Clive Staples Lewis

Un drac cel mai bine se alungă, atunci când nu se lasă dus cu textele Scripturii, dacă îl faci de râs şi de batjocură, căci nu îndură să-l iei peste picior.           LUTHER   Diavolului… spirit mândru… nu-i vine la socoteală să îţi râzi de el.           THOMAS MORUS                 Prefaţă.           Nu am de gând să lămuresc cum anume mi-a picat în mână corespondenţa pe care o ofer aici publicului cititor.           În ce priveşte diavolii, rasa omenească poate face două greşeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existenţa lor. A doua e să creadă în ea şi să-şi bată capul cu diavolii în prea mare şi dăunătoare măsură. Ei înşişi se bucură la fel de ambele erori şi-l vor saluta pe materialist, ca şi pe magician, cu aceeaşi desfătare. Materialul folosit în această carte e la îndemâna oricui a apucat o dată să priceapă ce şi cum; însă ranchiunoşii şi exaltaţii care i-ar da o rea folosinţă nu vor afla nimic de la mine.           Cititorii sunt sfătuiţi să nu uite că dracul e un mincinos. Nu toate vorbele lui Sfredelin trebuie luate drept adevărate, nici măcar din punctul lui de vedere. Nu am încercat nicicum să identific vreuna dintre fiinţele umane despre care e vorba în scrisori; dar tare mă îndoiesc că portretul Fratelui Spike sau al mamei pacientului, de pildă, ar fi pe de-a-ntregul fidele. Imaginaţia lucrează în Iad tot aşa cum lucrează pe Pământ.           În fine, trebuie să adaug că nu m-a preocupat deloc să pun în ordine cronologia scrisorilor.           Numărul 17 pare să fi fost compusă înainte ca raţionalizarea să devină o treabă serioasă; în general, însă, diavoleasca metodă a datării pare să nu aibă nimic de-a face cu timpul terestru şi nici eu nu am încercat săi dau de cap. Istoria Războiului European, în afară de cazul când se întâmplă să intersecteze condiţia spirituală a vreunei fiinţe umane, i-a fost lui Sfredelin, fireşte, perfect indiferentă.           C. S. LEWIS.           MAGDALEN COLLEGE,  5 IULIE 1941           SFATURILE UNUI DIAVOL BĂTRÂN CĂTRE UNUL MAI TÂNĂR.           Dragul meu Amărel, Am reţinut ce mi-ai spus despre felul cum îi îndrumi pacientului tău lecturile şi despre cum te îngrijeşti să se vadă cât mai mult cu prietenul lui materialist. Dar nu eşti oare niţeluş naiv? Credinţa ta, îmi pare, e că raţionamentul ar fl în stare să-l ferească de strânsoarea Duşmanului. Poate să fi fost aşa dacă individul trăia acum câteva secole. Pe vremea aceea oamenii încă mai ştiau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit şi când nu; iar dacă era dovedit, şi credinţa lor era deplină. Încă mai puneau cap la cap gândul şi fapta şi erau gata să-şi schimbe cursul vieţii ca urmare a unui lanţ de raţionamente.           Dar acum că ne-a reuşit pasienţa cu presa scrisă şi alte asemenea instrumente de atac, situaţia s-a schimbat simţitor. Omul tău s-a obişnuit încă de pe când era copil să-i dănţuiască prin cap tot soiul de filosofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând „adevărate” sau „false”, ci „academice” sau „practice”, „depăşite” sau „la zi”, „convenţionale” sau „radicale”. Jargonul, şi nu raţionamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ţii departe de Biserică. Nu-ţi pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevăraţi Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos – că e filosofia viitorului. De aşa ceva îi pasă lui.           Problema cu raţionamentul e că mută toată lupta pe teritoriul Duşmanului. Argumente are şi El; pe când în tipul de propagandă aplicată despre care vorbesc, e lucru bine-cunoscut că, de secole încoace, Acela s-a dovedit mult inferior Tatălui Nostru din Adânc. Din chiar momentul când pui la bătaie argumente, îi şi trezeşti pacientului raţiunea; iar odată trezită, cine ştie la ce se poate ajunge? Chiar dacă un gând anume poate fi în aşa fel răsucit încât să ajungă la rezultate favorabile nouă, te vei trezi într-un final că ai împuternicit în mintea pacientului obişnuinţa fatală de a se preocupa de chestiuni universale şi de a nu mai lua în seamă şuvoiul experienţelor imediate ale simţurilor. Sarcina ta e să-i fixezi atenţia asupra acestui şuvoi. Deprinde-l să-l numească „viaţă adevărată” şi nu-l lăsa să se întrebe ce vrea să zică „adevărată”.           Nu uita, el nu e, ca tine, spirit pur. Fiindcă nu ai fost niciodată om (ah, abominabil avantaj al Duşmanului!), nu-ţi dai seama cât de înrobiţi sunt impulsurilor celor mai banale. Aveam odată un pacient, ateist de primă mână, care obişnuia să citească la British Museum. Într-o zi, pe când citea, am văzut cum un firicel de gând începuse s-o ia razna în capul lui. Duşmanul, fireşte, i s-a înfiinţat imediat lângă ureche.           Într-o clipită am văzut cum munca mea de douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă din zăpăceală m-aş fi apucat să-mi apăr cauza cu argumente, aş fi fost pierdut. Dar n-am fost aşa prost. Am intervenit de îndată acolo unde ştiu că sunt ascultat şi i-am sugerat omului că venise vremea prânzului. Duşmanul, presupun, i-a sugerat contrariul (ştii bine că oricât ai trage cu urechea, nu poţi nici de-al naibii să auzi ce le spune El!)

Introducere.           Prezentăm aici cititorului român una dintre capodoperele literaturii creştine moderne. O strălucită şi profundă prezentare a credinţelor fundamentale ale creştinismului, o carte care produce o delectare pentru intelect şi o tonică înaripare a credinţei.           De la data când a fost mai întâi publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în sute de mii de exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu. Printre cei ce s-au convertit prin citirea ei se numără şi Chuck Colson, fost consilier al preşedintelui Nixon. Implicat în scandalul Watergate, Chuck Colson a ajuns la închisoare. Acolo a citit această carte, s-a convertit la creştinism, şi ulterior a devenit una dintre personalităţile cele mai remarcabile ale vieţii religioase americane.           Cine este autorul cărţii acesteia? Clive Staples Lewis s-a născut în Belfast în Irlanda de nord, în anul 1898. Şi-a făcut studiile la Universitatea Oxford, unde a rămas apoi ca lector de literatură şi filologie engleză. Cu timpul, a ajuns să fie unul dintre cei mai apreciaţi profesori ai Oxfordului, prelegerile lui atrăgând un număr enorm de mare de studenţi şi alţi auditori. În 1954 s-a mutat la Cambridge, unde a preluat postul de profesor şef de catedră de literatură medievală engleză. Cea mai mare parte a vieţii a trăit singur. Abia în 1956 s-a căsătorit cu o evreică americană, Joy Davidman Gresham, o fostă comunistă atee care a devenit creştină citind cărţile lui şi care era bolnavă de cancer. Ea a murit în anul           1960. Trei ani mai târziu a trecut şi el din viaţa aceasta printr-un atac de inimă.           C. S. Lewis a fost un savant cu o vastă cultură filosofică, ştiinţifică şi literară. El a scris un număr de 58 de cărţi de o uimitoare varietate tematică: poezie, critică literară, filosofie, apologetică creştină, romane ştiinţifico-fantastice, unele pentru adulţi, altele pentru copii, şi cărţi referitoare direct la viaţa spirituală a creştinismului.           La mai bine de 20 de ani după moartea sa, C. S. Lewis este studiat într-un impresionant număr de cărţi savante care se scriu pe marginea lucrărilor sale şi este prezentat prin epitete ca: „una dintre cele mai logice minţi ale secolului”, „un excepţional cruciat al credinţei creştine”, „unul dintre cei mai ascultaţi şi mai citiţi oameni ai Angliei”, „cel mai citit apologist al secolului”, „una dintre cele mai imaginative minţi ale secolului'.           VI.           Vă vom spune aici doar câteva cuvinte despre cele mai importante lucrări ale sale.           Opera sa cea mai de seamă în domeniul criticii literare este Alegoria iubirii           (1936), care este un studiu al dragostei cavalereşti în literatură şi care reprezintă o piatră de hotar în critica literaturii medievale.           Tot în domeniul criticii literare, O prefaţă la paradisul pierdut (1941) a stârnit o vie controversă cu privire la teologia lui Milton şi cu privire la interpretările romantice ale lui Satan.           Într-o epocă agnostică, dominată de materialism ştiinţific, C. S. Lewis a scris o serie de cărţi destinate să îndepărteze barierele din calea credinţei.           Astfel, Abolirea omului (1943) este o disertaţie despre necesitatea raţională şi socială a unei etici normative. Miracole (1947) este o apărare filosofică a posibilităţii minunilor. Problema durerii (1940) discută problema, veche cât istoria omului, a dificultăţii reconcilierii existenţei unui Dumnezeu bun cu existenţa suferinţei umane. Reflectări despre Psalmi (1958) şi Scrisori către Malcolm, în special despre rugăciune (1963) discută probleme ridicate de Psalmi, de rugăciune şi de viaţa spirituală personală.           C. S. Lewis îşi foloseşte imaginaţia lui prodigioasă pentru a prezenta creştinismul nu numai ca un sistem de gândire şi de trăire, ci şi ca un mod de a privi la întregul cosmos şi de a-L vedea pe Creator în centrul acestui cosmos. El realizează acest lucru în romanele sale ştiinţifico-fantastice Din planeta tăcută (1938), Perelandra (1943) şi Acea hidoasă putere (1945). Aceste cărţi ţes creştinismul într-un răvăşitor de frumos mit cosmic şi îl fac să iradieze pentru noi uluitoare promisiuni eterne.           Pentru copii, C. S. Lewis face acelaşi lucru în cele şapte romane care alcătuiesc Cronica ţării Narnia. Prin toate aceste cărţi cititorul explorează universul creştin cu ajutorul unei mitologii care indică spre realităţi eterne, aflate dincolo de cotidianul banal al existenţei noastre materiale.           C. S. Lewis ne prezintă un univers strălucitor şi glorios, dar în acelaşi timp şi primejdios, căci în acest univers forţele răului sunt angajate în luptă continuă cu slujitorii lui Dumnezeu. Oricât ar fi de modestă poziţia noastră în lume, noi suntem chemaţi să luptăm de o parte sau de alta.           Această luptă între oamenii lui Dumnezeu şi forţele răului apare în toate romanele, lui C. S. Lewis, dar ea este direct şi fascinant prezentată în Celebrele Scrisorile lui Screwtape (1941), care conţin instrucţiuni date de un.           Demon bătrân unui demon tânăr care a primit sarcina de a smulge uri tânăr abia convertit la creştinism din mrejele cerului.           C. S. Lewis a trecut în tinereţea lui printr-o perioadă de ateism, în anii de liceu, de studenţie şi în primii ani de profesorat la Oxford. Prin cercetările sale filosofice, prin lecturile sale şi prin convorbiri cu prieteni credincioşi, trecând prin stadii de gândire ca romantism, idealism şi apoi teism, Lewis a revenit în 1929 în biserică, îmbrăţişând credinţa creştină în forma ei anglicană.

