Teatru radiofonic

PARTEA a III-a.   La ridicarea cortinei, ca şi la începutul părţii I şi a II-a, Maria Andone la pian, şi interpreta Janei – cât mai aproape de rampă; aceiaşi motiv melodic, aceeaşi intervenţie discreţi a reflectorului, aceeaşi atmosferă.   INTERPRETA: Moartea Janei Mincu – şi n-aş voi să anticipez asupra semnificaţiilor dramei – s-a produs atunci când sonda era în afară de orice pericol. Intervenţia se desfăşurase – aş spune – peste aşteptări, se turnase oglinda de beton, se perforase coloana şi, dintr-un moment într-altul, ar fi urmat să înceapă aşa-numitul proces de scurgere a presiunilor. Întâmplarea a făcut însă ca tocmai atunci unul dintre membrii echipei, un tânăr, dorind a se dovedi, poate, deosebit de curajos, nerespectând prin aceasta normele absolut obligatorii de protecţie a muncii, să se apropie de prevenitor. Presiunea rămăsese încă în jurul lui 90, jetul de gaze care răzbătuse prin spatele coloanei de ancoraj resfira în aer o ploaie periculoasă de pietre şi – ceea ce tânărul n-ar fi trebuit să piardă din vedere, şi Cristea i-o spusese de zeci de ori – ventilele aflate şi acum sub presiune continuau să fie casante. Şi ar fi fost suficient o simplă imprudenţă ca sonda, zăcământul, viaţa acestui om să fie pentru totdeauna pierdute. Jana, care a sesizat prima pericolul – zgomotul făcea imposibilă orice comunicare verbală -, s-a repezit spre el să-l retină, să-l salveze… Şi l-a salvat, salvând pentru a doua oară, în felul acesta, şi sonda. Prinsă Insă de şuvoiul de gaze, izbită de pietre, lovită de sfărâmăturile ventilului… ce importanţă mai are cum? La capătul aceleiaşi zile, Jana Mincu nu mai era în viaţa! Am depăşit această primă dificultate a rolul ai. tragismul unei morţi autentice, cu sentimentul neaşteptat pentru mine că, în amintirea celor care au cunoscut-o, Jana a rămas la fel de vie şi azi… şi cu convingerea că în fiecare seară. în faţa mea, la spectacol, vor fi zeci şi zeci de Jane, băieţi sau fete… Da, am spus intenţionat băieţi sau fete! Dar am mai întâlnit o dificultate în interpretare, şi tocmai aceasta din urmă a transformat, aş spune, toată partea a treia a piesei într-un fel de dezbatere între mine şi eroii acestei drame. Să mă explic însă: chiar şi prin aceste scurte comentarii care preced acţiunea, eu am fost solicitată în permanenţă ca, în afara rolului Janei. să interpretez şi un al doilea, al meu, al actriţei având şi ea o anumită experienţă de viaţă, sentimente şi resentimente. Şi dacă Jana. bunăoară, îl iubea pe Radu Andone – nu încerc să-i justific iubirea, iubirea nu se justifică -, convinsă fiind sufleteşte că, mai devreme sau mai târziu. Radu va înţelege că realizarea sa nu este posibilă în afara noastră şi, nici într-un caz, împotriva noastră, pentru mine ca interpretă Radu rămânea o enigmă, un semn de întrebare. Ce s-a întâmplat cu Radu după discuţia cu Teiu, unde a mai fost, cu cine a vorbit şi care au fost, în ultimă instanţă, gândurile acestui om în noaptea de 11 spre 12 iunie, înainte de a fi semnat ordinul de intervenţie, înainte de a fi alergat spre baracă? (Şi întorcându-se spre Radu, pe care un reflector ni-l descoperă.) Pentru că nu se poate, a existat cu siguranţă şi-n viaţa dumitale o clipă când, într-o fulgerătoare şi stranie frământare…   RADU: Da, a fost! A fost o astfel de clipă! Mă hotărâsem în sinea mea să intervin şi alergam spre sondă. Alături de mine – Petre Teiu. Îi simţeam răsuflarea şi, din când în când, la fiecare serpentină a drumului ce urca spre baraca de intervenţie, mi se părea că-mi şopteşte: „Mai repede, mai repede! M Şi auzindu-l, îmi spuneam: Radu Andone, alergi alături de un om; alături de un om pe care atâta vreme nu l-ai înţeles şi pe care de atâtea ori l-ai înfruntat. Mai poate avea oare încredere în tine? Şi tot eu îmi răspundeam: dar tu ce ştii despre „el”? Ai trăit doar atâţia ani alături de acest „el”… Mai ţii minte, cel puţin, când te-ai întâlnit prima oară cu „el”? (În întunericul care învăluie pentru o clipă scena, un reflector îl va descoperi pe Teiu, în picioare, în faţa unui birou elegant – biroul din Bucureşti, se pare, al lui Radu Andone – reeditând prima lor întâlnire.)   TEIU (scoţând dintr-o servietă tot felul de planuri, de eprubete etc.): O hartă geologică, un memoriu tehnic şi câteva probe de ţiţei…   RADU (apărând de partea cealaltă a biroului): Caracterul pur teoretic al lucrărilor mele…   TEIU (întrerupându-l): Acest ţiţei aşteaptă să fie extras!   RADU: Am impresia că am fost întrerupt la jumătatea frazei…   TEIU: Iar extragerea presupune un nou sistem de foraj!   RADU (părăsind momentul retrospectiv): Da, mi-amintesc! Era chiar anul trecut, în septembrie… (Cu o anumită tristeţe a evocării.) Atunci, m-am întâlnit prima oară cu „el”!   TEIU: Te înşeli! Îl cunoşteai de ani şi ani! Te-ai întâlnit cu „el” de zeci şi sute de ori! Şi sub haina diferitelor lui vârste şi înfăţişări ai regăsit de fiecare dată acelaşi şi totodată alt „el”… Aminteşte-ţi!   RADU: Să-mi amintesc? De cine? Dă-mi măcar un indiciu! (Un reflector descoperă în spatele lui pe treptele unei scări, urcând în spirală dintr-un colţ al scenei spre colţul opus, tot felul de oameni. Platformele intermediare ale scării – 2-3 platforme – pe cât se poate libere.)   UN TÂNĂR DE PE PRIMELE TREPTE: De mine chiar, unul din nenumăraţii tăi colegi de liceu, care te-am simţit întotdeauna străin de preocupările noastre şi preferam să stau în ultima bancă din clasă decât în prima, alături de tine.   O FATĂ: Sau de noi, fetele, care te poreclisem „bătrânul”, pentru că te simţisem încă de atunci o fire închisă, retrasă…   UN ALT TÂNĂR: Sau de noi, puţinii tăi prieteni, care te-am sfătuit încă din ‘45 să te desparţi de maior.   RADU (spre Teiu, părăsind pentru o clipă toată această lume a oamenilor cunoscuţi altădată): Da, mi-amintesc. A fost cineva care mi-a cerut acest lucru…   TEIU: A fost acelaşi „el”.   UN STUDENT: Şi tot „el” a fost şi colegul de facultate pe care ai încercat să-l sfidezi pentru că îţi cerea să deschizi ochii şi să priveşti în jur…   RADU (privindu-l îndelung): Mi-amintesc…   UN ALT STUDENT: Şi aminteşte-ţi atunci şi de noi. Colegii tăi de cameră, de care timp de trei ani ai ascuns că ai o prietenă, că o cheamă Natal ia Goran şi că ai fi îndrăgostit… (Urcând printre ei, Radu şi Teiu au ajuns pe prima platformă pe care se poate citi: Martie 1949.)   RADU (îndrăgostit de Nata): Crezi că nu mă iubeşte?   TEIU (în rolul unui coleg cu ochelari, cu basc): Îl iubeşte pe cel care ai putea deveni.   RADU: E convinsă că nu mă va înşela niciodată.   TEIU: Cât timp vei fi celebru… şi numai dacă vei fi!   RADU: Uneori, o descopăr gândind ca şi mine.   TEIU: Părăseşte-o atunci. Pană nu-i prea târziu!   RADU: Dar nici măcar n-o cunoşti!   TEIU: Te cunosc pe tine. Mi-ajunge.   RADU: Cu ce drept îţi permiţi să mă judeci?   TEIU (părăsind momentul retrospectiv şi reîncepând să urce): Cu dreptul aceluiaşi „el”.   UN OM MAI ÎN VÂRSTĂ (între prima şi a doua platformă): Şi tot „el” a fost şi maistrul acela bătrân – aminteşte-ţi – care te-a prevenit, erai în ultimul an: „Numai cu ce se învaţă din cărţi, tinere, nu se trece prin brecie!”   UN TÂNĂR CU OCHELARI: Şi inginerul acela care s-a ridicat împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor tale!   ALT TÂNĂR: Şi toţi colegii tăi de la catedră, aminteşte-ţi, şi profesorii… (Radu şi Teiu au ajuns la cea de-a doua platformă – Aprilie 1954.)8   RADU (tânăr cercetător ştiinţific): Tovarăşe profesor, ce părere aveţi despre lucrarea mea?   TEIU (în rolul unui profesor mai în vârstă): Un vector, dragul meu, şi subînţeleg prin aceasta o forţă, trebuie să aibă în afară de dimensiuni, respectiv de talent, şi perseverenţă – şi sens!   RADU: N-am sesizat ideea…   TEIU (mai simplu): Vrei să te afirmi?   RADU: Dar e o dorinţă legitimă!   TEIU: Uitând că munca ta trebuie să servească cuiva? Că nu poţi trăi doar pentru tine? Că oamenii sunt oameni pentru că pot visa. pentru că au idealuri?   RADU (părăsind momentul retrospectiv): Obişnuita morală a profesorului meu. Chiar şi în ultima scrisoare primită de la el…   TEIU (începând să urce spre ultima platformă): Era acelaşi „el”…   UN TÂNĂR: Şi aminteşte-ţi şi de mine! Eram vecinul dumitale de apartament…   O FATĂ: Eu v-am fost studentă…   AL DOILEA TÂNĂR: Eu am avut o discuţie cu dumneata acum câteva luni într-un tren…   AL TREILEA TÂNĂR: Eu te-am criticat într-o şedinţă…   AL PATRULEA TÂNĂR: Eu l-am informat pe Teiu că dumneata eşti creatorul unui nou sistem de foraj… (Şi ajungând în sfârşit pe ultima platformă, unde-i vom regăsi pe Pandele şi Cristea – Iunie 1960.)   PANDELE: Alege!   CRISTEA: Trebuie să alegi!   RADU (ca şi în prima scenă a peronului): „Sonda aceasta sunt eu… Şi cântarul, pentru că în tot şi toate există un cântar, n-are decât două gradaţii: ratare şi succes.”   TEIU (în propriul său rol): …„Am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care nu avem certitudinea că va rezista până la 100. Alege”.   