Michel Zevaco

Capitolul 1           Biciuirea lui Isus.           O mulţime de oameni se adunaseră în piaţa Grčve. Aţteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraţ Paris.           Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna împăcarea regelui, cu capitala sa.           Pentru o altă categorie, mai puţin numeroasă şi care avea cunoştinţă de anumite proiecte ale monseniorului de Guise, asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea şi să se obţină din partea lui, cu preţul supunerii Parisului şi al căinţei sale pentru ziua Baricadelor, un război nemilos împotriva hughenoţilor, adică exterminarea lor.           Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna pe rege şi să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde părul.           În sfârşit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o duzină de iniţiaţi, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea.           Nu numai piaţa Grčve era neagră de lume, dar şi străzile dimprejur gemeau de târgoveţi care, cu un baltag într-o mână şi cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune până la Chartres.           Călătoria spre Chartres, ţinând seama de încetineala cu care se mişca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei popasuri de-a lungul drumului şi că, la fiecare popas, se vor înjunghia cincizeci de boi şi două sute de oi pentru hrana norodului drumeţ.           În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineaţă, clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piaţa Grčve veniră să se înşiruie, pe rând, delegaţii primăriei, reprezentanţii feluritelor biserici, apoi breslele, şirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii şi, în sfârşit, penitenţii albi.           Printre rândurile fără de sfârşit ale lumânărilor şi archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne şi oase, îmbrăcaţi cu veşmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos şi câţiva soldaţi romani ducând uneltele patimilor lui Isus.           Într-adevăr, însuşi Isus Hristos era reprezentat prin Henri de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub numele de fratele Anghel şi care, mai târziu, avea să-şi lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie.           Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriţi, purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit şi, în jurul gâtului, printr-un anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică.           În spatele lui Joyeuse, deghizat în Hristos, veneau doi voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Şi revolta asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporţii de furie când, printr-un anacronism, încă şi mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în douăzeci de paşi:           — Astfel s-au purtat hughenoţii cu Domnul nostru Isus Hristos!           — Moarte nelegiuiţilor! răspundea mulţimea.           La vreo douăzeci de paşi în urma lui Isus, sau a fratelui Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru penitenţi care, ţinându-se de braţ, cu capul plecat şi gluga trasă peste faţă, băteau la ochi prin mătăniile enorme şi prin smerenia lor nemaipomenită. Puţin câte puţin, dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru penitenţi se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, striga:           — Fraţilor! Moarte hughenoţilor care m-au biciuit! …           Ovaţii salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte, spuse mai departe:           — Întrucât mergem să-l vedem pe Irod…           — Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, jupâne, fiindcă Parisul doreşte împăcăciune cu majestatea-sa!           — E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. Deci, fraţilor, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii lui! …           — Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci şi cinci!           — La moarte! La moarte! îngână gloata penitenţilor.           Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne şi fratele lor, călare şi înconjuraţi de vreo cincizeci de gentilomi înarmaţi până în dinţi, vorbeau în şoaptă despre lucruri tainice.           În ce-i priveşte pe cei patru penitenţi, despre care am pomenit, vorbeau între ei fără teamă.           — Ia spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe fratele Anghel?           — Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puţin coastele jupânului Isus!           — Te-ai întremat, dragul meu Loignes? … Şi rana?           — Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când loveşte n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, vreau ca de Guise să primească din mâna mea aceeaşi lovitură pe care mi-a dat-o! …           — Eşti nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi ieşit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în procesiune pentru a-l vedea pe rege? …           — Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară regelui capetele noastre!

