi nu de a le surprinde „limbajul”, de a-i supune la röntgenul unor situaţii mai puţin obişnuite.   Acţiunea în zilele noastre.         TABLOUL 1   Scena imaginează o sală de festivităţi, de felul celor existente în mai toate liceele vechi, cu tradiţie. Cromolitografii, panouri cu „promoţii de aur”, un nelipsit bust de poet – importante fiind nu atât diferitele elemente citate (sau altele, mai inspirat alese), cât o anumită „atmosferă şcolară” care ar putea rezulta.   În partea stângă, cuprinzând aproximativ o treime din spaţiul de jos – un mic podium, marcând scena sălii de festivităţi. Fotoliile, unul sau două şiruri – atât cât să indice obişnuita lor amplasare; celelalte – retrase mult, lateral, pentru a degaja mişcarea actorilor.   În dreapta, sus, în secţiune, o încăpere de felul celor destinate proiecţioniştilor de film, transformată într-o veritabilă cabină de sonorizare şi lumini (reflectoare îndreptate spre podium, instalaţii electrice etc.). O scară metalică urcând vertical şi o platformă superioară de trecere fac legătura între podium şi cabina de sonorizare.   Contrastând cu scenografia de ansamblu, pe care am dori-o aerată, modernă, pe podium – câteva elemente naturaliste sugerând decorul unei piese care s-a jucat sau s-a repetat mai de mult. La ridicarea cortinei, podiumul este în plină lumină, în timp ce cabina de sonorizare, pentru moment, în întuneric deplin atât cât să n-o bănuim.   Pe podium, în penumbră – Fana; Ştefan tocmai intră în scenă.   ŞTEFAN: Fana, nu te mai recunosc! Să intri tu, în scenă, de la orele două, când repetiţia începe la trei?! (Agravând.) Şi partenerul tău – lipsă! Nici un adorator! … Cum poţi să îngădui, Fana?   FANA: N-am venit niciodată cu adoratorii la şcoală! Nu inventa! Iar partenerul l-am împuşcat acum 10 minute.   ŞTEFAN; Mai bine îl trimiteai la plimbare, „good boy”, sau „adio, cherie”. Împuşcăturile se pot auzi la direcţie (Apoi. prozaic.) De la ce v-aţi certat?   FANA: De la nimic. I-am cerut un miliard ca să-l suport în scenă, dar el mi-a spus…   ŞTEFAN: Să-i împrumuţi zece lei, îl cunosc.   FANA: Era un atalent…   ŞTEFAN: De la ce v-aţi certat?   FANA: Cum termina replica, indiferent de piesă, începea să ofteze… O dată mi-a şi scris. Spunea c-o să mă iubească etern…   ŞTEFAN (cu gravitate mai mult decât persiflantă): Adică toată viaţa!   FANA (acelaşi joc): Şi după!   ŞTEFAN (întrerupând brusc jocul): Zi, mai bine, că ţi-a venit cheful să-l schimbi! Nu-ţi mai plăcea figura. (Cu importanţă.) Ştim noi! Şi erai înţeleasă cu un altul…   FANA: Exact! încă de acum un an (subliniind), din ziua de 4 septembrie. Îmi pare bine că ştii!   ŞTEFAN: Ce vrei să spui? (Interzis.) Cum adică din 4 septembrie?   FANA: Mi-a fost o clipă teamă că n-ai reţinut totuşi ziua, nefericita zi de început… a marii noastre iubiri! Dar tu, ca o fire sentimentală ce eşti, ai reţinut-o… (Accentuând ironia.) Şi ai jucat excelent: un scurt moment de uimire, o rememorare subită, o umbră de tristeţe, şi acum din nou uimire… De asta te-am şi ales: eşti un actor excelent.   