Teatru radiofonic

Douăsprezece scaune           CUPRINS:           Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD” 3           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE” 4           CAPITOLUL II. MADAME PETUHOVA ÎŞI DĂ OBŞTESCUL SFÂRŞIT 15           CAPITOLUL III. CODICELE PĂCĂTOSULUI 25           CAPITOLUL IV. MUZA CĂLĂTORIILOR ÎNDEPĂRTATE 33           CAPITOLUL V. UN MARE MAESTRU AL COMBINAŢIILOR 39           CAPITOLUL VI. REFLEXELE BRILIANTELOR 49           CAPITOLUL VII. URMELE „TITANICULUI” 56           CAPITOLUL VIII. HOŢUL CANDID 62           CAPITOLUL IX. UNDE SUNT PLETELE DUMITALE? 76           CAPITOLUL X. LĂCĂTUŞUL, PAPAGALUL ŞI GHICITOAREA 86           CAPITOLUL XI. REPERTORIUL ALFABETIC „OGLINDA VIEŢII” 100           CAPITOLUL XII. O FEMEIE TORIDĂ – AŞA CUM VISEAZĂ POEŢII 115           CAPITOLUL XIII. RESPIRĂ MAI ADÂNC: EŞTI EMOŢIONATĂ! 130           CAPITOLUL XIV. UNIUNEA „SPADA ŞI PLUGUL” 150           Partea a doua – LA MOSCOVA 166           CAPITOLUL XV. ÎN MIJLOCUL UNUI OCEAN DE SCAUNE 167           CAPITOLUL XVI. CĂMINUL „CĂLUGĂRUL BERTHOLD SCHWARTZ” 170           CAPITOLUL XVII. CETĂŢENI, RESPECTAŢI SOMIERELE! 180           CAPITOLUL XVIII. MUZEUL DE MOBILĂ 188           CAPITOLUL XIX. VOT ÎN STIL EUROPEAN 200           CAPITOLUL XX. DE LA SEVILLA LA GRENADA 212           CAPITOLUL XXI. RĂFUIALA 227           CAPITOLUL XXII. CANIBALA ELLOCIKA 241           CAPITOLUL XXIII. AVESSALOM VLADIMIROVICI IZNURENKOV 252           CAPITOLUL XXIV. CLUBUL AUTOMOBILIŞTILOR 265           CAPITOLUL XXV. CONVORBIREA CU INGINERUL GOL 275           CAPITOLUL XXVI. DOUĂ VIZITE 284           CAPITOLUL XXVII. MIRACULOSUL COŞ PENTRU PUŞCĂRIE 291           CAPITOLUL XXVIII. PUICUŢA ŞI COCOŞELUL DIN PACIFIC 301           CAPITOLUL XXIX. AUTORUL „GAVRILIADEI” 313           CAPITOLUL XXX. LA TEATRUL „COLUMB” 322           Partea a treia – COMOARĂ DOAMNEI PETUHOVA 337           CAPITOLUL XXXI. O NOAPTE FEERICĂ PE VOLGA 339           CAPITOLUL XXXII. PERECHEA SUSPECTĂ 350           CAPITOLUL XXXIII. IZGONIREA DIN RAI 359           CAPITOLUL XXXIV. CONGRESUL INTERPLANETAR DE ŞAH 367           CAPITOLUL XXXV. ŞI ALŢII 386           CAPITOLUL XXXVI. VEDERE SPRE BĂLTOACA DE MALAHIT 392           CAPITOLUL XXXVII. CAPUL VERDE 404           CAPITOLUL XXXVIII. ÎN ÎMPĂRĂŢIA NORILOR 415           CAPITOLUL XXXIX. CUTREMURUL 425           CAPITOLUL XL. COMOARA 441                 Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD”           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE”           În oraşul X, capitală de judeţ, erau atât de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cât se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încântătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atât de îndrăgostiţi de secretară comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încât acest lucru o împiedica să strângă cotizaţiile.           Problemele dragostei şi ale morţii nu-l frământau pe Ippolit Matveevici Vorobianinov, deşi, prin însăşi natura serviciului său, el se ocupa de aceste probleme în fiecare zi de la nouă dimineaţa până la cinci după-amiază, cu o întrerupere de jumătate de oră pentru dejun.           Dimineaţa, după ce-şi bea porţia de lapte fierbinte, pe care i-o servea Klavdia Ivanovna într-un pahar de sticlă mată cu ape, ieşea din căsuţa lor cam întunecoasă pe strada Tovarăşul Gubernski, o stradă largă, scăldată în minunata lumină a primăverii. Era strada cea mai plăcută din câte s-au întâlnit vreodată în oraşele de provincie. Pe stânga, în dosul unor geamuri verzui şi tulburi, sclipeau sicriele argintii ale întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”. Pe dreapta, îndărătul unor ferestre mici, cu chitul căzut, se îngrămădeau mohorâte coşciugele de stejar, prăfuite şi serbede, ale meşterului Bezenciuk. Apoi venea prăvălia meşterului coafor „Pierre şi Constantin”, care oferea clientelei sale „manichiură îngrijită” şi „ondulation la domiciliu”. Urma un hotel cu o frizerie, iar mai încolo, pe un maidan, se vedea un viţel rozaliu care lingea cu gingăşie o firmă ruginită, prinsă de o poartă stingheră, cu următorul text:           POMPE FUNEBRE.           Poftiţi, vă rog!           Deşi aceste întreprinderi erau numeroase, clientela lor era destul de redusă. „Poftiţi, vă rog” dăduse faliment cu trei ani înainte ca Ippolit Matveevici să se fi stabilit în oraşul X, iar meşterul Bezenciuk bea rachiu cu nemiluita şi încercase chiar o dată să amaneteze la muntele de pietate cel mai bun coşciug al său, un coşciug de vitrină.           În oraşul X, oamenii mureau rar şi Ippolit Matveevici ştia acest lucru mai bine decât oricine, fiindcă avea slujbă la oficiul stării civile, unde era însărcinat cu înregistrarea deceselor şi a căsătoriilor.           Masa la care lucra Ippolit Matveevici semăna cu o veche lespede de mormânt. Colţul ei din stânga era ros de şobolani. Picioruşele-i şubrede se clătinau sub povara registrelor groase, de culoarea tutunului, din care puteai afla toate datele privitoare la originea locuitorilor din oraşul X şi la arborii genealogici crescuţi pe acest pământ sărăcăcios de provincie.           În ziua de vineri 15 aprilie 1927, Ippolit Matveevici se trezi că de obicei la ora şapte şi jumătate şi îşi puse numaidecât pe nas pince-nez-ul de modă veche, cu arc de aur. Nu purta ochelari. Într-o zi, ajungând la convingerea că nu-i sănătos să porţi pince-nez, Ippolit Matveevici se dusese la optician şi-şi cumpărase o pereche de ochelari fără ramă, cu braţe aurite.           Lui îi plăcuseră ochelarii, dar nevastă-sa – lucrurile acestea se petrecuseră cu puţin înainte de moartea ei – găsise că aceşti ochelari îl fac să semene leit cu Miliukov2, aşa încât Ippolit Matveevici se văzu nevoit să-i dăruiască portarului. Deşi nu era miop, portarul se învăţase cu ochelarii şi-i purta bucuros.           — Bonjour! Se salută afectat Ippolit Matveevici pe sine însuşi, dându-se jos din pat. Acest Bonjour dovedea că Ippolit Matveevici se sculase bine dispus. Când îşi spunea dimineaţa Gut Morgen, însemna de obicei că ficatul îşi face de cap, că cincizeci şi doi de ani nu e o glumă şi că afară vremea e cam umedă.           Vorobianinov îşi vârî picioarele uscăţive în nişte pantaloni de gală, cumpăraţi încă înainte de război, îşi legă pantalonii în dreptul gleznelor cu şireturi şi apoi se încălţă cu nişte cizme scurte şi moi, cu botul pătrat şi strâmt. Cinci minute după asta Ippolit Matveevici se fandosea într-o vestă de culoarea lunii, presărată cu mici steluţe argintii şi într-o haină scurtă de lustrină „şanjantă”. După ce-şi scutură de pe părul său cărunt picurii ca de rouă rămaşi de la spălat, Ippolit Matveevici mişcă fioros din mustăţi, îşi pipăi nehotărât bărbia cam aspră, îşi perie părul ca de aluminiu, tuns scurt şi, zâmbind politicos, ieşi înaintea Klavdiei Ivanovna, soacră-sa, care tocmai intră în odaie.           — Eppole-et, rosti ea cu un glas ca de tunet, am avut un coşmar azi-noapte.           Cuvântul „coşmar” fu rostit cu accent franţuzesc.           Ippolit Matveevici se uită la soacră-sa de la înălţimea celor o sută optzeci şi cinci de centimetri pe care îi măsura şi de la care îi venea uşor şi la îndemână s-o trateze cu oarecare dispreţ.           Klavdia Ivanovna continuă:           — Am visat-o pe răposata Marie, cu părul despletit şi cu cordon de aur.           Klavdia Ivanovna avea un glas ce semăna leit cu o bubuitură de tun şi făcea să tremure lampa de tuci cu ţurţurii ei de cristal prăfuiţi şi cu bilele-i cu alice.           — Sunt foarte neliniştită. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva. Ultimele cuvinte fură rostite cu atâta putere, încât cadrilaterul de păr de pe tigva lui Ippolit Matveevici se făcu vâlvoi. Vorobianinov arboră o mutră acră şi rosti silabisind cuvintele:           — N-o să se întâmple nimic, maman. Apa s-a plătit?           Află că nu s-a plătit. Nici galoşii nu erau spălaţi. Ippolit Matveevici nu-şi iubea soacra. Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de puternic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt – precum se ştie – caii se lăsau în genunchi. În afară de asta – lucrul cel mai îngrozitor – Klavdia Ivanovna avea vise în fiecare noapte. Visa fete cu cordoane, cai îmbrăcaţi în valtrapuri cu tiv galben de dragon, portari care cântă la harpă, arhangheli în şube de paznici, umblând noaptea cu toaca în mână, andrele de croşetat care sar singure prin cameră, scoţând nişte sunete supărătoare. Într-un cuvânt, Klavdia Ivanovna era o bătrână puţină la minte. Şi, ca o încununare a tuturor acestor cusururi, îi crescuseră sub nas nişte mustăţi ce aduceau a pămătuf de ras.           Ippolit Matveevici plecă de acasă cam enervat. Sprijinit de uşorul uşii de la intrarea prăvăliei sale părăginite, meşterul Bezenciuk stătea cu braţele încrucişate. Din pricina necontenitelor insuccese în afacerile sale comerciale şi a lungului consum de băuturi încălzitoare, ochii îi erau de un galben violent ca de cotoi şi îi ardeau ca nişte tăciuni nestinşi.           — Avem onoarea să vă salutăm! Strigă el înghiţind cuvintele când îl zări pe Ippolit Matveevici. Bună dimineaţa!           Ippolit Matveevici îl salută cu politeţe scoţându-şi pălăria pătată, din fetru gros.           — Cum se mai simte coana soacră, dacă îmi este îngăduit să întreb?           — Hm-m-m, făcu nedefinit Ippolit Matveevici şi, săltându-şi umerii drepţi, îşi văzu de drum.           — Ei, să-i dea Dumnezeu sănătate, spuse cu amărăciune Bezenciuk. Numai pagube avem, arde-o-ar focul de treabă!           Şi încrucişându-şi braţele la piept, se sprijini din nou de uşor.           La poarta întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”, Ippolit Matveevici fu din nou oprit.           Proprietarii „Nimfei” erau în număr de trei. Ei îl salutară toţi deodată şi-l întrebară în cor de sănătatea soacrei sale.           — E bine, bine, răspunse Ippolit Matveevici, ce să aibă! Azi-noapte a visat o fată de aur cu părul despletit.           Cele trei „nimfe” se uitară unul la altul şi scoaseră un oftat adânc.           Toate aceste întâlniri îl întârziară pe Ippolit Matveevici şi, contrar obiceiului, sosi la slujbă când ceasul atârnat deasupra lozincii „Ai terminat treaba – pleacă!” arăta nouă şi cinci. Film artisitc adaptare a romanului 12 scaune il puteti vedea aici............https://latimp.eu/12-scaune-1971-online-hd-film-rusesc-comedie-subtitrat-romana-ilf-petrov/

Cei drepți de Albert Camus Piesă în cinci acte „O, Iove! O, life! Not life but Iove in death." (Romeo şi Julieta, actul IV, scena 5)   PERSONAJELE DORA DULEBOV MAREA DUCESĂ IVAN KALIAIEV STEPAN FEDOROV BORIS ANNENKOV ALEKSEI VOINOV SKURATOV FOKA PAZNICUL   ACTUL INTII   Locuinţa unor terorişti. Dimineaţa. Cortina se ridică în tăcere. Dora şi Annenkov sînt pe scenă, nemişcaţi. Se au­de sunînd o dată. Annenkov face un gest ca s-o oprească pe Dora, care pare a voi să vorbească. Se aude sunînd de două ori, la scurt interval. ANNENKOV: El e. Iese. Dora aşteaptă nemişcată. Annenkov se înapoiază cu Stepan, pe care-1 ţine pe după umeri. ANNENKOV: El e! Uite-1 pe Stepan. DORA (se îndreaptă spre Stepan şi îi ia mîna): Ce fericită sînt, Stepan! STEPAN: Bună ziua, Dora. DORA (îl priveşte): S-au şi împlinit trei ani. STEPAN: Da, trei ani. în ziua cînd m-au arestat tocmai veneam la tine. DORA: Noi te aşteptam. Timpul trecea şi inima mi se strîngea din ce în ce mai tare. Nici nu mai îndrăzneam să ne uităm unul la altul. ANNENKOV: A trebuit să ne mutăm, încă o dată. STEPAN: Ştiu. DORA: Şi acolo, Stepan? STEPAN: Acolo? DORA: La ocnă. STEPAN: De-acolo se evadează. 224       ALBERT CAMUS ANNENKOV: Da. Am fost foarte mulţumiţi cînd am aflat că ai putut să ajungi în Elveţia. STEPAN: Elveţia e altă ocnă, Boria. ANNENKOV: Ce spui? Măcar sînt liberi. STEPAN: Libertatea este o ocnă cîtă vreme un singur om e rob pe acest pămînt. Eram liber şi nu încetam să mă gîndesc la Rusia şi la robii ei. Tăcere. ANNENKOV: Sînt fericit, Stepan, că partidul te-a trimis aici. STEPAN: Trebuia. Simţeam că mă sufoc. Să fac ceva, să fac şi eu, în sfîrşit, ceva... (Se uită la Annenkov.) îl vom ucide, nu-i aşa? ANNENKOV: Cu siguranţă! STEPAN: îl vom ucide pe călău. Tu eşti şeful, Boria, te voi asculta. ANNENKOV: Nu e nevoie să-mi fâgâduieşti, Stepan. Sîntem fraţi cu toţii. STEPAN: E necesară o disciplină. Am înţeles asta la ocnă. Partidul socialist revoluţionar are nevoie de disciplină. Disciplinaţi, îl vom ucide pe marele duce şi vom zdrobi tirania. DORA (îndreptîndu-se spre el): Stai jos, Stepan. Trebuie să fii obosit după o călătorie atît de lungă. STEPAN: Nu sînt niciodată obosit. Tăcere. Dora se asază. STEPAN: Totul e pus la punct, Boria? ANNENKOV (schimbînd tonul): De o lună de zile doi dintre ai noştri studiază toate deplasările marelui duce. Dora a strîns materialul necesar. STEPAN: Proclamaţia e întocmită? ANNENKOV: Da. întreaga Rusie va afla că marele duce Serghei a fost executat prin aruncarea unei bombe de către un grup de luptă al partidului socialist revoluţionar, pentru a grăbi elibe­rarea poporului rus. Curtea imperială va afla totodată că sîntem hotărîţi să exercităm teroarea pînâ în clipa cînd pâmîntul va fi înapoiat poporului. Da, Stepan, da, totul e pus la punct! Se apropie clipa. CEI DREPŢI     225 