Scrisorile unui drac bătrân către un drac tânăr   „Cel mai bun mod de a-l alunga pe diavol, dacă nu cedează la texte din Scriptură, este să-l iei în zeflemea şi să-l ironizezi, pentru că el nu suportă dispreţul.”           Luther   „Diavolul,… Spiritul mândru. Nu suportă să râzi de el.”           Thomas Morus                 Prefaţă.           Nu am nici cea mai mică intenţie să explic cum mi-a căzut în mână corespondenţa pe care o prezint acum publicului.           Există două greşeli egale şi opuse pe care noi, rasa umană, le putem face în legătură cu dracii. Una este să nu credem în existenţa lor. Cealaltă este să credem şi să avem pentru ei un interes exagerat şi bolnăvicios. În ce-i priveşte, ei sunt la fel de mulţumiţi de ambele greşeli şi aclamă cu aceeaşi încântare un materialist sau un vrăjitor.           Stilul folosit în această carte poate fi foarte uşor deprins de oricine îşi dă seama de şmecherie, dar cei rău intenţionaţi sau exaltaţi, care ar putea să-i dea o întrebuinţare greşită, nu-l vor învăţa de la mine.           Cititorii sunt sfătuiţi să-şi amintească că diavolul este un mincinos. Nu orice spune Zgândărilă trebuie socotit adevărat, nici măcar din punctul lui de vedere. Eu nu am făcut nici o încercare de a identifica vreuna din fiinţele omeneşti menţionate în scrisori, dar cred că e foarte puţin probabil ca portretele, să zicem ale părintelui Ţepuş sau ale mamei pacientului să fie cu totul exacte. Există şi în Iad, ca şi pe Pământ, dorinţe irealizabile.           În concluzie, se cuvine să adaug că nu s-a făcut nici un efort de a rezolva cronologia scrisorilor. Scrisoarea numărul XVII pare să fi fost compusă înainte ca cearta să devină serioasă, dar, în general, metoda diabolică de datare pare să nu aibă nici o legătură cu timpul terestru şi eu n-am încercat să o reproduc. Istoria Războiului European, exceptând situaţiile în care se întâmplă să atenteze la condiţia spirituală a unei fiinţe umane, nu prezintă, evident, nici un interes pentru Zgândărilă.           C. S. Lewis, Magdalen Colege, 5 iulie 1941           I. Dragul meu Pelinişor, Iau aminte la ceea ce spui despre îndrumarea lecturii pacientului tău şi grija ca el să se întâlnească cu o bună parte din prietenii săi materialişti. Dar oare nu eşti puţin cam naiv? Sună ca şi cum tu presupui că argumentul ar fi modul de a-l ţine departe de ghearele Vrăjmaşului. Aşa ar fi fost, dacă ar fi trăit cu câteva secole înainte. Pe atunci, oamenii ştiau încă destul de bine când un lucru era dovedit şi când nu şi, dacă era dovedit, atunci chiar îl credeau. Ei încă legau gândirea de practică şi erau gata să-şi schimbe modul de viaţă în urma unei înlănţuiri de raţionamente. Dar noi am schimbat mult situaţia cu ajutorul presei săptămânale şi cu alte arme de felul acesta. Omul tău, încă de copil, a fost obişnuit ca o duzină de filosofii incompatibile să-i joace deodată în cap. El nu se gândeşte la doctrine dacă sunt, întâi de toate, „adevărate” sau „false”, ci dacă sunt „academice” sau „practice”, „depăşite” sau „contemporane”, „convenţionale” sau „barbare”. Jargonul, nu argumentul, este cel mai bun aliat al tău în a-l ţine departe de biserică. Nu-ţi pierde timpul încercând să-l faci să creadă că materialismul este adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau viguros, sau curajos, că este filosofia viitorului – asta-l interesează.           Necazul cu argumentul este că mută toată lupta pe terenul Vrăjmaşului şi El poate să argumenteze, pe când în propaganda cu adevărat practică de felul celei pe care o sugerez El s-a dovedit, de-a lungul secolelor, cu mult inferior Tatălui Nostru din Adâncuri. Prin însuşi actul confruntării, tu trezeşti raţiunea pacientului şi, odată trezită, cine poate prevedea rezultatul? Chiar dacă un anumit şir de gânduri poate fi sucit în aşa fel încât să se încheie în favoarea noastră, vei descoperi că ai întărit în pacientul tău obiceiul fatal de a se preocupa de problemele universale şi de a-şi îndepărta atenţia de la şuvoiul experienţelor senzoriale, imediate. Sarcina ta este să-i fixezi atenţia asupra şuvoiului. Învaţă-l să-l numească „adevărata viaţă” şi nu-l lăsa să se întrebe ce înţelege prin „adevărată”.           Adu-ţi aminte că el nu este un spirit pur, ca tine. Cum tu n-ai fost niciodată om (ah, avantajul acesta nesuferit al Vrăjmaşului), nu-ţi dai seama cât sunt ei de înrobiţi de strânsoarea obişnuitului.           Am avut cândva un pacient, un ateu convins, care obişnuia să studieze la British Museum. Într-o zi, pe când era acolo şi citea, am văzut că un şir de gânduri din mintea lui începe s-o ia pe un drum greşit. Bine-nţeles, Vrăjmaşul a fost lingă el într-o clipită. Înainte să mă dezmeticesc eu, am văzut că munca mea de vreo douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă mi-aş fi pierdut capul şi aş fi încercat o defensivă prin argumentare, aş fi fost distrus. Dar n-am fost aşa prost. Am lovit instantaneu în partea pe care omul o avea cel mai bine sub controlul meu şi am sugerat că era vremea prânzului.           Vrăjmaşul a făcut pesemne contrasugestia (ştii că nu se poate surprinde exact ce le spune el) că asta e ceva mai important decât masa. Cel puţin cred că acesta trebuie să fi fost firul lui, deoarece când am spus: „Exact, de fapt prea important ca să fie abordat la sfârşitul dimineţii”, pacientul s-a luminat considerabil, iar pe când am adăugat: „Ar fi mult mai bine să revin după prânz şi să încep cu mintea odihnită”, era deja în drum spre uşă. Odată ajuns în stradă, bătălia a fost câştigată. I-am arătat un vânzător de ziare anunţând ziarul de amiază şi autobuzul 73 care trecea, iar înainte de a pune piciorul pe scară i-am dat convingerea de neclintit că, oricât de ciudate ar fi ideile care i s-ar năzări cuiva închis doar cu cărţile sale, o doză sănătoasă de „viaţă adevărată” (prin care înţelege autobuzul şi vânzătorul de ziare) este suficientă pentru a-i arăta că „toate celelalte nu pot fi nicidecum adevărate”. Ştia că a scăpat ca prin urechile acului şi, în anii următori, îi făcea plăcere să vorbească despre „acel nelămurit simţ al actualului care este suprema noastră garanţie împotriva aberaţiilor logicii pure”. Acum e în siguranţă în casa Tatălui Nostru.