RADU: Dar astea toate le-am mai auzit de la Pandele, Cristea, Teiu…   TEIU: De la acelaşi „el”.   RADU (coborând pe partea opusă a scării): De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU (întorcându-l cu faţa spre zecile de oameni întâlniţi pe acest „drum al vieţii”): Pentru că nu există decât două variante: alături de „el” sau împotriva „lui”.   RADU (simplu, o şoaptă poate, dar cu toată semnificaţia actului care-l angajează pentru întreaga viaţă): Alături. (Toată scara reintră în întuneric; în aceeaşi clipă, un reflector surprinde apariţia lui Floricel.)   FLORICEL: Orele 3.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere! Pronunţată infiltraţie de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite… (Îngrozit, Radu se repede să-i smulgă buletinul.)   INTERPRETA: O clipă, te rog! Încă o întrebare! Să presupunem că înainte de a fi intrat Floricel, înainte de a se fi aflat că presiunea a ajuns la 93, Nata ar fi încercat din nou să te convingă, să-ţi schimbe hotărârea.   MARIA: A şi încercat. S-a apropiat de Radu, dar era de-acum prea târziu. Şi a simţit atunci şi ea că-l pierduse.   NATA (lui Radu, ironică): Deci, aşa cum ţi-a cerut Teiu… Te-ai hotărât să intervii!   RADU: E aproape de limită, Nata. Ultima clipă, înţelege!   NATA: Uitând că orice afirmare presupune curajul unui mare act voluntar…   TEIU (în timp ce scara se luminează din nou): Nu împotriva „lui”!   NATA: Şi că riscul singur dă preţuire ideii!   TEIU: Numai alături de „el” şi prin „el”. (Scara reintră în întuneric: fără un cuvânt, Nata se îndreaptă spre uşă.)   RADU: Ai plecat?   NATA: Încerc să am bun simţ.   RADU (fără convingere): Dar poate peste o singură clipă…   NATA: E riscant. Mi s-ar putea spune: pleacă!   RADU: Te-ai întristat, totuşi…   NATA: Aşa se obişnuieşte…   RADU (surprins): Şi acum, surâzi…   NATA: Ca să simplific scena.   RADU (ca un comentariu): Nata…   NATA: Ca şi cum ai fi spus: a fost odată o Nata.   RADU (totul s-a terminat): Nata.   NATA: Pentru că în fiecare din noi a existat o Nata. (Dispare.)   INTERPRETA (lui Teiu, dinafara momentului): Dar nu-i adevărat! Nu în fiecare din noi!   TEIU: Nu în fiecare, e drept. Dar fiecare din noi ar trebui s-o cunoască şi s-o recunoască sub haina feluritelor ei înfăţişări.   INTERPRETA: Şi dacă n-ar fi plecat?   TEIU: Chiar dacă n-ar fi plecat. Chiar dacă, prin absurd, ar fi reuşit să-l convingă, dacă la 0,40 s-ar fi aflat în tren, dacă s-ar fi căsătorit şi ar fi întemeiat o familie… Crezi că, mai devreme sau mai târziu, n-ar fi înţeles că există două feluri de a iubi: aşa cum, trăind, l-ar fi iubit Jana, cunoscându-l, înţelegându-l, pentru el… şi aşa cum l-a iubit Nata, pentru ea? Şi în ziua în care ar fi înţeles, în ‘75 sau ‘75, drama ar fi fost alta? Nu! Despărţirea lui Radu şi a Natei era inevitabilă.   FLORICEL (reintrând): Orele 3,00! Presiunea la sondă. în spatele coloanei de extracţie…   INTERPRETA: Nu încă, te rog! Mai am o întrebare: să presupunem că intrând, Floricel ar fi anunţat, dimpotrivă, stabilizarea presiunii. (Lui Radu) Ce-ai fi făcut?   MARIA: Acelaşi lucru l-am întrebai şi eu. (Apropiindu-se de Radu). Dar nu-i totul pierdut, nu-i aşa? S-ar putea ca următorul buletin…   RADU: N-ar mai schimba nimic.   MARIA: Eu mă gândeam la stabilizarea presiunii. Să nu mai fie nici un fel de presiune.   RADU: Înlăuntrul meu ar rămâne…   MARIA: Există şi acolo o limită?   RADU: A ajuns chiar la limită. Şi buletinul de „acolo” (arată spre sondă) nu mai înseamnă nimic. Simt că trebuie… Trebuie să intervin, să aleg, să iau o hotărâre.   TEIU (tot dinafara momentului; interpretei): Şi chiar dacă n-ar fi simţit acest lucru! Dacă i s-ar fi părut că totul se reduce la ce se întâmplă afară şi în afara lui, dacă Teiu, şi Cristea, şi Jana n-ar fi însemnat încă nimic pentru el, ar fi fost posibil să treacă prin viaţă neînţelegând-o? Dacă n-aş fi găsit eu cuvântul, nu l-ar fi găsit alţii? S-ar fi putut împotrivi vieţii? Şi, împotrivindu-se, nu există un moment în viaţa fiecăruia când amintirile răscolitoare şi vinovăţiile vechi încep să ne urmărească? Laşii, dezertorii pot dormi liniştit?   FLORICEL (reluând scena): Pronunţată infiltraţie de gaze. Prim simptom eruptiv. Apropierea de sondă, periculoasă!   RADU (repezindu-se spre telefon): Alo, sonda? Andone la telefon! Nu mai amânaţi nici o clipă!   INTERPRETA (întrerupându-l): Şi a treia întrebare: cerându-le în sfârşit, să intervină, încerci cumva sentimentul că vei putea şterge prin aceasta urma oricărei vinovăţii?   TEIU (lui Radu): Telefonează!   INTERPRETA: Dar telefonul acesta nu mai poate schimba nimic! Nu-i micşorează răspunderea, vinovăţia, şi nu-l mai poate scuza!   TEIU: Dar nu pentru a-l scuza, ci pentru a nu-i închide drumul, singurul drum de întoarcere!   RADU (din nou la telefon): Nu mai amânaţi nici o clipă! Interveniţi imediat! Perforaţi!   INTERPRETA: O ultimă întrerupere. Să presupunem că la telefon, răspunzându-ţi, ar fi fost chiar Jana.   RADU: Fii atentă, Jana! Sunt 93 de atmosfere! Şi fii atentă cum acţionezi! Cel mai important este „cum”.   JANA (a urcat între timp pe ultima platformă a scării; în primele clipe, la telefon, pe urmă fără, comunicând direct, discuţia nepropunându-şi s-o repete „pe cea de atunci” decât în esenţă şi nu în litera ei): Cum închizi ventilele… Cum porneşti pompele… Cum faci perforarea… Aşa am crezut multă vreme şi eu. Darea să înfrunţi presiunea, nu-i suficient să ştii „cum”, trebuie să ştii „pentru ce”.   RADU (întrerupând-o): Concentrează-te. Jana! Gândeşte-te bine la fiecare operaţie în parte şi numai la operaţia în sine.   JANA: Numai la şuvoiul de gaze… Numai la prevenitor… Numai la mişcarea mâinii, a braţului… Dar nu-i adevărat! Trebuie să te gândeşti mai întâi că ţie, unei fete de 23 de ani, îţi stă în puteri să eviţi o nenorocire, să salvezi o sondă, un zăcământ, liniştea şi viaţa unor oameni.   RADU: Şi să nu umbli fără caschetă, Jana! Să nu uiţi!   JANA (neauzindu-l, poate): Să nu uiţi cine eşti… Să nu uiţi că răspunzi… Să nu uiţi că oamenii au avut în tine încredere!   RADU: Şi dacă nu mai eşti sigură de noua metodă… Dacă, prin absurd, nu mai crezi…   JANA: Sunt sigură! Cred! Cum aş crede în mine!   RADU (cu îndoială): E totuşi nouă. Jana, e neverificată! Nu ştii ce se ascunde în spatele unei metode noi!   JANA: Se ascunde felul meu de a fi, de a gândi, de a înţelege viaţa. N-ai încredere în mine?   RADU: Oricât aş avea… deschide bine ochii! Nu mai visa, Jana!   JANA: Deschide bine ochii… Ţine-i cât mai deschişi! Şi, dimpotrivă, visează! Toate visurile lumii cuprinse într-un vis!   RADU: E o clipă decisivă…   JANA: Toate sunt decisive şi toate se leagă cu cele ce au trecut, cu cele ce-or veni.   RADU: Şi fii puţin egoistă. De ce ai risca? Pentru ce, şi în numele cui?   JANA: Al lui Bandele, şi al cântecelor sale, şi al lui Cristea, al înţelepciunii, poate; şi al lui Teiu, al credinţei în om; şi al tău, al căutărilor tale. (Ca o chemare de dragoste.) Al tău… da, al tău…   RADU: Nu fi naivă, Jana. Ce înseamnă căutările?   JANA: Înseamnă multă iubire.   RADU: Să uităm de foraj…   JANA: Foraju-i tot iubire. Chiar tu m-ai învăţat…   RADU: Dar eu, înţelege-mă…   JANA: Şi în fiecare „eu” e iubire. De ce te minţi?   RADU: Dar nu risca, Jana! Întoarce-te! Ne-aşteaptă zeci de sonde.   JANA: Şi-n fiecare sondă e ascunsă iubirea celor care au trăit şi murit pentru ea.   RADU: Dar datoria ta, înţelege…   JANA: E un ideal, o convingere. Şi-n fiecare datorie împlinită, un nou izvor de iubire.   RADU: Dar coloana, mi s-a transmis, a fost perforată. Presiunea nu mai creşte! Partea ta e făcută!   JANA: Nu există o parte a ta. Totul e al tău. Şi-n acest „tot” al tău, e sensul iubirii!   RADU: Teiu îmi spune să-ţi transmit că eroismul înseamnă…   JANA: Spune-i că n-am uitat… Cea mai înaltă iubire! (Muzica accentuează tensiunea momentului şi drama care se consumă în această clipă la sondă.)   RADU: Dar ce se întâmplă, Jana? Nu-ţi mai recunosc vocea. Presimt că se întâmplă ceva!   JANA: Un om… S-a apropiat un om de prevenitor. (Îngrozită.) Ce vrei să faci, omule? Hei, omule! (În timp ce întunericul o învăluie pe Jana, ecoul reia de zeci de ori: „Hei, omule! … Hei, omule!”… Radu a pornit în fugă, pe scara în spirală, spre ultima platformă, unde fusese Jana, dar Jana nu mai e.)   RADU (disperat): Jana!   INTERPRETA (s-a înapoiat din nou lângă pian): A fost odată o Jana…   RADU (căutând-o): Jana!   INTERPRETA: Pentru că în fiecare din noi e o Jana… Şi Jana rămasă în viaţă… Jana din rândul trei… cinci… doisprezece… – apropie-te, tovarăşe Radu -, ar fi vrut să te întrebe acum, înainte de lăsarea cortinei: „Nu te simţi vinovat de nimic?”   RADU: În seara aceea, acolo, nu m-a întrebat nimeni…   INTERPRETA: În teatru, pe scenă, te vor întreba.   RADU: Şi dacă refuz să răspund?   INTERPRETA: Refuzând, vor înţelege că nu te crezi îndeajuns de vinovat. (Cu o ironie – fără voia ei, tristă.) Şi nu te crezi vinovat, vor înţelege şi asta, numai pentru că moartea Janei s-a produs atunci când dumneata – nu-i aşa? – acceptaseşi intervenţia, când sonda fusese salvată şi, în sfârşit, numai ca o consecinţă indirectă a dramei.   