Teatru radiofonic

TABLOUL 3   În limitele aceluiaşi context scenografie (deci, fără o schimbare propriu-zisă a decorului) – un mic laborator foto, cu un aparat măritor, tăvi pentru developări şi fixaj, obişnuita lumină roşie, folosită pentru copierea imaginilor, umbre mari pe pereţi şi, mai ales o muzică modernă, ritmată, parvenind de undeva, de departe. Ranet – în faţa aparatului de mărit. Tocmai intrând în scenă şi încercând să descifreze un bilet – Ştefan.   ŞTFFAN (citind biletul): „Laboratorul foto e la etajul 1 al casei de cultură. La parter va fi dans. Fă-te că nu observi. Întreabă de Ranet…” (Împăturind biletul.) Iubitul meu Ranet – de care sunt rugat să întreb – se află în această clipă aici. (Ostentativ.) Era să nu te observ!   RANET: Închide uşa mai repede şi fii mai puţin spiritual!   ŞTEFAN: N-am făcui decât să mă conformez indicaţiilor cuprinse în bilet. (Pauză.) Cât mai aştept?   RANET: Eu te aştept de la 7 şi este aproape 9.   ŞTEFAN: Înseamnă că ai avut de lucrat un milion de fotografii şi că-ţi displace dansul, dacă între timp, fireşte, ai reuşit să înveţi… Eu însă prefer parterul (sens: sala de jos) şi restul. Drept pentru care îţi mai acord un minut, din care au şi trecut 25 de secunde.   RANET: Bine. Mai aştept 35.   ŞTEFAN: Şi pe urmă?   RANET: Ai să te faci mai bun.   ŞTEFAN: Mă îndoiesc. (Provocându-l din nou.) Apropo! Ce se întâmplă dacă aprind lumina?   RANET: Mă pregăteam să te rog.   ŞTEFAN: Atunci n-o mai aprind. Dacă nu te incomodează şi nu-ţi voalează toate mizeriile astea, îmi este indiferent.   RANET (o aprinde el): Când ai plecat de la şcoală?   ŞTEFAN (realizând schimbarea de ton) Adică, „scurt pe doi…”   RANET: Cât se poate de scurt, ai ghicit.   ŞTEFAN: Am plecat când am avut chef. (Stinge lumina.)   RANET: Ora mai exact…   ŞTEFAN: La orele 19.04 minute şi 25 de secunde ieşeam pe uşa cabinet de sonorizare-lumini. La 19.06 şi 53 de secunde mă aflam la portar, cu care am discutat alte 45 de secunde şi 3 zecimi, despre fumat şi femei, ca pericol social. Şi, în general, dacă-ţi închipui că am de gând să te iau în serios, ori să mă sperii de mutra ta încruntată, te-nşeli.   RANET: Îţi scriam în bilet de Cristina.   ŞTEFAN: Ei, aşa începe să-mi placă: ăsta sunt, asta vreau, cât ar trebui să mă coste… Teatrul, cum zice colega noastră. Fana Ifrim, este foarte bun, deşi nu întotdeauna… la teatru.   RANET: Plus acele situaţii speciale, când simţim nevoia subită de a improviza. Ne amintim că avem o piesă a noastră, trăită… un îndepărtat 4 septembrie…   ŞTEFAN: Cu alte cuvinte, ai fost în sală şi în timpul discuţiei cu Fana! Şi m-am uitat doar să văd… Lucrezi îndeajuns de discret…   RANET: Iar alteori, pentru reuşita deplină a scenei, o amestecăm pe Ofelia, Julieta, Desdemona…   ŞTEFAN: Fără Desdemona; nu e în repertoriu.   RANET: Continuu să aştept un răspuns… (Agresiv.) Şi-ai să răspunzi!   ŞTEFAN: Nu înainte de a şti ce te-a supărat cel mai mult: că mi-am bătut joc de anticipaţia ta, cu peste 15 ani… Sau că m-am străduit să explic unei neştiutoare… cum se aprind reflectoarele?   RANET: Uiţi că am fost în sală şi eu?!   ŞTEFAN: Nu uit deloc, dimpotrivă. Parcă te văd şi acum înaintând prudent spre Cristina şi abia aşteptând să-i vorbeşti.   RANET: Să te previn!   ŞTEFAN: Şi retrăgându-te demn, în timp ce eu încercam s-o conving că n-are nici un sens să urce în cabină…   RANET: Ce n-are sens?   ŞTEFAN: Să urce atât de încet… (Pauză pentru savurarea efectului şi, brusc.) Te-am mai văzut, de altfel, şi când părăseai curtea liceului, lăsându-mi acest plăcut bileţel. (Îl agită din nou.) Chiar i-am şi spus Cristinei, cu care mă aflam pe acoperiş, tocmai îşi pusese costumul de baie: „Iubitul nostru Ranet, dobitocul, iar mi-a lăsat un roman”. Şi ea a râs cu lacrimi.   RANET: Iubit sau dobitoc? Aminteşte-ţi exact.   ŞTEFAN: 50-50. Apoi, am lăsat-o să creadă că tu ne-ai închis în cabină; mărinimos, ţi-am luat tot eu apărarea.   RANET: Ca s-o convingi mai mult!   ŞTEFAN: Evident. Iar între timp, fiindcă tot se înnourase şi se făcuse răcoare, am reflectat, împreună, asupra succeselor biologiei moderne şi am jurat să ne călugărim. Asta între 18,39 şi 19,04 minute…   RANET: Şi după orele 19?   ŞTEFAN: Ne-am repauzat pe o bancă, în parc, dacă cunoşti această noţiune, repaus; iar ne-am plimbat, iar ne-am repauzat… Şi, în sfârşit, am condus-o acasă, unde intrând în sânul familiei…   RANET: Totul ca de obicei!   ŞTEFAN: Nu, de aici începe schimbarea… L-am cunoscut pe Horaţiu Iovan, scriitorul, pe care l-am rugat să nu-i dea voie Cristinei să se mărite cu nimeni şi s-o rezerve colegului meu Geo Ranet…   RANET (o scurta palmă).   ŞTEFAN (încercând să nu dea importantă): Din simpatie, sper…   RANET: 49 la sută… şi, ca să-ţi amintesc că m-am săturat de măgării – alte 51.   ŞTEFAN: Măgării sunt biletele tale şi palmele!   RANET: De mâine – punct! Predai cheia cabinei, cu o foaie explicativă!   ŞTEFAN: Scriu şi pe tablă, în clasă: „Nu vă apropiaţi de Cristina, pericol de moarte. Ranet”   RANET: Inclusiv povestea cu reflectorul albastru, uşa veşnic închisă, iubirea fulgerătoare. Şi n-o amesteca pe Cristina… Ce nu scrii tu – scriu eu.   ŞTEFAN: Suntem de 11 ani împreună, Ranet. Nu m-am speriat niciodată. Şi ar fi fost mult mai cinstit să-mi explici că-ţi place individa, şi gata, că i-ai făcut fotografii în 115 poziţii, poftim, că ai întreprins cheltuieli şi că dreptul primului venit se respectă.   RANET: Poate mai iei o palmă.   ŞTEFAN: Pentru autorul unei anticipaţii, „literat cu maniere”, mi se pare cam mult, ca să nu spun vulgar… Fana ar fi fost de-a dreptul şocată, ar fi renunţat şi la rol… Dar tu preferi să afli, probabil, de ce m-am legat de Cristina. (Şi răspunzând tot el.) Din plictiseală. Ce zici?   RANET: Nu m-ar mira deloc.   ŞTEFAN: Şi din dezinteres… Pentru că tatăl ei are magnetofon şi maşină… Iar Cristina – are „10” pe flanc la romană şi ai putea să-mi facă lucrarea… Stai, să-mi notez ideea!   RANET: Asta începe să-ţi semene.   ŞTEFAN (notând): Aşa. A se vorbi cu Cristina. (Lui Ranet.) Dacă-mi face lucrarea, scap de corigenţă…   RANET: Ai calculat perfect.   ŞTEFAN: N-am calculat; dar din discuţii se nasc totdeauna idei. (Continuând să noteze.) A se telefona imediat. (Din nou lui Ranet.) Îi spun că-i sugestia ta şi că nu te-am apreciat suficient. Eşti un tezaur, Ranet!   RANET: Eu zic să te astâmperi şi să înţepeneşti pe un scaun.   ŞTEFAN: Ultimatum?   RANET: Până nu-mi ies din fire!   ŞTEFAN: Ei, nu vorbi… (Se îndreaptă spre uşă.)   RANET: Şi nu pune mina pe clanţă! (Îi taie drumul.) Pentru că tu l-ai cunoscut până astăzi doar pe „iubitul Ranet, dobitocul”, elevul serios şi lăudat de profesori… Şi ţi-ai bătut joc: că aş fi „un mălai mare – patent”, care şi-a sărutat doar părinţii şi de două ori o mătuşă, şi aş mai fi „un naiv cu brevet” ori cu „jurnal”, cum spuneai, pentru că am simţit nevoia, într-adevăr, să am un jurnal în care să-mi notez ceea ce cred eu de cuviinţă. Şi îmi notez. (Gest spre jurnalul care se află undeva, pe o masă; apoi provocator.) N-ai decât să mi-l furi într-o zi, să-l citeşti! Şi poate vei înţelege, citindu-l, că tu n-ai cunoscut până azi, decât o jumătate din mine, cea care rabdă insultele. Dar mai există şi a doua, un al doilea Ranet, care nu mai trece nimic cu vederea…   ŞTEFAN (preluând): Comunică tot dirigintei, convoacă adunări, organizează discuţii…   RANET: Nici o grijă – am să organizez!   ŞTEFAN: Cere cele mai aspre sancţiuni…   RANET: Am să le cer. Cât se poate de aspre.   ŞTEFAN: Şi vei scrie, în sfârşit, încă o piesă: Viitorul al III-lea, în care incriminatul, reeducat prin sancţiune, devine super-fizician atomist. Dar, fă-mi şi mie o favoare, Ranet, una singură. Ultima. Scrie-o la timpul prezent. Şi dă-mi şi mie cuvântul, în piesă, fie chiar la sfârşit, ca să-ţi explic că minţi.   RANET: N-am minţit niciodată.   ŞTEFAN: Minţi din prostie, Ranet. Mult mai periculos decât mine. Pentru că eu mint fără pretenţii, ştiind pur şi simplu că mint… Dar tu minţi calculat. Invoci, de fiecare dată, morala, ca să-ţi poţi ascunde cea mai banală invidie, şi soliciţi sancţiuni ca să scapi de rivali. Şi asta aşa-zis „cu cele mai bune intenţii” convins că minciunile tale ar fi utile cuiva… (Se aude un fluierat de uzină.) Dar a sunat de 11. Nu-ţi mai pierde vremea cu educaţia mea. Eu nu-s recuperabil decât în Viitorul al III-lea. Ţie, în schimb, dacă întârzii, mămica o să-ţi facă scandal. O să-ţi închidă uşa. Hai, du-te acasă, Ranet… Eu sunt mai fericit decât tine.   RANET: Fericit, că ţi se iartă orice!   ŞTEFAN: Fericit, că am două case, Ranet. Patru părinţi, ăsta-i norocul meu! Şi nu mai fă mutra asta. Invidiază-mă, iubitul meu prieten Ranet! Pentru că ăsta-i cel mai mare noroc: să nu ai obligaţii. Să vii acasă oricând. Şi să nu-ţi vină să te mai duci nicăieri… Hai, cară-te, Ranet. Tu eşti un nefericit!   RANET: Cum patru părinţi? Nu mi-ai spus niciodată…   ŞTEFAN: Am minţit şi eu, 11 ani. Diriginta şi şcoala, pe toţi. Pentru că mi-era teamă de invidia voastră. Să nu-mi pierd situaţia, marele meu noroc. Pentru că este un noroc: mama – mă întreabă dacă am nevoie de bani, iar noul ei soţ se conformează şi nu pot să-l refuz… (Ştefan se înclină.) Mersi… Iar mama de-a doua îmi motivează absenţele: „A fost foarte bolnav!”, în timp ce tata, care-i şofer, mereu pe drumuri: Galaţi, Braşov, Sibiu… „Şi ce să-ţi mai aduc, Ştefan? O cravată?” (Conclusiv.) Am de-acum şase cravate. Şi tu numai una, Ranet! Eşti un nefericit!   RANET: Nu trebuia să ascunzi!   ŞTEFAN: Nu trebuia s-o spun nici acum. Sunt convins. Dar am vrut să te bucuri şi tu. Să ne bucurăm împreună, Ranet. Şi-ai merita o palmă, una uşoară, fireşte, în glumă. Dar eu n-am dreptul, sunt puţin prea bogat. Şi-apoi, tu n-ai nici o vină, Ranet, că te-ai culcat, în fiecare seară, între 10 şi 11 şi n-ai avut voie să iei măcar un patru, de leac… Ne deosebim. Ranet… Şi, în plus, nu uita, sunt bogat: am 31 de străzi ale mele, o cabină pe jumătate redută şi multe, multe cuceriri. Ultima e Cristina… Dar fii, te rog, liniştit. O să dureze puţin. Pentru că toate aceste fiinţe sunt exagerat de curioase şi vor să afle cum am ajuns acolo, sus, la cabină. Şi eu le spun: m-a descoperit Gavriliu. Apoi, vorbim de taţi, care mie îmi displac din principiu. Iar dacă mă întreabă „cine-s părinţii tăi?”, le dau cuvântul meu de onoare că sunt fachiri, maharadjahi, campioni de floretă. Când sunt mai multe personaje în scenă – învaţă şi tu de la Fana – întreabă mult mai puţin. (Compătimindu-l din nou.) Nu te pricepi la teatru, Ranet, şi scrii într-una prostii. Dar ai uitat să-mi spui: cui predau cheia cabinei şi foaia explicativă? Hai, spune! Ce-ai amuţit? Nu mai e nevoie s-o scriu? Nu mă pui în discuţia şcolii? Nu mai ceri eliminarea? Parcă aşa îmi promiteai în bilet… (Şi pentru că Ranet nu răspunde.) Ei, atunci eşti drăguţ. Am să-ţi fac şi eu o favoare. Sau, mai bine, un schimb. Am să renunţ la Cristina. Evident, după teză. Iar tu, drept mulţumire, ai să uiţi toată această discuţie. Ca şi cum nu a fost…   RANET: N-am să uit nici un cuvânt. Transmit totul Cristinei.   ŞTEFAN: Am să spun că am glumit. Că sunt invenţiile tale. Invenţiile unui prost cu jurnal… Un jurnal pe care l-aş tipări cu plăcere la adânci bătrâneţe (îl ia cu atâta dezinvoltură, încât faptul trece neobservat; apoi, în timp ce-l va strecura într-un buzunar, ca pe un preţ al „nepublicării”). Te sfătuiesc să uiţi!   RANET (n-a observat nimic): Am să-i transmit chiar mâine!   ŞTEFAN: Atunci, eşti prost fără nici o scăpare! (Pauză.) Te rog, pentru ultima oară, să uiţi tot ce ţi-am spus.   RANET: De ce să uit? Explică-mi!   ŞTEFAN: Vreau să rămân fericit! Ţi-o las definitiv pe Cristina şi-ţi dau, în plus, şi un sfat. Un sfat hotărâtor, să nu-l uiţi niciodată: iubeşte-o fără jurnal… Urcă şi în turn… Ţi-l cedez. N-am monopol la nimic… Dar iubeşte-o azi! Până nu se mărită cu altul… Pentru că, spre deosebire de Fana, te avertizez. Cristina se mărită cât ai bate din palme. Şi e păcat. Iar eu rămân cu Fana, o reeduc, întreprind o acţiune obştească. (Ranet, o nouă palmă.) Numai că ai întrecut măsura, Ranet. Palma asta, a doua, a fost cu totul în plus. Eu îţi vorbeam de Fana şi tu n-ai înţeles nici măcar de cine-ţi vorbeam… Nefericit ce eşti! Urs! Troglodit! Infirm!

Partea întâi.           ECHIPAJUL „ANTILOPEI”           Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta.           (Regulă de circulaţie)  CAPITOLUL I.           CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA.           Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.           Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.           Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.           În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.           În întinsa noastră patrie, maşina – destinată, în concepţia pietonilor care au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor – a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.           În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.           Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într-o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorganizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tânăr din Vladivostok şi care, ajuns sub porţile Moscovei, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l reţină.           Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) – este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: „Visul şoferului”.           În aşa hal a decăzut pietonul!           Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.           Cetăţeanul despre care e vorba aici şi care avea pe cap un chipiu cu fundul alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, aparţinea, fără îndoială, covârşitoarei majorităţi şi lamurei omenirii. El mergea pe jos, pe străzile oraşului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puţin cam sfidător. Ţinea în mână o valijoară, cum poartă moaşele. Pare-se că oraşul nu-l impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist.           Văzu vreo cincisprezece clopotniţe – unele albastre, altele verzui, albe şi roz. Îi sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor şi observă deasupra unei clădiri publice un steag fluturând.           Lângă porţile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrâne cu un aer auster vorbeau franţuzeşte, plângându-se de Puterea sovietică şi amintindu-şi de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaş al Domnului venea un aer rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitaţi cartofi.           — Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.           După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: „Slavă celei de a cincea conferinţe districtuale a femeilor şi tinerelor fete”, el ajunse în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente.           — Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.           Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete singuratice, cu cărţi deschise în mână. Umbre ca nişte zdrenţe găurite cădeau pe paginile cărţilor, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. Când străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală. Ascunzându-şi feţele pe după cărţile de Gladkov, Eliza Orzesko şi Seifulina, ele aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe dinaintea cititoarelor tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care era ţinta plimbării sale.