ŞTEFAN: Ultima oară când am recitat o poezie, diriginta a crezut că-mi bat joc! Eu n-am pic de talent… Când vreau să fiu serios – mor de râs!   FANA: Acum un an jucai destul de bine. Şi se simte un progres. Felicitări, Ştefane!   ŞTEFAN: Dar eu n-am jucat niciodată, iar anul trecut, dacă vrei să ştii adevărul… (tentativă cvasisentimentală, mai mult o tatonare) eu nu te-aş fi părăsit, dacă tu…   FANA (întrerupându-l): Uite-te, mai bine, pe text! (I-l aruncă.) Prefer să fii în temă!   ŞTEFAN: Ce text? Vreau să cred că glumeşti! Tu ştii doar foarte bine că eu n-am să accept niciodată…   FANA: Ba da! (Şi ca o confirmare o acestei certitudini.) I-am spus şi dirigintei. Corista s-a declarat şi ea de acord, ca regizoare a spectacolului şi veche cunoştinţă a ta… Iar Ranet a fost de-a dreptul încântat.   ŞTEFAN: Ranet? Ce ţi-a venit să-l amesteci?   FANA: Pentru că nu-l poţi suferi… Şi-i textul lui! Citeşte-l! Hai, curaj! (Printre altele, vag.) Apropo… Nu tu m-ai părăsit! (Apoi anulând.) Hai, citeşte, Ştefan! (Schimb lung de priviri, supraveghere reciprocă.)   ŞTEFAN (deschizând textul şi combinând diferitele precizări cu propriile sale reflecţii): „Viitorul al doilea, anticipaţie lirică de elevul Geo Ranet, din clasa a XII-a C”. – cel mai mare gogoman al liceului – „cu precizarea că în această anticipaţie vor apărea chiar elevii clasei a XII-a” – asta s-o creadă el! – „care, reîntâlnindu-se peste un număr de ani.” – murind cu toţii de bucurie – „ne vor conferi imaginea a ceea ce a devenit, fiecare, în acest viitor…” (Conclusiv.) E sărit de pe linie!   FANA: Eşti un invidios fără margini!   ŞTEFAN: Iar tu-i iei apărarea pentru că Ranet te-o fi făcut „nu mai ştiu ce” în Viitorul lui. (Ipoteză.) Cea mai celebră artistă…   FANA: O simplă dirigintă, atât!   ŞTEFAN: Ei, nu vorbi. O „simplă”! Adică, şcoala te-a ajutat să te îndrepţi, iar tu, în semn de recunoştinţă, ai devenit cadru didactic.   FANA: Exact. (Şi nu regret.)   ŞTEFAN: Am să ţi-o reamintesc în Viitorul lui Ranet, peste vreo 5-6 ani, când ne vom reîntâlni.   FANA: Peste 15. Sau, poate, 25.   ŞTEFAN (uimit, dar… excelent): Şi tu ai acceptat să vii la o reîntâlnire după atâţia ani? Când ai să fii o relicvă? Parcă te văd… Ştii ce vârstă ai să ai? Sunt de pe-acum îngrozit!   FANA: 33 împliniţi… sau, poate, 43…   ŞTEFAN: 53… Dar priveşte-ţi umerii ăştia căzuţi, talia care abia se mai vede. Glezna atât de îngroşată… (cu regret) şi glezna de acum 15 ani… Nici nu ştii ce gleznă aveai!   FANA: Tu, în schimb, pari acum mai serios. Şi, cum scrie Ranet, nu mai eşti fostul elev dintr-a XII-a… Ai crescut foarte mult!   ŞTEFAN: Fenomenal! Am crescut… Cum i-a putut trece prin minte!   FANA: Eşti un apreciat fizician!   ŞTEFAN: Scrie el „apreciat”?   FANA (verifică): Promiţător…   ŞTEFAN: Aha. Şi ce face deşteptul ăsta de fizician, care vine după 15 ani şi promite, dar încă nu-i apreciat?   