Pentru Cecil şi Daphne Hanvood   Printre coline, un meteorit zace imens; de muşchiul gros cuprins, blând ploi şi vânturi lent l-au şlefuit şi muchiile pietrei le-au destins. Şi-astfel Pământul mistuie uşor tăciunii rupţi din sideralul foc, schimbând pe translunarul călător în băştinaş, din Anglia de loc. Nu-i de mirare că hoinari ca el îşi află-n poala Terrei locul scris, căci pân' la cel din urmă firicel, din alte spaţii tot i-a fost trimis. Tot ce-i pământ odinioară cer a fost, şi tot din soare i-a căzut sau dintr-un astru smuls în zbor stingher şi-n flacăra-i hulpavă reţinut. Şi dacă stropi târzii mai cad şi-acum din cer, la fel plăsmuitoru-i scop îi modelează, ca-n vechimi de drum, al ploii de-aur fericit potop.           C. S. L.   Pentru cei care vor să găsească o dezlegare e de mare folos să ştie să pună bine problema. Căci rezultatul fericit al cercetării depinde de dezlegarea problemelor puse anterior.           ARISTOTEL           CUPRINS:           I Sfera cărţii de faţă.           II Naturalistul şi supranaturalistul.           III Dificultatea cardinală a naturalismului.           IV Natură şi Supranatură.           V Altă dificultate a naturalismului…           VI Răspunsuri la îndoieli.           VII Capitol despre diversiuni.           VIII Minunea şi legile Naturii.           IX Un capitol nu neapărat necesar…           X „ Ceva roşu şi scârbos „           XI Creştinism şi „religie”           XII Proprietatea minunilor.           XIII Despre probabilitate.           XIV Marea minune.           XV Minunile Vechii Creaţii.           XVI Minunile Noii Creaţii                 În toată viaţa mea nu am întâlnit decât o singură persoană care pretinde că a văzut o stafie. Şi partea interesantă a întâmplării este că acea persoană nu credea în nemurirea sufletului înainte de a fi văzut stafia şi a continuat să nu creadă şi după ce a văzut-o. Ea susţine că cele văzute trebuie să fi fost o iluzie sau o festă a nervilor. Şi, evident, e posibil să aibă dreptate. A vedea nu e totuna cu a crede.           Din acest motiv, la întrebarea dacă există minuni nu se poate răspunde niciodată numai pe baza experienţei. Orice eveniment care ar putea pretinde că este o minune e, în ultimă instanţă, ceva oferit simţurilor noastre, ceva văzut, auzit, pipăit, mirosit sau gustat. Şi simţurile noastre nu sunt infailibile. Dacă ni se pare că s-a întâmplat ceva extraordinar, putem spune oricând că am fost victime ale unei iluzii. Dacă susţinem o filosofie care exclude supranaturalul, asta vom spune întotdeauna. Ceea ce învăţăm din experienţa depinde de ce tip de filosofie punem în practică. E inutil deci să apelăm la experienţă înainte de a lămuri, cât mai bine cu putinţă, problema filosofică.           Dacă experienţa nemijlocită nu poate demonstra sau infirma miraculosul, cu atât mai puţin o poate face istoria. Mulţi cred că putem decide dacă în trecut a avut loc o minune prin examinarea mărturiei „potrivit regulilor obişnuite ale investigaţiei istorice”.           Dar regulile obişnuite nu pot fi aplicate înainte de a decide dacă minunile sunt posibile şi, în caz afirmativ, cât de probabile sunt. Pentru că, dacă sunt imposibile, dovezile istorice, oricât de multe, nu ne vor convinge. Dacă ele sunt posibile, dar extrem de improbabile, atunci numai evidenţa matematic demonstrativă ne va convinge: şi de vreme ce istoria nu furnizează niciodată un asemenea grad de evidenţă, ea nu ne poate convinge niciodată că o minune a avut cu adevărat loc. Dacă, pe de altă parte, minunile nu sunt intrinsec improbabile, mărturiile existente vor fi de ajuns pentru a ne convinge că au avut loc un număr însemnat de minuni. Rezultatul anchetelor noastre istorice depinde astfel de opiniile filosofice pe care le-am cultivat înainte de a fi început să examinăm mărturiile. Problema filosofică are deci întâietate.      Iată un exemplu despre ceea ce se întâmplă dacă omitem obligaţia filosofică preliminară şi ne grăbim să ajungem direct la cea istorică. Într-un comentariu popular al Bibliei vom găsi o discuţie despre data la care a fost scrisă cea de-a patra Evanghelie. Autorul spune că ea trebuie să fi fost redactată după execuţia Sfântului Petru deoarece, în cea de-a patra EVanghelie, Cristos este reprezentat ca prezicând execuţia Sfântului Petru. „O carte”, crede autorul, „nu poate fi scrisă înaintea evenimentelor la care se referă.” Fireşte că nu poate, decât dacă au loc predicţii adevărate. Dacă da, atunci acest argument al datării se prăbuşeşte. Or, autorul nu a discutat deloc dacă predicţiile reale sunt posibile. El consideră (poate inconştient) ca de la sine înţeles că nu sunt. S-ar putea să aibă dreptate: dar dacă are, el nu a descoperit acest principiu prin investigaţie istorică. Neîncrederea în predicţii şi-a transplantat-o în opera istorică luând-o, aşa zicând, de gata. Dacă nu ar fi procedat astfel, nu ar fi putut ajunge la concluzia sa despre datarea celei de-a patra Evanghelii. Lucrarea sa este, aşadar, absolut inutilă pentru cineva care vrea să ştie dacă predicţiile există într-adevăr. Autorul începe să lucreze doar după ce a răspuns deja negativ la întrebare şi pe temeiuri pe care nu ni le împărtăşeşte niciodată.