STEPAN: Ce trebuie să fac? ANNENKOV: Pentru început, îi vei da o mînă de ajutor Dorei. Schweitzer, pe care-1 înlocuieşti, lucra cu ea. STEPAN: A fost omorît? ANNENKOV: Da. STEPAN: în ce fel? DORA: Un accident. Stepan se uită la Dora. Dora îşi fereşte privirea. STEPAN: Şi după aceea? ANNENKOV: După aceea vom vedea. Trebuie să fii gata să ne înlocuieşti, dacă va fi cazul, şi să păstrezi legătura cu Comitetul Central. STEPAN: Cine sînt camarazii noştri? ANNENKOV: L-ai întîlnit pe Voinov în Elveţia. Am încredere în el, deşi e tînăr. Pe Ianek nu-1 cunoşti. STEPAN: Ianek? ANNENKOV: Kaliaiev. I se mai spune şi Poetul. STEPAN: Ăsta nu-i nume de terorist. ANNENKOV (rîzînd): Ianek crede tocmai dimpotrivă. Spune că poezia e revoluţionară. STEPAN: Numai bomba e revoluţionară. (Tăcere.) Dora, crezi că te voi putea ajuta? DORA: Da. Trebuie doar să ai grijă să nu spargi tubul. STEPAN: Şi dacă se sparge? DORA: Aşa a murit Schweitzer. (Un timp.) De ce zîmbeşti, Stepan? STEPAN: Am zîmbit? DORA: Da. STEPAN: Mi se întîmplâ uneori. (Un timp. Stepan pare că se gîndeşte.) Dora, o singură bombă ar fi de-ajuns să arunce în aer casa asta? DORA: Una singură, nu. Dar ar vătâma-o. STEPAN: Cîte ar trebui ca să arunci în aer Moscova? ANNENKOV: Eşti nebun! Ce vrei să spui? STEPAN: Nimic. 226       ALBERT CAMUS Se aude sunînd o data. Ascultă cu toţii şi aşteaptă. Se aude sunînd de două ori, Annenkov trece în anticame­ră şi se întoarce cu Voinov. VOINOV: Stepan! STEPAN: Bună ziua. îşi stringmîinile. Voinov se duce la Dora şi o îmbrăţişează. ANNENKOV: Totul a mers bine, Aleksei? VOINOV: Da. ANNENKOV: Ai studiat terenul dintre palat şi teatru? VOINOV: Acum pot s-o desenez. Iată. (Desenează.) Cotituri, străzi înguste, circulaţie anevoioasă din pricina îmbulzelii... caleaşca va trece pe sub ferestrele noastre. ANNENKOV: Ce reprezintă aceste două cruci? VOINOV: O piaţetă unde caii îşi vor încetini mersul şi teatrul unde se vor opri. După părerea mea, astea-s locurile cele mai bune. ANNENKOV: Dă-o încoace! STEPAN: Agenţi? VOINOV (ezitînd): Berechet. STEPAN: Te impresionează? VOINOV: Nu prea mă simt în largul meu. ANNENKOV: Nimeni nu se simte în largul lui cu agenţii alături. Să n-ai grijă! VOINOV: Nu mă tem de nimic. Nu mă pot învăţa să mint, asta-i tot. STEPAN: Toată lumea minte. Să minţi bine, iată ce trebuie. VOINOV: Nu e uşor. Cînd eram student, colegii îşi băteau joc de mine pentru că eram incapabil să-mi ascund gîndul. Spuneam ceea ce gîndeam. Pînă la urmă, m-au dat afară din facultate.

Piesă în patru acte Prietenilor mei de la „ThââtKdel'Equipe"   PERSONAJELE   MARTHA MĂRIA MAMA JAN BĂTRÎNUL SERVITOR   ACTUL INTII Ora amiezii. Sala mare a hanului. O sală curată şi luminoasă. Totul e îngrijit. Scena I MAMA: Se întoarce. MARTHA: Ţi-a spus-o el? MAMA: Da. Cînd a ieşit. MARTHA: Se întoarce singur? MAMA: Nu ştiu. MARTHA: E bogat? MAMA: N-a întrebat de preţ. MARTHA: Dacâ-i bogat, e cu atît mai bine. Dar trebuie să fie şi singur. MAMA (obosită): Da. Singur şi bogat. Şi atunci trebuie s-o luăm iar de la început. MARTHA: Da. De la început. Dar merită osteneala. (Tac. Martha o priveşte pe maicâ-sa.) Mamă, eşti ciudată. De la un timp nu te mai recunosc. MAMA: Sînt obosită, fata mea, asta-i tot. Aş vrea să mă odihnesc. MARTHA: Aş putea să fac eu treaba din casă. Atunci ai avea zilele libere. 90       ALBERT CAMUS MAMA: Nu de odihna asta e vorba. Nu, e vorba de nişte visuri de femeie bâtrînă. Vreau linişte şi puţină nepăsare. Doar atît. (Rîde fără prea multă convingere.) E o prostie să-ţi spun asta, Martha, dar sînt seri în care aproape că aş vrea să cred în Dumnezeu. MARTHA: Nu eşti chiar atît de bătrînă, mamă, ca să ajungi în halul ăsta. Ai lucruri mai bune de făcut pe lumea asta. MAMA: Ştii bine că glumesc. Dar ce vrei! La capătul vieţii ai une- ori dreptul să-ţi mai dai drumul. Omul nu poate fi mereu rigid şi aspru cum eşti tu, Martha. De altfel, nici cu vîrsta ta nu se potriveşte. Cunosc multe fete, născute în acelaşi timp cu tine, care nu se gîndesc decît la nebunii. MARTHA: Nebuniile lor nu sînt nimic pe lîngâ ale noastre, ştii bine. MAMA: Lasă asta. MARTHA (rar): S-ar părea că au început să existe cuvinte care-ţi ard buzele. MAMA: Ce-ţi pasă, de vreme ce nu mă dau înapoi de la fapte? Dar ce contează! Voiam doar să spun că mi-ar plăcea şi mie să văd uneori zîmbind. MARTHA: Mi se întîmplâ, zău. MAMA: Eu nu te-am văzut niciodată. MARTHA: Pentru că zîmbesc la mine în cameră, în ceasurile cîn<J sînt singură. MAMA (privind-o cu atenţie): Ce aspră ţi-e faţa, Martha! MARTHA (apropiindu-se de ea, calmă): Şi nu-ţi place? MAMA (continuînd s-o privească, apoi după un timp): Ba da. Cred că totuşi îmi place. MARTHA (agitată): Ah! mamă! Cînd o să strîngem bani mulţi şi-o să putem părăsi meleagurile astea fără orizont, cînd o să lăsăm în urma noastră hanul ăsta, oraşul ăsta unde plouă întruna, cînd o să uităm regiunile astea întunecate, cînd o să fim, în sfîrşit, în faţa mării pe care am visat-o atît de mult, atunci, în ziua aceea, mă vei vedea zîmbind. Dar ca să trăieşti NEÎNŢELEGEREA     91 liber în faţa mării ai nevoie de bani, bani mulţi. Iată de ce nu trebuie să-ţi fie teamă de cuvinte. Iată de ce trebuie să vezi de cel care a spus că se va întoarce. Dacă-i destul de bogat, li- bertatea mea va începe, poate, cu el. Aţi stat mai mult de vorbă, mamă? MAMA: Nu. Am schimbat doar cîteva cuvinte. MARTHA: Ce aer avea cînd ţi-a cerut camera? MAMA: Nu ştiu. Nu văd bine şi nu prea m-am uitat la el. Ştiu din experienţă că-i mai bine să nu te uiţi la ei. E mai uşor să ucizi ceea ce nu cunoşti. (După un timp.) Bucurâ-te, acum nu-mi mai e teamă de cuvinte. MARTHA: E mai bine aşa. Nu-mi plac aluziile. Crima e crimă, tre- buie să ştii ce vrei. Şi am impresia că adineauri ştiai, de vreme ce te-ai gîndit la asta în timp ce-i râspundeai călătorului. MAMA: Nu m-am gîndit. I-am răspuns din obişnuinţă. MARTHA: Obişnuinţă? Şi totuşi ştii că ocaziile au fost rare! MAMA: Fără îndoială. Dar obişnuinţa începe de la a doua crimă. La prima, nu începe nimic. E ceva care se sfîrşeşte. Şi pe urma, dacă ocaziile au fost rare, ele s-au întins de-a lungul cîtorva ani şi obişnuinţa s-a întărit prin amintiri. Da, amintirea e cea care m-a împins să răspund, care m-a prevenit să nu-l privesc în ochi şi care m-a asigurat că are o faţă de victimă. MARTHA: Mamă, va trebui sâ-l omorîm. MAMA (mai încet): Fără îndoială, va trebui sâ-l omorîm. MARTHA: Spui asta într-un fel foarte ciudat. MAMA: Sînt obosită, într-adevăr, şi aş vrea ca măcar ăsta să fie ultimul. E groaznic de obositor să ucizi. Nu-mi pasă dacă am să mor în faţa mării sau în mijlocul acestor cîmpii, dar după aceea vreau să plecăm împreună.