RADU (disperat, poate, că o pierde): Nata! (Un şuierat prelung de locomotivă; la o altă fereastră a aceluiaşi vagon: Maria Andone şi Teiu.)   MARIA: Eu nu văd bine fără ochelari. Cine-i alături de Radu? Cu cine vorbeşte?   TEIU (nu fără subtext): Cu Nata…   MARIA: Dar nu se poate! Nici nu seamănă! (Într-adevăr, Nata are cu totul altă coafură: părul strâns, sau, dimpotrivă, lăsat lung.)3 Nataaa!   NATA (apropiindu-se de ea): Te ascult, Maria Andone.   MARIA: Aproape să nu te recunosc.   NATA (revenind la vechea coafură): Lăsat lung, părul îmi alungeşte faţa.   MARIA: Şi totuşi, acum o oră, pe peron…   NATA (schimbându-şi şi felul de a vorbi): O oră în viaţa unei femei poate fi decisivă.   MARIA: Zâmbeai cu totul altfel.   NATA: Asortat cu coafura.   MARIA: Parcă aţi fi două Nate!   NATA: Ai ghicit! Suntem chiar două. Două surori.   MARIA (pentru că discuţia a căpătat tonul unei glume): Acum eşti din nou Nata, cea pe care o cunosc.   NATA: Cea de-a doua o să încerce să nu vă mai deranjeze.   MARIA: Confuziile sunt de obicei amuzante.   NATA: Cele grave – Radu ar putea să ne confirme – sunt tragice.   RADU (dinafara momentului, solicitând întreruperea retrospectivei): Dar nu înţeleg…   NATA (în timp ce trenul reintră în întuneric): Se întâmplă uneori să întâlneşti un om, să-ţi faci visuri şi să constaţi că te-ai înşelat. Cele două Nate se retrag.   RADU (pe tonul anterior, de data aceasta însă lui Teiu, în locuinţa Natei): Nu! Pe dumneata nu te înţeleg! De ce-ai ţinut să-mi reaminteşti toată această discuţie?   TEIU: Pentru că există o singură Nata şi-i stupid să te minţi! Pentru că dumneata cunoşti adevăratul mobil al acestei festivităţi. Şi pentru că există discuţii care ar trebui să te cutremure!   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi să ridic un pahar în cinstea eminentului specialist Radu Andone, care într-un termen record de numai 53 de zile… (Aplauze, muzică şi respectata tradiţie a ciocnirii paharelor cu sărbătoritul, care, pentru a salva aparenţele, încearcă să pară bine dispus.)   RADU (Janei, ultima care s-a apropiat de el): Vă mulţumesc!   JANA: Numai că n-aş vrea să bem nici pentru eminenţă şi nici pentru recorduri.   RADU: Mă faci curios…   JANA: N-o să râdeţi?   RADU: Promit.   JANA: Pentru prima frază cu care v-aţi început cursul în anul III. (Insistând.) Amintiţi-vă…   RADU: N-am pic de memorie.   JANA (citându-l): „Vă doresc cumplita şi nobila pasiune – pe vremuri îi spuneam splendida nebunie – de a studia forajul la forma epuizantă, de neînţeles în afară, şi de a căuta soluţii şi sisteme noi, chiar şi acolo unde, în mod logic, n-ar mai părea să fie.”   RADU: Mi se pare că stăteai în rândul I, chiar lângă margine… (Îşi apropie paharul ca pentru a ciocni.)   JANA (întârziind): Şi pentru încă ceva: pentru confidenţa de la sfârşit.   RADU (mirat): A fost şi o confidenţă? Sunt pierdut.   JANA (citind): „Iertaţi-mi forma puţin discursivă şi lirismul expunerii…”   RADU: A, da… (Amintindu-şi.) „La vârsta dumneavoastră am fost şi eu îndrăgostit de această idee a navigaţiei în adâncurile straturilor meoţiene şi sarmaţiene… oare se numeşte foraj. Am fost şi – de ce să ascund? – am rămas.”   JANA: Să bem pentru aceşti mari îndrăgostiţi.   RADU: Şi pentru tăria – pentru că mai există un secret – pentru tăria de a-ţi repeta cu înverşunare, ani la rând, „eu pot, eu vreau, eu trebuie”. Şi, cum ar fi adăugat Nata: „împotriva oricui şi a orice!”   JANA: Dar asta-i… o glumă! Nici dumneata nu crezi… (Şi pentru că simte că nu e o glumă.) Nu! Pentru asta nu beau! (În acelaşi moment se aude sunând telefonul. Radu, urmat în fugă de Cristea şi mai apoi de Jana, se retrage în „colţul telefonului”.)   RADU: Alo! … Da! … Andone la telefon. Nu se aude! Cât aţi spus? 41 de atmosfere? La ce oră? Mai tare, vă rog! Ce importanţă are că mă auziţi dumneavoastră acolo, dacă nu vă aud eu aici! Mă interesează tendinţa! Dacă e în creştere… Nu! N-aud! (Lui Cristea.) Nu se aude nimic!   CRISTEA: S-o trimită pe Floricel! Au cursă la 7!   RADU (la telefon): Înregistraţi, vă rog, presiunea exactă la ora 7 şi trimiteţi un buletin cu prima cursă! Să vină Floricel, bine! Ne găseşte la inginera Goran! Cu prima cursă! (Apoi, lui Cristea.) 41! … La 5!   CRISTEA (scoţându-şi ceasul): Cinci şi jumătate…   RADU: Crezi că a mai crescut?   CRISTEA: Cine ştie…   RADU: Mult?   CRISTEA: 47-50…   RADU (exasperat): Şi eşti calm! JANA (nesesizând, cu admiraţie): Cel mai calm om din lume.   RADU (pe acelaşi ton): Şi spui 50, de parc-ai spune…   CRISTEA (sec): 50… Aşa spun eu!   RADU: Şi ţi-e indiferent! Din partea dumitale, să urce la 70, la 100!   JANA (surprinsă): Cristea? Indiferent? Dar nu-l cunoaşteţi! CRISTEA: Tu nu te băga, Mincule!   JANA: Dacă i-ar fi fost indiferent, nu i-ar fi cerut lui Teiu să dubleze echipa de supraveghere a sondei.   CRISTEA: Mincule!   RADU: Pe mine nu mă interesează echipa! La cât a ajuns?   JANA (mai mult lui Cristea): Iar dumneata ai putea să-i răspunzi că important nu-i la cât a ajuns…   RADU (ironic): Nici nu mă îndoiesc!   Important e „de ce”!   CRISTEA (Janei): Vezi? Ştie şi el!   RADU: Şi mai ales, de ce n-am ştiut s-o prevenim? Şi de ce tocmai acum? Şi în continuare, încă o mie de alte „de ce”-uri. (Spre Cristea.) Exagerez?   CRISTEA: Puţin. Primele două ar ajunge.   RADU: Şi dacă vom şti „de ce”, să admitem, va înceta pericolul? Nu va mai creşte presiunea?   CRISTEA: Oricum, e altceva. Eşti mai liniştit. (E mai liniştit.) Te aşezi… (Se aşază.) Mai întrebi pe unu’, pe altu’…   RADU: Ţi s-a întâmplat vreodată şi dumitale?   CRISTEA: Da’ cum?!   JANA: Cunosc şi eu vreo câteva cazuri. Chiar şi în lucrarea de stat…   CRISTEA (supărat că se amestecă): Mă băiatule, mă!   RADU (lui Cristea): Şi cum s-a terminat?   CRISTEA: Prima oară?   RADU: Prima.   CRISTEA (oferindu-i tabachera): Fumezi?   RADU: Nu. Mulţumesc! (Neatent însă, a luat o ţigară.)   CRISTEA: Eu, tot de atunci, de la prima, am început să fumez. (Maria Andone, care a urmărit ultima parte a discuţiei. s-a apropiat de Teiu, aşezat într-unul din cele două fotolii – spaţiu de joc oarecum delimitat.)   MARIA: Tovarăşe Teiu, nu te superi, aş fi vrut să ne certăm.   TEIU: Oricând. (Mai mult chiar.) Cu plăcere!   MARIA: E vorba însă de Radu…   TEIU: Cu atât mai mult!   MARIA: Dar să ne certăm serios, dacă vrei.   TEIU (pe viaţă şi pe moarte): Ne şi batem!   MARIA (mai grav decât ar fi vrut): Dumneata porţi vina de a-l fi adus aici.   TEIU: Partea a doua a vinei.   MARIA: Partea a doua? Cum, partea a doua?   TEIU: Vina de a-l fi adus atât de târziu.   MARIA: Dar dumneata l-ai convins. Aminteşte-ţi. In seara în care ai venit prima oară…   TEIU (vag): I-am arătat o hartă geologică, un memoriu tehnic, câteva probe. (Apoi, cu un regret tardiv.) L-am convins prea uşor.   MARIA: Tovarăşe Teiu!   TEIU: Şi asta n-ar fi nimic, dar nu m-am întrebat niciodată pentru ce a venit, ce l-a adus la noi?   MARIA: S-ar putea explica…   TEIU (ca cerându-i confirmarea): Dorinţa de afirmare? Cântarul cu două gradaţii? Sau poate această festivitate, teoriile Natei?   MARIA: Începe să-mi pară rău că l-am lăsat să vină.   TEIU (cu o ironie care va creşte continuu): Ei, da! A fost o lipsă… L-ai lăsat mult prea liber… Nelegat…   MARIA: Iar fratele meu parc-ar fi ştiut… Mi-a spus-o de zeci de ori: „Opreşte-l, e spre binele lui!”   TEIU: Fireşte… Să nu-şi rişte cariera, situaţia… (Apoi lui Radu care s-a apropiat de ei.) Unchiul dumitale, hotărât începe să-mi placă!   MARIA: El l-a crescut pe Radu.   TEIU: Asta îmi place mai puţin.   MARIA: Era maior de aviaţie…   TEIU (cu subtext): Ei, da, maiori… şi maiori…   MARIA: Şi toţi cunoscuţii noştri au fost de părere că educaţia pe care ar fi putut să i-o dea fratele meu…   TEIU (continuând): Şi mai ales ambiţia, dorinţa de a parveni, de a face carieră…   RADU: Sunt din nou acuzat?   TEIU: Nu, deloc. Mama dumitale încearcă doar, preventiv, să te apere.   MARIA (cu marea sinceritate a naivităţii): Eu îl vedeam pe Radu la câţiva ani o dată…   TEIU: E şi asta o vină. L-ai văzut mult prea rar.   MARIA: Eu eram profesoară. Îl chemam la fiecare serbare de sfârşit de an…   TEIU: Şi ai mai avea, poate, şi vina de a-l fi chemat numai la serbări.   MARIA: Şi de fiecare dată, mi-amintesc, după ce se-mpărţeau premiile… Te plictiseşte?   TEIU: Dimpotrivă. Rămăsesem la premii…   RADU: De fiecare dată, bătrâna profesoară de muzică Maria Andone, care visase şi ea în tinereţe să ajungă o mare solistă, se aşeza la pian şi cin ta.   TEIU: Şi aviaţia? Maiorul? Suporta şi el muzica?   MARIA: El îmi spunea totdeauna: „Tu n-ai reuşit în viaţă, Maria, pentru că ai fost prea cinstită, pentru că ai avut prea multe principii şi n-ai îndrăznit să calci totul în picioare!”   RADU: Şi avea perfectă dreptate! N-ai îndrăznit! Niciodată! (Se sting toate luminile, Teiu apropiindu-se de rampă.)   TEIU (repetând): „Avea perfectă dreptate…” „Să calci totul în picioare”… Da. începe să-mi fie teamă, Maria Andone.   INTERPRETA JANEI (ca şi cum ar fi ascultat până acum povestirea lui Teiu): Dar asta ar însemna. Petre Teiu. că dumneata presimţeai încă de atunci…   TEIU: Ştiu eu? In momentul acela nu exista încă un motiv real de alarmă. Presiunea abia trecuse de 40, primele măsuri de siguranţă fuseseră luate şi, totuşi, ce-i drept, mă întrebam ce-o să se întâmple dacă presiunea va creşte. Puteam fi sigur de limita de 100 de atmosfere? Şi dacă nu, înţelegând că n-ar putea rezista până la 100, va accepta oare Radu Andone o intervenţie pe parcurs, preventivă, şi la limită, omorârea sondei? N-o va considera drept un eşec personal? Cum va reacţiona? (Se luminează pentru câteva clipe peronul.)   RADU (ca şi atunci, în timpul primei retrospective): Sonda aceasta, sonda cu numărul 243… sunt eu, creatorul ei! Şi cântarul, pentru că în tot şi în toate există un cântar, are numai două gradaţii: ratare şi succes. (Peronul dispare, rămânând din nou doar Teiu şi interpreta Janei.)   TEIU: Sau dimpotrivă… Ar fi preferat, în numele unei aşa-zise afirmări, să amine intervenţia până în ultima clipă?   INTERPRETA (speriată): Dar neexistând o limită sigură, ar fi însemnat să rişte sonda şi zăcământul… Poate chiar şi vieţile unor oameni… Ar fi însemnat să accepte riscul erupţiei!   TEIU: Nu, la erupţie nu s-ar fi ajuns. Eram acolo pentru a o preveni şi, îndată ce ar fi existat un simptom eruptiv, n-am mai fi amânat intervenţia. Ar fi însemnat însă altceva…   INTERPRETA: Nu-mi spui?   TEIU: Ar fi însemnat că nu l-am înţeles îndeajuns pe Radu Andone, că n-am intervenit la timp, că n-am forat suficient de adânc…   INTERPRETA: Şi Jana?   TEIU: Se întristase şi Jana. (Se luminează din nou locuinţa Nataliei.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi… (Dar pentru că mu-l ia nimeni în seamă, îşi îngăduie singur să mai golească un pahar; apoi, ca la o descoperire.) Vals!   JANA (lui Teiu): Hai să dansăm! TEIU: Hai!   JANA (după o singură piruetă): Dar dumneata n-ai chef…   TEIU: N-am!   JANA: Atunci, hai pe balcon, la Pândele…   TEIU (întârziind o clipă cu privirea asupra balconului abia luminat şi simulând un regret): Nu pot! îmi face semn Cristea… Cică, mi s-ar fi dus tinereţea, auzi, şi nu mai sunt receptiv la romanţe. (Se luminează balconul. Cu nelipsita-i muzicuţă, aplecat peste balustradă. Pandele Manu. Şi pentru că se ştie singur – prezenţa Janei va fi pentru el o surpriză -, renunţă la muzicuţă şi reia aceeaşi melodie, ca pentru sine, cu cuvinte.)   PANDELE (cântând): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: Pandele!   PANDELE: Cânt.   JANA: Am făcut o descoperire, Pandele.   PANDELE: Mare?   JANA: Foarte mare.   PANDELE: Secretă?   JANA: Foarte secretă.   PANDELE (impunându-şi discreţie şi reîncepând să cânte): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: În cântecul ăsta, Pandele, nu-i vorba numai de ceea ce se înţelege de obicei prin iubire.   PANDELE: Asta-i descoperirea?   JANA: E vorba de toate iubirile!   PANDELE: Nu vorbi!   JANA: Şi de-o iubire… aşa… (uneşte printr-un gest tot ce s-ar putea afla în faţa ei: şi case, şi oameni, şi cer) … o iubire pentru tot, înţelegi?   PANDELE (reluând melodia): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi… (se întrerupe şi nuanţează în noua accepţie <iubirile>?”   JANA: Vezi?   PANDELE: „Ar muri ca frunzele, toamna când cad brumele…” Văd!

NATA: Dar nu oricum, ci prin el însuşi.   MARIA: Nu-i meritul tău!   NATA: De la mine a învăţat acel „eu pot, eu vreau, eu trebuie!” şi, în afara ambiţiei mele, tot acest „eu” n-ar fi existat niciodată!   MARIA: Şi de ce ai făcut-o? Din altruism?   NATA: Nuuu… (Ironică şi, fără voia ei, sinceră.) Pentru că sunt egoistă, pentru că îmi vreau realizate micile mele vanităţi şi, în general, toată filosofia mea încape în trei cuvinte: „e dreptul meu” sau, şi mai simplu, „mi se cuvine”. Aici voiai să ajungi?   MARIA: Încep să înţeleg de ce ai fi vrut ca Radu să plece încă în noaptea asta, cu primul tren, şi de ce toată discuţia aceea ciudată cu Teiu…   NATA: Ar fi putut să-l oprească.   MARIA: Probabil că asta şi urmăreai. Încercând să-l oprească, l-ar fi provocat, i-ar fi rănit orgoliul… şi poate, abia atunci ar fi plecat!   NATA: Aş putea să-ţi amintesc că la 60 de atmosfere am rupt eu însămi biletele. La asta ce-mi răspunzi? (Pentru că o vede pe Jana apropiindu-se.) Sau poate îmi răspunzi dumneata? De ce le-am rupt?   JANA: Ţi-ai dat probabil seama c-ai făcut o greşeală. Acest om e îndrăgostit de foraj. Şi sonda aceasta înseamnă, pentru el. ani de muncă, de căutări…   NATA: Uneori pari mai puţin naivă.   JANA: Şi-ai mai înţeles că acesta ţi-e singurul drum: să-l împingi spre risc, să se opună intervenţiei…   NATA (imprudent): … şi lui Teiu, lui Cristea, tuturor! Pentru că e dreptul lui! Condiţia realizării sale! (Regretând.) Presiunea se mai poate stabiliza.   JANA: Nu, nici dumneata nu mai crezi.   NATA: Atunci, cum? Îţi închipui că vreau să-l fac răspunzător de o eventuală erupţie?   JANA: Nu, pe erupţie n-ai contat niciodată. Ştiai foarte bine că la o anumită presiune noi tot vom interveni. Dar îndemnându-l să nu accepte intervenţia, îţi rămânea speranţa că, la un moment dat, trecând peste hotărârea lui, îl vom rupe de noi, îl vom pierde, îl vom urca în tren.   NATA: N-ai decât să te duci să-i informezi pe Teiu, pe Cristea!   JANA: Ei te cunosc mai de mult şi mai bine…   NATA: Şi chiar dacă ar fi aşa! Chiar dacă ar fi fost un calcul… a fost un calcul exact! Radu nu va interveni!   FLORICEL: Orele 2.15! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 81 de atmosfere! (În partea opusă a scenei, eventual în biroul lui Teiu, un reflector surprinde discuţia dintre Teiu şi Cristea.)   CRISTEA: Cam amâni, Teiule! Nu-mi place că amâni!   TEIU: şi ce-ai vrea? Să trec „peste” Andone?   CRISTEA: La nevoie, şi „peste”.   TEIU: O să-şi închipuie că am făcut-o pentru liniştea mea. Pentru că o intervenţie la 80-85 ar fi mai puţin periculoasă decât în ultima clipă? Şi, în sfârşit, pentru că echipa e condusă de un fricos… De Teiu!   CRISTEA: Şi dacă ar conduce-o altcineva?   TEIU: „Dacă” nu schimbă nimic! Fără „dacă”!   CRISTEA: La 85, echipa ar fi fost altă dată „acolo”.   TEIU: Va fi şi azi. Nici o grijă!   CRISTEA: Şi la 2.15, ai auzit, ajunsese la 81…   TEIU: Ajunsese! Da! Ştiu! Şi a continuat să crească! Ştiu şi asta! Dar avem datoria să mai încercăm, să-i mai vorbim.   CRISTEA: Dac-ar fi condus-o altcineva, te-ai fi aprins mai puţin…   TEIU: Asta nu-i un motiv…   CRISTEA: Şi i-ai fi vorbit mai uşor… Mai limpede!   TEIU: Ce vrei să spui?   CRISTEA: Ce-ai auzit! Româneşte: s-o conducă altcineva!   TEIU: Dar n-a fost intervenţie la care să nu fi fost „acolo”…   CRISTEA: Ai fi mai nimerit, de data asta, „aici”.   TEIU: Eu răspund de intervenţie! Eu hotărăsc!   CRISTEA: Asta ar fi al doilea motiv: dac-ar conduce-o altul, ai răspunde mai mult… Ai trece mai curând „peste”… Ai hotărî mai uşor!   TEIU: Şi cine s-o conducă?   JANA (care s-a apropiat între timp): Nu-i o problemă, cine! Cristea are dreptate!   CRISTEA: Tu nu te amesteca, Mincule!   JANA: E dreptul meu să mă amestec! E metoda mea şi nimeni n-o cunoaşte ca mine!   CRISTEA: Asta-i altă problemă…   JANA: E aceeaşi, nea Cristea!   CRISTEA: Dar e mai grea. Să răspundă mai marii!   JANA: Dar dacă dumneata ai fi cel mai mare – şi ai fi director, ministru – şi eu ţi-aş telefona că la noi situaţia e aşa şi aşa… ce-ar hotărî ministrul?   CRISTEA (neacomodându-se dintr-o dată cu noua calitate): Ar întreba mai întâi: care e părerea lui Teiu? Că nu se poate, trebuie să aibă şi el o părere!   JANA: Teiu n-o să accepte, tovarăşe ministru. Sunt fiica lui. Nu-l întrebaţi pe Teiu.   CRISTEA: Atunci, să-ntrebăm pe altul. Cine mai e pe-acolo?   JANA: Ar fi tovarăşul Cristea, comunist, om în vârstă.   CRISTEA (flatat): Atunci, vorbiţi cu Cristea! Să vă judece el.   JANA: Dar e o problemă specială, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Cum adică… specială?   JANA: Pentru prima oară în petrol, o fată vă cere permisiunea să conducă echipa de intervenţie.   CRISTEA: E vorba chiar de tine?   JANA: De mine.   CRISTEA: De când te ştiu, Mincule, ai făcut greutăţi ministerului!   JANA: Dar sunt inginer, tovarăşe ministru! Şi intervenţia se face după un sistem al meu. după o metodă proprie.   CRISTEA (prins între Jana şi Teiu): Tu ce zici, Teiule?   TEIU: Nu zic nimic.   JANA (ministrului): E dreptul meu!   CRISTEA (mai departe, lui Teiu): Zice că-i dreptul ei!   JANA: Şi ar fi o nedreptate…   CRISTEA: Auzi, zice că e o nedreptate. Ce să-i răspund, Teiule? (Şi pentru că Teiu ridică din umeri, traducând.) Zice să-ţi răspund c-au mai rămas câteva… (Apoi, din nou lui Teiu, cu toată autoritatea ministrului.) Dar trebuie lichidate şi ele, Teiule! Asta nu-i un răspuns! (Şi-apoi, decisiv.) Notează! Ordin de zi: azi, 11 iunie, pentru prima oară în istoria petrolului…   TEIU (ultim protest): Tovarăşe ministru, gândiţi-vă…   CRISTEA: Dacă tovarăşul Cristea acceptă să lucreze sub conducerea ei, se aprobă! Semnat, ministru – Cristea. (Şi pentru că s-a apropiat şi Pandele.) A doua semnătură, adjunctul meu, Pandele!   TEIU: S-a înţeles, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Şi spuneţi-i lui Cristea să plece îndată la sondă! Pandele să-l urmeze! (Apoi Janei) Şi nici şefa echipei să nu mai piardă vreme!   PANDELE (ca la o presimţire): Tovarăşe Cristea! Ne descurcăm singuri! Poate că n-ar fi nevoie…   CRISTEA: E dreptul ei. Pandele! Ea a găsit soluţia!   PANDELE: Dar o fată, acolo, e pentru prima oară…   CRISTEA: Fiecare lucru s-a întâmplat cândva prima oară.   PÂNDELE (lui Teiu): Măcar azi să mai fi fost dumneata. O singură dată. O zi.   TEIU: A zis ministrul că-s cam bătrân. Pandele…   PANDELE: Şi nu vei mai fi niciodată „acolo”?   TEIU: …şi c-ar fi nevoie de cineva şi „aici”… De cineva care a mai fost de multe ori „acolo”.   PANDELE: N-o opreşti?   TEIU: Dacă-mi dai voie să-i spun că tu mi-ai cerut-o… şi c-am oprit-o în numele tău… (Şi pentru că Pândele nu acceptă.) Hai, du-te… (Şi ca o încurajare.) „Ce s-ar face fetele…” (În timp ce Pândele şi Cristea dispar, un reflector ni-i readuce pentru câteva clipe pe Radu, revenind de la sondă, şi Nata.)   RADU: Îi văd, îi aud vorbind, şi nu pot înţelege de ce numai eu sunt neliniştit.   NATA: Toţi sunt… Nu toţi arată!   RADU: Şi dacă în realitate sunt siguri de ei şi nu se tem de nimeni şi nimic?   NATA: Ar fi puţin naiv… În cazul unei eventuale erupţii, responsabilitatea şi riscul rămân în primul rând ale lor!   RADU: La asta nu m-am gândit. Şi poate n-ar fi trebuit să mi-o spui… Nu trebuia s-o ştiu! (În colţul opus, continuă discuţia dintre Jana fi Teiu.)   TEIU (Janei, pregătită să plece): Nu pleca! Mai rămâi…   JANA: Când te rugam şi eu în urmă cu ani, nici nu voiai să auzi. Şi te răsteai la mine (imitându-l, probabil): „Noaptea asta, Mincule, mai am puţină treabă!”   TEIU: Şi, vezi să fii atentă!   JANA (cu înţelegere): S-au inversat rolurile…   TEIU: Şi când ai să ajungi la baraca de intervenţie, să suni de trei ori… Să ştiu c-ai ajuns.   JANA: Am să sun.   TEIU: Şi să-ţi aminteşti că odată, înaintea unei intervenţii, mi-ai scris aşa, o lozincă: „Eroismul înseamnă dăruirea vieţii pe parcursul unei întregi vieţi…”   JANA: Şi dumneata mi-ai spus, la plecare, că uneori oamenii îşi pot trăi viaţa într-o singură clipă.   TEIU: Asta a fost aşa… ca să râdem.   JANA: Şi din prag te-ai mai întors o dată.   TEIU: Asta a fost atunci, când ai plâns.   JANA: Şi m-ai tras de urechi (imitându-l): „De ce eşti copil, Jana Mincu? Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …”   FLORICEL: Orele 2.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 85 de atmosfere! (Jana va dispărea odată cu Floricel, nu mai înainte de a-l privi lung pe Radu, care s-a apropiat de Teiu.)   RADU: Presiunea a trecut şi de 85.   TEIU (simţindu-i agitaţia): Da, s-ar părea că a trecut!   RADU: Pentru dumneata, poate şi pentru alţii, amânarea intervenţiei ar fi legată de un risc.   TEIU: Şi-atunci? Ce-ai hotărât?   RADU: S-ar cuveni poate să renunţ la dreptul de a hotărî.   TEIU: Nu. Nici asta n-ai fi în stare. Nu eşti omu’ să renunţi! Şi nu e un simplu drept! Răspunzi pentru sondă!   RADU: Şi totuşi, nu mă pot hotărî! Taie-mă, spânzură-mă, dă-mă în judecată, intentează-mi proces!   TEIU: Nu un proces… Sau, nu unul obişnuit! Pentru că, de data asta, rechizitoriul va anticipa crima!   RADU: Dar e absurd. Acest Radu Andone, pe care dumneata vrei să-l judeci, a aplicat primul un nou sistem de foraj* a străbătut nesfârşite straturi de mame şi argile, a învins brecia…   TEIU: Nu, n-am învins-o cu totul.   RADU: Şi a avut doar neşansa ca. în ultimul moment, în mult aşteptata zi a primului său mare succes şi a festivităţii, să constate apariţia unor presiuni interioare!   TEIU: De aici şi începe rechizitoriul: s-a ajuns la 85 de atmosfere, şi asta la o coloană la care se ştie absolut precis că va ceda înainte de 100.   RADU: Dar presiunea se mai poate stabiliza. Chiar şi acum, în această clipă. S-ar putea să fie un fenomen limitat. Să intrăm în extracţie normală!   TEIU: E la fel de posibil şi contrariul: să crească!   RADU: Şi atunci?   TEIU: Eşti dator să alegi între cele două variante.   RADU: Ştiu: omorârea deliberată a sondei…   TEIU: Dar, omorârea înseamnă în acelaşi timp şi evitarea erupţiei, evitarea neprevăzutului.   RADU: Pentru mine echivalează ou o înfrângere: sistemul de foraj al lui Radu Andone s-ar dovedi prin aceasta falimentar! Ideile mele – se va spune – n-au dus la nimic! Înfrângere! Eşec!   TEIU: Un eşec temporar. După sistemul Janei. în două săptămâni intrăm în normal. Totul va fi în ordine.   RADU: Eu însă vreau să-mi joc cartea până în ultima clipă!   MARIA: Dar gândeşte-te, Radule!   RADU (Măriei): M-am gândit. Şi mă gândesc de mult. De pe vremea când mă invitai la serbările de sfârşit de an – tu ştii că n-am lipsit niciodată – şi aşteptam ca profesoara de muzică Maria Andone să treacă la pian, şi mă gândeam, ascultându-te, cât de mult te-a mistuit şi pe tine cândva, o pasiune, dacă ani la rând, în numele ei, ai continuat să-ţi rupi din orele de somn ore de repetiţii şi să transformi – în vis cel puţin – micile voastre festivităţi în marile tale recitaluri. Şi eram singurul om, care la sfârşit nu te aplaudam niciodată.   MARIA (disperată): Nu m-ai aplaudat?   RADU: Şi te compătimeam că ţi-a lipsit curajul de a fi perseverat, curajul marii verificări, curajul Ozanei!   MARIA: Radule…   RADU: De asta am tot amânat! De asta nici acum nu pot hotărî! Nu pot! Şi vreau verificarea! Cu orice risc! Până în ultima clipă! Singura care-mi poate spune cine sunt, cât pot şi ce merit…   TEIU: Dar am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care, îţi repet, nu avem certitudinea că va rezista până la 100 şi unde nu-i vorba de succesul sau insuccesul unui recital. Alege!   RADU: De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: Nici într-un caz pentru a te speria. Erupţia, oricum, va fi prevenită. La primul simptom eruptiv, noi tot vom interveni. Dar amânând până în ultima clipă, dumneata ai acceptat totuşi un anumit risc: al întâmplării, al accidentului, al neprevăzutului. Şi aceasta, în numele unei aşa-zise afirmări a personalităţii umane, în numele orgoliului care ti se vrea satisfăcut. Al unei coroane de lauri! Alege! E ultima clipă când mai poţi să alegi!   MARIA: Poate am greşit şi noi, Radule? Poate am trecut prin viaţă prea uşor? Poate ar trebui să ne oprim o clipă şi să privim în urmă? (Se aude sunând de trei ori telefonul şi, pentru câteva clipe, apare imaginea Janei, de undeva, de foarte departe.)   TEIU (ca pentru sine): A ajuns la baracă… Ai grijă, Jana! Mi-ai promis.   JANA: „Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …” (Imaginea Janei dispare.)   RADU (lui Teiu): De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: M-ai întrebat cândva, ce înseamnă „cu” şi „fără” Radu Andone.   FLORICEL: Orele 3.00. Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere.   CORTINA.