Prolog.           Decor: o noapte înmiresmată de primăvară, misterioasă şi pură, piaţa din faţa catedralei Notre-Dame. La un capăt, catedrala ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele din faţă, iar la celălalt capăt, un palat seniorial cu faţada severă. În balconul gotic, sub mângâierea luminii astrale, o apariţie albă, fermecătoare şi graţioasă.           Fremătând de fericire ea urmăreşte cu privirea, în întunericul albăstrui, pe un gentilom elegant şi semeţ, care se îndepărtează.           Tânăra este Léonore, singurul copil al baronului de Montaigues care, din tragica zi a Sfântului Bartolomeu, când bătrânul hughenot fusese torturat – scoţându-i-se amândoi ochii – o înconjură cu nesfârşite dovezi de dragoste. Iar seniorul, căruia îi sunt adresate sărutările şi pătimaşele semne de adio, este elegantul şi nobilul duce Jean de Kervilliers.           Iubitul ei! După ce el se face nevăzut ea se întoarce în cameră, încet şi cu părere de rău, acolo unde întâlnirile lor nocturne se scurgeau tot atât de repede ca şi clipele amăgitoare ale unui vis orbitor şi unde, acum un ceas, încolăcită de gâtul lui Jean, ea şoptise cea mai emoţionantă şi de temut dintre mărturisiri… Va fi mamă!           Cum s-a mai cutremurat ea atunci! Ştia că pentru baronul Montaigues, acest tată pe care-l adoră, nu putea exista un sfârşit mai ruşinos şi mai sfâşietor.           De la primul cuvânt, Kervilliers se albise la faţă… de fericire fără îndoială, căci a prins-o strâns într-o îmbrăţişare înflăcărată şi a bâiguit asigurări hotărâte şi liniştitoare: bătrânul nu va afla nimic. Greşeala va fi reparată la timp şi nimeni nu va şti de ea. Mâine, el, Jean, va vorbi! Mâine, ea va deveni logodnica lui şi în puţine zile îi va fi soţie!           Deodată, un pocnet! Un geam al balconului fusese spart, iar pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. Léonore încremenise la început de uimire şi de spaimă.           Hârtia o fascina şi o atrăgea. Un bilet? Se apleacă, o ridică, şovăie şi… o despătureşte. Îi soarbe conţinutul dintr-o privire. Şi atunci păli. Inima i se strânse şi un geamăt de sfâşietoare disperare îi izbucni de pe buze. Ce citise oare? …           Iată: „Monseniorul episcop, prinţul Farnese, care va oficia mâine slujba de Paşte la Notre-Dame, este singurul care vă poate spune de ce Jean, duce de Kervilliers, nu vă va lua niciodată de soţie… niciodată!”           Cine aruncase piatra? Un gelos din dragoste? Un duşman al familiei? Ce importanţă are? Şi în timp ce fiinţa aceea, oricare ar fi ea, ascultă şi priveşte, iar fiica lui Montaigues se zbate luptând cu deznădejdea, ducele de Kervilliers se întoarce acasă, cade în genunchi în faţa unui portret al Léonorei şi hohoteşte:           — Ce-a spus? Că va fi mamă? Am auzit bine? E pierdută! Oh, pierdută! Dar eu? … Mizerabil ce sunt! De ce oare n-am fugit atunci când această iubire mi-a muşcat inima? Ce să fac? … Să fug! Să fug ca un laş…           La vremea slujbei celei mari din duminica Paştelui 1573, Léonore intră în catedrală, al cărui prag, ea, fiică de hughenot, nu-l trecuse niciodată.           Trăise ceasul chinurilor de neuitat. Prin minte i-au trecut mii de presupuneri înnebunitoare. Să fie oare Jean căsătorit cu altcineva? Episcopul îi va răspunde la această întrebare!           În biserică se opreşte, gata să leşine, de-abia ştiind ce face. Acolo, în fund, în strălucirea lumânărilor, în odăjdii aurite, prinţul Farnese, emisarul papei, intona Kyria Eleison, rugăciunea de la începutul slujbei.           Léonore înaintează. Cu eforturi tăcute, ea îşi deschide drum. Dar când ajunge lângă altar, se simte fără puteri. Cel mult zece paşi o mai despart de prinţul-episcop. Cu faţa spre tabernacol, acesta oficiază, cu o înfăţişare pătrunsă de o solemnă măreţie…           Acum, Léonore este cuprinsă de teamă. O înspăimântă apropierea de înfiorătoarea realitate. Se agaţă de visul ei de dragoste, vrea să se mai amăgească câteva clipe… Deodată sună clopotul care anunţă binecuvântarea!           Monseniorul Farnese a luat în mână potirul şi, strălucind de splendoare, se întoarce. Un puternic fior o străbate pe Léonore din cap până în picioare. Episcopul acesta… Scânteierea aceea a ochilor! Această minunată frumuseţe! … Îi sunt toate cunoscute! …           Episcopul acesta… Nu, vedenia este prea fără noimă! Trebuie să fie sigură, să vadă de aproape! Cu privirea pierdută, mişcându-se cu iuţeală, ea trece grilajul, se avântă… şi atunci! Clătinându-se, urcă treptele altarului! Mâinile sale încleştate se abat pe umerii episcopului înlemnit şi un strigăt jalnic sfâşie tăcerea:           — Dumnezeule atotputernic! Jean! Iubitul meu, tu eşti!           Şi Léonore, neînsufleţită, cade de-a curmezişul treptelor, la picioarele episcopului încremenit, alb ca marmura.           Se dezlănţuie o furtună de ţipete. E un sacrilegiu! Toţi se apropie grăbiţi, se reped asupra Léonorei şi pun mâna pe ea.           Şi în timp ce ea e târâtă, ridicată şi aruncată în fundul unei temniţe, prinţul Farnese, episcopul, ibovnicul, e sfâşiat de propria-i conştiinţă, care-i urlă:           — Afurisitule! Blestematule! Sunt blestemat pe veci!           În piaţa Grčve, în dimineaţa ceţoasă de noiembrie, în jurul unei schele din bârne groase, se tălăzuieşte un val de oameni. Lângă stâlpul cel mare din mijloc şade un uriaş tăcut: meşterul Claude… călăul! Acel sinistru schelet de stâlpi este spânzurătoarea! Iar mulţimea, adunată din cele patru zări ale Parisului, se afla acolo s-o vadă murind pe Léonore, condamnată pentru minciună drăcească şi defăimare eretică a episcopului.