RADU: De ce mi-o spui?   INTERPRETA: O reprezint pe Jana. Răspund de intervenţie. Şi tocmai pentru că răspund: ce s-ar întâmpla dacă am admite, fie şi pentru o singură clipă, că Jana a murit direct şi evident ca urmare a amânării intervenţiei?   RADU: Dar s-a întâmplat totuşi altfel! Şi-n faţa legilor…   INTERPRETA: Altfel, poate, dar datorită lor! (Îi cuprinde dintr-un gest pe Teiu, Pandele, Cristea, ca şi pe toţi cei din sală.) Şi numai datorită lor, în faţa legilor, azi, n-ai aparent nici o vină. Şi pentru că ai trecut şi dumneata printr-o dramă, pentru că ai pierdut-o pe Jana, vei fi chiar, cine ştie, compătimit. Ţi-ar plăcea să fii?   RADU: Eşti o interpretă ciudată.   INTERPRETA: În dezacord cu rolul.   RADU: Nu înţeleg…   INTERPRETA: În locul Janei, nu te-aş fi iubit niciodată! Sau nu te-aş mai fi iubit azi, acum, aici, când vrei să-ţi ascunzi vinovăţia. Şi dacă Jana ar fi trăit…   RADU: Ce vrei să spui?   INTERPRETA: Te-ar fi chemat şi ea aici, în faţa lor (spre spectatori), şi le-ar fi spus (le spune): judecaţi-l! Spuneţi-i că-i vinovat! Şi că judecata dumneavoastră e aspră, tocmai pentru a-l ajuta, pentru că avem încredere în el, pentru că în fiecare dintre noi sunt 2-3 picături de petrol.   PANDELE (s-a apropiat de interpretă ca pentru a-i face o destăinuire): Poate că acolo, la dumneavoastră, la teatru, Jana ar trebui totuşi să rămână în viaţă.   INTERPRETA: Acolo, da. Acolo va rămâne. Pentru că la noi, acolo, mor numai oamenii de care te înstrăinezi şi te desparţi sufleteşte, şi mor, mai ales, atunci când îi uiţi încă înainte de a fi plecat de la teatru.   CRISTEA (ca şi la început): Pentru mine, Jana trăieşte şi azi. Şi-i aceeaşi fată plină de viaţă, săritoare, puţin băieţoasă…   FLORICEL: Iar eu vă spun doar atât: albul era parcă anume făcut pentru ea. Şi chiar atunci, în ultima zi, era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu pliuri…   PANDELE: Şi cum se va termina piesa?   INTERPRETA: Dumneata vei veni lângă mine şi-mi vei şopti: „Am făcut o descoperire!”   PÂNDELE (conformându-se): Am făcut o descoperire…   INTERPRETA: Mare?   PANDELE: Foarte mare… (Motivul de la „Ce s-ar face fetele…”)   INTERPRETA: Secretă?   PANDELE: Foarte secretă… (Motivul de la „De n-ar fi iubirile…”)   CRISTEA: Mai bine ai învăţa şi tu alte cântece…   PANDELE: Dar tocmai de la cântec porneşte!   INTERPRETA: Atunci, o ştiu… Cu iubirile…   PANDELE: O alta… A mea! În cântecul ăsta nu-i vorba numai de fete… E vorba de noi… – şi nu mai râde, Floricel – de noi… de toţi e vorba!   INTERPRETA (venind lingă Teiu): Şi dumneata?   TEIU: Aşa cum v-am promis. (Îi înmânează o scrisoare.)9   INTERPRETA (deschizând-o şi apropiindu-se cu scrisoarea de rampă): „Mi-aţi cerut câteva cuvinte pe care să le transmiteţi din partea mea spectatorilor. Şi m-am tot gândit care anume să fie cuvintele, şi mi-am spus: poate aşa, mai întâi, că n-am uitat-o pe Jana… Ori, legând cumva de festivitatea pe care o organizase în ziua aceea Nata, că festivităţile noastre, cele adevărate, sunt altfel şi că vin aşa dinlăuntrul sufletului, atunci când simţi că ai făcut şi tu ceva ca cele 2-3 picături de petrol din adâncul oamenilor să iasă la lumină. Şi-ar mai rămâne, poate, şi sfârşitul poveştii! Radu Andone e şi astăzi la noi… Şi n-a uitat… Nu va uita niciodată cele întâmplate atunci. Pândele s-a înscris la seral… Cântă, el, tot aşa, despre dragoste, dar durerea-i durere! Cristea, azi-mâine, asta-i viaţa, iese la pensie, dar facem împreună protest la ministru să ne primească înapoi… Cât despre mine, cum mă ştiţi, cu intervenţiile, că dacă asta ai învăţat, asta faci! Iar despre Nata, dacă o fi să vă întrebe careva, spuneţi-i că-i de la sine înţeles că povestea Natei ar fi, de fapt, o altă poveste.”   TEIU (ca o completare a scrisorii): Şi încă ceva; la urmă de tot, întrebaţi-i: dumneavoastră fiind în locul Janei, ştiind că vă stă în putere să preveniţi o erupţie şi să salvaţi vieţile unor oameni, ce aţi fi făcut?   — CORTINA –-     SFÂRŞIT       1 Pentru problematica piesei – pentru evoluţia lui Radu Andone, cât şi pentru înţelegerea propriu zisă a dramei – precizarea, riguros tehnici poate, că presiunile ar fi apărut bunăoară în spatele coloanei de ancoraj şi nu direct în spatele coloanei de extracţie, că limita de rezistentă variază de la o sondă la alta etc., n-ar fi servit, credem la nimic. Caietului-program, de altfel venind în sprijinul autorului, i-ar rămâne să solicite în mod declarat atenţia spectatorului spre înţelegerea procesului apariţiei presiunilor interioare, umane, şi nici o clipă asupra procesului tehnic, nu întâmplător mult şi poate încă insuficient simplificat. Şi daci uneori, să admitem, metafora şi simbolurile vor forţa exactitatea şi preciziunea amănuntului tehnic, primii care vor subscrie la această licenţă vor fi, cu siguranţă, adevăraţii specialişti în petrol.   2 Păstrarea sau renunţarea la momentul plecării spre schelă – deci ultimele opt replici – la aprecierea regiei.   3 Ar fi de dorit, poate, păstrarea de-a lungul întregii piese, a acestei sublinieri, am spune, „flagrant vizibile”, a tuturor trecerilor de la Nata – cochetă, spirituală, afectuoasă, la Nata – sobră, lucidă, interesată. Fireşte, fără ostentaţie.   4 Deci încă o dată: nimic din ceea ce te înţelege în mod curent prin muzică de scenă. Intervenţiile melodice reprezintă replici – intenţii, temeri, frământări, tot ceea ce, pentru a nu falsifica raporturile precise ale dramei, n-a putut fi încredinţat textului.   5 Decorul – în limitele indicaţiilor existente – la aprecierea regiei.   6 Exprimate laconic, mereu aceeaşi formulare, replicile lui Floricel vor trebui să difere prin subtextul dramatic corespunzător fiecărei noi presiuni. La 49, bunăoară – invitaţie la prudenţă; la 55 – îngrijorare; la 62 – solicitare afectivă; la 71 – alarmă prelungită, febrilă etc.   7 Relatarea jocului fiind ea înşişi un joc, conurile grave, sumbre, sunt de la sine excluse. Dacă nu se reuşeşte, ceea ce rămâne la aprecierea regiei, se va renunţa cu totul la jumătatea a doua a replicii.   8 În măsura în care, la reprezentaţie, scena ar necesita o anumiţi scurtare, se va putea renunţa la platforma a doua, respectiv la discuţia dintre profesor şi Radu Andone.   9 În atenţia regiei: În condiţiile în care nu se poate realiza scena amintirilor Radu-Teiu, partea a treia a piesei (păstrând doar prima jumătate din monologul interpretei, scenele Radu-Nata, Radu-Maria Andone, Radu-Jana, cu respectivele intervenţii ale interpretei şi ale lui Teiu, inclusiv finalul – scrisoarea) se uneşte cu partea a doua.

TABLOUL 4   În scenă, în limitele aceluiaşi decor funcţional, camera celor două surori. Fana şi Eliza Ifrim, importantă fiind nu atât alegerea elementelor care vor sugera decorul, cât crearea, cu ajutorul recuzitei, a acelui amestec de ordine exagerată şi dezordine-limită, specifice oricărei camere în care locuiesc două temperamente atât de profund diferite. Dacă o terasă, bunăoară, un fotoliu, o măsuţă de lucru şi o frânghie de rute pot avea acelaşi efect, camera – evident – e în plus. Ca desfăşurare a scenei, subliniem că, tocmai în momentele de maximă confruntare, le vom regăsi sufleteşte surori. Duşmănia lor este tot afecţiune. Dar o afecţiune aparte. Iar acuzaţiile reciproce, paradoxal, sunt tot atâtea prilejuri de reciprocă invidie.   FANA (sporind dezordinea camerei): Am nervi – sunt nervii mei! Turbez – cu atât mai bine! Explodez – mă priveşte! Dar dacă pun un lucru pe masă vreau să-l găsesc tot acolo. Pe masă! Pantofii lângă scrisori, şi ciorapii acolo unde am vrut eu să-i arunc, sub dulap!   ELIZA: Zi că-l iubeşti!   FANA: Iubesc dezordinea mea! Nu mai fi atât de subtilă, şarpe cu ochelari!   ELIZA: Te-ai trădat ca o proastă!   FANA …Dar un şarpe cu aer de madonă sixtină! Gata să mă salvezi la fiecare două minute de la ultima compromitere. Cea mai îngrozitoare!   ELIZA: Îl iubeşti pe Ştefan!   FANA: Iubesc toţi Ştefănii din lume!   ELIZA: Şi eşti înnebunită din cauza ei, a Cristinei, c-au stat toată după-amiaza acolo, sus, în cabină.   FANA: Să fi rămas toată noaptea. Nu-i treaba mea.   ELIZA: Dar au stat. A urcat la el. Asta-i adevărul. A văzut şi Ranet.   FANA Binevoitorul Ranet, care a dat imediat telefon colegei sale, Ifrim. Să afle toată şcoala, tot oraşul! Nu cumva să nu aflu şi eu! Şi-am să-l ucid.   ELIZA: Nu m-ar mira deloc.   FANA: Am să-l ucid pe Ranet. Şi mai ales pe tine. Că v-aţi adunat, doi îngeraşi, veniţi direct din viitorul al doilea, să discutaţi despre iubire. Ei, nu, îl cobor eu pe domnul Ranet pe pământ!   ELIZA: Nu ştia ce să facă…   FANA: Şi ţi-a cerut ţie sfatul! Ţie – marca specialistă a liceului, responsabila cu toceala, tu, care n-ai sărutat nici un câine!   ELIZA: Suferi că ţi l-a luat!   FANA: …Şi-aţi hotărât imediat o adunare festivă, o discuţie în clasă, o scrisoare la ziar… sau poate i-aţi spus dirigintei?   ELIZA: Ţi-ar fi convenit, cred şi cu. Ai fi fost răzbunată.   FANA: Eu – răzbunată?   