TABLOUL 4   În scenă, în limitele aceluiaşi decor funcţional, camera celor două surori. Fana şi Eliza Ifrim, importantă fiind nu atât alegerea elementelor care vor sugera decorul, cât crearea, cu ajutorul recuzitei, a acelui amestec de ordine exagerată şi dezordine-limită, specifice oricărei camere în care locuiesc două temperamente atât de profund diferite. Dacă o terasă, bunăoară, un fotoliu, o măsuţă de lucru şi o frânghie de rute pot avea acelaşi efect, camera – evident – e în plus. Ca desfăşurare a scenei, subliniem că, tocmai în momentele de maximă confruntare, le vom regăsi sufleteşte surori. Duşmănia lor este tot afecţiune. Dar o afecţiune aparte. Iar acuzaţiile reciproce, paradoxal, sunt tot atâtea prilejuri de reciprocă invidie.   FANA (sporind dezordinea camerei): Am nervi – sunt nervii mei! Turbez – cu atât mai bine! Explodez – mă priveşte! Dar dacă pun un lucru pe masă vreau să-l găsesc tot acolo. Pe masă! Pantofii lângă scrisori, şi ciorapii acolo unde am vrut eu să-i arunc, sub dulap!   ELIZA: Zi că-l iubeşti!   FANA: Iubesc dezordinea mea! Nu mai fi atât de subtilă, şarpe cu ochelari!   ELIZA: Te-ai trădat ca o proastă!   FANA …Dar un şarpe cu aer de madonă sixtină! Gata să mă salvezi la fiecare două minute de la ultima compromitere. Cea mai îngrozitoare!   ELIZA: Îl iubeşti pe Ştefan!   FANA: Iubesc toţi Ştefănii din lume!   ELIZA: Şi eşti înnebunită din cauza ei, a Cristinei, c-au stat toată după-amiaza acolo, sus, în cabină.   FANA: Să fi rămas toată noaptea. Nu-i treaba mea.   ELIZA: Dar au stat. A urcat la el. Asta-i adevărul. A văzut şi Ranet.   FANA Binevoitorul Ranet, care a dat imediat telefon colegei sale, Ifrim. Să afle toată şcoala, tot oraşul! Nu cumva să nu aflu şi eu! Şi-am să-l ucid.   ELIZA: Nu m-ar mira deloc.   FANA: Am să-l ucid pe Ranet. Şi mai ales pe tine. Că v-aţi adunat, doi îngeraşi, veniţi direct din viitorul al doilea, să discutaţi despre iubire. Ei, nu, îl cobor eu pe domnul Ranet pe pământ!   ELIZA: Nu ştia ce să facă…   FANA: Şi ţi-a cerut ţie sfatul! Ţie – marca specialistă a liceului, responsabila cu toceala, tu, care n-ai sărutat nici un câine!   ELIZA: Suferi că ţi l-a luat!   FANA: …Şi-aţi hotărât imediat o adunare festivă, o discuţie în clasă, o scrisoare la ziar… sau poate i-aţi spus dirigintei?   ELIZA: Ţi-ar fi convenit, cred şi cu. Ai fi fost răzbunată.   FANA: Eu – răzbunată?   ELIZA: Uite-te cum arăţi. Eşti gata să mă zgurii!   FANA: Ba bine că nu! Poate ai vrea să te mângâi! Ce ţi-a venit să te amesteci? Cine ţi-a dat dreptul să judeci ceea ce nu înţelegi?   ELIZA: Fii cel puţin cinstită. Zi că-l iubeşti!   FANA: Nu-l pot iubi. Ştefan e pentru mine un puşti. Un puşti cu care m-am plimbat într-o seară. M-a sărutat sau nu… Asta a fost cândva şi am uitat. Eram însă a 15-a lui aventură sau prima. Iar eu, din naivitate, am încercat să-l trezesc şi să-i spun că „aventurile (subliniind, cu bună-ştiinţă, livrescul) – chiar şi cele frumoase – citeşte! (îi aruncă o carte) – ucid în noi aventura. Şi viitorul al doilea – dar nu al lui Ranet – trebuie să devină prezent” Tu înţelegi ceva?   ELIZA: Ce-i viitorul al doilea?   FANA: „Terasa de peste drum – stai că găsesc (răsfoieşte acelaşi volum) – iar prezentul este terasa asta, a noastră. A scris-o chiar Horaţiu Iovan. (Apoi, renunţând la volum, nici un moment metaforă, ci plasticizate imediată, prozaică.) Şi poate că are dreptate şi el: terasa de-acolo (gest peste drum) n-o văd, e în întuneric. Nu-i locuita. Blocul n-a fost încă predat. Şi pe mine, în plus, mă interesează ce se întâmplă aici, pe această terasa, a noastră.   ELIZA: Şi ce s-a întâmplat sus, în cabină.   FANA: Cabina-i tot aici. Este… acest fotoliu!   ELIZA: Atunci, e aici şi Cristina…   FANA: Fireşte… (Se aşază pe fotoliu, îşi aprinde veioza, o stinge, o aprinde din nou.) Cristina este ziarul de azi, care-i mai nou decât cel de ieri, dar mai puţin decât ziarul de mâine… Şi un ziar nu-l poţi citi decât o singură dată. Mâine, împachetezi cu el un pantof… Dar tu nu mă poţi înţelege… (Stinge încă o dată veioza, aruncă ziarul din mână.) Pentru tine, ziarul e ziar, şi fotoliul – fotoliu!   ELIZA: Cristina-i mai frumoasă ca tine, de ce complici? Resemnează-te! Nu mai fă teorii!   FANA: Frumoasă? Şi tu eşti mai frumoasă! Vino în faţa oglinzii. (O trage lângă ea.) Mult mai frumoasă chiar… Mai ales când iţi vine să plângi… Dar cine-ţi vrea frumuseţea? Cine se schimbă cu tine? Eşti un Ranet în fustă. Nu atragi o privire!   ELIZA: N-am să-ţi mai vorbesc niciodată.   FANA: Învaţă mai întâi să vorbeşti! În loc să plângi, să te aperi… Şi asta fără să alergi pe terasa de peste drum, ca Ranet!   ELIZA: Să pleci! Să nu te văd!   FANA: Cu singura deosebire că tu mă invidiezi – ceea ce-i foarte frumos -, în timp ce Ranet, din întuneric, de acolo (gest spre terasa opusă), mă acuză!   ELIZA: Te acuz şi eu!   FANA: Plângând. Dar plânsul nu se vede. Rămâne aici, între noi. Şi pentru cei dinafară rămâi cea mai nevinovată: fata care n-a plâns, n-a râs, n-a vorbit, n-a tăcut. Şi-ai să te căsătoreşti într-o zi cu un Ranet de vreo 41 de ani!   ELIZA Şi tu niciodată, cu nimeni!   FANA De ce niciodată, Ifrim? Pentru că nu sunt premiantă ca tine? Pentru că văd ceva mai departe? Ori pentru că îmi place să cânt, să dansez, să mă îmbrac?   ELIZA: Te-ai sărutat cu o sută!   FANA Nu-mi amintesc de niciunul.   ELIZA: Dar inginerul acela? …   FANA: A fost un inginer, a fost o zi, o seară… A fost revelaţia că există un astfel de om. Un Ştefan mai bătrân…   ELIZA: Şi studentul de la filologie?   FANA: Tot un Ştefan… Dacă-l voi întâlni vreodată, îi spun.   ELIZA: Mi-e ruşine că am o soră ca tine.   FANA: Şi mie. Pentru că vei deveni un apreciat doctor în ştiinţe, o femeie foarte stimată, dar cu o mie de crize care va plânge în pumni! …   ELIZA: Eşti rea! Eşti rea! Şi inventezi… Eşti rea!   FANA: O vrăjitoare, sau, dacă vrei, o dirigintă… Ăsta e rolul meu! Nu l-am ales, mi-a fost dat.   ELIZA: Te iubeşti doar pe tine.   FANA: Şi tu la fel. E, de altfel, singurul nostru lucru comun. Poate şi răutatea… Dar tu n-ai fantezie, îţi lipseşte cianura…   ELIZA: Parcă-i văd braţ la braţ, într-un parc… (Răzbunată.) Pot avea fantezie şi eu!   FANA: Te înşeli. E târziu. Acum dorm amândoi şi se visează cel mult pe banca din colţul aleii, unde e becul ars.   ELIZA: Se sărută…   FANA: S-au sărutat în turn. S-au sărutat la gară…   ELIZA: Şi te doare… Te leagă amintiri.   FANA: Mă leagă o mare tristeţe. Şi mă doare pentru pictorul cu şevaletul-catarg. Mă doare pentru locomotiva „Pacific” şi mă doare mai ales că, încă în seara aceasta, Ştefan, notându-şi numele noii sale cuceriri în agendă, îi va trece alături un „nouă plus”, sau – cine ştie – dacă a fost prea cuminte, un „şapte”… Mă doare pentru el.   ELIZA Dacă te durea şi l-ai fi înţeles mai demult, nu ajungea aici.   FANA Acum îl aperi tu? Nu înţeleg!   ELIZA: Are şi el o dramă. Mi-a spus-o mai înainte Ranet. Dar tu n-ai fi bănuit niciodată.   FANA: Ştefan – un c”m cu drame? (Se amuza îndelung.) A, nu… Ştefan este un mic actoraş, cu un singur rol, incapabil să inventeze al doilea.   ELIZA: Are două case şi patru părinţi…   FANA: E o minciună! Este invenţia lui! Se scuză prin cei patru părinţi, ca să fie compătimit şi iertat. Dar este un truc, dumnezeule! Am să-i spun totul Cristinei! Chiar acum, imediat!   ELIZA: Să nu îndrăzneşti!   FANA (formând un număr de telefon): Alo! … Bună scara… Cristina? Ascultă-mă bine şi nu mă întrerupe, sub nici un motiv. Dacă întrerupi, închid. Nici să nu întrebi de unde ştiu tot ceea ce-ţi voi spune acum. Ascultă-mă foarte atent… Jur să nu mint! Şi, ca să pot vorbi, te asigur, îmi trebuie un foarte mare curaj. Nu răutate! Curaj! Un curaj care, privit din exterior, poate să pară urât, foarte urât! Dar nu-i nici într-un caz gelozie… Să nu crezi cumva că-l iubesc pe Ştefan! Nu! Nu-l iubesc! Poate că nu l-am iubit niciodată. Dar nici el – e singura lui dramă reala – nu mai poate iubi… Şi tu ai fost pentru dânsul un joc! Te-a trecut în carnet: aventura cu numărul 16 şi ţi-a pus un „nouă plus” sau poate, numai un „şapte”… Dar atât: o notă, un număr, un nume. Ai fost o experienţă. Ultima pentru orgoliul lui. Iar prietenii lui, pictorul şi nea Iancu, Marin, de pe „Pacific”, şi turnul, străzile lui cu amintiri, sunt doar un joc. Un ritual. Fereşte-te! Mâine va afla toată şcoala. Ştefan va povesti tuturor: lui Ranet, lui Ifrim – care sunt două molii… Şi n-are patru părinţi, cum va încerca să se scuze. E şi aici o minciună. Un subterfugiu comod, care a simţit că „se poartă”. Să aibă o dramă şi el: o familie, care a încetat să mai fie familie… Dar nu-i adevărat! Aşa că, mâine, Cristina, aşteaptă-l la intrarea în şcoală şi spune-i tu, mai întâi, că ai glumit. Că ai vrut doar să-l cunoşti, să te amuzi puţin… Şi repetă acelaşi lucru faţă de Ranet şi de Ifrim. Pentru că nu sunt decât două molii, doi ingeraşi oribili! Au şi vorbit despre voi! După ei, ar fi trebuit convocate şedinţe şi planificate discuţii… Şi-ţi spun toate acestea, Cristina, pentru că tu eşti altfel. Eşti cuminte, frumoasă. Şi n-ai uitat încă să râzi. Tu râzi foarte frumos. Şi nu eşti acuzată, ca mine, că le-ai sărutat cu o sută… Dar eu nu mai ţin minte pe nimeni. Şi dacă nu ţin minte, înseamnă că n-a fost aşa. Numai tu, înţelege-mă bine, consideră totul o experienţă închisă. O simplă experienţă. A fost o lecţie doar… despre dragoste. Dar nu ni s-a predat „când” şi „cum” trebuia, şi-am dat extemporal… Am luat „3”. Important e să fie ultimul „3”. La revedere, Cristina!   ELIZA: Fana, tu vei fi o mare actriţă!   FANA: Ce vrei să spui?   ELIZA: Că eu sunt o proastă, Fana. Nu sunt nimic… Sunt Ifrim!   FANA: Tu ai înnebunit! De ce plângi?   ELIZA: Plâng pentru mine, Fana. Că n-am luat niciodată un „3”. Şi pentru că tu ai format numai cinci numere, nu şase. Şi n-ai vorbit cu nimeni. Ai vorbit doar pentru mine. Şi mi-ai vorbit cum nu mi s-a mai vorbit niciodată. Tu vei fi o mare artistă!   FANA: Nu vreau să plângi!   ELIZA: Nici nu plâng. Mă bucur. Şi râd… uite, (încearcă, dar inerent – eşec), că mi-ai spus adevărul… Şi mă bucur că nu te-ai iubit niciodată cu nimeni… Sau te-ai iubit, dar ai uitat, şi-atunci n-a fost totuşi iubire… Şi-mi pare rău că n-ai avut curajul să-i spui totul Cristinei. Cineva trebuie să aibă curaj…   FANA: Va afla într-o zi…   ELIZA: Nu într-o zi! Trebuie să afle peste un singur minut, peste o singura clipă! … Şi-am să-i spun cu adevărul!   FANA: Eliza, te rog… (Încearcă s-o oprească.)   ELIZA (la telefon): Alo! Buna seara. Cristina… La telefon. Ifrim.   — ÎNTUNECARE -   TABLOUL 5   Scena se desfăşoară la interval de 7 zile. Câteva noi elemente de decor sugerează sala de gimnastică a şcolii. În scenă, Fana, în picioare, pe bârnă, încearcă să ajungă la capătul ei.   ŞTEFAN: Fana, te rog! Este absolut fără sens! Şi nici nu e momentul…   FANA: A fost ideea ta!   ŞTEFAN: Ideea mea? Să faci exerciţii la bârnă?   FANA: Să ne întâlnim în sala de sport. Nu m-aş fi gândit niciodată.   ŞTEFAN: Fana, eu îmi joc cartea cea mare. Peste două ore exact, pot fi dat afară din şcoală.   FANA: Şi eşti speriat?   ŞTEFAN: Speriat.   FANA: Superstiţios?   ŞTEFAN: Termină!   FANA (prezicătoare modernă): Dacă ajung până la capătul bârnei fără să cad, îţi rămâne o şansă…   ŞTEFAN: M-a chemat diriginta… De discuţia asta depinde… Tu nu auzi ce-ţi vorbesc?   FANA (aceiaşi joc): Mă concentrez. Este spre binele tău.   ŞTEFAN: Fana, diriginta are încredere în tine. Ştie că eşti nebună… Tu ai putea să-i explici…   FANA: Şi pentru „explicaţii” ţi-ai amintit că există o Fana… Vechea Fana Ifrim!   ŞTEFAN: Tu mă cunoşti… Tu eşti singura care…   FANA: Singura – eu? (Îşi pierde echilibrul.) Fii cel puţin cinstit. (Sare jos de pe bârnă.) Spune-mi că, faţă de Cristina, sau de oricare alta, trebuie să „pari” şi să-ţi păstrezi o imagine nealterată… Că pentru aceşti îngeraşi – nu-i aşa? – trebuie să ai o cămaşă curată şi un suflet de neînţeles. Pe când cu mine-i mai simplu eu te cunosc de mult, şi n-o să se întâmple nimic dacă vei fi mai neîngrijit şi îngrozitor de speriat. Dar, hai, spune odată ce vrei: o mângâiere, un sfat, ori, poate, să-i dau asigurări dirigintei că Ştefan Răducu, dintr-a XII-a, se va îndrepta peste noapte?   ŞTEFAN: Deci, mă refuzi!   FANA (cu emoţia unei declaraţii de dragoste): Luminal – dacă vrei, 20 de pastile, oricând!   ŞTEFAN: Tu eşti lucidă, Fana.   FANA Pe vremuri era un defect: „eşti prea lucidă. Fana! Tu şi când săruţi, reflectezi…”   ŞTEFAN: Au mai rămas două ore! Voi fi dat afară din şcoală!   FANA: Să fii!   ŞTEFAN: Dar nu am nici o vină, înţelege! S-au adunat aparenţe! Nu-s strălucit la română, admit: nu am decât note de „3”; sunt uneori şi obraznic… adică spun în fată ce cred şi, poate, cui n-ar trebui; n-am înţeles nici de ce ar fi fost necesar să fac pe călugărul la vârsta de 18 ani împliniţi şi am recunoscut că am avut două-trei cuceriri, nu am stat să le număr… Dar care-i vina reală?   FANA: Una singură!   ŞTEFAN: Spune-o!   FANA: Aerul de nevinovat. Şi ideea asta stupidă de a încerca să joci teatru cu mine, când eu te cunosc – şi tu ştii – cum îmi cunosc buzunarul… Şi faptul că-ţi scoţi, în prim plan, cuceririle – pentru că m-aş număra printre ele dar ascunzi foarte abil, ceea ce e mai grav, că eşti un mic profitor.   ŞTEFAN: Eu profitor?!   FANA: Da, profitor! Şi pentru un sărut, două comutatoare, „roşu intens şi albastru”, plus o centrare lentă – interesate şi ele – i-ai cerut unei naive patente să-ţi facă teza a doua zi, la româna „Hai, Cristinel, te rog, să nu rămân corigent…”   ŞTEFAN: N-a fost aşa!   FANA: Ba da!   ŞTEFAN: Ne-a dat două subiecte, ascultă: poetul preferat – o prezentare banală, dar eu n-am nici un poet preferat; şi o compoziţie liberă: „Ziua cea mai frumoasă”, ceva cu floricele, la care nu mă pricep…   FANA: Pentru că n-ai avut o astfel de zi.   ŞTEFAN: N-am avut…   FANA: Să fi scris adevărul… Pentru sinceritate ţi-ar fi dat două puncte în plus.   ŞTEFAN: Că pe dirigintă o fi chemând-o Fana Ifrim, şi-i dementă!   FANA: Vrei să spui genială…   ŞTEFAN: Îşi bagă nasul în toate!   FANA: Are un nas genial!   ŞTEFAN: Dar n-am copiat, tu n-auzi?! Cristina a ridicat foaia de hârtie spre mine şi, pe foaie, fără să ne fi înţeles dinainte, scrisese numele meu. Ce-aş fi putut să mai fac?   FANA: Nu înţeleg… Tu îmi spui mie cam ce-ai dori să-i transmit eu dirigintei, sau vrei, într-adevăr, să te cred?   ŞTEFAN: Nu puteam s-o opresc, ăsta-i adevărul curat.   FANA: Deci, tu ai fost obligat să accepţi toată această substituire: tu te-ai sacrificat, ai fost constrâns, victima întâmplării…   ŞTEFAN: Victimă, da… (Apoi, renunţând.) Am avut şi ghinion…   FANA Şi dacă teza ţi-ar fi fost anulată, fără nici un fel de sancţiune… ai fi fost liniştit? Recunoaşte! …   ŞTEFAN: Anulată? Cum?   FANA: Vin de la dirigintă. Mi-a spus că reflectează… Adică, s-a şi decis…   ŞTEFAN: Simt invenţiile tale. Ce căutai la ea?   FANA (fără să-şi dezvăluie improvizaţia): Ştia cam fost într-o vreme prieteni şi-a vrut să-şi formeze o părere. Adică, să mă întrebe ce cred.   ŞTEFAN: Pe cuvântul tău de onoare?   FANA: Am plecat de la ea acum o jumătate de oră. (Calculând cu precizie efectul.) Secretara tocmai „bătea” decizia de eliminare.   ŞTEFAN: Decizia? Doar tu singură ai spus…   FANA: Nu scria pentru ce. Adică scria… Dar nu era nimic despre teză.   ŞTEFAN: Pentru jurnal, e clar! M-a reclamat Ranet: (Pauză.) Ştia şi de jurnal, nu-i aşa?   FANA: Absolut tot. Aflase. Dar nu de la Ranet, de la tine!   ŞTEFAN: Că-s somnambul şi vorbesc noaptea-n somn!   FANA: Te poţi trăda şi altfel. Şi te-ai trădat încă de-a doua zi, deşi… Interesant… Cum ai reuşit să i-l furi?   ŞTEFAN: Mi l-a dat, pur şi simplu. M-a rugat să-l citesc.   FANA: Şi tu, ca să-l îngrozeşti pe Ranet, ai întrebat-o pe dirigintă dacă jurnalul literar nu reprezintă, în zilele noastre, un gen desuet. (Pauză.) Cum ţi l-a dat? Voia să-i faci cumva o recenzie? Dacă l-ai avut de la el, cu atât mai mult nu aveai voie să-l rupi şi să trimiţi fiecărui elev câte o foaie. Pentru că tu le-ai trimis, recunoaşte!   ŞTEFAN: Să dovedească, poftim!   FANA: Diriginta nici n-a urmărit să dovedească ceva. Mi-a şi spus: clasa ştie exact adevărul, opinia e creată… Pe ea o interesa (se simte c-ar dori să vorbească în stilul dirigintei) „cum n-ai înţeles până azi că un jurnal intim nu se poate fura, că-i altceva… e un om…”   ŞTEFAN: „Un sufleţel rănit… (Persiflant.) Ranet să-mi înalţe o statuie că i-am spus adevărul. Să se mai termine odată cu sensibilii ăştia, îngropaţi în jurnale!   FANA: Ţi-era teamă de el, pitecantropus! Voiai să-l compromiţi! Deşi în faţa lui ai încercat, numai în urmă cu câteva seri, să-l înduioşezi cu dramele tale, pe care nu le-ai trăit, cu cei patru părinţi… Şi asta i s-a părut de acum dirigintei…   ŞTEFAN: Deci, tot de la Ranet! Şi mai voiai să-l aperi!   FANA: Nu, asta ştia de la mine. Pentru că invenţia cu cei patru părinţi n-am putut s-o ascund. Nu mai era o teza înlocuită în mod stupid, nici un jurnal pe care ai îndrăznit să-l distrugi. Era de-acum un calcul şi – cum zicea diriginta (din nou efortul de a-şi aminti exact) – o maşinaţie, o înţelegere dubioasă a vieţii şi o adaptare la consensul unei aparente morale: „Nu eu, părinţii mei…”   ŞTEFAN: Trebuia să mă aştept.   FANA: Eram obligată s-o fac… Numai că n-am fost în stare. N-am putut să i-o spun nici Cristinei. Şi numai naivul Ranet a încercat să te apere în faţa dirigintei, rugând-o să nu te elimine… pentru că ai avea patru părinţi.   ŞTEFAN (bănuitor): Naivul Ranet… Vrei să spui…   FANA: El nu putea bănui…   ŞTEFAN: Şi diriginta?   FANA: Ştii cât se poate de bine. Te-a rugat să inviţi pentru astăzi, la şcoală, pe unul dintre cei patru părinţi.   ŞTEFAN (sincer sau jucând foarte bine): Că apăs pe un buton şi-i aduc la comandă. Nu-i cunoşti pe ai mei. N-am avut pe cine să chem.   FANA: Eu m-aş fi dus la pictor. L-aş fi rugat să se prezinte la şcoală şi să se recomande drept tatăl meu adoptiv.   ŞTEFAN: De care pictor vorbeşti?   FANA: Cel cu şevaletul-catarg, pe care l-ai cunoscut în vacantă şi lucra la nud… Dar tu n-ai îndrăznit, se înţelege, pentru că pictorul, fiind şi el un naiv, ar fi spus adevărul.   ŞTEFAN: Pictorul n-a existat niciodată. A fost creaţia ta.   FANA: Atunci l-aş fi adus pe nea Marin de pe „Pacificul” mare, colocatarul de bloc.   ŞTEFAN: N-a existat nici el… L-am inventat împreună, tu ai uitat?   FANA: Dar dacă i-am inventat împreună şi-au fost cândva ai noştri…   ŞTEFAN (întrerupând-o): Deci, asta e!   FANA: Da, asta… Ar fi trebuit să mă întrebi cel puţin! Şi să nu iei aerul acesta de acuzat pe nedrept… Pentru că nu mie mi-a venit prima oară ideea să mă prezint la şcoală cu un tată fictiv!   ŞTEFAN: Ce vrei să spui?   FANA: Că s-a prezentat, ieri după-amiază, la cancelaria şcolii, actoraşul acela cu care te-am văzut de câteva ori împreună şi despre care ţi-am spus că-mi displace, că are ceva de ratat.   ŞTEFAN: E vărul meu.   FANA: Asta a spus-o şi el dirigintei. Că tatăl tău este bolnav şi e plecat în provincie şi alte zeci de justificări la fel de puţin verosimile. Dar mintea prost, se temea de urmări şi se contrazicea la fiecare pas.   ŞTEFAN: Deci, diriginta a simţit?   FANA: Am simţit eu… şi i-am trimis un bilet.   ŞTEFAN: Dirigintei?   FANA: Lui, personal: „Fă-te imediat nevăzut, cabotin mizerabil”.   ŞTEFAN: Iar inventezi!   FANA Dacă nu-l expediam, zburai pentru totdeauna din şcoală. Pe când aşa, diriginta a înţeles că nu mă număr printre naivele tale (sugerând din nou vorbirea dirigintei), care ar fi fost gata s-o roage, în genunchi, să te ierte. Şi în loc să-şi piardă încrederea în mine, mi-a cerut s-o ajut.   ŞTEFAN: Deci, sunt eliminat?   FANA: Încă nu. Diriginta nu ştia ce să facă şi m-a rugat să mă transpun în situaţia ei. Numai să fiu cât se poate de sinceră, pentru că părerea mea, cum spunea ea, va fi hotărâtoare în privinţa eliminării.   ŞTEFAN: şi tu?   FANA: I-am cerut un răgaz de 24 de ore.   ŞTEFAN: Înseamnă că-s salvat!   FANA: Acum un an ai fi fost.   ŞTEFAN: Ce vrei să spui?   FANA: Că nu mai ştiu care e adevărata salvare… Să fii iertat încă o dată sau, poate… (Nuanţează alternativa eliminării.)   ŞTEFAN: Fana, ce ţi-a venit?   FANA: Am făcut tot felul de prostii, poate mai multe ca tine. Dar nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să chem la şcoală un străin, un tată… adoptiv, de ocazie. Şi nici să inventez patru părinţi. Cum i-ai putut inventa?