ULTIMA BĂTĂLIE                 Capitolul 1           LÂNGĂ LACUL ÎNVOLBURAT.           În ultimele zile ale Namiei, departe de tot, spre apus, dincolo de Pustiul Pleşuv şi aproape de marea cascadă, trăia un Maimuţoi. Era atât de bătrân, încât nimeni nu-şi mai amintea când venise să locuiască prima oară prin acele părţi; şi era cel mai isteţ, cel mai pocit şi cel mai zbârcit Maimuţoi din citi existaseră vreodată. Avea o căsuţă de lemn cu acoperiş de frunze, sus, între crengile unui copac falnic şi îl chema Marafet. În acea parte a pădurii, nu vieţuiau prea multe Animale Vorbitoare, nici Oameni, Pitici sau făpturi de alt fel, însă Marafet avea un vecin care îi era prieten: măgarul Nedumirici. În fine, aşa spuneau amândoi, ca erau prieteni, însă, după cum se desfăşurau lucrurile, te-ai fi gândit că Nedumirici era, mai degrabă, sluga lui Marafet şi nu prietenul lui. Nedumirici făcea toată treaba. Când se duceau împreună la râu, Marafet umplea cu apă burdufurile mari din piele, însă Nedumirici era cel care le căra înapoi. Când aveau nevoie de ceva din oraşele aflate în josul râului, Nedumirici era cel care se ducea până acolo, cu panerele goale în spinare şi venea înapoi cu ele pline şi grele. Şi toate bunătăţile aduse de Nedumirici erau mâncate de Marafet; căci, cum zicea Marafet: „Pai, vezi tu, Nedumirici, eu nu pot mânca iarbă şi scaieţi ca tine, aşa că-i normal să mă descurc altfel”. Iar Nedumirici spunea întotdeauna, „Sigur că da, Marafet, sigur că da. Te înţeleg perfect.” Nedumirici nu se văita niciodată, fiindcă ştia că Marafet era mult mai deştept decât el şi socotea că era foarte frumos din partea acestuia să fie prieten cu el. Iar dacă se întâmpla ca Nedumirici să încerce să-l contrazică în vreo privinţă, Marafet spunea întotdeauna: „Zău aşa, Nedumirici, înţeleg mai bine decât tine ce trebuie făcut. Doar ştii bine că n-ai prea multă minte, Nedumirici.” Şi Nedumirici zicea şi el de fiecare dată: „Da, Marafet. Ai dreptate. N-am prea multă minte.” După care ofta şi făcea cum îi spunea Marafet.           Într-o bună dimineaţă, pe la începutul anului, au ieşit amândoi la plimbare pe malul Lacului Învolburat. Lacul Învolburat este iazul acela mare de sub stânci, în capătul vestic al Namiei. O cascadă imensă se varsă în el cu un urlet bubuitor, iar Râul Namia curge de-acolo, ieşind prin cealaltă parte. Din cauza cascadei, apele lacului se leagănă veşnic, bolborosesc şi spumegă în bulboane, de unde şi numele de Lacul Învolburat. Cel mai vioi şi jucăuş este la începutul primăverii, când apele cascadei se umflă de la zăpezile topite şi scurse de pe munţii înalţi, aflaţi dincolo de Namia, în Deşertul de Apus, de unde vine nul. Şi, cum se uitau ei la Lacul Învolburat, dintr-o dată Marafet îşi lungi degetul uscăţiv şi negricios, zicând:           — Uite! Ce-i aia?           — Ce-i aia „ce”? Făcu Nedumirici.           — Chestia aia galbenă, care a apărut acum din cascadă. Uite! Se vede din nou, pluteşte. Trebuie neapărat să aflăm ce e.           — Chiar trebuie? Zise Nedumirici.           — Sigur că trebuie, îi răspunse Marafet. S-ar putea să fie ceva folositor. Hai, ţuşti în lac, ca un băiat bun ce eşti şi pescuieşte-o de-acolo, să ne lămurim şi noi despre ce-i vorba.           — Ţuşti în lac, eu?! Făcu Nedumirici, ciulind urechile lungi.           — Păi, cum o sa ajungem la chestia aia, dacă nu sari în apă?! Zise Maimuţoiul.           — Dar – dar n-ar fi mai bine dacă te-ai băga tu în lac? Spuse Nedumirici. Fiindcă, ştii, tu vrei musai să afli ce e chestia aia şi nu eu. Iar tu ai şi mâini. La fel ca Oamenii şi Piticii, poţi prinde şi apuca orice lucru. Eu, însă, am doar copite.           — Zău aşa, Nedumirici, zise Marafet nu mi-aş fi închipuit vreodată că poţi să spui lucruri din astea. Nu m-aşteptam din partea ta la aşa ceva, pe cuvânt.           — Dar, de ce, ce-am spus atât de rău? Făcu Măgarul, vorbind pe un ton destul de spăsit, fiindcă vedea bine că Marafet era profund jignit. N-am vrut decât să…           — Să mă pui pe mine să intru în apă, îl întrerupse Maimuţoiul. De parcă n-ai şti prea bine cât de sensibile sunt maimuţele la plămâni şi cât de uşor pot răci! Foarte bine. Voi intra în apă. Mi-e destul de frig şi-aşa, cu vântul ăsta năprasnic. Dar am să mă bag în apă. Probabil că voi muri. Şi atunci îţi va părea rău.           Şi, după tremurul din glas, s-ar fi zis că Marafet era gata să izbucnească în plâns.           — Nu, te rog, nu, te rog, nu, te rog, exclamă Nedumirici, pe jumătate răgind şi pe jumătate vorbind. Marafet, nu mi-a trecut niciodată prin minte aşa ceva, îmi pare rău, n-am vrut. Doar ştii cât de nătărău sunt şi că nu mă duce capul să mă gândesc la mai multe lucruri deodată. Am uitat cât eşti de sensibil la plămâni. Bineînţeles că eu am să intru în apă. Nici să nu te gândeşti să faci tu aşa ceva. Da, Marafet, îmi promiţi?           Aşa ca Marafet i-a promis, iar Nedumirici a plecat tropa-tropa pe cele patru copite să ocolească marginea stâncoasă a Lacului şi să găsească un loc pe unde să intre în apă. Pe lângă faptul că afară era tare frig, nu părea deloc un fleac să intri în apa aceea agitată şi înspumată, aşa că Nedumirici a stat şi a dârdâit cam un minut, până să se încumete s-o facă. Numai că Marafet s-a şi apucat să-i strige din spate: „Poate că mai bine intru eu, Nedumirici”. Iar când a auzit asta, Nedumirici a zis: „Nu, nu. Mi-ai promis. Uite, intru acum” şi chiar a intrat în apă.

JILŢUL DE ARGINT                 Capitolul 1           ÎN SPATELE SĂLII DE GIMNASTICĂ.           Era o zi mohorâtă de toamnă şi Jill Pole plângea în spatele sălii de gimnastică. Plângea fiindcă o terorizaseră Ăia. Cum cartea aceasta nu va fi o poveste despre şcoală, voi spune cât mai puţin posibil despre şcoala lui Jill, subiectul nefiind deloc plăcut. Era o Şcoală Experimentală, o şcoală de băieţi şi fete, ceea ce pe vremuri se numea o şcoală „mixtă”; nu chiar atât de mixtă totuşi, socoteau unii, pe cât de „mixate” şi învălmăşite erau ideile din capul celor care o conduceau. Oamenii aceştia erau de părere că băieţii şi fetele trebuiau lăsaţi să facă ce voiau. Or, din păcate, ceea ce le plăcea cel mai mult celor zece-cincisprezece băieţi şi fete din clasele mari era să-i terorizeze pe ceilalţi. Continuau să se petreacă tot felul de lucruri, lucruri de-a dreptul oribile, care la o şcoală obişnuită ar fi fost date în vileag şi oprite în jumătate de trimestru; ei bine, nu şi la şcoala asta. Sau chiar dacă se întâmpla totuşi aşa, cei care le săvârşiseră nu erau exmatriculaţi şi nici pedepsiţi. Directoarea zicea că elevii aceştia erau nişte cazuri psihologice interesante, aşa că îi chema la ea şi stătea de vorbă cu ei ore în şir. Iar dacă te pricepeai cum s-o iei pe directoare şi ce să-i spui, te pomeneai că ai ajuns şi elev preferat, când de fapt altceva ar fi fost de aşteptat.           Acesta era motivul pentru care în acea zi mohorâtă de toamnă, Jill Pole plângea pe cărăruia abruptă de lângă tufişurile din spatele sălii de gimnastică. Şi, pe când tot plângea ea aşa, necăjită, de după colţul clădirii a apărut fluierând un băiat, cu mâinile în buzunare. Puţin a lipsit să nu se ciocnească de ea.           — De ce nu caşti ochii pe unde mergi? zise Jill Pole.           — Bine, bine, spuse băiatul, dar nu-ncepe acum – şi pe urmă, văzând cum arăta la faţă: Hei, Pole, ce-ai păţit?           Jill doar se strâmba; aşa cum te strâmbi când încerci să spui ceva, dar ştii că dacă vorbeşti te pui iar pe plâns.           — Tot Ăia, presupun – ca de obicei, zise băiatul, furios, vârându-şi şi mai adânc mâinile în buzunare.           Jill încuviinţă din cap. Nu era nevoie să spună nimic, chiar dacă ar fi fost în stare. Ştiau prea bine amândoi.           — Uite ce e, începu băiatul, n-are nici un rost ca noi toţi…           Era bine intenţionat, însă vorbea efectiv ca un om care se pregăteşte să-i tragă un perdaf cuiva. Lui Jill i-a sărit ţandăra numaidecât (ceea ce ţi se poate întâmpla foarte uşor când cineva te-a întrerupt din plâns).           — Oh, pleacă de-aici şi vezi-ţi de treaba ta, i-o reteză ea. De ce-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, mă rog? Faci pe deşteptul şi-ţi închipui că poţi să ne spui noua ce-ar trebui sa facem! Păi, după mintea ta, probabil ar trebui să ne gudurăm tot timpul pe lângă Aia, să le intrăm pe sub piele şi să facem sluj în faţa lor, aşa ca tine.           — Oh, Doamne! exclamă băiatul, aşezându-se pe iarbă lângă tufişuri, dar ridicându-se numaidecât, întrucât iarba era udă leoarcă. Din păcate, îl chema Eustace Scrubb{1}, însă nu era rău la suflet.           — Pole! zise el. Crezi ca e drept? M-ai văzut tu pe mine făcând aşa ceva în trimestrul ăsta? Uiţi că i-am ţinut piept lui Carter în povestea cu iepurele? Şi că am păstrat secretul despre Spiwins – chiar şi în caznele torturii? Uiţi că…           — N-n-nu ştiu şi nu-mi pasă, îngăimă Jill, printre suspine de plâns.           Scrubb observă că Jill nu-şi revenise şi, cu mult bun-simţ, se gândi să-i ofere o bomboană de mentă. Şi îşi luă şi el una. În scurt timp, Jill începu să vadă lucrurile ceva mai limpede.           — Îmi pare rău, Scrubb, zise ea, imediat. N-am fost corectă cu tine. N-ai făcut toate chestiile alea trimestrul ăsta.           — Păi, şterge cu buretele ultimul trimestru, dacă poţi, îi zise Eustace. Eram altfel pe atunci. Eram – ei, drăcia dracului, o lichea, asta eram!           — La drept vorbind, cam aşa e, să ştii, îi spuse Jill.           — Înseamnă că ai remarcat că m-am schimbat? o întrebă Eustace.           — Şi nu numai eu, să ştii, îi confirmă Jill. Toată lumea spune asta. Până şi Ăia au observat. Eleanor Blakiston a auzit-o pe Adela Pennyfather vorbind despre asta în vestiar, ieri. Zicea: „Nu ştiu cine-a pus mâna pe puştiulică ăla, Scrubb. Nu se mai lasă deloc mânuit trimestrul ăsta. Va trebui să ne ocupăm de el imediat.”           Eustace se cutremură de groază. Toată lumea de la şcoala Experimentală ştia cum era „să se ocupe” Ăia de tine.           Amândoi copiii tăcură câteva clipe. De pe frunzele de leandru picurau stropi mici.           — De ce erai altfel trimestrul trecut? îl întrebă acum Jill.           — Am păţit în vacanţă o sumedenie de lucruri ciudate, îi răspunse Eustace, misterios.           — Ce fel de lucruri? se interesă Jill.           Eustace nu spuse nimic o bună bucată de timp. După care, zise:           — Uite ce e, Pole, amândoi urâm locul ăsta mai mult decât orice pe lume. Am sau n-am dreptate?           — Păi, cum să n-ai dreptate! îi răspunse Jill.           — Atunci, cred efectiv că pot avea încredere în tine.           — Ei, nu mai spune, bravo ţie! i-o trânti Jill.           — Da, dar e vorba de un secret efectiv nemaipomenit. Măi Pole, tu chiar crezi că nişte lucruri sunt întocmai cum spun eu? Mă refer la nişte lucruri pe care alţii, aici, le-ar lua în derâdere.

