Marie Anne Desmarest Torente complet

PARTEA ÎNTÂI.           I.           CEI DIN CASĂ O SĂRBĂTOREAU pe Flavie, care adusese pe lume o fetiţă. Jan reuşise să se refugieze în gradină, în dosul unui gard viu de căline; sprijinit cu spatele de un tei secular, stătea nemişcat, visător, cu ochii pe jumătate închişi. Deci familiei Yvarsen i se mai adăugase un membru. Da, copacul creştea, îşi înălţa noi ramuri spre viitor, în vreme ce rădăcinile, din ce în ce mai stufoase, se înfundau tot mai adânc în pământul vieţii. Jan îşi aduse aminte, cu strângere de inimă, de micul Nils, primul lui copil, care se odihnea de atâţia ani într-o criptă din îndepărtatul Transvaal. Primul lui copil. Prima sa reacţie, nemărturisită Idei, fusese o teamă ascunsă, o frică pe care nu şi-o putea explica. Acum însă, odată cu obiectivitatea şi luciditatea vârstei, putea să-şi îngăduie o analiză psihologică în faţa căreia atunci dăduse înapoi. Adevărul e că se văzuse ameninţat, detronat, surghiunit în rândul generaţiilor trecute. Copilul însemna o viaţă nouă, imaculată şi pură, care venea să i-o tulbure pe a sa. „Oricărei curbe ascendente – îşi spusese el atunci – îi corespunde în mod necesar şi una descendentă; deci oricărui urcuş spre lumină, un declin iremediabil”. N-ar fi trebuit mai curând să recunoască, chiar din prima clipă, că viaţa nu se conduce după legi matematice, că ea scapă de sub lanţul rigid al raţiunii reci, că se situează, în realitate, pe tărâmul tainei? Taina profundă, taina nesfârşită a dragostei, genunea ce nu poate fi cercetată, a sufletului omenesc. El, Jan Yvarsen, cutezase să se sperie de ivirea pe lume a primului său copil, îi fusese teamă ca nu cumva această nouă viaţă să-i frângă avântul! Totuşi, se mai ridicase atunci în el şi un alt glas, puternic, cu accente mult mai imperioase: glasul speranţei! Căci, gândindu-se la viitor, omul aude cum ţâşneşte din speranţă izvorul imaculat al bucuriei şi atunci inima – cuprinsă de fiorul aşteptării înflăcărate – presimte armonia dulce şi senină a zorilor acelui timp care n-a sosit încă, a acelor viitoare aurore şiroind de prospeţime şi de lumină. O dimineaţă de mai la marginea unei păduri, sub un cer vast, fremătând de limpezime, cu flori timide, orbite de aurul soarelui; strălucirea boabelor de rouă, ciripitul, parcă vrăjit, ieşit din gâtlejul vreunei păsări tulburate şi mai ales imperceptibila, dar cât de reala tresărire a întregii firi în faţa veşnicului miracol al unei noi zile! Acea dimineaţă de primăvară înflorise odinioară şi în inima lui Jan. Când micul Nils venise, în sfârşit, pe lume, tatăl său se simţise aproape transfigurat.           Cu o mână distrată, Jan culese o floare şi începu să-i rupă încet, petalele; cu ochii pe jumătate închişi, plutea departe, în timp şi spaţiu, alături de blânda Ide, prima lui soţie şi alături de leagănul încântător ale cărui perdele albe de muselină îşi desfăceau faldurile aidoma unor mari aripi de lebădă, leagăn unde surâdea Nils, primul său fiu, datorită căruia el, Jan, descoperise bucuriile paternităţii. Bucurii de nebănuit! Era ca şi cum traiectoria propriei sale vieţi s-ar fi dedublat brusc, ca şi cum lungul, foarte lungul fir de argint al unui viitor luminos s-ar fi adăugat panglicii luminoase a drumului său terestru. Se născuse din el, Jan, o nouă conştiinţă, un nou suflet! Prezenţa sa pe lume devenise parcă mai bogată, mai intensă. Dar şi ce durere îngrozitoare când micul Nils murise răpus de boala necunoscută! Chiar şi acum după atâţia ani, Jan mai simţea şocul, disperarea, revolta sa cumplită în faţa ineluctabilului pe care, cu toată ştiinţa sa, nu-l putuse împiedica.           Mai târziu, ori de câte ori o nouă naştere binecuvânta familia Yvarsen, Jan încerca acelaşi sentiment de bucurie, dar totodată şi de sfâşiere: în toiul bucuriei suverane, ameţitoare pe care i-o prilejuia tresărirea pură a unei fiinţe chemate la viaţă, în toiul înflăcărării febrile în care-l arunca miraculoasa apariţie a unei fiinţe născută din dragoste, în toiul nădejdii pe care o aprindea în inima lui privirea limpede a unui copil, nu putea să nu vadă esenţa ultimă şi sublimă a vieţii, nu putea să nu se gândească la moarte.           Căci orice nouă viaţă e ca un cântec de slavă, ca un imn de bucurie ce se înalţă de pe pământ către bolta cerească. Este prima licărire a zorilor după domnia întunericului, freamătul mugurilor sub soarele proaspăt, strigătul ciocârliei ce se avântă pentru prima oară către imensitatea cerului, suflul irezistibil al puternicului vânt care ia cu sine frunzele uscate, îngăduind gingaşelor fire proaspete de iarbă să răsară, mânzul care se năpusteşte, nechezând de bucurie, către câmpia îmbălsămată de flori, raza de lumină care cade în mijlocul unui luminiş tăcut. Orice viaţă nouă înseamnă, de asemenea, dulcea legănare a spicelor de aur sub adierile dimineţii, acel allegro care izbucneşte după tânguiosul adagio, corabia încărcată cu miraje ce se reîntoarce, în sfârşit, în port, surâsul răscolitor al bătrânei mame care-şi regăseşte, tremurând, fiul, scăpat din grozăviile războiului.           — Atât de departe de noi, doctore şi atât de visător? Spuse brusc o voce cristalină.           Jan deschise ochii şi o văzu în faţa lui pe Judith Stiffenacker, tânără, blondă şi seducătoare. Împreună cu soţul ei, Hugo, se afla de mai bine de o săptămână la Tjorpa. Căci, de îndată ce auzise de trecerea prin Suedia a lui Hugo, prilejuită de un turneu de concerte, Jan îşi şi invitase foştii vecini de la Cap-Ferrat. Aflat într-o prestigioasă ascensiune, Hugo devenise unul dintre cei mai iluştri violonişti ai vremii sale. Flavie şi Erling îl cunoscuseră odinioară, la Hamburg, pe vremea când era slujbaş la un armator, simplu contrabasist, cu o înfăţişare misterioasă. Mânat de soarta lui glorioasă, obscurul muzician de odinioară din saloanele burgului german se însurase cu frumoasa americană care, timp de o vară, îi tulburase inima lui Jan. Fiindcă radioasa ei frumuseţe îi amintise de Sigrid, năluca Trollhättanului.           — Da, insistă Judith, eşti tăcut şi gânditor. Ce se întâmplă cu dumneata?           Jan schiţă un gest evaziv.           — O răbufnire a trecutului a ajuns până la mine, zise el.           — Amintiri melancolice? Regrete?