Cei drepți de Albert Camus Piesă în cinci acte „O, Iove! O, life! Not life but Iove in death." (Romeo şi Julieta, actul IV, scena 5)   PERSONAJELE DORA DULEBOV MAREA DUCESĂ IVAN KALIAIEV STEPAN FEDOROV BORIS ANNENKOV ALEKSEI VOINOV SKURATOV FOKA PAZNICUL   ACTUL INTII   Locuinţa unor terorişti. Dimineaţa. Cortina se ridică în tăcere. Dora şi Annenkov sînt pe scenă, nemişcaţi. Se au­de sunînd o dată. Annenkov face un gest ca s-o oprească pe Dora, care pare a voi să vorbească. Se aude sunînd de două ori, la scurt interval. ANNENKOV: El e. Iese. Dora aşteaptă nemişcată. Annenkov se înapoiază cu Stepan, pe care-1 ţine pe după umeri. ANNENKOV: El e! Uite-1 pe Stepan. DORA (se îndreaptă spre Stepan şi îi ia mîna): Ce fericită sînt, Stepan! STEPAN: Bună ziua, Dora. DORA (îl priveşte): S-au şi împlinit trei ani. STEPAN: Da, trei ani. în ziua cînd m-au arestat tocmai veneam la tine. DORA: Noi te aşteptam. Timpul trecea şi inima mi se strîngea din ce în ce mai tare. Nici nu mai îndrăzneam să ne uităm unul la altul. ANNENKOV: A trebuit să ne mutăm, încă o dată. STEPAN: Ştiu. DORA: Şi acolo, Stepan? STEPAN: Acolo? DORA: La ocnă. STEPAN: De-acolo se evadează. 224       ALBERT CAMUS ANNENKOV: Da. Am fost foarte mulţumiţi cînd am aflat că ai putut să ajungi în Elveţia. STEPAN: Elveţia e altă ocnă, Boria. ANNENKOV: Ce spui? Măcar sînt liberi. STEPAN: Libertatea este o ocnă cîtă vreme un singur om e rob pe acest pămînt. Eram liber şi nu încetam să mă gîndesc la Rusia şi la robii ei. Tăcere. ANNENKOV: Sînt fericit, Stepan, că partidul te-a trimis aici. STEPAN: Trebuia. Simţeam că mă sufoc. Să fac ceva, să fac şi eu, în sfîrşit, ceva... (Se uită la Annenkov.) îl vom ucide, nu-i aşa? ANNENKOV: Cu siguranţă! STEPAN: îl vom ucide pe călău. Tu eşti şeful, Boria, te voi asculta. ANNENKOV: Nu e nevoie să-mi fâgâduieşti, Stepan. Sîntem fraţi cu toţii. STEPAN: E necesară o disciplină. Am înţeles asta la ocnă. Partidul socialist revoluţionar are nevoie de disciplină. Disciplinaţi, îl vom ucide pe marele duce şi vom zdrobi tirania. DORA (îndreptîndu-se spre el): Stai jos, Stepan. Trebuie să fii obosit după o călătorie atît de lungă. STEPAN: Nu sînt niciodată obosit. Tăcere. Dora se asază. STEPAN: Totul e pus la punct, Boria? ANNENKOV (schimbînd tonul): De o lună de zile doi dintre ai noştri studiază toate deplasările marelui duce. Dora a strîns materialul necesar. STEPAN: Proclamaţia e întocmită? ANNENKOV: Da. întreaga Rusie va afla că marele duce Serghei a fost executat prin aruncarea unei bombe de către un grup de luptă al partidului socialist revoluţionar, pentru a grăbi elibe­rarea poporului rus. Curtea imperială va afla totodată că sîntem hotărîţi să exercităm teroarea pînâ în clipa cînd pâmîntul va fi înapoiat poporului. Da, Stepan, da, totul e pus la punct! Se apropie clipa. CEI DREPŢI     225 STEPAN: Ce trebuie să fac? ANNENKOV: Pentru început, îi vei da o mînă de ajutor Dorei. Schweitzer, pe care-1 înlocuieşti, lucra cu ea. STEPAN: A fost omorît? ANNENKOV: Da. STEPAN: în ce fel? DORA: Un accident. Stepan se uită la Dora. Dora îşi fereşte privirea. STEPAN: Şi după aceea? ANNENKOV: După aceea vom vedea. Trebuie să fii gata să ne înlocuieşti, dacă va fi cazul, şi să păstrezi legătura cu Comitetul Central. STEPAN: Cine sînt camarazii noştri? ANNENKOV: L-ai întîlnit pe Voinov în Elveţia. Am încredere în el, deşi e tînăr. Pe Ianek nu-1 cunoşti. STEPAN: Ianek? ANNENKOV: Kaliaiev. I se mai spune şi Poetul. STEPAN: Ăsta nu-i nume de terorist. ANNENKOV (rîzînd): Ianek crede tocmai dimpotrivă. Spune că poezia e revoluţionară. STEPAN: Numai bomba e revoluţionară. (Tăcere.) Dora, crezi că te voi putea ajuta? DORA: Da. Trebuie doar să ai grijă să nu spargi tubul. STEPAN: Şi dacă se sparge? DORA: Aşa a murit Schweitzer. (Un timp.) De ce zîmbeşti, Stepan? STEPAN: Am zîmbit? DORA: Da. STEPAN: Mi se întîmplâ uneori. (Un timp. Stepan pare că se gîndeşte.) Dora, o singură bombă ar fi de-ajuns să arunce în aer casa asta? DORA: Una singură, nu. Dar ar vătâma-o. STEPAN: Cîte ar trebui ca să arunci în aer Moscova? ANNENKOV: Eşti nebun! Ce vrei să spui? STEPAN: Nimic. 226       ALBERT CAMUS Se aude sunînd o data. Ascultă cu toţii şi aşteaptă. Se aude sunînd de două ori, Annenkov trece în anticame­ră şi se întoarce cu Voinov. VOINOV: Stepan! STEPAN: Bună ziua. îşi stringmîinile. Voinov se duce la Dora şi o îmbrăţişează. ANNENKOV: Totul a mers bine, Aleksei? VOINOV: Da. ANNENKOV: Ai studiat terenul dintre palat şi teatru? VOINOV: Acum pot s-o desenez. Iată. (Desenează.) Cotituri, străzi înguste, circulaţie anevoioasă din pricina îmbulzelii... caleaşca va trece pe sub ferestrele noastre. ANNENKOV: Ce reprezintă aceste două cruci? VOINOV: O piaţetă unde caii îşi vor încetini mersul şi teatrul unde se vor opri. După părerea mea, astea-s locurile cele mai bune. ANNENKOV: Dă-o încoace! STEPAN: Agenţi? VOINOV (ezitînd): Berechet. STEPAN: Te impresionează? VOINOV: Nu prea mă simt în largul meu. ANNENKOV: Nimeni nu se simte în largul lui cu agenţii alături. Să n-ai grijă! VOINOV: Nu mă tem de nimic. Nu mă pot învăţa să mint, asta-i tot. STEPAN: Toată lumea minte. Să minţi bine, iată ce trebuie. VOINOV: Nu e uşor. Cînd eram student, colegii îşi băteau joc de mine pentru că eram incapabil să-mi ascund gîndul. Spuneam ceea ce gîndeam. Pînă la urmă, m-au dat afară din facultate.

Douăsprezece scaune           CUPRINS:           Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD” 3           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE” 4           CAPITOLUL II. MADAME PETUHOVA ÎŞI DĂ OBŞTESCUL SFÂRŞIT 15           CAPITOLUL III. CODICELE PĂCĂTOSULUI 25           CAPITOLUL IV. MUZA CĂLĂTORIILOR ÎNDEPĂRTATE 33           CAPITOLUL V. UN MARE MAESTRU AL COMBINAŢIILOR 39           CAPITOLUL VI. REFLEXELE BRILIANTELOR 49           CAPITOLUL VII. URMELE „TITANICULUI” 56           CAPITOLUL VIII. HOŢUL CANDID 62           CAPITOLUL IX. UNDE SUNT PLETELE DUMITALE? 76           CAPITOLUL X. LĂCĂTUŞUL, PAPAGALUL ŞI GHICITOAREA 86           CAPITOLUL XI. REPERTORIUL ALFABETIC „OGLINDA VIEŢII” 100           CAPITOLUL XII. O FEMEIE TORIDĂ – AŞA CUM VISEAZĂ POEŢII 115           CAPITOLUL XIII. RESPIRĂ MAI ADÂNC: EŞTI EMOŢIONATĂ! 130           CAPITOLUL XIV. UNIUNEA „SPADA ŞI PLUGUL” 150           Partea a doua – LA MOSCOVA 166           CAPITOLUL XV. ÎN MIJLOCUL UNUI OCEAN DE SCAUNE 167           CAPITOLUL XVI. CĂMINUL „CĂLUGĂRUL BERTHOLD SCHWARTZ” 170           CAPITOLUL XVII. CETĂŢENI, RESPECTAŢI SOMIERELE! 180           CAPITOLUL XVIII. MUZEUL DE MOBILĂ 188           CAPITOLUL XIX. VOT ÎN STIL EUROPEAN 200           CAPITOLUL XX. DE LA SEVILLA LA GRENADA 212           CAPITOLUL XXI. RĂFUIALA 227           CAPITOLUL XXII. CANIBALA ELLOCIKA 241           CAPITOLUL XXIII. AVESSALOM VLADIMIROVICI IZNURENKOV 252           CAPITOLUL XXIV. CLUBUL AUTOMOBILIŞTILOR 265           CAPITOLUL XXV. CONVORBIREA CU INGINERUL GOL 275           CAPITOLUL XXVI. DOUĂ VIZITE 284           CAPITOLUL XXVII. MIRACULOSUL COŞ PENTRU PUŞCĂRIE 291           CAPITOLUL XXVIII. PUICUŢA ŞI COCOŞELUL DIN PACIFIC 301           CAPITOLUL XXIX. AUTORUL „GAVRILIADEI” 313           CAPITOLUL XXX. LA TEATRUL „COLUMB” 322           Partea a treia – COMOARĂ DOAMNEI PETUHOVA 337           CAPITOLUL XXXI. O NOAPTE FEERICĂ PE VOLGA 339           CAPITOLUL XXXII. PERECHEA SUSPECTĂ 350           CAPITOLUL XXXIII. IZGONIREA DIN RAI 359           CAPITOLUL XXXIV. CONGRESUL INTERPLANETAR DE ŞAH 367           CAPITOLUL XXXV. ŞI ALŢII 386           CAPITOLUL XXXVI. VEDERE SPRE BĂLTOACA DE MALAHIT 392           CAPITOLUL XXXVII. CAPUL VERDE 404           CAPITOLUL XXXVIII. ÎN ÎMPĂRĂŢIA NORILOR 415           CAPITOLUL XXXIX. CUTREMURUL 425           CAPITOLUL XL. COMOARA 441                 Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD”           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE”           În oraşul X, capitală de judeţ, erau atât de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cât se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încântătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atât de îndrăgostiţi de secretară comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încât acest lucru o împiedica să strângă cotizaţiile.           Problemele dragostei şi ale morţii nu-l frământau pe Ippolit Matveevici Vorobianinov, deşi, prin însăşi natura serviciului său, el se ocupa de aceste probleme în fiecare zi de la nouă dimineaţa până la cinci după-amiază, cu o întrerupere de jumătate de oră pentru dejun.           Dimineaţa, după ce-şi bea porţia de lapte fierbinte, pe care i-o servea Klavdia Ivanovna într-un pahar de sticlă mată cu ape, ieşea din căsuţa lor cam întunecoasă pe strada Tovarăşul Gubernski, o stradă largă, scăldată în minunata lumină a primăverii. Era strada cea mai plăcută din câte s-au întâlnit vreodată în oraşele de provincie. Pe stânga, în dosul unor geamuri verzui şi tulburi, sclipeau sicriele argintii ale întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”. Pe dreapta, îndărătul unor ferestre mici, cu chitul căzut, se îngrămădeau mohorâte coşciugele de stejar, prăfuite şi serbede, ale meşterului Bezenciuk. Apoi venea prăvălia meşterului coafor „Pierre şi Constantin”, care oferea clientelei sale „manichiură îngrijită” şi „ondulation la domiciliu”. Urma un hotel cu o frizerie, iar mai încolo, pe un maidan, se vedea un viţel rozaliu care lingea cu gingăşie o firmă ruginită, prinsă de o poartă stingheră, cu următorul text:           POMPE FUNEBRE.           Poftiţi, vă rog!           Deşi aceste întreprinderi erau numeroase, clientela lor era destul de redusă. „Poftiţi, vă rog” dăduse faliment cu trei ani înainte ca Ippolit Matveevici să se fi stabilit în oraşul X, iar meşterul Bezenciuk bea rachiu cu nemiluita şi încercase chiar o dată să amaneteze la muntele de pietate cel mai bun coşciug al său, un coşciug de vitrină.           În oraşul X, oamenii mureau rar şi Ippolit Matveevici ştia acest lucru mai bine decât oricine, fiindcă avea slujbă la oficiul stării civile, unde era însărcinat cu înregistrarea deceselor şi a căsătoriilor.           Masa la care lucra Ippolit Matveevici semăna cu o veche lespede de mormânt. Colţul ei din stânga era ros de şobolani. Picioruşele-i şubrede se clătinau sub povara registrelor groase, de culoarea tutunului, din care puteai afla toate datele privitoare la originea locuitorilor din oraşul X şi la arborii genealogici crescuţi pe acest pământ sărăcăcios de provincie.           În ziua de vineri 15 aprilie 1927, Ippolit Matveevici se trezi că de obicei la ora şapte şi jumătate şi îşi puse numaidecât pe nas pince-nez-ul de modă veche, cu arc de aur. Nu purta ochelari. Într-o zi, ajungând la convingerea că nu-i sănătos să porţi pince-nez, Ippolit Matveevici se dusese la optician şi-şi cumpărase o pereche de ochelari fără ramă, cu braţe aurite.           Lui îi plăcuseră ochelarii, dar nevastă-sa – lucrurile acestea se petrecuseră cu puţin înainte de moartea ei – găsise că aceşti ochelari îl fac să semene leit cu Miliukov2, aşa încât Ippolit Matveevici se văzu nevoit să-i dăruiască portarului. Deşi nu era miop, portarul se învăţase cu ochelarii şi-i purta bucuros.           — Bonjour! Se salută afectat Ippolit Matveevici pe sine însuşi, dându-se jos din pat. Acest Bonjour dovedea că Ippolit Matveevici se sculase bine dispus. Când îşi spunea dimineaţa Gut Morgen, însemna de obicei că ficatul îşi face de cap, că cincizeci şi doi de ani nu e o glumă şi că afară vremea e cam umedă.           Vorobianinov îşi vârî picioarele uscăţive în nişte pantaloni de gală, cumpăraţi încă înainte de război, îşi legă pantalonii în dreptul gleznelor cu şireturi şi apoi se încălţă cu nişte cizme scurte şi moi, cu botul pătrat şi strâmt. Cinci minute după asta Ippolit Matveevici se fandosea într-o vestă de culoarea lunii, presărată cu mici steluţe argintii şi într-o haină scurtă de lustrină „şanjantă”. După ce-şi scutură de pe părul său cărunt picurii ca de rouă rămaşi de la spălat, Ippolit Matveevici mişcă fioros din mustăţi, îşi pipăi nehotărât bărbia cam aspră, îşi perie părul ca de aluminiu, tuns scurt şi, zâmbind politicos, ieşi înaintea Klavdiei Ivanovna, soacră-sa, care tocmai intră în odaie.           — Eppole-et, rosti ea cu un glas ca de tunet, am avut un coşmar azi-noapte.           Cuvântul „coşmar” fu rostit cu accent franţuzesc.           Ippolit Matveevici se uită la soacră-sa de la înălţimea celor o sută optzeci şi cinci de centimetri pe care îi măsura şi de la care îi venea uşor şi la îndemână s-o trateze cu oarecare dispreţ.           Klavdia Ivanovna continuă:           — Am visat-o pe răposata Marie, cu părul despletit şi cu cordon de aur.           Klavdia Ivanovna avea un glas ce semăna leit cu o bubuitură de tun şi făcea să tremure lampa de tuci cu ţurţurii ei de cristal prăfuiţi şi cu bilele-i cu alice.           — Sunt foarte neliniştită. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva. Ultimele cuvinte fură rostite cu atâta putere, încât cadrilaterul de păr de pe tigva lui Ippolit Matveevici se făcu vâlvoi. Vorobianinov arboră o mutră acră şi rosti silabisind cuvintele:           — N-o să se întâmple nimic, maman. Apa s-a plătit?           Află că nu s-a plătit. Nici galoşii nu erau spălaţi. Ippolit Matveevici nu-şi iubea soacra. Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de puternic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt – precum se ştie – caii se lăsau în genunchi. În afară de asta – lucrul cel mai îngrozitor – Klavdia Ivanovna avea vise în fiecare noapte. Visa fete cu cordoane, cai îmbrăcaţi în valtrapuri cu tiv galben de dragon, portari care cântă la harpă, arhangheli în şube de paznici, umblând noaptea cu toaca în mână, andrele de croşetat care sar singure prin cameră, scoţând nişte sunete supărătoare. Într-un cuvânt, Klavdia Ivanovna era o bătrână puţină la minte. Şi, ca o încununare a tuturor acestor cusururi, îi crescuseră sub nas nişte mustăţi ce aduceau a pămătuf de ras.           Ippolit Matveevici plecă de acasă cam enervat. Sprijinit de uşorul uşii de la intrarea prăvăliei sale părăginite, meşterul Bezenciuk stătea cu braţele încrucişate. Din pricina necontenitelor insuccese în afacerile sale comerciale şi a lungului consum de băuturi încălzitoare, ochii îi erau de un galben violent ca de cotoi şi îi ardeau ca nişte tăciuni nestinşi.           — Avem onoarea să vă salutăm! Strigă el înghiţind cuvintele când îl zări pe Ippolit Matveevici. Bună dimineaţa!           Ippolit Matveevici îl salută cu politeţe scoţându-şi pălăria pătată, din fetru gros.           — Cum se mai simte coana soacră, dacă îmi este îngăduit să întreb?           — Hm-m-m, făcu nedefinit Ippolit Matveevici şi, săltându-şi umerii drepţi, îşi văzu de drum.           — Ei, să-i dea Dumnezeu sănătate, spuse cu amărăciune Bezenciuk. Numai pagube avem, arde-o-ar focul de treabă!           Şi încrucişându-şi braţele la piept, se sprijini din nou de uşor.           La poarta întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”, Ippolit Matveevici fu din nou oprit.           Proprietarii „Nimfei” erau în număr de trei. Ei îl salutară toţi deodată şi-l întrebară în cor de sănătatea soacrei sale.           — E bine, bine, răspunse Ippolit Matveevici, ce să aibă! Azi-noapte a visat o fată de aur cu părul despletit.           Cele trei „nimfe” se uitară unul la altul şi scoaseră un oftat adânc.           Toate aceste întâlniri îl întârziară pe Ippolit Matveevici şi, contrar obiceiului, sosi la slujbă când ceasul atârnat deasupra lozincii „Ai terminat treaba – pleacă!” arăta nouă şi cinci. Film artisitc adaptare a romanului 12 scaune il puteti vedea aici............https://latimp.eu/12-scaune-1971-online-hd-film-rusesc-comedie-subtitrat-romana-ilf-petrov/