Capitolul 1           În care o clipă de bucurie e mai puternică decât şaptesprezece ani de suferinţe           După şaptesprezece ani, mareşalul de Montmorency a regăsit-o pe Jeanne de Piennes, soţia de care fusese despărţit prin ticăloşia fratelui său mai mic, mareşalul de Damville.           Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înşelase, mărturisindu-i că fusese amantul Jeannei… duelul cu acesta când a crezut că-l lăsase mort pe locul luptei, precum şi dispariţia contesei de Piennes, ducesă de Montmorency.           Revedea divorţul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de altfel n-a iubit-o niciodată, păstrându-şi inima plină de imaginea primei soţii.           Anii se scurgeau astfel când, deodată, un tânăr senior, un tânăr erou, cavalerul Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viaţa sa.           Jeanne de Piennes trăia!           În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior şi stăpân, scoţând la iveală ticăloşia lui Damville şi implora bunăvoinţă şi sprijin pentru Loďse, fiica ei ţi a lui, duce de Montmorency.           Zorile luminoase ale recunoştinţei şi fericirii au cuprins sufletul bătrânului duce: el încercase, dar în zadar, să-l aducă pe fratele său în faţa judecăţii regelui, în zadar îl chemase la luptă dreaptă, ştiind că viaţa Jeannei şi a fiicei ei se aflau în mâna lui; în deşert răscolise tot Parisul pentru a le regăsi şi era gata să se cufunde din nou în întunericul doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el.           Acest tânăr, un erou din alte vremi, a cărui taină i se părea că o ghicise într-o măsură, îl dusese de mână până la locuinţa misterioasă, unde era ascuns tot ce iubise el mai mult pe lume şi i-o înfăţişase pe Jeanne de Piennes, prima ducesă de Montmorency.           Sosise în sfârşit momentul atât de aşteptat, după şaptesprezece ani de lacrimi şi doliu.           Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria inimii, vlaga trupului său, însăşi raţiunea sa de a fi, într-un cuvânt, o revedea pe femeia iubită.           Dar ce nenorocire! Tot astfel cum un şuvoi prea puternic de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit creierul celei ce-i fusese soţie, în ce stare o regăsea? Nebună? …           Jeanne de Piennes, în ultimele zile ale martiriului său, atunci când se simţea lovită de moarte, mai trăia doar cu un singur gând: „Nu trebuie să mor înainte de a fi pus la adăpost fericirea fiicei mele… Dar ce fericire mai putea exista pentru sărmana micuţă atâta vreme, cât nu se găsea sub ocrotirea tatălui său? Da, trebuie să-l regăsesc pe François, chiar dacă el mă mai consideră vinovată… Să-i încredinţez copilul… şi apoi să mor! …”           De când îl întrebase pe cavalerul de Pardaillan şi acesta îi răspunsese că nu era cel îndreptăţit să-i spună felul în care fusese primită scrisoarea de către mareşal, Jeanne îşi formase convingerea intimă că François citise scrisoarea şi că ştia adevărul. Iată de ce nu încetase să aştepte, iar când bătrânul Pardaillan a înştiinţat-o de prezenţa mareşalului, ea nu păru deloc surprinsă.           Nu fu zguduită de nici un fior şi şopti doar atât: „Iată şi clipa morţii mele!”           Gândul morţii n-o mai părăsea. Nu o dorea, dar nici nu se temea de ea.           De fapt, simţea că moare.           Ce se sfărâmase în ea? De ce reîntoarcerea iubitului nu-i aprinsese în suflet decât o flacără mistuitoare repede stinsă? Nu-şi putea da seama.           De bună seamă că ceva se prăbuşise în ea şi acum îşi putea spune: Iată moartea! Iată venită şi clipa odihnei veşnice! …           O strânse pe Loďse cu patimă la pieptul ei şi îi murmură la ureche câteva cuvinte, care avură asupra fetei un efect fulgerător, căci ea încercă zadarnic să răspundă, făcu o sforţare inutilă de a-şi urma mama, dar rămase pironită locului, sfârşită, sprijinită de bătrânul Pardaillan.           Atât era de nemăsurată oboseala Jeannei, atât de gravă încremenirea minţii, încât nu băgă de seamă leşinul Loďsei.           Începu să păşească purtată de gânduri.           „François, iubitul meu, o, Loisa mea, am să ajung să vă văd împreună! Am să pot deci muri în braţele voastre!”           Deschise uşa arătată de Pardaillan şi se găsi în faţa lui François de Montmorency.           Voi să se avânte şi i se păru chiar că se aruncă în braţele lui.           Avu impresia că un strigăt puternic îi exprimase fericirea.           Dar toată această succesiune de gânduri s-a redus deodată la singurul cuvânt pe care crezu că-l rosteşte cu adevărat: „Adio… mor…”.           Dar trupul ei nu murise…           Doar mintea îi fusese nimicită de nebunie: această femeie care îndurase atâtea suferinţe, care ţinuse piept atâtor înfricoşătoare nenorociri, această minunată mamă, care nu fusese susţinută în timpul calvarului său decât de ideea fixă de a-şi salva copilul, ei bine, această nefericită căzu pradă uitării de sine. Încetă să mai reziste din clipa în care-şi socoti fiica salvată, în deplină siguranţă! Nebunia care o pândea fără îndoială de mulţi ani, se abătu asupra ei.           Mai bine de şaptesprezece ani de nenorociri n-au putut-o doborî.           Dar o clipă de fericire i-a ucis raţiunea.           Printr-o îndurare a soartei care se îndârjise până atunci împotriva ei – dacă mai poate fi vorba de alinări în aceste cumplite drame ale minţii omeneşti – printr-un fel de milă a soartei, să spunem, nebunia Jeannei o întorcea în primii ani ai luminoasei sale tinereţi, ai neprihănitei ei iubiri, în acele dragi ţinuturi de la Margency, unde iubise atât de mult…           Sărmană Jeanne! Biată zână a florilor!           Istoria nedreaptă nu ţi-a închinat decât câteva cuvinte şterse. Pentru visătorul căruia îi place să pătrundă cu pas şovăitor în întunecoasele anale ale trecutului, care caută fremătând prin mormanele de ruine umila floare care a trăit, a iubit, a suferit, tu vei rămâne un simbol nepătat al suferinţei omeneşti, iar noi, cei care ţi-am evocat durerea, salutăm cu o amintire duioasă blândul şi nobilul tău chip.