CĂLĂTORIE PE MARE CU „ZORI DE ZI”                 Capitolul 1           TABLOUL DIN DORMITOR.           A fost odată un băiat pe care îl chema Eustace Clarence Scrubb {1} şi aproape că îşi merita numele. Părinţii îl strigau Eustace Clarence, iar profesorii – Scrubb. Nu vă pot spune cum i se adresau prietenii, fiindcă nu avea niciunul. Nu le spunea tatălui şi mamei lui „tată” şi „mamă”, ci Harold şi Alberta. Erau nişte persoane foarte moderne şi luminate la minte. Vegetarieni şi nefumători, nu consumau băuturi alcoolice şi purtau un anumit gen de rufărie de corp. În casa lor erau foarte puţine mobile, lenjeria de pat era sumară, iar ferestrele stăteau tot timpul deschise.           Lui Eustace Clarence îi plăceau animalele, în special scarabeul, dacă erau morţi şi prinşi cu acul pe un carton. Îi plăceau cărţile, dacă erau cărţi de informaţie şi aveau poze cu silozuri de cereale şi copii străini foarte graşi, care făceau gimnastică în şcoli model.           Eustace Clarence nu-i putea suferi pe verii lui, cei patru fraţi Pevensie, Peter, Susan, Edmund şi Lucy. Dar s-a bucurat mult când a aflat că Edmund şi Lucy veneau să stea la ei. Şi asta fiindcă, în sinea lui, îi plăcea să facă pe şeful şi pe zbirul; or, deşi era tare pirpiriu şi nu i-ar fi putut ţine piept într-o încăierare nici măcar lui Lucy, darămite lui Edmund, ştia că există zeci de metode de a-i sâcâi pe alţii, dacă eşti la tine acasă şi ei sunt doar musafiri.           Edmund şi Lucy nu vroiau nicidecum să vină să stea la unchiul Harold şi la mătuşa Alberta. Numai că efectiv n-aveau încotro. Tata urma să ţină nişte prelegeri în America, timp de şaisprezece săptămâni în vara aceea, iar mama mergea cu el, fiindcă nu mai avusese o vacanţă adevărată de zece ani de zile.           Peter muncea din greu pentru un examen şi trebuia să-şi petreacă vacanţa meditându-se cu bătrânul profesor Kirke, în a cărui casă cei patru copii avuseseră nişte aventuri minunate mai demult, în anii de război. Dacă ar mai fi locuit încă în acea casă, i-ar fi chemat pe toţi să stea la el. De atunci însă, sărăcise şi trăia într-o căscioară, în care nu exista decât un singur dormitor de oaspeţi. Pe de altă parte, ar fi costat prea mulţi bani ca părinţii să-i ia şi pe ceilalţi trei copii în America, deoarece Susan plecase.           Oamenii mari o socoteau pe Susan cea mai frumuşică din familie, dar nu era deloc bună la şcoală (deşi, altminteri, foarte matură pentru vârsta ei), iar mama zicea că „ar profita mult mai mult decât cei mici de pe urma unei călătorii în America”. Edmund şi Lucy încercau să nu o invidieze pe Susan pentru norocul de care avea parte, însă era îngrozitor să fie nevoiţi să-şi petreacă vacanţa de vară la mătuşa lor. „E şi mai rău, însă, pentru mine, zicea Edmund, fiindcă tu măcar vei avea camera ta, pe când eu va trebui să stau în acelaşi dormitor cu împuţitul ăla de Eustace”.           Povestea începe într-o după-amiază, când Edmund şi Lucy izbutiseră să fure câteva minute preţioase pentru a rămâne singuri. Şi, fireşte, vorbeau despre Namia, care era numele tărâmului lor tainic şi neştiut de nimeni. Majoritatea dintre noi, presupun, avem un tărâm tainic, însă pentru noi acesta este doar un tărâm imaginar. În această privinţă, Edmund şi Lucy erau mai norocoşi decât alţi oameni. Tărâmul lor tainic exista aievea. Fuseseră deja acolo de două ori; nu în joacă sau în vis, ci în realitate. Ajunseseră acolo prin Vrajă, care este singura cale de a pătrunde în Namia. Şi li se făgăduise în Namia sau, în fine, li se dăduse speranţa că într-o bună zi aveau să se întoarcă acolo. Vă puteţi închipui cât de mult discutau despre asta, când găseau prilejul.           Erau în camera lui Lucy, unde stăteau pe pat şi se uitau la un tablou atârnat pe peretele din faţă. Era singurul tablou din casă care le plăcea. Mătuşa Alberta nu-l putea suferi (de aceea şi fusese surghiunit într-o odăiţă dosnică de la etaj), însă nu se putea descotorosi de el, fiindcă îl primise în dar de nuntă de la o persoană pe care nu voia s-o jignească.           Tabloul înfăţişa o corabie – o corabie care plutea drept spre tine. Prora era suflată cu aur şi avea forma unui cap de balaur cu botul larg deschis. Avea doar un singur catarg şi o singură pânză mare şi pătrată, de culoare purpurie. Părţile laterale ale corabiei – ceea ce se vedea din ele acolo unde se terminau aripile aurii ale balaurului – erau verzi. Vasul tocmai se cocoţase pe creasta unui fabulos val azuriu, al cărui pântece învolburat se rostogolea spre tine, plin de spumă şi clăbuci mari. Se vedea limpede cum corabia naviga iute, sub rafalele unui vânt vioi, înclinată uşor pe partea babordului. (Apropo, dacă aveţi de gând să citiţi până la urmă această poveste şi dacă nu ştiţi deja, n-ar strica să băgaţi la cap că partea stângă a unei corăbii, când te uiţi din faţă, se numeşte babord, iar partea dreaptă tribord.) Toată lumina soarelui cădea pe corabie în acea parte, iar apa pe acea parte era plină de irizări verzi şi purpurii. Pe cealaltă parte, avea o tentă de albastru închis, de la umbra corabiei.           — Întrebarea e, zise Edmund, dacă nu-i mai rău să priveşti o corabie namiană, când ştii bine că nu poţi ajunge la ea.           — Până şi privitul e mai bun decât nimic, spuse Lucy. Oh şi cât de namiană e corabia asta.           — Tot cu jocul ăla al vostru? Spuse Eustace Clarence, care trăsese cu urechea la uşă şi acum intrase înăuntru, rânjind. Anul trecut, când locuise la familia Pevensie, făcuse ce făcuse şi izbutise să-i audă pe toţi vorbind despre Namia, plăcându-i să-i tachineze pe această temă. Se gândea, fireşte, că născociseră totul; şi, fiind prea nătărău ca să poată născoci şi el ceva, nu privea cu ochi buni toată povestea asta.           — Prezenţa ta nu e dorită aici, zise Edmund, tăios.           — Încerc să mă gândesc la o poezioară, spuse Eustace. Ceva de genul:           Nişte puştani care s-au jucat de-a Narnia s-au făcut treptat tot mai natantoli.