FANA: Este frământat sufleteşte.   ŞTEFAN: Şi după ce isprăveşte…?   FANA: Se întâlneşte cu o fostă colegă!   ŞTEFAN: E clar! (Se întinde, demonstrativ, pe o bancă.) O să se frământe din nou.   FANA: Ştefan!   ŞTEFAN: Nici un Ştefan! Ai spus ca vrei să repeţi – foarte bine! Că ţi s-a topit partenerul – am înţeles şi asta. Că eu – S. O. S. – aş putea să-i ţin locul – perfect. Dar tu îmi ceri acum să înghit şi toate bazaconiile ilustrului Geo Ranet. Ei bine, le resping.   FANA: Pentru că n-ai poezie!   ŞTEFAN: S-a consumat. Cererea foarte mare! (Subit agresiv, ridicându-se.) Şi să nu-mi ceri mie să joc rolul unui individ (calculează) de 19, să zicem, şi cu 15, aşa, 34 de ani… Ce? Am să arăt eu peste noapte ca unul de 34?   FANA: Arăţi! Arăţi chiar foarte bine… Ai un aer aparte.   ŞTEFAN (flatat): Exagerezi!   FANA: Deloc. Te-ai masculinizat.   ŞTEFAN (rănit profund): Tu să-ţi baţi joc, auzi, de tipii aia ai tai, care te-au învăţat aiurelile astea! Eu nu sunt Geo Ranet sa te fac dirigintă… Eu, cât ai clipi, întorc foaia!   FANA: Asta şi vreau, s-o întorci, să devii agresiv şi furios ca trinitratul de glicerină.   ŞTEFAN: Ce-i… trinitratul ala?   FANA: Formula dinamitei.   ŞTEFAN: Şi agresiv, de ce?   FANA: Eşti un marc talent, o speranţă… Şi te reîntorci în oraşul natal, unde mă regăseşti din întâmplare, pe o strada şi te uiţi la mine pierdut, cu ochi rotunzi de viţel…   ŞTEFAN: Poate încasezi vreo două!   FANA: Eu, care am fost dragostea ta? Aminteşte-ţi, pe când eram într-a XII-a…   ŞTEFAN: A XI-a!   FANA: A XI-a sau a XII-a, asta-i mai puţin important. Dar am fost singura ta dragoste mare…   ŞTEFAN: Că om fi fost izolaţi pe insulă!   FANA: O dragoste care s-a prelungit ani la rând…   ŞTEFAN: Aproape trei săptămâni. Din 4 până la 27 septembrie.   FANA: Iar acum, reîntâlnindu-ne, fii cinstit, nici nu-ţi vine să crezi: „Fana, tu eşti?” (Răspunzând.) „Chiar eu.”   ŞTEFAN: Şi te sărut? …   FANA: În gând! Pentru că eşti copleşit de emoţie, paralizat complet, abia mă ţii de mână. Şi alergăm prin oraş fără ţintă, până ce ameţim… Fii o clipă lucid!   ŞTEFAN: Ori ameţit, ori lucid! Că şi-nainte am alergat, deşi eram paralizat de emoţie. Devin cu totul ilogic.   FANA: Ilogic, da! Riguros de ilogic. Dar fericit c-am ajuns în faţa vechiului nostru liceu… Pentru că am ajuns!   ŞTEFAN: Uite aici m-ai pierdut!   FANA: …Suntem chiar în fata grilajului. Iar dincolo de grilaj, zidurile gri ale şcolii, gata să ne vorbească de atâtea întâmplări…   ŞTEFAN: Poate şi de teza de joi.   FANA: Dar tu ai promovat încă de acum 15 ani, ai terminat facultatea, ai pătruns în nucleu, te învârţi printre electroni şi mezoni… (Şi, ca în faţa unei imaginare intrări în liceu). Hai să intrăm!   ŞTEFAN: O să ne oprească portarul. Că mezonii sunt sau nu sunt, dar instrucţiunile-s clare!   FANA: Noul portar e de treabă, vechiul portar a murit.   