JANA: Nu mai cânta.   PANDELE: Nu mai cânt.   JANA: Şi povesteşte-mi ceva. Aşa, despre tine, ce-ai mai făcut? La ce te-ai mai gândit?   PANDELE: Cu dragoste?   JANA: Fără!   PÂNDELE (voit plicticos): „A fost odată ca niciodată o sondă. Se terminase forajul, se cimentase coloana…”   JANA (preluând): „Şi-n ultima zi au început să apară presiuni…” Asta am mai auzit-o!   PANDELE: Dacă ai vrut „fără”…   JANA: Fără, dar nu deloc!   PÂNDELE (o altă poveste): „Acum vreo câţiva ani, care va să zică…”   JANA: Vreau o poveste mai nouă.   PANDELE: „…sau poate numai acum câteva luni, sau câteva zile, m-am îndrăgostit de-o fată”.   JANA: „Mai frumoasă decât toate fetele.”   PÂNDELE (după ce o priveşte cu atenţie ca pentru a se convinge): Frumoasă – frumoasă… dar nici cea mai frumoasă! (Radical.) Să nu exagerăm!   JANA: Ba cea mai frumoasă, Pandele! Când iubeşti, e totdeauna „cea mai”… (Şi ea radicală.) Din oficiu.   PANDELE (ca neavând încotro): Bineee… „M-am îndrăgostit de cea mai frumoasă!”   JANA (simplu, ca un adevăr oarecare): Şi ea nu te iubea…   PANDELE: Nu mă iubea? Adică, ştii tu sigur că nu mă iubea?   JANA: Unde-ai mai pomenit tu, Pândele, o poveste în care să se iubească amândoi de la bun început? S-ar termina prea repede.   PÂNDELE (resemnat): „Şi ea nu mă iubea…” (Revoltat.) Dar şi aşa, vezi, când nu se iubesc, tot repede se termină.   JANA (ca o soluţie): Trebuia s-o fi „minţit” şi tu că-i aduci luna şi stelele.   PÂNDELE (a privit cerul îndelung, cu părere de rău): Nici că s-ar fi putut, că era cer fără lună!   JANA: Înseamnă că i-o adusese altcineva mai înainte… (Pe ultima replică, apare lingă ei Valentin Horia, arătând aşa cum poate să arate un om după 5-6 pahare de băutură.)   HORIA: Tovarăşi! Salvaţi-mă! Daţi-mi o idee de toast!   PÂNDELE (amuzat): Cu dragoste?   HORIA: Depăşit! Râde lumea!   PANDELE: Ca să vezi… (Janei) Contradescoperire!   HORIA (cu importanţa omului ameţit): Şi aceasta, pentru că dragostea, ca şi petrolul, e un zăcământ limitat. Se prospectează, se extrage şi, într-o bună zi, gata! Rămân amintirile!   JANA: Păcat!   HORIA: E o lege a firii.   JANA: Păcat că în urma ta nu va rămâne nimic.   HORIA: Prezentul contează.   JANA: Şi tu eşti totdeauna absent. Horia!   HORIA (voit tandru, afectuos): Cât de sincer mă compătimeşti…   JANA: Poate prea sincer.   HORIA: În urmă cu 25 de ani aş fi făcut pentru dumneata marea şi, evident, singura pasiune. Apropo, se spune că prin geriatrie… (Transfigurat.) Tovarăşi, am găsit! Să bem pentru geriatrie! H3! (Muzică, aplauze, clinchet de pahare şi, inerent, o anumită interferenţă a dialogurilor: Maria Andone, Radu şi Teiu, într-o parte a scenei; Horia şi Nata, în cealaltă).   RADU: Primul toast pe care n-o să-l refuze nici Teiu.   NATA (mai mult decât autoritară). Horia!   MARIA (strict lui Teiu, ca la un consiliu intim): Într-adevăr? Eşti de părere să bem?   NATA (lui Horia, luându-i paharul din mână): Eşti la al zecelea, Horia!   TEIU (Măriei): Ispita e mare…   HORIA (nedreptăţit): H3 e o victorie a ştiinţei!   RADU (pregătindu-se să ciocnească cu Maria şi Teiu): … Să întinerim, atunci!   MARIA (corectiv realist): …Să rămânem aşa cum suntem!   TEIU (completând şi el urarea, mai mult lui Radu): Să nu îmbătrânim peste noapte!   NATA (din nou lui Horia): Şi ar fi cazul, Horia, să nu mai uiţi nici o clipă unde te afli!   HORIA: Să nu uit? (Luându-şi un nou pahar.) Atunci, să bem, tovarăşi, pentru ca să nu uităm… şi să ţinem minte mereu… (Şi pentru că a uitat de-acum ideea.) … Şi să ne amintim totdeauna… şi să nu ne înşele niciodată memoria… Şi ce mai încolo şi-ncoace: trăiască memoria!   TEIU (în continuarea aceleiaşi urări): Iar pentru memorie, cu atât mai mult! Aici ai nimerit-o, Valhoria!   RADU (amuzat totuşi): S-a ameţit complet! Tot timpul râde, ar bea… (Apoi ca invitându-l să se apropie.) Tovarăşe Horia!   TEIU: Nu-l striga! (Şi pentru că Radu pare surprins.) Maria Andone ar fi preferat să nu-l strigi…   RADU (neînţelegând încă): Un pahar în plus, unu’ în minus… Ce importanţă mai are! Tovarăşe Horia!   TEIU: …Şi să-l eviţi…   RADU: Dar e absurd! Îl cunosc foarte bine!   TEIU: … Şi, eventual, să-i acorzi mai puţină încredere…   RADU: Ne aflăm totuşi la aceeaşi masă! … Serbăm acelaşi eveniment!   TEIU: …Şi ţi-ar mai fi putut dovedi că nici nu-l cunoşti, că nu serbează nimic. (Apoi, ca cerându-i confirmarea.) Te rog, Maria Andone, convinge-l!   MARIA: Dar nu ştiu… Cum să-l conving? Şi de ce tocmai eu? Cu ce drept?   TEIU: Să zicem… cu dreptul memoriei.   MARIA: Dumneata mă sperii!   TEIU: Dumneata, nu mai puţin! Şi asta pentru că nu pot crede că acest glasvand, bunăoară (îl întredeschide) … să nu-ţi amintească nimic. (Invitând-o să treacă de partea cealaltă.) N-ai mai fost în această încăpere? Ori, poate crezi că discuţia la care, fără voia noastră, am fost martori nu l-ar putea interesa pe Radu Andone?   RADU: Care discuţie? Aţi venit odată cu mine… Nici n-aţi avut când.   MARIA: Ba da… La sosire! Când Nata şi Horia mai făceau încă ultimele pregătiri.   TEIU: Exact! Când luminile nu fuseseră încă aprinse (încăperea principală a festivităţii trece în întuneric), când masa nu fusese încă ornată, şi când noi, primii veniţi, se pare, am fost rugaţi să ne retragem puţin… şi ne-am retras aici. (Un reflector descoperă din nou încăperea principală, de data aceasta fără invitaţi; semiîntuneric, linişte, senzaţie de gol; Nata şi Horia fac ultimele pregătiri – pe tot parcursul scenei vor orna masa cu flori, sticle de băutură etc.)   NATA: Încep să nu te mai recunosc, Horia! Sprinten, vioi, tinerel!   HORIA (cu totul altfel decât până acum: lucid şi cinic): Apropierea festivităţilor mă reconfortează.   NATA: Oricare ar fi, oriunde?   HORIA: Invitat să fiu… Dacă-s invitat, închid ochii.   NATA: E o filosofie…   HORIA: E o experienţă de viaţă.   NATA (pentru că Horia îşi umple un pahar): Bei cam mult!   HORIA: Nu-s invitat prea des…   NATA: Şi dacă presiunea ar continua să crească?   HORIA: Să crească lent.   NATA: Nu văd deosebirea.   HORIA: Şase toasturi să prind şi pe urmă… potopul.   NATA: S-ar putea ca Teiu să fie de altă părere…   HORIA: Îl priveşte! Libertatea opiniei!   NATA: Eşti cinic…   HORIA: În afara producţiei.   NATA: Şi izbucnirile astea naive, de duşman declarat, nu se mai poartă, Valhoria. S-au demodat.   HORIA: Croiala clasică, madam…   NATA: Stofa rămâne veche!   HORIA: Cu. alte cuvinte: „S-a sfârşit cu tine, Horia!”   NATA: Cu aceleaşi…   HORIA: Şi nu mai sunt bun de nimic?   NATA: La cimentări… în producţie… controlat zi de zi…   HORIA: Şi în viaţă?   NATA: Depinde…   HORIA: De mine?   NATA: De felul cum vei răspunde la următoarele trei întrebări: Când pleacă trenul spre Bucureşti?   HORIA: La 0,40. Noaptea.   NATA: Şi bilete?   HORIA: Până în ultima clipă.   NATA: Şi presupunând că aş cumpăra două bilete, al doilea fiind pentru Radu, cunoşti vreo metodă ca să-l determin să plece?   HORIA: Constrâns?   NATA: De bună voie.   HORIA: Compromis?   NATA: Dimpotrivă.   HORIA: Rechemat?   NATA: E stupid.   HORIA: Implicat în…?   NATA: Fără implicaţii.   HORIA: Cu dosar?   NATA: Fără dosare.   HORIA: Pe vremea mea…   NATA (ca la capătul unei demonstraţii): Vezi, asta e, Valhoria: Vremea ta a trecut. Secolul XX – a doua jumătate – preferă beţia de idei, virusul psihologic şi sentimentul complex – sumă de sentimente…   HORIA (naiv): Şi Radu Andone?   NATA: În ultimă instanţă, un bărbat ca toţi bărbaţii, şi un creator ca toţi creatorii.   HORIA: Intriga, însă…   NATA: Fără intrigă! Sunt alături de el, caut să-l înţeleg şi-i vreau binele. Sincer. Îl iubesc.   HORIA: Şi cine-ţi dă siguranţa…?   NATA (întrerupându-l): Mă iubeşte şi, ceea ce tu n-ai să înţelegi, se iubeşte.   HORIA (ştie şi el): Un rest de egoism, puţin orgoliu, o mică vanitate… (Pe replica lui Horia, Nata deschide uşa glasvandului, înţelege că Maria Andone şi Teiu le-au urmărit întreaga discuţie, dar, mascându-şi prima reacţie, încearcă să se comporte ca şi până atunci.)   NATA (continuând replica lui Horia): … Şi mult neprevăzut, foarte mult. Horia! Să-nchini, apropo, nu uita. şi pentru acest neprevăzut.   HORIA (fără să realizeze comicul situaţiei): O să-i displacă lui Teiu. De neprevăzut, să n-audă.   NATA: De cel tehnic, poate. Dar există şi unul uman. Poate fi şi el prevenit?   HORIA: Te referi tot la plecarea lui Radu?   NATA: Nu mai vorbesc cu tine, Horia Vorbesc direct cu tovarăşul Teiu.   TEIU: Promit să fac tot ce depinde de mine.   NATA: Informându-l şi asupra acestei discuţii?   TEIU: Nu informându-l. Cerându-i s-o înţeleagă.   NATA: Înseamnă că nu-l cunoşti. Va evita să-ţi răspundă.   TEIU (apropiindu-se de Radu, aflat din nou în plină lumină, ca şi la începutul retrospectivei): Poate că într-adevăr nu te cunosc. Şi poate că n-ai să-mi răspunzi. Dar nu te minţi. În jurul acestei mese sunt tot felul de oameni. Şi nu serbează toţi acelaşi eveniment. Şi nu pe toţi îi cunoşti. (Pe ultimele cuvinte se aude ţârâitul prelung al unei sonerii.)   RADU (fericit c-a găsit un pretext). A sunat cineva! S-ar putea să nu fi auzit! Poate-i Floricel… Eu mă duc să deschid! (Un reflector, simultan cu plecarea lui Radu, o va descoperi într-un colţ al scenei, ca şi la începutul piesei, pe interpreta Janei.)   INTERPRETA (lui Teiu, care se apropie de rampă): Dar trebuia să-l opreşti! Să-i ceri să-ţi răspundă!   TEIU: Ar fi trebuit… Dar Radu Andone a preferat să alerge spre uşă, s-o deschidă chiar el, să facă orice, dar să evite răspunsul.   INTERPRETA: Şi ceilalţi?   TEIU: Muzica de dans, clinchetul paharelor şi toasturile lui Horia se auzeau ca şi până atunci. (Într-adevăr se aud, şi simultan se luminează din nou locuinţa Nataliei. În jurul mesei – obişnuita agitaţie.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi un toast pentru neprevăzutul care în această clipă intră pe uşa noastră!   FLORICEL (intrând pe fondul unei linişti desăvârşite): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie. 47 de atmosfere! Tendinţă continuă de creştere…   RADU (luându-i buletinul din mână): Cu următoarea cursă, toată lumea la schelă! (Şi pentru că muzica a reînceput.) Opriţi, vă rog, muzica! (Totul reintră în întuneric, cu excepţia pianului, la care a reapărut Maria Andone, şi a acelui colţ al rampei unde ia rămas interpreta; din nou, muzica de la început.)   INTERPRETA: La capătul aceleiaşi zile, Jana Mincu nu mai era în viaţă. Radu Andone se întreba în ce măsură e vinovat de cele întâmplate, iar Maria Andone se simţea, pentru prima oară, cutremurată. Dar despre toate acestea, dacă n-aveţi nimic împotrivă, în partea a doua a piesei.   CORTINA.   PARTEA a II-a.   Ridicarea cortinei pare să reediteze întrutotul începutul părţii I: acelaşi pian, acelaşi motiv melodic, aceeaşi intervenţie discreta a reflectorului. În scenă, tot ca şi atunci, Maria Andone – la pian, şi interpreta Janei – cât mai aproape de rampă.   INTERPRETA: Partea a doua a piesei, aşa cum aţi prevăzut probabil şi dumneavoastră, se desfăşoară la schelă, având în centrul acţiunii continua creştere a presiunilor. Spre deosebire, însă, de partea întâi, obişnuitele intervenţii ale lui Petre Teiu privind evoluţia personajelor şi evoluţia dramei se vor îmbina acum, în spiritul unei cât mai fidele reconstituiri, cu intervenţiile Măriei Andone. Şi iată de ce:   Maria Andone a fost singurul personaj aflat în permanenţă în biroul lui Radu. Străină de latura tehnică a procesului, ea s-a putut concentra, aproape exclusiv, asupra evoluţiei umane, aş spune, a presiunilor şi respectiv a conflictului. Şi, în sfârşit, pentru că drama Măriei Andone, prin forţa lucrurilor, nu a putut cunoaşte exteriorizări pe măsura adevăratei ei intensităţi. In momentele hotărâtoare, străină de viaţa sondei, era obligată să reacţioneze în surdină: printr-un gest, o privire, un surâs. Pornind de aici, vom răspunde şi unei nedumeriri provocate adesea de muzica oarecum neobişnuită a acestui spectacol: renunţând la obişnuita ei funcţie ilustrativă şi reprezentând-o strict pe Maria Andone, muzica îşi propune să aducă fiorul unei participări active, de pe poziţia unui personaj real, conştient de toate sensurile şi implicaţiile dramei4. Fireşte, veţi spune, Maria Andone nu putea bănui la timpul respectiv nimic din ceea ce avea să urmeze. Foarte adevărat! Dar a existat totuşi un moment în desfăşurarea dramei, şi prin aceasta în viaţa Măriei Andone, când realizând apropierea pericolului – în limitele piesei, a deznodământului -, diferitele întâmplări şi discuţii înregistrate la timpul lor, mai mult sau mai puţin involuntar, au căpătat dintr-o dată semnificaţie, sens… (Şi întorcându-se spre scenă ca pentru o confirmare.) Maria Andone!   MARIA (fără să se ridice de la pian): Da, a existat un asemenea moment Mă aflam în biroul lui Radu, era trecut de ora b noaptea, şi Floricel tocmai adusese un nou buletin.   VOCEA LUI FLORICEL (ca de foarte departe): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere! Pronunţată infiltraţie de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite…   MARIA: Şi-n clipa aceea, poate o să vi se pară de necrezut (muzica se întrerupe), am avut sentimentul că retrăiesc fulgerător toate cele întâmplate, că asist din nou la tot jocul acela cumplit al presiunilor, de parcă atunci aş fi intrat pentru prima oară în biroul lui Radu, şi pentru prima oară, atunci… căpătasem puterea să văd, să aud. să înţeleg. (A reînceput să se audă muzica, s-a luminat intre timp şi biroul lui Radu, şi Maria Andone tocmai a intrat în birou.)   MARIA (comentând interiorul): Un birou care nici măcar nu-i birou… Având în stânga (ridică o draperie) o încăpere nefolosită, iar în dreapta (deschide o uşă) … întuneric complet! 5   RADU: Nu exagera, mamă. Aşteaptă să aprindem lumina.   MARIA: Nu lumina! Fereastra, te rog… Pentru că o încăpere insuficient aerisită… şi toţi elevii mei ştiau acest lucru…   RADU (deschizând o fereastră care răspunde spre câmpul de sonde): Poftim, fereastra!   MARIA: Şi când rămâi noaptea la schelă? Sper că nu dormi pe birou?   RADU: Trebuie să fie pe undeva un pat, un şezlong… (Arată în direcţia aşa-zisei încăperi nefolosite.)   MARIA (descoperind biblioteca): Şi dacă aş fi bănuit unde o să ajungă toate aceste cărţi, nici nu ţi le mai trimiteam! Cât se poate citi? Până la urmă o să-ţi strici ochii.   RADU: Mamă, mi-ai mai spus. Am o memorie excelentă.   MARIA: Aştept să-ţi vină ideea să-mi oferi şi un scaun…   RADU (aducând două scaune): Altceva?   MARIA (venind spre rampă, sala fiind imaginată ca o prelungire a biroului): Nu pot înţelege de ce a fost nevoie ca biroul să aibă în prelungire toată această sală?!   NATA (care tocmai a intrat şi a auzit ultima replică; ironică): Aici se adună oamenii dimineaţa, înainte de a pleca la lucru, şi seara, când se întorc… (Ca şi cum s-ar scuza.) Eu am şi spus lui Radu: ar fi trebuit să-i dăm foc!   RADU: Nata!   NATA: Bine…, (concesivă) nu-i mai dăm!   FLORICEL (aducând un buletin şi rămânând în scenă doar pe durata replicii): Orele 21.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 49 de atmosfere.6   MARIA (ca pentru sine): 49… (Apoi, Natei.) 49 e mult?   NATA: Ceva mai puţin de 50. Aproximativ cu 1.   MARIA: Şi de ce tocmai în spatele coloanei?   NATA: Probabil pentru că acolo apar…   MARIA (exasperată): Ar putea să-ţi fie ruşine! Astea nu sunt răspunsuri, şi pe viitor n-am să te mai întreb nimic. Absolut nimic! (Trece în încăperea cealaltă, în aşa-zisa „încăpere nefolosită”, unde va începe să facă puţină ordine.)   RADU (Natei): Pari bine dispusă.   NATA: S-ar putea să am şi anumite motive.   RADU: Mai explicit, te rog.   NATA: Am reţinut biletele pentru trenul de 0.40.   RADU (nu fără o anumită admiraţie): Tu eşti nebună, Nata!   NATA: Şi pentru că tot sunt nebună: ştii ce am în pachet?   RADU (desfăcându-l): Caşcaval, parizer, pâine tăiată felii.   NATA: Exact! Sandvişuri! Pentru drum! (Îi întinde mâna ca pentru a-i fi sărutată.)   RADU: Nata, fii rezonabilă!   NATA (imitându-l): „Nata, fii rezonabilă… (Apoi, râzând îndelung.) Mi-amintesc că odată, în timpul unei excursii, eram în anul II, mi se pare, ne-am pomenit fără voia noastră desprinşi de grup. Şi mi-ar fi plăcut, ţi-aminteşti, să rămânem departe de toţi ceilalţi. Dar tu şi atunci mi-ai cerut să fiu rezonabilă.   RADU: N-am fost împreună în nici o excursie… Astea-s fanteziile tale!   NATA: Dar am fi putut fi. (Şi oferindu-i un sandviş.) Parizerul presupune mai puţină imaginaţie.   RADU: Şi ştii la fel de bine că nu mi-a plăcut niciodată.   NATA: Parizerul. Ştiu. Iar mie, bărbaţii fără imaginaţie.   RADU (aparent calm): Ultimul buletin indica 49. Şi vreau să mă pot gândi. Am nevoie de linişte.   NATA (luând de undeva, de pe un raft, o carafă): Toarnă-mi puţină apă. Vreau să-mi clătesc mâinile.   RADU (acceptând totuşi): A ajuns la tine o manie!   NATA: Te înşeli. (Şi în timp ce Radu îi va turna apa.) E un mic şantaj psihologic. Vrând-nevrând, suntem nevoiţi să ne gândim la avantajele confortului.   RADU: Nata! Încetează!   NATA: Şi să-ţi aminteşti că, în urmă cu ani, tot în timpul unei excursii mai toarnă-mi puţin! -, am coborât într-o gară. Mi se făcuse sete. Nu atât de multă, ajunge – Şiabia după ce am găsit pompa de apă – ce pompă! o nenorocire! – nu m-ai lăsat să beau! Să nu răcesc… (Bea şi acuma din pumni.) Era într-adevăr rece.   RADU: Nu înţeleg unde vrei să ajungi. Ce rost au toate aceste excursii? De ce le inventezi?   NATA (ca şi cum n-ar fi auzit sau, poate… dimpotrivă): Am promis că vei da un telefon la gară. Trebuie confirmate biletele.   RADU: Cred că n-ai să mă înţelegi niciodată…   NATA: Ori cu alte cuvinte: „Nata (ca o implorare), n-am dreptul să plec… (Apoi, grandilocvent.) Presiunea la sondă ar putea să mai crească, sonda ar putea fi în pericol şi răspunzător pentru tot ce s-ar mai putea întâmpla în următoarea sută de ani pe pământ, sub pământ şi în ceruri, sunt numai eu: inginerul Radu Andone.” (Ridicând receptorul.) Alo! Daţi-mi gara!   RADU: N-ai alte argumente?   NATA: Încetează să fii ridicol! Penibil! Şi încearcă să înţelegi că n-ai venit aici pentru a-ţi sufleca mânecile şi a te vârî până la gât în petrol. Ai venit să verifici un nou sistem de foraj. Şi ai forat, l-ai verificat! Obligaţiile tale au şi încetat! (Din nou în receptor.) Alo! … V-am rugat, gara… (În aceeaşi clipă l-a zărit însă pe Teiu şi a întrerupt convorbirea.)   TEIU: Nu trebuia să închizi. Se obţine greu.   NATA: Ca de obicei, ironic!   RADU: Eu aş fi preferat să-mi spui mai întâi ce se aude. Ce veşti?   TEIU: Nimic deosebit. Creşte…   MARIA (ca pentru sine, în încăperea alăturată): „Nimic deosebit… creşte…” Dar asta-i vocea lui Teiu! (Şi trecând în biroul lui Radu.) Te-am recunoscut după voce.   NATA (surprinsă): Aproape şi uitasem că te mai afli aici. (Şi pentru că Maria Andone o priveşte insistent.) Ce ţi se pare curios?   MARIA: Nimic, aşa… Pari mereu alta, schimbată. (Din depărtare se aude şuieratul unei locomotive.)   NATA: Şi ai ţinut cu tot dinadinsul să mi-o spui. Să nu-mi închipui, cumva, că n-ai urmărit întreaga discuţie.   MARIA: Dar deloc, Nata! Te înşeli! Aici e foarte cald. Afară trebuie să fie răcoare… (Şi încurcându-se din ce în ce mai mult în explicaţii.) Şi voiam să cobor, să iau puţin aer… (Coboară spre interpreta Janei, pe care un reflector tocmai o luminează.)   INTERPRETA: N-ai fost cinstită, Maria Andone! Trebuia să-i fi răspuns: „Da, am ascultat întreaga discuţie! Am înţeles tot ce urmăreşti! Şi-am să-l previn pe Teiu? Am să-l previn chiar acum!”   MARIA: Să-l previn? Dar nu! Nu puteam să-l previn! Pe atunci, vezi, eu mai eram convinsă că Nata are dreptate… Şi m-aş fi bucurat să-l ştiu pe Radu plecat, cât mai departe de sondă, de schelă… (Odată cu ultimele cuvinte, interpreta Janei reintră în întuneric, iar în biroul lui Radu – odată cu revenirea Măriei Andone – se aude sunând telefonul.)   TEIU: Alo! Cine? Gara? (Din ce în ce mai surprins.) Trei bilete pentru trenul de 0.40? Trebuie să fie o greşeală. (Se uită la Radu ca pentru a primi confirmarea, apoi la Nata, la Maria Andone.) Sau poate, cine ştie? Nu. Nu le anulaţi. Aşteptaţi să vi se comunice. (Închide telefonul.)   NATA (lui Teiu, ostentativ): Vedeţi vreun motiv special pentru care n-ar fi trebuit să reţinem biletele?   TEIU: Eu aş vedea chiar mai multe.   FLORICEL (cu intrarea ei obişnuită): Orele 12.