filmul Oblomov il vedeti aici..........https://latimp.eu/cateva-zile-din-viata-lui-oblomov-1979-film-rusesc-subtitrat-romana/ Partea întâia.           I.           În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov.           Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în creţurile frunţii, apoi pierea cu desăvârşire, şi atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupul, până şi în cutele halatului.           Uneori, o umbră de oboseală ori de urât îi întuneca privirea, dar nici urâtul, nici oboseala nu izbuteau să-i alunge nici o clipă de pe faţă blândeţea ce-i caracteriza nu numai chipul, ci tot sufletul – un suflet luminos şi deschis, care se străvedea în ochii şi în zâmbetul său, în orice mişcare a capului, a mâinii… Un observator superficial şi rece, aruncând numai în treacăt o privire asupra lui Oblomov, ar fi spus: „Ce om bun şi simplu trebuie să fie!” Dimpotrivă, unul mai profund şi mai înţelegător l-ar fi privit mai îndelung şi s-ar fi îndepărtat cu un zâmbet pe buze, cufundat în cugetări.           Ilia Ilici nu era smead, nici rumen, nici palid la faţă; obrazul lui avea o culoare nedefinită – sau, poate, părea astfel fiind cam buged pentru vârsta lui – din pricina lipsei de mişcare, ori de aer, sau de amândouă la un loc. Judecând însă după culoarea prea albă, mată, a gâtului său, a mâinilor lui mici şi grăsune, a umerilor molatici, trupul său părea în totul mult prea gingaş pentru un bărbat.           Mişcările lui de asemeni – chiar când Oblomov era tulburat – erau domolite de o blândeţe şi un fel de lene care nu era lipsită de oarecare graţie. Uneori, când din adâncul sufletului său se ridica un nor de îngrijorare care-i umbrea faţa, privirea i se înceţoşa, pe frunte se iveau cute, iar chipul lui oglindea pe rând îndoiala, tristeţea, spaima; dar această frământare lăuntrică arareori izbutea să se închege într-un gând desluşit şi mai rar încă ajungea sa fie începutul unei hotărâri îndeobşte, totul se încheia printr-un oftat şi se pierdea în apatie sau într-o somnolenţă.           Cât de bine se potrivea haina de casă a lui Oblomov cu expresia potolită a trăsăturilor şi cu trupul său molatic! Purta un halat persan, un autentic halat oriental, fără nici un fel de concesie modei europene, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, şi atât de încăpător, încât Oblomov putea să şi-l petreacă de două ori în jurul trupului. După neschimbata modă asiatică, mânecile mergeau lărgindu-se tot mai mult de la degete spre umăr. Cu toate că halatul îşi cam pierduse din prospeţimea culorilor şi, pe alocuri, luciul firesc al stofei fusese înlocuit cu lustrul căpătat cu timpul, el îşi mai păstra totuşi şi acum tonurile vii, orientale şi trăinicia ţesăturii.           În ochii lui Oblomov, halatul acesta avea o sumedenie de calităţi de nepreţuit: era moale şi suplu, nici nu simţeai că-1 porţi; se supunea ca un sclav celei mai neînsemnate mişcări a trupului.           Acasă, Oblomov nu purta nici cravată, nici vestă, fiindcă îi plăcea să se simtă uşor şi comod. Avea nişte papuci mari, largi şi moi; când se dădea jos din pat, nimerea de-a dreptul în ei, fără să se uite.           Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneş; era o poziţie normală. Când era acasă – şi era mai întotdeauna acasă – stătea tot timpul culcat în aceeaşi odaie unde l-am găsit şi care-i servea în aceiaşi timp de iatac, de birou şi de salon. Mai avea încă trei odăi, dar intra rar în ele, numai câteodată dimineaţa, şi nu în fiecare zi, ci numai când servitorul mătura în birou, ceea ce nu se întâmpla zilnic. În încăperile acestea, perdelele erau trase şi mobilele acoperite cu învelitori de pânză.           Odaia în care stătea culcat Ilia Ilici părea, la prima vedere, foarte elegant mobilată: avea un birou de mahon, două canapele îmbrăcate în mătase, un paravan frumos pe care erau brodate păsări şi fructe cum nici nu există în natură, perdele de mătase, covoare, tablouri, statuete de bronz, porţelanuri şi o mulţime de nimicuri încântătoare.           Dar ochiul experimentat al unui om de gust dintr-o singură privire ar fi surprins în aceste lucruri numai dorinţa de a păstra, de bine de rău, şi numai de-a scăpării, decorul cerut de convenienţe. Aceasta fusese desigur unica preocupare a lui Oblomov când îşi mobilase biroul. Un om cu gustul mai rafinat nu s-ar fi mulţumit cu aceste scaune greoaie de mahon şi cu nişte etajere şubrede. Speteaza uneia din canapele se lăsase în jos, iar lemnul era pe alocuri descleiat.           Şi tablourile, şi vasele de flori, şi toate acele nimicuri frumoase purtau aceeaşi pecete.           De altminteri, însuşi stăpânul casei privea mobilele din biroul său, distrat şi rece, de parcă s-ar fi întrebat: „Cine o fi îngrămădit aici toate astea?” Din pricina acestei nepăsări a lui Oblomov faţă de lucrurile lui şi a nepăsării, poate şi mai mari, a servitorului său, Zahar, aspectul biroului, văzut mai de aproape, te mira prin neglijenţa şi starea de delăsare în care se afla.           Pe pereţi, în jurul tablourilor, atârnau dantele de aţe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful aşternut pe ele câte ceva de ţinut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea sta trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găseşti, dimineaţa, o farfurie, solniţa, vreun os rămas de la cina din ajun şi firimituri de pâine.           De n-ar fi fost această farfurie, ciubucul lăsat din mână şi rezemat de pat şi însuşi stăpânul casei tolănit în aşternut, s-ar fi putut crede că aici nu locuieşte nimeni, atât de prăfuit, decolorat şi lipsit de orice urmă de viaţă era totul. Ce e drept pe etajeră se aflau două-trei cărţi deschise şi câte un ziar aruncat, iar pe birou chiar o călimară, cu pene de scris alături; dar paginile cărţilor deschise erau acoperite de praf şi îngălbenite de vreme, se cunoştea că sunt părăsite de mult, ziarul era de acum un an, iar dacă te-ai fi încumetat să înmoi o pană în călimară, cel mult din ea ar fi zburat, bâzâind, o muscă speriată.           