ŞTEFAN: Cine să moară. Pandele?!   FANA: Au trecut 15 ani: oamenii-s muritori.   ŞTEFAN (subit realist): Şi noi ne pierdem vremea, poftim! Nu tu un dans, un sărut, nici măcar o abatere mică, mică de tot, cât de mică.   FANA: Ar fi o impietate. Ne aflăm sub impresia şcolii. Şi totul ne copleşeşte (ca şi cum s-ar afla în incinta liceului) mozaicul – tocit; holurile – largi; coridorul – măsurând kilometri…   ŞTEFAN: 126 de paşi!   FANA: …Scara urcând spre înalt…   ŞTEFAN: Vrei să spui: la etaj!   FANA: Dar acum ai o optică nouă, nu înţelegi? Spune ce vezi?!   ŞTEFAN: O secţiune anatomică-adult, pe care un biolog cu sentimentul răspunderii a adăugat ce-i lipsea…   FANA: Eşti un măgar!   ŞTEFAN: Tot eu? După ce am acceptat să repet în toată istoria asta absurdă cu trecut-viitor… şi să improvizez la comandă?!   FANA: Dar noi n-am repetat nici o clipă. Asta a fost piesa noastră, n-are nimic cu Ranet. Iar tu eşti Raf Vallone, pentru ca aşa te vedeam eu pe atunci, în liceu. Şi nu trebuia să uiţi atât de uşor acel 4 septembrie… Bună, dragul meu Raf!   ŞTEFAN: Tu termină cu Raf! Ai repetiţie peste un sfert de oră, corista te „vânează” de mult, pe mine mă aşteaptă o teză…   FANA: Uită-te la panou!   ŞTEFAN: Nu există nici un panou! Ce e cu tine, Fana?   FANA: Panoul care va fi… (Oprindu-se în faţa unui panou la fel de imaginar.) „Promoţia clasei a XII-a”, cu toţi colegii noştri de clasă. Şi tu eşti fericit că-i revezi pe Ranet, pe Eliza… Cristina!   ŞTEFAN: Că mi s-a făcut dor de toţi încuiaţii liceului! Şi mai ales de Cristina, care dansa ca o mătura!   FANA: Dansa splendid – mi-amintesc cât se poate de bine -, dar n-ai dansat niciodată cu ea, pentru că nu îndrăzneai s-o inviţi. Cristina nici nu te vedea… iar tu îi urmăreai ca un prost fiecare mişcare. Te obseda, recunoaşte!   ŞTEFAN (suprasolicitând): Până şi-n somn… Era doar singura fiică a scriitorului Horaţiu Iovan, impostorul acela cu magnetofon şi maşină.   FANA: Eşti un monstru, Ştefan!   ŞTEFAN: Pentru că a spus-o Gavrilescu în clasă, când i-am ars condensatorul la fizică. Dar au trecut 15 ani, poate a murit şi el! (Din sală parvine zgomotul unei bănci răsturnate.)   FANA: Adevărat, nu eşti… (Cercetează întunericul, dar nu zăreşte pe nimeni.) Ai fost un monstru, Ştefan!   ŞTEFAN (scos din sărite): Şi tu ce-ai fost într-a XII-a? Văd că ai uitat dintr-o dată, ai un lapsus grozav: şi ai uitat de „aiuriţii” ăia ai tăi, care te aşteptau în fiecare zi, la plecare, pentru că te stimau – nu-i aşa? – şi voiau să comunicaţi de la suflet la suflet… Şi mai vorbeşti de 4 septembrie…   FANA: Poate că într-adevăr i-am uitat.   ŞTEFAN: Şi ca să-i uiţi mai bine, le-ai telefonat acum 10 minute, că eram în holul liceului, şi te-am auzit foarte bine!   FANA: N-ai avut ce auzi. A sunat mereu „ocupat”.   