Capitolul I.           Vocea.           Totul s-a petrecut în seara zilei de 19 noiembrie 1539. Să ne imaginăm acest colţ sălbatic de pe malul spaniol al lui Bidassoa şi tăcerea adâncă pe fondul căreia se auzeau ultimele note ale fluierului unui păstor de capre ce se îndrepta spre sălaşul său. Să amintim, de asemenea, grupul impresionant al celor douăzeci de seniori aflaţi printre tufele de grozamă, ţepeni în armurile lor, iar pe marginea fluviului, singur, pe acest cavaler îmbrăcat în catifea neagră, purtând pe piept însemnele ordinului Lâna de aur şi care arunca dincolo de graniţă priviri iscoditoare.           În întunericul ce cobora din Pirinei, părea de bronz.           Dar pe fundalul nopţii, într-un contrast surprinzător, apărea faţa sa palidă înconjurată de o barbă scurtă şi stufoasă, o faţă cu un surâs îngheţat pe gura-i nemiloasă, faţă voluntară şi îndărătnică, de nepătruns, a împăratului Carol Quintul!           Făcu un gest plin de furie şi toată frământarea lui izbucni în vorbe pline de amărăciune. Spuse, pe un ton metalic:           — Deci, domnilor, nici în seara aceasta nu-l vom vedea pe comandorul Ulloa. Opt zile! Opt zile ucigătoare de când aştept răspunsul regelui Francisc! Şi în timpul ăsta flamanzii se organizează, flamanzii or să ne scape, or să-mi scape din mână – dar, pe toţi dracii, eu vreau…           Deodată, se aplecă: din depărtare se auzea glasul subţire al clopotului unei mănăstiri ce vestea rugăciunea de seară şi el începu să murmure:           — Ave Maria, gratia plena… Oh! mormăi îndreptându-se, să pot să mă reped şi să cad asupra acestor mincinoşi care vorbesc de libertate; să le vâr ocara asta pe gât şi să transform în lac de sânge ţara asta a lor de răsculaţi, de la Gand până la Liège! Da, dar trebuie să sosesc la timp. Trebuie ca Francisc să mă lase să traversez Franţa! Ulloa, Ulloa, oare ce veşti ai să-mi aduci?           Mai rămase în aşteptare puţină vreme, apoi întorcându-şi calul, spuse:           — Spre casele noastre, domnilor. Nici în seara asta nu va sosi comandorul.           — Hei, hei, cei de-acolo! se auzi chiar în acea clipă vocea podarului. Hei, hei!           Tresăriră cu toţii şi se-ntoarseră din nou spre fluviu, auzind un galop care se opri brusc la malul apei; apoi din ceţuri se ivi bacul cel mare pe care podarul îl făcea să înainteze trăgând de frânghia întinsă între cele două maluri.           Pe puntea din faţă, călare pe un cal vânjos, cu statura sa atletică înroşită de lumina unei torţe, apăru don Sancho de Ulloa, ambasadorul secret al lui Carol Quintul pe lângă Francisc I!           Neliniştea arzătoare a împăratului izbucni:           — Un cuvânt, Ulloa, unul singur: e NU?           — Este DA, Sire!           Într-o clipă, orice semn de frământare dispăru de pe faţa lui Carol Quintul.           — Fii binevenit, viteazul meu sol!           Dar fără îndoială că din aceste cuvinte răzbătea suflul răzbunării, căci un fior ameninţător străbătu escorta, făcând să se audă clinchetul armurilor de oţel şi un strigăt plin de furie se auzi în noapte:           — Moarte burghezilor din Flandra!           Comandorul coborî de pe bac şi descălecă.           — Aştept, spuse împăratul.           Ulloa îşi recapătă cu greutate sângele-rece şi se înclină cu acel respect semeţ al granzilor de Spania.           — Sire, aveţi cale liberă. Puteţi intra în Franţa cu suita pe care o doriţi şi Maiestatea Sa regele vă pregăteşte, pe unde veţi trece, primiri de neuitat. Pentru a ajunge în Flandra, Sire, veţi păşi pe un drum triumfal.           — Ah! Ce frate bun este fratele meu Francisc!           — Onoare regelui Francisc! întări escorta, asemenea unui cor antic.           — Şi asta nu e totul. Pentru ca să îndepărteze din sufletul Maiestăţii Voastre orice urmă de nelinişte, regele a trimis la Bayonne pe conetabilul de Montmorency, împreună cu delfinul Henric şi tânărul duce de Orleans; iar când Măria Voastră va păşi pe pământul Franţei, în acelaşi timp cei doi fii ai regelui vor intra în Spania şi vor fi ostatici până când veţi fi ajuns într-unul dintre oraşele imperiului.           — Lăudată fie Maica Domnului! exclamă împăratul. Mulţumesc, Ulloa! Domnilor, mâine vom trece Bidassoa şi vom alerga într-un suflet la Bayonne. Dar nu vreau ostatici. Cei doi prinţi vor rămâne cu noi şi vor fi tovarăşii noştri de drum; nu vreau să fiu mai puţin mărinimos. În ce te priveşte, Ulloa, ai depăşit speranţele mele… Dar ce te frământă, comandorule?           — Sire, dacă am putut să duc la bun sfârşit solia cu care m-aţi onorat, acest lucru se datorează unui brav şi cinstit gentilom francez care a avut curajul de a face auzit la curtea Franţei glasul dreptăţii…           — Venind din partea voastră, sunt cele mai frumoase cuvinte de laudă. Dar cine-i acest om inimos?           — Bine aţi spus! Într-adevăr, un om de inimă. Este contele Amauri de Loraydan.           — Ah! Numele nu mi-e necunoscut. Aceşti Loraydan ne-au fost, pe toate câmpurile de luptă, adversari de temut. Mi se pare că un Loraydan a fost ucis la Pavia. Dar, mai-nainte, au căzut mulţi dintre ai noştri sub loviturile sale.           — Cel despre care vă vorbesc este fiul acelui Loraydan de la Pavia, în ciuda tinereţii sale, este unul dintre consilierii cei mai ascultaţi ai regelui Francisc. În mare măsură, lui i se datorează faptul că puteţi intra în Franţa fără nici o condiţie.           — Amauri de Loraydan. Bine. O să-mi aduc aminte. Dacă depinde numai de mine, norocul lui e ca şi făcut. Căci, nu numai că voi vorbi despre el regelui Franţei aşa cum se cuvinte, dar eu însumi voi şti să-l fac să primească dovezile recunoştinţei mele.