În ziua aceea, Ilia Ilici se trezise, împotriva obiceiului său, foarte devreme, pe la opt dimineaţa. Era cât se poate de îngrijorat. Pe faţa lui se ivea când şi când o umbră de teamă, de tristeţe, de necaz – nimeni n-ar fi putut spune ce anume. Se vedea că e stăpânit de o puternică frământare lăuntrică, iar mintea încă nu-i venise în ajutor.           Frământarea aceasta era pricinuită de faptul ca Oblomov primise în ajun de la ţară, din partea vechilului său, o scrisoare cam neplăcută. Se ştie despre ce fel de lucruri neplăcute poate să scrie un vechil: recoltă proastă, dări neplătite de ţărani, scăderea veniturilor şi altele de felul ăsta. Cu toate că vechilul mai trimisese boierului asemenea scrisori şi anul trecut, şi acum doi ani, totuşi aceasta din urmă făcuse asupra lui Oblomov puternica impresie a unei surprize neplăcute.           Era puţin lucru? Acum trebuia să se gândească la măsurile ce erau de luat. Se cuvine de altfel să fim drepţi şi să-i recunoaştem lui Ilia Ilici grija pe care o avea pentru treburile lui. După cea dintâi scrisoare neplăcută de la vechilul său, primită cu câţiva ani în urmă, începuse de îndată să-şi facă în minte un plan de felurite schimbări şi îmbunătăţiri în administrarea moşiei sale.           După acest plan, trebuiau luate tot felul de noi măsuri economice, de ordin administrativ şi altele. Dar planul nu fusese încă nici pe departe studiat în întregime, iar scrisorile neplăcute ale vechilului se urmau an de an, îndemnându-l pe Oblomov la acţiune, deci tulburându-i liniştea. Recunoştea că, până la desăvârşirea planului, trebuia neapărat să ia unele hotărâri.           Cum se trezi, fu cuprins de dorinţa de a se scula, de a se spăla, iar apoi, după ce-şi va fi luat ceaiul, să gândească bine lucrul, să facă oarecari însemnări şi, în general, să se ocupe serios de această chestiune.           Mai stătu culcat încă vreo jumătate de oră, frământat de aceste gânduri, apoi îşi spuse că mai avea timp să se apuce de treabă şi după ceai, iar ceaiul se putea lua şi în pat, ca de obicei, mai ales că nimic nu te împiedică să gândeşti şi stând culcat.           Ceea ce şi făcu. După ceai, era cât p-aci să se scoale. Se şi ridicase oarecum de pe pernă; mai mult chiar, uitându-se de sus la papucii săi, începuse să coboare spre ei un picior, dar îndată îl şi trăsese înapoi.           Când ceasul bătu nouă şi jumătate, Ilia Ilici tresări deodată.           — Ce-i cu mine, frate? spuse el înciudat, cu glas tare. Nu mai merge, e timpul să mă apuc de treabă! Cum te laşi puţin pe tânjeală, gata… Zahar! strigă el. O excelenta punere in scena a romanului in 4 parti va este prezentata de teatru latimp.eu https://latimp.eu/oblomov-teatru-radiofonic-de-ivan-alexandrovici-goncearov/ 

CUPRINS:   PERSONAJELE 3   TABLOUL 16   TABLOUL 217   TABLOUL 328   TABLOUL 436   TABLOUL 543   TABLOUL 650   TABLOUL 758   TABLOUL 866     PERSONAJELE:   Fana şi Eliza Ifrim, Cristina Iovan, Ştefan Răducu, Geo Ranet – 18-20 de ani, colegi de clasă sau clase paralele. Caracterologic, fără să epuizăm prezentarea şi evoluţia lor:   FANA – lucidă, incisivă, febrilă, revendicată egal şi oscilând între un romantism reprimat şi o emancipare reală (depăşind aventura şi modalitatea livrescă). Tentată să protesteze, nu fără vehemente, şi să se opună îngrădirilor (acţiunea le va delimita), Fana e inclusă de regulă tipului, incriminat, de adolescentă mondenă (care îşi „trăieşte” viaţa) şi considerată, cu diferenţieri inerente, o lunatică, o indezirabilă, un „crocodil albastru”.   ELIZA – liniştită, studioasă, cuminte, speriată „să nu ajungă ca Fana”, admirând-o tacit şi realizând, poate nu prea târziu, că sora ei n-o pune numai „în umbră”, ci îi contestă felul de a fi. De aici, protestul de o violenţă extremă şi nevoia de a se apăra acuzând. Că Eliza e tipul preferat de părinţi, de diriginţi şi de bărbaţii peste 35 de ani, care îi apreciază timiditatea şi inexperienţa, docilitatea şi, implicit, conformismul? Asta e drama ei.   CRISTINA – sigură de sine (frumoasă, dezinvoltă, agreabilă), nu se vrea altfel, nu-şi reprimă naivităţile şi n-o înţelege pe Fana (n-a avut experienţele ei). Stenică structural, trece prin dramele vârstei fără să ştie că-s drame (cum le-ar numi tatăl ei, scriitorul Horaţiu Iovan), maturizându-se fără convulsii, dar nu şi fără regrete.   ŞTEFAN – mai robust, mai versat, mai cenzurat în reacţii (în stare să mintă ireproşabil şi să treacă fără efort la cele mai neaşteptate sincerităţi), e din „familia” Fanei, dar e departe (la declanşarea acţiunii) de profunzimile ei. În plus, se vrea foarte matur, ceea ce îi accentuează adolescenţa (farmecul, inconsecvenţele şi nevralgiile ei). Simpatic şi cuceritor, beneficiază, iar uneori şi justifică circumstanţe atenuante.   RANET – cu candori şi desuetudini, dificil şi complicat în esenţă, depăşit, dar nu străin de ce se întâmplă în jur. Indiferent la „modalitatea” Ştefan, pe care n-o condamnă direct (declarat), este opusul ei. Cuminţenia lui – educată, voită şi autoimpusă – ascunde inerent refulări. Când devine agresiv (moralizator şi didactic), justifică o alarmă reală. Ca tinereţea lui – cu nenumăratele încercări şi restructurări proprii vârstei – ne mai rezervă surprize? De aici şi piesa noastră.   În intenţie – o piesă inspirată din viaţa adolescenţilor, a unor adolescenţi (18-20 de ani) care, din multe puncte de vedere, au încetat să mai fie elevi (deşi sunt încă în ultima clasă, a XII-a, ultima lună de şcoală), dar n-au devenit încă altceva… A unor adolescenţi care, în sensul cel mai exact, „se caută”, încearcă să-şi identifice adevăratul lor fel de a fi, sunt preocupaţi, mai mult decât ar dori să o spună, de complicatele probleme ale vârstei, considerată pe drept dificilă.   Dificultatea cea mai mare şi pentru regie – ne gândim la alegerea actorilor – o constituie faptul că aceşti adolescenţii chiar dacă mai poartă uniforme şcolare, nu mai sunt pe structura lor interioară elevi, au crescut şi, oricât ne-ar fi de greu să o recunoaştem, atunci când buletinele lor de identitate indică doar 19-20 ani, sunt mari şi au preocupările unor oameni ce se vor şi sunt mari. (Revendicaţi egal şi oscilând între un romantism reprimat şi o emancipare reală – cum precizam anterior – ei ne violentează frecvent preconcepţiile noastre conformiste despre elevi.)   