PRINŢUL CASPIAN                 Capitolul 1           INSULA.           Au fost odată ca niciodată patru copii, pe nume Peter, Susan, Edmund şi Lucy; v-am mai vorbit despre ei într-o altă carte, intitulată Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea, în care v-am povestit prin ce aventură extraordinară au trecut. Au deschis uşa unui şifonier fermecat şi s-au trezit într-o lume cu totul diferită de a noastră, în care au ajuns regi şi regine, domnind peste o ţară numită Namia. Cât timp au stat în Namia, li s-a părut că domneau acolo de mulţi ani; dar când s-au întors prin uşa de la şifonier şi s-au trezit înapoi în Anglia, li se păru că totul nu durase decât o clipă. În orice caz, nimeni nu băgase de seamă că fuseseră plecaţi iar ei nu au spus nimănui despre asta, cu excepţia unei persoane foarte înţelepte.           Toate acestea se întâmplaseră cu mulţi ani în urmă. Acum stăteau toţi patru pe o bancă, într-o gară, înconjuraţi de geamantane şi cutii cu jucării. Erau în drum spre şcoală. Călătoriseră împreună până în gara asta, care era un punct de legătură; iar aici, în numai câteva minute, sosea un tren care urma să le ducă pe fete la o şcoală şi, după o jumătate de oră, un alt tren urma să-i ia pe băieţi şi să-i ducă la o altă şcoală. În prima parte a călătoriei, când mai erau împreună, li se păruse că încă sunt în vacanţă; dar acum, când trebuia să-şi ia la revedere şi să pornească fiecare în altă direcţie în numai câteva clipe, simţeau cu toţii că vacanţa se terminase şi că îi cuprinde melancolia, ca la început de şcoală; erau toţi tare amărâţi şi nimănui nu-i trecea prin cap ce-ar putea să spună. Lucy mergea la internat pentru prima dată.           Era o gară de ţară, pustie şi liniştită; în afara lor, nu mai era nimeni pe peron. Deodată, Lucy scoase un ţipăt de parc-ar fi înţepat-o o viespe.           — Ce e, Lu? O întrebă Edmund.           Dar imediat făcu şi el:           — Oh!           — Ce Dumnezeu…, începu Peter, după care renunţă şi el la ce voia să spună. Susan, dă-mi drumu'! Ce faci? Unde mă tragi? Strigă.           — Nici nu te-ating, spuse Susan. Mă trage cineva! Au, au, au, opreşte!           Băgară toţi de seamă că sunt palizi la faţă.           — Aşa mi s-a părut şi mie, spuse Edmund cu răsuflarea tăiată. Parcă mă trăgea cineva. Groaznic! Oh, iar începe.           — Mă trage şi pe mine! Spuse Lucy. Oh, nu mai pot!           — Fiţi atenţi! Strigă Edmund. Haideţi să ne luăm de mâini şi să stăm unul lângă altul. Asta e magie, se simte. Repede!           — Da, spuse Susan. Să ne ţinem de mâini. Oh, ce n-aş da să nu ne mai tragă!           În clipa următoare, bagajele, banca, peronul şi gara dispărură cu totul. Cei patru copii, ţinându-se de mâini şi gâfâind, se treziră într-o pădure atât de deasă încât de-abia aveau loc să se mişte de crengile care îi loveau. Se frecară la ochi şi traseră adânc aer în piept.           — Peter, crezi că se poate să ne fi întors în Namia? Îl întrebă Lucy.           — Putem fi oriunde, îi răspunse Peter. Nu văd nimic din cauza copacilor. Hai să-ncercăm să ieşim undeva mai la lumină.           Reuşiră cu greu să iasă din desiş printre urzici şi ghimpi. Dar aici avură parte de o nouă surpriză. Totul era mult mai luminos şi, din numai câţiva paşi, ajunseră la marginea pădurii, de unde se vedea o plajă acoperită de nisip. La numai câţiva metri depărtare, apa mării scălda nisipul atât de încet şi de calm încât nu se auzea practic nici un sunet. Nu se zărea nici un ţărm în depărtare şi nici un nor pe cer. Judecind după soare, era în jur de ora zece dimineaţa, iar marea era de un albastru ameţitor. Se opriră să respire adânc mirosul de mare.           — Doamne! Exclamă Peter. Ce bine e!           Cinci minute mai târziu erau toţi în picioarele goale şi se bălăceau în apa răcoroasă şi limpede.           — E mai bine aici decât într-un tren aglomerat, în drum spre latină, franceză şi algebră! Spuse Edmund.           După care nimeni nu mai zise o vreme nimic; umblau prin apă în căutare de creveţi şi crabi.           — Totuşi, zise dintr-o dată Susan, cred că trebuie să ne gândim puţin la ce avem de făcut… În curând o să ni se facă foame.           — Avem sandvişurile pe care ni le-a dat mama pentru drum, zise Edmund. Eu cel puţin le am.           — Eu nu, spuse Lucy. Ale mele erau în geanta mică.           — Ale mele la fel, spuse Susan.           — Ale mele sunt în buzunarul de la haină, aici pe plajă, spuse Peter. Avem două porţii pe care o să le împărţim la patru. N-o să fie prea amuzant.           — În momentul de faţă îmi doresc mai degrabă ceva de băut decât de mâncat, zise Lucy.           Şi deodată li se făcu tuturor sete, aşa cum ţi se face de obicei după ce te-ai bălăcit în apă sărată sub un soare fierbinte.           — Parcă am fi naufragiat, spuse Edmund. În cărţi, naufragiaţii găsesc mereu izvoare cu apă limpede şi rece pe insulă. Haideţi să căutăm.           — Vrei să spui să mergem înapoi prin pădurea aceea deasă? Îl întrebă Susan.           — Nici vorbă, răspunse Peter. Dacă e vreo apă, se varsă precis în mare, aşa că, dacă mergem pe plajă, n-avem cum să nu dăm de ea.           Merseră înapoi pe malul mării, călcând mai întâi pe nisipul ud şi neted, apoi pe cel uscat şi aspru, care ţi se lipeşte de degetele de la picioare, aşa că se opriră să-şi pună şosetele şi pantofii. Edmund şi Lucy vrură să-şi lase pantofii şi şosetele acolo şi să plece în picioarele goale, dar Susan le spuse că asta ar fi o nebunie.