ELIZA: Uite-te cum arăţi. Eşti gata să mă zgurii!   FANA: Ba bine că nu! Poate ai vrea să te mângâi! Ce ţi-a venit să te amesteci? Cine ţi-a dat dreptul să judeci ceea ce nu înţelegi?   ELIZA: Fii cel puţin cinstită. Zi că-l iubeşti!   FANA: Nu-l pot iubi. Ştefan e pentru mine un puşti. Un puşti cu care m-am plimbat într-o seară. M-a sărutat sau nu… Asta a fost cândva şi am uitat. Eram însă a 15-a lui aventură sau prima. Iar eu, din naivitate, am încercat să-l trezesc şi să-i spun că „aventurile (subliniind, cu bună-ştiinţă, livrescul) – chiar şi cele frumoase – citeşte! (îi aruncă o carte) – ucid în noi aventura. Şi viitorul al doilea – dar nu al lui Ranet – trebuie să devină prezent” Tu înţelegi ceva?   ELIZA: Ce-i viitorul al doilea?   FANA: „Terasa de peste drum – stai că găsesc (răsfoieşte acelaşi volum) – iar prezentul este terasa asta, a noastră. A scris-o chiar Horaţiu Iovan. (Apoi, renunţând la volum, nici un moment metaforă, ci plasticizate imediată, prozaică.) Şi poate că are dreptate şi el: terasa de-acolo (gest peste drum) n-o văd, e în întuneric. Nu-i locuita. Blocul n-a fost încă predat. Şi pe mine, în plus, mă interesează ce se întâmplă aici, pe această terasa, a noastră.   ELIZA: Şi ce s-a întâmplat sus, în cabină.   FANA: Cabina-i tot aici. Este… acest fotoliu!   ELIZA: Atunci, e aici şi Cristina…   FANA: Fireşte… (Se aşază pe fotoliu, îşi aprinde veioza, o stinge, o aprinde din nou.) Cristina este ziarul de azi, care-i mai nou decât cel de ieri, dar mai puţin decât ziarul de mâine… Şi un ziar nu-l poţi citi decât o singură dată. Mâine, împachetezi cu el un pantof… Dar tu nu mă poţi înţelege… (Stinge încă o dată veioza, aruncă ziarul din mână.) Pentru tine, ziarul e ziar, şi fotoliul – fotoliu!   ELIZA: Cristina-i mai frumoasă ca tine, de ce complici? Resemnează-te! Nu mai fă teorii!   FANA: Frumoasă? Şi tu eşti mai frumoasă! Vino în faţa oglinzii. (O trage lângă ea.) Mult mai frumoasă chiar… Mai ales când iţi vine să plângi… Dar cine-ţi vrea frumuseţea? Cine se schimbă cu tine? Eşti un Ranet în fustă. Nu atragi o privire!   ELIZA: N-am să-ţi mai vorbesc niciodată.   FANA: Învaţă mai întâi să vorbeşti! În loc să plângi, să te aperi… Şi asta fără să alergi pe terasa de peste drum, ca Ranet!   ELIZA: Să pleci! Să nu te văd!   FANA: Cu singura deosebire că tu mă invidiezi – ceea ce-i foarte frumos -, în timp ce Ranet, din întuneric, de acolo (gest spre terasa opusă), mă acuză!   ELIZA: Te acuz şi eu!   FANA: Plângând. Dar plânsul nu se vede. Rămâne aici, între noi. Şi pentru cei dinafară rămâi cea mai nevinovată: fata care n-a plâns, n-a râs, n-a vorbit, n-a tăcut. Şi-ai să te căsătoreşti într-o zi cu un Ranet de vreo 41 de ani!   ELIZA Şi tu niciodată, cu nimeni!   FANA De ce niciodată, Ifrim? Pentru că nu sunt premiantă ca tine? Pentru că văd ceva mai departe? Ori pentru că îmi place să cânt, să dansez, să mă îmbrac?   ELIZA: Te-ai sărutat cu o sută!   FANA Nu-mi amintesc de niciunul.   ELIZA: Dar inginerul acela? …   FANA: A fost un inginer, a fost o zi, o seară… A fost revelaţia că există un astfel de om. Un Ştefan mai bătrân…   ELIZA: Şi studentul de la filologie?   FANA: Tot un Ştefan… Dacă-l voi întâlni vreodată, îi spun.   ELIZA: Mi-e ruşine că am o soră ca tine.   FANA: Şi mie. Pentru că vei deveni un apreciat doctor în ştiinţe, o femeie foarte stimată, dar cu o mie de crize care va plânge în pumni! …   ELIZA: Eşti rea! Eşti rea! Şi inventezi… Eşti rea!   FANA: O vrăjitoare, sau, dacă vrei, o dirigintă… Ăsta e rolul meu! Nu l-am ales, mi-a fost dat.   ELIZA: Te iubeşti doar pe tine.   FANA: Şi tu la fel. E, de altfel, singurul nostru lucru comun. Poate şi răutatea… Dar tu n-ai fantezie, îţi lipseşte cianura…   ELIZA: Parcă-i văd braţ la braţ, într-un parc… (Răzbunată.) Pot avea fantezie şi eu!   FANA: Te înşeli. E târziu. Acum dorm amândoi şi se visează cel mult pe banca din colţul aleii, unde e becul ars.   ELIZA: Se sărută…   FANA: S-au sărutat în turn. S-au sărutat la gară…   ELIZA: Şi te doare… Te leagă amintiri.   FANA: Mă leagă o mare tristeţe. Şi mă doare pentru pictorul cu şevaletul-catarg. Mă doare pentru locomotiva „Pacific” şi mă doare mai ales că, încă în seara aceasta, Ştefan, notându-şi numele noii sale cuceriri în agendă, îi va trece alături un „nouă plus”, sau – cine ştie – dacă a fost prea cuminte, un „şapte”… Mă doare pentru el.   ELIZA Dacă te durea şi l-ai fi înţeles mai demult, nu ajungea aici.   FANA Acum îl aperi tu? Nu înţeleg!   ELIZA: Are şi el o dramă. Mi-a spus-o mai înainte Ranet. Dar tu n-ai fi bănuit niciodată.   FANA: Ştefan – un c”m cu drame? (Se amuza îndelung.) A, nu… Ştefan este un mic actoraş, cu un singur rol, incapabil să inventeze al doilea.   ELIZA: Are două case şi patru părinţi…   FANA: E o minciună! Este invenţia lui! Se scuză prin cei patru părinţi, ca să fie compătimit şi iertat. Dar este un truc, dumnezeule! Am să-i spun totul Cristinei! Chiar acum, imediat!   ELIZA: Să nu îndrăzneşti!   FANA (formând un număr de telefon): Alo! … Bună scara… Cristina? Ascultă-mă bine şi nu mă întrerupe, sub nici un motiv. Dacă întrerupi, închid. Nici să nu întrebi de unde ştiu tot ceea ce-ţi voi spune acum. Ascultă-mă foarte atent… Jur să nu mint! Şi, ca să pot vorbi, te asigur, îmi trebuie un foarte mare curaj. Nu răutate! Curaj! Un curaj care, privit din exterior, poate să pară urât, foarte urât! Dar nu-i nici într-un caz gelozie… Să nu crezi cumva că-l iubesc pe Ştefan! Nu! Nu-l iubesc! Poate că nu l-am iubit niciodată. Dar nici el – e singura lui dramă reala – nu mai poate iubi… Şi tu ai fost pentru dânsul un joc! Te-a trecut în carnet: aventura cu numărul 16 şi ţi-a pus un „nouă plus” sau poate, numai un „şapte”… Dar atât: o notă, un număr, un nume. Ai fost o experienţă. Ultima pentru orgoliul lui. Iar prietenii lui, pictorul şi nea Iancu, Marin, de pe „Pacific”, şi turnul, străzile lui cu amintiri, sunt doar un joc. Un ritual. Fereşte-te! Mâine va afla toată şcoala. Ştefan va povesti tuturor: lui Ranet, lui Ifrim – care sunt două molii… Şi n-are patru părinţi, cum va încerca să se scuze. E şi aici o minciună. Un subterfugiu comod, care a simţit că „se poartă”. Să aibă o dramă şi el: o familie, care a încetat să mai fie familie… Dar nu-i adevărat! Aşa că, mâine, Cristina, aşteaptă-l la intrarea în şcoală şi spune-i tu, mai întâi, că ai glumit. Că ai vrut doar să-l cunoşti, să te amuzi puţin… Şi repetă acelaşi lucru faţă de Ranet şi de Ifrim. Pentru că nu sunt decât două molii, doi ingeraşi oribili! Au şi vorbit despre voi! După ei, ar fi trebuit convocate şedinţe şi planificate discuţii… Şi-ţi spun toate acestea, Cristina, pentru că tu eşti altfel. Eşti cuminte, frumoasă. Şi n-ai uitat încă să râzi. Tu râzi foarte frumos. Şi nu eşti acuzată, ca mine, că le-ai sărutat cu o sută… Dar eu nu mai ţin minte pe nimeni. Şi dacă nu ţin minte, înseamnă că n-a fost aşa. Numai tu, înţelege-mă bine, consideră totul o experienţă închisă. O simplă experienţă. A fost o lecţie doar… despre dragoste. Dar nu ni s-a predat „când” şi „cum” trebuia, şi-am dat extemporal… Am luat „3”. Important e să fie ultimul „3”. La revedere, Cristina!   ELIZA: Fana, tu vei fi o mare actriţă!   FANA: Ce vrei să spui?   ELIZA: Că eu sunt o proastă, Fana. Nu sunt nimic… Sunt Ifrim!   FANA: Tu ai înnebunit! De ce plângi?   ELIZA: Plâng pentru mine, Fana. Că n-am luat niciodată un „3”. Şi pentru că tu ai format numai cinci numere, nu şase. Şi n-ai vorbit cu nimeni. Ai vorbit doar pentru mine. Şi mi-ai vorbit cum nu mi s-a mai vorbit niciodată. Tu vei fi o mare artistă!   FANA: Nu vreau să plângi!   ELIZA: Nici nu plâng. Mă bucur. Şi râd… uite, (încearcă, dar inerent – eşec), că mi-ai spus adevărul… Şi mă bucur că nu te-ai iubit niciodată cu nimeni… Sau te-ai iubit, dar ai uitat, şi-atunci n-a fost totuşi iubire… Şi-mi pare rău că n-ai avut curajul să-i spui totul Cristinei. Cineva trebuie să aibă curaj…   FANA: Va afla într-o zi…   ELIZA: Nu într-o zi! Trebuie să afle peste un singur minut, peste o singura clipă! … Şi-am să-i spun cu adevărul!   FANA: Eliza, te rog… (Încearcă s-o oprească.)   ELIZA (la telefon): Alo! Buna seara. Cristina… La telefon. Ifrim.   — ÎNTUNECARE -   TABLOUL 5   Scena se desfăşoară la interval de 7 zile. Câteva noi elemente de decor sugerează sala de gimnastică a şcolii. În scenă, Fana, în picioare, pe bârnă, încearcă să ajungă la capătul ei.   ŞTEFAN: Fana, te rog! Este absolut fără sens! Şi nici nu e momentul…   FANA: A fost ideea ta!   ŞTEFAN: Ideea mea? Să faci exerciţii la bârnă?   FANA: Să ne întâlnim în sala de sport. Nu m-aş fi gândit niciodată.   ŞTEFAN: Fana, eu îmi joc cartea cea mare. Peste două ore exact, pot fi dat afară din şcoală.   FANA: Şi eşti speriat?   ŞTEFAN: Speriat.   FANA: Superstiţios?   ŞTEFAN: Termină!   FANA (prezicătoare modernă): Dacă ajung până la capătul bârnei fără să cad, îţi rămâne o şansă…   ŞTEFAN: M-a chemat diriginta… De discuţia asta depinde… Tu nu auzi ce-ţi vorbesc?   FANA (aceiaşi joc): Mă concentrez. Este spre binele tău.   