Motto: ”Cine ştie cât mi-e de-aproape sfârşitul!; Timpul se duce şi Moartea soseşte; Cât de furişă şi cât de promptă; Mâna ei să mă-nşface se pregăteşte.”                 PARTEA ÎNTÂI.           I.           JAN ÎMPINSE ÎNCETIŞOR UŞA şi intră în odaie. Aruncă o privire rapidă, de jur împrejur, ca să se asigure că nu se schimbase nimic. Doar grinzile din tavan şi lambriurile ce îmbrăcau pereţii se mai închiseseră la culoare. Mobilierul însă rămăsese acelaşi, din ziua când locuise în acea cameră, împreună cu Ide, prima lui soţie. Masa, frumoasă şi masivă, cu picioare groase şi rotunde, datând din secolul al XV-lea, secreterul din marchetărie, scaunele adânci şi confortabile, acoperite cu o stofă în culori plăcute, şi patul lat, de abanos sculptat, din faţa căruia fuseseră trase în lături aceleaşi draperii de damasc galben. Vechile dagherotipuri înrămate în baga. Bibelourile depăşite, dar înduioşătoare: vase romantice, cu toarte încrustate cu pietricele aurite, lămpi de porţelan roz şi bleu, oale de apă pântecoase, pe care erau pictate animale domestice şi peisaje campestre, opaline gingaşe, oglinzi înconjurate de naiade şi scoici sidefii, sfeşnice din faianţă înflorată, toate – martorele mute şi neînsufleţite, ale generaţiilor trecute. Neînsufleţite? Nu, căci toate acele obiecte modeste aveau în ele ceva de o naivitate tulburătoare, care dădea viaţă decorului vetust, dar încântător. Pentru Jan, fiecare evoca un fapt, un chip, o sărbătoare de familie. Prin diverse asociaţii de idei, până şi cel mai neînsemnat bibelou poate face o inimă să tresară. Şi nu sunt deloc rare cazurile când o afecţiune cu totul deosebită ne poate lega de un obiect foarte modest, numai pentru că a aparţinut unei fiinţe dragi sau pentru că ne-a fost oferit de acea fiinţă. După cum la teatru, fiecare act sau fiecare scenă are câte un decor al ei, la fel şi viaţa omului nu se desfăşoară în vid, ci într-un cadru strict personal; însă, contrar actorului care – odată piesa terminată – nu mai aruncă decât o scurtă privire distrată decorurilor ridicate de maşinişti, omul rămâne întotdeauna ataşat de mediul în care a copilărit, şi-a trăit tinereţea şi maturitatea. Există oare cineva care să nu se fi apropiat cu emoţie, de casa natală? Există oare cineva care să nu fi simţit cum îi bate inima mai tare, împingând portiţa ce dă spre grădiniţa înverzită din copilăria sa?           Jan se aşeză pe marginea patului şi închise ochii, lăsându-se în voia amintirilor. La câtăva vreme după moartea lui Nils, fusese invitat la un congres de medicină ce avusese loc în Europa, la Viena. Hotărâse s-o ia cu el şi pe Ide, ca s-o smulgă din dureroasa toropeală în care se cufundase după tragica moarte a băieţaşului lor cu plete blonde. Vaporul îi lăsase la Rotterdam, unde îi aşteptau mama Idei şi cele patru surori ale sale. Bucuria Idei – când păşise din nou în vechea locuinţă olandeză unde văzuse lumina zilei – fusese fără margini. Treptele uzate, dar lustruite oglindă, dintr-un exces de zel specific olandez, odăile pardosite cu cărămidă roşie, numeroasele coridoare, paliere şi unghere întunecate, dar simpatice, îi făcuseră o nespusă bucurie. În grădină recunoscuse cu greu tufele de fragi şi de aluni, atât crescuseră de mari!           O memorie prea bună poate deveni la un moment dat o povară greu de suportat. Cu o precizie aproape fotografică, Jan îşi aminti de tristeţea Idei când trebui să o părăsească şi să se ducă la congres. Şi el avea inima strânsă.           — Am să număr ceasurile până la întoarcerea ta! Strigase Ide, pe peronul gării din Rotterdam.           Ajunseseră târziu la gară. Jan abia apucase să se urce în tren că uşile se şi închiseseră. Sprijinit de fereastra compartimentului, Jan o privea pe Ide care abia îşi ţinea lacrimile, luptând cu curaj împotriva imensei tristeţi care se abătuse asupră-i. Ca şi cum instinctul ei sigur, de femeie, ar fi avertizat-o încă din acea zi că se apropia clipa în care bărbatul ei avea să-i fie luat de alta! Da, poate că Ide îşi presimţea, în mod inconştient, soarta funestă şi sfârşitul pretimpuriu! Aproape de capătul drumului, o aştepta capcana criminală a lui Sigrid, apoi o efemeră reîntoarcere la viaţă, o foarte scurtă perioadă trăită alături de bărbatul ei. Bănuia cumva, încă de pe atunci, calvarul ca re-o aştepta?           După reîntoarcerea lui Jan în Olanda, primiseră o invitaţie de la mătuşa Brita. Ide auzea atunci pentru prima oară de numele lui Sigrid. Trenul îi duse mai întâi, prin nordul Germaniei, la Hälsingborg, prima staţie suedeză. Peisajul şi începuse a deveni mai luminos: câmpii împestriţate de bănuţei, armate de mesteceni coborând până spre apele palide ale unui lac înconjurat de brazi; din când în când, câte un pâlc de căsuţe roşii; râuri şi canale pe care coborau şlepuri încărcate cu lemne. Case mici în mijlocul unor grădini îngrijite, pline de păducei, de bobiţel şi de căline. Apoi merseseră de-a lungul unor păduri ce păreau albastre, de-a lungul unor canale cu ape limpezi ca oglinda, a unor lacuri nemişcate şi a unor stânci împodobite cu pini. Încântată, Ide descoperea Suedia.           La Tjorpa, mătuşa Brita îi aştepta în pragul porţii; o femeie înaltă şi zdravănă, cu ochii de un albastru ca de faianţă, cu obrajii plini şi rumeni; cu părul cărunt, răsucit la ceafă într-un coc mare, mătuşa Brita – care purta o rochie amplă, cu numeroase garnituri de dantelă – se sprijinea într-un baston gros cât trunchiul unui pomişor. După saluturile de rigoare, poftise tânăra pereche în odaia unde Jan se lăsase acum pradă unor amintiri atât de amare.           Imaginea Idei o aduse după sine şi pe cea a lui Nils. Ultimele seri, dureroase, groaznice, petrecute la căpătâiul copilului ce trăgea să moară! Tot atât de alb ca şi perna pe care se odihnea, Nils se stingea cu fiecare ceas care trecea. Sfârşitul fu cumplit, sfâşietor:           — Mami, aprinde lumina. Murmurase micuţul.           După ce Ide dăduse la o parte perdelele, soarele ce apunea învălui odaia în razele sale purpurii. Chipul copilului, slăbit de boală, se destinse într-un surâs, în timp ce mâinile lui străvezii încercau să pipăie lumina:

PARTEA ÎNTÂI.           I.           NELINIŞTIŢI, CURIOŞI, NEGRII SE grăbeau către coliba bătrânului Sammy.           — Nu vă apropiaţi! Strigă o voce din mulţime, tocmai şi-a încărcat puşca!           — Puşca?           — Da, ne pândeşte! Va trage în noi!           — Prostii! Nu există om mai paşnic ca bătrânul Sammy.           — Doar ţi-am spus c-a înnebunit.           — Înnebunit?           — Da, din pricina unei nelinişti morbide sau unei obsesii, cum spun medicii. Nu ştiu exact despre ce e vorba.           — Dacă nu ştii, taci din gură!           — Atunci spune tu.           Din mijlocul mulţimii se ridică o voce autoritară:           — Linişte! Here comes the boss. Iată-l pe stăpân.           Foarte înalt, blond, cu chipul bronzat, James Starner se apropie de contramaistrul său care tocmai voia să-i vorbească:           — Ce se întâmplă, Tom? Ce-i cu îmbulzeala asta de oameni?           — Old Sammy a înnebunit, domnule!           — Cum adică?           Negrii se îndepărtară, respectuoşi, din jurul celor doi. Tom arătă coliba:           — Îl cunoaşteţi pe bătrânul Sammy, nu-i aşa, domnule?           — Sigur, e unul dintre cei mai buni lucrători ai noştri.           — Ei bine, iată. Azi după-amiază, Sammy s-a apucat să repare un tractor, împreună cu Bill, tânărul mecanic.           — Îl ştiu, da, şi?           — Dintr-o dată, s-a năpustit asupra lui Bill şi a vrut să-l strângă de gât. Urla cu o voce ascuţită: „Nu vreau să văd pe nimeni în jurul meu! Pe nimeni! Pe nimeni!”.           — Şi pe urmă?           Bill a reuşit să scape din mâinile lui şi l-a ameninţat cu o cheie englezească. Sammy s-a năpustit în coliba lui şi s-a încuiat înăuntru. Şi de atunci urlă întruna.           — Ce spune?           — Că nu vrea să vadă pe nimeni în jurul lui şi că pe primul care va cuteza să treacă prin faţa casei sale, îl va împuşca. Ascultaţi! Îl auziţi?           — Da, îl aud!           Old Sammy vocifera într-un amestec curios de. Engleză şi de dialect local. Ameninţătoarea ţeavă a puştii sale se vedea foarte clar în ambrazura porţii.           — Dacă Jan era aici s-ar fi priceput să-i vorbească, să-l calmeze, murmură James.           — Mister Jan Yvarsen, doctorul? Întrebă Tom.           — Da.           