De aici şi efortul de a fugi de tentaţiile atât de atrăgătoare ale comportamentului cunoscut şi declarat ca fiind „şcolăresc” dar care i-ar fi deformat, tu esenţă, şi efortul, totodată, de a le surprinde preocupările „extraşcolare”, mai exact „extraprofesionale”, preocupări vizând însă, în egală măsură, maturizarea lor afectivă, morală, cetăţenească, întregul lor mod de a fi şi, în accepţia cea mai înaltă, opţiunile lor viitoare.   De aici şi interesul pentru ce gândesc aceşti adolescenţi când rămân ei între ei, şi bunele noastre intenţii nu aduc în mijlocul lor nici un atotştiutor de profesie. De aici şi alegerea preferenţială a unor tipuri diferind de ceea ce ne place să ne imaginăm că ar fi adolescentul „mediu” sau „tipic” şi alegerea, cu bună-ştiinţă, a adolescentului lucid, matur (sau aspirând spre maturizare), cu adevărat simptomatic pentru această vârstă şi acest moment de tranziţie temperamentală. Tot de aici, în sfârşit, efortul de a le exprima gândurile şi nu de a le surprinde „limbajul”, de a-i supune la röntgenul unor situaţii mai puţin obişnuite.   Acţiunea în zilele noastre.         TABLOUL 1   Scena imaginează o sală de festivităţi, de felul celor existente în mai toate liceele vechi, cu tradiţie. Cromolitografii, panouri cu „promoţii de aur”, un nelipsit bust de poet – importante fiind nu atât diferitele elemente citate (sau altele, mai inspirat alese), cât o anumită „atmosferă şcolară” care ar putea rezulta.   În partea stângă, cuprinzând aproximativ o treime din spaţiul de jos – un mic podium, marcând scena sălii de festivităţi. Fotoliile, unul sau două şiruri – atât cât să indice obişnuita lor amplasare; celelalte – retrase mult, lateral, pentru a degaja mişcarea actorilor.   În dreapta, sus, în secţiune, o încăpere de felul celor destinate proiecţioniştilor de film, transformată într-o veritabilă cabină de sonorizare şi lumini (reflectoare îndreptate spre podium, instalaţii electrice etc.). O scară metalică urcând vertical şi o platformă superioară de trecere fac legătura între podium şi cabina de sonorizare.   Contrastând cu scenografia de ansamblu, pe care am dori-o aerată, modernă, pe podium – câteva elemente naturaliste sugerând decorul unei piese care s-a jucat sau s-a repetat mai de mult. La ridicarea cortinei, podiumul este în plină lumină, în timp ce cabina de sonorizare, pentru moment, în întuneric deplin atât cât să n-o bănuim.   Pe podium, în penumbră – Fana; Ştefan tocmai intră în scenă.   ŞTEFAN: Fana, nu te mai recunosc! Să intri tu, în scenă, de la orele două, când repetiţia începe la trei?! (Agravând.) Şi partenerul tău – lipsă! Nici un adorator! … Cum poţi să îngădui, Fana?   FANA: N-am venit niciodată cu adoratorii la şcoală! Nu inventa! Iar partenerul l-am împuşcat acum 10 minute.   ŞTEFAN; Mai bine îl trimiteai la plimbare, „good boy”, sau „adio, cherie”. Împuşcăturile se pot auzi la direcţie (Apoi. prozaic.) De la ce v-aţi certat?   FANA: De la nimic. I-am cerut un miliard ca să-l suport în scenă, dar el mi-a spus…   ŞTEFAN: Să-i împrumuţi zece lei, îl cunosc.   FANA: Era un atalent…   ŞTEFAN: De la ce v-aţi certat?   FANA: Cum termina replica, indiferent de piesă, începea să ofteze… O dată mi-a şi scris. Spunea c-o să mă iubească etern…   ŞTEFAN (cu gravitate mai mult decât persiflantă): Adică toată viaţa!   FANA (acelaşi joc): Şi după!   ŞTEFAN (întrerupând brusc jocul): Zi, mai bine, că ţi-a venit cheful să-l schimbi! Nu-ţi mai plăcea figura. (Cu importanţă.) Ştim noi! Şi erai înţeleasă cu un altul…   FANA: Exact! încă de acum un an (subliniind), din ziua de 4 septembrie. Îmi pare bine că ştii!   ŞTEFAN: Ce vrei să spui? (Interzis.) Cum adică din 4 septembrie?   FANA: Mi-a fost o clipă teamă că n-ai reţinut totuşi ziua, nefericita zi de început… a marii noastre iubiri! Dar tu, ca o fire sentimentală ce eşti, ai reţinut-o… (Accentuând ironia.) Şi ai jucat excelent: un scurt moment de uimire, o rememorare subită, o umbră de tristeţe, şi acum din nou uimire… De asta te-am şi ales: eşti un actor excelent.   ŞTEFAN: Ultima oară când am recitat o poezie, diriginta a crezut că-mi bat joc! Eu n-am pic de talent… Când vreau să fiu serios – mor de râs!   FANA: Acum un an jucai destul de bine. Şi se simte un progres. Felicitări, Ştefane!   ŞTEFAN: Dar eu n-am jucat niciodată, iar anul trecut, dacă vrei să ştii adevărul… (tentativă cvasisentimentală, mai mult o tatonare) eu nu te-aş fi părăsit, dacă tu…   FANA (întrerupându-l): Uite-te, mai bine, pe text! (I-l aruncă.) Prefer să fii în temă!   ŞTEFAN: Ce text? Vreau să cred că glumeşti! Tu ştii doar foarte bine că eu n-am să accept niciodată…   FANA: Ba da! (Şi ca o confirmare o acestei certitudini.) I-am spus şi dirigintei. Corista s-a declarat şi ea de acord, ca regizoare a spectacolului şi veche cunoştinţă a ta… Iar Ranet a fost de-a dreptul încântat.   ŞTEFAN: Ranet? Ce ţi-a venit să-l amesteci?   FANA: Pentru că nu-l poţi suferi… Şi-i textul lui! Citeşte-l! Hai, curaj! (Printre altele, vag.) Apropo… Nu tu m-ai părăsit! (Apoi anulând.) Hai, citeşte, Ştefan! (Schimb lung de priviri, supraveghere reciprocă.)   ŞTEFAN (deschizând textul şi combinând diferitele precizări cu propriile sale reflecţii): „Viitorul al doilea, anticipaţie lirică de elevul Geo Ranet, din clasa a XII-a C”. – cel mai mare gogoman al liceului – „cu precizarea că în această anticipaţie vor apărea chiar elevii clasei a XII-a” – asta s-o creadă el! – „care, reîntâlnindu-se peste un număr de ani.” – murind cu toţii de bucurie – „ne vor conferi imaginea a ceea ce a devenit, fiecare, în acest viitor…” (Conclusiv.) E sărit de pe linie!   FANA: Eşti un invidios fără margini!   ŞTEFAN: Iar tu-i iei apărarea pentru că Ranet te-o fi făcut „nu mai ştiu ce” în Viitorul lui. (Ipoteză.) Cea mai celebră artistă…   FANA: O simplă dirigintă, atât!   ŞTEFAN: Ei, nu vorbi. O „simplă”! Adică, şcoala te-a ajutat să te îndrepţi, iar tu, în semn de recunoştinţă, ai devenit cadru didactic.   FANA: Exact. (Şi nu regret.)   ŞTEFAN: Am să ţi-o reamintesc în Viitorul lui Ranet, peste vreo 5-6 ani, când ne vom reîntâlni.   FANA: Peste 15. Sau, poate, 25.   