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 53 de atmosfere. Cui predau buletinul?   TEIU: Natei, te rog. (Natei) Unul dintre motive.   NATA (pierzându-şi calmul): În situaţia dată, indiferent de toate aceste buletine…   TEIU: Sau dimpotrivă, ţinând seamă de ele…   NATA: …nu mai există decât două soluţii!   TEIU: Reţinem sau nu reţinem bilete.   NATA (iritată): Prima – şi vorbesc cât se poate de serios – o intervenţie preventivă, pe parcurs, la o presiune rezonabilă.   RADU: Dar care ar echivala cu omorârea sondei! (Câteva clipe de tăcere, muzica reamintind scena de pe peron şi replica „Sonda aceasta… sunt eu”.)   NATA: Şi a doua – care ar putea să ne convină şi mai puţin – să nu intervenim încă şi să acceptăm liniştiţi eventualitatea erupţiei.   TEIU: Există şi o a treia.   NATA: Fantezistă, poate?!   TEIU: Lipsită de orice fantezie: stabilizarea naturală a presiunii.   RADU (într-o agitaţie aparent nejustificată): Şi In acelaşi timp, cea mai simplă! Cea mai logică! Teiu are dreptate!   NATA: Şi tot pentru că are dreptate (accentuând ironia) şi pare atât de convins de iminenta stabilizare a presiunii, tovarăşul Teiu n-a pregetat nici o clipă în a-şi lua toate măsurile de siguranţă. (Şi pentru că Teiu surâde.) Nu văd nimic amuzant.   TEIU: Evit neprevăzutul… V-am promis…   NATA: Atunci, să trecem de-a dreptul la omorârea sondei.   TEIU: Ar fi şi asta o soluţie. Aţi prinde încă trenul de 0.40.   INTERPRETA (de undeva dintr-un colţ al scenei, nemaiputându-se stăpâni parcă): Dar trebuia să-i explici că a fi pregătit pentru intervenţie în orice moment e o datorie elementară, pe când a omorî sonda la 53 de atmosfere, când nu e încă un pericol direct… e absurd!   TEIU: O ştia foarte bine şi singură. Era doar inginer. Şi cred că nici nu spera să mă convingă. O irita doar faptul – ceea ce-i esenţial pentru înţelegerea situaţiei – că în acel moment Radu şi cu mine ne aflam pe aceeaşi poziţie: să nu intervenim, stabilizarea mai este posibilă. (Interpreta reintră în întuneric.)   NATA (reluând scena): Şi pentru că mi se pare că rămăsesem la tren: dumneata, fii sincer, te poţi descurca la fel de bine şi fără ajutorul lui Radu…   TEIU (dezarmant): Ei, nu… E o cursă prea ieftină…   NATA: Dar din moment ce tot ai început pregătirile în vederea intervenţiei (şi subliniind) fără aprobarea lui…   TEIU (pentru că Radu nu comentează): N-a reacţionat nici el… Trebuia o doză mai mare!   NATA (nerezistând provocării): Şi totuşi, la 0.40 vom fi pe peron.   TEIU: Dacă-l convingi, vin şi eu: vă aduc şi flori, vă car şi valizele…   NATA: Şi asta numai pentru a încerca până în ultima clipă să-l opreşti…   TEIU: Exact! Pentru asta! Şi de fapt, nu pentru asta: pentru a-ţi dovedi cit de sigur sunt că nu va pleca. (Se pregăteşte să treacă în biroul lui.)   NATA: Dar n-aţi servit nici un sandviş…   TEIU: Lăsaţi… La 0.41… După plecarea trenului.   NATA (lui Radu, după plecarea lui Teiu): Aşa cum era de aşteptat! Nici n-ai intervenit!   RADU: Am fost însă reprezentat…   NATA: În măsura în care mă ajută memoria, eşti autorul unui sistem de foraj, care în următoarele ore îşi va câştiga sau nu confirmarea.   RADU: Şi ca de obicei, mă comport, probabil, penibil, ridicol…   NATA: Dacă n-ai fi, ai alege totuşi un drum, o soluţie, ai lua o hotărâre.   RADU: Atâta timp cât presiunea se mai poate stabiliza, n-am nici un motiv.   NATA: Intervenind însă în ultima clipă, s-ar putea crede că ai vrut să-ţi maschezi, printr-o hotărî re de ultim moment, nereuşita, compromiterea.   RADU: Mi-ar fi, de-acum, totuna.   NATA: Te înşeli. Când omori o sondă la 53 de atmosfere, poţi fi acuzat cel mult de un exces de prudenţă. Şi încă de un exces justificat: nu te-a interesat sonda, extracţia, ci pur şi simplu forajul. Important şi decisiv pentru tine era să verifici acest nou sistem de foraj! Eşti om de ştiinţă, cercetător. (Neînţelegându-i privirea.) Ce te surprinde?   RADU: Nimic. Sau poate felul tău de a gândi.   NATA: Minţi. Te surprinde faptul că gândim la fel, că ne punem aceleaşi întrebări, că găsim aceleaşi răspunsuri. (Se aude sunând telefonul, dar Nata îl închide imediat.) Lipseşte din birou.   RADU (alarmat): Trebuia totuşi să întrebi… Poate era urgent…   NATA: Nu-ţi căuta pretexte pentru a întrerupe discuţia! Trebuie să hotărăşti!   RADU: Sonda aceasta nu va fi omorâtă!   MATA: E ultimul moment când o mai poţi face din proprie iniţiativă.   RADU: Şi nu va fi omorâtă nici acum, nici mai târziu, niciodată.   NATA (ca pentru sine): Niciodată? (Cu părere de rău.) Dacă l-aş fi bănuit pe acest niciodată, n-aş mai fi fost astăzi aici. Şi n-aş fi făcut greşeala de a te considera un om deosebit. (Sună din nou telefonul.) Alo? Gara? O clipă… (Acoperind receptorul cu palma.) Şi vezi – o să ţi se pară ciudat – până în ultima clipă am crezut că, sunând telefonul, vei spune totuşi „da”. Dacă nu din convingere, cel puţin din dorinţa meschină de a te reîntoarce la masa ta de lucru. (Ispită). Să întreb la ce oră soseşte? Mi se pare că la 6.50… (Încetând jocul.) Şi din dorinţa de a telefona dis-de-dimineaţă profesorului, colegilor: „Alo… am revenit! Sistemul s-a verificat. Perfect… Sonda? Nu, m-am ocupat exclusiv de foraj…” Sau din dorinţa, şi mai meschină, de a umbla pe străzi asfaltate, de a nu te spăla deasupra unui lighean şi, în sfârşit, din dorinţa, omenească şi ea, ca la ora când vei deveni tandru şi declarativ… (Pe ultimele cuvinte a intrat Jana, fără a fi pentru moment observată.) Alo! … (Bate în furcă.) Au închis! Oricum, e însă bine că te-ai hotă rit într-un fel şi că l-ai ales singur pe „nu”. Şi nici n-ai să regreţi. Tu ai nevoie, în fond, de un om care să-ţi admire frământările, chibzuinţă. (Observând-o, în sfârşit.) Jana, tu n-ai vrea să fii un astfel de om? (Şi pentru că sună din nou telefonul.) Le răspund eu? Le răspunzi tu?   RADU: Să mai aştepte… Să le reţină. (Şi ca să justifice concesia.) Poate până atunci se va stabiliza… (Părăseşte biroul.)   NATA (abia acum răspunzând la telefon): Alo! Cine? Cristea? … A şi plecat! (Apoi, cu siguranţa învingătorului.) Nu mi-ai răspuns. Jana, n-ai vrea să fii un astfel de om?   JANA: N-am înţeles. Ce fel de om?

PARTEA a III-a.   La ridicarea cortinei, ca şi la începutul părţii I şi a II-a, Maria Andone la pian, şi interpreta Janei – cât mai aproape de rampă; aceiaşi motiv melodic, aceeaşi intervenţie discreţi a reflectorului, aceeaşi atmosferă.   INTERPRETA: Moartea Janei Mincu – şi n-aş voi să anticipez asupra semnificaţiilor dramei – s-a produs atunci când sonda era în afară de orice pericol. Intervenţia se desfăşurase – aş spune – peste aşteptări, se turnase oglinda de beton, se perforase coloana şi, dintr-un moment într-altul, ar fi urmat să înceapă aşa-numitul proces de scurgere a presiunilor. Întâmplarea a făcut însă ca tocmai atunci unul dintre membrii echipei, un tânăr, dorind a se dovedi, poate, deosebit de curajos, nerespectând prin aceasta normele absolut obligatorii de protecţie a muncii, să se apropie de prevenitor. Presiunea rămăsese încă în jurul lui 90, jetul de gaze care răzbătuse prin spatele coloanei de ancoraj resfira în aer o ploaie periculoasă de pietre şi – ceea ce tânărul n-ar fi trebuit să piardă din vedere, şi Cristea i-o spusese de zeci de ori – ventilele aflate şi acum sub presiune continuau să fie casante. Şi ar fi fost suficient o simplă imprudenţă ca sonda, zăcământul, viaţa acestui om să fie pentru totdeauna pierdute. Jana, care a sesizat prima pericolul – zgomotul făcea imposibilă orice comunicare verbală -, s-a repezit spre el să-l retină, să-l salveze… Şi l-a salvat, salvând pentru a doua oară, în felul acesta, şi sonda. Prinsă Insă de şuvoiul de gaze, izbită de pietre, lovită de sfărâmăturile ventilului… ce importanţă mai are cum? La capătul aceleiaşi zile, Jana Mincu nu mai era în viaţa! Am depăşit această primă dificultate a rolul ai. tragismul unei morţi autentice, cu sentimentul neaşteptat pentru mine că, în amintirea celor care au cunoscut-o, Jana a rămas la fel de vie şi azi… şi cu convingerea că în fiecare seară. în faţa mea, la spectacol, vor fi zeci şi zeci de Jane, băieţi sau fete… Da, am spus intenţionat băieţi sau fete! Dar am mai întâlnit o dificultate în interpretare, şi tocmai aceasta din urmă a transformat, aş spune, toată partea a treia a piesei într-un fel de dezbatere între mine şi eroii acestei drame. Să mă explic însă: chiar şi prin aceste scurte comentarii care preced acţiunea, eu am fost solicitată în permanenţă ca, în afara rolului Janei. să interpretez şi un al doilea, al meu, al actriţei având şi ea o anumită experienţă de viaţă, sentimente şi resentimente. Şi dacă Jana. bunăoară, îl iubea pe Radu Andone – nu încerc să-i justific iubirea, iubirea nu se justifică -, convinsă fiind sufleteşte că, mai devreme sau mai târziu. Radu va înţelege că realizarea sa nu este posibilă în afara noastră şi, nici într-un caz, împotriva noastră, pentru mine ca interpretă Radu rămânea o enigmă, un semn de întrebare. Ce s-a întâmplat cu Radu după discuţia cu Teiu, unde a mai fost, cu cine a vorbit şi care au fost, în ultimă instanţă, gândurile acestui om în noaptea de 11 spre 12 iunie, înainte de a fi semnat ordinul de intervenţie, înainte de a fi alergat spre baracă? (Şi întorcându-se spre Radu, pe care un reflector ni-l descoperă.) Pentru că nu se poate, a existat cu siguranţă şi-n viaţa dumitale o clipă când, într-o fulgerătoare şi stranie frământare…   RADU: Da, a fost! A fost o astfel de clipă! Mă hotărâsem în sinea mea să intervin şi alergam spre sondă. Alături de mine – Petre Teiu. Îi simţeam răsuflarea şi, din când în când, la fiecare serpentină a drumului ce urca spre baraca de intervenţie, mi se părea că-mi şopteşte: „Mai repede, mai repede! M Şi auzindu-l, îmi spuneam: Radu Andone, alergi alături de un om; alături de un om pe care atâta vreme nu l-ai înţeles şi pe care de atâtea ori l-ai înfruntat. Mai poate avea oare încredere în tine? Şi tot eu îmi răspundeam: dar tu ce ştii despre „el”? Ai trăit doar atâţia ani alături de acest „el”… Mai ţii minte, cel puţin, când te-ai întâlnit prima oară cu „el”? (În întunericul care învăluie pentru o clipă scena, un reflector îl va descoperi pe Teiu, în picioare, în faţa unui birou elegant – biroul din Bucureşti, se pare, al lui Radu Andone – reeditând prima lor întâlnire.)   TEIU (scoţând dintr-o servietă tot felul de planuri, de eprubete etc.): O hartă geologică, un memoriu tehnic şi câteva probe de ţiţei…   RADU (apărând de partea cealaltă a biroului): Caracterul pur teoretic al lucrărilor mele…   TEIU (întrerupându-l): Acest ţiţei aşteaptă să fie extras!   RADU: Am impresia că am fost întrerupt la jumătatea frazei…   TEIU: Iar extragerea presupune un nou sistem de foraj!   RADU (părăsind momentul retrospectiv): Da, mi-amintesc! Era chiar anul trecut, în septembrie… (Cu o anumită tristeţe a evocării.) Atunci, m-am întâlnit prima oară cu „el”!   TEIU: Te înşeli! Îl cunoşteai de ani şi ani! Te-ai întâlnit cu „el” de zeci şi sute de ori! Şi sub haina diferitelor lui vârste şi înfăţişări ai regăsit de fiecare dată acelaşi şi totodată alt „el”… Aminteşte-ţi!   RADU: Să-mi amintesc? De cine? Dă-mi măcar un indiciu! (Un reflector descoperă în spatele lui pe treptele unei scări, urcând în spirală dintr-un colţ al scenei spre colţul opus, tot felul de oameni. Platformele intermediare ale scării – 2-3 platforme – pe cât se poate libere.)   UN TÂNĂR DE PE PRIMELE TREPTE: De mine chiar, unul din nenumăraţii tăi colegi de liceu, care te-am simţit întotdeauna străin de preocupările noastre şi preferam să stau în ultima bancă din clasă decât în prima, alături de tine.   O FATĂ: Sau de noi, fetele, care te poreclisem „bătrânul”, pentru că te simţisem încă de atunci o fire închisă, retrasă…   UN ALT TÂNĂR: Sau de noi, puţinii tăi prieteni, care te-am sfătuit încă din ‘45 să te desparţi de maior.   RADU (spre Teiu, părăsind pentru o clipă toată această lume a oamenilor cunoscuţi altădată): Da, mi-amintesc. A fost cineva care mi-a cerut acest lucru…   TEIU: A fost acelaşi „el”.   UN STUDENT: Şi tot „el” a fost şi colegul de facultate pe care ai încercat să-l sfidezi pentru că îţi cerea să deschizi ochii şi să priveşti în jur…   RADU (privindu-l îndelung): Mi-amintesc…   UN ALT STUDENT: Şi aminteşte-ţi atunci şi de noi. Colegii tăi de cameră, de care timp de trei ani ai ascuns că ai o prietenă, că o cheamă Natal ia Goran şi că ai fi îndrăgostit… (Urcând printre ei, Radu şi Teiu au ajuns pe prima platformă pe care se poate citi: Martie 1949.)   RADU (îndrăgostit de Nata): Crezi că nu mă iubeşte?   TEIU (în rolul unui coleg cu ochelari, cu basc): Îl iubeşte pe cel care ai putea deveni.   RADU: E convinsă că nu mă va înşela niciodată.   TEIU: Cât timp vei fi celebru… şi numai dacă vei fi!   RADU: Uneori, o descopăr gândind ca şi mine.   TEIU: Părăseşte-o atunci. Pană nu-i prea târziu!   RADU: Dar nici măcar n-o cunoşti!   TEIU: Te cunosc pe tine. Mi-ajunge.   RADU: Cu ce drept îţi permiţi să mă judeci?   TEIU (părăsind momentul retrospectiv şi reîncepând să urce): Cu dreptul aceluiaşi „el”.   UN OM MAI ÎN VÂRSTĂ (între prima şi a doua platformă): Şi tot „el” a fost şi maistrul acela bătrân – aminteşte-ţi – care te-a prevenit, erai în ultimul an: „Numai cu ce se învaţă din cărţi, tinere, nu se trece prin brecie!”   UN TÂNĂR CU OCHELARI: Şi inginerul acela care s-a ridicat împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor tale!   ALT TÂNĂR: Şi toţi colegii tăi de la catedră, aminteşte-ţi, şi profesorii… (Radu şi Teiu au ajuns la cea de-a doua platformă – Aprilie 1954.)8   RADU (tânăr cercetător ştiinţific): Tovarăşe profesor, ce părere aveţi despre lucrarea mea?   TEIU (în rolul unui profesor mai în vârstă): Un vector, dragul meu, şi subînţeleg prin aceasta o forţă, trebuie să aibă în afară de dimensiuni, respectiv de talent, şi perseverenţă – şi sens!   RADU: N-am sesizat ideea…   TEIU (mai simplu): Vrei să te afirmi?   RADU: Dar e o dorinţă legitimă!   TEIU: Uitând că munca ta trebuie să servească cuiva? Că nu poţi trăi doar pentru tine? Că oamenii sunt oameni pentru că pot visa. pentru că au idealuri?   RADU (părăsind momentul retrospectiv): Obişnuita morală a profesorului meu. Chiar şi în ultima scrisoare primită de la el…   TEIU (începând să urce spre ultima platformă): Era acelaşi „el”…   UN TÂNĂR: Şi aminteşte-ţi şi de mine! Eram vecinul dumitale de apartament…   O FATĂ: Eu v-am fost studentă…   AL DOILEA TÂNĂR: Eu am avut o discuţie cu dumneata acum câteva luni într-un tren…   AL TREILEA TÂNĂR: Eu te-am criticat într-o şedinţă…   AL PATRULEA TÂNĂR: Eu l-am informat pe Teiu că dumneata eşti creatorul unui nou sistem de foraj… (Şi ajungând în sfârşit pe ultima platformă, unde-i vom regăsi pe Pandele şi Cristea – Iunie 1960.)   PANDELE: Alege!   CRISTEA: Trebuie să alegi!   RADU (ca şi în prima scenă a peronului): „Sonda aceasta sunt eu… Şi cântarul, pentru că în tot şi toate există un cântar, n-are decât două gradaţii: ratare şi succes.”   TEIU (în propriul său rol): …„Am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care nu avem certitudinea că va rezista până la 100. Alege”.   RADU: Dar astea toate le-am mai auzit de la Pandele, Cristea, Teiu…   TEIU: De la acelaşi „el”.   RADU (coborând pe partea opusă a scării): De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU (întorcându-l cu faţa spre zecile de oameni întâlniţi pe acest „drum al vieţii”): Pentru că nu există decât două variante: alături de „el” sau împotriva „lui”.   RADU (simplu, o şoaptă poate, dar cu toată semnificaţia actului care-l angajează pentru întreaga viaţă): Alături. (Toată scara reintră în întuneric; în aceeaşi clipă, un reflector surprinde apariţia lui Floricel.)   FLORICEL: Orele 3.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere! Pronunţată infiltraţie de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite… (Îngrozit, Radu se repede să-i smulgă buletinul.)   INTERPRETA: O clipă, te rog! Încă o întrebare! Să presupunem că înainte de a fi intrat Floricel, înainte de a se fi aflat că presiunea a ajuns la 93, Nata ar fi încercat din nou să te convingă, să-ţi schimbe hotărârea.   MARIA: A şi încercat. S-a apropiat de Radu, dar era de-acum prea târziu. Şi a simţit atunci şi ea că-l pierduse.   NATA (lui Radu, ironică): Deci, aşa cum ţi-a cerut Teiu… Te-ai hotărât să intervii!   RADU: E aproape de limită, Nata. Ultima clipă, înţelege!   NATA: Uitând că orice afirmare presupune curajul unui mare act voluntar…   TEIU (în timp ce scara se luminează din nou): Nu împotriva „lui”!   NATA: Şi că riscul singur dă preţuire ideii!   TEIU: Numai alături de „el” şi prin „el”. (Scara reintră în întuneric: fără un cuvânt, Nata se îndreaptă spre uşă.)   RADU: Ai plecat?   NATA: Încerc să am bun simţ.   RADU (fără convingere): Dar poate peste o singură clipă…   NATA: E riscant. Mi s-ar putea spune: pleacă!   RADU: Te-ai întristat, totuşi…   NATA: Aşa se obişnuieşte…   RADU (surprins): Şi acum, surâzi…   NATA: Ca să simplific scena.   RADU (ca un comentariu): Nata…   NATA: Ca şi cum ai fi spus: a fost odată o Nata.   RADU (totul s-a terminat): Nata.   NATA: Pentru că în fiecare din noi a existat o Nata. (Dispare.)   INTERPRETA (lui Teiu, dinafara momentului): Dar nu-i adevărat! Nu în fiecare din noi!   TEIU: Nu în fiecare, e drept. Dar fiecare din noi ar trebui s-o cunoască şi s-o recunoască sub haina feluritelor ei înfăţişări.   INTERPRETA: Şi dacă n-ar fi plecat?   TEIU: Chiar dacă n-ar fi plecat. Chiar dacă, prin absurd, ar fi reuşit să-l convingă, dacă la 0,40 s-ar fi aflat în tren, dacă s-ar fi căsătorit şi ar fi întemeiat o familie… Crezi că, mai devreme sau mai târziu, n-ar fi înţeles că există două feluri de a iubi: aşa cum, trăind, l-ar fi iubit Jana, cunoscându-l, înţelegându-l, pentru el… şi aşa cum l-a iubit Nata, pentru ea? Şi în ziua în care ar fi înţeles, în ‘75 sau ‘75, drama ar fi fost alta? Nu! Despărţirea lui Radu şi a Natei era inevitabilă.   FLORICEL (reintrând): Orele 3,00! Presiunea la sondă. în spatele coloanei de extracţie…   INTERPRETA: Nu încă, te rog! Mai am o întrebare: să presupunem că intrând, Floricel ar fi anunţat, dimpotrivă, stabilizarea presiunii. (Lui Radu) Ce-ai fi făcut?   