James rămase o clipă pe gânduri: situaţia nu mai putea dura. Old Sammy putea, dintr-un moment în altul, să-şi descarce puşca în orice trecător nevinovat, o femeie, un copil. Trebuia să acţioneze şi încă repede de tot. Îşi şi însuşise trăsătura tuturor membrilor familiei Yvarsen: de îndată ce se iveau unele dificultăţi, vreun pericol, se gândea instinctiv la Jan. Numai că în vremea asta, Jan şi Thérese se aflau în vacanţă, în Franţa, ca şi tatăl şi mama lui James – Tom şi Fanny – care se duseseră să petreacă câteva săptămâni în bătrâna Anglie. Aşa că James rămăsese singurul stăpân. Nu spusese contramaistrul: „Here comes the boss?” Acum, patronul, adică omul care trebuia să-şi asume răspunderile, nu mai era Tom Starner, ci James.           Îşi aminti că tânărul contramaistru negru, isteţ şi capabil, purta acelaşi nume ca şi tatăl său, fiindcă Tom Starner îi fusese naş. James îşi dădu seama că toţi ochii erau aţintiţi asupră-i, că trebuia „să facă faţă”. Hotărârea sa şi fusese luată. Îl îndepărtă pe Tom care voia să-l oprească şi se îndreptă, cu pas ferm şi hotărât, către coliba lui Old Sammy. Auzi paşi în urma lui şi se întoarse. Era Bill, tânărul mecanic negru, care alerga după el.           — Ce vrei? Îl întrebă James. Rămâi lângă ceilalţi. Old Sammy e înarmat cu o puşcă.           Bill era foarte palid şi zise cu glas rugător:           — Don't hurt him, mister James, sir, he doesn't know what he is doing!           Ca toţi negrii, apelase din instinct la fraze biblice.           „Nu-i căşunaţi nici un rău, domnule, nu-şi dă seama ce face!” Şi tocmai Bill spunea asta, omul pe care Sammy era cât pe ce să-l strângă de gât, într-un acces de furie.           Acum James se afla singur în faţa micii bariere care despărţea grădiniţa lui Sammy de drum. Ştia că în acel moment dădea dovadă că era bărbat, ca toţi negrii strânşi grămadă, îl judecau, îi cântăreau.           James îşi trecu braţul pe deasupra portiţei şi trase zăvorul. Zarurile fuseseră aruncate. Acum nu mai putea să dea înapoi, trebuia să înfrunte, cu orice preţ, puşca lui Sammy. În jurul lui, o puzderie de flori roz, galbene şi violete. Căci lui Sammy îi plăceau florile. Grădina sa era cea mai frumoasă din exploatare şi până şi Tom Starner îi invidia unii trandafiri care aveau culoarea smaraldului şi pe care numai el se pricepea să-i cultive. James îi iubea pe negri, aceştia erau cei mai buni prieteni ai săi. Se născuse în Africa: pentru el, Europa era un pământ străin. Camarazii săi de joacă fuseseră negri şi învăţase foarte repede să le stimeze inteligenţa vie şi intuitivă, cunoştinţele asupra plantelor şi animalelor, bunătatea lor înnăscută, candoarea, spontaneitatea. Aşa că Old Sammy nu era un străin pentru el; departe de aşa ceva! Nu-l legănase pe genunchi când fusese un puşti de câţiva ani? Nu Old Sammy îi insuflase dragostea faţă de animale? Căci acest Old Sammy dăduse întotdeauna dovadă de o dragoste fanatică faţă de fiarele din pădure şi din hăţişuri. Nu se spunea în sat că odinioară, cel mai bun prieten al lui Sammy fusese un leu, cu care se întâlnea zilnic, undeva, departe, lângă râul albastru ce şerpuia printre preriile verzi? James nu văzuse el însuşi acea gazelă îmblânzită care trăia în grădina casei sale şi care mânca din mâna bătrânului?           Acum îi reveniseră în minte toate acele amintiri. Legendele pădurii pe care Sammy le istorisea pe înnoptate.

PARTEA ÎNTÂI.           I           — TU, CE SPUI, THÉRESE? Eu aş propune să lăsăm maşina aici şi să urcăm pe jos până în oraşul vechi.           Thérese se întoarse spre soţul ei, surâzând:           — Sigur, răspunse ea cu glasu-i plăcut şi plin de căldură, să mergem pe jos, ca doi tinerei, fiindcă astăzi îmi simt inima ca la douăzeci de ani! Şi apoi, va fi mult mai pitoresc şi mai interesant.           Jan se aplecă spre soţia sa şi o sărută.           — Ce plăcută e viaţa alături de tine, Thérese, murmură el. Privirea ta luminoasă şi surâsul tău senin sunt pentru mine apa vie a tinereţii. Alături de tine nu mă simt câtuşi de puţin bătrân. Îşi înălţă capul şi adăugă, cu un aer gânditor: Când eşti lângă mine, am impresia că timpul şi-a oprit în loc opera lui nimicitoare. Da, draga mea, alături de tine viaţa mi se pare un veşnic şi luminos prezent.           — Cât lirism! Strigă Thérese, râzând.           — Poţi să nu devii liric sub cerul Italiei?           — Da, spuse Thérese coborând din maşină, e o ţară minunată, îi simţi în permanenţă poezia.           După ce se asigură că toate portierele maşinii erau închise, Jan o porni după Thérese care şi ajunsese pe podul Roya, de unde privea, cu admiraţie, colina pe care se etalau casele şi bisericile cetăţii medievale din Vintimillia.           — Minunat! Strigă el. Şi când te gândeşti că, pentru majoritatea turiştilor, Vintimillia nu e decât un oraş dea frontieră, unde doar schimbi trenul, cumperi vederi şi bei primele vinuri italieneşti!           — Nu toată lumea se interesează, ca noi, de vestigiile trecutului şi de pietrele astea vechi!           — Totuşi, spuse Jan visător, crezi că există vreun limbaj mai elocvent şi mai emoţionant de cât cel al vechilor monumente înnobilate de patina timpului?           O jumătate de oră mai târziu, după ce urcaseră colina pe nişte străduţe înguste numite sestieri, mărginite de case împodobite cu arcade, Jan şi Thérese ajunseră în mica piaţă ce se afla în faţa bisericii Sfântul Mihail.           — Ce minunăţie! Spuse Thérese, încântată.           — Da, întări Jan, iată-ne în prezenţa unei capodopere a celei mai pure arhitecturi romane.           — Din ce epocă?           — Secolul XI, sfârşitul secolului al XII-lea, poate chiar începutul secolului al XIII-lea.           — Crezi că am putea-o vizita?           — Bineînţeles, cu atât mai mult cu cât trebuie sa alba şi un ghid.           Ghidul – om de vreo cincizeci de ani – foarte cultivat, şi cave vorbea o italiană clasică, se arătă foarte bucuros să le înfăţişeze toate comorile bisericii.           — Veţi vedea că această biserică e remarcabilă din multe puncte de vedere, începu ei. Din păcate, nu e prea cunoscută şi mai ales peste hotare.           — Într-adevăr, spuse Jan, n-am văzut-o menţionată în nici o lucrare de artă romană.           — O lipsă de neiertat, signor. Priviţi bolta!           — Ce desen precis şi sobru.           — Apogeul artei romane, apogeul, signor.           — Şi cele doua jgheaburi uimitoare, care slujesc de agiazmatar? Se interesă Thérese. De unde provin?           — Vedeţi cuvintele gravate pe ele, signora? Se unul, puteţi citi: Augustus, iar pe celălalt Antonius Pius.           — Numele a doi împăraţi romani, spuse Jan.           — Bravo, signor, bravo! Aceste jgheaburi – cum le spune signora – sunt de fapt nişte stele dedicate celor doi împăraţi şi care fuseseră înălţate în vechiul templu păgân ce se afla odinioară aici.           — Cui îi era consacrat, acel templu?           — Lui Castor şi Polux, signor.           Aflară că în epoca romană. Vintimillia se afla cu un kilometru mai la răsărit de centrul actual, pe malul râului Nervia. Pe vremea aceea, templul dedicat lui Castor şi Polux se afla pe o colină pustie, unde oamenii nu urcau decât în anumite zile. Mai târziu, când acest cult s-a perimat, primii creştini au amenajat, sub templul ameninţat cu ruina, o criptă.           Jan şi Thérese admirară o frescă de o puritate emoţionantă a liniilor, reprezentând chinurile Sfântului Sebastian şi datorată lui Giovanni Cimabue, maestrul lui Giotto. După care, părăsiră aproape cu regret acea veche biserică, nu înainte de a fi făgăduit ghidului – care li se părură deosebit de atent şi de simpatic – să se întoarcă de îndată ce vor avea prilejul.           Se opriră, câteva clipe, sub portalul luminat de soare.           — Ce vreme frumoasă! Spuse Thérese, cu un entuziasm juvenil. Ce ţară de vis!           Jan o luă de braţ.           — Hai, draga mea, să trecem pe partea cu umbră, uite, în dreapta noastră se află Porta Piemonte; de acolo vom avea o privelişte splendidă asupra întregului ţinut.           — Hai, repede, spuse veselă Thérese.           Jan avusese dreptate: într-adevăr, de la Porta Piemonte se vedea întreaga vale Roya, precum şi munţii sinuoşi, dar totodată ascuţiţi, din Piemont. Thérese se simţea copleşită.           — Ziua asta măreaţă e cel mai frumos dar pe care mi l-ai oferit de când suntem împreună, şopti ea la urechea lui Jan, strângându-se lângă el.