ŞTEFAN: Asta la început, când ai sunat prima oara. Dar ai sunat din nou: „Aici, Fana. Tu eşti?” Şi pe urma încă o dată „Alo! Fii, te rog, bun…” Apoi ai formai un alt număr, că ai scos un carneţel din servietă… Şi din nou: „ocupat”, scos telefonul din priză sau dispărut fără urmă.   FANA: Sunt noua dirigintă, Ştefan. Au trecut 13 ani… Ai să strici toată piesa. (Din nou zgomote de bancă răsturnată.)   ŞTEFAN: Să-ţi fi păstrat pentru ea partenerul, cel care ştia să ofteze! (Apoi, în direcţia sălii.) E cineva acolo? (Nici un răspuns.) Nu trebuia să-l împuşti!   FANA; Mi l-am păstrat. Trăieşte. Cu el voi juca în piesa lui Ranet. Dar noi avem piesa noastră. Şi-am crezut că mă vei invita, ca şi în urmă cu ani, într-a XI-a, să ne plimbăm, pe străzi – fără text; c-ai să mă crezi suficient de naivă pentru a-mi vorbi din nou de nu ştiu ce locomotivă „Pacific”; şi suficient de romantică pentru a te însoţi, ca şi atunci, într-un turn…   ŞTEFAN (sincer surprins): Care turn?   FANA: Turnul în care am urcat, aminteşte-ţi, pe o scăriţă îngustă, şi tu mi-ai strigat: „Fana, treapta a VII-a lipseşte”.   ŞTEFAN (şi-a amintit): A, da. Tu te referi la… Dar nu a VII-a, a VIII-a.   FANA: Iar odată sus, aplecaţi peste pervazul ferestrei, să-mi arăţi ca şi atunci oraşul…   ŞTEFAN (minimalizând): Două acoperişuri, o stradă…   FANA: Şi ca desert, în amintirea aceluiaşi 4 septembrie, să-mi oferi, în reluare, interminabilul tău repertoar cu minciuni povestea cu pictorul pe care l-ai cunoscut nu ştiu când, cu cele 31 de străzi, proprietate individuală şi, evident, exclusivă… Vai, cât de prost minţeai!   ŞTEFAN: În timp ce tu mi-ai spus că n-ai fost niciodată în turn. Voiai să te cred o naivă.   FANA: Atunci, într-a XI-a, eram…   ŞTEFAN: Şi te-a sedus un netrebnic… Uite-un subiect de piesa!   FANA: De ce să-l consider netrebnic pe bătrânul meu Raf?   ŞTEFAN (definitiv): Fana, concret, ce vrei?   FANA: Nimic, să mă amuz şi să-ţi confirm că ai intuit cât se poate de bine. Am fost mai înainte la telefonul din hol. Şi am format un număr. Apoi încă unul. După care, al treilea… Dar nu mi s-a răspuns. Pentru că eram înţeleasă, cu fiecare în parte, să nu sun înainte de sâmbătă seara. Iar ei – cei pe care îi căutam – nu sunt pompieri, nici „informaţiile” gării şi nici „06”, Salvarea. Ei au, fiecare, program. Iar dacă îi suni mai devreme, înseamnă că tu ai nevoie de ei, c-o să-i ţii la telefon cel puţin 10 minute şi nu vor putea să-ţi răspundă numai cu „da” şi „nu”. De aceea, nici măcar nu se scuză. „Greşeală”, „ocupat”, „formaţi, vă rog, încă o dată…” Cele mai diferite sisteme, dar, de fapt, unul şi acelaşi: „Nu insistaţi, vă rog… Reveniţi altă dată”.   ŞTEFAN: Şi atunci, ţi-ai amintit că există un Ştefan.   FANA: Un fost coleg de liceu, pus totdeauna pe ceartă, poate cam neserios, dar care, de mult de tot, printr-a XI-a, îmi spunea: „Sună când îţi face plăcere, e suficient să-mi spui că eşti tu…” Şi mă invita seară de seară la film.   ŞTEFAN (refuzând efuziunea): Asta ar fi o idee… Reprezentaţia de la „7” o prindem.   FANA: Dar au trecut 15 ani… Sunt căsătorită, Ştefan.   