MARIA: Acelaşi lucru l-am întrebai şi eu. (Apropiindu-se de Radu). Dar nu-i totul pierdut, nu-i aşa? S-ar putea ca următorul buletin…   RADU: N-ar mai schimba nimic.   MARIA: Eu mă gândeam la stabilizarea presiunii. Să nu mai fie nici un fel de presiune.   RADU: Înlăuntrul meu ar rămâne…   MARIA: Există şi acolo o limită?   RADU: A ajuns chiar la limită. Şi buletinul de „acolo” (arată spre sondă) nu mai înseamnă nimic. Simt că trebuie… Trebuie să intervin, să aleg, să iau o hotărâre.   TEIU (tot dinafara momentului; interpretei): Şi chiar dacă n-ar fi simţit acest lucru! Dacă i s-ar fi părut că totul se reduce la ce se întâmplă afară şi în afara lui, dacă Teiu, şi Cristea, şi Jana n-ar fi însemnat încă nimic pentru el, ar fi fost posibil să treacă prin viaţă neînţelegând-o? Dacă n-aş fi găsit eu cuvântul, nu l-ar fi găsit alţii? S-ar fi putut împotrivi vieţii? Şi, împotrivindu-se, nu există un moment în viaţa fiecăruia când amintirile răscolitoare şi vinovăţiile vechi încep să ne urmărească? Laşii, dezertorii pot dormi liniştit?   FLORICEL (reluând scena): Pronunţată infiltraţie de gaze. Prim simptom eruptiv. Apropierea de sondă, periculoasă!   RADU (repezindu-se spre telefon): Alo, sonda? Andone la telefon! Nu mai amânaţi nici o clipă!   INTERPRETA (întrerupându-l): Şi a treia întrebare: cerându-le în sfârşit, să intervină, încerci cumva sentimentul că vei putea şterge prin aceasta urma oricărei vinovăţii?   TEIU (lui Radu): Telefonează!   INTERPRETA: Dar telefonul acesta nu mai poate schimba nimic! Nu-i micşorează răspunderea, vinovăţia, şi nu-l mai poate scuza!   TEIU: Dar nu pentru a-l scuza, ci pentru a nu-i închide drumul, singurul drum de întoarcere!   RADU (din nou la telefon): Nu mai amânaţi nici o clipă! Interveniţi imediat! Perforaţi!   INTERPRETA: O ultimă întrerupere. Să presupunem că la telefon, răspunzându-ţi, ar fi fost chiar Jana.   RADU: Fii atentă, Jana! Sunt 93 de atmosfere! Şi fii atentă cum acţionezi! Cel mai important este „cum”.   JANA (a urcat între timp pe ultima platformă a scării; în primele clipe, la telefon, pe urmă fără, comunicând direct, discuţia nepropunându-şi s-o repete „pe cea de atunci” decât în esenţă şi nu în litera ei): Cum închizi ventilele… Cum porneşti pompele… Cum faci perforarea… Aşa am crezut multă vreme şi eu. Darea să înfrunţi presiunea, nu-i suficient să ştii „cum”, trebuie să ştii „pentru ce”.   RADU (întrerupând-o): Concentrează-te. Jana! Gândeşte-te bine la fiecare operaţie în parte şi numai la operaţia în sine.   JANA: Numai la şuvoiul de gaze… Numai la prevenitor… Numai la mişcarea mâinii, a braţului… Dar nu-i adevărat! Trebuie să te gândeşti mai întâi că ţie, unei fete de 23 de ani, îţi stă în puteri să eviţi o nenorocire, să salvezi o sondă, un zăcământ, liniştea şi viaţa unor oameni.   RADU: Şi să nu umbli fără caschetă, Jana! Să nu uiţi!   JANA (neauzindu-l, poate): Să nu uiţi cine eşti… Să nu uiţi că răspunzi… Să nu uiţi că oamenii au avut în tine încredere!   RADU: Şi dacă nu mai eşti sigură de noua metodă… Dacă, prin absurd, nu mai crezi…   JANA: Sunt sigură! Cred! Cum aş crede în mine!   RADU (cu îndoială): E totuşi nouă. Jana, e neverificată! Nu ştii ce se ascunde în spatele unei metode noi!   JANA: Se ascunde felul meu de a fi, de a gândi, de a înţelege viaţa. N-ai încredere în mine?   RADU: Oricât aş avea… deschide bine ochii! Nu mai visa, Jana!   JANA: Deschide bine ochii… Ţine-i cât mai deschişi! Şi, dimpotrivă, visează! Toate visurile lumii cuprinse într-un vis!   RADU: E o clipă decisivă…   JANA: Toate sunt decisive şi toate se leagă cu cele ce au trecut, cu cele ce-or veni.   RADU: Şi fii puţin egoistă. De ce ai risca? Pentru ce, şi în numele cui?   JANA: Al lui Bandele, şi al cântecelor sale, şi al lui Cristea, al înţelepciunii, poate; şi al lui Teiu, al credinţei în om; şi al tău, al căutărilor tale. (Ca o chemare de dragoste.) Al tău… da, al tău…   RADU: Nu fi naivă, Jana. Ce înseamnă căutările?   JANA: Înseamnă multă iubire.   RADU: Să uităm de foraj…   JANA: Foraju-i tot iubire. Chiar tu m-ai învăţat…   RADU: Dar eu, înţelege-mă…   JANA: Şi în fiecare „eu” e iubire. De ce te minţi?   RADU: Dar nu risca, Jana! Întoarce-te! Ne-aşteaptă zeci de sonde.   JANA: Şi-n fiecare sondă e ascunsă iubirea celor care au trăit şi murit pentru ea.   RADU: Dar datoria ta, înţelege…   JANA: E un ideal, o convingere. Şi-n fiecare datorie împlinită, un nou izvor de iubire.   RADU: Dar coloana, mi s-a transmis, a fost perforată. Presiunea nu mai creşte! Partea ta e făcută!   JANA: Nu există o parte a ta. Totul e al tău. Şi-n acest „tot” al tău, e sensul iubirii!   RADU: Teiu îmi spune să-ţi transmit că eroismul înseamnă…   JANA: Spune-i că n-am uitat… Cea mai înaltă iubire! (Muzica accentuează tensiunea momentului şi drama care se consumă în această clipă la sondă.)   RADU: Dar ce se întâmplă, Jana? Nu-ţi mai recunosc vocea. Presimt că se întâmplă ceva!   JANA: Un om… S-a apropiat un om de prevenitor. (Îngrozită.) Ce vrei să faci, omule? Hei, omule! (În timp ce întunericul o învăluie pe Jana, ecoul reia de zeci de ori: „Hei, omule! … Hei, omule!”… Radu a pornit în fugă, pe scara în spirală, spre ultima platformă, unde fusese Jana, dar Jana nu mai e.)   RADU (disperat): Jana!   INTERPRETA (s-a înapoiat din nou lângă pian): A fost odată o Jana…   RADU (căutând-o): Jana!   INTERPRETA: Pentru că în fiecare din noi e o Jana… Şi Jana rămasă în viaţă… Jana din rândul trei… cinci… doisprezece… – apropie-te, tovarăşe Radu -, ar fi vrut să te întrebe acum, înainte de lăsarea cortinei: „Nu te simţi vinovat de nimic?”   RADU: În seara aceea, acolo, nu m-a întrebat nimeni…   INTERPRETA: În teatru, pe scenă, te vor întreba.   RADU: Şi dacă refuz să răspund?   INTERPRETA: Refuzând, vor înţelege că nu te crezi îndeajuns de vinovat. (Cu o ironie – fără voia ei, tristă.) Şi nu te crezi vinovat, vor înţelege şi asta, numai pentru că moartea Janei s-a produs atunci când dumneata – nu-i aşa? – acceptaseşi intervenţia, când sonda fusese salvată şi, în sfârşit, numai ca o consecinţă indirectă a dramei.   RADU: De ce mi-o spui?   INTERPRETA: O reprezint pe Jana. Răspund de intervenţie. Şi tocmai pentru că răspund: ce s-ar întâmpla dacă am admite, fie şi pentru o singură clipă, că Jana a murit direct şi evident ca urmare a amânării intervenţiei?   RADU: Dar s-a întâmplat totuşi altfel! Şi-n faţa legilor…   INTERPRETA: Altfel, poate, dar datorită lor! (Îi cuprinde dintr-un gest pe Teiu, Pandele, Cristea, ca şi pe toţi cei din sală.) Şi numai datorită lor, în faţa legilor, azi, n-ai aparent nici o vină. Şi pentru că ai trecut şi dumneata printr-o dramă, pentru că ai pierdut-o pe Jana, vei fi chiar, cine ştie, compătimit. Ţi-ar plăcea să fii?   RADU: Eşti o interpretă ciudată.   INTERPRETA: În dezacord cu rolul.   RADU: Nu înţeleg…   INTERPRETA: În locul Janei, nu te-aş fi iubit niciodată! Sau nu te-aş mai fi iubit azi, acum, aici, când vrei să-ţi ascunzi vinovăţia. Şi dacă Jana ar fi trăit…   RADU: Ce vrei să spui?   INTERPRETA: Te-ar fi chemat şi ea aici, în faţa lor (spre spectatori), şi le-ar fi spus (le spune): judecaţi-l! Spuneţi-i că-i vinovat! Şi că judecata dumneavoastră e aspră, tocmai pentru a-l ajuta, pentru că avem încredere în el, pentru că în fiecare dintre noi sunt 2-3 picături de petrol.   PANDELE (s-a apropiat de interpretă ca pentru a-i face o destăinuire): Poate că acolo, la dumneavoastră, la teatru, Jana ar trebui totuşi să rămână în viaţă.   INTERPRETA: Acolo, da. Acolo va rămâne. Pentru că la noi, acolo, mor numai oamenii de care te înstrăinezi şi te desparţi sufleteşte, şi mor, mai ales, atunci când îi uiţi încă înainte de a fi plecat de la teatru.   CRISTEA (ca şi la început): Pentru mine, Jana trăieşte şi azi. Şi-i aceeaşi fată plină de viaţă, săritoare, puţin băieţoasă…   FLORICEL: Iar eu vă spun doar atât: albul era parcă anume făcut pentru ea. Şi chiar atunci, în ultima zi, era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu pliuri…   PANDELE: Şi cum se va termina piesa?   INTERPRETA: Dumneata vei veni lângă mine şi-mi vei şopti: „Am făcut o descoperire!”   PÂNDELE (conformându-se): Am făcut o descoperire…   INTERPRETA: Mare?   PANDELE: Foarte mare… (Motivul de la „Ce s-ar face fetele…”)   INTERPRETA: Secretă?   PANDELE: Foarte secretă… (Motivul de la „De n-ar fi iubirile…”)   CRISTEA: Mai bine ai învăţa şi tu alte cântece…   PANDELE: Dar tocmai de la cântec porneşte!   INTERPRETA: Atunci, o ştiu… Cu iubirile…   PANDELE: O alta… A mea! În cântecul ăsta nu-i vorba numai de fete… E vorba de noi… – şi nu mai râde, Floricel – de noi… de toţi e vorba!   INTERPRETA (venind lingă Teiu): Şi dumneata?   TEIU: Aşa cum v-am promis. (Îi înmânează o scrisoare.)9   INTERPRETA (deschizând-o şi apropiindu-se cu scrisoarea de rampă): „Mi-aţi cerut câteva cuvinte pe care să le transmiteţi din partea mea spectatorilor. Şi m-am tot gândit care anume să fie cuvintele, şi mi-am spus: poate aşa, mai întâi, că n-am uitat-o pe Jana… Ori, legând cumva de festivitatea pe care o organizase în ziua aceea Nata, că festivităţile noastre, cele adevărate, sunt altfel şi că vin aşa dinlăuntrul sufletului, atunci când simţi că ai făcut şi tu ceva ca cele 2-3 picături de petrol din adâncul oamenilor să iasă la lumină. Şi-ar mai rămâne, poate, şi sfârşitul poveştii! Radu Andone e şi astăzi la noi… Şi n-a uitat… Nu va uita niciodată cele întâmplate atunci. Pândele s-a înscris la seral… Cântă, el, tot aşa, despre dragoste, dar durerea-i durere! Cristea, azi-mâine, asta-i viaţa, iese la pensie, dar facem împreună protest la ministru să ne primească înapoi… Cât despre mine, cum mă ştiţi, cu intervenţiile, că dacă asta ai învăţat, asta faci! Iar despre Nata, dacă o fi să vă întrebe careva, spuneţi-i că-i de la sine înţeles că povestea Natei ar fi, de fapt, o altă poveste.”   TEIU (ca o completare a scrisorii): Şi încă ceva; la urmă de tot, întrebaţi-i: dumneavoastră fiind în locul Janei, ştiind că vă stă în putere să preveniţi o erupţie şi să salvaţi vieţile unor oameni, ce aţi fi făcut?   — CORTINA –-     SFÂRŞIT       1 Pentru problematica piesei – pentru evoluţia lui Radu Andone, cât şi pentru înţelegerea propriu zisă a dramei – precizarea, riguros tehnici poate, că presiunile ar fi apărut bunăoară în spatele coloanei de ancoraj şi nu direct în spatele coloanei de extracţie, că limita de rezistentă variază de la o sondă la alta etc., n-ar fi servit, credem la nimic. Caietului-program, de altfel venind în sprijinul autorului, i-ar rămâne să solicite în mod declarat atenţia spectatorului spre înţelegerea procesului apariţiei presiunilor interioare, umane, şi nici o clipă asupra procesului tehnic, nu întâmplător mult şi poate încă insuficient simplificat. Şi daci uneori, să admitem, metafora şi simbolurile vor forţa exactitatea şi preciziunea amănuntului tehnic, primii care vor subscrie la această licenţă vor fi, cu siguranţă, adevăraţii specialişti în petrol.   2 Păstrarea sau renunţarea la momentul plecării spre schelă – deci ultimele opt replici – la aprecierea regiei.   3 Ar fi de dorit, poate, păstrarea de-a lungul întregii piese, a acestei sublinieri, am spune, „flagrant vizibile”, a tuturor trecerilor de la Nata – cochetă, spirituală, afectuoasă, la Nata – sobră, lucidă, interesată. Fireşte, fără ostentaţie.   4 Deci încă o dată: nimic din ceea ce te înţelege în mod curent prin muzică de scenă. Intervenţiile melodice reprezintă replici – intenţii, temeri, frământări, tot ceea ce, pentru a nu falsifica raporturile precise ale dramei, n-a putut fi încredinţat textului.   5 Decorul – în limitele indicaţiilor existente – la aprecierea regiei.   6 Exprimate laconic, mereu aceeaşi formulare, replicile lui Floricel vor trebui să difere prin subtextul dramatic corespunzător fiecărei noi presiuni. La 49, bunăoară – invitaţie la prudenţă; la 55 – îngrijorare; la 62 – solicitare afectivă; la 71 – alarmă prelungită, febrilă etc.   7 Relatarea jocului fiind ea înşişi un joc, conurile grave, sumbre, sunt de la sine excluse. Dacă nu se reuşeşte, ceea ce rămâne la aprecierea regiei, se va renunţa cu totul la jumătatea a doua a replicii.   8 În măsura în care, la reprezentaţie, scena ar necesita o anumiţi scurtare, se va putea renunţa la platforma a doua, respectiv la discuţia dintre profesor şi Radu Andone.   9 În atenţia regiei: În condiţiile în care nu se poate realiza scena amintirilor Radu-Teiu, partea a treia a piesei (păstrând doar prima jumătate din monologul interpretei, scenele Radu-Nata, Radu-Maria Andone, Radu-Jana, cu respectivele intervenţii ale interpretei şi ale lui Teiu, inclusiv finalul – scrisoarea) se uneşte cu partea a doua.

TABLOUL 6   Din nou, interiorul casei Ifrim. O ordine mai mult decât neaşteptată confirmă absenţa Fanei. În scenă – Ranet şi Eliza. O atmosferă ciudată. Fiecare vorbeşte mai mult pentru el şi cu sine… Dar replicile, interferându-se, creează aparenţa de dialog. Treptat, pe măsură ce vor îndrăzni să devină mai sinceri, scena va fi mai alertă, cu acuzaţii reciproce, ca între doi complici, care abia acum au căpătat conştiinţa că au acţionat corelat. Apariţia Fanei va pune acest fapt în lumină, rămânând, paradoxal, tot o scenă în doi: de o parte, Eliza-Ranet (o singură identitate), de alta. Fana, oponentul lor declarat.   ELIZA: Cum e viaţa, Ranet! Mai că-mi vine să râd. Şi, de fapt, n-ar fi de râs. Ar fi aşa, dimpotrivă.   RANET: Ce ar fi dimpotrivă?   ELIZA: Nimic.   RANET: Ai început totuşi ceva. De ce ţi-e teamă! Vorbeşte.   ELIZA: Mă gândeam că te cheamă Geo Ranet. Şi de 11 ani ţi se spune Ranet. Mie – Ifrim… Eliza şi Geo ar fi fost altceva. Ar fi sunat altfel…   RANET: Poate că da.   ELIZA: Cristina cum îţi spune?   RANET: Ranet.   ELIZA: Vrei să pun muzică?   RANET: Nu.   ELIZA: Şi poate nu m-aş fi gândit niciodată la alta, dar într-o zi Fana s-a supărat pe mine şi mi-a spus „Ifrimule, aşa şi pe dincolo…” Dar nu din răutate. Şi Cristina la fel „Ifrimule, aşa şi pe dincolo…”   RANET: Eliza sună prea intim. Deşi nu mi se pare urât. E chiar frumos. Şi după ce ai să te căsătoreşti, e de la sine înţeles…   ELIZA: A, da, de asta sunt convinsă şi eu… N-o să rămân toată viaţa Ifrim. Nici tu – Ranet… Dar ce voiam?   RANET: Să pui un disc.   ELIZA: Adevărat. (Pune un disc.) În general, am memorie bună. Reţin foarte uşor. Fana spune că asta e un mare „atu”. N-o spune admirativ… Îmi aruncă mereu că am să ajung doctor în ştiinţe şi am să mă mării cu un bărbat de 41 de ani (se amuză), care o să mă iubească etern.   RANET: Nu văd nimic de râs.   ELIZA: Nici eu. (Continuă să râdă, apoi opreşte discul.)   RANET: De ce ai oprit?   ELIZA: Mă gândeam la Cristina. Tu ai venit să vorbim de Cristina şi eu „aşa şi pe dincolo…”   RANET: Nu ţi-am spus de Cristina nimic, dar nimic! Şi tu ai început cu „aşa şi pe dincolo…”   ELIZA: Este o vorbă de-a mea. N-aş putea s-o explic. Deşi Fana susţine că a întâlnit odată un inginer şi era suficient să-i treacă ei prin minte că ar dori să se plimbe şi el îi şi spunea „Fana, tu vrei să te plimbi!” Şi se plimbau. A fost prima ei dragoste. Se spune că au şi trăit împreună. Dar eu nu cred. Ţi s-ar părea o crimă?   RANET: Ştiu şi eu?! Dacă n-ai date certe… (Pare totuşi interesat.)   ELIZA: Nu am… Dar voiam să-ţi spun că, într-un fel, semeni cu inginerul acela al Fanei.   RANET: Nu te înţeleg.   ELIZA: În privinţa Cristinei, fireşte… Te simt mereu lângă ea… Adică, te gândeşti aproape tot timpul la ea.   RANET: La cine?   ELIZA: La Cristina.   RANET: Nu mă gândesc deloc. Tu n-auzi? Abia ţi-am explicat… Ce tot vrei cu Cristina? Nu mă preocupă deloc…   ELIZA: Oricum, este drăguţă, adică este binefăcută, înaltă… Are glezne subţiri… Şi-asta-i baza… glezna, cel puţin aşa susţine Ştefan…   RANET: Vorbeai de inginer.   ELIZA: A plecat în provincie.   RANET: Corespondenţă?   ELIZA: Nu.   RANET: Şi tu, mai termină cu glezna! … Toţi oamenii au glezna, ai fi putut să observi…   ELIZA: Deci, tu n-ai fi pentru gleznă… ci, mai mult aşa, pentru suflet…?   RANET: Poate că da, ştiu eu?! S-ar putea să mă înşel…   ELIZA: Şi eu mă înşel uneori. Adică îmi place să cred altceva şi până la urmă cred.   RANET: Cum arata inginerul?   ELIZA: Nu l-am văzut niciodată. Fana zicea că-i un Ştefan mai bătrân. (Pauză.) Cristina ştie c-o iubeşti?   RANET: Tu încetezi cu Cristina sau nu?   ELIZA (concesiv): Atunci, în general… Dacă ai spus vreodată cuiva… vreau să spun, unei fete…   RANET: Nu cred. Adică, am vrut să spun cuiva, într-o seară, asta acum vreun an… Avea însă bilete la film. (Se amuză.)   ELIZA: Nu văd nimic de râs.   RANET: Nici eu. Dar avea realmente bilete. Cum îţi explici?   ELIZA: Eu cred că există un fluid. Când vorbesc cu tine, să nu te superi. Geo, nu simt nimic. Iar la reuniunea din vara trecută, când am dansat cu Ştefan, cum să-ţi explic, am simţit aşa, un fior…   RANET (indispus): Fiindcă sunteţi toate la fel. Tu, şi Cristina, şi Fana. Numai că Fana-i cinstită… Adică şi voi… Dar Fana n-are prejudecăţi…   ELIZA: „Toate la fel” – ai descoperit un secret! Tu nu eşti la fel ca Ştefan? Nu visezi şi tu cuceriri… sentimente? Dar ai să fii dus de nas toată viaţa. Nici o Fana n-o să alerge să te caute, nici o Cristina n-o să te viseze în somn, iar în ceea ce mă priveşte…   RANET: N-am vrut să te jignesc. Am spus aşa, într-o doară…   ELIZA: Nici eu. Dar vezi… Tu eşti deştept acolo, la şcoală, dar în problemele simple de viaţă, când vorbim, bunăoară, o gleznă – cum s-a întâmplat – pentru că are o importanţă şi glezna, să nu te superi Geo, nu eşti foarte deştept.   RANET: Depinde de situaţie, de anturaj… Vreau să spun că depinde… Uite, mă gândeam, într-o zi, tu şi cu Fana sunteţi surori… Şi parcă totuşi n-aţi fi. Fana e altfel, mai vie. Tu eşti mai mare ca ea?   ELIZA: Nu. Fana e mai mare cu un an. Dar am început şcoala împreună. Părinţii noştri sunt toarte ocupaţi. Şi am crescut – vezi, asta-i ciudat – în aceleaşi condiţii, în aceeaşi casă, am învăţat chiar şi în aceeaşi şcoală. Şi Fana e vie, frumoasă, cum spui, iar eu… Evident că depinde.   