Vol. 3.1 – FIUL LUI JAN   Motto: „Dragostea nu înseamnă un bărbat şi o femeie care se privesc în ochi, ci o femeie şi un bărbat care merg alături şi care privesc în faţa lor.”           Antoine de Saint-Exupéry                 I.           CASA DOCTORULUI JAN YVARSEN, unde lămpile străluceau ca ziua, ilumina parcul. La banchetul pe care doctorul îl dădea pentru a sărbători strălucitul succes al fiului său la examenul de internat, fuseseră invitate cincizeci de persoane.           Jan Yvarsen nu se schimbase. Abia dacă i se argintaseră tâmplele; cele câteva riduri care i se iviseră, la colţurile ochilor îi scoteau şi mai mult în evidenţă blândeţea chipului, ce contrasta totuşi cu privirea voluntară, puţin cam trufaşă. Silueta, care-şi păstrase tinereţea, evoca supleţe şi prospeţime. În jurul mesei domnea buna dispoziţie, şi când Jan râdea, buzele sale pline lăsau să i se vadă dinţii de o albeaţă strălucitoare. Niciuna dintre persoanele care-l cunoscuseră cu douăzeci şi cinci de ani mai înainte, atunci când conducea spitalul din Krittelwerk, n-ar fi ezitat să-l recunoască.           În faţa lui, Thérese îşi ascundea cu greu emoţia. Privirea ei îl părăsea adesea pe fiu pentru a se opri pe chipul soţului. Acesta, ca şi cum ar fi vrut să-i mulţumească, pentru faptul că era atât de frumoasă, o încuraja făcându-i câte un mic semn cu mâna, gest pe care numai ea îl înţelegea, un fel ele complicitate a unei perechi fericite pe care anii o apropiaseră şi mai mult.           În stânga Théresei stătea Tom Starner, venit în mod special tocmai din Transvaal, unde conducea o importantă exploatare agricolă. Cu doi ani mai înainte, Ide, sora lui Erling, se măritase cu James, fiul lui Tom. Tinerii soţi locuiau în Africa şi asta era cea de a doua călătorie a lor în Europa, de când se căsătoriseră. Ide era leit maică-sa aceeaşi privire tandră, aceeaşi prospeţime a tenului, acelaşi surâs. După ce Ide plecase în Transvaal, Thérese simţise o mare sfâşiere sufletească, fiindcă mama şi fiica trăiau ca două surori în casa ce se golea în fiece dimineaţă, după ce Jan şi fiul său plecau la clinică. Lângă Jan stătea Fanny, vechea lui colaboratoare de la spitalul din Krittelwerk, prietena de odinioară a Théresei, care se măritase cu Tom Starner. Jan, emoţionat, surâdea aducerilor-aminte evocate de Fanny. Întreg trecutul – cu ceasurile lui triste şi grave, profunde şi plăcute – reînvia acum pentru ei, un trecut plin de experienţe aspre, dar şi de bucurii mari, din care răzbăteau adesea umbrele celor morţi. „Îţi aminteşti.” Fanny rostea aceste cuvinte magice prin simplitatea lor şi timpul se oprea brusc în loc. Jan întorcea capul spre Thérese şi-i căuta privirea. Apoi se uita la Erling.           Erling Yvarsen stătea la celălalt capăt al mesei. Era, în seara aceea, atât de copleşit de complimente, încât începea să se simtă cam stânjenit. Şi iată că tatăl său se ridică la rându-i.           — Fiule, zise Jan cu voce gravă, iată-te astăzi faţă în faţă cu o sarcină zdrobitoare: aceea de a-i sluji pe oameni, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Începe pentru tine lucrul cel mai greu: trebuie să înţelegi, să admiţi că încă nu ştii nimic şi că abia de acum încolo începe adevărata ta ucenicie. Începând de mâine, te vei apleca asupra suferinţei omeneşti şi vieţile unor oameni vor depinde de stăpânirea, de precizia, de inteligenţa ta. Ştii că un medic este un instrument, dar totodată şi un om, că omul din tine trebuie să lecuiască trupurile celor în suferinţă, care ţi se încredinţează. Fii nu numai cel care poate să vindece şi uneori care poate să salveze în ultima clipă, ci şi cel care mângâie, care, ajută, care iubeşte. Meseria noastră, fiule, înseamnă dragoste faţă de semenii noştri.           Glasul lui Jan deveni puţin răguşit, şovăielnic.           — Erling, cea mai mare bucurie a, mea e că te am alături. Văd că încet, încet, îmi vei lua locul. N-am câtuşi de puţin obiceiul să mă înduioşez, dar vreau totuşi să-ţi spun un lucru: de câţiva, ani de când lucrăm împreună, ca doi vechi prieteni, tu mi-ai dăruit toate bucuriile pe care şi le poate dori un părinte.           Ascunzându-şi stânjeneala, Erling îngăimă câteva vorbe, apoi, cu un gest vesel şi spontan, ce voia să exprime toată acea camaraderie pe care Jan se pricepuse atât de bine s-o instaureze între ei, ridică paharul:           — În sănătatea, ta, tată!           Mai emoţionat decât voia să se arate, Jan îi surâse; apoi se întoarse spre Ide:           — În sănătatea, voastră, dragii mei copii! Acceptaţi ca entuziasm înfruntările pentru tot ceea ce puteţi obţine prin ele, fără urmă de invidie pentru ceea ce vi se refuză. Ide, nu vreau să mai găsesc în scrisorile tale acele accente de tristeţe pe care ţi le prilejuieşte despărţii de noi. Nu-i micşora astfel curajul lui James pe care-l iubim ca şi cum ar fi propriul nostru copil. Sigur, ar fi plăcut să trăim unii lângă alţii, dar fiinţele care se iubesc aşa cum ne iubim noi, nu sunt niciodată despărţite cu totul. După ce-ai să pleci, adu-ţi aminte că şi noi am trăit pe acel pământ african, că ne-am simţit ca acasă, ceea ce ne îngăduie să fim întotdeauna, într-o oarecare măsură, prezenţi acolo. În sănătatea voastră, a tuturor!           Ide veni lângă Jan şi-i înlănţui gâtul, cu braţele ei: rotunde şi bronzate. Apoi, înconjurând masa, îşi apropie buzele proaspete de obrazul încă ud de lacrimi, al mamei sale.           Jan puse, hotărât, capăt acelor efuziuni ce riscau să se transforme în melancolie.           — Să dansăm, copii, spuse el vesel.