I CERŞETORI ŞI HAIMANALE.                    Despre epocă pe care încercăm s-o schiţăm cu ajutorul caracterelor personajelor şi a întâmplărilor posibile atunci – schiţă palidă fără îndoială – aşadar la acea vreme, afacerile publice erau învăluite de mister într-o mai mică măsură decât în ziua de azi.           Nu exista, pe atunci, libertate, în sensul larg şi filosofic al cuvântului; cât priveşte libertatea socială şi politică, se afla în stadiul de vis în rândul câtorva minţi care îşi devansau contemporanii cu câteva secole. Dar exista în vremea aceea mai multă independenţă în atitudinea generală, mai puţină stinghereală în amănuntele mărunte ale vieţii. Erau inchizitori care încropeau ruguri; dar nu şi agenţi care încropeau contravenţii. Contravenţia reprezintă iadul modern.           Să ne grăbim a adăuga că gheena asta este un rai faţă de cealaltă pedeapsă.           După cum spuneam, exista mai puţin mister în afacerile publice. Azi o acţiune a poliţiei, o razie, să zicem, rămâne un secret până la declanşarea ei.           Cerşetorii de la Curtea Miracolelor erau cu toţii la curent cu invazia ce se pregătea împotriva lor, un fel de razie de mare amploare pusă la punct de Monclar şi inspirată de Ignace de Loyola. Singurul lucru ce nu se ştia printre cerşetori era ziua în care ar avea loc atacul.           Până atunci, Curtea Miracolelor se pregătea să susţină un adevărat asediu.           Regele Argotului – milogul de Tricot – a răspândit cu multă abilitate zvonul că asediul n-ar avea loc, dar datorită sfaturilor lui Manfred şi ale lui Lanthenay, se acţionase ca şi cum oamenii regelui ar fi fost pe punctul să sosească.           Cu alte cuvinte, s-au adunat provizii, şi s-au baricadat temeinic stradelele ce duceau la Curtea Miracolelor.           Mai întâi, Tricot care refuzase la început, se prefăcuse a-şi lua în serios rolul de general de armată.           În seara aceea, ca de obicei, postase santinele avansate po străzile ce se învecinau cu marele cadrilater.           Numai că, santinelele astea erau oameni de încredere de-ai lui şi fiecăruia îi dăduse drept poruncă:           — Nu spuneţi nimic, şi lăsaţi-i să treacă pe oricare! După aceste câteva explicaţii date, să ne întoarcem la Ragastens.           Cavalerul şi Spadacape s-au îndepărtat cu iuţeală de strada Saint-Denis, îndreptându-se pe cel mai scurt drum către Curtea Miracolelor.           Ragastens era îngrijorat.           Trebuia, fie ce-o fi, să ajungă la Manfred.           Or, el s-a lovit de dificultăţi atât de ciudate de fiecare dată când a vrut să intre pe teritoriul Argotului încât îşi pierduse speranţa să mai poată pătrunde acolo.           — Monseniore, spuse Spadacape surâzând în teribila-i mustaţă, ştiţi la ce mă gândeam când ne aflam închişi în pivniţa din casa de lângă Tuileries?           — Nu, dar m-ar bucura să mi-o spui.           — Mă gândeam că dacă, din întâmplare, unuia dintre soldaţi, i-ar fi fost sete, şi ar fi vrut să bea vin din butoiul cu pricina…           — Ghicesc urmarea: am fi fost obligaţi să ne încăierăm. Dar pentru ce această reţinere?           — De aia; pentru că mă gândeam că oamenii cărora le e sete sunt capabili de orice, chiar să nu ţină seamă de un ordin.           — Înţeleg unde baţi. Condamnabilă metodă! Am încercat-o… Nu, eu am o altă idee care poate va reuşi. Să mergem…           Grăbiră pasul.           Curând, se aflară în labirintul stradelelor ce alcătuiau o reţea foarte încurcată în jurul domeniului cerşetorilor.           Ideea lui Ragastens era să istorisească primului cerşetor care ar fi vrut să-l împiedice să treacă, ceea ce aflase chiar din gura regelui cu alte cuvinte că la miezul nopţii, imperiul Argotului avea să fie atacat cu toate efectivele de către Monclar.           Spre marea sa mirare, înainta nestânjenit.           Deodată, se trezi pe o stradelă în mijlocul căreia se ridica o baricadă formată din bârne şi butoaie.           — Aha! gândi el, se pare că oamenii noştri s-au pus în gardă! Aici vom fi opriţi.           Se apropie de baricadă.           Un om se ivi în apropierea sa.           — Amice, spuse Ragastens, trebuie, să trec, e în joc viaţa voastră a tuturor.           — Sunteţi de la curte? spuse omul. Treceţi. Era una din santinelele lui Tricot.           Şi trecu la iuţeală peste obstacolele adunate în acest loc. Fără a se mai întreba ce însemna această extraordinară uşurinţă care îi fusese oferită, mai ales într-un moment în care mai mult ca niciodată suspiciunile cerşetorilor trebuiau să fie treze. Ragastens îşi continuă drumul.           Şi avu o emoţie puternică atunci când a zărit la capătul stradelei o piaţă vastă luminată de focuri.           Câteva secunde mai târziu, se afla în Curtea Miracolelor. Se opri mai întâi pentru a se orienta, şi să arunce o privire asupra spectacolului ciudat ce se desfăşura în jurul lui. Cinci sau şase focuri aprinse din loc în loc, ardeau cu flăcări mari, învăluite de fum; din când în când, o rafală de vânt alunga fumul, şi atunci flăcările luminau cu reflexe roşii casele ce mărgineau vastul ca-drilater, case dărăpănate cu pete de igrasie, ale căror ferestre întunecate păreau nişte ochi saşii imobili.           În jurul fiecărui foc mişuna o adevărată mulţime.