ŞTEFAN: Fana, diriginta are încredere în tine. Ştie că eşti nebună… Tu ai putea să-i explici…   FANA: Şi pentru „explicaţii” ţi-ai amintit că există o Fana… Vechea Fana Ifrim!   ŞTEFAN: Tu mă cunoşti… Tu eşti singura care…   FANA: Singura – eu? (Îşi pierde echilibrul.) Fii cel puţin cinstit. (Sare jos de pe bârnă.) Spune-mi că, faţă de Cristina, sau de oricare alta, trebuie să „pari” şi să-ţi păstrezi o imagine nealterată… Că pentru aceşti îngeraşi – nu-i aşa? – trebuie să ai o cămaşă curată şi un suflet de neînţeles. Pe când cu mine-i mai simplu eu te cunosc de mult, şi n-o să se întâmple nimic dacă vei fi mai neîngrijit şi îngrozitor de speriat. Dar, hai, spune odată ce vrei: o mângâiere, un sfat, ori, poate, să-i dau asigurări dirigintei că Ştefan Răducu, dintr-a XII-a, se va îndrepta peste noapte?   ŞTEFAN: Deci, mă refuzi!   FANA (cu emoţia unei declaraţii de dragoste): Luminal – dacă vrei, 20 de pastile, oricând!   ŞTEFAN: Tu eşti lucidă, Fana.   FANA Pe vremuri era un defect: „eşti prea lucidă. Fana! Tu şi când săruţi, reflectezi…”   ŞTEFAN: Au mai rămas două ore! Voi fi dat afară din şcoală!   FANA: Să fii!   ŞTEFAN: Dar nu am nici o vină, înţelege! S-au adunat aparenţe! Nu-s strălucit la română, admit: nu am decât note de „3”; sunt uneori şi obraznic… adică spun în fată ce cred şi, poate, cui n-ar trebui; n-am înţeles nici de ce ar fi fost necesar să fac pe călugărul la vârsta de 18 ani împliniţi şi am recunoscut că am avut două-trei cuceriri, nu am stat să le număr… Dar care-i vina reală?   FANA: Una singură!   ŞTEFAN: Spune-o!   FANA: Aerul de nevinovat. Şi ideea asta stupidă de a încerca să joci teatru cu mine, când eu te cunosc – şi tu ştii – cum îmi cunosc buzunarul… Şi faptul că-ţi scoţi, în prim plan, cuceririle – pentru că m-aş număra printre ele dar ascunzi foarte abil, ceea ce e mai grav, că eşti un mic profitor.   ŞTEFAN: Eu profitor?!   FANA: Da, profitor! Şi pentru un sărut, două comutatoare, „roşu intens şi albastru”, plus o centrare lentă – interesate şi ele – i-ai cerut unei naive patente să-ţi facă teza a doua zi, la româna „Hai, Cristinel, te rog, să nu rămân corigent…”   ŞTEFAN: N-a fost aşa!   FANA: Ba da!   ŞTEFAN: Ne-a dat două subiecte, ascultă: poetul preferat – o prezentare banală, dar eu n-am nici un poet preferat; şi o compoziţie liberă: „Ziua cea mai frumoasă”, ceva cu floricele, la care nu mă pricep…   FANA: Pentru că n-ai avut o astfel de zi.   ŞTEFAN: N-am avut…   FANA: Să fi scris adevărul… Pentru sinceritate ţi-ar fi dat două puncte în plus.   ŞTEFAN: Că pe dirigintă o fi chemând-o Fana Ifrim, şi-i dementă!   FANA: Vrei să spui genială…   ŞTEFAN: Îşi bagă nasul în toate!   FANA: Are un nas genial!   ŞTEFAN: Dar n-am copiat, tu n-auzi?! Cristina a ridicat foaia de hârtie spre mine şi, pe foaie, fără să ne fi înţeles dinainte, scrisese numele meu. Ce-aş fi putut să mai fac?   FANA: Nu înţeleg… Tu îmi spui mie cam ce-ai dori să-i transmit eu dirigintei, sau vrei, într-adevăr, să te cred?   ŞTEFAN: Nu puteam s-o opresc, ăsta-i adevărul curat.   FANA: Deci, tu ai fost obligat să accepţi toată această substituire: tu te-ai sacrificat, ai fost constrâns, victima întâmplării…   ŞTEFAN: Victimă, da… (Apoi, renunţând.) Am avut şi ghinion…   FANA Şi dacă teza ţi-ar fi fost anulată, fără nici un fel de sancţiune… ai fi fost liniştit? Recunoaşte! …   ŞTEFAN: Anulată? Cum?   FANA: Vin de la dirigintă. Mi-a spus că reflectează… Adică, s-a şi decis…   ŞTEFAN: Simt invenţiile tale. Ce căutai la ea?   FANA (fără să-şi dezvăluie improvizaţia): Ştia cam fost într-o vreme prieteni şi-a vrut să-şi formeze o părere. Adică, să mă întrebe ce cred.   ŞTEFAN: Pe cuvântul tău de onoare?   FANA: Am plecat de la ea acum o jumătate de oră. (Calculând cu precizie efectul.) Secretara tocmai „bătea” decizia de eliminare.   ŞTEFAN: Decizia? Doar tu singură ai spus…   FANA: Nu scria pentru ce. Adică scria… Dar nu era nimic despre teză.   ŞTEFAN: Pentru jurnal, e clar! M-a reclamat Ranet: (Pauză.) Ştia şi de jurnal, nu-i aşa?   FANA: Absolut tot. Aflase. Dar nu de la Ranet, de la tine!   ŞTEFAN: Că-s somnambul şi vorbesc noaptea-n somn!   FANA: Te poţi trăda şi altfel. Şi te-ai trădat încă de-a doua zi, deşi… Interesant… Cum ai reuşit să i-l furi?   ŞTEFAN: Mi l-a dat, pur şi simplu. M-a rugat să-l citesc.   FANA: Şi tu, ca să-l îngrozeşti pe Ranet, ai întrebat-o pe dirigintă dacă jurnalul literar nu reprezintă, în zilele noastre, un gen desuet. (Pauză.) Cum ţi l-a dat? Voia să-i faci cumva o recenzie? Dacă l-ai avut de la el, cu atât mai mult nu aveai voie să-l rupi şi să trimiţi fiecărui elev câte o foaie. Pentru că tu le-ai trimis, recunoaşte!   ŞTEFAN: Să dovedească, poftim!   FANA: Diriginta nici n-a urmărit să dovedească ceva. Mi-a şi spus: clasa ştie exact adevărul, opinia e creată… Pe ea o interesa (se simte c-ar dori să vorbească în stilul dirigintei) „cum n-ai înţeles până azi că un jurnal intim nu se poate fura, că-i altceva… e un om…”   ŞTEFAN: „Un sufleţel rănit… (Persiflant.) Ranet să-mi înalţe o statuie că i-am spus adevărul. Să se mai termine odată cu sensibilii ăştia, îngropaţi în jurnale!   FANA: Ţi-era teamă de el, pitecantropus! Voiai să-l compromiţi! Deşi în faţa lui ai încercat, numai în urmă cu câteva seri, să-l înduioşezi cu dramele tale, pe care nu le-ai trăit, cu cei patru părinţi… Şi asta i s-a părut de acum dirigintei…   ŞTEFAN: Deci, tot de la Ranet! Şi mai voiai să-l aperi!   FANA: Nu, asta ştia de la mine. Pentru că invenţia cu cei patru părinţi n-am putut s-o ascund. Nu mai era o teza înlocuită în mod stupid, nici un jurnal pe care ai îndrăznit să-l distrugi. Era de-acum un calcul şi – cum zicea diriginta (din nou efortul de a-şi aminti exact) – o maşinaţie, o înţelegere dubioasă a vieţii şi o adaptare la consensul unei aparente morale: „Nu eu, părinţii mei…”   ŞTEFAN: Trebuia să mă aştept.   FANA: Eram obligată s-o fac… Numai că n-am fost în stare. N-am putut să i-o spun nici Cristinei. Şi numai naivul Ranet a încercat să te apere în faţa dirigintei, rugând-o să nu te elimine… pentru că ai avea patru părinţi.   ŞTEFAN (bănuitor): Naivul Ranet… Vrei să spui…   FANA: El nu putea bănui…   ŞTEFAN: Şi diriginta?   FANA: Ştii cât se poate de bine. Te-a rugat să inviţi pentru astăzi, la şcoală, pe unul dintre cei patru părinţi.   ŞTEFAN (sincer sau jucând foarte bine): Că apăs pe un buton şi-i aduc la comandă. Nu-i cunoşti pe ai mei. N-am avut pe cine să chem.   FANA: Eu m-aş fi dus la pictor. L-aş fi rugat să se prezinte la şcoală şi să se recomande drept tatăl meu adoptiv.   ŞTEFAN: De care pictor vorbeşti?   FANA: Cel cu şevaletul-catarg, pe care l-ai cunoscut în vacantă şi lucra la nud… Dar tu n-ai îndrăznit, se înţelege, pentru că pictorul, fiind şi el un naiv, ar fi spus adevărul.   ŞTEFAN: Pictorul n-a existat niciodată. A fost creaţia ta.   FANA: Atunci l-aş fi adus pe nea Marin de pe „Pacificul” mare, colocatarul de bloc.   ŞTEFAN: N-a existat nici el… L-am inventat împreună, tu ai uitat?   FANA: Dar dacă i-am inventat împreună şi-au fost cândva ai noştri…   ŞTEFAN (întrerupând-o): Deci, asta e!   FANA: Da, asta… Ar fi trebuit să mă întrebi cel puţin! Şi să nu iei aerul acesta de acuzat pe nedrept… Pentru că nu mie mi-a venit prima oară ideea să mă prezint la şcoală cu un tată fictiv!   ŞTEFAN: Ce vrei să spui?   FANA: Că s-a prezentat, ieri după-amiază, la cancelaria şcolii, actoraşul acela cu care te-am văzut de câteva ori împreună şi despre care ţi-am spus că-mi displace, că are ceva de ratat.   ŞTEFAN: E vărul meu.   FANA: Asta a spus-o şi el dirigintei. Că tatăl tău este bolnav şi e plecat în provincie şi alte zeci de justificări la fel de puţin verosimile. Dar mintea prost, se temea de urmări şi se contrazicea la fiecare pas.   ŞTEFAN: Deci, diriginta a simţit?   FANA: Am simţit eu… şi i-am trimis un bilet.   ŞTEFAN: Dirigintei?   FANA: Lui, personal: „Fă-te imediat nevăzut, cabotin mizerabil”.   ŞTEFAN: Iar inventezi!   FANA Dacă nu-l expediam, zburai pentru totdeauna din şcoală. Pe când aşa, diriginta a înţeles că nu mă număr printre naivele tale (sugerând din nou vorbirea dirigintei), care ar fi fost gata s-o roage, în genunchi, să te ierte. Şi în loc să-şi piardă încrederea în mine, mi-a cerut s-o ajut.   ŞTEFAN: Deci, sunt eliminat?   FANA: Încă nu. Diriginta nu ştia ce să facă şi m-a rugat să mă transpun în situaţia ei. Numai să fiu cât se poate de sinceră, pentru că părerea mea, cum spunea ea, va fi hotărâtoare în privinţa eliminării.   ŞTEFAN: şi tu?   FANA: I-am cerut un răgaz de 24 de ore.   ŞTEFAN: Înseamnă că-s salvat!   FANA: Acum un an ai fi fost.   ŞTEFAN: Ce vrei să spui?   FANA: Că nu mai ştiu care e adevărata salvare… Să fii iertat încă o dată sau, poate… (Nuanţează alternativa eliminării.)   ŞTEFAN: Fana, ce ţi-a venit?   FANA: Am făcut tot felul de prostii, poate mai multe ca tine. Dar nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să chem la şcoală un străin, un tată… adoptiv, de ocazie. Şi nici să inventez patru părinţi. Cum i-ai putut inventa?