               I.           SPRIJINITĂ ÎN COATE, LA FEREASTRA deschisă spre cerul ţintuit de stele, Thérese retrăia filmul extraordinar al acelor ultimi ani: singură pe lume, îşi părăsise Alsacia natală, ca să se ducă în Africa de sud la nişte rude pe care nu le văzuse niciodată. În cabina navei ce urma s-o ducă departe, descoperise caietele ce-i revelau o dramă, tentativa de asasinat comisă de o frumoasă suedeză, ca să-l recucerească pe omul pe care-l iubea, abandonând cu sânge rece, în Veld, pe soţia acestuia. Ide, pe care-o credeau moartă, sfâşiată de fiare, se întorsese la căminul ei, graţie Théresei, apoi se stinsese. Sigrid fugise. Thérese, devenită infirmieră, surprinsese în ea un sentiment de entuziastă admiraţie faţă de prestigiosul doctor Yvarsen. Thérese nu putea şi nu voia să renunţe la amintirile legate de el. Chiar şi astăzi, după doi ani de despărţire, mai avea în urechi sunetul vocii lui; îşi amintea de culoarea ochilor săi, de felul cum fuma, de mişcarea mâinii, când şi-o trecea prin frumoasa lui chică blondă. Fiecare zi petrecută alături de el, la spital sau acasă, o făcea să-şi aducă aminte de cele mai mici amănunte. Thérese nu făcea din dragostea ei pentru Jan Yvarsen o obsesie, dar nici nu încerca să renunţe la ea. Măritată, nu roşise din pricina acestui cult ciudat, căci fericirea senină, liniştită, pe care soţul ei i-o dăruia în fiece minut, nu i-o datora doctorului Yvarsen? Dar Corsen, la rândul lui, nu-şi datora fericirea tot lui Jan? Într-o zi, Yvarsen venise la el în vizită însoţit de Thérese. Fericirea, intrată pe uşă odată cu el, se prevedea solidă, eliberată de orice spaimă, limpede ca apa. Ce-i trebuia mai mult? Trecuseră două ierni şi două veri de când James Corsen făcuse din ea stăpâna paradisului. Casa pe care Thérese, încă de la prima vizită, o comparase cu un vast şi elegant pachebot, plutind pe oceanul Veldului, era prevăzută cu tot confortul. Totul în această casă respira curăţenia. Thérese respectase stilul olandez, bogat şi confortabil, al imensei săli principale, dar în balconul cu geamuri îşi impusese gustul ei în privinţa confortului. Doctorului îi plăcea să-şi fumeze ţigara intr-unul din imensele fotolii de piele, pe care soţia lui le aşezase ici şi colo, ca nişte mici refugii, ca nişte oaze ale odihnei.           — Aceste fotolii te silesc să fii optimist, zicea încântat James Corsen, a cărui fire, ca să spunem adevărul, nu era niciodată posomorită.           Pereţii cabinetului de lucru al doctorului erau în întregime ascunşi sub rafturi de stejar de culoare deschisă. Cititori avizi, cei doi soţi primeau cu regularitate din Europa cărţi în mai multe limbi. Rare erau serile care să nu fie consacrate discutării unui roman nou apărut. Doctorul îşi privea tandru tânăra soţie, încântat de inteligenţa ei şi de acea patimă pe care-o punea ca să ghicească taina unor suflete. La rândul lui, măcar că nu mai profesa, era la curent cu descoperirile ştiinţifice şi cu evoluţia medicinii şi chirurgiei. Thérese şi soţul ei nu discutau despre trecut decât ca să evoce ceasurile de lucru în comun. Thérese nu uita suferinţele şi mizeria unor fiinţe mai puţin favorizate de soartă.           — Tihna, spunea ea, nu-i întotdeauna o minune, dar este o binecuvântare, pentru care nu oboseşti niciodată să mulţumeşti cerului.           În doi ani nu sosiră decât două scrisori de la doctorul Yvarsen. În prima, le istorisea în amănunt cum se instalase în Suedia. Doctorul conducea la Stockholm o mare clinică. Munca înverşunată părea să fi devenit unicul lui scop în viaţă. Le vorbea de asemenea despre draga lui nevastă, despre moartea ei. În prima scrisoare spunea: „Dragii mei, Trebuie să-ţi accepţi soarta fără să faci din nenorociri o disperare. Răspunderile care-mi revin mi-au dat puterea să trăiesc. Ide rămâne pentru mine nepieritoare, iar amintirile sunt ca nişte parfumuri pe care le respiri doar în ceasul când gândul se desprinde de preocupările zilnice. Munca e o lege sacră, mă supun ei, sunt absorbit de ea. Mă aflu foarte departe, dar ştiu că mormântul Idei trebuie să fie adesea plin de flori aduse de mâinile voastre tandre şi atente. Vă scriu din odaia mea. Pe birou se află fotografia scumpei mele soţii şi a micului nostru Nils. Pun zilnic flori lângă ele şi răsfoiesc adesea albumul în care revăd zilele noastre fericite.           Mă gândesc la voi, la tot ceea ce-am trăit laolaltă. Nădăjduiesc că duceţi o viaţă plăcută şi blândă în frumosul vostru Paradis. Eu mi-am regăsit pustiurile de zăpadă. Mi-e dragă austeritatea lor şi, când timpul îmi îngăduie, plec singur în lungi plimbări pe schiuri. Daţi-mi veşti despre voi, povestiţi-mi viaţa voastră zilnică în acea ţară pe care am iubit-o atât şi de care mă leagă atâtea amintiri.”           A doua scrisoare, prin care le trimitea urări pentru noul an şi pentru cel de-al doilea an al şederii lor în Veld, păstra tonul melancolic al primei. Simţeai totuşi în ea o anumită resemnare curajoasă. Le anunţa moartea mătuşii Brita şi instalarea lui în casa părintească, din care ea nu avusese decât uzufructul. Despre el însuşi, despre activitatea lui dădea prea puţine amănunte, dar faima sa făcuse înconjurul globului. În numeroasele reviste medicale şi ştiinţifice pe oare James Corsen le cerceta cu regularitate, lucrările doctorului Yvarsen se bucurau de multă autoritate. Thérese păstra în sertarul ei cele două scrisori preţioase. Ştia pe dinafară fiecare frază. Scrisul lui nu se schimbase, ferm şi solid aşternut ca un reflex al unei inimi tari, al unui suflet mândru. Niciodată Jan Yvarsen nu făcuse aluzie la Sigrid, frumoasa şi criminala lui verişoară. Ce se întâmplase cu ea? Sigur că murise, din moment ce era singurul moştenitor al mătuşii Brita.           Paradisul îşi justifica, pe deplin numele. Se părea că tuturor fiinţelor care locuiau acolo le era proprie seninătatea. Thérese avea o cameristă a ei, Betty, o matroană căreia nu-i scăpa nimic, care dădea răspunsuri amuzante şi era de un mare devotament. Betty era plină de atenţii faţă de tânăra femeie. Nici o lady, după părerea ei, n-o egala în frumuseţe, în blândeţe şi în bunătate pe cea căreia în fiecare dimineaţă îi pieptăna părul castaniu şi mătăsos.           — Sunteţi toată familia mea, îi spunea ea Théresei, nu vă am decât pe dumneavoastră pe acest pământ şi nu vă iubesc decât pe dumneavoastră.

I.           SCURTĂ ŞI MOHORÂTĂ, TOAMNA SUEDEZĂ îşi şi făcuse apariţia în grădina de la Tjorpa. Vântul murmura printre brazi. Vânt familiar, care iarna învăluia în lunga lui jelanie casa familiei Yvarsen.           Pe aleea centrală, printre stejarii aurii şi straturile rămase fără flori, Rholf-Harald, care cu trei săptămâni mai înainte îşi făcuse apariţia în mijlocul acelei familii atât de unite, îşi potrivea pasul după cel al Idei. Tânăra femeie îl primise cu multă căldură pe acel frate vitreg despre care nu ştiuse nimic atâta vreme.           Logodna ei cu Jorgens Meldgaard, căsătoria apropiată n-o cufundaseră într-o fericire egoistă, imensa dragoste faţă de ai săi o făcuse să înflorească din nou – toate incertitudinile, toate ambiţiile amare se risipiseră – şi acum era gata să dăruiască o bună parte din această tandreţe acelui tânăr cu nume de viking, rezervat şi ascuns.           — Am impresia, spuse ea râzând, că ţi-e greu să-mi spui pe nume. Că tata te intimidează un pic, mi se pare normal. Lăsând la o parte modestia, doctorul Yvarsen este o mare personalitate şi trecutul s-ar putea să ţi-l facă mai puţin apropiat. Cu timpul, vă veţi apropia totuşi unul de celălalt. Dar Erling, Flavie şi mama te-au primit cu braţele deschise. De mine ce să mai zic? Sunt atât de bucuroasă de a fi descoperit că mai am încă un frate! Mi-ar fi plăcut să copilărim împreună, să ne jucăm, să-ţi mărturisesc gândurile mele.           Rholf-Harald îşi înălţă capul. Ide îi văzu profilul, acel profil mândru, cu trăsături regulate, care amintea şi de frumuseţea lui Sigrid şi de frumuseţea lui Jan.           — Ide, răspunse cu blândeţe tânărul, copilăria mea nu-mi aparţine decât mie. Am fost de mic de tot un copil fără familie. Comandantul Eckeby – unchiul meu Kristoffer – n-a pretins niciodată să-mi ţină loc de tată. A fost susţinătorul şi educatorul meu, apoi cel mai bun prieten. Am avut şi câteva bucurii: o mică excursie pe mare, o furtună dezlănţuită, am văzut la marginea unei păduri o ceată de animale sălbatice, apoi un castel pe malul unui lac, într-un amurg de o rară frumuseţe. Dar nu m-am jucat niciodată aşa cum te-ai jucat tu. E adevărat că am fost lipsit de griji. Mă găseşti romantic şi nu ascund această înclinare, dimpotrivă, încă de foarte mic am simţit că venisem pe lume sub semnul fatalităţii.           — Nu poţi uita acest lucru?           — E foarte greu, Ide! Nu mai sunt un adolescent maleabil, ci un bărbat în toată firea. M-au format anumite sentimente care mi-au împietrit inima. Am trăit vreme îndelungată cu ranchiuna în suflet şi m-am obişnuit să fiu singur. Aici, la Tjorpa, toţi m-au primit ca pe un fiu sau ca pe un frate. Dar totul e încă prea proaspăt. Încearcă să mă înţelegi! Tu eşti atât de dreaptă şi de spontană! Nu pot să mă integrez fără efort în clanul vostru. Voi mă socotiţi ca pe unul de-ai voştri, dar eu mă consider ca un invitat, mai exact: ca „o mobilă nouă”.           — Totul se reduce la răbdare, zilele trec repede, iar viaţa ne aduce până la urmă şi bucurii.           O umbră fugară înceţoşa ochii Idei, vântul îi lipi câteva şuviţe de păr pe obrazul atât de delicat. Clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să alunge tristele amintiri, apoi spuse:           — Eu a trebuit să-mi smulg bucată cu bucată fericirea.           — Da, tu ştii ce-i lupta, zilele negre, suferinţa!           — Rholf-Harald, acum sunt o femeie fericită şi aş dori ca şi tu să fii un bărbat fericit. Văd că ţi-ai pus în minte ceva. Îmi dau seama de acest lucru, după chipul tău. Ori de câte ori tata ia o hotărâre serioasă, are privirea asta pe care o ai tu acum, privire care pare că vrea să provoace soarta. Bărbia îi devine parcă mai pătrată, mai dură, aşa cum e a ta în acest moment. Nu vrei să-mi spui la ce te gândeşti?           Gura fermă a lui Rholf-Harald schiţă un surâs.           — Probabil că ţin foarte mult la tine, din moment ce-ţi împărtăşesc ideea mea care aproape că a devenit o idee fixă, dar care mi se pare întemeiată. În loc să aştept să aibă loc adevărata fuziune morală între. Doctorul Yvarsen şi mine, şi să cadă barierele dintre familia ta – acel bloc compact, ca de granit – şi înclinarea mea către singurătate, sunt convins că e necesar să. Mă maturizez sufleteşte. Vreme de câteva luni, un an, poate chiar şi mai mult, aş vrea să călătoresc, să văd diverse ţări cu tot ce au ele mai deosebit. Nu cunosc decât Suedia şi oraşul Paris, unde m-am născut şi pe care l-am părăsit când eram încă foarte mic, dar unde m-am reîntors mai târziu pentru a regăsi câteva urme ale trecutului. Sunt poet, cu alte cuvinte un animal destul de rar în zilele noastre. Alte ceruri, alte peisaje m-ar inspira. Mă voi gândi la voi toţi mai liber, mai detaşat, fiindcă depărtarea te face mult mai obiectiv, cum eu încă n-am ajuns să fiu. De îndată ce voi pleca de la Tjorpa, îi voi trimite o scrisoare tatălui tău şi cred că mă va înţelege.           — Tatăl meu! Ca şi cum n-ar fi şi tatăl tău! Mereu eziţi să-i spui „tată”. Da, te va înţelege. Va admite că din prea multă pudoare doreşti să eviţi o discuţie delicată. Îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine. Dar te rog să nu mă mâhneşti plecând înainte de căsătoria mea.           — Când e? Peste zece zile? Sigur, pot să aştept până atunci şi-ţi făgăduiesc că voi fi de faţă la ceremonia de la biserică.           Cu un gest afectuos, Ide îşi strecură braţul sub cel al lui Rholf-Harald. Se strădui să-şi ascundă neliniştea care o tulbura. De ce trebuia să se gândească numai la nenorociri şi la primejdii? Fratele regăsit se va întoarce, dar când?           Cu trei săptămâni mai înainte, tânăra femeie nici măcar nu bănuia existenţa acestui nou venit. Prestigiul, seducţia sa erau de aşa natură, încât se impuseseră tuturor, în mod firesc. Absenţa lui avea să işte un mare gol mai ales în sufletul lui Jan şi, mai mult ca sigur, şi al Théresei.

Moto: „Ce-ar însemna, o Doamne, gândirea omenească, Şi cine adevărul, vreodată, l-ar iubi, De n-ar fi bucuria şi jalea pământească, De care nici un suflet nu pare-a se-ndoi?”           ALFRED DE MUSSET   „Povara acestei lumi e mult prea grea pentru ca vreun om s-o poată purta, iar suferinţa universului, prea crudă pentru o singură inimă.”           OSCAR WILDE                 I.           ÎN AERUL FOARTE PROASPĂT şi luminos, trăsurica uşoară, pe două roţi, joasă şi confortabilă, părea o jucărie de copil când trecea pe străzile unei ţări ca Suedia, caracterizate de o arhitectonică modernă. Eleganta trăsurică mergea într-un mod foarte fantezist. Fiindcă Troll, calul de talie mică, dar de rasă pură, care fusese înhămat la ea, alerga aşa cum avea el chef, nu cum îi poruncea stăpâna lui. Trăsurica şi calul erau cadoul colectiv al lui Jan, al copiilor – care ţinuseră neapărat să participe la această surpriză.           — Şi de asemenea al câtorva vecini.           Thérese Yvarsen, iubită, răsfăţată şi preţuită de toţi, se simţea fericită şi liniştită. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să tragă adânc în piept aerul proaspăt şi să se bucure de peisajul care-i era atât de drag. Troll avea ideile lui şi-şi plimba stăpâna când de-a lungul lacului, când al râului. Nu se întorcea la Tjorpa decât după ce rătăcea îndelung, fie la trap, fie la galop. Mâinile înmănuşate ale Théresei aproape că nici n-aveau nevoie să ţină hăţurile, fiindcă Troll ştia şi unde şi când trebuia să se oprească, aşteptând liniştit până ce Thérese se urca sau cobora din trăsurică. La început, soţia lui Jan se revoltase foarte tare împotriva reţetei recomandată de propriul ei bărbat, pe care-l calificase drept „autocrat”.           Neliniştit de felul cum arăta Thérese, Jan îi prescrisese să petreacă zilnic doua sau trei ore în aer liber, renunţând la o parte din treburile casei. Dar a încerca s-o determini pe Thérese – veşnic ocupată cu treburile mărunte ale acelei case mari, moştenită de la mătuşa Brita – să renunţe la îndeletnicirile sale şi mai ales la împletitul a tot felul de lucruri pentru bărbatul, copiii sau nepoţii ei, părea ceva aproape imposibil. Cum s-o obligi să-şi petreacă, plimbându-se, adică nefăcând nimic, o bună parte din zi? Dar, pe de altă parte, cum să rezişti complotului urzit de cei care te iubeau atâta? Cum să refuzi un dar tot atât de neaşteptat, cum ar fi fost de pildă, o rachetă interplanetară?           Bucătăreasa Gerda vorbise unei precupeţe despre recomandarea doctorului şi despre refuzul categorie al doamnei Thérese de a pune mâna pe volanul unei maşini şi de a se plimba singură. Încântate să vină în ajutorul doctorului, vecinele se adunaseră în mare taină şi, tot tăifăsuind, le venise ideea reîntoarcerii la mijloacele de locomoţie din trecut; fără să mai piardă vremea, se puseră pe treabă: trăsurica ce zăcea uitată, de multă vreme, în fundul unei magazii, fu atât de bine refăcută şi vopsită, încât puteai să juri că e nouă. Troll – la rândul lui – se dovedi a fi un căluţ ideal ca s-o plimbe pe doamna Thérese; în sfârşit, vecinii cei mai apropiaţi se oferiră să-l adăpostească pe Troll în grajdurile lor, dimpreună cu trăsurica. Thérese, care ieşise pe peronul casei însoţită de Jan, fu atât de uluită văzând trăsurica şi calul, încât aproape că îi pieri glasul; cu atât mai mult cu cât trăsurica fusese modificată ca să fie mai comodă şi să prezinte maximum de siguranţă. Thérese Yvarsen nu putu mulţumi în alt fel acelor fiinţe atât de încântate de darul lor, decât strângându-le cu căldură mâinile. Surâsul şi ochii ei împânziţi de lacrimi erau mai grăitoare decât orice discurs. Acum putea da curs recomandaţiei soţului ei. Când vremea era frumoasă, dar geroasă, se înfofolea într-o blană călduroasă şi-şi punea o pereche de mănuşi groase, ca un vânător din Marele Nord. Îmbrăcată astfel, nu risca să răcească. Dacă ploua sau ningea, o capotă cu arcuri acoperea şi trăsurica şi pe Troll. În sfârşit, inovaţia cea mai ingenioasă aparţinea Flaviei, care, petrecându-şi copilăria şi adolescenţa în Canada, ştia totul despre zăpadă; inovaţia consta în faptul că roţile puteau fi oricând scoase şi trăsurica, aşezată pe două tălpici, se putea transforma cât ai bate din palme în cea mai confortabilă sanie.           Într-o zi furtunoasă, Thérese strigase:           — Ce păcat! Troll va fi foarte trist că nu-şi poate face plimbarea zilnică.           Gerda se grăbi să împărtăşească unei prietene starea de spirit a stăpânei sale şi cuvintele femeii zburară din gură în gură:           — Doamnei Thérese au început să-i placă plimbările cu trăsurica şi de altfel n-ai decât să te uiţi la ea ca să vezi cât de bine a început să arate: şi ochii şi faţa îi strălucesc de sănătate.           În acea dimineaţă luminoasă, în care primăvara se şi anunţase, Thérese se simţi dintr-o dată plină de viaţă. Îşi recăpătase puterile pe care aproape că se resemnase să şi le creadă pierdute pentru totdeauna. După atâtea furtuni şi necazuri, toţi ai ei erau sănătoşi şi se simţeau minunat. Era atât de fericită şi de bine dispusă, încât surâse aproape fără să-şi dea seama. Privirile îi rătăceau peste câmpiile ce se întindeau de o parte şi de alta a drumului. Vântul gonise zăpada în văioage. Ici, colo, se mai vedeau, totuşi, câteva troiene. Straturi subţiri de gheaţă mai făceau să strălucească încă acoperişurile, dar în curând aceste rămăşiţe ale iernii aveau să dispară. Pretutindeni se simţea impulsul naturii, grăbită să reînvie. Corbii, în căutare de insecte sau mici rozătoare, săltau greoi printre băltoace şi prin zăpada murdară.