ŞTEFAN: Eu îţi precizez că-i un film cât se poate de bun.   FANA: Cristina-i căsătorită şi ea. Ranet are copii. Numai pe Eliza ai mai putea s-o inviţi… Este tot cum o ştii. Şi-a susţinut, de curând, doctoratul. Eu sunt prea bătrână, Ştefane.   ŞTEFAN: Atunci, tot ce mi-ai spus până acum, şi toată povestea cu turnul şi oraşul meu interior… (din joc) n-a însemnat nimic?   FANA (imitând reacţia lui): Care turn? (Şi pentru că el nu înţelege.) Daca te-aş întreba şi eu, cu acelaşi aer mirat cu care m-ai întrebat înainte „La ce te referi? Care turn? Despre care oraş îmi vorbeşti?”   ŞTEFAN: Ar fi o răzbunare naivă. Eu n-am avut niciodată memorie. Dar asta nu înseamnă deloc ca nu m-ar lega şi pe mine…   FANA: Înseamnă! Scuzele sună fals. Faci gesturi mult prea largi… (Pauză.) Nu te leagă nimic!   ŞTEFAN (iritat din nou): Şi pe tine te leagă? Vrei să-ţi spun adevărul?   FANA: Cred că-l ştiu. Au trecut prea mulţi ani… Am şi un soţ foarte gelos…   ŞTEFAN (regretând): Tu lasă-ţi soţul în pace, uită de toate prostiile astea, acum e trei fără zece. Repetiţia durează o oră şi jumătate. Zic două… Eu te aştept până la cinci.   FANA: Plec imediat! Mă îmbolnăvesc şi plec. Nu mai repet niciodată!   ŞTEFAN: Dar e absurd! Ce-o să zică corista?! Nu mai vorbesc că vine şi un fotograf din oraş… Se fac fotografii la piesa în care tu jucai Vrăjitoarea. Şi filmul e foarte bun… La 9 eşti acasă. Nu are rost să pleci!   FANA Nu mai am răbdare, Ştefan! Nici să repet, nici să fac fotografii! Dar tu ai să începi imediat cu întrebările… de ce? şi pentru ce?   ŞTEFAN: Una singură, Fana…   FANA (încercând să ghicească): De ce te-am rugat să repeţi în Viitorul al doilea?   ŞTEFAN Nu. Fana. Despre noi… Acum un an, în septembrie, fără să-mi explici niciodată, adică fără explicaţii, ai întrerupt. Vreau să zic, „s-a întrerupt” tot ce-a fost între noi… sau ar fi putut fi…   FANA Şi ai regretat?   ŞTEFAN: Dacă spun „da”, ai să crezi că eu îţi propun, acum, să reluăm. Dar fiecare dintre noi a avut între timp drumul lui… Adică – două drumuri. Şi asta n-am înţeles niciodată.   FANA: Ba da, ai înţeles foarte bine. „S-a întrerupt” pentru că am avut două drumuri.   ŞTEFAN: Eu însă voiam să te întreb.   FANA: Trebuia să mă întrebi mai de mult. Sau, cel puţin, să fi avut curajul să-mi spui „Fana, am regretat…”   ŞTEFAN: Ca să te amuzi, ştiu eu! Să afle toată şcoala! Ei bine, nu! N-am regretat deloc. Nici o clipă, să ştii! Şi-am avut de atunci 14 aventuri. După-amiază, a 15-a! Şi nu ţi-am ascultat convorbirea în hol, dar te cunosc. Aşa că n-am regretat niciodată.   FANA: Eu însă, da… Regret.   ŞTEFAN: (înţelegând eroarea): Fana! N-am vrut să spun… Adică, n-ai înţeles! … Nu fugi! Vine un fotograf din oraş… Piesa în care jucai Vrăjitoarea… Ţi-ai lăsat şi textul aici… Te sun diseară, acasă! (Ridica textul piesei, citeşte din nou începutul, mormăie ca pentru el: „Anticipaţie lirică…” Fir-ar el de Ranet!)