Cei drepți de Albert Camus Piesă în cinci acte „O, Iove! O, life! Not life but Iove in death." (Romeo şi Julieta, actul IV, scena 5)   PERSONAJELE DORA DULEBOV MAREA DUCESĂ IVAN KALIAIEV STEPAN FEDOROV BORIS ANNENKOV ALEKSEI VOINOV SKURATOV FOKA PAZNICUL   ACTUL INTII   Locuinţa unor terorişti. Dimineaţa. Cortina se ridică în tăcere. Dora şi Annenkov sînt pe scenă, nemişcaţi. Se au­de sunînd o dată. Annenkov face un gest ca s-o oprească pe Dora, care pare a voi să vorbească. Se aude sunînd de două ori, la scurt interval. ANNENKOV: El e. Iese. Dora aşteaptă nemişcată. Annenkov se înapoiază cu Stepan, pe care-1 ţine pe după umeri. ANNENKOV: El e! Uite-1 pe Stepan. DORA (se îndreaptă spre Stepan şi îi ia mîna): Ce fericită sînt, Stepan! STEPAN: Bună ziua, Dora. DORA (îl priveşte): S-au şi împlinit trei ani. STEPAN: Da, trei ani. în ziua cînd m-au arestat tocmai veneam la tine. DORA: Noi te aşteptam. Timpul trecea şi inima mi se strîngea din ce în ce mai tare. Nici nu mai îndrăzneam să ne uităm unul la altul. ANNENKOV: A trebuit să ne mutăm, încă o dată. STEPAN: Ştiu. DORA: Şi acolo, Stepan? STEPAN: Acolo? DORA: La ocnă. STEPAN: De-acolo se evadează. 224       ALBERT CAMUS ANNENKOV: Da. Am fost foarte mulţumiţi cînd am aflat că ai putut să ajungi în Elveţia. STEPAN: Elveţia e altă ocnă, Boria. ANNENKOV: Ce spui? Măcar sînt liberi. STEPAN: Libertatea este o ocnă cîtă vreme un singur om e rob pe acest pămînt. Eram liber şi nu încetam să mă gîndesc la Rusia şi la robii ei. Tăcere. ANNENKOV: Sînt fericit, Stepan, că partidul te-a trimis aici. STEPAN: Trebuia. Simţeam că mă sufoc. Să fac ceva, să fac şi eu, în sfîrşit, ceva... (Se uită la Annenkov.) îl vom ucide, nu-i aşa? ANNENKOV: Cu siguranţă! STEPAN: îl vom ucide pe călău. Tu eşti şeful, Boria, te voi asculta. ANNENKOV: Nu e nevoie să-mi fâgâduieşti, Stepan. Sîntem fraţi cu toţii. STEPAN: E necesară o disciplină. Am înţeles asta la ocnă. Partidul socialist revoluţionar are nevoie de disciplină. Disciplinaţi, îl vom ucide pe marele duce şi vom zdrobi tirania. DORA (îndreptîndu-se spre el): Stai jos, Stepan. Trebuie să fii obosit după o călătorie atît de lungă. STEPAN: Nu sînt niciodată obosit. Tăcere. Dora se asază. STEPAN: Totul e pus la punct, Boria? ANNENKOV (schimbînd tonul): De o lună de zile doi dintre ai noştri studiază toate deplasările marelui duce. Dora a strîns materialul necesar. STEPAN: Proclamaţia e întocmită? ANNENKOV: Da. întreaga Rusie va afla că marele duce Serghei a fost executat prin aruncarea unei bombe de către un grup de luptă al partidului socialist revoluţionar, pentru a grăbi elibe­rarea poporului rus. Curtea imperială va afla totodată că sîntem hotărîţi să exercităm teroarea pînâ în clipa cînd pâmîntul va fi înapoiat poporului. Da, Stepan, da, totul e pus la punct! Se apropie clipa. CEI DREPŢI     225 STEPAN: Ce trebuie să fac? ANNENKOV: Pentru început, îi vei da o mînă de ajutor Dorei. Schweitzer, pe care-1 înlocuieşti, lucra cu ea. STEPAN: A fost omorît? ANNENKOV: Da. STEPAN: în ce fel? DORA: Un accident. Stepan se uită la Dora. Dora îşi fereşte privirea. STEPAN: Şi după aceea? ANNENKOV: După aceea vom vedea. Trebuie să fii gata să ne înlocuieşti, dacă va fi cazul, şi să păstrezi legătura cu Comitetul Central. STEPAN: Cine sînt camarazii noştri? ANNENKOV: L-ai întîlnit pe Voinov în Elveţia. Am încredere în el, deşi e tînăr. Pe Ianek nu-1 cunoşti. STEPAN: Ianek? ANNENKOV: Kaliaiev. I se mai spune şi Poetul. STEPAN: Ăsta nu-i nume de terorist. ANNENKOV (rîzînd): Ianek crede tocmai dimpotrivă. Spune că poezia e revoluţionară. STEPAN: Numai bomba e revoluţionară. (Tăcere.) Dora, crezi că te voi putea ajuta? DORA: Da. Trebuie doar să ai grijă să nu spargi tubul. STEPAN: Şi dacă se sparge? DORA: Aşa a murit Schweitzer. (Un timp.) De ce zîmbeşti, Stepan? STEPAN: Am zîmbit? DORA: Da. STEPAN: Mi se întîmplâ uneori. (Un timp. Stepan pare că se gîndeşte.) Dora, o singură bombă ar fi de-ajuns să arunce în aer casa asta? DORA: Una singură, nu. Dar ar vătâma-o. STEPAN: Cîte ar trebui ca să arunci în aer Moscova? ANNENKOV: Eşti nebun! Ce vrei să spui? STEPAN: Nimic. 226       ALBERT CAMUS Se aude sunînd o data. Ascultă cu toţii şi aşteaptă. Se aude sunînd de două ori, Annenkov trece în anticame­ră şi se întoarce cu Voinov. VOINOV: Stepan! STEPAN: Bună ziua. îşi stringmîinile. Voinov se duce la Dora şi o îmbrăţişează. ANNENKOV: Totul a mers bine, Aleksei? VOINOV: Da. ANNENKOV: Ai studiat terenul dintre palat şi teatru? VOINOV: Acum pot s-o desenez. Iată. (Desenează.) Cotituri, străzi înguste, circulaţie anevoioasă din pricina îmbulzelii... caleaşca va trece pe sub ferestrele noastre. ANNENKOV: Ce reprezintă aceste două cruci? VOINOV: O piaţetă unde caii îşi vor încetini mersul şi teatrul unde se vor opri. După părerea mea, astea-s locurile cele mai bune. ANNENKOV: Dă-o încoace! STEPAN: Agenţi? VOINOV (ezitînd): Berechet. STEPAN: Te impresionează? VOINOV: Nu prea mă simt în largul meu. ANNENKOV: Nimeni nu se simte în largul lui cu agenţii alături. Să n-ai grijă! VOINOV: Nu mă tem de nimic. Nu mă pot învăţa să mint, asta-i tot. STEPAN: Toată lumea minte. Să minţi bine, iată ce trebuie. VOINOV: Nu e uşor. Cînd eram student, colegii îşi băteau joc de mine pentru că eram incapabil să-mi ascund gîndul. Spuneam ceea ce gîndeam. Pînă la urmă, m-au dat afară din facultate.

Douăsprezece scaune           CUPRINS:           Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD” 3           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE” 4           CAPITOLUL II. MADAME PETUHOVA ÎŞI DĂ OBŞTESCUL SFÂRŞIT 15           CAPITOLUL III. CODICELE PĂCĂTOSULUI 25           CAPITOLUL IV. MUZA CĂLĂTORIILOR ÎNDEPĂRTATE 33           CAPITOLUL V. UN MARE MAESTRU AL COMBINAŢIILOR 39           CAPITOLUL VI. REFLEXELE BRILIANTELOR 49           CAPITOLUL VII. URMELE „TITANICULUI” 56           CAPITOLUL VIII. HOŢUL CANDID 62           CAPITOLUL IX. UNDE SUNT PLETELE DUMITALE? 76           CAPITOLUL X. LĂCĂTUŞUL, PAPAGALUL ŞI GHICITOAREA 86           CAPITOLUL XI. REPERTORIUL ALFABETIC „OGLINDA VIEŢII” 100           CAPITOLUL XII. O FEMEIE TORIDĂ – AŞA CUM VISEAZĂ POEŢII 115           CAPITOLUL XIII. RESPIRĂ MAI ADÂNC: EŞTI EMOŢIONATĂ! 130           CAPITOLUL XIV. UNIUNEA „SPADA ŞI PLUGUL” 150           Partea a doua – LA MOSCOVA 166           CAPITOLUL XV. ÎN MIJLOCUL UNUI OCEAN DE SCAUNE 167           CAPITOLUL XVI. CĂMINUL „CĂLUGĂRUL BERTHOLD SCHWARTZ” 170           CAPITOLUL XVII. CETĂŢENI, RESPECTAŢI SOMIERELE! 180           CAPITOLUL XVIII. MUZEUL DE MOBILĂ 188           CAPITOLUL XIX. VOT ÎN STIL EUROPEAN 200           CAPITOLUL XX. DE LA SEVILLA LA GRENADA 212           CAPITOLUL XXI. RĂFUIALA 227           CAPITOLUL XXII. CANIBALA ELLOCIKA 241           CAPITOLUL XXIII. AVESSALOM VLADIMIROVICI IZNURENKOV 252           CAPITOLUL XXIV. CLUBUL AUTOMOBILIŞTILOR 265           CAPITOLUL XXV. CONVORBIREA CU INGINERUL GOL 275           CAPITOLUL XXVI. DOUĂ VIZITE 284           CAPITOLUL XXVII. MIRACULOSUL COŞ PENTRU PUŞCĂRIE 291           CAPITOLUL XXVIII. PUICUŢA ŞI COCOŞELUL DIN PACIFIC 301           CAPITOLUL XXIX. AUTORUL „GAVRILIADEI” 313           CAPITOLUL XXX. LA TEATRUL „COLUMB” 322           Partea a treia – COMOARĂ DOAMNEI PETUHOVA 337           CAPITOLUL XXXI. O NOAPTE FEERICĂ PE VOLGA 339           CAPITOLUL XXXII. PERECHEA SUSPECTĂ 350           CAPITOLUL XXXIII. IZGONIREA DIN RAI 359           CAPITOLUL XXXIV. CONGRESUL INTERPLANETAR DE ŞAH 367           CAPITOLUL XXXV. ŞI ALŢII 386           CAPITOLUL XXXVI. VEDERE SPRE BĂLTOACA DE MALAHIT 392           CAPITOLUL XXXVII. CAPUL VERDE 404           CAPITOLUL XXXVIII. ÎN ÎMPĂRĂŢIA NORILOR 415           CAPITOLUL XXXIX. CUTREMURUL 425           CAPITOLUL XL. COMOARA 441                 Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD”           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE”           În oraşul X, capitală de judeţ, erau atât de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cât se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încântătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atât de îndrăgostiţi de secretară comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încât acest lucru o împiedica să strângă cotizaţiile.           Problemele dragostei şi ale morţii nu-l frământau pe Ippolit Matveevici Vorobianinov, deşi, prin însăşi natura serviciului său, el se ocupa de aceste probleme în fiecare zi de la nouă dimineaţa până la cinci după-amiază, cu o întrerupere de jumătate de oră pentru dejun.           Dimineaţa, după ce-şi bea porţia de lapte fierbinte, pe care i-o servea Klavdia Ivanovna într-un pahar de sticlă mată cu ape, ieşea din căsuţa lor cam întunecoasă pe strada Tovarăşul Gubernski, o stradă largă, scăldată în minunata lumină a primăverii. Era strada cea mai plăcută din câte s-au întâlnit vreodată în oraşele de provincie. Pe stânga, în dosul unor geamuri verzui şi tulburi, sclipeau sicriele argintii ale întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”. Pe dreapta, îndărătul unor ferestre mici, cu chitul căzut, se îngrămădeau mohorâte coşciugele de stejar, prăfuite şi serbede, ale meşterului Bezenciuk. Apoi venea prăvălia meşterului coafor „Pierre şi Constantin”, care oferea clientelei sale „manichiură îngrijită” şi „ondulation la domiciliu”. Urma un hotel cu o frizerie, iar mai încolo, pe un maidan, se vedea un viţel rozaliu care lingea cu gingăşie o firmă ruginită, prinsă de o poartă stingheră, cu următorul text:           POMPE FUNEBRE.           Poftiţi, vă rog!           