RANET: Exagerezi. Tu eşti foarte stimată.   ELIZA: De profesori, de diriginţi, de părinţi, pentru că eu nu exist, nu le creez probleme şi n-am nimic al meu…   RANET: Nici eu.   ELIZA: Dar Fana are vrea să fie artistă. E nebunia ei. Şi face un milion de exerciţii… Că uneori mă şi întreb dacă inginerul acela a existat. (Ranet, foarte surprins.) Iar Ştefan are cabina aceea, cu toată electronica lui… Crezi că a avut aventuri?   RANET: Un seducător de duzină. Un prefăcut. Iar noi ne entuziasmăm, asta e, în loc să-i spunem pe nume.   ELIZA: Ce-ar schimba?   RANET: Nu l-ar mai căuta nici o fată (ipoteză), l-ar ocoli.   ELIZA: L-ar apăra!   RANET: Nu te pricepi…   ELIZA: Ei, află atunci că i-am spus totul Cristinei – dar absolut tot – şi ea ce crezi că a răspuns: „Am ştiut totul dinainte, Ifrim. Îl acuzi pe nedrept. Ştefan este cel mai cinstit. Şi, în orice caz – asta ca să mă-nfurie – sărută excelent. Roagă-l să te sărute.”   RANET: Credeam că i-a spus Fana… N-a vorbii Fana cu ea?   ELIZA: Eu am vorbit, şi m-am simţit pălmuită, înţelegi? Pentru că pe mine m-au sărutat numai aşa, la jocuri… Şi nici nu sună frumos: „M-am sărutat cu Ifrim”.   RANET: Foarte ciudat… Puteam să jur că Fana…   ELIZA: Evident, pentru că există ceva, un fluid, ţi-am mai spus… Dar tu să nu te superi, Geo, nu-l ai… Mă gândesc la Ştefan, comparam. Şi vii mereu cu uniforma asta, cu pantalonii burlan, cu gulerul care nu e foarte curat… Şi când vorbeşti, deşi s-ar putea să ai un suflet frumos, dar nu de suflet e vorba, parcă ar mai fi un al treilea de faţă. Mereu politicos, diplomat, chiar când te scot din sărite. Bunăoară, acum: de ce nu explodezi?   RANET: Te-aş jigni.   ELIZA: O să-mi facă plăcere… Te rog.   RANET: Uite-te în oglindă, atunci…   ELIZA: M-am uitat de o mie de ori. Te-am înţeles foarte bine. Fana îşi schimbă ceva la o rochie şi rochia ei este alta, mereu. Iar eu le schimb… şi sunt toate la fel.   RANET: Nu pentru asta, Eliza. Pentru că ne-am resemnat. Şi l-am acceptat pe Ştefan cum era: ca pe un coleg oarecare, bolnav de oreion sau de pojar… În loc să-l bat, să-l distrug… Uitând că oreionul se ia, vreau să spun că-i foarte periculos… Mă refer la Ştefan. Şi a devenit cu timpul marele don Ştefan. Ba mai mult, l-am apărat şi la şcoală. L-am ajutat la teză. Iar acum „gloria” lui mă distruge pe mine. El pare cel îndrăzneţ! Pe când, în realitate, ce reprezintă? Zi! E un om oarecare… Tot aşa cum tu ai ascuns aventurile Fanei, pentru că ai invidiat-o în secret… Vina ta! Şi i-ai creat – eu am discutat şi cu alţii, să ştii – aureola şi mitul de a fi cucerit nu ştiu care inginer. Dacă l-a cucerit… Şi ai ascuns-o până şi acasă, faţă de ai tăi ca să te sufoce acum, prin cuceririle ei, prin rochiile ei, prin frazele ei… Dar am să-i distrug pe amândoi! Voi fi mai rău decât toţi! Pentru că există şi un al doilea Ranet. (Pe ultimele fraze a intrat şi Fana.)   FANA: N-ai să ne distrugi niciodată, Ranet. Cel mult ai să te înfurii, ai să ţipi, ai să alergi să spui tot dirigintei, ai să convoci nu mai ştiu câte şedinţe, vei cere să fie sancţionat cineva şi va fi, Eliza, la rândul ei, mă va spune părinţilor, sau va bate toba pe stradă, că m-am încurcat cu nu ştiu care inginer, cu un student… Poate ca voi fi şi eu, până la urmă, condamnată… dar „mitul” de care spuneai va rămâne. Ştefan va fi, şi pe mai departe, „marele don Ştefan”, iar eu, poţi discuta cu oricine, celebra Fana, vrăjitoarea, artista…   RANET: Şi-atunci, după tine, să rabd şi să tac, să ascund?   FANA: Să te lupţi cu Ştefan şi cu mine, să te aperi cu dinţii, să ne înfrunţi, n-am nimic împotrivă, dar nu printr-un jurnal de la 1800.   RANET (alarmat): Ce ai citit din jurnal?   FANA: Nici un rând, linişteşte-te! Dar dacă ar fi cuprins un lucru cât de cât pasionant, aş fi ştiut. Adică s-ar fi vorbit… Jurnalul însă a trecut neobservat, nimeni nu a reţinut nici o frază, nimeni nu a înţeles de ce ai început un jurnal. Şi, plictisindu-se cu toţii, de la primele rânduri, ti l-au adus înapoi, filă cu fila, întreg.   RANET: Pentru că nimeni n-a înţeles…   FANA: Au înţeles, în schimb, că n-ai pic de curaj nici când rămâi singur cu tine. Şi pentru cuceriri e nevoie de curaj, de fantezie, de izbucniri, ca cea de mai înainte. Şi de felul tău de a fi cel real… Pentru că nu există un al doilea Ranet. Şi chiar dacă ai reuşi să-l creezi – poate ai şi început, cine ştie? – eu îl prefer pe adevăratul Ranet. Iar pe Ştefan, n-ai să-l îndrepţi cu ameninţări şi cu sancţiuni oficiale, ci râzând de toate minciunile lui, de cuceririle pe care nu le-a făcut, sau le-a făcut, dar au fost atât de uşoare încât n-a cucerit, ci a fost cucerit.   ELIZA: N-o asculta, Ranet. Vrea să te liniştească. E îndrăgostită de el. Vrea acum să-l salveze. Dar tu ai spus foarte bine: trebuie să fim răi, cât mai răi! Să nu mai ascundem nimic. Să bat toba pe stradă! Să spun tot ce ştiu…   FANA: Şi ce ştii, fără să ştii de la mine? Că am iubit trei bărbaţi? Un Ştefan mai bătrân, un inginer, pe care nu l-ai văzut niciodată; unul ceva mai tânăr, care, poate nici n-a existat decât în imaginaţia mea; şi un al treilea, un coleg, tot un Ştefan şi el. Dar, spune-mi, te rog, chiar dacă au existat, să admit, şi i-am iubit pe toţi, de ce oare trebuie să fiu acuzată? Cu ce sunt mai nedemnă? Nu voi mai fi cândva o soţie ideală? N-am să mai pot preda literatura, copiilor? Voi fi o dirigintă mai rea decât altele?   RANET: Şi atunci?   FANA: Nu cunosc reţete, Ranet. Ştiu doar că nu e bine să-l copiezi pe Ştefan. Vei fi o copie ştearsă. Şi ar fi mai simplu, cred, să rămâi cel care ai fost astă-seară, cinstit, agresiv – poate e felul tău… Iar tu, Eliza să nu mă invidiezi. Nu mă lua drept model! Şi nu te înverşuna că avem firi diferite.   ELIZA: Voi spune totul dirigintei. Chiar azi!   FANA: I-am spus eu, acum un sfert de oră. I-am spus tot adevărul. (Concluzie: tardiv.)   ELIZA: Ai fost la ea? Astă-seară?   FANA: Am fost… Şi ţi-a pus „10” la primul subiect, la porţi. Dar din al doilea, în schimb, n-a înţeles nici o iotă. „Ziua ta cea mai frumoasă”, spunea, i s-a părut apăsătoare şi neagră. Iar pe Cristina – deşi va trebui să dea teza din nou – a spus că o invidiază pentru compunerea ei… Iar de compunerea ta, Ranet, a spus că nu-şi aminteşte… nici un cuvânt, serios!   ELIZA: Sunt invenţiile tale! E teatru! Am ştiut-o din primul moment. Dar am vrut să ascult toată scena. Şi mi-e necaz că nu pot să-ţi spun ce-ai pierdut. Mi-e necaz că vei fi mai departe iubită, iar eu, mai departe, Ifrim. Şi mi-e necaz că eu voi lua doctoratul în Ştiinţe, mă voi căsători foarte târziu… iar tu, o foarte mare artistă.   FANA: Te-nşeli, Eliza. Voi fi o diriguită. Atât!   ELIZA: Cea mai rea dintre toate!   FANA: Adevărat, Ifrim. Cea mai rea! Dar asta-i meseria diriginţilor buni… Şi n-ai nici un motiv să te superi, nici să te încrunţi, să plângi… pentru că devin, fără să vreau, invidioasă… (Se amuză, dar amendamentul e fals.) Eu n-am mai plâns de mult.   — ÎNTUNECARE -   TABLOUL 7   Decorul primelor scene: mica sală de festivităţi a liceului în scenă, abia intrând – Ştefan. Nu pare grăbit să urce spre cabina de sonorizare ci, dimpotrivă, preferă podiumul, scena sălii de festivităţi. Sus, în cabina de sonorizare, distingem silueta unei fete, pe care abia mai târziu o vom identifica. Spre surpriza lui Ştefan, amintind oarecum desfăşurarea scenei a doua, o voce ciudată, pe reverberaţii, i se adresează direct.   VOCEA: Romeo, deci? Mefisto? Sau, poate don Juan? … Dar nu! Eşti tot Romeo… (decepţionată). Şi mă jurasem, zău, de cum întâlnesc un Ştefan care refuză teatrul, mă îndrăgostesc nebuneşte. Dar tu l-ai acceptat… Mortua est, Ştefan!   ŞTEFAN: Cine e sus?   VOCEA: Un reflector. Al treilea de pe dreapta.   ŞTEFAN: Hai, fără glumă.   VOCEA: Nu glumesc (şi cu un anume regret), sunt reflectorul cel mai serios.   ŞTEFAN: Deci tu erai… Te ştiu.   VOCEA: Nu ştii nimic, te lauzi.   ŞTEFAN: Ai o memorie. Fana, de adevărată actriţă. Felicitări!   VOCEA: Tu, nici măcar intuiţie… Eşti un Romeo ratat.   ŞTEFAN: Deci şi ratat… Probabil că azi după-amiază, în grabă, ai uitat să mi-o spui…   VOCEA: Azi, după-amiază? Eu?   ŞTEFAN: …Şi te-ai întors special!   VOCEA: …Nici n-aveam ce să uit…   ŞTEFAN: Atunci, or fi trecut din nou 15 ani…   VOCEA: Ştefan, tu mă confunzi!   ŞTEFAN: Pentru că nu-ţi convine… Dar eu vreau să ştiu ce-ai decis. Consideri şi acum că eliminarea ar fi cea mai bună soluţie? Hai, da sau nu?   VOCEA (imitându-l): Da sau nu…   ŞTEFAN: Fana, tu să încetezi!   VOCEA: Voiam să-ţi propun să vii sus…   ŞTEFAN: De la distanţă discut mai degajat. De ce voiai să vin sus?   VOCEA: Ştiu şi eu?! … (Ironie discretă.) Să mă recucereşti!   ŞTEFAN: Tu să-ţi baţi joc, auzi…   VOCEA: Nu vreau să aud…   ŞTEFAN (uimit): Parca-i fi altă Fana…   VOCEA: Şi sunt!   ŞTEFAN: Poate de când ai început să repeţi în piesuţa aceea a iubitului nostru Ranet…   VOCEA: Cu totul altă Fană!   ŞTEFAN: Nu există o alta. Şi chiar dacă ar fi… Între noi totul a fost spus, dragă Fana. Nu vreau să-ţi câştig simpatia, nici să-ţi cer ajutor.   VOCEA: Atunci, imaginează-ţi că aici, sus, nu e Fana, ci cucerirea a şaptea, a zecea… Sau, poate, ultima dintre ele; imaginează-ţi c-aş fi Cristina, Ştefan. Fiica scriitorului care-ţi place teribil.   ŞTEFAN: Cu atât mai bine. Mă bucur.   VOCEA: Deci, nu mă crezi?   ŞTEFAN: Te cred.   VOCKA: Şi eşti îndurerat de această subita schimbare?   ŞTEFAN Fana, te rog, încetează! Nu am nervi de oţel.   VOCEA: Pari iritat.   ŞTEFAN: Sunt vesel. Aştept eliminarea.   VOCEA: Deci, tot eliminarea…   ŞTEFAN: Prostia! Prostia ta şi a lor. Pentru că mi-am bătut joc de Ranet, încă din clasa întâi, fără nici un motiv, şi am fost, de fiecare dată, iertat. Toată lumea a râs iar o singură dată i-am spus cinstit adevărul, că el e mai periculos decât mine, pentru că minte „frumos” şi pentru că are un jurnal ca pe vremea bunicii… Şi-atunci, gata sunt vinovat!   VOCEA: Faţă de mine eşti!   ŞTEFAN: Faţa de tine cel mai puţin. Fără tine n-aş fi ştiut niciodată să inventez întâmplări care nu se pot întâmpla, să creez un pictor fictiv şi un mecanic pe care încă nu l-am văzut. Şi tot de la tine am ajuns să-i înţeleg exact pe ai mei…   VOCEA: Nu de la mine. Ştefan.   ŞTEFAN: Ba da. Tocmai de aici reîncepe prostia… Creez impresia falsă că părinţii mei se înţeleg foarte bine şi că trăiesc într-un cămin fericit, deşi sunt doi străini, despărţiţi sufleteşte… Şi totul este perfect. Într-o zi însă, îi spun lui Ranet adevărul, c-aş avea patru părinţi, că m-am săturat de atmosfera de acasă… şi atunci sunt acuzat chiar şi de tine, Fana.   CRISTINA: Eu nu te acuz. Ştefan! Dimpotrivă… Mă bucur.   ŞTEFAN (iritat): …Că eşti Cristina, am înţeles, mi-ai spus…   VOCEA (inversând rolurile): … că sunt Fana Ifrim… şi că ai ghicit, neaşteptat de uşor, cine sunt. Fără să mă confunzi nici o clipă cu… Cristina Iovan. Pe care, vrei să mă faci să cred c-o iubeşti… Sau, poate, n-o mai iubeşti… Hai, zi!   ŞTEFAN: Cu Cristina-i la fel… Timp de trei ani, începând dintr-a IX-a, a X-a, fac cele mai mari nebunii, am un „Pacific” al meu, nu ştiu câte aventuri elogiate şi toată lumea se amuză: marele don Ştefan. O singură dată, în schimb, aventura nu mai e aventură şi sunt cinstit – mă îndrăgostesc de o proastă sau ca un prost, ceea ce, într-un fel e totuna…   VOCEA (întrerupându-l): Deci, te-ai îndrăgostit!   ŞTEFAN: …şi totul se complică sancţiuni, eliminări. (Apoi, anulând tot.) Ce să mă îndrăgostesc încetează… Asta a fost aşa… şi-a trecut… Eu îţi vorbeam de eliminare!   VOCEA (cu un mare regret): De eliminare, da. Cred că te-ai speriat fără rost. Nu poţi fi eliminat pentru o teză, fie ea şi înlocuită.   ŞTEFAN: Dar spuneai că diriginta a aflat de jurnal.   VOCEA: Nu, n-a aflat nimic… (Surprinsă.) Ranet a primit tot jurnalul înapoi şi a spus că-i este indiferent, nu mai voia să reclame.   ŞTEFAN (intrigat): Şi vărul meu, care a fost la dirigintă acum câteva ore…   VOCEA: A, da, îmi amintesc… Mă aflam chiar în hol. A întrebat cineva, un bărbat, mi se pare, de dirigintă. Dar după ce diriginta plecase. Spunea că a venit pentru tine, adică din partea familiei… Şi s-a retras imediat.   ŞTEFAN: Mi-ai spus că i-ai trimis un bilet.   VOCEA: Nu ştiu de nici un bilet. (Apoi izbucnind.) Şi m-am săturat de tot acest joc: Tu mi-ai spus, eu ţi-am spus…”   ŞTEFAN: Deci, m-ai „jucat” frumos! (Apoi, rezumând.) Vărul meu a sosit după ce diriginta pictase; Ranet n-a reclamat: şi eu care mă credeam în pragul eliminării… fără nici o vină reală!   VOCEA: Faţă de mine ai… Eu sunt Cristina Iovan.   ŞTEFAN: N-am chef de jocuri, Fana!   VOCEA: Imaginează-ţi totuşi că sunt Cristina Iovan şi gândeşte-te dacă faţă de mine, Cristina, n-ai făcut o greşeală…   ŞTEFAN: O imprudenţă nu trebuia să spun că uşa n-a fost închisă.   VOCEA: Dar asta o ştiam… Am urcat în cabină cunoscând toate legile jocului. Ştiam că sunt a 15-a…   ŞTEFAN: Fana, nu-mi strica ultimul lucru frumos.   VOCEA: Hai sus…   ŞTEFAN: Predau cheia cabinei. Nu mai urc niciodată.   VOCEA: Adică vrei să te îndrepţi în final, ca eroii lui Horaţiu Iovan? E tardiv… Tu trebuie să mori ca Romeo.   ŞTEFAN: Fana, nu-ţi bate joc!   VOCEA: E legea ta interioară.   ŞTEFAN: Hai jos.   VOCEA: Nu, vino mai bine sus. (Reflectorul, care l-a urmărit până în acest moment, a fost stins.)   ŞTEFAN: Fana, tu îmi distrugi reflectoarele!   VOCEA: Nu le distrug, le-am stins.   ŞTEFAN: Şi-abia te mai aud.   VOCEA: Am scos reverberaţia. Cred că am dat loc la ceva… (Ştefan urca în fugă scara şi intră în cabină.)   ŞTEFAN (stupefiat): Cristina!   CRISTINA: M-ai văzut de prea multe ori ca să mă poţi ţine minte.   ŞTEFAN: Cum de-ai urcat?   CRISTINA: Voim să învăţ să centrez. Să găsesc violetul. Dar tu ţi-ai uitat rolul Ştefan. Bate cu pumnii în uşă! Şi-ameninţă-i pe toţi: „Nenorociţii! Îi distrug!”   ŞTEFAN: N-o mai închid niciodată.   CRISTINA: O voi închide eu. (Închide uşa cu cheia, deschide fereastra şi aruncă cheia în curte).   ŞTEFAN (speriat): Ce faci? Avem o singură cheie!   CRISTINA: Ai să cobori pe burlan. Nici 20 de metri. Sau am să cobor eu. (Schiţează gestul de a trece pervazul.)   ŞTEFAN: Îţi interzic!   CRISTINA: Cel puţin să fac plajă. Dacă plouă, şi duş… (Privind fereastra; constatare dublată de un mare regret.) Şi-ntr-adevăr, nici măcar n-ai minţit. De sus se vede întregul oraş.   ŞTEFAN (alarmat): Poate-l vezi pe portar…   CRISTINA: E surd… (Descoperind că „minciunile” lui aveau şi un fond de adevăr.) Văd un tren care pleacă: „Hei, nea Marin, vino şi deschide-ne uşaaaa!” Văd şi un pictor: „Pictoreee! Nu pot ieşi de aici! Ajutooor!”   ŞTEFAN: Este sâmbătă seara, Cristina. Rămânem până luni.   CRISTINA: Spuneai că portarul încearcă, pe la 9, absolut toate uşile. Şi mă temeam de portar…   ŞTEFAN: Nu încearcă nimeni nimic. Singurul lucru real e că-i surd încă din primul război.   CRISTINA: Pune-mi atunci un disc. Cel mai frumos. Unul fără cuvinte. Aprinde şi reflectorul albastru, centrat spre interior. Şi cucereşte-mă! Zi: te iubesc Cristina!   ŞTEFAN: Te iubesc, încetează!   CRISTINA: Nu m-ai convins.   ŞTEFAN: Atunci nu te iubesc…   CRISTINA: Acum a fost mai bine.   ŞTEFAN: Am să te urăsc toată viaţa!   CRISTINA: Ai început să intri în rol. Numai că ai spus-o prea tare.   ŞTEFAN: Nu te urăsc deloc.   CRISTINA: Dar eu te-nvăţ de bine. Vreau să fac din tine un artist. Să spui cum n-a spus nimeni vreodată: „ura!”   ŞTEFAN: Cristina, înţelege, atunci a fost un joc, o măgărie, o farsă. Eram a 15-a, da… Deşi n-am socotit niciodată. Şi te-am chemat într-o doară, să mă amuz… Recunosc. Şi tu ai fost o naivă.   CRISTINA: Naivă, eu?! Care ştiam cine eşti şi am venit înadins?   ŞTEFAN: Dar jocul s-a terminat…   CRISTINA: Uşa-i închisă real. Vom sta aici până luni.   ŞTEFAN: Pentru că eşti o nebună! Nu trebuia s-o încui!   CRISTINA: Speram să inventezi ceva epocal. Să pui un magnetofon în fereastră şi să strigi: oameni buni, nu veniţi, nu vreau deloc să deschideţi. Să afle întregul oraş că nu mai sunt o simplă aventură… Dar n-ai fost inspirat. Sunt tot o aventură, Ştefan.   ŞTEFAN: Dar mai înainte: ţi-am spus-o chiar eu.   CRISTINA: Mi-ai spus-o cât se poate de bine. Că a fost ceva… şi-a trecut.   ŞTEFAN: …că de data aceasta, aventura n-a mai fost aventură…   CRISTINA: Mi-ai spus-o prea târziu…   ŞTEFAN: Sunt însă sincer, Cristina. De data asta nu mint.   CRISTINA: Mint eu atunci. Sau m-am schimbat…   ŞTEFAN: Nu te-nţeleg.   CRISTINA: În prima zi, mi-era teamă de tine. Şi n-aş fi fost în stare să fug, deşi ştiam că nu-i nici o uşă încuiată. Acum e închisă real, şi totuşi mă simt foarte liberă…   ŞTEFAN: Suntem închişi, Cristina, până luni dimineaţa!   CRISTINA: Şi sunt liberă, cred, pentru că nu mai eşti reflectorul albastru, ci un coleg; oarecare. Un partener de joc. Un joc banal, cuminte, care s-a terminat, şi-acum fiecare îşi face în gând socoteala: cât a pierdut, cât a luat…   ŞTEFAN: Nu trebuia să închizi.   CRISTINA: A fost invenţia lui Horaţiu Iovan, scriitorul acela care-ţi place teribil…   ŞTEFAN: Ţi-a spus el să închizi?   CRISTINA: Da. Sigur că da… (cât să se simtă contrariul). Mi-a spus că vei fi toarte speriat. Că vei deveni un puşti oarecare, alarmat de ce ar urma. Îngrozit ca vei sta o zi şi o noapte cu o fată. Pentru că tu ai un repertoriu de numai 15 minute… Şi ca să rămâi 24 de ore închis între patru pereţi, fără să minţi, trebuie să fii matur, foarte matur, sau cel puţin… cinstit.   ŞTEFAN: Şi ţi-a dat voie să rămâi o noapte întreagă cu mine?   CRISTINA: M-a obligat. Pune, te rog, un disc.   ŞTEFAN: Atunci, va veni el aici, ne va surprinde, sunt sigur.   CRISTINA: E prea comod pentru asta. Dar va scrie o piesă cu un băiat şi o fată… Iar sus, în loc de moto: lui Răducu Ştefan. Nu, nu i-am spus nimic. N-ar fi înţeles niciodată.   ŞTEFAN: De ce tot jocul acesta? Spune-mi de ce? (El aprinde lumina, ea o stinge.)   CRISTINA: Ca să te vad mai bine. Şi cheia n-am aruncat-o. (Se apropie de uşă, deschide.) Putem pleca, Ştefan.   ŞTEFAN: S-o aruncăm! Să batem uşa în cuie! Pun magnetofonul să urle.   CRISTINA: La revedere. Ştefan…