PARTEA ÎNTÂI.           I.           O STEA CĂZĂTOARE TOCMAI apare pe cerul noptatic. Îi urmărim cu ochii dâra argintie ca s-o vedem mai apoi dispărând la marginile nopţii. Apariţie, dispariţie. Imagine impresionantă a vieţii omeneşti. Fiecare fiinţă, fiecare suflet nu e oare o lumină a cerului? Fiecare chip, fiecare privire nu luminează lumea, nu lămureşte marele mister al fiinţei? Aidoma stelei pieritoare, viaţa se iveşte brusc din tenebre, odată cu primul strigăt al noului născut, ca să traseze mai apoi minunata curbă ascendentă a tinereţii până la acel punct din spaţiu care marchează apogeul, punct variabil pentru fiecare ins, după care pieritoarea lumină a vieţii se va cufunda în genunea de nepătruns a morţii.           Viaţa se iveşte brusc din tenebre.           Doctorul Knut Yvarsen ţinuse să-şi ajute el însuşi nevasta să nască, pe gingaşa, pe delicata şi languroasa Ingrid. Copilul veni pe lume cu un strigăt strident.           — Câtă putere. Murmură tatăl emoţionat, întinzându-l moaşei care-l asista.           Mai târziu, când mama noului născut se linişti după durerile crâncene, Knut Yvarsen se aplecă spre ovalul lipsit de sânge al chipului ei şi-i şopti:           — E băiat kära du1.           Un surâs rătăci pe buzele aproape copilăreşti ale lui Ingrid, o roşeaţă abia vizibilă îi coloră obrajii.           — E frumos? Întrebă ea dintr-o răsuflare.           — Ai să-l vezi imediat, cântăreşte mai bine de douăsprezece livre.           — Va fi voinic ca tine, Knut, când va fi mare?           — Un stejar, sunt convins!           — Deci suferinţele mele n-au fost zadarnice.           — Ai să-ţi recapeţi în curând puterile. În privinţa asta i-am şi dat unele sfaturi devotatei noastre Ane Mette: odihnă totală pentru stăpâna dumitale, însoţită de un regim alimentar foarte îmbelşugat. Uite, că-ţi şi revin culorile în obraji.           — Nu cumva ăsta e un simptom de febră?           — Nici pomeneală!           Umbrele tristeţii şi resemnării trecură prin marii ochi albaştri ai fragilei fiinţe.           — Nu-s prea sigură de asta. Suspină ea.           — Nu mai ai încredere în mine, kära du? Îţi vorbeşte medicul şi nu soţul.           Tânăra femeie clătină imperceptibil din cap.           — Eşti prea bun, Knut, n-ai să-mi spui niciodată adevărul. Încercă să se sprijine în coate. Cum o să-i spunem?           — Tu hotărăşti, dragă Ingrid.           — Mi-ar plăcea să poarte numele tatii.           Gânditor, Knut Yvarsen se îndreptă spre fereastră şi-şi rezemă fruntea de geamul rece.           — Jan, zise el, deci se va numi Jan.           Soţia lui îl fixă cu ochi strălucitori.           — Nu eşti de acord?           — Cum să nu fiu de acord? Zise el. Jan Yvarsen.           Doctorul se întoarse spre nevastă-sa.           — Numele e foarte frumos, are ceva bărbătesc şi totodată melodios.           Un tremur uşor al vocii îi trădă intensa emoţie. Fiul meu. Jan Yvarsen!           Ingrid se lăsă încetişor să cadă pe pernă.           — Cât eşti de fericit. Murmură ea pe un ton încântat, eşti de copleşit.           — Avem un fiu, kära du! E minunat!           — Să-i dorim toată fericirea posibilă!           — Nu mă tem de nimic pentru el! Strigă Knut Yvarsen. Va creşte mare, puternic, frumos, generos, inteligent! Vom fi mândri de el!           Dar în sinea ei soţia lut Knut Yvarsen simţea o imensă tristeţe. Căci instinctul îi spunea că nu-şi va vedea crescând fiul care-i răpise toată vlaga. Sigur, era în culmea fericirii că putuse să-i dăruiască un băiat omului pe care-l iubea atât de mult. Da, satisfacţia ei era dintre cele mai intense, iar încântarea ei, reală. Totuşi o teamă de nespus îi frângea inima. Membrele îi erau inerte, ca şi paralizate şi i se părea că trupul îi fusese golit de toată substanţa lui. Oboseala care o zdrobea era de neînvins, definitivă, letargică. Şi-i plăcea atât de mult viaţa! Primăverile la Tjorpa cu proaspetele miresme ale unei naturi în floare! Râurile limpezi ce coborau colinele şerpuind printre mesteceni, carpeni şi brazi! Aerul îmbălsămat de mirosul răşinii şi al mierii din marile păduri tăcute! Acoperişul roşu al unei ferme întrevăzut în adâncimea unei vâlcele şi ivindu-se încet, încet dintr-o masă de ceaţă! Cu ochii închişi, Ingrid visa, voia să trăiască. Vedea un fluture cu aripile aurite aşezat pe paloarea unui crin; pajişti semănate cu bumbi de aur şi cu margarete coborând către un sătuc cu căsuţe fercheşe de cărămida trandafirie. O alee înflorită de păducei, bobiţel şi căline, împodobite cu miriadele de diamante ale aurorei; stânci cu panaşe de brazi înclinându-se peste oglinda albăstruie a unui lac; un stol de lebede sălbatice desenându-şi triunghiul pe imensitatea translucidă a cerului din Nord. Auzea fâşâitul unei sănii lunecând pe strălucitoarea albeaţă a unui peisaj de iarnă; cântecul păsărelelor ascunse prin frunzişul vreunui boschet legănat încetişor de adierea vântului din zori; nechezatul vesel al unui mânz zburdând în verdele şi mai vesel al unei câmpii; clopotele de duminică, lansându-şi, la ţară, chemarea, strigătul lor dătător de speranţă. Dar vedea mai ales odaia cea mare de la Tjorpa, auzea vocea de bas a soţului ei.           Odaia cea mare de la Tjorpa. Pereţii erau îmbrăcaţi în lemnărie rustică de stejar. Lampa, la care se puteau aprinde cincizeci de lumânări, şi sfeşnicele aşezate pe lunga şi impozanta masă dreptunghiulară erau şi ele tot din lemn. De o înaltă calitate artizanală, mobilele aveau un caracter atemporal, atestau o opoziţie tenace la vibraţiile modei şi ale gustului; pianul Pleyel, pe care mama lui Knut îl comandase special la Paris; fotoliile largi, tapiţate, invitând la odihnă şi la destindere; bufetul lucrat cu migală, ale cărui închizători erau întotdeauna lustruite cu grijă de Ane Mette; cufărul greoi, sculptat în mod cam naiv, care venea de undeva de prin secolul al XIII-lea, măsuţele şi gheridoanele do mozaic dispuse ici şi colo, pe care, în vase de cristal şi de faianţă, se aflau în permanenţă flori, cât ţinea vara: în sfârşit, trei vitrine înalte şi elegante unde stăteau alături minuni nemaipomenite de argint şi de cristal, de cositor şi de aur. Un perete întreg era ocupat de un şemineu monumental, îmbrăcat în marmoră cenuşie vărgată cu albastru şi verde; suporturile pentru buşteni se asemuiau cu prorele drakarurilor, amintind de nişte strămoşi îndepărtaţi, vikingii.           După masa de seară, bărbatului ei îi plăcea să stea la taifas cu ea în faţa focului din cămin care lumina odaia. Buştenii groşi, rotunzi şi zgrunţuroşi ardeau zbicindu-se şi trosnind, aruncând lungi şi tremurătoare dâre roşii peste careurile mari, albe şi negre, ale podelei, în timp ce odaia vastă se umplea de mirosul suav al răşinii ce îmbălsăma pădurile Suediei. Afară, vântul nordului, izbea în rafale zăpada în obloanele ermetic închise. Vara, îşi terminau seara pe terasă, aşezaţi confortabil în fotoliile de lemn de palmier, întorşi cu faţa spre frunzişurile în care piereau ultimele lumini ale amurgului. Knut îi vorbea întotdeauna ca unei confidente dragi, îşi deschidea inima, îi dezvăluia dificultăţile întâmpinate peste zi, din clipa în care plecase în zori, ca să-şi facă rondul pe la bolnavi, în faetonul uşor la care era înhămată o iapă albă. Îi descria viaţa ţăranilor, ei, care-şi petrecuse toată tinereţea la Stockholm într-un cadru molcuţ şi înstărit al unei vechi case burgheze sau îi povestea vreun accident survenit în vreo exploatare forestieră.           — Mă aflam la Troelle, începu el odată, pentru un caz de pojar, când un tânăr se năpusti spre mine ca să mă roage să mă duc de urgenţă în pădurea lui Karl Andersson. Un tăietor de lemne fusese zdrobit de un copac! Omul mai trăia! Nu era nici un minut de pierdut!           — Nenorocitul!           — I-am spus băiatului să urce alături de mine şi să mă conducă la locul accidentului. Pădurea Andersson e pe o coastă de deal şi drumurile sunt foarte înguste. Abia am putut trece cu faetonul!           — Cred că biata iapă a fost supusă la nişte eforturi serioase.           — Animalului ăstuia îi plac piedicile. Dar până la urmă am fost obligaţi să părăsim trăsura şi să ne continuăm drumul pe jos. Între timp, tânărul meu însoţitor m-a informat că era vorba de un om de vreo cincizeci de ani, însurat şi tată a şase copii.           — Ce nenorocire!           — Da, totul era într-adevăr foarte deprimant. Când, în sfârşit, am ajuns, tăietorul de lemne scotea nişte gemete cumplite, care-ţi sfâşiau inima. Sunt totuşi obişnuit cu durere, dar în acel loc, vezi tu, m-am simţit zguduit.           — Cum s-a produs accidentul?