Deşi aceste întreprinderi erau numeroase, clientela lor era destul de redusă. „Poftiţi, vă rog” dăduse faliment cu trei ani înainte ca Ippolit Matveevici să se fi stabilit în oraşul X, iar meşterul Bezenciuk bea rachiu cu nemiluita şi încercase chiar o dată să amaneteze la muntele de pietate cel mai bun coşciug al său, un coşciug de vitrină.           În oraşul X, oamenii mureau rar şi Ippolit Matveevici ştia acest lucru mai bine decât oricine, fiindcă avea slujbă la oficiul stării civile, unde era însărcinat cu înregistrarea deceselor şi a căsătoriilor.           Masa la care lucra Ippolit Matveevici semăna cu o veche lespede de mormânt. Colţul ei din stânga era ros de şobolani. Picioruşele-i şubrede se clătinau sub povara registrelor groase, de culoarea tutunului, din care puteai afla toate datele privitoare la originea locuitorilor din oraşul X şi la arborii genealogici crescuţi pe acest pământ sărăcăcios de provincie.           În ziua de vineri 15 aprilie 1927, Ippolit Matveevici se trezi că de obicei la ora şapte şi jumătate şi îşi puse numaidecât pe nas pince-nez-ul de modă veche, cu arc de aur. Nu purta ochelari. Într-o zi, ajungând la convingerea că nu-i sănătos să porţi pince-nez, Ippolit Matveevici se dusese la optician şi-şi cumpărase o pereche de ochelari fără ramă, cu braţe aurite.           Lui îi plăcuseră ochelarii, dar nevastă-sa – lucrurile acestea se petrecuseră cu puţin înainte de moartea ei – găsise că aceşti ochelari îl fac să semene leit cu Miliukov2, aşa încât Ippolit Matveevici se văzu nevoit să-i dăruiască portarului. Deşi nu era miop, portarul se învăţase cu ochelarii şi-i purta bucuros.           — Bonjour! Se salută afectat Ippolit Matveevici pe sine însuşi, dându-se jos din pat. Acest Bonjour dovedea că Ippolit Matveevici se sculase bine dispus. Când îşi spunea dimineaţa Gut Morgen, însemna de obicei că ficatul îşi face de cap, că cincizeci şi doi de ani nu e o glumă şi că afară vremea e cam umedă.           Vorobianinov îşi vârî picioarele uscăţive în nişte pantaloni de gală, cumpăraţi încă înainte de război, îşi legă pantalonii în dreptul gleznelor cu şireturi şi apoi se încălţă cu nişte cizme scurte şi moi, cu botul pătrat şi strâmt. Cinci minute după asta Ippolit Matveevici se fandosea într-o vestă de culoarea lunii, presărată cu mici steluţe argintii şi într-o haină scurtă de lustrină „şanjantă”. După ce-şi scutură de pe părul său cărunt picurii ca de rouă rămaşi de la spălat, Ippolit Matveevici mişcă fioros din mustăţi, îşi pipăi nehotărât bărbia cam aspră, îşi perie părul ca de aluminiu, tuns scurt şi, zâmbind politicos, ieşi înaintea Klavdiei Ivanovna, soacră-sa, care tocmai intră în odaie.           — Eppole-et, rosti ea cu un glas ca de tunet, am avut un coşmar azi-noapte.           Cuvântul „coşmar” fu rostit cu accent franţuzesc.           Ippolit Matveevici se uită la soacră-sa de la înălţimea celor o sută optzeci şi cinci de centimetri pe care îi măsura şi de la care îi venea uşor şi la îndemână s-o trateze cu oarecare dispreţ.           Klavdia Ivanovna continuă:           — Am visat-o pe răposata Marie, cu părul despletit şi cu cordon de aur.           Klavdia Ivanovna avea un glas ce semăna leit cu o bubuitură de tun şi făcea să tremure lampa de tuci cu ţurţurii ei de cristal prăfuiţi şi cu bilele-i cu alice.           — Sunt foarte neliniştită. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva. Ultimele cuvinte fură rostite cu atâta putere, încât cadrilaterul de păr de pe tigva lui Ippolit Matveevici se făcu vâlvoi. Vorobianinov arboră o mutră acră şi rosti silabisind cuvintele:           — N-o să se întâmple nimic, maman. Apa s-a plătit?           Află că nu s-a plătit. Nici galoşii nu erau spălaţi. Ippolit Matveevici nu-şi iubea soacra. Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de puternic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt – precum se ştie – caii se lăsau în genunchi. În afară de asta – lucrul cel mai îngrozitor – Klavdia Ivanovna avea vise în fiecare noapte. Visa fete cu cordoane, cai îmbrăcaţi în valtrapuri cu tiv galben de dragon, portari care cântă la harpă, arhangheli în şube de paznici, umblând noaptea cu toaca în mână, andrele de croşetat care sar singure prin cameră, scoţând nişte sunete supărătoare. Într-un cuvânt, Klavdia Ivanovna era o bătrână puţină la minte. Şi, ca o încununare a tuturor acestor cusururi, îi crescuseră sub nas nişte mustăţi ce aduceau a pămătuf de ras.           Ippolit Matveevici plecă de acasă cam enervat. Sprijinit de uşorul uşii de la intrarea prăvăliei sale părăginite, meşterul Bezenciuk stătea cu braţele încrucişate. Din pricina necontenitelor insuccese în afacerile sale comerciale şi a lungului consum de băuturi încălzitoare, ochii îi erau de un galben violent ca de cotoi şi îi ardeau ca nişte tăciuni nestinşi.           — Avem onoarea să vă salutăm! Strigă el înghiţind cuvintele când îl zări pe Ippolit Matveevici. Bună dimineaţa!           Ippolit Matveevici îl salută cu politeţe scoţându-şi pălăria pătată, din fetru gros.           — Cum se mai simte coana soacră, dacă îmi este îngăduit să întreb?           — Hm-m-m, făcu nedefinit Ippolit Matveevici şi, săltându-şi umerii drepţi, îşi văzu de drum.           — Ei, să-i dea Dumnezeu sănătate, spuse cu amărăciune Bezenciuk. Numai pagube avem, arde-o-ar focul de treabă!           Şi încrucişându-şi braţele la piept, se sprijini din nou de uşor.           La poarta întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”, Ippolit Matveevici fu din nou oprit.           Proprietarii „Nimfei” erau în număr de trei. Ei îl salutară toţi deodată şi-l întrebară în cor de sănătatea soacrei sale.           — E bine, bine, răspunse Ippolit Matveevici, ce să aibă! Azi-noapte a visat o fată de aur cu părul despletit.           Cele trei „nimfe” se uitară unul la altul şi scoaseră un oftat adânc.           Toate aceste întâlniri îl întârziară pe Ippolit Matveevici şi, contrar obiceiului, sosi la slujbă când ceasul atârnat deasupra lozincii „Ai terminat treaba – pleacă!” arăta nouă şi cinci. Film artisitc adaptare a romanului 12 scaune il puteti vedea aici............https://latimp.eu/12-scaune-1971-online-hd-film-rusesc-comedie-subtitrat-romana-ilf-petrov/

NATA (controlându-se): A, nu! Nimic! Gândurile… Asociaţii cât se poate de stranii! Mă întrebasem o clipă dacă ai fi în stare să cucereşti un bărbat.   JANA: Să cuceresc? Un bărbat?   NATA: Dar acum nu mai are importanţă. Radu nu se mai află în birou. A plecat.   JANA: Nu-i nimic, îl aştept.   NATA: Şi aş mai fi vrut să-ţi precizez că, de la o anumită vârstă, naivităţile – ca şi rochiţele prea scurte – devin puţin indecente.   JANA: Cred că cel mai bun lucru ar fi să nu-ţi răspund.   NATA (regretând): Dar m-ai înţeles greşit. (Exagerat de serviabilă.) Eu aş fi vrut dimpotrivă să te ajut: să te învăţ cum să te îmbraci, cum să te porţi, cum se cucereşte un bărbat…   JANA (sec): Contez pe bunul simţ.   NATA: Numai pe bunul simţ? Fără să ştii după ce criterii trebuie să alegi ciorapii cu dungă sau fără? Fără un ruj Revlon? Fără o pudră Coty? (Izbucnind într-un hohot de râs.) Dar am glumit, Mincule! Am vrut să te necăjesc. (Şi luându-şi un şal.) Restul scuzelor, când mă întorc de la gară. Am plecat! (Sărutând-o pe obraz.) Îmi închipui că Radu se poate întoarce din moment în moment, şi n-aş vrea să te intimideze prezenţa mea… (Râde, ca după o nouă glumă, şi dispare.)   MARIA: Nu trebuia să-i fi dat voie să te sărute, Jana! Trebuia s-o zgârii, s-o baţi, s-o loveşti!   JANA: Ce curios! Dumneata stai, te uiţi la oameni, de parcă ai voi să le spui de fiecare dată ceva… şi nu le spui nimic.   MARIA (ca pentru sine): Da, e adevărat! Atunci nu i-am spus nimic.   JANA (neauzind-o): Iar eu, dimpotrivă, eu simt nevoia să spun… aşa… tot ce gândesc şi ce simt, iar dacă am o bucurie – uitaţi-vă – mi se citeşte pe faţă!   MARIA (citind): Trebuie să fie o bucurie cu adevărat mare.   JANA (în joacă): Sigur… Sunt cineva!   MARIA: Poftim?!   JANA (cu importanţă): Creatoarea unei noi metode! Pentru sondă, vorbesc. În cazul intervenţiei. N-aţi înţeles?   MARIA: Mi se pare că nu.   JANA: Dar e o soluţie cât se poate de simplă. V-aş putea-o explica… Şi în cel mult 3-4 săptămâni, dacă vă explic metodic…   MARIA (cu părere de rău): Poimâine seara plec.   JANA: Dar e descoperirea mea! A fost tema lucrării mele de diplomă! Doi ani am lucrat! Colegii spuneau că am o idee fixă: intervenţii şi iar intervenţii. Numai şeful catedrei… (Şi pentru că îl aude pe Teiu apropiindu-se.) Ssst! (Se apropie de harta geologică prinsă pe unul dintre pereţi.) Îi fac o surpriză!   TEIU: Mincule!   JANA: Lucrez.   TEIU: Nu faci nimic.   JANA: Fac propuneri.   TEIU: Te ţii de prostii.   JANA: Tehnice…   TEIU: Mai bine ţi-ai aminti că eşti ditamai inginer! …   JANA (pentru că n-ajunge tocmai „acolo” sus, unde ar avea ea ceva de însemnat): Un scaun, te rog!   TEIU: …şi specialist în foraj! (Îi dă totuşi scaunul.)   JANA: În intervenţii! (S-a urcat pe un scaun şi-ncepe să tragă tot felul de linii pe desenul reprezentând, se pare, o secţiune printr-o coloană.)   TEIU: Şi linia aia, ce-i?   JANA: O idee…   TEIU: Prima oară o văd!   JANA: E o idee nouă.   TEIU: Şi acolo, în dreapta?   JANA: Oglindă de beton.   TEIU: La cât?   JANA: La 1300.   TEIU: Şi vrei să perforezi?   JANA: Se înţelege…   RADU (care a reintrat între timp şi a urmărit, se pare, tot schimbul de replici): În esenţă, rămâne însă tot o intervenţie! Mai rapidă, mai sigură poate, ideea e chiar interesantă, te felicit… (Schimbând tonul.) Dar la o coloană calculată pentru 100 de atmosfere, atunci când presiunea a trecut abia de 50, refuz să discut despre intervenţie.   JANA (nedreptăţită): Dar propunerea mea nu-i decât o propunere pentru un caz de forţă majoră! O soluţie de ultim moment! Nu înţeleg ce vă supără.   