ŞTEFAN (uimit, dar… excelent): Şi tu ai acceptat să vii la o reîntâlnire după atâţia ani? Când ai să fii o relicvă? Parcă te văd… Ştii ce vârstă ai să ai? Sunt de pe-acum îngrozit!   FANA: 33 împliniţi… sau, poate, 43…   ŞTEFAN: 53… Dar priveşte-ţi umerii ăştia căzuţi, talia care abia se mai vede. Glezna atât de îngroşată… (cu regret) şi glezna de acum 15 ani… Nici nu ştii ce gleznă aveai!   FANA: Tu, în schimb, pari acum mai serios. Şi, cum scrie Ranet, nu mai eşti fostul elev dintr-a XII-a… Ai crescut foarte mult!   ŞTEFAN: Fenomenal! Am crescut… Cum i-a putut trece prin minte!   FANA: Eşti un apreciat fizician!   ŞTEFAN: Scrie el „apreciat”?   FANA (verifică): Promiţător…   ŞTEFAN: Aha. Şi ce face deşteptul ăsta de fizician, care vine după 15 ani şi promite, dar încă nu-i apreciat?   FANA: Este frământat sufleteşte.   ŞTEFAN: Şi după ce isprăveşte…?   FANA: Se întâlneşte cu o fostă colegă!   ŞTEFAN: E clar! (Se întinde, demonstrativ, pe o bancă.) O să se frământe din nou.   FANA: Ştefan!   ŞTEFAN: Nici un Ştefan! Ai spus ca vrei să repeţi – foarte bine! Că ţi s-a topit partenerul – am înţeles şi asta. Că eu – S. O. S. – aş putea să-i ţin locul – perfect. Dar tu îmi ceri acum să înghit şi toate bazaconiile ilustrului Geo Ranet. Ei bine, le resping.   FANA: Pentru că n-ai poezie!   ŞTEFAN: S-a consumat. Cererea foarte mare! (Subit agresiv, ridicându-se.) Şi să nu-mi ceri mie să joc rolul unui individ (calculează) de 19, să zicem, şi cu 15, aşa, 34 de ani… Ce? Am să arăt eu peste noapte ca unul de 34?   FANA: Arăţi! Arăţi chiar foarte bine… Ai un aer aparte.   ŞTEFAN (flatat): Exagerezi!   FANA: Deloc. Te-ai masculinizat.   ŞTEFAN (rănit profund): Tu să-ţi baţi joc, auzi, de tipii aia ai tai, care te-au învăţat aiurelile astea! Eu nu sunt Geo Ranet sa te fac dirigintă… Eu, cât ai clipi, întorc foaia!   FANA: Asta şi vreau, s-o întorci, să devii agresiv şi furios ca trinitratul de glicerină.   ŞTEFAN: Ce-i… trinitratul ala?   FANA: Formula dinamitei.   ŞTEFAN: Şi agresiv, de ce?   FANA: Eşti un marc talent, o speranţă… Şi te reîntorci în oraşul natal, unde mă regăseşti din întâmplare, pe o strada şi te uiţi la mine pierdut, cu ochi rotunzi de viţel…   ŞTEFAN: Poate încasezi vreo două!   FANA: Eu, care am fost dragostea ta? Aminteşte-ţi, pe când eram într-a XII-a…   ŞTEFAN: A XI-a!   FANA: A XI-a sau a XII-a, asta-i mai puţin important. Dar am fost singura ta dragoste mare…   ŞTEFAN: Că om fi fost izolaţi pe insulă!   FANA: O dragoste care s-a prelungit ani la rând…   ŞTEFAN: Aproape trei săptămâni. Din 4 până la 27 septembrie.   FANA: Iar acum, reîntâlnindu-ne, fii cinstit, nici nu-ţi vine să crezi: „Fana, tu eşti?” (Răspunzând.) „Chiar eu.”   ŞTEFAN: Şi te sărut? …   FANA: În gând! Pentru că eşti copleşit de emoţie, paralizat complet, abia mă ţii de mână. Şi alergăm prin oraş fără ţintă, până ce ameţim… Fii o clipă lucid!   ŞTEFAN: Ori ameţit, ori lucid! Că şi-nainte am alergat, deşi eram paralizat de emoţie. Devin cu totul ilogic.   FANA: Ilogic, da! Riguros de ilogic. Dar fericit c-am ajuns în faţa vechiului nostru liceu… Pentru că am ajuns!   ŞTEFAN: Uite aici m-ai pierdut!   FANA: …Suntem chiar în fata grilajului. Iar dincolo de grilaj, zidurile gri ale şcolii, gata să ne vorbească de atâtea întâmplări…   ŞTEFAN: Poate şi de teza de joi.   FANA: Dar tu ai promovat încă de acum 15 ani, ai terminat facultatea, ai pătruns în nucleu, te învârţi printre electroni şi mezoni… (Şi, ca în faţa unei imaginare intrări în liceu). Hai să intrăm!   ŞTEFAN: O să ne oprească portarul. Că mezonii sunt sau nu sunt, dar instrucţiunile-s clare!   FANA: Noul portar e de treabă, vechiul portar a murit.   ŞTEFAN: Cine să moară. Pandele?!   FANA: Au trecut 15 ani: oamenii-s muritori.   ŞTEFAN (subit realist): Şi noi ne pierdem vremea, poftim! Nu tu un dans, un sărut, nici măcar o abatere mică, mică de tot, cât de mică.   FANA: Ar fi o impietate. Ne aflăm sub impresia şcolii. Şi totul ne copleşeşte (ca şi cum s-ar afla în incinta liceului) mozaicul – tocit; holurile – largi; coridorul – măsurând kilometri…   ŞTEFAN: 126 de paşi!   FANA: …Scara urcând spre înalt…   ŞTEFAN: Vrei să spui: la etaj!   FANA: Dar acum ai o optică nouă, nu înţelegi? Spune ce vezi?!   ŞTEFAN: O secţiune anatomică-adult, pe care un biolog cu sentimentul răspunderii a adăugat ce-i lipsea…   FANA: Eşti un măgar!   ŞTEFAN: Tot eu? După ce am acceptat să repet în toată istoria asta absurdă cu trecut-viitor… şi să improvizez la comandă?!   FANA: Dar noi n-am repetat nici o clipă. Asta a fost piesa noastră, n-are nimic cu Ranet. Iar tu eşti Raf Vallone, pentru ca aşa te vedeam eu pe atunci, în liceu. Şi nu trebuia să uiţi atât de uşor acel 4 septembrie… Bună, dragul meu Raf!   ŞTEFAN: Tu termină cu Raf! Ai repetiţie peste un sfert de oră, corista te „vânează” de mult, pe mine mă aşteaptă o teză…   FANA: Uită-te la panou!   ŞTEFAN: Nu există nici un panou! Ce e cu tine, Fana?   FANA: Panoul care va fi… (Oprindu-se în faţa unui panou la fel de imaginar.) „Promoţia clasei a XII-a”, cu toţi colegii noştri de clasă. Şi tu eşti fericit că-i revezi pe Ranet, pe Eliza… Cristina!   ŞTEFAN: Că mi s-a făcut dor de toţi încuiaţii liceului! Şi mai ales de Cristina, care dansa ca o mătura!   FANA: Dansa splendid – mi-amintesc cât se poate de bine -, dar n-ai dansat niciodată cu ea, pentru că nu îndrăzneai s-o inviţi. Cristina nici nu te vedea… iar tu îi urmăreai ca un prost fiecare mişcare. Te obseda, recunoaşte!   ŞTEFAN (suprasolicitând): Până şi-n somn… Era doar singura fiică a scriitorului Horaţiu Iovan, impostorul acela cu magnetofon şi maşină.   FANA: Eşti un monstru, Ştefan!   ŞTEFAN: Pentru că a spus-o Gavrilescu în clasă, când i-am ars condensatorul la fizică. Dar au trecut 15 ani, poate a murit şi el! (Din sală parvine zgomotul unei bănci răsturnate.)   FANA: Adevărat, nu eşti… (Cercetează întunericul, dar nu zăreşte pe nimeni.) Ai fost un monstru, Ştefan!   ŞTEFAN (scos din sărite): Şi tu ce-ai fost într-a XII-a? Văd că ai uitat dintr-o dată, ai un lapsus grozav: şi ai uitat de „aiuriţii” ăia ai tăi, care te aşteptau în fiecare zi, la plecare, pentru că te stimau – nu-i aşa? – şi voiau să comunicaţi de la suflet la suflet… Şi mai vorbeşti de 4 septembrie…   FANA: Poate că într-adevăr i-am uitat.   