PARTEA ÎNTÂI           I.           TOCMAI ÎMPLINISEM OPTSPREZECE ani când un accident îngrozitor m-a lăsat orfană, dezlegându-mă brutal de toate legăturile. Mă credeam distrusă pentru totdeauna, dar pe urmă – o vitalitate a animalului din noi – firea mea robustă a învins. Asta a început printr-o foame bruscă şi violentă. De câtă vreme nu mai înghiţisem decât un gât de lapte şi nu mai ronţăisem decât puţină ciocolată? Acum, simţeam foamea. O foame sfâşietoare, dureroasă. Rămăsesem în casa mare, goală de moarte, numai cu o servitoare bătrână. Dar, pe moment, foamea alungase din mine orice alt sentiment. Groaza mea faţă de prezent, spaima în faţa viitorului slăbiră când, la bucătărie, m-am aruncat asupra a tot ceea ce-mi cădea în mână. Ghiftuită, am dormit în sfârşit, pe săturate. Dar, vai! A doua zi coşmarul a reapărut aidoma ca în ajun. Cu chipul înfundat în pernă, îmi imaginam maşina răsturnată, revedeam trupurile mutilate. Scăpasem din acea catastrofă printr-o minune. Refuzasem să-mi însoţesc părinţii – care-l luaseră atunci pe fratele meu mai mic la o expoziţie la Strasbourg – nevrând să lipsesc de la acea mică reuniune care ne aduna în fiecare joi, pe prietenii mei şi pe mine, când la unul când la altul. Timpul uscat şi însorit ne ispitise în ziua aceea să facem o plimbare înainte de masă. O luarăm spre câmp. Fâşii de zăpadă mai stăruiau pe brazdele unde corbii ţopăiau greoi. La apropierea noastră, păsările zburară în crengile cireşilor de pe marginea drumului. Dintr-o dată unul dintre ei se năpusti spre mine, scoţând un croncănit urât.           Aripile lui îmi atinseră toca de blană; am rămas uluită în mijlocul prietenilor mei, ei înşişi impresionaţi. Ne-am întors din drum. În timp ce ceilalţi îşi recăpătaseră veselia, eu nu mă puteam scutura de o presimţire ciudată. Ne-am întors în clipa în care servitoarea întindea pe faţa de masă brodată cu flori de câmp tradiţionalul kugelhopf şi turna în vechile ceşti de Strasbourg laptele mustos. Mirosul cafelei se răspândise în aer. După masă am trecut în salon. Lămpile înalte îşi cerneau lumina blândă. Jeraticul licărea în dosul portiţei de la soba de porţelan. Grupaţi în jurui pianului, ascultam valsurile pe care Cathy Lehman le cânta punând în ele tot romantismul ei şi vorbeam despre flirturile noastre, în ziua aceea despre un locotenent care la ultimul bal făcuse senzaţie. Ofiţerii germani nu existaseră niciodată pentru noi şi entuziasmul de a vedea o uniformă franceză încă nu se potolise.           — M-a întrebat o mulţime de lucruri despre tine, îmi raportă Maria Benner. Domnişoara Erhardt e la fel de frumoasă ca şi mama ei, dar are în plus contrastul ochilor violeţi şi al părului negru, mi-a spus el.           — Să consultăm oracolul, propuse fata care era gazdă. Pianul fu părăsit şi cărţile de jos, întinse pe masă. Odile, căreia noi îi spuneam Didela, ştia să le manevreze ca o bătrână ghicitoare. Când mi-a venit rândul, m-am temut de nu ştiu ce prezicere. Dar cărţile mele erau bune şi-mi făgăduiau o căsătorie din dragoste. Prietenii mă părăsiseră în clipa în care, ajunsă în faţa uşii de la intrare, am vârât cheia în broască. Am găsit coridorul, scările cufundate în întuneric. Am strigat servitoarea, dar în casă nu s-a mişcat nimeni. Şi iată că în strania tăcere a sunat telefonul. O linişte ciudată mă cuprinse în timp ce ridicam receptorul.           — Alo, alo, domnişoara Erhardt! Aici Hôtel-Dieu din Strasbourg. Fiţi curajoasă, domnişoară. Un accident. Părinţii dumneavoastră sunt grav răniţi.           N-am putut auzi mai mult, telefonul mi-a căzut din mână.           Neamuri depărtate, venite la înmormântare, cerură să se ocupe de mine. Le-am respins propunerea. Orice dovadă de compasiune îmi era de nesuportat. Înclinarea mea către singurătate, indiferenţa pe care o arătam tuturor lucrurilor îl neliniştiră pe medicul care mă cunoştea de mică. Vorbi de o şedere într-un sanatoriu. Această ameninţare îmi dădu forţa de a reacţiona. Am înţeles că nu mai puteam să rămân multă vreme în această casă bântuită de amintiri care mă sfâşiau, să înfrunt oglinzile care păstrau reflexul celor trei chipuri atât de brutal smulse dragostei mele. Am înţeles că, dacă voiam să continui să trăiesc, trebuia să fug din acele locuri, unde, înnebunită, nu încetam să pândesc zgomotul unei uşi, să aştept o imposibilă întoarcere.           Trăiam astfel de săptămâni, când, într-o dimineaţă, ieşind din grelele coşmaruri şi fiind pe punctul de a cădea iar pradă chinurilor, privirea mi-a căzut pe globul terestru, pe care, împreună cu bietul meu tată, urmărisem adesea cu degetul liniile fine, roşii, ce-l înconjurau. „Fratele meu e aici.”, spunea el căutând Africa de Sud. La această amintire o idee încolţi în mine. Dacă aş pleca? Moştenirea îmi îngăduia să călătoresc unde voiam. Am sărit din pat, m-am vârât în haina vătuită şi am alergat în salon. Am luat albumul şi, înfierbântată, am întors paginile peste portretele învechite. L-am găsit repede pe cel al unui bărbat cu favoriţi, cu un aer ţeapăn, care sprijinea cu o mână pe umărul unei tinere frumoase. Unchiul meu Jacques şi drăguţa mea verişoară Doris alături de care petrecusem doi ani la Hirondelles, la Geneva şi care locuiau la noi în timpul vacanţelor. Anunţându-le telegrafic nenorocirea mea, ei îmi răspunseseră printr-o scrisoare afectuoasă. Unchiul Jacques locuia la Johannesburg. În tinereţea lui acest frate al tatei emigrase în Ţara Burilor. Acolo făcuse avere şi se însurase cu o olandeză. Ideea unei fugi, a unei evadări posibile, se fixă în mintea mea şi deveni din ce în ce mai puternică. Să plec. Ispita unei apropiate plecări nu mă părăsi. I-am mărturisit totul tutorelui meu care mi-a aprobat planul. Le-am scris rudelor mele îndepărtate. După şase săptămâni am primit răspunsul. Se bucurau de hotărârea pe care o luasem de a veni să trăiesc alături de ei.