RADU: Totul! şi mai ales faptul că nu există om care să nu se simtă obligat să-mi propună soluţii, să-mi vină în ajutor…   TEIU (întrerupându-l): Mi se pare firesc. Presiunea a trecut de 50. Trebuie să fim pregătiţi.   RADU: „Pregătiţi!” Ei bine, chiar şi acest „pregătiţi” l-am auzit în urmă cu 10 minute de la Cristea; în urmă cu 5 de la Pândele, şi acum, aici” pentru a treia oară! Sunteţi formidabili! Cum de v-aţi putut aduna? Ce v-a adus?   TEIU: Eu credeam că nici pe dumneata nu te-a adus altceva.   RADU: Ba da! Altceva! M-au adus aceşti patru pereţi! (Şi pe neaşteptate, simplu, pe tonul unei mari confidenţe.) Interferenţa aceasta de planuri. (Indicând spre fereastră.) Unul, real – un peisaj în alb şi negru; un al doilea, teoretic (aprinde şi stinge o veioză care-şi împrăştie lumina pe rafturile de cărţi); şi în sfârşit, un al treilea (peretele cu harta geologică), peretele alb al prezumţiilor, al calculelor şi soluţiilor neaşteptate, al marilor descoperiri… (luând de pe perete o fundă), incluzând bineînţeles funda! (Măriei) Ţi-o aminteşti?   MARIA (surprinsă): Funda?   RADU: Cel mai inteligent lucru pe care l-a gândit fratele dumitale: „Decât să treci prin viaţă fără să laşi urme pe acest perete alb al marilor afirmări, mai bine pune-ţi ştreangul!” (Janei, colegial.) Şi am înlocuit ştreangul printr-o fundă, din considerente estetice. E funda coroanei de lauri pe care am primit-o într-a întâia de liceu.   TEIU: Ai uitat cel de-al patrulea perete.   RADU (spre sală, minimalizând): A, da! Această sală! In care se adună oamenii… Colectivitatea… Opinia publică! …   TEIU: A, nu! (Nuanţându-le la adevărata lor valoare.) Oamenii! Colectivitatea! Opinia publică!   RADU (ca pentru sine): Al patrulea…   TEIU: Al patrulea sau primul… (Din joc: „Cum vrei s-o iei”.) Cel care nu poate lipsi!   MARIA (depăşită de sens): De ce n-aţi făcut un perete despărţitor?   TEIU: Ca să nu ne despartă…   FLORICEL: Orele 22.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 57 de atmosfere!   MARIA (venind spre rampă, spre interpreta Janei, în timp ce, în scenă, pentru câteva clipe, biroul lui Radu intră în întuneric): 57?! Nu se poate! Să fi ajuns într-adevăr la 57? (Apoi, interpretei.) Şi Teiu – de parcă mi-ar fi auzit gândurile s-a mai întors o dată din drum.   TEIU (poate numai vocea lui Teiu): Să sperăm că peste o oră, când mă întorc de la sondă, va fi tot 57.   INTERPRETA: Radu nu i-a răspuns?   MARIA: Nu l-am mai auzit. Se apropiase de fereastra biroului şi repeta la nesfârşit – cine ştie cum şi-a amintit – un început de cin tec. (Un reflector ni-l descoperă pe Radu.) Eu încercam să fac puţină ordine în birou. (Într-adevăr, încearcă.) Şi se făcuse linişte, multă linişte, anume parcă pentru a ne auzi unul altuia gândurile.   INTERPRETA (intrând şi ea în birou): Şi Jana?   MARIA: A răsturnat mai întâi un vas de flori (îl şi răstoarnă), s-a uitat apoi în stânga, în dreapta, de parcă ar fi aşteptat să fie mustrată (se uită, aşteaptă), apoi s-a aşezat la birou şi a început să lucreze.   RADU (fără adresă): Vezi, mi se pare cumplit! Să fii specialist în foraj, să ai în faţa ta un buletin – 57 de atmosfere -, să ştiu că acolo, undeva, e în joc soarta a tot ceea ce ai făcut până azi, să nu poţi interveni cu nimic, să te obsedeze – stupid! – un început de cântec, să te amuze că în jur se mai face ordine. (Se apropie de Jana şi-i cercetează pentru o clipă hârtiile.) Numai dumneata mai ai tăria de a căuta noi soluţii, de a le susţine!   JANA: Cred că va trebui schimbată şi compoziţia noroiului. Va fi nevoie de un noroi mult mai dens.   RADU: Nu mai crezi în stabilizarea presiunii?   JANA: Ca să fiu sinceră… (Din priviri: „nu”.)   RADU (cercetând-o mai departe, preocupat): Acum îmi amintesc precis: stăteai în banca întâi, la margine! Şi-ţi venea mereu, nu ştiu de ce, să râzi. De ce râdeai?   INTERPRETA (smulgându-se parcă din faţa lui şi venind spre rampă, spre Maria Andone): Dar nu se poate, Maria Andone! Presiunea era în creştere! Eu sunt sigură că Radu nu mai putea vedea pe nimeni în jur…   MARIA: Şi tocmai atunci când ai fi crezut că nu mai e în stare să vadă pe nimeni în jur (convingând-o parcă să reintre în rol), pentru că păreai liniştită şi nu erai… (ca o sugestie) şi respirai agitată, pentru că mai erai îmbrăcată ca pentru festivitate şi festivitatea rămăsese în urmă… te-a văzut.   RADU: Câţi ani ai, Jana?   JANA: 23…   RADU: Şi-i cunoşti de mult pe Teiu, pe Cristea?   JANA: De când mă ştiu.   RADU: Ţi-a mai pus cineva, vreodată, întrebări din astea prosteşti?   JANA: Nu, niciodată. Şi nu sunt… prosteşti.   RADU: Ai încercat, însă, vreodată, o senzaţie de teamă şi nevoia asta absurdă de a vorbi şi de a auzi pe alţii vorbind?   JANA: Uneori, la erupţii…   RADU (surprins): Cum? Ai mai participat la erupţii?   JANA (grav): De zeci şi zeci de ori.   MARIA (în şoaptă, ca o indicaţie regizorală): Dar nu aşa, mai bine dispusă, râzând. Pentru că Jana nu participase de fapt la nici o erupţie. Era vorba doar de un simplu joc din anii copilăriei.   JANA (râzând): Casa noastră era undeva sus, pe un deal. Şi ne strângeam noi copiii – aveam pe atunci 7-8 ani – să ne jucăm de-a erupţia. De fiecare dată, unul dintre băieţi murea – pentru că aşa era jocul – şi eu trebuia să mă fac că plâng, pentru că eu eram mama sau fiica celui care a murit.7   RADU: Un joc ciudat…   JANA: Şi numai când am crescut, au început să mă ia şi pe mine în echipă, uneori chiar ca şefa echipei, şi trebuia să-l sărut – pentru că Pândele schimbase regula jocului – pe cel care salva sonda. Dar eu făceam ce făceam şi o salvam singură, şi nu-l mai sărutam pe niciunul!   NATA (care a auzit probabil ultima replică): Prea lent, Jana! Orice joc se încadrează în anumite reguli… Într-un anumit ritm! Trebuia să joci mai rapid! Nu te mai pot ajuta cu nimic. (Apoi, lui Radu, înmânându-i un plic.) Biletele pentru trenul de 0.40.   FLORICEL: Orele 23.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 62 de atmosfere.   TEIU (reintrând şi răspunzând parcă privirii lui Radu): S-a aranjat. S-a pregătit totul! Şi am vorbit şi cu Cristea. El cunoştea soluţia Janei mai de mult. Susţine că la noi se potriveşte mănuşă. Exact ce ne trebuie!   RADU (surprins): Exact ce ne trebuie… Interesant! Surprinzător chiar! (Un râs scurt, nervos.) La 37 de atmosfere ne urcam în tren să petrecem; la 41, eram în plină festivitate; La 47, plecam spre schelă; la 49, păreai ferm convins de stabilizarea presiunii; la 53, intenţionam doar să fim pregătiţi; la 57, mai discutam despre cel de-al patrulea perete… iar la 62, soluţia Janei este „exact ce ne trebuie”.   NATA (apropiindu-se de Radu): Înapoiază-mi biletele!   RADU: Ce vrei să faci?   NATA (luând biletele şi rupându-le unul câte unul): La 62 de atmosfere nu mai are sens să plecăm.   RADU: Dar mai înainte, în tren, aminteşte-ţi…   NATA: Nu trecuse de 40.   RADU: Şi excursiile, omorârea preventivă a sondei…?   NATA: Nu trecuse de 50.   RADU (privindu-i, rând pe rând, pe Nata şi Teiu): Parcă v-aţi fi schimbat rolurile!   NATA: A trecut de 60.   RADU: Şi v-aţi schimbat rolurile – ceea ce-i jignitor pentru mine – fără să vă fi întrebat nici o clipă de ce am refuzat mai înainte să plec, de ce n-am fost de acord cu omorârea sondei atunci, de ce nu sunt nici acum, de ce nu voi fi niciodată.   INTERPRETA (ca pentru sine): Niciodată? Dar nu se poate… E absurd!   RADU (fără s-o fi putut auzi şi deci în continuarea propriei sale replici): Şi ca să nu vi se pară absurd: omorârea sondei ar însemna pentru mine compromiterea a tot ceea ce am făcut până azi, infirmarea unui întreg sistem de foraj în care, ani la rând, am crezut şi continuu să cred! Şi-i munca mea! Sunt gândurile mele!   INTERPRETA (de data aceasta, lui Teiu): Dar tot nu înţeleg… De ce această izbucnire? De ce atâtea justificări?   TEIU: Presiunea era în continuă creştere. şansele de stabilizare scădeau, datele problemei deveniseră altele şi – ceea ce e din nou esenţial pentru înţelegerea momentului – poziţiile noastre începeau să se deosebească.   INTERPRETA: Trebuia să-l previi.   TEIU: L-am prevenit. (Şi întorcându-se spre Radu.) Nu-ţi cere nimeni să intervii la 60 de atmosfere. Ar fi o prostie. Sunt de acord. Dar dacă îţi propui să refuzi ideea intervenţiei, în general, oricare ar fi presiunea, ne despărţim. Pornim în direcţii opuse.   RADU: Fără aprobarea mea nu va interveni nimeni.   TEIU: Iar odată cu apariţia primului simptom eruptiv, cu sau fără această aprobare…   RADU: Cu sau fără?   TEIU: Şi prin aceasta… cu sau fără Radu Andone, noi tot vom interveni.   RADU: Interesant! Şi oarecum explicabil: ţi-e teamă! Pentru că, orice s-ar spune, o intervenţie de ultim moment la o presiune foarte ridicată ar fi legată de un anumit risc. Mai ales pentru şeful echipei de intervenţie! (Apoi, mai mult decât ironic.) Şi cine ar putea să-l acuze pe comunistul Petre Teiu – şeful echipei – c-a încercat să evite un anumit risc?   MARIA: Radule, ce se întâmplă cu tine?   RADU: Nimic. Constat doar că tuturor ne e teamă. Dumitale (s-a oprit în faţa Măriei), pentru că, orice s-ar spune, îţi rămân fiu (Maria Andone se retrage spre Teiu); Natei, pentru că mă iubeşte (s-a apropiat de Nata) şi mai ales m-ar iubi dacă aş fi mai puţin penibil, ridicol (Nata părăseşte biroul); Janei, pentru că înţelege ce înseamnă toată această navigaţie spre adâncuri şi-i conştientă, poate, de risc; iar mie – pentru că şi mie mi-e teamă: de ratare, de compromitere, de toate aceste straturi de mamă, de argilă, de brecie!   MARIA (lui Teiu, în şoaptă): Ce înseamnă brecie?   TEIU: O întrepătrundere diabolică de roci, care ne-a rupt mai întâi forezele, ne-a distrus nervii, iar acum într-o ultimă zvârcolire…