CALUL ŞI BĂIATUL                 1. SHASTA PORNEŞTE LA DRUM.           Aici începe povestea unei aventuri care s-a petrecut în Namia şi Calormen şi în ţinuturile dintre ele, în Epoca numită de Aur, atunci când în Namia domnea Marele Rege Peter, iar fratele şi cele două surori ale lui erau Rege şi Regine supuse lui.           În zilele acelea, departe, în sudul ţinutului Calormen, pe o limbă de pământ la malul mării, trăia un pescar sărman, pe numele său Arsheesh. Împreună cu el locuia un băiat care-i spunea Tată. Numele băiatului era Shasta. Dimineaţa devreme, Arsheesh ieşea în larg la pescuit, iar după-amiaza îşi înhăma măgăruşul la căruţa încărcată cu peşte şi pornea înspre satul aflat cam la o milă mai la sud. Dacă vânzarea era bună, pescarul se înapoia acasă bine dispus şi Shasta scăpa de bruftuială. Dar dacă vânzarea mersese prost, Arsheesh îi găsea mereu nod în papură şi nu de puţine ori Shasta mânca bătaie. Şi nu era greu să-i găsească pricină, căci numeroase erau îndatoririle lui Shasta: de la reparatul şi curăţatul plaselor de pescuit şi până la pregătirea cinei şi dereticatul prin colibă.           Shasta nu găsea nimic care să-l atragă prin părţile ce se întindeau la sud de coliba lor. O dată sau de două ori îl însoţise pe Arsheesh în târg şi nu văzuse nimic vrednic de interes. Bărbaţi asemeni tatălui lui, bărbaţi cu caftane lungi, soioase şi saboţi de lemn cu vârfurile întoarse în sus, cu capul înfăşurat în turbane şi obrazul acoperit de barbă, care-şi vorbeau unul altuia cu glas tărăgănat despre treburi plicticoase. Băiatul, în schimb, era foarte curios să ştie ce se află în părţile dinspre nord, căci nimeni niciodată nu mergea într-acolo şi nici el nu avea îngăduinţa de-a se duce. Şi nu de puţine ori, stând afară singur, reparând plasele pescarului, privirea i se îndrepta lung şi cu nesaţ înspre nord. Din locul unde se afla coliba, ochiul se oprea la un deal înverzit, cu coamă netedă, dincolo de care se înălţa doar cerul, brăzdat de câte o pasăre.           Uneori, dacă Arsheesh era acasă, Shasta îl întreba: „Spune-mi, Tată, ce se află dincolo de dealul acela?” Şi atunci, dacă pescarul era cu ţâfnă, îi trăgea o palmă şi îi spunea să-şi vadă de treabă. Dar dacă era bine dispus, îi răspundea: „Nu-ţi lăsa, Fiule, mintea să-ţi lenevească la lucruri de prisos. Căci, după cum spune poetul, «Hărnicia este izvorul limpede al bogăţiei, iar cel care cercetează lucruri ce nu-l privesc nu face decât să intre în apele tulburi ale sărăciei» „.           Şi astfel, în mintea lui Shasta se formă gândul că dincolo de deal se află ascunsă o mare taină pe care tatăl său nu voia să i-o dezvăluie. În realitate însă pescarul vorbea aşa pentru că nici el nu ştia ce se întinde către nord. Şi, de altfel, nici că-l interesa. Pescarul era o fire foarte practică.           Într-o zi, dinspre sud, sosi un om care era altfel decât toţi oamenii pe care-i văzuse Shasta până atunci. Călărea un cal puternic, cu coama şi coada despletite. Scările şeii şi căpăstrul erau încrustate cu argint. Străinul purta cămaşă de zale şi un turban de mătase din mijlocul căruia se înălţa vârful ascuţit al unui coif de metal. La şold îi atârna un iatagan cu tăişul curbat, la spate avea un scut rotund cu ţinte din alamă şi în mâna dreaptă ţinea o suliţă. Pielea obrazului îi era întunecată, dar faptul acesta nu era lucru neobişnuit pentru Shasta, căci toti locuitorii din Calormen aveau pielea închisă la culoare; ceea ce-l surprinse însă fu barba străinului. Era o barbă vopsită în roşu-aprins, răsucită şi unsă cu uleiuri parfumate. După aurul care împodobea braţul gol al străinului, Arsheesh ştiu imediat că acesta era un Tarkaan, un mare nobil şi se aruncă de îndată cu faţa la pământ, zorindu-l şi pe Shasta să îngenuncheze.           Străinul ceru găzduire pentru noapte, iar pescarul nu îndrăzni să-l refuze. Toate bucatele mai de preţ din casă fură aşezate înaintea Tarkaanului (şi acesta nici măcar nu fu impresionat), iar Shasta, cum se întâmpla de obicei când pescarul avea oaspeţi, primi un colţ de pâine şi fu trimis afară din colibă. În împrejurări ca acestea, băiatul îşi încropea un culcuş în micul grajd acoperit cu paie, alături de măgăruş. Dar acum era mult prea devreme ca să meargă la culcare şi Shasta, căruia nimeni nu-i spusese vreodată că nu e frumos să asculţi pe la uşi, se aşeză cu urechea lipită de o crăpătură din peretele de lemn al colibei, să audă ce vorbeau între ei oamenii mari.           — Şi acum, gazdă a mea, spuse Tarkaanul, am de gând să-ţi cumpăr băiatul.           — O, stăpâne al meu, răspunse pescarul (şi Shasta ştiu, după glasul mieros cu care vorbea, că în ochii lui Arsheesh se aprinsese o lumină lacomă), oare ce preţ l-ar putea îndemna pe servitorul tău, oricât ar fi el de sărman, să-şi vândă ca rob pe unicul lui fiu, trup din trupul lui? Căci, după cum spune poetul, „iubirea e mai hrănitoare decât supa, iar copiii mai preţioşi decât cel mai de preţ dintre nestemate”.           — Ai grăit bine, răspunse sec oaspetele. Dar tot poetul spune: „Cel ce încearcă să-l înşele pe cel înţelept îşi dezveleşte singur spinarea pentru bici”. Nu-ţi încărca buzele venerabile cu minciuni. E limpede ca lumina zilei că acest băiat nu este fiul tău. Obrazul tău este la fel de întunecat ca şi al meu, dar băiatul e bălai şi cu pielea albă, asemeni blestemaţilor, dar frumoşilor barbari care locuiesc în ţinuturile din nordul cel îndepărtat.      — Cât de adevărat ai grăit, zise atunci pescarul, scuturile pot sta pavăză împotriva săbiilor, dar ochiul înţelepciunii străpunge orice apărare! Află deci adevărul, binecuvântat oaspete al meu. Află că din pricina grelei mele săracii nu m-am însurat niciodată şi nu am nici un copil. Dar, în acelaşi an în care Tisrocul (fie ca în veci să trăiască) şi-a început augusta şi milostiva lui domnie, într-o noapte cu lună plină, a fost voinţa zeilor să nu-mi pot găsi somnul. Ci m-am ridicat din culcuşul meu şi mi-am îndreptat paşii către malul mării, să mă răcoresc privind la valuri şi la lună şi să respir aer proaspăt. Şi cum stăteam aşa, nu trece mult şi aud plescăit de vâsle venind înspre mine peste valuri, urmate, mi s-a părut, de sunetul unui scâncet slab de copil. Şi iată că valurile aruncă pe mal o mică barcă, în care era un bărbat vlăguit de foame şi de sete, care pesemne murise cu doar câteva clipe înainte (căci nu se răcise încă), un burduf de apă gol şi un copil, încă în viaţă.

ŞIFONIERUL, LEUL ŞI VRĂJITOAREA                 Capitolul 1           LUCY SE UITĂ ÎNTR-UN ŞIFONIER.           Au fost odată ca niciodată patru copii: Peter, Susan, Edmund şi Lucy. În această carte vă voi povesti despre ceea ce li s-a întâmplat în timpul războiului când, din cauza atacurilor aeriene, au fost trimişi de părinţi să stea în casa unui profesor bătrân care locuia undeva în inima ţării, la zece mile de cea mai apropiată gară şi la două mile de cea mai apropiată poştă. Nu era căsătorit şi locuia într-o casă imensă, cu doamna Macready, menajera şi trei servitori. (Pe aceştia îi chema Ivy, Margaret şi Betty, dar ei nu vor apărea prea mult în poveste.) Profesorul era tare bătrân, cu părul cărunt şi vâlvoi, care aproape că-i acoperea faţa. Copiilor le plăcu de el de la bun început; dar în prima seară, când îi întâmpină la uşă, arăta atât de ciudat, încât Lucy (care era cea mai mică) se cam sperie; pe Edmund însă (următorul în ordinea vârstei) îl tot pufnea râsul, aşa că se prefăcu că-şi şterge nasul ca să nu se bage de seamă.           După ce-i spuseră noapte bună Profesorului şi urcară să se culce, băieţii se duseră în camera fetelor să mai stea de vorbă.           — Am nimerit la fix, sunt sigur, spuse Peter. O să fie nemaipomenit. Tipu' ăsta o să ne lase să facem ce vrem.           — Mie mi se pare tare drăguţ, spuse Susan.           — Haideţi, ajunge, interveni Edmund, care era obosit şi se prefăcea că nu e, ceea ce-l făcea să fie cam prost dispus. Nu mai vorbiţi aşa!           — Cum adică? Întrebă Susan. Şi oricum, ar trebui să fii în pat la ora asta.           — Nu mai vorbi ca mama, îi spuse Edmund. Cine eşti tu să-mi spui când să mă duc la culcare? Du-te tu la culcare.           — Mai bine ne-am culca toţi, spuse Lucy. Dacă ne aude cineva vorbind, o să fie scandal.           — Ba nu, o contrazise Peter. Ascultaţi-mă pe mine, ăsta e genul de casă unde nimănui n-o să-i pese ce facem. Şi oricum, nu ne aude nimeni. De aici până-n sufrageria mare de jos faci cam zece minut.           — Ce se-aude? Întrebă Lucy dintr-o dată.           