ŞTEFAN: Şi ca să-i uiţi mai bine, le-ai telefonat acum 10 minute, că eram în holul liceului, şi te-am auzit foarte bine!   FANA: N-ai avut ce auzi. A sunat mereu „ocupat”.   ŞTEFAN: Asta la început, când ai sunat prima oara. Dar ai sunat din nou: „Aici, Fana. Tu eşti?” Şi pe urma încă o dată „Alo! Fii, te rog, bun…” Apoi ai formai un alt număr, că ai scos un carneţel din servietă… Şi din nou: „ocupat”, scos telefonul din priză sau dispărut fără urmă.   FANA: Sunt noua dirigintă, Ştefan. Au trecut 13 ani… Ai să strici toată piesa. (Din nou zgomote de bancă răsturnată.)   ŞTEFAN: Să-ţi fi păstrat pentru ea partenerul, cel care ştia să ofteze! (Apoi, în direcţia sălii.) E cineva acolo? (Nici un răspuns.) Nu trebuia să-l împuşti!   FANA; Mi l-am păstrat. Trăieşte. Cu el voi juca în piesa lui Ranet. Dar noi avem piesa noastră. Şi-am crezut că mă vei invita, ca şi în urmă cu ani, într-a XI-a, să ne plimbăm, pe străzi – fără text; c-ai să mă crezi suficient de naivă pentru a-mi vorbi din nou de nu ştiu ce locomotivă „Pacific”; şi suficient de romantică pentru a te însoţi, ca şi atunci, într-un turn…   ŞTEFAN (sincer surprins): Care turn?   FANA: Turnul în care am urcat, aminteşte-ţi, pe o scăriţă îngustă, şi tu mi-ai strigat: „Fana, treapta a VII-a lipseşte”.   ŞTEFAN (şi-a amintit): A, da. Tu te referi la… Dar nu a VII-a, a VIII-a.   FANA: Iar odată sus, aplecaţi peste pervazul ferestrei, să-mi arăţi ca şi atunci oraşul…   ŞTEFAN (minimalizând): Două acoperişuri, o stradă…   FANA: Şi ca desert, în amintirea aceluiaşi 4 septembrie, să-mi oferi, în reluare, interminabilul tău repertoar cu minciuni povestea cu pictorul pe care l-ai cunoscut nu ştiu când, cu cele 31 de străzi, proprietate individuală şi, evident, exclusivă… Vai, cât de prost minţeai!   ŞTEFAN: În timp ce tu mi-ai spus că n-ai fost niciodată în turn. Voiai să te cred o naivă.   FANA: Atunci, într-a XI-a, eram…   ŞTEFAN: Şi te-a sedus un netrebnic… Uite-un subiect de piesa!   FANA: De ce să-l consider netrebnic pe bătrânul meu Raf?   ŞTEFAN (definitiv): Fana, concret, ce vrei?   FANA: Nimic, să mă amuz şi să-ţi confirm că ai intuit cât se poate de bine. Am fost mai înainte la telefonul din hol. Şi am format un număr. Apoi încă unul. După care, al treilea… Dar nu mi s-a răspuns. Pentru că eram înţeleasă, cu fiecare în parte, să nu sun înainte de sâmbătă seara. Iar ei – cei pe care îi căutam – nu sunt pompieri, nici „informaţiile” gării şi nici „06”, Salvarea. Ei au, fiecare, program. Iar dacă îi suni mai devreme, înseamnă că tu ai nevoie de ei, c-o să-i ţii la telefon cel puţin 10 minute şi nu vor putea să-ţi răspundă numai cu „da” şi „nu”. De aceea, nici măcar nu se scuză. „Greşeală”, „ocupat”, „formaţi, vă rog, încă o dată…” Cele mai diferite sisteme, dar, de fapt, unul şi acelaşi: „Nu insistaţi, vă rog… Reveniţi altă dată”.   ŞTEFAN: Şi atunci, ţi-ai amintit că există un Ştefan.   FANA: Un fost coleg de liceu, pus totdeauna pe ceartă, poate cam neserios, dar care, de mult de tot, printr-a XI-a, îmi spunea: „Sună când îţi face plăcere, e suficient să-mi spui că eşti tu…” Şi mă invita seară de seară la film.   ŞTEFAN (refuzând efuziunea): Asta ar fi o idee… Reprezentaţia de la „7” o prindem.   FANA: Dar au trecut 15 ani… Sunt căsătorită, Ştefan.   ŞTEFAN: Eu îţi precizez că-i un film cât se poate de bun.   FANA: Cristina-i căsătorită şi ea. Ranet are copii. Numai pe Eliza ai mai putea s-o inviţi… Este tot cum o ştii. Şi-a susţinut, de curând, doctoratul. Eu sunt prea bătrână, Ştefane.   ŞTEFAN: Atunci, tot ce mi-ai spus până acum, şi toată povestea cu turnul şi oraşul meu interior… (din joc) n-a însemnat nimic?   FANA (imitând reacţia lui): Care turn? (Şi pentru că el nu înţelege.) Daca te-aş întreba şi eu, cu acelaşi aer mirat cu care m-ai întrebat înainte „La ce te referi? Care turn? Despre care oraş îmi vorbeşti?”   ŞTEFAN: Ar fi o răzbunare naivă. Eu n-am avut niciodată memorie. Dar asta nu înseamnă deloc ca nu m-ar lega şi pe mine…   FANA: Înseamnă! Scuzele sună fals. Faci gesturi mult prea largi… (Pauză.) Nu te leagă nimic!   ŞTEFAN (iritat din nou): Şi pe tine te leagă? Vrei să-ţi spun adevărul?   FANA: Cred că-l ştiu. Au trecut prea mulţi ani… Am şi un soţ foarte gelos…   ŞTEFAN (regretând): Tu lasă-ţi soţul în pace, uită de toate prostiile astea, acum e trei fără zece. Repetiţia durează o oră şi jumătate. Zic două… Eu te aştept până la cinci.   FANA: Plec imediat! Mă îmbolnăvesc şi plec. Nu mai repet niciodată!   ŞTEFAN: Dar e absurd! Ce-o să zică corista?! Nu mai vorbesc că vine şi un fotograf din oraş… Se fac fotografii la piesa în care tu jucai Vrăjitoarea. Şi filmul e foarte bun… La 9 eşti acasă. Nu are rost să pleci!   FANA Nu mai am răbdare, Ştefan! Nici să repet, nici să fac fotografii! Dar tu ai să începi imediat cu întrebările… de ce? şi pentru ce?   ŞTEFAN: Una singură, Fana…   FANA (încercând să ghicească): De ce te-am rugat să repeţi în Viitorul al doilea?   ŞTEFAN Nu. Fana. Despre noi… Acum un an, în septembrie, fără să-mi explici niciodată, adică fără explicaţii, ai întrerupt. Vreau să zic, „s-a întrerupt” tot ce-a fost între noi… sau ar fi putut fi…   FANA Şi ai regretat?   ŞTEFAN: Dacă spun „da”, ai să crezi că eu îţi propun, acum, să reluăm. Dar fiecare dintre noi a avut între timp drumul lui… Adică – două drumuri. Şi asta n-am înţeles niciodată.   FANA: Ba da, ai înţeles foarte bine. „S-a întrerupt” pentru că am avut două drumuri.   ŞTEFAN: Eu însă voiam să te întreb.   FANA: Trebuia să mă întrebi mai de mult. Sau, cel puţin, să fi avut curajul să-mi spui „Fana, am regretat…”   ŞTEFAN: Ca să te amuzi, ştiu eu! Să afle toată şcoala! Ei bine, nu! N-am regretat deloc. Nici o clipă, să ştii! Şi-am avut de atunci 14 aventuri. După-amiază, a 15-a! Şi nu ţi-am ascultat convorbirea în hol, dar te cunosc. Aşa că n-am regretat niciodată.   FANA: Eu însă, da… Regret.   ŞTEFAN: (înţelegând eroarea): Fana! N-am vrut să spun… Adică, n-ai înţeles! … Nu fugi! Vine un fotograf din oraş… Piesa în care jucai Vrăjitoarea… Ţi-ai lăsat şi textul aici… Te sun diseară, acasă! (Ridica textul piesei, citeşte din nou începutul, mormăie ca pentru el: „Anticipaţie lirică…” Fir-ar el de Ranet!)