Capitolul 1           În această dimineaţă, Henri al IV-lea îl aştepta pe ministrul său, Sully, într-un mic cabinet al apartamentului regal. Ministrul solicitase această întrevedere, necesară ca urmare a confidenţelor pe care i le făcuse, în ajun, cavalerul de Pardaillan.           Acesta, devotat regelui, lăsase de înţeles lui Sully că viaţa regelui era în pericol. Avertismentele sale precizau că, după informaţiile adunate, se plănuia uciderea lui Henri al IV-lea cu prilejul ceremoniei de încoronare.           Ministrul Sully făcea o legătură între aceste avertismente şi intrigile duse împotriva regelui de către anturajul nefast al Mariei de Médicis, regina. El cunoştea, efectiv, influenţa funestă pe care o exercită asupra soţiei regelui florentinul Concini, favorit fără scrupule şi soţia sa, Léonora Galigaď.           Abia introdus la rege, Sully încercase să-i fie acceptată ideea sugerată de Pardaillan, care era aceea de a părea că regele cedează dorinţei reginei şi să fixeze o dată sigură a ceremoniei încoronării. Dar regele nu era omul care să se mulţumească cu explicaţii confuze. Încolţit, Sully trebui să se resemneze şi să-l pună pe rege la curent cu avertismentul mascat dat de Pardaillan.           De la primele cuvinte, Henri pălise.           — Pe toţi dracii! Prietene, mă vor asasina, asta-i sigur! … Nu voi ieşi viu din oraşul ăsta!           — Nu vă vor ucide, sire, dacă veţi urma sfatul care vi se dă.           — Şi apoi? … Voi fi cumva în câştig dacă voi ajunge până la primăvara viitoare?           — Hm! Sire, vă voi răspunde cu ceea ce mi-a răspuns domnul de Pardaillan: veţi câştiga aproape un an. În primăvară, sire, vă veţi începe campania şi veţi fi la adăpost de pumnalul asasinilor. Şi cum sfârşitul acestei campanii nu poate fi pus la îndoială, vă veţi întoarce din Germania învingător, măreţ, aureolat cu prestigiul gloriei încât nimeni nu va îndrăzni să încerce ceva împotriva voastră.           — Ei bine, fie! Mai ales că nu văd altă cale de urmat. Dar pentru a grăbi acel mare proiect cu câteva luni, după cum ai spus, e nevoie de bani. Îi vei avea?           — Voi găsi tot ceea ce va trebui şi poate chiar mai mult decât e nevoie.           Şi Sully povesti în câteva cuvinte tot ceea ce ştia despre povestea comorii Faustei şi sfârşi spunând:           — Printre altele, aceste zece milioane ne vor fi de un real ajutor pentru a grăbi pregătirile voastre militare.           — Dar, sublinie regele, după câte se pare, aceste milioane nu ne aparţin nouă.           — Să avem iertare, Sire, spuse cu răceală Sully, de mai bine de douăzeci de ani aceste milioane sunt ascunse în regatul vostru, fără că proprietarul să dea vreun semn de viaţă. Nici voi, nici predecesorii voştri nu şi-au luat, după câte ştiu eu, nici un angajament asupra acestui subiect. Ceea ce se găseşte pe pământurile regelui, aparţine regelui. Avem destui jurişti care să o ateste.           Henri al IV-lea, ca şi Sully, chiar dacă nu în acelaşi grad, era interesat. Şi cum Bearnezului îi plăcea ca atunci când lua o hotărâre să meargă până la capăt, decise să lichideze chiar atunci problema ceremoniei de încoronare, chemând-o pe regină.           — Doamnă, spuse el hotărât după ce regina se aşezase, mi-aţi cerut o audienţă. Bănuiesc că este vorba, din nou, despre acea ceremonie a încoronării voastre.           — Într-adevăr, sire, doream această audienţă privitoare la acest subiect. Dar văd că va avea soarta celor precedente. Regina nu poate obţine nimic de la rege.           — Ei bine, doamnă, vă înşelaţi. Regele vă acordă azi ceea ce a refuzat până acum.           — Cum? bolborosi Maria de Médicis surprinsă, consimţiţi?           — Tocmai am discutat cu vărul meu Sully, unele hotărâri importante. E posibil – nu e vorba de nimic sigur, remarcaţi asta – e posibil să-mi încep campania la primăvară. În timpul absenţei mele, veţi asigura regenţa, doamnă. Reflectând la aceasta, am hotărât că este necesar să vă asigur autoritatea, atât cât îmi stă în putere, în ciuda marilor cheltuieli ce le va necesita, această ceremonie este necesară. De aceea am hotărât: am fixat data pentru douăzeci septembrie.           Maria de Médicis se repezi la rege şi, prinzându-i mâinile, exclamă emoţionată în mod sincer:           — Cât de bun eşti, Henri! … Şi cât de fericită mă faci! …           — Da, iubito, îi replică regele cu puţină melancolie în glas, sunt bun… Poate că-ţi vei aminti… atunci când nu voi mai fi.           Dar spiritul ei sec, profund egoist, al Mariei de Médicis începu deja să se facă simţit şi ea reluă:           — Pentru că regele pare aşa de bine dispus în ceea ce mă priveşte, voi profita pentru a-i mai cere ceva.           — Şi anume? întrebă Henri cu oarecare reţinere.           — Sire, am nevoie de bani.           — Iarăşi? strigă Henri posomorât.           — Sire, e vorba de o nimica toată. Doar douăzeci de mii de livre!      — Numai atât, doamnă? o zeflemisi regele, nemulţumit. Credeţi că douăzeci de mii de livre e o nimica toată? … Ei, la naiba! Credeţi că voi pune poporul la noi biruri numai din dorinţa voastră de a-l îngrăşa pe nesătulul de Concini, căruia, de bună seamă, îi veţi da banii? … Fiindcă ştiu, în mod sigur că toţi banii pe care vi-i dau trec în cuferele sale.