Era de departe cea mai mare casă în care fusese vreodată şi gândul la culoarele lungi şi la uşile care duceau în camere goale începuse deja să-i dea fiori.           — E-o pasăre, bleago, spuse Edmund.           — O bufniţă, spuse Peter. Aici e un loc minunat pentru păsări. Eu mă duc să mă culc. Iar mâine vă propun să pornim în expediţie prin casă. Într-un loc ca ăsta poţi găsi orice. Aţi văzut munţii de pe drum? Şi pădurile? S-ar putea să fie şi vulturi. S-ar putea să fie şi cerbi. Or fi şi ulii.           — Castori! Adăugă Lucy.           — Vulpi! Zise Edmund.           — Iepuri! Adăugă şi Susan.           Dar a doua zi dimineaţă ploua atât de tare, încât, dacă te uitai pe fereastră, nu puteai vedea nici munţii, nici pădurile şi nici măcar pârâiaşul din grădină.           — Eram sigur c-o să plouă, începu Edmund.           Tocmai îşi terminaseră micul dejun şi se întorseseră sus, în camera pe care le-o dăduse Profesorul; o cameră lungă şi joasă, cu două ferestre dând într-o parte a casei şi două în cealaltă.           — Nu te mai plânge, Ed, îi spuse Susan. Fac pariu că într-o oră se înseninează. Iar până atunci avem ce face. Avem un radio şi o mulţime de cărţi.           — Nu, mulţumesc, spuse Peter. Eu mă duc să explorez casa.           Toţi fură de acord cu el şi aşa au început aventurile. Era genul de casă care îţi dă senzaţia că nu se mai sfârşeşte şi era plină de fel de fel de locuri neaşteptate. Primele uşi pe care le deschiseră dădeau în nişte dormitoare goale, cum de altfel şi era de aşteptat; dar nu după mult timp găsiră o încăpere lungă, plină de tablouri şi în care se afla şi o armură; după aceasta, urmă o încăpere verde, cu o harpă într-un colţ; coborâră trei trepte, urcară altele cinci şi ajunseră într-un fel de holişor în care una dintre uşi dădea într-un balcon, iar celelalte într-o serie de camere care dădeau una într-alta şi care erau pline de cărţi – cele mai multe erau cărţi foarte vechi, iar unele păreau mai mari decât Biblia pe care o văzuseră ei la biserică. Ajunseră, în cele din urmă, într-o încăpere în care nu era decât un şifonier mare; genul de şifonier cu oglindă pe uşă. Iar pe pervazul ferestrei era o albăstrea ofilită.           — Nimic! Spuse Peter şi ieşiră, toată trupa, din cameră.           Toţi în afară de Lucy care mai rămase puţin; se gândea că n-ar fi rău să încerce să deschidă uşa de la şifonier, deşi era aproape sigură că e încuiată. Dar, spre marea ei mirare, uşa se deschise destul de uşor, lăsând să cadă doi bulgăraşi de naftalină.           Lucy se uită înăuntru şi văzu fel de fel de haine – cele mai multe din blană. Şi nimic nu-i plăcea mai mult lui Lucy decât să miroasă şi să mângâie blănuri. Intră imediat în şifonier şi se băgă printre hainele de blană, frecându-şi obrajii de ele; lăsă uşa deschisă, fiindcă ştia şi ea că e o prostie să te închizi într-un şifonier. Se afundă şi mai tare şi descoperi că dincolo de rândul acesta de haine urma un al doilea. Era beznă, aşa că fu nevoită să meargă cu braţele întinse în faţă, să nu se izbească de spatele şifonierului. Mai făcu un pas – şi apoi încă doi sau trei – aşteptând să atingă lemnul cu vârful degetelor. Dar nu-l atinse.           — Ăsta pare să fie un şifonier imens! Se gândi Lucy, mergând şi mai departe, dând la o parte hainele moi ca să-şi facă loc. Observă apoi că scârţâie ceva pe jos.

NEPOTUL MAGICIANULUI                 1. UŞIŢA TAINICĂ.           Această poveste este despre ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă, când bunicul vostru era copil. Este foarte importantă fiindcă în ea se povesteşte cum au început toate călătoriile între lumea noastră şi tărâmul numit Narnia.           Pe vremea aceea, domnul Sherlock Holmes mai locuia încă pe Baker Street, iar familia Bastable căuta comoara din Lewisham Road. Pe vremea aceea, băieţii trebuiau să poarte guler scrobit, iar şcolile erau mai toate cu mult mai severe decât sunt acum. Mâncarea era însă mai bună; nici nu vă mai spun ce ieftine şi gustoase erau dulciurile, ca să nu vă lase gura apă degeaba. Ei bine, pe vremea aceea, trăia la Londra o fetiţă pe nume Polly Plummer.           Locuia într-o casă dintr-un lung şir de case lipite una de alta. Într-o dimineaţă, când era în grădina din spatele locuinţei, deasupra zidului care despărţea grădina lor de cea a casei vecine, apăru capul unui băiat care se cocoţase pe zid. Polly fu foarte mirată, fiindcă până atunci nu mai văzuse nici un copil în casa de-alături, în care locuiau doar domnul şi domnişoara Ketterley, frate şi soră, bătrâni, amândoi necăsătoriţi, îşi ridică privirea, curioasă. Faţa băiatului necunoscut era foarte murdară. N-ar fi putut fi mai murdară nici dacă şi-ar fi şters lacrimile cu mâinile pline de ţărână. De fapt, cam asta se şi întâmplase.           — Bună, spuse Polly.           — Bună, spuse băiatul. Cum te cheamă?           — Polly, răspunse fetiţa. Pe tine?           — Digory, îi răspunse băiatul.           — I-auzi, ce nume caraghios! zise ea.           — Nu e nici pe departe aşa caraghios ca Polly, spuse Digory.           — Ba da, îl contrazise fata.           — Oh, nu, zise băiatul.           — Eu cel puţin mă spăl pe faţă, zise Polly. Ceea ce-ar trebui să faci şi tu; mai ales după…           Se opri. Fusese cât pe ce să spună „După ce-ai dat apă la şoareci”, dar se gândi că n-ar fi prea politicos din partea ei.           — Aşa e, am plâns, spuse Digory cu voce tare, ca un băiat atât de amărât că nu-i mai pasă dacă află cineva c-a plâns. Ai face şi tu la fel, continuă el, dacă ai fi trăit toată viaţa la ţară şi-ai fi avut un ponei şi râu în spatele grădinii, şi-ai fi fost adusă dup-aia să locuieşti într-o Groapă nenorocită ca asta.           — Londra nu-i o Groapă, spuse Polly indignată.           Dar băiatul era prea pornit ca s-o bage în seamă; continuă să-şi spună oful:           — Şi dacă tatăl tău ar fi în India, iar tu ar trebui să vii să stai cu o mătuşă şi un unchi care-i nebun (cui i-ar plăcea asta?), fiindcă au grijă de mama ta care e grav bolnavă şi… care-o să moară.           Faţa i se schimonosi ca atunci când încerci să nu pufneşti în plâns.           — N-am ştiut, îmi pare rău, zise Polly umilă. După care, fiindcă nu ştia ce să mai spună şi ca să-l facă pe Digory să se gândească la lucruri mai vesele, îl întrebă:           — Domnul Ketterley chiar e nebun?           — Sau e nebun, îi răspunse Digory, sau e un mister la mijloc. Are o cămăruţă, sus, la etaj, în care mătuşa Letty zice că n-am voie să intru. E ceva necurat la mijloc. Şi mai e ceva. De câte ori vrea să-mi spună ceva la masă – cu ea nu vorbeşte niciodată – mătuşa îl opreşte mereu, îi zice: „Nu necăji băiatu', Andrew” sau „Sunt sigură că nu-l interesează aşa ceva pe Digory” ori „Digory, n-ai vrea să te duci să te joci în grădină?”           — Da' ce încearcă să-ţi spună?           — Nu ştiu. N-apucă niciodată să spună prea mult. Da' mai e ceva. Într-o seară – se înnoptase de fapt – în drum spre camera mea, când am trecut pe lângă scara care duce la pod (nici nu-mi place să trec pe-acolo), sunt sigur c-am auzit un strigăt.           — Poate-şi ţine acolo vreo nevastă nebună.           — M-am gândit şi eu la asta.           — Sau poate face bani falşi.           — Sau o fi fost pirat, ca personajul din Comoara din Insulă şi se ascunde de foştii camarazi.           — Poate ţi se pare interesant, spuse Digory. Da' dac-ar trebui să dormi acolo, n-ai mai gândi la fel. Cum ţi-ar plăcea să stai trează-n pat şi să-l auzi pe unchiul Andrew trecând tiptil pe lângă camera ta? Şi are nişte ochi groaznici!           Aşa s-au cunoscut Polly şi Digory; şi, cum vacanţa de vară de-abia începuse şi niciunul dintre ei nu mergea la mare în anul acela, se întâlneau aproape în fiecare zi.           Aventurile lor au început mai ales din pricină că era una din cele mai umede şi mai reci veri din ultimii ani. Vremea i-a alungat în casă: sau, am putea spune, spre explorări în casă. E minunat să vezi câte lucruri poţi explora într-o casă sau într-un şir de case, cu o bucăţică de lumânare. Polly descoperise de multă vreme că, dacă deschizi o anume uşiţă din podul casei ei, dai de un rezervor de apă şi, în spatele lui, de un loc întunecos, în care puteai ajunge dacă te căţărai puţin, cu atenţie.      Locul ăsta întunecos era ca un tunel lung, cu un perete de cărămizi de o parte şi cu un acoperiş în pantă de cealaltă parte. Printre ţiglele de pe acoperiş pătrundeau pete mici de lumină. Tunelul n-avea podea: trebuia să păşeşti de pe o grindă pe alta, iar între grinzi era numai ipsos.