I – CEI DOI FRAŢI.                    Casa era scundă, numai parter, cu o înfăţişare modestă. Lângă o fereastră deschisă, într-un fotoliu cu armoarii, un bărbat, un bătrân maiestuos cu părul alb: una dintre acele fizionomii aspre ca ale căpitanilor care au supravieţuit epopeilor războinice de pe vremea regelui Francisc I.           Fixa cu o privire încruntată forma cenuşie a castelului feudal al familiei Montmorency care-şi ridica, în depărtare, spre cer, orgoliul turnurilor sale ameninţătoare.           Apoi privirea lui se întoarse. Un suspin teribil ca un blestem tăcut îi umflă pieptul; întrebă:           — Fata mea? … Unde-i fata mea? …           O servitoare, care făcea ordine prin cameră, răspunse:           — Domnişoara a plecat în pădure să culeagă lăcrămioare.           O expresie indescriptibilă de tandreţe lumină chipul bătrânului care, duios, surâse şi şopti:           — Da, adevărat, e primăvară. Gardurile vii îşi împrăştie parfumul. Fiecare pom este un buchet. Totul râde, totul cântă, sunt flori pretutindeni. Dar floarea cea mai frumoasă eşti tu, Jeanne, copila mea nobilă şi inocentă…           Privirea lui se îndreptă apoi din nou către silueta formidabilă a castelului aşezat pe colină, ca un monstru de piatră care îl pândea din depărtare…           — Tot ce urăsc se află acolo! mârâi el. Acolo e puterea care m-a zdrobit, m-a nimicit! Da, eu, senior de Piennes, altădată stăpân al unui întreg ţinut, am ajuns să trăiesc aproape în mizerie, pe acest modest petec de pământ pe care mi l-a lăsat rapacitatea conetabilului! … Ce spun eu, smintitul de mine! … Nu se străduieşte el, în această clipă chiar, să mă alunge şi din acest ultim refugiu! … Cine ştie dacă mâine fiica mea va mai avea o casă în care să se adăpostească! … O Jeanne a mea… îţi vei culege florile… poate ultimele tale flori! …           Două lacrimi tăcute trasară o urmă amară printre ridurile acestui chip deznădăjduit.           Deodată, păli îngrozitor: un călăreţ, îmbrăcat în negru, descăleca în faţa casei, intra şi se înclina în faţa lui! … „Drace! … Vechilul lui Montmorency! …”           — Senior de Piennes, spuse omul în negru, tocmai am primit de la stăpânul meu conetabilul un act pe care am poruncă să vi-l transmit de îndată.           — Un act, şopti bătrânul, în timp ce un puternic fior de nelinişte îl scutură din cap până-n picioare.           — Domnule de Piennes, penibilă este misiunea mea: acest act, pe care vi-l înmânez, este copia unei hotărâri a Parlamentului din Paris datând de ieri, sâmbătă 25 aprilie anul curent, 1553.           — O hotărâre a Parlamentului! exclamă înăbuşit seniorul de Piennes ridicându-se în picioare şi încrucişând braţele. Vorbiţi, domnule. Ce lovitură îmi mai dă ura conetabilului? Haideţi! spuneţi!           — Seniore, spuse vechilul cu un glas coborât şi parcă ruşinat, hotărârea afirmă că dumneavoastră ocupaţi fără drept domeniul Margency; că regele Ludovic al XII-lea şi-a depăşit atribuţiile atunci când v-a acordat proprietatea asupra acestui pământ care trebuie să fie restituit casei Montmorency, şi vi se ordonă să restituiţi conacul, cătunul, păşunile şi pădurea în termen de o lună.           Seniorul de Piennes nu făcu nici o mişcare, nici un gest. O paloare şi mai mare îi cuprinse însă chipul şi, în liniştea din salon, în timp ce afară, pe o ramură de prun înflorit cânta o silvie, vocea sa tremurătoare se înălţă:           — O nobilul meu sire Ludovic al doisprezecelea! şi tu, ilustre Francisc I, veţi ieşi oare din mormintele voastre să vedeţi cum este tratat cel care, pe patruzeci de câmpuri de luptă, şi-a riscat viaţa şi şi-a vărsat sângele? Înviaţi, maiestăţilor! Şi veţi asista la acest mare spectacol al bătrânului oştean jefuit care bate drumurile din Ile-de-France ca să cerşească o bucată de pâine!           În faţa acestei disperări, vechilul se cutremură. Pe furiş, depuse pe o masă pergamentul blestemat şi se dădu înapoi, ieşi pe uşă şi plecă în grabă.           Atunci, în casa sărăcăcioasă, se auzi un sfâşietor strigăt funebru:           — Şi fiica mea! Fiica mea! Jeanne a mea! fiica mea a rămas fără adăpost! Jeanne a mea a rămas fără pâine! Montmorency! blestemat să fii cu tot neamul tău.           Catastrofa era îngrozitoare. Într-adevăr, Margency, care de pe vremea lui Ludovic al XII-lea aparţinea seniorului de Piennes, era tot ce mai rămăsese din vechea măreţie a acestui om care odinioară guvernase Picardia. Odată cu năruirea averii sale, se refugiase în acest ţinut sărac înconjurat de domeniile conetabilului. Şi o singură bucurie îl ţinuse până acum legat de viaţă, o bucurie luminoasă şi pură: fata lui, Jeanne a lui, pasiunea lui, adoraţia lui.           Venitul sărăcăcios din Margency punea cel puţin demnitatea copilei la adăpost de orice insultă.           Acum totul se sfârşise! Hotărârea Parlamentului reprezenta, pentru Jeanne de Piennes şi tatăl ei, sărăcia înjositoare, sărăcia sinistră, ceea ce poporul, cu talentul său pentru epitete sugestive numeşte sărăcie neagră!           Jeanne avea şaisprezece ani. Subţirică, firavă, mândră, de o eleganţă desăvârşită, părea o creatură făcută pentru a încânta privirea, o emanaţie a acestei primăveri radioase asemenea, în graţia ei puţin sălbatică, unei flori de măceş care tremură sub roua dimineţii.           În această duminică de 26 aprilie 1553, ea ieşise ca în fiecare zi, la aceeaşi oră.           Intrase în pădurea de castani de care era alipit domeniul Margency. Era către seară. Pădurea era plină de parfumuri. În aer plutea dragostea.           La adăpostul copacilor, Jeanne, cu respiraţia tăiată, cu o mână pe inimă, începu să meargă repede şoptind:           — Voi îndrăzni să-i spun? În seara asta, da, chiar în seara asta, voi vorbi! … voi dezvălui acest secret teribil… şi atât de scump!           Deodată, două braţe viguroase şi tandre o cuprinseră. O gură fremătătoare căută gura sa:           — Ai venit în sfârşit! Ai venit, dragostea mea…           — François al meu! seniorul meu drag! …

Capitolul I             Roma! Capitala antică a lumii civilizate dormea, cufundată într-o tristeţe apăsătoare.           Un fel de teroare misterioasă şi profundă aprinsese cetatea până la străfundurile sale. Roma tăcea, se ruga, Roma se sufoca.           Acolo unde odinioară vocea puternică a lui Cicero făcuse să răsune tribuna unul forum tumultuos, acum psalmodiau voci sinistre. Acolo unde altădată Grachus luptase pentru libertate, acum apăsa greutatea, despotismul sumbru şi sălbatic al lui Rodrigo Borgia.           Şi Rodrigo Borgia nu era decât una dintre cele trei persoana ameninţătoare, care domneau peste cetatea cetăţilor. Rodrigo avea un fiu care, mai mult decât el, reprezenta Violenţa şi o fată care, mai bine decât el, simboliza Viclenia!           Fiul se numea Cezar. Fata se numea Lucreţia…           Suntem în luna mai a anului 1501, în zorii secolului şaisprezece. În ziua aceea, soarele se ridicase prin cerul senin. Dimineaţa era strălucitoare. O bucurie imensă plutea la aer.           Dar Roma rămâne îngheţată, rece, căci preoţii domnesc pe pământ Totuşi, în faţa porţii mări a castelului Saint-Ange, fortăreaţa care în apropierea Vaticanului, înălţa odioasele sale turnuri, oamenii din popor s-au adunat curioşi.           Desculţi, în zdrenţe, cu bonete frigiene soioase pe cap, ei contemplă cu o admiraţie plină de respect, un grup de tineri seniori care, strânşi în piaţă, fac paradă, discută gălăgioşi, râd în hohote şi aruncă câte o privire dispreţuitoare mulţimii, care de departe, îi invidiază.           Aceşti cavaleri, îmbrăcaţi în catifea şi mătase peste zalele fine întrezărite abia printr-o mişcare a mantiilor strălucitoare, brodate cu fir de aur, călări pe cai superbi sunt grupaţi în apropierea castelului… Deodată acea poartă se deschise larg.           Se lasă tăcerea. Capetele se descoperă. Un bărbat cu faţa arsă de soare, îmbrăcat în catifea neagră, apare pe un magnific cal negru şi înaintează către tinerii seniori care, înşiraţi în linie dreaptă se pregătesc să-l salute.           El îşi plimbă privirea asupra oraşului care după înfăţişare, pare tăcut, de parcă ar fi cuprins de îngrijorare.           Apoi privirea îi lunecă pe piept. Murmură câteva cuvinte, pe care nimeni nu le desluşeşte.           — Dragostea asta mă arde… Primevčre! Primevčre! De ce te-am întâlnit…?           Atunci, le face cavalerilor un semn eu mâna şi mica trupă, râzând şi şoşotind porneşte către una din porţile Romei, în timp ce printre sărmanii aplecaţi, străbate un freamăt ce poartă eu el cuvinte repetate de guri duşmănoase şi înspăimântate!           — Fiul Papei!… Monseniorul Cezar Borgia…!           În aceeaşi dimineaţă de mai, la aproximativ şapte leghe de Roma, pe drumul dinspre Florenţa, călătorea, singuratic, călărind la pas, un tânăr cavaler, care, fără grabă, fără griji se îndrepta către Cetatea Cetăţilor. Să fi avut vreo douăzeci şi patru de ani.           Costumul său era jerpelit, zdrenţuros. Avea mai multe cusături pe vestă, iar cizmele din piele erau şi ele peticite din loc în loc.           Avea însă un aer mândru, cu părul lui lung ce-i cădea pe umeri în bucle naturale, cu mustaţa fină, răsucită, cu talia zveltă, îndrăzneţ clădită, cu ochii săi vii şi pătrunzători şi mai ales cu aerul său nevinovat şi vesel care-i lumina întreaga fată.           — La naiba! zise el, iată că locurile acestea nu seamănă deloc cu priveliştile minunate ale dragului meu Paris, cu pădurile sale umbroase, cu hanurile vesele în care se bea un vin atât de bun, unde fetele te întâmpină vesele… Hai, Căpitane, încă un pic prietenei… Şi-om vedea dacă nu cumva întâlnim vreun han cinstit unde doi creştini cumsecade ca noi, ar putea să-şi astâmpere setea…           Căpitan, acesta era numele calului, îşi ciuli urechile şi-o porni în galop.           Nu trecuseră zece minute când, ridicându-se în scări cavalerul zări în depărtare un mic nor de praf alb, care, se apropia rapid. Câteva clipe mai târziu, văzu doi cai galopând.           Pe unul din ei flutura o robă neagră: un preot! Pe celălalt o rochie aibă şi o femeie!           Aproape imediat, aceştia se apropiară de el.           Tânărul francez se pregătea s-o salute pe doamna în alb, cu toată gratia pe care natura i-o dăruise, când spre marea lui uimire, ea-şi opri brusc calul şi se întoarse spre el.           — Domnule, îi zise ea cu o voce tremurată, oricine-aţi fi, salvaţi-mă…!           — Doamnă, răspunse el cu căldură, sunt cu totul al dumneavoastră şi, dacă-mi veţi face onoarea să-mi spuneţi cu ce vă pot fi de folos…           — Scăpaţi-mă de acest om…!           Cu degetul, arătă spre călugărul care se oprise şi care ridica umerii, dispreţuitor.           — Un om al Bisericii! exclamă francezul…           — Un demon!… Vă rog, ajutaţi-mă să-mi continui singură drumul.           — Hei domnule călugăr, aţi auzit…?           Omul în negru nu-i aruncă nici măcar o privire celui ce-i vorbea astfel, ci se adresă tinerei femei: