Howard Philips Lovecraft

Îmi ceri să-ţi explic de ce mi-e frică de un curent de aer rece, de ce tremur mai tare ca ceilalţi atunci când pătrund într-o încăpere friguroasă, de ce par cuprins de greaţă şi repulsie când răcoarea serii se strecoară prin căldura unei zile blânde de toamnă. Mai sunt unii care spun că reacţionez la frig aşa cum alţii o fac la un miros urât, iar eu sunt ultimul care să resping această părere. Ce voi face este să povestesc cea mai îngrozitoare întâmplare pe care am trăit-o vreodată, şi să-ţi las libertatea de a judeca dacă îţi ofer sau nu o explicaţie adecvată bizareriei mele.           Este o greşeală să crezi că oroarea este asociată inextricabil cu tenebrele, tăcerea şi singurătatea. Eu am descoperit-o în strălucirea soarelui de după-amiază, în sunetul claxoanelor unei metropole şi în interiorul populat al unei pensiuni ordinare şi sărăcăcioase, cu o proprietăreasă prozaică şi doi vlăjgani lângă mine. În primăvara anului 1923 făcusem rost de o slujbă plictisitoare la culme şi fără profit la o revistă din New York. Neavând putinţa să plătesc vreo chirie exorbitantă, am început să mă mut dintr-o pensiune ieftină în alta, în căutarea unei camere care să îmbine calităţile curăţeniei şi decenţei şi ale mobilierului rezistent cu un preţ rezonabil. Curând s-a vădit că nu aveam de ales decât între mai multe rele, dar după o vreme am dat de o locuinţă în West Fourteenth Street care mă dezgusta mai puţin decât altele pe care le încercasem.           Clădirea era un conac din piatră, cu patru etaje, ce data, se pare, de la sfârşitul anilor ’40 ai secolului al XIX-lea, garnisit cu lemn şi marmură, a cărui splendoare pătată şi înnegrită dovedea o decadenţă din înaltele sfere ale rafinatei opulenţe. În camerele largi şi foarte înalte, decorate cu tapete imposibile şi ornate ridicol cu cornişe din stuc, plutea în aer o mucezeală deprimantă şi un miros de mâncăruri exotice. Dar podelele erau curate, lenjeria se schimba destul de regulat, iar apa caldă nici nu se răcea, nici nu se închidea prea repede, aşa încât am ajuns s-o consider măcar o locuinţă suportabilă în care se putea hiberna până când mă trezeam iar la viaţă. Proprietăreasa, o spanioloaică şleampătă, păroasă, pe nume Herrero, nu mă pisa cu bârfe sau cu reproşuri pentru becul electric care ardea până noaptea târziu în holul din apartamentul meu de la etajul trei, iar vecinii mei erau pe atât de taciturni şi de necomunicativi pe cât şi-ar dori oricine, în majoritatea lor spanioli puţin mai răsăriţi. Numai zarva tramvaielor de jos, din stradă, mă deranja cu adevărat.           Mă aflam acolo de vreo trei săptămâni când s-a petrecut primul incident ciudat. Într-o seară, pe la ora opt, am auzit ceva picurând pe podea şi, dintr-odată, mi-am dat seama că, de la o vreme, îmi trecea pe la nas un miros înţepător de amoniac. Căutând cu privirea, am observat că tavanul era ud şi din el cădeau stropi, scurgerea provenind dintr-un colţ dinspre stradă. Grăbindu-mă să elimin cauza problemei, m-am repezit la subsol s-o anunţ pe proprietăreasă, care mă asigură că chestiunea avea să fie rapid rezolvată.           — El doctór Muñoz, strigă ea, urcând în goană scările înaintea mea, vărsat chimical. El e muy bolnav sa se oblojească solo – mai bolnav şi tot mai bolnav – da’ nu vrea ajutor de la niciuna persona. E muy raro boala lui – tot timp face baie cu miros ciudat, şi nu poate sa fie nervioso sau încălzit. Gospodăria o face solo – camaruţ mic al lui e plin cu sticluţ şi maşinărie, şi nu mai lucreaz ca doctór. Da’ odat a fost doctór mare – papá al meu din Barcelona auzit de el – şi tocma ce reparat braţ lovit la instalator. Nu iese niciodat, doar pe acoperiş, şi Esteban, băiat al meu, duce mâncare şi rufa şi medicament şi chimical la el. Dios mío, e clorur de amoniu cu care el doctór se păstreaz rece!           Doamna Herrero dispăru în sus pe scări, urcând la etajul patru, iar eu m-am întors în camera mea. Scurgerile de amoniac încetară şi pe când curăţam lichidul de pe jos şi deschideam fereastra să intre aer, am auzit paşii grei ai proprietăresei deasupra mea. Pe doctorul Muñoz nu-l mai auzisem niciodată, în afară de anumite sunete ca ale unui mecanism ce funcţiona cu benzină; căci doctorul avea pasul uşor şi vătuit.           M-am întrebat o clipă ce suferinţă stranie ar fi putut avea acest om şi dacă refuzul său încăpăţânat de a primi ajutor din altă parte nu era cumva rezultatul vreunei excentricităţi fără temei. În starea unei persoane eminente care cunoaşte declinul, am reflectat eu plictisit, există un grad infinit de patos.           Nu l-aş fi cunoscut niciodată personal dacă n-ar fi fost atacul de cord care m-a surprins spre prânz, într-o zi când scriam în camera mea. Medicii mă avertizaseră în legătură cu pericolul acestor crize şi mi-am dat seama că n-aveam timp de pierdut. Aşadar, amintindu-mi de spusele proprietăresei în privinţa ajutorului acordat de doctor muncitorului rănit, m-am târât până sus pe scări şi am ciocănit uşor la uşa apartamentului de deasupra. Un glas bizar mi-a răspuns într-o engleză cultivată de undeva mai departe, din dreapta, întrebându-mă cum mă cheamă şi pentru ce venisem. Odată ce curiozitatea i-a fost satisfăcută, se deschise uşa de lângă cea în care bătusem.           Un curent de aer rece mă întâmpină şi, deşi ziua era una dintre cele mai toride de la sfârşitul lunii iunie, mă scutură un frison pe când treceam pragul unui apartament încăpător, al cărui decor bogat şi rafinat mă surprinse în acest cuib de mizerie şi decrepitudine. O canapea extensibilă îşi juca rolul diurn, iar mobilierul din lemn de mahon, draperiile somptuoase, tablourile vechi şi rafturile unei biblioteci ticsite de cărţi indicau mai degrabă camera de lucru a unui domn decât un dormitor de pensiune. Abia acum am văzut că încăperea de deasupra mea, acea „camaruţ” înţesată de sticle şi maşinării despre care-mi vorbise doamna Herrero, nu constituia decât laboratorul unui doctor, iar locuit era doar spaţiosul apartament de alături, ale cărui alcovuri confortabile şi baia largă învecinată îi permiteau să-şi ascundă toate dulapurile şi ustensilele bătătoare la ochi. Doctorul Muñoz, fără îndoială, era un om de viţă aleasă, care avea cultură şi discernământ.

Chiar în vârful unei coline înverzite, pe coastele căreia cresc copacii noduroşi ai unei păduri datând din epoci imemoriale, se înalţă vechiul castel al strămoşilor mei. Vreme de secole, a slujit drept adăpost şi feudă neamului nostru semeţ, cu o vechime ce întrece pe oea a meterezelor acoperite de muşchi şi care dominau, odinioară, câmpia aspră şi sălbatică din jur. Turnurile îmbătrânite, purtând pecetea furtunilor stârnite prin generaţii şi fărmiţându-se astăzi sub neînduplecata, sub cumplita apăsare a timpului, făceau parte, în Evul de Mijloc, dintr-o fortăreaţă formidabilă, printre cete mai redutabile din Franţa. De la înălţimea turnurilor crenelate şi a meterezelor sale, baroni, conţi, până şi regi au fost ţinuţi în şah şi niciodată spaţioasele ei săli de arme n-au răsunat sub paşii cuceritorilor.           Dar lucrurile s-au schimbat mult după epoca feudală. Austeritatea a înlocuit fastul de dinainte. Prea mândri de numele lor încât să se dedice comerţului, înaintaşii mei s-au despărţit încetul cu încetul de bunurile posedate. Nici castelul n-a fost cruţat: zidurile i se macină, parcul e năpădit de ierburi crescute nebuneşte, şanţurile de apă sunt goale, iar turnuleţele ameninţă să se prăbuşească. Înăuntru, pardoselile denivelate, tapiseriile învechite, lambriurile mâncate de cari povestesc istoria noastră lugubră, aceea a unei splendori apuse.           Pe măsură ce se scurgeau secolele, cele patru turnuri mari au căzut pe rând în ruină, până în ziua când n-a mai rămas decât unul să-i adăpostească pe rarii descendenţi ai seniorilor, atotputernici cândva, ai acestor locuri.           Într-una din camerele spaţioase şi lugubre ale turnului pomenit, eu însumi, Antoine, ultimul dintre nefericiţii şi blestemaţii conţi de C., am văzut lumina zilei cu nouăzeci de ani în urmă.           Primii ani ai vieţii mele agitate i-am petrecut între aceste ziduri şi în aceste păduri întunecoase, ca şi prin râpele şi peşterile sălbatice din coasta colinei. Nu mi-am cunoscut niciodată părinţii. Tatăl mi-a fost ucis la vârsta de treizeci şi doi de ani, cu o lună înainte de a mă naşte eu, de o piatră desprinsă dintr-unul din crenelurile castelului. Iar mama a murit aducându-mă pe mine pe lume. M-a crescut un bătrân servitor foarte inteligent care răspundea la numele de Pierre. Eram unicul copil, iar singurătatea îmi era şi mai adâncă din pricină că tutorele meu mă obliga cu stricteţe să stau departe de copiii ţăranilor, ale căror locuinţe se risipesc în câmpie, la poalele dealului.           Pe atunci, Pierre îmi spunea că această regulă trebuia respectată deoarece prin naştere eram aşezat foarte sus faţă de oamenii de rând. Acum ştiu că ţelul său adevărat era să mă împiedice să aflu ceea ce se povestea noaptea, cu voce scăzută, la lumina focului din vetre, despre cumplitul blestem ce apăsa asupra familiei noastre. Izolat şi lăsat de capul meu, mi-am petrecut o bună parte din copilărie citind vechile volume care umpleau biblioteca prăfuită a castelului şi plimbându-mă prin pădurea fantomatică de pe colină. Foarte curând m-a lovit melancolia. Nu mă mai interesa decât ceea ce ţinea de natura misterioasă şi de ocultism.           N-am reuşit să cunosc prea multe lucruri despre familia mea, însă puţinul pe care l-am aflat m-a impresionat profund. Poate că această trăsătură curioasa o datorez reţinerilor lui Pierre când se întâmpla să-mi vorbească despre ai mei, dar adevărul e ca mereu se întâmpla să nu pot auzi pronunţându-se numele stirpei mele fără să tremur de spaimă.           Pe măsură ce creşteam, am pus cap la cap fragmentele de informaţie pe care reuşisem cu greu să le smulg de pe buzele bătrânului meu preceptor. Povestea lui se referea la nişte împrejurări care întotdeauna mi-au părut stranii, dar pe care acum le găseam neliniştitoare. E vorba de vârsta precoce la care toţi conţii din neamul nostru îşi găsiseră moartea. Până atunci crezusem că eram o familie de oameni cu viaţă foarte scurtă, însă am început să reflectez la toate acele decese premature şi să fac legături între ele şi divagaţiile bătrânului, care pomenea adesea de blestemul ce, de secole, îi împiedica pe toţi deţinătorii titlului să treacă de treizeci şi doi de ani.           În ziua când aniversam douăzeci şi unu, bravul Pierre mi-a înmânat un manuscris care, spunea el, fusese transmis din tată în fiu de multe generaţii. Conţinutul său mi-a părut foarte îngrijorător, iar lectura acelui document a avut darul să-mi confirme cele mai teribile temeri. Pe vremea respectivă, credinţa mea în supranatural era de nezdruncinat; altfel, cum să-mi explic faptul că n-am respins cu dispreţ istoria aceea incredibilă?           Pergamentul data din secolul al XII-lea, când vechiul castel se afla în apogeul puterii sale. Evoca portretul unui personaj care trăise odinioară pe pământurile noastre. Un bărbat cu mari merite, deşi condiţia sa îl plasa doar cu puţin deasupra ţăranilor. Se numea Midiei, dar fusese poreclit cel Rău din cauza sinistrei sale reputaţii. El cunoştea, într-adevăr, înfiorătoarele secrete ale magiei negre şi ale alchimiei. Şi fiindcă mersese cu studiul mult dincolo de ceea ce-i îngăduia propria sa stare socială, cercetările lui privitoare la piatra filosofală sau la elixirul vieţii eterne îi terorizau pe săteni. Michel cel Rău avea un fiu, Charles, un băiat la fel de versat în ştiinţele oculte şi care primise porecla Vrăjitorul. Cei doi locuiau chiar la marginea satului şi erau bănuiţi că se dedau unor practici dintre cele mai odioase. Se spunea, de pildă, că bătrânul Michel îşi arsese de vie nevasta într-un sacrificiu destinat diavolului, iar răpirea fără urme a mai multor copii de ţăran tot lor le era pusă în seamă. Cu toate acestea, în întunecata fire a tatălui şi a fiului exista o mântuitoare rază de umanitate. Bătrânul îşi adora fiul, iar tânărul nutrea pentru tatăl său o iubire mistică.

Howard Philips Lovecraft AZATHOTH                 Când bătrâneţea s-a abătut peste lume şi mirarea a pierit din sufletul omenesc, când oraşele cenuşii au înălţat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre şi slute, în umbra cărora nu mai era cu putinţă să visezi la soare ori la câmpurile înflorite.ale primăverii, când ştiinţa a despuiat pământul de mantia sa de minuni şi poeţii n-au mai cântat altceva decât fantomele deformate de privirile lor răvăşite, întoarse numai înăuntru, când, aşadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorinţele copilăriei s-au şters pentru totdeauna din minţi, s-a găsit un ins dispus să călătorească dincolo de existenţa aceasta şi să plece în spaţii, în căutarea vechilor noastre vise. Se ştiu puţine despre numele său, despre locul unde a trăit respectivul om. Se ştie totuşi că era clin stirpe obscură. Locuia într-un oraş cu ziduri înalte, unde domnea în permanenţă un crepuscul steril şi în care el muncea zi de zi în semiîntuneric şi vacarm. La sfârşitul zilei sale de lucru, revenea într-o cameră cu o singură fereastră ce dădea nu spre pajişti şi păduri, ci spre o curticică sumbră în care se deschideau, l-a fel, în disperare şi plictis, alte ferestre. Din camera sa, panorama nu oferea privirilor decât ziduri şi ferestre. Şi trebuia să te apleci ca să distingi, pe cer, stelele mărunte. Iar pentru că nevăzând mereu decât ziduri şi ferestre o fiinţă inteligentă şi visătoare poate înnebuni, ocupantul acelei camere îşi făcuse obiceiul de a scruta, noapte de noapte, cerul de deasupra lui, în speranţa că va găsi ceva diferit de tot ce exista în lumea treziei şi în cenuşiul oraşelor suite în înalt. La capătul mai multor ani, el chema stelele pe nume şi le urmărea cu închipuirea pină ce dispăreau, cu un regret parcă, din privirea lui. Apoi, tot cercetând cerul, ajunse să descopere lucruri misterioase. În fine, într-o noapte, o punte fu zvârlită peste adânca prăpastie ce despărţea două universuri: cerurile pline de vise se amestecară cu aerul modest al încăperii, învăluind omul în fabuloasa lor fantasmagorie.           Intense lumini violete de miez de noapte, scân-teindu-şi pulberea de aur, pătrunseră atunci în cameră. Apoi izbucniră furtuni de nisip şi de foc, ieşite din spaţiile nemărginite, grele de parfumurile altor lumi. Se revărsară oceane de opiu, luminate de sori pe care nici o privire nu-i contemplase vreodată şi purtând pe valuri nimfe acvatice şi delfini ciudaţi, iviţi din adâncuri insondabile. Infinitul se roti în tăcere în jurul visătorului şi-l luă cu sine fără ca măcar să-i atingă corpul aplecat pe fereastră. Şi vreme îndelungată, ignorată de calendarul omenesc, valurile şi curenţii sferelor îndepărtate îl pur-tară lin prin împărăţia viselor, către care aspira întreaga sa fiinţă. Visele pierdute de oameni. În sfârşit, după ce se scurseră fără număr ciclu după ciclu, îl depuseră tandru, în somn, pe malul verde al unui răsărit de soare. Un mal verde cu parfum de lotus şi presărat cu camelii roşii.                                                                           SFÂRŞIT      

În ţara Anar se află un lac întins şi liniştit. Nici o apă nu iese, nici o apă nu intră în el. Puternica Sarnath, cetate construită pe malurile sale cu zece mii de ani în urmă, nu mai există. Dar cu mult înainte de Sarnath, când lumea abia începea, se ridica prin acele locuri o altă cetate, Ib, la fel de veche ca lacul însuşi.           Ib, oraşul din piatră cenuşie, era locuit de creaturi urâte şi stranii. Pe cărămizile cilindrice de la Kadathe-ron se poate citi că aveau aceeaşi culoare verde ca şi lacul pâclos. Aveau ochi proeminenţi, buze cărnoase şi atârnătoare, urechi ciudate, iar glasul le lipsea. Coborâseră din lună, într-o noapte cu ceaţă, odată cu lacul şi cu cetatea cenuşie, Ib. Aceste făpturi bizare se închinau unui idol de piatră verde ca marea, cioplit după înfăţişarea lui Bokrug, uriaşa şopârlă acvatică, pe care o venerau în dansuri oribile când luna plină arăta ca o cocoaşă. Pe papirusurile de la Ilarnek se mai poate citi şi că ele descoperiseră, într-o bună zi, secretele focului. Flăcările fuseseră întreţinute cu grijă, spre a le însoţi cu sclipirea lor fantastică neobişnuitele ceremonii. Dar se ştiu foarte puţine lucruri despre locuitorii din Ib. Au trăit cu atât de mult timp în urmă, iar lumea noastră omenească e atât de nouă.           După câteva milenii, oamenii şi-au făcut apariţia în Anar. Păstori oacheşi cu turmele lor purtătoare de lână ridicară localităţile Thraa, Ilarnek şi Kadatheron în lungul şerpuitului râu Ai. Unele triburi, mai îndrăzneţe ca altele, înaintară până la malul lacului, unde subsolul era foarte bogat în metale preţioase, şi construiră cetatea Sarnath. Instalaţi nu departe de cenuşia cetate Ib şi de ciudaţii ei locuitori, păstorii fură cuprinşi de o ură cumplită faţă de vecinii lor. Nu le plăcea să-i vadă seara plimbându-se pe lângă aşezare. Nu le plăceau nici straniile şi cenuşiile lor sculpturi monolitice, mărturii ale faptului că acea civilizaţie era anterioară celei cu care veniseră ei. Cu cât trecea timpul, tot mai mulţi oameni din Sarnath dispreţuiau populaţia din Ib. Îi dispreţuiau cu atât mai vârtos cu cât fiinţele respective erau mici, slabe şi vulnerabile: corpurile lor aveau consistenţa piftiei şi nu rezistau deloc la pietre ascuţite ori săgeţi.           Într-o zi, războinicii din Sarnath hotărâră să distrugă aşezarea Ib. Prăştiaşi, arcaşi, lăncieri, cu toţii mărşăluiră asupra cetăţii cenuşii, căreia îi masacrară locuitorii. Pentru a nu atinge acele făpturi stranii, le împinseră trupurile în lac cu ajutorul unor prăjini lungi. Apoi nimiciră sistematic tot ce găsiră în cetate, azvârlind în lac enormele blocuri monolitice dintr-o piatră gri ce nu semăna cu nici o altă piatră, până ce, în sfârşit, nu mai rămase nimic din vechea localitate Ib.           Doar idolul de piatră de culoarea mării, cioplit după înfăţişarea lui Bokrug, şopârlă apelor, găsi îndurare din partea războinicilor, care îl luară cu ei ca simboL al victoriei lor asupra zeilor şi poporului cetăţii Ib. Însă, în noaptea ce a urmat instalării sale în templu, pe lac apăru un ciudat vârtej luminos, iar a doua zi mulţimea din Sarnath constată că idolul verde dispăruse, descoperind totodată cadavrul marelui preot Taran-Ish. Acesta zăcea întins lângă altarul de crizolit, cu faţa desfigurată de un înspăimântător rictus de teamă. Înainte de a muri scrisese, cu o mână tremurătoare pe altarul de crizolit: Blestem.           După Taran-Ish urmară mulţi mari preoţi în Sarnath, însă idolul din piatră de culoarea mării nu mai fu găsit niciodată. Se scurseră veacuri, Sarnath ajunse o cetate foarte prosperă. Doar preoţii şi câteva bătrâne.      Îşi mai aminteau de ultimul mesaj scris de Taran-Ish pe altarul de crizolit. Exista acum un drum de legătură între Sarnath şi Ilarnek. Numeroase caravane îl foloseau în comerţul lor cu metale preţioase, ţesături fine, bijuterii, cărţi, unelte pentru meşteşugari, şi cu toate obiectele de lux preţuite de populaţia ce locuia de-a lungul şerpuitorului râu Ai şi dincolo de el. Sarnath deveni o localitate încă şi mai frumoasă, mai plină de roadele înţelepciunii, mai puternică. Îşi trimisese armatele să cucerească ţinuturile învecinate, până în ziua când nu mai există decât un singur rege, pe tronul din Sarnath, conducător al întregii ţări Anar. Magnifica Sarnath era minunea lumii, mândria întregii omeniri. Zidurile sale erau din marmură şlefuită. Aveau trei sute de coţi înălţime şi şaptezeci şi cinci lărgime, ca să poată permite carelor să circule cu uşurinţă. În partea dinspre lac fusese ridicat un zid de piatră verde care să oprească valurile uriaşe ce comemorau astfel, în mod curios, o dată pe an, distrugerea cetăţii Ib. Când intrai în oraş, cincizeci de bulevarde largi, traversate de cincizeci de străzi, uneau lacul cu porţile. Toate erau pavate cu onix, exceptându-le pe cele pe care treceau caii, cămilele şi elefanţii, acestea fiind acoperite cu granit. Fiecare din porţile de bronz ale cetăţii era flancată cu statui de lei şi elefanţi, cioplite dintr-o piatră necunoscută. Casele din Sarnath erau din cărămizi lăcuite şi calcedonie; fiecare avea o grădină închisă între ziduri şi un frumos bazin cu apă limpede. Erau foarte plăcute şi unice în felul lor. Bolţile lor splendide îi încântau pe călătorii veniţi din Thraa, din Ilarnek şi din Kadatheron. Şi totuşi, aceste case nu însemnau nimic în comparaţie cu măreţia palatelor, a templelor şi grădinilor aparţinând bătrânului rege Zakkar. Cea mai mică dintre numeroasele sale reşedinţe era mai minunată decât cea mai frumoasă clădire din Thraa, din Ilarnek sau din Kadatheron. Palatele lui erau atât de înalte că, văzute de afară, păreau să atingă cerul. Iar când le luminau torţele înmuiate în ulei de Dother, pereţii lăsau să se distingă mari fresce epice de o splendoare şi o bogăţie inimaginabile. Toate coloanele de marmură erau sculptate, iar spaţiile de la parter încântător decorate cu berile, cu lapislazuli şi alte pietre rare, aranjate în aşa fel încât să reproducă extraordinare covoare florale. Mai erau fântâni somptuoase, ale căror jeturi de apă înmiresmată alcătuiau dansuri de un rafinament uimitor. Cât despre tronul regal, el se înălţa cu multe trepte deasupra solului plin de strălucire. Era în întregime din ivoriu, cioplit dintr-o singură bucată. Nimeni n-ar fi ştiut să spună de unde putea proveni blocul acela enorm, dar el existase, fiindcă tronul era dovada. Mai existau numeroase galerii şi circuri uriaşe unde leii, elefanţii şi oamenii se înfruntau pentru plăcerea regilor. Câteodată, aceste arene erau umplute cu apele lacului pentru a îngădui organizarea de lupte între înotători, sau între oameni şi diferite specii periculoase de animale acvatice.

În fiecare dimineaţă, în vecinătatea falezelor de la Kingsport, o ciudată pâclă urcă din mare. Albă şi pufoasă, se înalţă din adâncuri spre fraţii ei, norii, plină de visele păşunilor umede şi ale peşterilor Leviatanului. Iar când, mai târziu, ploi liniştite de vară cad pe acoperişurile ce-i adăpostesc pe poeţi, norii aceştia împrăştie fărâme de vise pentru ca oamenii să nu trăiască fără să aibă parte de misterele vechi sau de minunăţiile pe care în timpul nopţii planetele şi le povestesc între ele.           Când basmele se îndesesc şi devin prea numeroase în grotele tritonilor, iar cochiliile răsucite fac să răsune peste oraşele de alge marine uitate melodii deprinse de da Cei Vechi, atunci, nerăbdătoare, ceţurile se adună în aer, încărcate cu învăţături şi taine. Iar aceia care, de pe stânci, privesc oceanul, nu văd decât o neprihănire mistică, de parcă marginea falezei ar fi marginea lumii şi clopotele solemne ale balizelor ar răsuna într-un eter feeric.           La miazănoapte de Kingsport – târgul arhaic – stânci înalte se ridică în nişte curioase paliere, până.când ultima face ca nordul să pară suspendat în cer ca un nor cenuşiu, de gheaţă. Este singuratică, pisc izolat, ţâşnind în spaţiul nemărginit. În locul acela coasta se răsuceşte brusc, chiar acolo unde marele Miskatonic se aruncă în ocean după ce a străbătut câmpiile, dincolo de Arkham, purtând cu sine legendele şi ciudatele amintiri ale pădurilor şi colinelor Noii Anglii.           Marinarii din Kingsport îşi înalţă ochii spre faleza aşa cum alţii şi-i ridică spre steaua polară. Ei îşi fixează durata carturilor de noapte după felul cum ea ascunde ori lasă la vedere Ursa Mare, Casiopeea şi Dragonul. Pentru oamenii aceştia, faleza face parte din firmament şi, într-adevăr, ea nu dispare din privirile lor decât atunci când ceaţa acoperă stelele sau soarele. Ei se uită cu simpatie la unele faleze, bunăoară la cea botezată Taica Neptun, ori la înşiruirea de pinteni pe care o numesc Stăvilarul, dar de cea care se apropie cel mai mult de cer se tem. Întorşi din călătorie, marinarii portughezi îşi fac semnul crucii îndată ce o observă, iar yankeii bătrâni îşi spun că escaladarea, chiar posibilă să fie acolo, ar însemna ceva mai cumplit decât moartea, Există, totuşi, o casă veche în vârful înaltei faleze, iar seara poţi vedea lumină dincolo de ferestrele ei cu ochiuri mici. Clădirea se află acolo dintotdeauna. Cine locuieşte în ea conversează cu pâclele matinale ce se ridică din adâncuri, aşa spune lumea. El ar descoperi pe ocean lucruri stranii în clipele când marginea falezei se confundă cu marginea lumii întregi, când clopotele solemne ale balizelor încep să sune în eterul alb şi feeric. Se vorbeşte astfel fără un temei serios, căci stânca n-a fost nicicând explorată, iar oamenii din împrejurimi evită cu grijă să-şi îndrepte lunetele spre ea. Echipajele care vin la ancoră vara au scrutat-o prin binoclu, fără să distingă nimic altceva decât vechiul acoperiş cenuşiu, ascuţit, acoperit cu şindrilă şi având streaşină coborâtă până aproape de fundaţie, sau licărirea gălbuie filtrată prin ferestruici, la vremea serii. Vile-giaturiştii nu cred că „El” trăieşte în casa aceea de sute de ani, însă nici nu pot aduce dovezi menite să le susţină părerea eretică în ochii locuitorilor din Kingsport. Nici chiar Bătrânul cel straşnic care stă la taclale cu sticlele ceasuri întregi, cumpărându-şi cele necesare traiului cu monede de aur spaniol, străvechi, şi care ţine idoli de piatră în curtea casei sale antediluviene de pe Water Street, nu poate să spună decât că lucrurile stăteau la fel şi pe vremea când bunicul lui era doar un puştan, şi că tot aşa trebuie să fi fost cu veacuri în vrmă, când Belcher, Shirley şi Pownal erau guvernatorii Majestăţii Sale în provincia Massachusetts. Apoi, într-o vară, la Kingsport a apărut un filosof. Îl chema Thomas Olney şi preda lucruri plicticoase la o universitate din golful Narrangasett. Sosise împreună cu o soţie corpolentă şi cu nişte copii gălăgioşi. Ochii şi sufletul îi obosiseră de atâta aplecare asupra mereu aceloraşi înţelepciuni bine disciplinate. A contemplat ceţurile de pe diadema lui Taica Neptun, şi a încercat” să pătrundă în universul albelor mistere din lungul gradenelor uriaşe ale Stăvilarului. Dimineaţă de dimineaţă stătea lungit pe faleze, privind, peste marginea lumii, eterul criptic şi îndepărtat, ascultând clopotele spectrale şi ţipetele sălbatice ale pescăruşilor. Îndată ce pâcla se ridica, iar marea reintra în monotonia fumului produs de vapoarele cu aburi, el suspina şi descindea în târg, unde-i plăcea să se plimbe pe străduţele întortocheate şi vechi ce urcă şi coboară dealul, să studieze zidurile şubrede şi intrările cu coloane bizare ce adăpostiseră atâtea generaţii de marinari viguroşi. El vorbea până şi cu Bătrânul cel straşnic care nu-i iubea pe străini, dar pe acesta îl invita în casa lui incredibil de arhaică, unde tavanele joase şi lambriurile roase de cari erau martorii unor solilocvii neliniştitoare de-a lungul orelor nopţii.           Bineînţeles, Olney nu putea să nu remarce casa cenuşie şi tainică, pierdută pe stânca sinistră ce se confunda cu ceaţa şi cu cerul. Misterul din jurul clădirii stârnise mereu şuşoteli prin străduţele şerpuitoare din Kingsport. Straşnicul Bătrân relata cu voce astmatică povestea ştiută de la tatăl său, cel ce zărise într-o noapte un fulger imens ţâşnind din casa cu acoperişuri ascuţite şi înfigându-se în norii de pe cer. Bunicuţa Orne, a cărei căsuţă din Ship Street zace în întregime sub muşchi şi iederă, povestea că bunica ei auzise vorbindu-se despre nişte alcătuiri stranii, de ceaţă, care zburau şi intrau de-a dreptul prin poarta îngustă, unica de altfel, a locului aceluia inaccesibil – căci intrarea se găseşte pe buza falezei, spre ocean, şi nu-i vizibilă decât de pe vapoare.           La sfârşit, dornic să afle lucruri noi şi deloc marcat de teama locuitorilor din Kingsport sau de trândăvia obişnuită a vilegiaturiştilor, Olney luă o hotărâre cumplită. În ciuda educaţiei sale conservatoare, ori din cauza ei, căci existenţele rutiniere hrănesc ascunse pasiuni pentru necunoscut, el se jură să escaladeze faleza interzisă şi să viziteze vechea casă cenuşie care se profila pe cer. La drept vorbind, partea cea mai raţională a personalităţii sale îi sugera că locuitorii casei aveau posibilitatea să ajungă acolo dinspre interiorul ţinutului. Urmau, fără îndoială, o cale întinsă de-a lungul culmii celei mai apropiate de estuarul lui Miskatonic. Probabil îşi făceau târguielile la Arkham, ştiind bine că în Kingsport casa nu prea le era iubită, sau poate că pur şi simplu nu erau în stare să coboare faleza dinspre orăşel.

             Cartea de Howard Philips Lovecraft               Amintirile îmi sunt foarte confuze. Nu reuşesc deloc să-mi precizez unde încep, întrucât uneori îmi pare că am deja în urmă un imens număr de ani, iar în alte momente cred că prezentul meu. nu-i decât un punct izolat într-un infinit cenuşiu şi inform. Nu ştiu nicî măcar cum să comunic acest mesaj. Conştient de faptul că sunt pe cale să-l scriu, am vaga impresie că îmi va fi necesară o intermediere străină şi, fără îndoială, cumplită, ca să îngăduie mesajului să fie ascultat acolo unde doresc. Surprinzător de nesigură este şi identitatea mea. Am sentimentul că aş fi suferit un şoc puternic, datorat monstruoasei mulţimi de cicli cuprinzând experienţele mele unice şi incredibile. Experienţele pomenite şi-au avut originea în cartea aceasta mâncată aproape în întregime de molii. Îmi amintesc că am găsit-o într-un loc slab luminat, nu departe de ţărmul negru şi uleios peste oare zac mereu pături groase de ceaţă. Era un spaţiu foarte vechi, cu pereţii, până la tavan, acoperiţi de rafturi înţesate de volume pe jumătate putrede. Existau cărţi în toate încăperile şi în toate ungherele. Unele erau strânse în cutii grosolane, altele în grămezi, pe jos. Într-una din ele am descoperit obiectul. N-am aflat niciodată titlul acestei lucrări, căci îi lipseau primele pagini. Pe când o ridicam, s-a deschis singură undeva, spre sfârşit, iar cele văzute acolo m-au stârnit teribil. Era o listă cu lucruri de făcut şi despus, în care am recunoscut o formulă interzisă, neagră, de felul celor citite de mine în scrierile ezoterice ale vechilor cabalişti porniţi în căutarea secretelor Universului. Aveam în mâini ghidul, cheia la care visează misticii încă din primele ere ale omenirii, pentru a trece dincolo, în domeniul insondabilului. Vreme de secole, oamenii în-l cercaseră zadarnic să regăsească formula aflată acolo, în acaa carte foarte veche. Literele mari şi înfricoşătoare ale frazelor latineşti nu fuseseră imprimate de vreo tiparniţă, ci înscrise de mina unui călugăr pe jumătate nebun. Când am luat documentul, bătrânul care rânjea întruna a făcut un gest straniu cu mina şi i-am simţit multă, vreme privirea şireată scormonindu-mă. N-a acceptat să-i plătesc, dar abia cu mult mai târziu am înţeles de ce.           Pe clnd mergeam grăbit pe străduţele şerpuitoare şi înecate în ceaţă din lungul cheiului, am avut impresia neliniştitoare că. mă urma pe furiş un zgomot de paşi înăbuşiţi. De-o parte şi de alta a străzii, casele înclinate, seculare, dădeau semne că se trezesc la viaţă. Îmi păreau răutăcioase şi malefice, ca şi cum din pământ ar fi erupt pe neaşteptate un curent de intenţii maligne. Aveam impresia că zidurile, frontoanele de cărămidă mucegăită, de ghips şi bârne năpădite de ciuperci, şi ferestrele semănând cu nişte faţete de diamant, toate mă aţinteau, toate ieşeau în întâmpinarea mea, să mă strivească. Nu citisem decât ultimul fragment al incantaţiei blasfematorii înainte de a închide cartea ca s-o duc acasă. Locuiam într-o clădire mare şi liniştită, şi cred că aveam o familie. Ştiu că erau acolo mulţi servitori, însă nu-mi mai amintesc în ce an s-au petrecut toate acestea, deoarece de atunci încoace am trăit veacuri de aventuri, pierzând complet noţiunea timpului. Pe la miezul nopţii m-am dus să mă închid, palid de emoţie, în mansarda pe care mi-o amenajasem special pentru cercetările mele secrete. La flacăra unei luminări cu ceara picurândă, deranjat doar de bătăile ritmice ale orologiilor din vecinătate, am început să citesc cu lăcomie manuscrisul. Ascultam vibraţia bătăilor cu o intensitate aparte, ca şi cum m-aş fi temut să nu descopăr cumva, printre notele obişnuite, vreun sunet venit de dincolo de mormânt. Dar cea dintâi bizarerie s-a produs sub forma unui râcâit în fereastra cea mai de sus, care domina toate acoperişurile oraşului. În clipele acelea citeam cu glas tare paragraful al nouălea din prima parte a documentului şi am priceput imediat despre ce era vorba. Râcârtul îmi dădea de ştire că tocmai depăşisem pragul dinspre domeniul umbrelor şi că n-aveam să mai fiu singur. De fapt, am intrat într-un vârtej unde timpul şi imaginile erau complet deformate. În zori am observat că tencuiala pereţilor şi decoraţia rafturilor se schimbaseră, încăperea nu mai era aceeaşi. Ca urmare, n-am mai recunoscut nicicând nimic din lumea în care mă născusem. Prezent, trecut, viitor, totul se amesteca; obiecte odinioară familiare îmi păreau brusc străine, într-atâta se lărgise viziunea mea asupra lucrurilor. Începând de atunci, am fost purtat printr-un vis fantastic unde formele îmi erau, în cel mai bun caz, pe jumătate ştiute, dar de cele mai multe ori total necunoscute. Fiecare poartă de care treceam mă antrena mai departe şi mai adânc în fantasmagorie. Îmi era tot mai greu să recunosc obiectele uzuale din sfera strimtă ce fusese a mea vreme atât de îndelungată. Ceea ce vedeam eu în jur nu vedea nimeni altul. Şi, de frică să nu mă ia ceilalţi drept nebun, am rămas singur, departe de agitaţia oamenijor. Câinii se temeau de mine, căci simţeau umbra aflată de fiecare dată în preajma mea. Îmi petreceam timpul citind cărţi uitate şi secrete, manuscrise de vrăjitorie care, pe măsură ce treceam fără oprire de noi praguri, mă împingeau spre inima neştiutelor lumi cosmice.           Ţin minte o noapte când am trasat pe jos cinci cercuri concentrice, de foc, şi stând în picioare în cel din mijloc am recitat una dintre îngrozitoarele litanii aduse de trimisul Tartarului. Într-o clipită pereţii s-au topit şi un suflu întunecat m-a purtat prin spaţii cenuşii, de nepătruns, la câţiva kilometri deasupra piscurilor oţelite ale unor munţi misterioşi. După o beznă deplină, lumina miriadelor de stele alcătuia constelaţii monstruoase. Treceam în zbor peste o câmpie înverzită pe care zăream acum turnurile întortocheate ale unui oraş cum-plit. Nu văzusem niciodată şi nici nu citisem sau visasem despre ceva asemănător. Coborând spre centrul oraşului, am distins o imensă clădire de piatră. M-a cuprins o teamă înfiorătoare. Am ţipat, zbătându-mă să nu mă zdrobesc de ea. După un moment de inconştienţă, m-am regăsit în mansardă, întins cât eram de lung peste cele cinci cercuri fosforescente. Călătoria aceea n-a fost nici mai mult, nici mai puţin bizară decât cele făcute de mine înainte. Spaima, însă, mi-a fost violentă. Ajunsesem prea aproape de hăurile terifiante ale lumii de dincolo. Ca urmare, am devenit mai prudent în ce priveşte incantaţiile, căci n-aveam nici cea mai slabă dorinţă să mă rup definitiv de lume şi să plonjez în nişte genuni necunoscute de unde să nu mai pot reveni nicicând.                                                                           SFÂRŞIT      

  Cautarea lui Iranon de Howard Philips Lovecraft               Un tânăr cu fruntea încinsă de o cunună din frunze de viţă-de-vie, aşezată pe nişte plete blonde strălucind de smirnă, îmbrăcat cu o tunică purpurie sfâşiată de arbuştii muntelui, rătăcea prin Teloth, cetatea de granit. Locuitorii din Teloth, oameni gravi cu pielea negricioasă, trăiesc în case de formă pătrată. Bănuitori, îl întrebară pe străin de unde venea, care-i era numele şi averea. Tânărul răspunse:           — Mă cheamă Iranon. Vin din îndepărtata cetate Aira, din care am păstrat abia o vagă amintire, şi pe care o caut mereu. Chemarea mea e să isc frumuseţe, evocând copilăria. Cânt imnurile învăţate în Aira. Aceste cântece sunt bogăţia mea. Ele-s făcute din mici amintiri, din vise şi speranţe pe care le murmur seara, prin grădini, când luna e blândă, iar vântul apusului mişcă mugurii de lotus.           Auzind acestea, locuitorii din Teloth ţinură sfat. Dacă râsul şi cântecele sunt necunoscute în cetatea de granit, oamenii cei gravi priveau totuşi, adesea, primăvara, spre colinele karthiene, cu gândul la lăutele din Oonai despre care vorbeau călătorii. De aceea îl invitară pe străin să rămână şi să cânte în piaţă, dinaintea turnului Mlin, deşi nu le plăceau nici culoarea tunicii lui sfâşiate, nici smirna din părul său, nici cununa din frunze de viţă-de-vie, nici tinereţea vocii lui de aur.           Seara, Iranon cântă. Şi pe când el cânta, un bătrân începu să se roage, iar un orb spuse că vedea o aureolă în jurul capului tânărului poet. Dar cea mai mare parte a oamenilor din Teloth se plictisiră. Unii râseră şi alţii aţipiră: Iranon nu spunea nimic folositor când îşi cânta ar amintirile, visele şi speranţele.           — Îi amintesc amurgul, luna şi cântecele mângâietoare care mă legănau să adorm. De la fereastră vedeam strada plină de lumini aurii, cu umbre jucăuşe pe casele de marmură. Îmi amintesc de culoarea fără seamăn proiectată de lună pe pământ şi de nălucile care dansau în razele astrului nopţii când îmi cânta mama. Îmi amintesc, vara, soarele dimineţii senine deasupra dealurilor pline de culoare şi, la fel, mireasma dulce a florilor, adusă de vântul de la miazăzi, care făcea arborii să cânte.           O, Aira, cetate de marmură şi berii, fără număr sunt frumuseţile tale! Cât îmi plăceau boschetele gingaşe şi rfumate de pe celălalt mal al râului Nithra! Şi casca-ele micului Kra, care curgea prin valea înverzită! Prin păduri şi prin luncă, ghirlande de flori îşi împleteau, unii altora, copiii. Pe înserat visam vise stranii sub copacii muntelui, privind dedesubt luminile cetăţii şi pe Nithra cel tăcut, ca o panglică de stele reflectate.           Iar cetatea gemea de palate de marmură – marmură cu vinişoare şi culori; aveau bolţi aurite, pereţi pictaţi şi grădini verzi prevăzute cu bazine de azur şi fântâni cristal. Mă jucam adesea prin grădini, mă bălăceam în bazine. Mă întindeam să visez printre flori pale, sub copaci. Iar uneori, la scăpătatul soarelui, suiam lunga stradă în pantă ce ducea la citadelă şi la terasă, de unde contemplam Aira, cetatea de marmură şi berii, minunată în roba sa de aur scânteietor.           Îţi duc de mult timp dorul, Aira. Eram încă mic când am cunoscut exilul dar tatăl meu era regele tău, iar eu voi reveni la tine, căci aşa stă hotărât în Destin. Te-am căutat prin şapte ţinuturi şi într-o zi voi domni peste crângurile şi grădinile tale, peste străzile şi palatele tale. Voi cânta pentru oameni care îmi vor înţelege cântecele Şi le vor asculta fără să râdă. Fiindcă eu sunt Iranon, Prinţ de Aira. În noaptea aceea, locuitorii din Teloth îl găzduiră pe străin într-un staul. Dimineaţa îl căută un arhonte ca să-i spună să meargă la dugheana lui Arthok, cizmarul, să fie ucenicul lui.           — Dar eu sunt Iranon şi cânt cântece, spuse el, n-am nici o chemare pentru meseria de cizmar.           — Toată lumea trebuie să muncească la Teloth, răspunse arhontele. Asta-i legea aici.           — Pentru ce munciţi voi? i-o întoarse Iranon. Nu ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi? Iar dacă munciţi doar pentru a munci şi mai mult, când o să găsiţi fericirea? Viaţa nu-i făcută oare şi din frumuseţe, şi din cântece? Dacă nu-i îngăduiţi pe cântăreţi printre voi, atunci ce faceţi cu roadele trudei voastre? Munca fără cântece e ca o zi fără sfârşit. Până şi moartea îmi pare mai plăcută.           Arhontele era însă prost dispus. Nu pricepu nimic din cuvintele acelea şi-l repezi pe străin:           — Tu eşti un tânăr ciudat, nu-mi plac nici chipul şi nici glasul tău. Vorbele pe care le rosteşti sunt blasfemii, căci zeii din Teloth spun că munca e bună. Zeii noştri ne-au promis un rai de lumină. După moarte, vom cunoaşte odihna veşnică şi o seninătate de cristal în care nimeni nu-şi va chinui mintea cu gânduri sau ochii cu frumuseţi. Du-te la Arthok, cizmarul, sau pleacă din cetate înainte de lăsarea serii. Toată lumea trebuie să muncească aici. Să cânţi e o prostie.           Atunci Iranon ieşi din staul. Merse pe străzile înguste, printre sinistrele case de granit, în căutarea unui spaţiu verde, fiindcă totul era acolo de piatră. Feţele oamenilor erau duşmănoase şi exprimau dezaprobarea. Ajunse, astfel, la cheiul de piatră al leneşului râu Zuro. unde şedea un băieţaş cu ochi trişti, uitându-se în apă, la crengile cu muguri verzi aduse de torenţi de pe dealuri. Copilul i se adresă:           — Nu eşti tu cel despre care vorbesc arhonţii? Cel ce caută o cetate de departe, dintr-o ţară frumoasă? Pe mine mă cheamă Romnod. M-am născut în Teloth, dar nu mă pot obişnui cu oraşul de granit. Tânjesc în fiecare zi după boschete gingaşe, după peisaje frumoase şi îndepărtate, după cântece. Dincolo de dealurile karthiene se află Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului, despre care poveştile călătorilor spun că-i şi ispititoare şi cumplită. Acolo m-aş duce, dacă aş fi destul de mare încât să găsesc singur drumul. Acolo trebuie să te duci tu. Acolo oamenii îţi vor asculta cântecele. Să plecăm din cetatea Teloth şi să mergem împreună peste colinele primăvăratice. Tu o să-mi arăţi cum se călătoreşte, iar eu o să te ascult cântând seara, când stelele, una după alta, aduc visul în sufletele celor adormiţi. Poate că tocmai Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului, este acea frumoasă Aira pe care o cauţi? Să mergem la Oonai, o, Iranon cel cu cap de aur, să mergem unde oamenii au să ne înţeleagă dorinţele. Acolo unde ne vor întâmpinia ca fraţii, unde nimeni n-o să râdă şi n-o să încrunte din sprâncene la ceea ce spunem noi.           — Aşa să fie, mititelule, îi răspunse Iranon. Dacă tânjeşti după frumuseţe, trebuie să pleci din cetatea de granit şi să mergi dincolo de munţi. Nu vreau să te las să te prăpădeşti pe malul leneşului Zuro. Dar să nu-ţi închipui că vei afla bucurie şi înţelegere dincolo de dealurile karthiene, nici mai încolo, şi nici la capătul unei călătorii de o zi, de-un an, sau de un lustru. Ascultă: când eram cât tine de mic, locuiam în valea Narthos, aproape de îngheţatul Xari, unde nimeni nu lua în seamă visele mele. Când o să fiu mai mare, îmi ziceam, voi merge la Sinara, pe coasta din sud, şi voi cânta în piaţă pentru conducătorii de cămile cei veşnic zâmbitori. Când am ajuns, în sfârşit, la Sinara, n-am întâlnit decât conducători de cămile beţi şi desfrânaţi. Cântecele lor nu semănau cu ale mele. Am călătorit după aceea cu barca pe Xari, până la cetatea Jaren, cea cu ziduri de onix. Însă soldaţii din Jaren, şi-au bătut joc de mine şi m-au alungat, încât rătăceam din oraş în oraş. Am văzut Stethelos, sub marea cataractă, şi am privit mlaştinile unde se ridica odinioară Sarnath. Am fost la Thraa, la Ilarnek şi la Kadatheron, pe malurile şerpuitorului râu Ai. Am mai locuit mult timp la Olathoe, în ţara Lomar. Dar dacă uneori am avut oameni dispuşi să mă asculte, ei n-au fost niciodată prea mulţi, iar eu ştiam că nu-mi voi găsi fericirea decât în Aira, cetatea de marmură şi berii, unde tatăl meu era cândva rege. De asta o să căutăm Aira. Vom merge în îndepărtata Oonai, dincolo de dealurile karthiene, care ar putea fi Aira, deşi nu prea cred. Frumuseţea cetăţii Aira întrece închipuirea şi nimeni nu poate vorbi despre ea fără încântare, ceea ce nu-i cazul cu Oonai, despre care conducătorii de cămile spun că-i un loc de dezmăţ. La apusul soarelui, Iranon şi Romnod plecară din Teloth şi rătăciră îndelung printre dealuri verzi şi păduri pâine de prospeţime. Drumul era greu şi întunecos, părea că refuză să-i conducă pe călători la Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului. În fiecare seară, când apăreau stelele, Iranon cânta despre Aira şi minunăţiile ei, iar Romnod asculta. Erau prieteni, fericiţi, fiecare în felul lui. Ca să trăiască, mâncau din belşug fructe roşii de pădure. Timpul trecea şi niciunul, nici celălalt nu luară seama la anii mulţi, scurşi pe neobservate. Micul Romnod era mare de-acum. Glasul său nu mai era ascuţit ci adânc, însă Iranon nu îmbătrânea. Pletele lui aurii erau acoperite mai departe cu frunze şi parfumate cu o răşină mirositoare, găsită pe copaci. Într-o zi, Romnod păru mai în vârstă decât Iranon, cu toate că fusese foarte tânăr când prietenul său îl întâlnise la Teloth privind ramurile înmugurite şi verzi ce pluteau pe lângă malurile de piatră ale lenevosului Zuro.           Într-o noapte cu lună plină, ajungând pe o culme de munte, călătorii descoperiseră mulţimea de lumini din Oonai. Ţăranii îi avertizaseră că se apropiau, însă Iranon ştiu că nu aceea era Aira, cetatea sa de baştină. Luminile din Oonai erau aspre şi crude, pe când cele din Aira sclipeau tot atât de dulce şi de minunat ca razele de lună pe pământ, lângă fereastra unde mama lui Iranon îi cânta odinioară cântece menite să-l adoarmă.           Iranon şi Romnod coborâră panta povârnită şi intrară în Donai în căutarea celor cărora cântecele şi visele le aduceau bucurie. Ajunşi în oraş, observară nişte cheflii cu ghirlande de trandafiri în jurul gâtului, mergând din poartă în poartă. Oamenii aceştia ascultară cântecele lui Iranon, iar la urmă îi aruncară flori şi-l aplaudară. Atunci, pentru o clipă, Iranon crezu că-i găsise, în fine, pe cei ce gândeau şi simţeau la fel ca el.           Când se ivi aurora, Iranon privi în jur cu tristeţe: cupolele din Oonai nu erau aurite, ci cenuşii şi lugubre; oraşul era de o sută de ori mai urât decât Aira. Locuitorii erau livizi din pricina dezmăţului, moleşiţi de vin, cu totul altfel decât oamenii frumoşi şi radioşi din Aira. Cum însă lumea îi aruncase flori, aplaudându-i cântecele, Iranon rămase, şi la fel prietenul său, căruia îi plăcea aerul sărbătoresc al oraşului. Romnod purta trandafiri şi smirnă în pletele lui negre, Iranon cânta noaptea pentru petrecăreţi, dar nu se schimba deloc. Încununat cu viţă de munte, visa mereu la străzile de marmură din Aira, la Nithra cea cu apele cristaline.           Iranon se produse într-o zi la palatul plin de fresce al monarhului, pe un podium de cristal înălţat deasupra unei oglinzi uriaşe. Cântă cu atâta suflet, încât le dădu ascultătorilor săi impresia că pardoseala răsfrângea lucruri străvechi, splendide, pe jumătate uitate, şi nu nişte convivi congestionaţi de vin, care îi aruncau lui flori. Regele îl rugă să-şi arunce purpura sfâşiată şi-l îmbrăcă în satin şi în ţesături de aur, cu inele de jad verde şi brăţări de fildeş patinat. Îl găzduia într-o încăpere aurită şi împodobită cu tapiserii, având un pat din lemn frumos sculptat, acoperit cu mătase brodată cu flori. Iranon rămase atunci la Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului.           Nu se ştie cât timp a stat Iranon la Oonai, însă într-o zi regele invită la palat dansatori focoşi din deşertul Liraniei şi cântăreţi din flaut, negricioşi, din Drinen. În seara aceea, chefliii îi aruncară lui Iranon mai puţine flori decât dansatorilor şi flautiştilor. Încetul cu încetul, Romnod, cândva micul copil din Teloth, cetatea de granit, devenea tot mai grosolan şi pus pe băutură. El visa din ce în ce mai puţin şi nu mai asculta cu aceeaşi plăcere cântecele lui Iranon. În ciuda tristeţii sale, Iranon continua să cânte şi să visese la Aira, cetatea de marmură şi berii.           Apoi, într-o noapte, greoi şi congestionat, Romnod sa stinse pe pernele de mătase ale canapelei sale de benchetuială. Muri în vreme ce Iranon, palid şi slab, cânta pentru sine într-un ungher întunecos.           După ce-şi plânse prietenul şi-i acoperi mormântul cu ramuri verzi înmugurite, cum îi plăceau odinioară lui Romnod, Iranon îşi scoase veşmintele de mătase şi podoabele şi plecă din Oonai, cetatea lăutelor şi a dansurilor, fără să-l observe nimeni, îmbrăcat doar în purpura sfâşiată cu care venise, şi cu fruntea încununată de viţă proaspătă de munte.           La apusul soarelui, Iranon pornea în căutarea ţării sale de baştină şi a oamenilor care i-ar fi înţeles şi iubit cântecele şi visele. În toate oraşele Cydathriei şi în ţinuturile de dincolo de deşertul Bnaziei, copiii cu chipuri răutăcioase îşi bătură joc de cântecele lui vechi şi de tunica sa de purpură sfâşiată. Iranon părea mereu tânăr şi cânta fără încetare despre Aira, cetatea magică.           Ajunse într-o noapte în coliba mizerabilă a unui bătrân cioban, îndoit de ani şi murdar. Omul îşi păzea oile pe o pantă stâncoasă, aflată deasupra unui smârc cu nisipuri mişcătoare. Iranon i se adresă, aşa cum o făcuse de atâtea ori:           — Poţi să-mi spui unde aş găsi Aira, cetatea de marmură şi berii, prin care curge Nithra cea cristalină?           Auzind aceste cuvinte, ciobanul îl privi pe Iranon lung şi stăruitor, de parcă-şi amintea un lucru de demult. Îi cercetă fiecare trăsătură a chipului, pletele aurii şi ghirlanda de frunze. Apoi, clătinând din cap, răspunse:           — O, străine, am auzit vorbindu-se despre Aira şi de alte nume pe care le-ai pomenit, dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Le-am auzit în tinereţea mea din gura unui tovarăş de joacă, fiul unui cerşetor, care avea vise stranii şi născocea lungi poveşti despre lună, flori şi despre vântul din apus. Noi râdeam de el, ştiind din cine se trăgea, chiar dacă el se credea fiul regelui. Era frumos, ca tine, dar ciudat şi puţin nebun. A fugit de acasă încă de mic, ca să-i găsească pe cei ce i-ar fi ascultat cu plăcere cântecele şi visele. De câte ori nu mi-a cântat poeme despre ţinuturi care n-au existat nicicând şi despre lucruri care nici n-ar putea exista! Vorbea mult de Aira, de râul Nithra şi de cascadele micului Kra. Spunea mereu, de parcă n-am fi ştiut prea bine din cine se trage, că avea să domnească peste locurile acelea. Dar n-a existat niciodată vreo cetate de marmură numită Aira, nici oameni care să fi ascultat cu plăcere cântece trăsnite, decât în visele vechiului meu tovarăş de joacă, Iranon, care a dispărut.           Şi în amurg, pe când stelele apăreau una câte una, iar luna răspândea peste mlaştină o lumină asemănătoare celei pe care unui copil îi place s-o vadă palpitând pe pământ, când îl legeni să adoarmă, un bătrân cu tunica sfâşiată, încununat cu frunze veştede de viţă-de-vie, se afundă în ucigaşele nisipuri mişcătoare, privind drept înaintea sa, ca şi cum ar fi văzut cupolele de aur ale unei minunate cetăţi unde visele i-ar fi fost înţelese.           În noaptea aceea, o parte din tinereţea şi din frumuseţea vechii lumi dispăru pentru totdeauna.                                                                           SFÂRŞIT      

               Cavoul de Howard Philips Lovecraft               Descriind împrejurările care m-au adus în acest azil de nebuni, ştiu că situaţia mea aruncă o îndoială – întru totul justificată – asupra autenticităţii propriei mele istorisiri. Mare păcat că omenirea în ansamblul ei are o viziune mentală prea limitată pentru a examina cu răbdare şi înţelepciune nişte fenomene izolate, încercate doar de unii indivizi cu un psihism din cale-afară de pătrunzător şi care, prin sensibilitatea lor excepţională, se plasează cu mult dincolo de experienţa comună.           Oamenii dotaţi din punct de vedere intelectual ştiu că nu există o deosebire netă între real şi ireal, că lucrurile nu ne apar decât prin delicata sinteză fizică şi psihică operată în mod subiectiv în fiecare din noi. Însă materialismul prozaic al majorităţii condamnă drept nebunie sclipirile de clarviziune ce sfâşie, în cazul unora, vălul obişnuit al empirismului banal.           Mă numesc Jervas Dudley şi, din cea mai fragedă pruncie, sunt un visător şi un vizionar. Destul de bogat prin naştere ca să nu fiu obligat să muncesc, iar prin temperament inapt pentru studiile formale şi pentru distracţiile de societate ale anturajului meu, am trăit mereu în domenii situate dincolo de lumea vizibilă, ocupându-mi copilăria şi adolescenţa cu lectura unor opere vechi, foarte puţin cunoscute, şi vagabondând fără ţintă peste câmpurile şi prin pădurile învecinate cu locuinţa mea strămoşească.           Sensul găsit de mine în aceste cărţi şi plimbări nu e desigur, cel dat atunci de băieţii de vârsta mea. Nu e cazul să insist prea mult în privinţa asta, căci o povestire amănunţită ar confirma calomniile crude pe care le vântură în ascuns unii dintre supraveghetori pe seama inteligenţei mele. Mă limitez la relatarea întâmplărilor aşa cum sunt, fără să încerc să le analizez cauzele.           Am spus deci că trăiam izolat de lumea vizibilă, nu însă şi că trăiam singur. Pentru că nimeni nu-i capabil de aşa ceva. Lipsa unei tovărăşii însufleţite îi determină inevitabil pe solitari să se îndrepte spre obiecte lipsite de suflet, sau ajunse în starea asta.           Nu departe de locuinţa mea se întinde o ciudată vale împădurită, cu adâncimi crepusculare, în scobitura căreia petreceam ore întregi citind, gândind, visând.           De copil, primii paşi îi făcusem în lungul pantelor sale năpădite de muşchi, iar la rădăcina marelui stejar noduros m-au asaltat primele himere ale vârstei respective.           Mă duceam acolo ca să fac cunoştinţă cu driadele, stăpânele arborilor, şi mi-a fost dat adesea să privesc dansurile lor sălbatice sub razele gata să apună ale lunii. Dar nu-i acum momentul potrivit să evoc aceste amintiri.           Voi vorbi doar de mormântul singuratic din cel mai întunecos cotlon al desişurilor, în margine de deal. Cavoul părăsit al familiei Hyde, un neam vechi şi de rang înalt, căruia îi fusese înhumat acolo, neştiut de lume, cu mai multe decenii înaintea naşterii mele, ultimul descendent.           Monumentul este cioplit într-un granit antic, mâncat de intemperii, şi pe care negura şi umezeala l-au decolorat în decursul generaţiilor. Săpat în pantă văii, cavoul nu se vede decât atunci când ai ajuns dinaintea intrării. Uşa de piatră, masivă, înfricoşătoare, plină de depuneri vâscoase, se reazemă în balamale de fier ruginit. Nişte lanţuri şi lacăte metalice o menţin în chip straniu întredeschisă, după moda macabră de în urmă cu o jumătate de secol. Conacul celor care se odihneau acolo domina altădată panta unde se află mormântul, dar cu multă vreme în urmă a fost răvăşit de fulger şi de flăcări.           Doar pe ton scăzut şi cu nelinişte în voce evocă uneori bătrânii din împrejurimi, folosind misteriosul termen „mânia lui Dumnezeu”, furtuna din miez de noapte care a nimicit tristul conac. Tocmai această aluzie ciudată făcuse, de-a lungul întregii mele tinereţi, să crească fascinaţia exercitată de mormânt asupra mea. Un singur om pierise în incendiul pomenit. Când ultimul Hyde a fost depus în cavoul tăcut şi întunecos al familiei, urna funerară conţinându-i cenuşa venise de foarte departe. Căci familia, după catastrofă, plecase din locurile acelea.           N-o să uit niciodată după-amiaza când am dat prima oară peste această casă a morţii, pe jumătate scufundată în umbră.           Era în plină vară, la vremea când alchimia naturii transformă peisajul câmpenesc într-un tablou strălucitor, un evantai de nuanţe verzi, în care peste simţurile îmbătate se revarsă valuri unduitoare de verdeaţă umedă şi miresme subtile, suind din pământ şi din plante. În astfel de locuri, spiritul îşi pierde obiectivitatea, timpul şi spaţiul devin inconsistente, ireale, iar ecouri ale unui trecut uitat, de dinaintea istoriei, dau să pătrundă insistent în conştiinţa captivată.           Toată ziua rătăcisem printre boschetele văii. La zece ani, cunoşteam deja destule minunăţii ignorate de restul lumii şi, în anumite privinţe, atinsesem o surprinzătoare maturitate. După ce-mi croisem drum prin hăţişul de tufe sălbatice, m-am trezit brusc la intrarea în cavou, neştiind încă nimic despre natura descoperirii mele. Sumbrele blocuri de granit, uşa, atât de ciudat întredeschisă, motivele funebre de deasupra intrării nu mă înspăimântau câtuşi de puţin. Citisem până atunci de nenumărate ori descrieri de morminte înfiorătoare, iar închipuirea mea bogată produsese unele încă şi mai sinistre. Dar, în virtutea unui temperament aparte, mă ţinusem la distanţă de cimitire. Bizarul lăcaş de piatră pe care-l descoperisem nu era pentru mine decât un obiect de interes şi de meditaţie.           Prin deschizătura lăsată de uşă am cercetat interiorul rece şi umed şi, în vreme ce observăm atent, s-a născut în mine, nu noţiunea de moarte sau de decădere, ci o pornire mult mai stranie. O dorinţă nebunească, iraţională, mă fascina dinaintea acelui infern al recluziunii, împins de un glas fără îndoială din sufletul hidos al pădurii, am hotărât ca, în ciuda lanţurilor grele ce-mi barau calea, să mă vâr în bezna ademenitoare. Sub lumina tot mai slabă a zilei, am zgâlţâit cu zgomot, unul după altul, obstacolele ruginite din faţa mea, având de gând să împing uşa de piatră şi să-mi strecor corpul subţiratic înăuntru.           Degeaba! Din pricina eşecului, curiozitatea mi s-a transformat în mânie. La asfinţit, m-am decis să mă întorc acasă, dar înainte de asta, furios, am jurat pe toţi zeii din pădure că, într-o zi, indiferent cu ce preţ, voi pătrunde în penumbra cavoului, în profunzimile îngheţate ce păreau să mă cheme.           Medicul cu barbă cenuşie care vine, din două în două zile în camera mea, i-a spus cândva unui vizitator că hotărârea asta a însemnat începutul jalnicei mele monomanii. Eu, însă, prefer să las judecata finală cititorilor, care se vor pronunţa după ce le povestesc totul.           În lunile ce urmară descoperirii, m-am străduit în zadar să smulg lacătele complicate ale cavoului, dedându-mă şi la subtile cercetări privitoare la istoria edificiului respectiv. Multe date preţioase au ajuns astfel la urechile mele de copil atent. Am ţinut însă în cel mai mare secret tot ce ştiam şi tot ce intenţionam să fac.           Trebuie să spun că, în realitate, informaţiile adunate de mine nu m-au surprins, nici nu m-au înspăimântat. Convingerile intime asupra vieţii şi morţii mă determinaseră să văd o vagă apropiere între pământul rece şi corpurile vii, încât simţeam că marea şi sinistra familie de la conacul incendiat era, într-o oarecare măsură, reprezentată în zidurile de piatră pe care încercam să le explorez. Zvonurile despre riturile magice şi despre sărbătorile nelegiuite ce aveau loc odinioară la conacul dispărut mi-au stimulat chinuitoarea atracţie pentru mormântul acela dinaintea căruia şedeam, zi de zi, ceasuri întregi.           O dată am vârât o lumânare prin spaţiul strâmt de la intrare, dar n-am putut vedea nimic altceva decât o scară de piatră, adâncită sub nivelul pământului. Am simţit un fel de încântare pe când inspiram mirosul respingător al locului; un miros, ce părea să-mi evoce, într-un chip unic şi până în străfundurile fiinţei, amintiri refugiate într-un trecut aflat dincolo de orice memorie, urcând fără îndoială până într-o vreme când n-aveam corpul în care locuiesc în prezent.           În decursul anului de după descoperire, am citit în hambarul meu plin de cărţi o traducere a Vieţilor lui Plutarh. Azvârlindu-mă în povestea lui Tezeu, am rămas foarte impresionat de pasajul unde se vorbeşte de uriaşa piatră sub care stăteau înscrise semnele destinului eroului, piatră atât de grea încât acesta, ca s-o ridice, trebuia să câştige suficientă putere. Altfel zis, să aştepte o vârstă când destinul i-ar fi fost de-acum împlinit.           Efectul legendei a fost acela că mi-a mai scăzut marea nerăbdare de a pătrunde în cavou, întrucât înţelegeam că ora mea nu bătuse încă. Mai târziu, îmi spuneam, urmă să-mi câştig forţa sau ingeniozitatea ce m-ar fi făcut capabil să deschid uşa respectivă. Deocamdată trebuia să mă supun poruncilor Destinului.           După aceea, privirile scrutătoare pe care le aruncam prin portalul umed mi-au devenit mai puţin insistente, iar cea mai mare parte a timpului am dedicat-o altor cercetări, la fel de neobişnuite. Mă sculam uneori, liniştit, în miezul nopţii, şi mergeam să mă plimb prin cimitire sau prin alte locuri funerare de care părinţii mă feriseră întotdeauna cu grijă. N-aş putea spune ce făceam acolo, fiindcă nu sunt tocmai sigur pe sinceritatea acelor lucruri, însă ştiu că a doua zi după fiecare plimbare nocturnă îmi surprindeam – anturajul prin cunoştinţele mele noi şi pe care ai mei le uitaseră de generaţii.           Într-o astfel de zi am scandalizat comunitatea prin părerea bizară pe care mi-o făcusem în legătură cu înmormântarea bogatului şi celebrului cavaler Brewster, un cronicar local înhumat la 1711 şi a cărui piatră tombală de ardezie, cu un craniu sculptat deasupra unor oase încrucişate, începuse să se fărâmiţeze. Într-un moment de imaginaţie puerilă, am declarat nu numai că antreprenorul de pompe funebre Goodman Simpson furase eleganţii pantofi argintii, ciorapii de mătase şi albiturile de satin ale defunctului, dar şi că însuşi cavalerul, vârât în sicriu încă viu, se răsucise de două ori în acel lăcaş acoperit cu pământ, a doua zi după înmormântare.           Totuşi, ideea de a pătrunde în cavou nu m-a părăsit niciodată. Căci explorările mele genealogice îmi revelaseră un adevăr pe cât de stimulator, pe atât de neaşteptat: propriii mei strămoşi din partea tatălui aveau o linie de înrudire – fie şi subţire – cu familia, pretins dispărută, Hyde. Mlădiţă târzie a descendenţei paterne, eu însumi eram ultimul din neamul acela misterios.           Am început să-mi spun că acel cavou era al meu şi aşteptam cu şi mai multă nerăbdare ceasul când destinul avea să-mi îngăduie să trec dincolo de uşa de piatră şi să cobor în bezna scării săpate în lespezi lunecoase.           Îmi făcusem obiceiul de a asculta cu atenţie lângă portal, în tăcerea netulburată a miezului de noapte. Încetul cu încetul, mergeam spre majorat. De-a lungul anilor, defrişasem micul hăţiş de pe panta ce domina mormântul, lăsând în jurul lui o coroană de tufe. Vegetaţia ajunsese treptat să alcătuiască un umbrar de verdeaţă. Mi-am construit astfel un Templu numai al meu, şi a cărui uşă închisă ascundea relicvariul. Mă întindeam acolo, pe pământul acoperit cu muşchi, visând la lucruri stranii şi unice.           Un fragment extras dintr-un cântec de pe vremea regelui George, neaşternut vreodată în scris şi care suna cam aşa:           Haideţi, ortaci, cu halbele de bere, Să bem de-acuma cât om mai putea.           Clădiţi pe farfurie munţi de cărnuri Căci doar pileala şi chiolhanul ne ţin tari.           Umpleţi stacane, viaţa iute trece;           Când veţi ajunge colo, sub pământ, Nu beţi nici pentru rege, nici pentru iubită.           Anacreon; se spune, avea nasul roşu, Dar ce contează, când eşti fericit.           Prefer, ce sfântul, să fiu stacojiu aici Decât mai alb ca crinul şi pierit de-un an.           Hai, Betty, scumpo, dă-mi o sărutare;           Nu-s fete de hangiu ca tine-n iad.           Junele Harry, care abia de se mai ţine, Peruca-şi pierde şi-o să lunece sub masă, Ci umpleţi cănile şi daţi-le la rând;           Mai bine zaci sub masă ca sub humă.           Benchetuiţi, distraţi-vă şi beţi, Sub strat de colb cam greu te veseleşti;           La naiba! Că abia mă pot mişca Şi blestemat să fiu de mai stau drept.           Hei, zi-i lu' Betty să aduc-un scaun, O să m-abat spre casă, vai, nevasta nu-i, Propteşte umărul, că nu pot sta-n picioare, Dar cât mă ţine faţa lumii-s fericit.           În acele momente a început să-mi fie teamă de furtuni şi de flăcări. Am trăit o spaimă cumplită care mă silea să mă refugiez în ungherele cele mai izolate ale casei părinteşti atunci când cerul devenea ameninţător. Dacă asta se întâmpla ziua, una din ascunzătorile mele preferate era pivniţa în ruină a conacului care arsese.           Mi-l reprezentam, în închipuire, aşa cum trebuie să fi fost.           Dar lucrul de care mă temeam de mult a sfârşit într-o bună zi prin a se produce. Neliniştiţi de schimbările apărute în comportamentul singurului lor copil, părinţii mei începură – din intenţii exclusiv binevoitoare – să-mi spioneze mişcările. Întrucât din cea mai fragedă, copilărie îmi păzisem toate secretele, neîmpărţindu-le cu nimeni, nici despre vizitele făcute în cavou nu suflasem o vorbă nimănui. Acum, străbătând labirintul desişului, trebuia să iau seama la vreun eventual urmăritor şi să-l rătăcesc. Aveam mereu la mine cheia cavoului, atârnată de un şnur pe care îl ţineam legat de gât. Niciodată nu reveneam de la mormânt cu vreun obiect ce putea fi găsit acolo.           Într-o dimineaţă, ieşind din cavou la suprafaţa pământului şi la lumina zilei, pe când legam lanţul am remarcat, în adâncul unui hăţiş din apropiere, chipul temut al unui ins pus să iscodească. Sfârşitul aventurii mele se apropia, fără nici o îndoială, deoarece ţinta rătăcirilor mele nocturne fusese aflată. Omul n-a stat să discute cu mine, aşa că m-am grăbit să mă întorc acasă, să aud ce-i va spune tatălui meu. Lumea avea să afle, oare, de popasurile mele în cavou? Închipuiţi-vă cât de plăcută mi-a fost surpriza să-l aud pe informatorul acela povestind cu voce scăzută că-mi petrecusem noaptea în plantaţia din jurul mormântului. Prin ce miracol se putuse înşela într-un asemenea hal? Eram convins acum că mă proteja o putere supranaturală. Această siguranţă mi-a sporit îndrăzneala, căci am luat hotărârea de a mă duce de atunci înainte, fără griji, la cavou, pe faţă, ca să spun aşa, convins că nimeni din lume nu putea să mă vadă pătrunzând înăuntru. Vreme de o săptămână, am gustat din plin bucuria acestor plăceri pământeşti pe care trebuie să le ţin sub tăcere, când, deodată, faptul, s-a petrecut. Da, în noaptea respectivă ar fi trebuit să nu-mi scot nasul afară. Căci norii aveau culoarea furtunii şi o lucire diabolică urca dinspre mlaştină. Întreg cerul era ameninţător. Până şi chemarea morţilor se schimbase, în seara aceea nu mai venea din cavou, ci din pivniţa calcinată de pe vârful dealului.           Pe când ieşeam dintr-un desiş ca să urc pe tăpşanul din faţa ultimelor ruine ale vechii locuinţe, s-a întâmplat ceea ce aşteptasem dintotdeauna. Sub pâclosul clar de lună, am zărit conacul, dispărut acum un secol, din nou în picioare, în toată splendoarea sa. Toate ferestrele erau luminate de lumânări, iar pe aleea largă nişte trăsuri luxoase lăsau să descindă cele mai înalte personaje ale aristocraţiei bostoniene, în timp ce o mulţime numeroasă de gentilomi pudraţi, în veşminte bogate, venea pe jos dinspre conacele învecinate. M-am amestecat în mulţimea aceea, ştiind în străfundul sufletului meu că eram gazda, nicidecum invitatul. Din interior au ajuns până la mine zvonuri de muzică îndrăcită şi râsete pline de bucurie. Vinul curgea în valuri. Am recunoscut mai multe chipuri pe care le văzusem deja pe jumătate devorate, ori complet roase de moarte şi descompunere. În mijlocul acelei, mulţimi aţâţate, neînfrânate, eu eram cel mai dezlănţuit. Vărsăm torente de blesteme şi, în glumele mele deşucheate, puţin îmi păsa de legile umane, divine, cosmice.           Brusc, un huruit de furtună a izbucnit mai intens decât ţipetele noastre, iar fulgerul făcu să sară în ţăndări acoperişul, răspândind panică în adunarea aceea zgomotoasă. Limbi de foc şi trâmbe sufocante de fum se prăvăliră în casă. Înspăimântaţi de calamitatea a cărei violenţă părea supranaturală, petrecăreţii fugiră urlând prin noapte. Am rămas singur, ţintuit în jilţul meu de o groază necunoscută. Apoi o altă spaimă m-a invadat. Prefăcut în cenuşă, mi-am văzut corpul răspândit în cele patru vânturi. Asta însemna că niciodată n-aveam să mă odihnesc în cavoul familiei Hyde. Sicriul acela, totuşi, nu-mi era oare destinat? N-aveam eu dreptul să zac pentru vecie între descendenţii lui sir Geoffrey Hyde?           Îmi pretindeam moştenirea, chiar dacă sufletul meu trebuia să rătăcească veacuri întregi în căutarea unui alt înveliş de carne pentru a-l depune în alcovul vacant din cavou.           Nu! Jervas Hyde n-avea să cunoască niciodată soarta tristă a lui Palinur!           Pe când fantoma casei în flăcări se ştergea din faţa mea, m-am simţit apucat de doi inşi puternici. Unul dintre ei era spionul din desiş. Am urlat şi m-am zbătut ca turbat să scap din strânsoarea lor de menghină. Cădea o ploaie torenţială şi fulgerele brăzdau orizontul. Tata era lângă mine, zdrobit de durere. Cum ţipam la oamenii aceia să mă depună în cavou, tata le-a cerut să mă trateze cu mai multă blândeţe.           Un cerc negru pe jos, în pivniţa ruinată, arăta locul unde lovise fulgerul. Acolo, nişte săteni curioşi au găsit o cutioară veche, migălită, dezgropată de trăsnet. Acest sipet cu încuietori sfărâmate de şoc conţinea hârtii şi obiecte preţioase, însă atunci când sătenii le-au făcut sub ochii mei inventarul, ceva m-a fascinat. Era o miniatură pe porţelan, reprezentând un bărbat cu o elegantă perucă buclată şi ale cărui iniţiale erau J. H. Aş fi putut să-i recunosc faţa la fel de bine uitându-mă într-o oglindă.           A doua zi, m-au lungit în camera asta cu gratii la ferestre, iar un servilor bătrân, om simplu şi devotat, mi-a adus veşti importante. Mi-a spus bunăoară că nimeni nu-mi crede poveştile. Tatăl meu afirmă că n-am trecut niciodată de portalul cu lanţ şi că lacătul ruginit n-a fost atins de mai multe decenii încoace. El mai pretinde că întreg sat îmi cunoştea expediţiile nocturne. Toată lumea, se pare, m-a văzut aţipind sub umbrarul de lângă faţada aceea lugubră. Nu mă revolt împotriva unor asemenea afirmaţii gratuite, dar n-am nici o dovadă prin care să le contrazic: am pierdut cheia lacătului în timpul furtunii nocturne. Tata îşi închipuie că tot ce ştiu despre lumea defuncţilor am aflat din vechile cărţi ale bibliotecii familiale.           Fără prezenţa bătrânului meu servitor Hiram, aş fi acum convins că-s nebun.           Dar Hiram, pentru care am nutrit întotdeauna o vie afecţiune, are încredere în mine. El este cel ce m-a ajutat să fac publică o parte a istorisirii mele.           Acum o săptămână, a rupt lanţul de la intrarea în cavou şi a coborât treptele, luminându-şi calea cu o lanternă. Pe o dală, într-o nişă, a găsit un vechi sicriu gol, a cărui placă înnegrită poartă prenumele „Jervas”.           Mi s-a promis că voi fi înmormântat în acel sicriu şi în acel cavou.                                                                           SFÂRŞIT    

            „Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”           Borellus.           I.           Rezultat şi prolog.           Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.           În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.           Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţe'e pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate.           Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.      Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine.

I.           Luaţi bine aminte că, la urma urmei, n-am văzut nici o imagine de groază. A spune că vreun şoc mental a stat la baza reacţiilor mele – ultima picătură ce mă făcu s-o iau la goană, noaptea, într-un automobil care nu-mi aparţinea, din izolata gospodărie a lui Akeley şi din sălbaticele coline boltite ale statului Vermont – înseamnă a ignora cele mai elementare date ale experienţei mele. În pofida măsurii profunde în care m-am implicat în schimbul de informaţii şi de speculaţii cu Henry Akeley, a lucrurilor pe care le-am văzut şi le-am auzit, a intensităţii impresiilor produse asupra mea de toate acestea, nu pot dovedi nici acum dacă am avut sau nu dreptate în oribila mea concluzie. Căci, până la urmă, dispariţia lui Akeley nu înseamnă nimic. Oamenii au găsit totul la locul lui în locuinţa sa, în ciuda unor urme de gloanţe pe zidurile exterioare şi pe pereţii dinăuntru. Ca şi cum ar fi ieşit, fără griji, la o plimbare pe dealuri şi nu s-a mai întors.           Nici măcar n-a existat vreun semn că s-ar fi aflat vreun oaspete pe acolo, ori că acele odioase maşini şi acei cilindri ar mai fi fost depozitaţi în camera de lucru. Faptul că acele coline verzi împădurite şi clipocitul neîntrerupt al pâraielor – în mijlocul cărora s-a născut şi a fost crescut – stârneau în el o spaimă de moarte nu spune iarăşi nimic, căci sunt mii de oameni pe care îi chinuie anxietăţi la fel de morbide. Mai degrabă, excentricitatea ar putea explica relativ lesne actele şi temerile sale stranii, de care n-a scăpat niciodată.           Întreaga poveste a început, pentru mine, cu istoricele inundaţii din Vermont, de pe 3 noiembrie 1927. Eram pe atunci, ca şi acum, asistent universitar de literatură la Universitatea Miskatonic din Arkham, Massachusetts, şi un entuziast folclorist amator din Noua Anglie. La puţin timp după inundaţii, printre diversele reportaje despre greutăţile, suferinţele şi acţiunile de salvare organizate care umpleau paginile presei, s-au mai ivit şi câteva anecdote bizare în legătură cu anumite lucruri găsite plutind pe undele umflate ale unora dintre râuri, aşa încât mulţi dintre amicii mei se lansară în discuţii extravagante şi m-au solicitat să dau explicaţii, pe cât eram în stare, privitoare la acel subiect. M-am simţit flatat să mi se ia atât de în serios strădaniile în domeniul folclorului şi am făcut tot ce-am putut ca să minimalizez zvonurile vagi, neliniştitoare, ce păreau atât de limpede să fie rodul vechilor superstiţii ţărăneşti. M-a amuzat să întâlnesc mai multe persoane cultivate care insistau asupra faptului că nu se putea ca în spatele acelor zvonuri să nu existe vreun fenomen ascuns, denaturat de ele.           Poveştile care mi s-au adus în acest fel la cunoştinţă mi-au parvenit în majoritatea lor prin tăieturi din ziare, deşi una dintre ele a avut o sursă orală şi mi-a fost repetată de un prieten de-al meu dintr-o scrisoare a mamei lui din Hardwick, Vermont. Tipul de fenomen descris era, în esenţă, acelaşi în toate circumstanţele, deşi se părea că ar fi vorba de trei cazuri separate – unul legat de râul Winooski, lângă Montpelier, un altul, de râul West în Windham County, dincolo de Newfane, iar cel de-al treilea, centrându-se în Passumpsic, Caledonia County, mai sus de Lyndonville. Sigur că multe dintre mărturiile disparate menţionau alte locuri, dar, în ultimă analiză, toate păreau să le confirme pe acestea trei. În fiecare caz în parte, oamenii de la ţară au relatat că văzuseră unul sau mai multe obiecte bizare şi alarmante în apele umflate care se prăvăleau de pe colinele rareori străbătute. Exista o tendinţă răspândită de a lega aceste viziuni de un ciclu primitiv, aproape uitat, de legende şoptite de străbuni, reactualizate cu acel prilej.           Ce credeau oamenii că văd erau forme organice, fără să aibă însă nimic în comun cu toate vieţuitoarele cunoscute de ei până atunci. În mod firesc, erau multe trupuri umane duse la vale de curenţi în acea tragică perioadă, dar cei care descriau acele forme stranii păreau convinşi că nu erau defel omeneşti, în ciuda unor asemănări superficiale ca mărime şi contur. Nici nu puteau să facă parte, mai adăugau martorii, din vreo specie de animale caracteristică ţinutului Vermont. Erau de culoare roz, măsurând cam un metru şi jumătate în lungime, cu trupuri de crustacee, cu perechi de aripioare mari de peşte, ori cu aripi membranate şi cu mai multe membre articulate, cu un soi de elipsă răsucită, acoperită cu miriade de antene foarte scurte, acolo unde în mod normal s-ar fi aflat un cap. Era chiar remarcabil cât de mult tindeau să coincidă relatările din diferite surse, deşi acest aspect era explicat oarecum de faptul că vechile legende cunoscute la timpul respectiv în tot ţinutul deluros ofereau un tablou viu şi morbid care ar fi putut stârni fantezia tuturor celor implicaţi. Concluzia mea a fost că asemenea mărturii – în toate cazurile aparţinând unor pădureni simpli şi naivi – erau confuzii create de întrezărirea cadavrelor umane şi ale animalelor domestice sfărâmate şi umflate de şuvoaiele dezlănţuite ale curenţilor. Aceste iluzii optice permiseseră unor tradiţii folclorice pe jumătate uitate să atribuie calităţi fantastice acestor obiecte demne de milă.           Folclorul mai vechi, deşi vag, evaziv şi, în mare parte, uitat de generaţia de astăzi, avea un caracter unic şi reflecta, în mod evident, influenţa poveştilor indiene încă şi mai de demult. Le cunoşteam destul de bine, chiar dacă nu mai fusesem niciodată în Vermont, graţie monografiei extrem de rare a lui Eli Davenport, care cuprinde material obţinut pe cale orală înainte de anul 1839, de la oamenii mai bătrâni din acest stat. Materialul acesta coincidea perfect cu cele auzite de mine personal de la ţăranii mai în vârstă din munţii statului New Hampshire. Ca să nu mai lungesc vorba, el făcea aluzie la o rasă tainică de fiinţe monstruoase care ar bântui undeva, pe colinele mai îndepărtate, ascunse prin codrii deşi ce acoperă cele mai înalte creste şi prin văile umbrite unde pâraiele curg leneşe din izvoare neştiute. Aceste făpturi puteau fi foarte rar întrezărite, dar dovezi ale prezenţei lor fuseseră raportate de către cei care se aventuraseră mai departe decât de obicei, pe pantele anumitor munţi sau în anumite trecători adânci şi abrupte, ocolite până şi de lupi.

Anchetatorii prudenţi se vor feri să conteste opinia generală potrivit căreia Robert Blake a fost ucis de trăsnet sau de şocul nervos-provocat de o descărcare electrică. E adevărat că fereastra în faţa căreia stătea era intactă, dar natura obişnuieşte să aibă asemenea capricii. Expresia chipului său ar fi putut să fie cauzată de contracţii musculare fără nici o legătură cu ceea ce văzuse. Notele din jurnalul lui sunt, în chip clar, roade ale unei imaginaţii dezlănţuite, pusă în mişcare de superstiţii locale şi de unele descoperiri făcute de defunct. Cât despre starea bizară a bisericii părăsite de pe Federal Hill, e uşor să o atribui unei şarlatanii conştiente sau inconştiente a lui Blake.           Căci, în definitiv, el era un scriitor şi un pictor ce se dedica domeniului mitului, visului, terorii, mereu în căutare de efecte stranii sau fantastice. Prima lui şedere la Providence, când fusese musafirul unui bătrân tot atât de pasionat de ocultism ca şi el, luase sfârşit în incendiu şi moarte; pe de altă parte, nu e nici o îndoială că şi-a părăsit casa din Milwaukee şi s-a întors în oraşul nostru sub efectul unui impuls morbid. Auzise, probabil, vorbindu-se despre vechile legende (contrar a ceea ce scrie în jurnalul lui) şi moartea lui a distrus poate, în mugure, o formidabilă mistificare, preludiu al unui mare succes literar.           Cu toate acestea, mai mulţi dintre cei care au studiat acest caz cu atenţie, aderă la o teorie mai puţin banală şi mai puţin raţională. Ei sunt înclinaţi să dea crezare jurnalului lui Blake, şi subliniază importanţa semnificativă a faptelor următoare: existenţa dovedită a sectei nelegiuite numită înţelepciunea Stelelor, înainte de anul 1930; dispariţia unui ziarist prea curios, Edwin M. Lillbridge, în 1893; şi, mai presus de toate, expresia de teroare monstruoasă de pe faţa tânărului scriitor mort.           Unul dintre adepţii acestei de a doua teorii a aruncat în apele golfului piatra cu unghiuri bizare aflată într-o cutie de metal găsită în vechea clopotniţă fără ferestre (şi nu în turn, unde declară Blake că a descoperit-o). Deşi gestul lui a fost condamnat de toată lumea, acest om – medic vestit, mare amator de folclor vechi – afirmă că a scăpat globul pământesc de un obiect prea periculos pentru a fi lăsat să dăinuie.           Lăsăm cititorului grija de a alege singur între aceste două opinii. Cât despre noi, după ce am studiat în mod obiectiv jurnalul lui Blake, vom da aici rezumatul evenimentelor, plasându-ne în punctul de vedere al actorului principal.           Tânărul scriitor s-a întors la Providence în timpul iernii 1934-l935. S-a instalat la ultimul etaj al unei case venerabile, pe culmea unei coline înalte, pe lângă Brown University, în spatele bibliotecii John Hay. Era o locuinţă confortabilă şi pitorească, în stil georgian, în mijlocul unei grădini rustice în care pisici mari se încălzeau la soare. Biroul lui Blake, încăpere vastă, cu expunere spre sud-vest, dădea spre grădină, iar ferestrele dinspre vest (în faţa uneia dintre ele era aşezată masa lui de lucru) ofereau o vedere magnifică a oraşului de jos. La orizont se întindeau pantele violete ale colinelor îndepărtate, ca un decor pentru Federal Hill, la două mile depărtare, unde se îngrămădeau acoperişuri şi clopotniţe ale căror contururi luau forme fantastice în mijlocul norilor de fum ce se înălţau din oraş.           După ce şi-a adus majoritatea cărţilor, Blake şi-a Cumpărat mobile vechi, potrivite cu casa; apoi, a început să picteze şi să scrie, luându-şi asupră-i şi grijile gospodăriei. Atelierul lui se găsea într-o cameră mansardată, expusă spre nord. În cursul acestei prime ierni, a scris cinci dintre cele mai bune nuvele ale sale: Cel ce scormonea pământul, Scara criptei, Shaggai, Valea lui Pnath, Meseanul venit din stele. A pictat şi mai multe tablouri: studii de monştri fără nume şi peisaje supranaturale.           La asfinţit, stătea adesea aşezat la masa de lucru şi contempla visător spectacolul oferit vederii sale: turnurile întunecate de la Memorial Hall, turnul cu clopot al palatului de justiţie, înălţimea spectrală a lui Federal Hill, care-i stârnea atât de tare imaginaţia. Vecinii îi spuseseră că acolo se află cartierul italian al oraşului; şi, din timp în timp, îşi aţintea binoclul de campanie asupra acestui univers îndepărtat, întrebându-se ce mistere ar putea să ascundă. Avea impresia că priveşte înspre o lume fabuloasă, foarte diferită de a noastră, asemănătoare celeia din nuvelele şi tablourile sale.           O biserică enormă cu ziduri întunecate exercita asupra lui o atracţie specială. Se deosebea foarte clar la anumite ore ale zilei şi, la apusul soarelui, marea clopotniţă ascuţită îşi profila masa neagră pe cerul înflăcărat. Era probabil construită pe o ridicătură a terenului, căci faţada şi partea ei de nord dominau semeţ încâlceala de acoperişuri din jurul ei. Cu o înfăţişare foarte austeră, părea să fie construită din piatră. Aparţinea stilului neogotic şi data probabil din 1810 sau 1815.           Pe măsură ce se scurgeau lunile, Blake contempla cu un interes mereu crescând această construcţie neprietenoasă. Ferestrele nefiind niciodată luminate, trăsese concluzia că biserica trebuie să fi fost părăsită. Cu cât o privea mai mult, cu atât mai mult i se înfierbânta imaginaţia şi îi inspira idei bizare. Îi veni ideea că o aură de dezolare plana asupra acestui loc, astfel că până şi porumbeii şi rândunelele evitau acoperişul ei afumat. Notează în jurnalul lui că stoluri mari de păsări înconjoară toate celelalte clopotniţe ale oraşului, cu excepţia acestuia.           În primăvară, Blake căzu pradă unei agitaţii profunde. Începuse un roman bazat pe o pretinsă supravieţuire a cultului vrăjitoarelor în Maine, dar era incapabil să-l continue. Era din ce în ce mai absorbit în contemplarea clopotniţei sumbre de care fugeau păsările şi rămânea orb în faţa frumuseţii frunzelor delicate, proaspăt răsărite în pomii din grădină. Atunci i-a venit pentru prima oară ideea să traverseze oraşul şi să urce panta fabuloasă ce ducea la această lume de vis.

             Celephais de Howard Philips Lovecraft               În vis, Kuranes contempla cetatea din vale: Coasta întinsă până dincolo de piscul înzăpezit ce domina marea, şi galerele în culori vesele care părăseau portul ca să exploreze ţinuturi îndepărtate, acolo unde cerul şi marea se ating. Tot în vis primise numele de Kuranes, fiindcă la trezire constată că îl chema altfel. Pentru el era pesemne ceva firesc să viseze un nume nou, întrucât, ultim descendent al familiei sale şi singur printre milioanele de locuitori indiferenţi ai Londrei, i se întâmpla rareori să-i vorbească altcineva spre a-i aminti cine fusese. Îşi pierduse pământul şi banii, şi nu-i plăceau deloc manierele oamenilor din jur. Prefera să viseze şi să-şi însemne visele. Cei cărora le arăta scrierile râdeau de el, încât ajunse să le păstreze pentru sine însuşi, iar la urmă încetă să mai scrie. Cu cât se îndepărta de lumea înconjurătoare, cu atât mai minunate îi deveneau visele; era deci zadarnic să încerce să le mai aştearnă pe hârtie. Kuranes nu era modern, el nu gândea în felul celor care scriu. În vreme ce aceştia se silesc să despuieze viaţa de vălurile brodate din miturile existente în preajma ei, arătând în deplina sa urâţenie lucrul acela trist numit realitate, Kuranes căuta numai frumuseţea. Când adevărul şi experienţa nu reuşiseră să i-o reveleze, el o căută în închipuire şi în iluzie, şi o descoperi foarte aproape, printre amintirile tulburi ale basmelor şi viselor din copilăria sa. În copilărie ascultăm şi visăm, gândurile ne sunt încă imprecise, iar când încercăm, ca adulţi, să le redeşteptăm în propria noastră memorie, otrava prozaică a vieţii ne întunecă aceste viziuni. Unii dintre noi, însă, se trezesc noaptea cu fantasmele stranii ale unor coline şi grădini minunate, fântâni susurând în soare, faleze aurii mărginind mări calme, câmpii ce se întind până în marginea unor cetăţi adormite şi legiuni de viteji pe cai albi acoperiţi cu valtrapuri, galopând sub liziera unor păduri dese. Atunci ştim că ne-am întors în trecut, prin porţi de ivoriu, în lumea minunată care exista pentru noi înaintea vârstei raţiunii, vârsta tristeţii mai precis.           Kuranes reveni cu totul pe neaşteptate în universul copilăriei sale. „Revăzuse” casa unde se născuse, vasta construcţie de piatră acoperită cu iederă în care trăiseră treisprezece generaţii de înaintaşi de-ai lui şi unde el însuşi sperase să-şi încheie zilele. Lumina lunii strălucea, iar el ieşise în noaptea de vară, parfumată. Traversase grădinile, colborâse terasele, se plimbase pe aleea cu stejari, în parc, apucând-o pe drumul lung şi alb ce ducea spre sat. Acesta din urmă părea să aibă o mare vechime. Kuranes se întreba dacă acoperişurile ascuţite ale căsuţelor adăposteau somnul sau moartea. Pe uliţe creştea înalt iarba. De fiecare parte, ferestre cu geamurile sparte. Kuranes nu zăbovise. Ca împins către un anume ţel, îşi urmase neabătut calea. Apoi se simţise atras într-o ulicioară ce urca spre faleze şi ajunsese, în sfârşit, la râpă, unde satul şi lumea întreagă se prăbuşeau de-a dreptul în golul fără ecou al nemărginirii. Acolo unde cerul era gol, fără lună şi stele. Un gând de nezdruncinat îl îmboldise să-şi continue înaintarea, peste prăpastie şi în genune, unde coborâse plutind.           Contemplase vise întunecate şi informe, sfere vag luminate ce puteau fi vise pe jumătate visate, făpturi înaripate care râdeau şi păreau să-şi bată joc de toţi visătorii din univers. Apoi o ruptură păru să se deschidă în întunericul din faţa lui, iar el revăzu, departe, şi ce-cetatea din vale, luminoasă şi scânteietoare, cu marea şi corul în fundal, cu un munte având piscul înzăpezit, chiar lângă ţărm. Kuranes se trezi exact în momentul acela. Dar el ştia de-acum că locul văzut nu era altul decât Celephais din valea Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanatiei, unde spiritul său umpluse eternitatea unei ore într-o după-amiază de vară, cu multă vreme în urmă. Se îndepărtase de îngrijitoare şi, întins pe o faleză din apropiere, lăsase briza caldă a mării să-l legene şi să-l adoarmă. Protestase când îl găsiseră şi, deş-teptându-l, îl conduseseră din nou acasă, fiindcă în clipa în care îl trezeau era pe punctul de a se îmbarca într-o galeră aurită, gata de plecare spre ţinuturile pline de ispită unde cerul şi marea se ating. Iar acum, el era la fel de furios că se deşteptase, căci îşi regăsise cetatea fabuloasă după patruzeci de ani penibili.           Trei nopţi mai târziu, Kuranes reveni în Celephais. Ca şi la precedenta întâmplare, visă mai întâi satul adormit şi mort, apoi prăpastia peste care trebuie să pluteşti în tăcere. Spărtura se deschise iarăşi, iar el zări minaretele scânteietoare ale cetăţii, văzu zveltele galere la ancoră în portul albastru, distinse arborii gingko, pe muntele Aran, fremătând sub adierea brizei marine. De data asta, însă, nu mai fu smuls din viziune şi, ca şi cum ar fi avut aripi, se aşeză lin pe o colină înierbată. Revenise cu adevărat în valea Ooth-Nargai şi în splendida cetate Celephais.           La poalele dealului, Kuranes înainta printre ierburi parfumate şi flori pline de splendoare. Trecu peste Na-raxa cea vijelioasă, folosindu-se de un podeţ în al cărui lemn îşi gravase numele în urmă cu mulţi ani, apoi traversă boschetele până la marele pod de piatră de la intrarea în cetate. Nimic nu îmbătrânise. Zidurile de marmură nu se decoloraseră, statuile de bronz şlefuit nu-şi întunecaseră luciul. Până şi străjile de pe. metereze erau aceiaşi oameni, la fel de tineri ca odinioară. Când pătrunse în oraş, trecând prin porţile de bronz şi păşind pe lespezi de onix, negustorii şi îngrijitorii de cămile îl salutară de parcă n-ar fi plecat nicicând, şi la fel se întâmplă în templul de turcoaze al lui Nath-Horthath, unde preoţii încununaţi cu orhidee îi spuseră ca timpul nu exista în Ooth-Nargai şi că tinereţea era aco-lo veşnică. Apoi Kuranes o porni pe strada mărginită de coloane spre zidul cetăţii, cel dinspre mare, unde se adunau la un loc negustori, marinari, inşi bizari veniţi din ţinuturile unde marea şi cerul se ating. Râmase acolo multă vreme contemplând portul plin de culoare, cu valurile lui sclipind sub un soare necunoscut şi cu galerele sosite de departe legănându-se pe apă. Mai contempla şi muntele Aran, care se înălţa majestuos deasupra oceanului, cu pantele sale acoperite de copaci şi cu vârful alb atingând cerul.           Mai mult decât oricând, Kuranes dorea să plece cu o galeră spre locurile îndepărtate despre care auzise atâtea poveşti stranii. Se apucă să-l caute pe capitatnul care acceptase odinioară să-l ducă. Îl găsi pe Athib aşezat pe aceeaşi ladă pentru mirodenii. Vâsliră împreuna până la o galeră din port şi, după ce marinarii primiră poruncile cuvenite, începură să se îndepărteze, pe marea vălurită pe care se ajungea la cer. Timp de mai multe zile plutiră în voia valurilor, până când, în fine, ajunseră acolo unde marea şi cerul se atingeau. Galera nu se opri ci începu să pluteadca uşor pe albastrul cerului, printre nori zdrenţuiţi şi coloraţi în roz. Iar Kuranes putea vedea, departe sub chilă, tari ciudate, râuri şi cetăţi de-o frumuseţe nemaipomenită, nepăsător întinse sub soare. Într-un târziu, Athib îi spuse că li se apropia de capăt călătoria, curând aveau să intre în portul Serranian, oraşul făcut din marmura roză a norilor, pe coasta eterată unde cerul se întrepătrunde cu vântul de vest; dar în clipa când apărură turnurile cele mai înalte ale cetăţii, undeva în spaţiu se produse un zgomot, iar Kuranes se deşteptă în mansarda lui din Londra.           Câteva luni m şir, după aceea, Kuranes încercă în zadar să regăsească Celephais şi galerele sale plutitoare spre cer. În visele lui, nimeni nu fu în stare să-i arate drumul spre Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanariei. Într-o noapte zbură deasupra unor munţi întunecaţi unde sclipeau focuri de tabără izolate, la mare distanţă unele de altele, şi vedeai cete ciudate ale căror şefi purtau clopoţei. În partea cea mai sălbatică a acestui ţinut necunoscut, descoperi un zid vechi de piatră condus în zigzag peste creste şi prin văi, prea uriaş ca să fi fost construit de mâna omului şi atât de lung încât nu-i puteai vedea capătul. Dincolo de acest zid, în cenuşiul zorilor, ajunse la nişte grădini întinse. La ivirea soarelui îl întâmpină o asemenea splendoare de flori roşii şi albe, de frunzişuri şi peluze verzi, de alei albe, de pâraie diamantine, de lacuri azurii, de punţi sculptate şi de pagode cu acoperişuri roşii, că în plăcerea aceea uită de Celephais.           Într-o altă noapte, Kuranes se căţără pe o nesfârşită scară în spirală, cu trepte umede, şi ajunse la fereastra unui turn ce domina o câmpie întinsă şi un râu luminat de lună. În oraşul tăcut de pe malul râului, avu impresia că regăsea un piesaj dinainte ştiut. Ar fi coborât să întrebe de calea spre Ooth-Nargai, dacă o auroră neliniştitoare n-ar fi izbucnit dintr-un loc depărtat, de dincolo de orizont, ca să-i arate ruina şi bătrâneţea cetăţii, râul nemişcat şi năpădit de stuf, moartea stăpânind în ţara aceea de când regele Kyranatholis, revenit din expediţiile sale de cucerire, trebuise să suporte răzbunarea zeilor.           Şi uite-aşa, Kuranes căuta în van minunata cetate Celephais şi galerele ei care pluteau pe cer spre Serraian. El văzu destule minuni, iar o dată îl întâlni pe marele preot, care nu poate fi descris, fiindcă poartă pe faţă o mască de mătase galbenă şi trăieşte singur într-o mănăstire din pietre străvechi, pe platoul pustiu şi îngheţat din Leng. Cu vremea, nu mai putu suporta posomoritele intervaluri ale zilelor şi începu să-şi cumpere droguri menite să-i lungească răstimpurile de somn. Haşişul îl ajută mult şi, o dată, îl trimise într-o parte a spaţiului unde forma nu există. Un gaz de culoare violetă îi spuse că zona aceea din spaţiu se afla dincolo de infinit. Gazul nu auzise vorbindu-se despre planete ori despre organisme niciodată până atunci, dar îl identifică pe Kuranes ca pe un simplu produs al infinitului în care materia, energia şi gravitaţia există. Kuranes era acum nerăbdător să regăsească Celephais şi minaretele sale, încât îşi mări dozele de drog.           Veni o vreme când ajunse în criză de bani. Apoi, într-o zi de vară, fu azvârlit afară din mansarda lui şi rătăci fără ţintă pe străzi. Dincolo de un pod, casele deveneau din ce în ce mai mici. Acolo se produse întâmplarea aşteptată, iar el se întâlni cu cortegiul venit din Celephais spre a-l conduce acolo definitiv. Erau nişte cavaleri frumoşi, încălecaţi pe cai roibi, cu armuri sclipitoare şi purtând tabare urzite cu aur şi blazoane ieşite din comun. Erau atât de mulţi încât Kuranes îi luă drept o întreagă aramată, deşi fuseseră trimişi în onoarea lui; întrucât el însuşi crease Ooth-Nargai în visele sale, urma să fie numit Zeul şi stăpânul ei pentru totdeauna. Îi dădură un cal şi-l puseră în fruntea cavalcadei, şi galopară toţi cu măreţie peste câmpiile din Surrey, până în ţinutul unde văzuseră lumina zilei Kuranes şi strămoşii lui. Era tare ciudat, dar cavalerii păreau că urcă înapoi în timp pe parcursul galopului lor. Când se lăsă întunericul, îşi sporiră viteza, până avură impresia că zboară. În zorii tulburi ajunseră într-un sat pe care Kuranes îl văzuse plin de viaţă în copilărie şi mort sau adormit în visele lui. Acum era viu, iar ţăranii matinali se înclinară adânc pe când cavalerii defilau pe drum, îndreptându-se spre ulicioara terminată în genunea viselor. Kuranes nu mai intrase în genune decât noaptea şi se întreba cum avea să fie în timpul zilei. De aceea, aştepta cu îngrijorare să ajungă acolo. Chiar în momentul când ajungea pe marginea prăpastiei, o sclipire aurie ţâşni dinspre vest şi învălui întreg peisajul în aburi strălucitori. Abisul era un haos clocotitor de splendori roze şi azurii, iar nişte voci nevăzute se avântau în cântec pe când cortegiul cavalerilor plonja în gol şi plutea graţios dincolo de norii scânteietori. Cavalerii alergau spre infinit, cu caii galopând prin eter ca pe nisipuri de aur. Aburii luminoşi se desfăcură apoi ca să lase la vedere o limpezime şi mai impresionantă, limpezimea cetăţii Celephais şi a coastei desfăşurate dincolo de ea, a piscului înzăpezit ce domină marea şi a galerelor în culori vasele ieşind din port şi plecând spre ţinuturile îndepărtate unde cerul şi marea se ating.           Iar Kuranes domni de atunci înainte în Ooth-Nargai. El mai domneşte încă şi va domni mereu, chiar dacă la poalele falezei din Inmmouth valurile rostogolesc trupul unui vagabond care a străbătut în zori satul pustiu, se joacă aşadar cu acest corp şi-l aruncă în stâncile de sub turnul Trevor cel acoperit de iederă şi unde un berar milionar, din cale-afară de odios, se bucură de bunurile unei familii nobile, astăzi stinsă în întregime.                                                                           SFÂRŞIT    

Cheia de argint de Howard Philips Lovecraft   The silver key 1929                 Când împlini treizeci de ani, Randolph Carter pierdu cheia viselor.           Până în acel an, excursii noptatice, dincolo de spaţiu, în stranii cetăţi străvechi şi în grădini de neuitat din munţii fermecaţi ce se întind deasupra mărilor străvezii, îl despăgubiseră pentru cenuşiul vieţii de zi cu zi. Ajuns la mijlocul vieţii sale, simţi că aceste privilegii îl părăseau treptat, pentru ca, până la urmă, să dispară cu totul. De atunci, nici galerele sale, după ce vor fi trecut săgeţile de aur ale Thranului, n-au mai putut naviga vreodată pe fluviul Ukranos, nici caravanele de elefanţi nu şi-au mai putut croi drum prin jungla înmiresmată până la palate uitate, cu coloane de ivoriu, ce dorm intacte şi fascinante sub clar de lună.           Citise prea multe lucruri în lumea reală, discutase cu prea mulţi oameni. Filosofi bine intenţionaţi îl învăţaseră să urmărească legăturile logice dintre evenimente şi să analizeze procesele ce dau naştere gândurilor şi viselor; în felul acesta, miraculosul se evaporă, în timp ce el, Carter, pierdu din vedere faptul că în mintea noastră, întreaga viaţa nu este decât o colecţie de imagini şi că nu există nici o deosebire între imaginile ce se nasc din obiecte reale şi acelea care se ivesc din visele noastre intime, după cum nu există nici un motiv de a le considera pe unele superioare celorlalte. Obişnuinţa îi împuiase capul cu o veneraţie superstiţioasă pentru tot ce este tangibil şi îl făcuse să se ruşineze în secret de reveriile sale. Înţelepţii îl asiguraseră că imaginile din visele sale erau copilăroase, seci şi mai mult decât absurde, pentru că acei care sunt prinşi în mrejele acestora se încăpăţânează să le creadă pline de semnificaţii şi intenţii, tot aşa cum cred într-un sens al naturii oarbe care, în realitate, scurmă fără nici un scop neantul, pentru a extrage ceva, şi schimbă apoi acest ceva într-un nou neant, fără să acorde, fără să recunoască nici o importanţă nici existenţei, nici aspiraţiilor acelor spirite ce se agită pentru o clipă în prezent şi apoi se cufundă în întuneric.           Aceşti înţelepţi îl înlănţuiseră de obiectele vizibile şi apoi îi explicaseră funcţionarea acestora, până când orice urmă de mister dispăruse din lume. Când, plângându-se şi pierzându-şi răbdarea, se grăbi să caute o portiţă de scăpare spre împărăţia crepusculară, acolo unde şi cea mai neînsemnată fărâmă de viaţă stă sub puterea vrăjii şi când făcu mare caz de cele mai mărunte asociaţii de idei ale spiritului său însetat de speranţă şi de nepotolite bucurii, înţelepţii îl călăuziră spre teritoriile noi şi spre miracolele ştiinţei, invitându-l să descopere miraculosul în învolburarea atomilor şi misterul în vidul dimensiunilor celeste. Mai târziu, când dădu greş, fiind incapabil să descopere miracole în miezul fenomenelor ale căror legi sunt cunoscute şi măsurabile, înţelepţii îi declarară că este lipsit de imaginaţie şi de maturitate, pentru că prefera iluziile din vis iluziilor lumii noastre materiale.           Astfel, încercând să facă ceea ce fac toţi ceilalţi, Carter susţinuse că evenimentele şi emoţiile terestre prezintă mai mult interes decât închipuirile unor suflete delicate şi rare. Nu-i contrazisese pe înţelepţi atunci când aceştia îi afirmaseră că în viaţa reală durerea animalică a unui porc la tăiere, sau cea a unui plugar dispeptic, au mult mai multă importanţă decât neasemuita frumuseţe a Narathului, a sutelor de uşi cizelate şi a cupolelor sale de calcedonie, pe care, nedesluşit, îşi amintea să le fi visat; şi, conform directivelor lor, începu să-şi dezvolte un deosebit simţ al milei şi al tragediei.           Din când în când, totuşi, nu se putea opri să nu remarce atât superficialitatea, instabilitatea şi lipsa de semnificaţie a tuturor aspiraţiilor umane, cât şi deşertăciunea absolută a impulsurilor noastre reale, deşertăciune contrastând radical cu idealurile pompoase pe care pretindem că le urmărim. Constatând că viaţa cotidiană este la tot pasul înţesată de ciudăţenii şi de trucuri, vru să recurgă la râsul politicos, arma pe care înţelepţii îl învăţaseră s-o folosească împotriva ciudăţeniilor şi artificialităţii viselor: era conştient că realitatea e mai puţin demnă de respect decât visul, pentru că este săracă în frumuseţe şi pentru că îi repugnă să-şi recunoască propria sa lipsa de cauză şi de scopuri precise. Prin aceste mijloace, ajunse un soi de umorist, fără să-şi dea seama că însuşi umorul nu are sens într-o lume fără aspiraţii înalte şi lipsită de orice criteriu al adevărului, atât în ceea ce priveşte durata coerentă, cât şi în ceea ce priveşte haosul.           În primele zile ale acestei sclavii, îşi întorsese faţa spre liniştitorul ritual al bisericilor de rând, pe care naiva credinţă a părinţilor săi îl făcuse să îl îndrăgească, sperând că, pornind de la acest ritual, se va deschide pentru el, netedă ca un bulevard, calea mistică ce promitea să fie o portiţă de evadare din cotidian. Uitându-se, însă, mai de aproape la acest ceremonial, nu putu să nu constate la o mare parte din preoţi, în pofida veşnicelor profesiuni de credinţă, domnia grotescă şi copleşitoare a unei frumuseţi şi a unei imaginaţii pe cale de dispariţie, a unei rutine care le veştejea încă mai mult şi a unei solemnităţi cu ritualuri nefireşti şi încremenite, ca acelea ale unei curţi de păsări nocturne. Se simţi adânc lezat de stângăcia cu care această credinţă căuta să se menţină în viaţă, de parcă încă ar mai fi reprezentat ultima salvare, din faţa spaimelor şi îndoielilor crescânde, a unei rase străvechi, asaltate de necunoscut. Carter încercă o mare dezamăgire văzând cu ce lux de ceremonii încerca poporul să extragă din vechile mituri o realitate terestră, care respingea fiecare pas înainte al lăudăroasei sale ştiinţe, şi solemnitatea deplasată a acestei tentative ucise în el până şi afecţiunea pe care ar fi putut să o păstreze pentru credinţele străvechi, pentru ritualurile lor sonore şi pentru clipele de emoţie şi de refugiu pe care i le ofereau adevărurile lor, pentru a înlocui visele şi călătoriile sale de până atunci prin ţinuturile eterice.           Atunci când abordă studiul acelora care se lepădaseră de vechile mituri îi găsi, totuşi, încă mai demni de dispreţ decât acei care nu o făcuseră. Aceştia nu ştiau că frumuseţea rezidă în echilibru şi că, într-un univers lipsit de sens, nu există nici un criteriu pentru plăcerea de a trăi, pentru că acest univers nu este în acord decât cu senzaţiile şi visele noastre, în timp ce – de fapt – el modelează la întâmplare minusculele sfere smulse din haos. Aceştia nu ştiau nici că binele şi răul, faimosul şi urâtul, nu sunt decât podoabele unui viitor a cărui unică valoare atârnă de întâmplarea norocoasă care a făcut din strămoşii noştri fiinţe înzestrate cu gânduri şi simţire, întâmplare cu detalii ingenios deosebite pentru fiecare rasă şi pentru fiecare cultură în parte. În loc să încerce să înţeleagă clar toate acestea, oamenii de teapa aceasta fie au negat în totalitate aceste fenomene, fie s-au compromis transformându-le în instincte obscure şi brutale, asemănătoare celor de care sunt stăpânite fiarele şi mitocanii. În acest fel, cuprinse de orgoliul grotesc de a se fi sustras unui univers mai puţin raţional decât al lor, vieţile lor se târăsc îndelung în durere, vrajbă şi sluţenie. Ei au schimbat falşii idoli ai milei oarbe şi ai fricii cu cei ai dezmăţului şi ai anarhiei.           Carter nu gustă deloc aceste libertăţi întru totul moderne, căci mediocritatea lor sordidă îi îmbolnăvea spiritul îndrăgostit de frumuseţea veşnică şi îi revolta raţiunea împotriva logicii firave de care dădeau dovadă promotorii acestora, mascând instinctele lor brutale cu sacralitatea smulsă vechilor idoli pe care îi respinseseră. Observă că, aidoma vechilor preoţi pe care îi detronaseră, cea mai mare parte dintre ei se dovedeau incapabili să se sustragă înşelătoriei de a crede că viaţa poate avea un alt sens decât ceea ce oamenii pot visa de la ea. Când, conform ultimelor descoperiri ştiinţifice, natura îşi proclama imoralitatea din profunzimile inconştienţei şi impersonalităţii sale, viaţa nu poate, într-adevăr, să conserve, mai presus de valorile frumuseţii, noţiunile elementare şi incontestabile de morală şi de etică. Pervertiţi şi ajunşi bigoţi datorită ideilor lor preconcepute de dreptate, libertate şi conformism, ei s-au lepădat de vechea doctrină, de vechea cale, de credinţele străvechi, fără să facă cel puţin efortul de a constata că această doctrină şi această veche cale reprezintă unica origine a modului lor actual de a gândi şi de a judeca, unicul lor criteriu într-un univers lipsit de sens, de scopuri fixe şi de un sistem de referinţă. Deposedate de acest cadru convenţional, vieţile lor, lipsite atât de direcţie, cât şi de interes, evoluaseră până la punctul în care, în cele din urmă, au ajuns să confunde plictiseala lor cu o forfotă aşa-zis utilă, lăsându-se în voia vacarmului şi a distracţiilor barbare, excitaţi de senzaţii animalice. Când, decepţionându-i, şi acestea deveniră anoste şi dezgustătoare, cultivară ironia şi sarcasmul şi, odată cu ordinea socială, descoperiră vina. Oare îşi vor da ei seama vreodată că reglementările lor brutale sunt la fel de nestatornice şi de contradictorii ca şi idolii strămoşilor lor şi că ceea ce este voluptate pentru o clipă devine otravă în clipa imediat următoare? Frumuseţea statornică şi senină nu ne apare decât în vis, dar lumea noastră a alungat departe această mângâiere în ziua când, prosternându-se în faţa realităţii, a izgonit tainele copilăriei şi ale inocenţei.           Prins în vârtejul agitaţiei fără sens, Carter se strădui să ducă o viaţă de om onest, bine intenţionat şi binecrescut, încetă să mai creadă în visele sale, pe care vârsta le făcea să se ofilească sub povara ridicolului, dar un înnăscut simţ al armoniei îl ajută să se păstreze aproape de calea urmată de cei de neamul şi rangul său. Cuprins de apatie, străbătea cetăţile oamenilor, suspinând pentru că nici un subterfugiu nu i se părea real şi fiecare sclipire a soarelui pe acoperişurile înalte şi fiecare lăsare a serii în pieţele împrejmuite de balustrade înalte nu slujea la altceva decât să-l facă să-şi amintească visele trăite odinioară şi să tânjească după ţinuturile eterice a căror taină o pierduse. Călătoriile nu erau decât o bătaie de joc; însuşi Marele Război îl mişcă destul de puţin deşi, încă de la început, se înrolase în Legiunea Străină. Acolo îşi făcu, pentru o vreme, chiar şi prieteni, dar calitatea emoţiilor, monotonia şi grosolănia concepţiilor lor îi stârniră curând dezgustul. Niciuna dintre rudele sale nu ar fi putut împărtăşi viaţa sa interioară şi, de aceea, aproape că se bucura la gândul că se aflau departe şi nu putea ajunge la ele. Singurii care l-ar fi putut înţelege erau bunicul său şi unchiul Christopher, dar amândoi muriseră de mult.           Atunci, se puse din nou pe scris, îndeletnicire pe care o abandonase complet atunci când visele sale îl părăsiseră. Dar nici în scris nu-şi află împlinirea şi mulţumirea, căci prezenţa lumii îl copleşea, împiedicându-l să se gândească la formele încântătoare de odinioară. O dispoziţie ironică dărâma minaretele crepusculare pe care le înălţase, şi teama foarte terestră de a nu fi verosimil izgonea din paradisul său feeric surpriza delicată a florilor. O milă prefăcută şi fadă se revărsa din belşug asupra personajelor sale, în timp ce mitul necesităţii emoţiilor verosimile şi a evenimentelor semnificative şi plauzibile ruina profunzimea inspiraţiei sale, făcând-o să se degradeze în satire sociale ieftine sau în alegorii aproape transparente. Noile sale romane se bucurară totuşi de un succes pe care cele dinainte nu îl cunoscuseră niciodată, dar când înţelese ce vid trebuise să închidă între coperţile lor pentru a le face pe placul turmei vanitoase a cititorilor săi, le arse şi încetă să mai scrie. Le luară locul romane deosebit de agreabile, în care surâse curtenitor viselor pe cale de a se înfiripa, dar îşi dădu curând seama că ambianţa sofisticată le golise de viaţă.           După aceste încercări, cultivă cu bună ştiinţă iluzia şi ajunse un maestru în stăpânirea tehnicilor de a crea bizarul şi insolitul, utilizându-le ca antidot împotriva banalului. Multe dintre aceste procedee nu întârziară să se dovedească, totuşi, precare şi sterile. Îşi dădu atunci seama că doctrinele populare ale ocultismului sunt la fel de seci şi de inflexibile ca şi cele ale ştiinţei, fără să se răscumpere pentru aceasta printr-o cât de palidă umbră de adevăr. Ipocrizia, prostia impertinentă şi incoerenţa gândirii nu pot înlocui visul, nu pot oferi unui spirit superior nici o posibilitate de evadare din lumea reală. Carter îşi procură o serie de cărţi blestemate şi se consacră studierii celor mai extraordinari şi mai subtili exploratori ai fantasticului. Scormonind tainele cunoaşterii, aşa cum puţini au reuşit să o facă, analizând vibraţiile ce se aud trosnind în adâncul celor mai tăinuite genuni ale vieţii, ale legendelor şi ale timpurilor imemoriale, făcu descoperiri care, ulterior, aveau să-l tulbure pe veci. Se hotărî să trăiască într-o lume neobişnuită şi, în acest scop, îşi mobilă locuinţa din Boston astfel încât să se adapteze stărilor sale schimbătoare de spirit: fiecare dintre ele avea parte de câte o cameră tapisată în culori adecvate, înzestrată cu cărţi şi obiecte corespunzătoare ei şi, mai mult, echipată cu aparate generatoare de senzaţii, lumină, căldură, sunet, gust şi miros.           Într-o zi, Carter auzi vorbindu-se despre un om temut şi ocolit în Sud, datorită tainelor încărcate de blesteme pe care acesta le aflase din cărţi şi tăbliţe de argilă aduse ilegal din India şi Asia. Îl căută şi trăi alături de el, împărtăşindu-i cercetările vreme de şapte ani, până când, într-un miez de noapte, reveni de unul singur şi cuprins de o spaimă fără margini din cimitirul străvechi şi necunoscut în care pătrunseseră amândoi. Se reîntoarse atunci în Noua Anglie, pentru a se stabili în Arkham, oraşul bântuit de stafii, vechea şi înfricoşătoarea reşedinţă a strămoşilor săi. Acolo, în vecinătatea sălciilor cărunte şi a acoperişurilor dărăpănate, de-a lungul nopţilor de smoală, continuă să treacă prin experienţe care l-au făcut să sigileze pentru totdeauna jurnalul unuia dintre strămoşii săi, un om mult prea negru la suflet. Toate aceste oribile experienţe nu îl purtară, totuşi, decât până la limita realităţii, fără a-l ajuta să treacă vreodată graniţa adevăratei ţări a viselor, cea pe care o cunoscuse în tinereţea sa; astfel, încât la vârsta de cincizeci de ani încetase să mai spere că ar mai putea fi fericit într-o lume mult prea preocupată de problemele de zi cu zi pentru a da răgaz frumuseţii să se arate şi mult prea aspră pentru a lăsa visele să se nască.           În cele din urmă, dezgustat de superficialitatea plină de fumuri a ceea ce oamenii obişnuiesc să numească realitate, Carter se retrase într-o singurătate străbătută de nostalgia tinereţii sale atât de încărcate de vise, din care îi mai rămăseseră doar răzleţe aduceri aminte. I se păru o prostie să-şi mai facă sânge rău ostenindu-se să mai rămână în viaţă, aşa că îşi procură prin intermediul unui cunoscut sud-american o otravă rară, cu efect fulgerător. Puterea obişnuinţei şi inerţia fură motivele pentru care amână, totuşi, acest act, şi continuă să lâncezească printre primele sale amintiri. Desprinse draperiile ciudate cu care acoperise pereţii şi readuse casa la starea în care se afla pe când era copil: draperii purpurii, mobilier victorian şi toate celelalte.           Cu timpul, ajunse să fie aproape mulţumit că-şi amânase sinuciderea, căci izolarea de lume şi relicvele tinereţii făcură ca viaţa şi minciunile ei să i se pară infinit de îndepărtate şi de ireale, astfel încât o speranţă firavă şi o vrajă nedesluşită se strecurară, din nou, noaptea în somnul său care, ani în şir, fusese doar o oglindă deformantă a realităţii diurne, aşa cum se întâmplă în visele tuturor oamenilor obişnuiţi. Acum, reapăru geana de lumină tremurătoare a unei lumi mai ciudate şi cu mult mai fantastice, geană de lumină vestind apropierea unei prezenţe de neocolit, vag înfricoşătoare, întrupându-se în imaginile limpezi ca lacrima ale zilelor copilăriei, în timp ce clipe nestatornice, de mult uitate, îi reveneau în memorie. Adesea, se trezea strigându-şi bunicul sau mama, deşi amândoi se odihneau în mormânt de un sfert de secol.           Într-o noapte, bunicul sau îi aminti de Cheie. La fel de plin de viaţă ca odinioară, bătrânul erudit cu părul cărunt îi vorbi pe îndelete şi cu înflăcărare despre neamul lor străvechi şi despre straniile năluciri pe care le avuseseră strămoşii lor, oameni plini de rafinament şi de sensibilitate. Îl pomeni pe acel cruciat cu ochii ca doi tăciuni aprinşi care intrase în posesia unor taine înfricoşătoare, pe când era prizonierul sarazinilor, îl pomeni pe primul Sir Randolph Carter, cel care se iniţiase în magie în epoca elisabetană. Îl pomeni, de asemenea, pe acel Edmund Carter, care scăpase ca prin urechile acului de spânzurătoare în afacerea vrăjitoarelor din Salem, şi care pusese de-o parte, într-un sipet străvechi, o cheie mare de argint, moştenire de la strămoşii săi. Înainte ca Randolph să se fi trezit, nobilul vizitator avusese răgazul să-i explice unde se afla cufărul, străvechea minunăţie din stejar sculptat, al cărui capac ciudat nu mai fusese deschis de nimeni de două secole.           Carter îl descoperi în semiîntunericul unei mari mansarde prăfuite, uitat în adâncul unei comode pântecoase. Măsura în jur de un metru pătrat şi era ornamentat cu sculpturi în stil gotic, atât de înfricoşătoare încât nu era de mirare ca nimeni după Edmund Carter nu mai îndrăznise să-l deschidă. Nici un zgomot nu răzbătu din cufăr atunci când îl clătină, doar o delicată mireasmă de mirodenii necunoscute se răspândi în aer. Că înăuntru s-ar afla o cheie, părea a fi mai mult legendă îndepărtată, de existenţa căreia nu aflase nici măcar tatăl lui Randolph. Nici un sistem nu părea să fi fost prevăzut pentru a face să mai cedeze vreodată încuietoarea impunătoare, ferecată şi ruginită, astfel încât bătrânul cufăr părea pecetluit pentru vecie. Carter presimţea însă că înăuntru putea găsi cheia unei porţi spre vis, dar bunicul său nu-i indicase unde şi în ce fel să o folosească.           Un servitor bătrân forţă capacul sculptat, zgâlţâind, aşa cum făcuse el însuşi mai devreme, figurile hâde, cu priviri răutăcioase, sculptate în lemnul înnegrit de vreme. În interior zăcea, înfăşurată într-un pergament decolorat, o cheie enormă de argint, cu luciul mâncat de vreme, acoperită cu arabescuri oculte, dar fără nici o explicaţie lizibilă.           Voluminosul pergament cuprindea doar hieroglife ciudate, trasate cu trestia într-un alfabet necunoscut. Carter recunoscu, totuşi, aceste caractere: erau asemănătoare cu cele pe care le văzuse pe unul dintre sulurile de papirus aparţinând acelui cabalist erudit din Sud care dispăruse la miezul nopţii într-un cimitir neştiut de nimeni. Cel care începea să tremure, înfiorat de spaimă, de fiecare dată când începea să citească acel papirus.           Acum sosise rândul lui Carter.           Lustrui cheia şi o păstră alături de el, închisă noaptea în vechiul cufăr înmiresmat de stejar. Visele îi sporiră în intensitate, dar în niciunul dintre ele nu îi apărură cetăţile stranii sau grădinile nespus de frumoase de odinioară. Ele păreau a-şi fi asumat, în prezent, un rol bine definit, cu replici ce nu puteau fi răstălmăcite. Dintotdeauna îl ademeniseră în trecut, transmiţându-i voinţa contopită a tuturor strămoşilor săi, iar acum păreau să-l împingă – şi mai în urmă – spre o tainică origine ancestrală. Ştiu atunci că trebuia să se întoarcă la obârşii, că trebuia să se piardă în trecut pentru a-şi regăsi rădăcinile. Zile de-a rândul, gândurile îl purtară spre acele dealuri din nord unde, în vecinătatea năvalnicului Miskatonic, se ridică Arkham, oraşul bântuit, şi rustica reşedinţă solitară a seminţiei sale.           În lumina cu străluciri de chihlimbar a toamnei, Carter o apucă pe vechiul drum arcuit ce şerpuieşte printre fâneţe împrejmuite de ziduri scunde, povârnişuri împădurite, ferme ascunse în văi adânci, însoţit de meandrele cristaline alt Miskatonicului peste care se înalţă, ici şi colo, poduri rustice din piatră şi lemn, traversând dealurile parcă pictate ce se pierdeau dincolo de orizonturi. O cotitură îi dezvălui pâlcul de ulmi uriaşi printre care, cu un secol şi jumătate mai devreme, unul dintre strămoşii săi se pierduse pentru totdeauna, într-un mod misterios.           Se înfioră când vântul îl făcu să tremure cu tâlc. Ceva mai încolo se iţea casa dărăpănată a acelei Goody Fowler, vrăjitoarea, cu ferestrele ei mici şi răutăcioase şi cu acoperişul lat şi înclinat spre nord până aproape de pământ. Trecând prin faţa ei, acceleră şi nu încetini până când maşina nu se căţără pe dealul de unde, netulburată şi albă, vechea casă a mamei sale şi a strămoşilor săi contempla de deasupra drumului priveliştea neliniştitoare, şi totuşi binevoitoare, a povârnişurilor stâncoase şi a văilor înverzite, ce se întretăia la orizont cu turlele îndepărtate din Kingsport şi, dincolo de acestea, cu nesfârşita întindere încărcată de vise a mării străvechi.           Pe culmea celui mai înalt deal se ivi deodată vechea reşedinţă a familiei Carter, pe care n-o mai văzuse de patruzeci de ani. Era trecut de mult de amiază când ajunse la poale, iar când opri la jumătatea urcuşului pentru a admira de sus împrejurimile, sub vraja razelor oblice ale soarelui bătând dinspre vest, priveliştea, scăldată într-un nor de lumină, părea învăluită într-un nimb de glorie şi de aur. Ciudăţenia viselor sale din ultimul timp şi speranţa pe care o ascundeau păreau a fi prezente în acest extraordinar peisaj tăcut, care îi evoca singurătăţile virgine de pe o altă planetă, în timp ce ochii săi descopereau cu încântare iarba catifelată a întinderilor pustii, unduindu-se în vale între zidurile gata să se prăbuşească, măreţia codrilor ca-n basme, scoţând în relief liniile purpurii şi îndepărtate ale unui al doilea şir de dealuri, înălţându-se dincolo de dealurile din apropiere şi ireala vale împădurită, deasupra căreia începea să se lase umbra, acoperind luminişurile umede în care izvoarele murmurau şi gâlgâiau printre strâmbe rădăcini turgescente.           Carter îşi dădu seama că motoarele şi mecanismele nu-şi aveau locul în inima acestei împărăţii în care îşi începuse căutările; îşi abandonă, aşadar, maşina la marginea pădurii şi, băgându-şi cheia de argint în buzunarul mantalei, începu să urce, cu greu, dealul. Acum, părea a se fi cufundat în adâncurile pădurii, dar ştia că vechea reşedinţă fusese înălţată pe o măgură pe care doar înspre nord nu exista pădure. Se întreba cum mai arăta în prezent casa pe care o lăsase, din neglijenţă, neocupată timp de treizeci de ani, de la moartea ciudatului frate al bunicului său, Christopher. În copilărie îşi petrecuse acolo mai multe vacanţe, descoperind stranii şi fatale miracole în pădurile din spatele livezii.           Noaptea era tot mai aproape, umbra se îngroşa în jurul lui. O spărtură neaşteptată printre arbori, undeva la dreapta sa, îi îngădui să zărească, pe deasupra pajiştilor în amurg, vechea clopotniţă a Congregaţiei din Kingsport, înălţată pe Central Hill. Sângerii în bătaia ultimelor unde de lumină, ferestruicile rotunde păreau să se mistuie în flăcările pe care le reflectau. O clipă mai târziu, când umbra deasă îl înghiţi din nou, îşi aduse aminte, cu o tresărire de surpriză, că aceasta viziune fulgerătoare nu putea să fi ţâşnit decât din adâncurile memoriei sale, din copilărie şi numai de acolo, dat fiind că vechea şi alba biserică fusese dărâmată de mult pentru a se putea mari cu încă un salon spitalul Congregaţiei. Citise cu interes ştirea, într-un ziar care vorbea în legătură cu acest subiect despre subterane şi tuneluri misterioase, săpate în dealul stâncos, descoperite sub biserică.           Un glas ascuţit răsună deodată, străbătând această enigmă în legătură cu care tocmai îşi punea întrebări, şi acest sunet familiar îl făcu să tresară din nou, în ciuda anilor care trecuseră de când îl auzise ultima oară. Bătrânul Benijah Corey, deja foarte în vârstă pe timpul vizitelor sale din copilărie, fusese servitorul fratelui bunicului său, Christopher. Trebuie că acum bătea suta de ani, căci acest glas ascuţit nu putea veni de la nimeni altcineva. Carter nu putu desluşi cuvintele, dar vocea era una dintre acelea care îţi rămân în minte şi nu te poţi înşela asupra lor când le auzi din nou. Să-ţi vina oare să crezi că bătrânul Benny mai putea fi încă în viaţă?           — Domnişorule Randy, domnişorule Randy, unde eşti? Vrei s-o faci să moară de spaimă pe bătrâna ta mătuşă Martha? Nu ţi-a spus ea de atâtea ori să nu te îndepărtezi de casă după-amiaza şi să te întorci înainte de căderea nopţii? Randy! Raaan-dy! Puştiul asta moare de plăcere să se afunde în pădure; îşi petrece jumătate din timp visând pe deal, aproape de Sălaşul Şerpilor. Hei, Raaan-dy!           În întunericul gros ca smoala, Randolph Carter se opri şi se frecă la ochi. Ceva nu era în ordine. Ajunsese într-un loc în care nu avea de ce să ajungă, unde nu avea nici o treabă. Se rătăcise tare departe şi acum era iremediabil târziu. Nu se uitase cât arăta ceasul clopotniţei din Kingsport, deşi ar fi putut s-o facă uşor cu ajutorul lunetei sale de buzunar; îşi dădea însă seama că întârzierea sa avea ceva de nemărturisit şi fără precedent. Nu prea sigur că luneta era încă la el, băgă mâna în buzunarul de la bluză pentru a verifica. Nu, nu era, dar dădu peste marea cheie de argint pe care o găsise undeva, într-un cufăr. Odată, unchiul Chris îi îndrugase o poveste ciudată despre un cufăr vechi, care nu fusese deschis niciodată, în care s-ar fi aflat o cheie, dar mătuşa Martha i-o retezase brusc, zicând că astea nu sunt lucruri de spus unui copil care, şi-aşa, are capul plin de trăsnăi. Încerca să-şi amintească unde Dumnezeu ar fi putut găsi aceasta cheie, dar ceva îi scăpa. Presupuse că treaba se întâmplase în mansarda casei sale din Boston şi se revăzu, nedesluşit, pe cale de a-l corupe pe Parks, oferindu-i o sumă echivalentă cu salariul său pe o jumătate de săptămână, pentru a-l ajuta să deschidă cufărul. Imaginea îl făcu să se liniştească, cel puţin în legătură cu acest subiect, dar în timp ce rememora scena, îl uimi ceva extrem de neobişnuit în înfăţişarea lui Parks, de parcă ani lungi şi-ar fi lăsat urmele trecerii lor pe faţa micuţului şi harnicului cockney, crestând-o cu nenumărate riduri.           — Raan-dy! Ran-dy! Hei! Hei! Randy!           Rotocolul luminos al unei lanterne apăru şovăielnic de după neagra cotitură şi bătrânul Benijah se năpusti asupra siluetei aiurite şi amuţite a hoinarului.           — Dracul să te ia, băiete, aici erai! N-ai limbă, de nu răspunzi? De o jumătate de oră te strig într-una şi sunt sigur că m-ai auzit de mult. Nu ştii că mătuşa-ta Martha îşi iese din minţi când te ştie pe afară noaptea? Aşteaptă să te spun unchiului Chris, se va face foc. Ştii doar că pădurea nu e un loc pe unde să hoinăreşti la ora asta. Sunt aici lucruri care nu-ţi pot face decât rău, şi asta o aflase deja bunicul meu. Hai, domnişorule Randy, să ne întoarcem, sau Annah nu ne va mai păstra mult timp cina caldă.           Randolph Carter urca din greu drumul pieptiş, în timp ce prin înaltul rămuriş al toamnei, răzbătea licărirea stelelor tremurând în depărtare, ridicându-se fantastice deasupra întâmplărilor de pe pământ. Câinii lătrau, lumina gălbuie a micilor ochiuri de sticlă strălucea din cel mai înalt turn şi deasupra măgurii despădurite în vârful căreia se clătina un imens acoperiş negru, dinaintea vestului slab luminat, ardeau Pleiadele. Mătuşa Martha era în prag şi nu-l bombăni prea tare pe copilul vagabond, atunci când Benijah îl împinse înăuntru. Îl ştia prea bine pe unchiul Chris, pentru a nu fi surprinsă de o astfel de purtare din partea unui Carter. Randolph nu arătă nimănui cheia, cină în tăcere şi nu protestă când sosi ora culcării. I se întâmpla să viseze mai bine atunci când rămânea treaz şi, apoi, dorea să se folosească de cheie.           Dimineaţa, Randolph fu în picioare devreme şi ar fi rupt-o la fugă spre partea cea mai înaltă a pădurii, dacă unchiul Chris nu l-ar fi înşfăcat şi nu l-ar fi aşezat cu forţa pe scaun, dinaintea micului dejun. Privea nerăbdător în jurul lui, rotindu-şi ochii prin încăperea uşor înclinată, ba spre covorul zdrenţuit, ba spre tavanul cu grinzi aparente, ba spre stâlpii din colţuri. Surâse atunci când crengile copacilor din livadă zgâriară ochiurile de geam plumbuite. Aproape de el, copacii şi dealurile erau poarta acelei împărăţii din afara timpului, adevărata sa patrie.           Când putu în sfârşit să o şteargă, pipăi buzunarul bluzei, pentru a se convinge că marea cheie se mai afla încă acolo şi, liniştindu-se, alergă spre acea pantă a dealului care, începând de la capătul livezii, se înălţa chiar mai sus decât măgura însăşi. În pădure, pământul era aşternut cu muşchi şi, ici-colo, se întrezăreau, misterioase în lumina slabă, mari stânci acoperite de licheni, asemănătoare monoliţilor druidici înălţaţi printre trunchiurile imense şi răsucite ale unei păduri vrăjite. Randolph trecu, în timpul urcuşului său, peste un râuşor năvalnic a cărui cascadă părea să intoneze, puţin mai la vale, câteva incantaţii runice pentru faunii ascunşi şi nevăzutele driade.           Ajunse atunci până la peştera demonică, cu nume de temut, săpată în povârnişul pădurii, „Tainiţa şerpilor”. Oamenii din partea locului ocoleau această tainiţă şi Benijah îl sfătuise, de nenumărate ori, să se ţină departe de ea. Era adâncă, mai adâncă decât oricare alta, credea Randolph, până când a descoperit apoi, într-un colţ întunecat, o crăpătură ce dădea într-o altă grotă încă mai întinsă. Era un soi de cavou bântuit, ai cărui pereţi de granit dădeau curioasa impresie că ar ascunde un şiretlic intenţionat. De această dată se târî, ca de obicei, de-a lungul crevasei, luminându-şi drumul cu chibrituri şterpelite din cutia din salonaş, şi străbătu orificiul de trecere cu o grabă pe care cu atât mai greu i-ar fi fost s-o explice cuiva, cu cât nici el nu o înţelegea. N-ar fi putut spune de ce se apropia atât de sigur pe sine de peretele cel mai îndepărtat şi de ce scotea din buzunar, aşa cum tocmai o făcea, marea cheie de argint. Când, în acea noapte, se întoarse acasă ţopăind, nu se scuză în nici un fel pentru întârziere, nu dădu nici o explicaţie asupra locului de unde venea şi nu acordă nici cea mai mică atenţie reproşurilor făcute pentru că nesocotise cu desăvârşire sunetul cornului care-l chemase la masa de prânz.           Este în prezent admis de toate rudele îndepărtate ale lui Randolph Carter, că în al zecelea an al vieţii acestuia s-a petrecut un fapt care i-a ascuţit imaginaţia. Ernest B. Aspinwall, vărul său din Chicago, mai mare cu zece ani decât el, îşi aminteşte desluşit de o schimbare intervenită în comportamentul acestui băiat după toamna anului 1883. Randolph avusese viziuni cum puţini au, dar încă şi mai nefirească era puterea sa de a anticipa lucruri cât se poate de reale. Pentru a spune lucrurilor pe nume, părea să fi dobândit un dar al profeţiei ieşit din comun şi avea cele mai ciudate reacţii faţă de fenomene care, lipsite de rezonanţă în epocă, aveau să îndreptăţească mai târziu neobişnuitele sale afirmaţii. Pe măsură ce în deceniile următoare aveau să apară în cartea istoriei, unul câte unul, noi nume, noi invenţii sau noi evenimente, oamenii au putut să-şi aducă aminte, cu uimire, felul în care, cu mulţi ani în urmă, Carter lăsase nepăsător să-i scape câteva cuvinte legate fără îndoială de ceea ce atunci era de domeniul viitorului foarte îndepărtat. El însuşi nu găsea nici un înţeles acestor cuvinte, nu ştia de ce anumite fapte îi provocau anumite emoţii şi socotea vinovate de toate acestea câteva vise uitate. Mai târziu, în 1897, deveni brusc livid atunci când un călător oarecare pomeni în poveştile sale de oraşul francez Bellay-en-Santerre. Prietenii săi îşi reamintiră acest incident în 1916, când Carter a fost grav rănit în acest oraş, pe când lupta în Legiunea Străină, în timpul Marelui Război.           Faptul că rudele lui Randolph Carter comentează din nou toate acestea se explică prin recenta sa dispariţie. Bătrânul său servitor Parks este ultima persoană care l-a văzut plecând într-o zi dis-de-dimineaţă şi luând cu el în maşină o cheie pe care o descoperise de curând. Parks îl ajutase să extragă acea cheie din vechiul cufăr în care fusese închisă şi se simţise tulburat într-un mod nedesluşit de ea, dintr-un motiv ciudat pe care nu-l putea exprima. Părăsindu-l, Carter îi declarase că avea intenţia să călătorească în împrejurimile Arkhamului, pentru a revedea ţinutul strămoşilor săi.           Maşina sa fu regăsită la jumătatea coastei Elm Mountain, trasă cu grijă la marginea drumului spre vechea reşedinţă a familiei Carter. Oamenii din partea locului descoperiră în interior un sipet de lemn înmiresmat, acoperit cu sculpturi înfricoşătoare. Acest cufăr conţinea doar un pergament ciudat, pe care nici un lingvist şi nici un paleograf nu a reuşit să îl identifice sau să îl descifreze. Ploaia spălase, cu timpul, orice urmă de paşi, dar detectivii din Boston ar fi putut avea ceva de spus în legătură cu evidenta dezordine în care se găsea schelăria năruită a reşedinţei Carter. Aceasta arăta, după părerea investigatorilor, de parcă cineva ar fi scormonit de curând prin ruine. O batistă albă, obişnuită, găsită ceva mai departe, pe coasta dealului, n-a putut fi identificată ca aparţinând dispărutului.           Moştenitorii lui Randolph Carter au adus în discuţie partajul bunurilor sale, dar eu mă voi opune categoric deschiderii acestei succesiuni, căci nu cred să fi murit. Există spirale ale timpului şi ale spaţiului, ale visului şi ale realităţii, pe care numai un visător le poate bănui. Ceea ce ştiu despre Carter mă îndreptăţeşte să cred că a găsit, pur şi simplu, mijlocul de a pătrunde în acest labirint. Nu pot să ştiu dacă el va mai reveni vreodată printre noi. Tânjea să regăsească colinele pierdute ale visurilor sale şi suspina după copilăria sa. Cam pe atunci găsi o cheie şi, nu ştiu de ce, înclin să cred că a fost capabil să profite într-un mod ciudat de această descoperire.           Îl voi descoase când ne vom revedea, căci mă aştept să îl întâlnesc peste puţin timp, într-o anume cetate din vis prin care amândoi aveam obiceiul să cutreierăm. În Ulthar, dincolo de râul Skai, se zvoneşte că un nou rege a fost urcat în tronul de opal al Ilek-Vadului, oraş fabulos ce îşi înalţă turnurile pe înaltele faleze de sticlă dominând marea crepusculară în care gnorri cu barbă şi cu înotătoare îşi construiesc labirinturile lor copleşitoare. Cred că ştiu, sau mai degrabă chiar ştiu, cum să interpretez acest zvon. Cert este că sunt nerăbdător să văd apărând marea cheie de argint, căci în arabescurile ei oculte odihnesc simbolic toate scopurile şi toate tainele acestui univers orb şi impersonal.                                                                           SFÂRŞIT    

(Manuscris găsit printre hârtiile defunctului Francis Wayland Thurston, din Boston)           În privinţa unor asemenea forţe sau fiinţe s-ar mai putea concepe vreo posibilitate de supravieţuire… O supravieţuire dintr-o eră nespus de îndepărtată, când… conştiinţa se manifesta, poate, în forme şi chipuri pierdute de mult, înainte de apariţia şi evoluţia umanităţii… forme pe care numai poezia şi legendele le-au mai captat ca pe o amintire fulgurantă, dându-le numele de zei, monştri, eroi mitici de toate felurile…           Algernon Blackwood1           I.           OROAREA DIN LUT.           Cea mai mare îndurare pe această lume, cred, este neputinţa minţii omeneşti de a-şi corela toate datele. Trăim pe o imperturbabilă insulă de ignoranţă, în mijlocul mărilor de întuneric ale Infinitului, şi n-am fost meniţi să călătorim prea departe. Ştiinţele, fiecare trăgând în propria direcţie, până acum ne-au dăunat prea puţin, dar, într-o bună zi, alăturarea cunoştinţelor disparate ne va deschide în faţa ochilor asemenea imagini terifiante ale realităţii şi ale poziţiei noastre îngrozitoare în Univers, încât ori ne vom pierde minţile graţie revelaţiei, ori vom fugi de funesta lumină, refugiindu-ne în pacea şi siguranţa unui nou ev de obscurantism.           Teozofii au intuit grandoarea înfricoşătoare a ciclului cosmic în care lumea noastră şi specia umană constituie doar nişte accidente trecătoare. Ei fac aluzie la supravieţuiri a căror ciudăţenie ar face să ne îngheţe sângele în vine dacă n-ar fi mascate de un optimism afabil. Dar nu prin ei am ajuns să întrezăresc, în mod nepermis, o singură dată în viaţă, eonii care-mi dau fiori când mă gândesc la ei, simţind că mă cuprinde nebunia de câte ori îi visez. Acea percepţie fugară, ca mai toate temutele presimţiri ale adevărului, a scăpărat dintr-o întâmplătoare punere cap la cap a unor lucruri diferite. În acest caz este vorba despre un vechi articol de ziar şi despre notiţele unui profesor decedat. Sper că nimeni nu va mai călca pe urmele mele. Cu siguranţă, dacă voi apuca să mai trăiesc, nu voi mai căuta niciodată să mai adaug vreo verigă unui lanţ atât de hâd. Presupun că şi profesorul avea de gând să păstreze tăcerea în privinţa părţii pe care o cunoştea, şi că şi-ar fi distrus însemnările dacă moartea nu l-ar fi răpit subit dintre cei vii.           Am luat cunoştinţă de această chestiune în iarna lui 1926–1927, odată cu decesul fratelui bunicului meu, George Gammell Angell, profesor emerit de limbi semitice la Universitatea Brown, din Providence, statul Rhode Island. Profesorul Angell era o autoritate renumită în studiul inscripţiilor vechi, iar directorii marilor muzee îl solicitaseră în repetate rânduri. Aşadar, decesul său, care a survenit la vârsta de nouăzeci şi doi de ani, a rămas în amintirea multora. Pe plan local, interesul era intensificat şi de faptul că murise din cauze necunoscute, după ce coborâse pe mal de la bordul vaporului de Newport. După cum relatează martorii, se prăbuşise deodată la pământ, înghiontit de un negru cu aspect de marinar, care ieşise dintr-una din acele bizare curţi întunecoase de pe panta abruptă a dealului, o scurtătură de la port până la locuinţa răposatului în Williams Street. Medicii n-au reuşit să descopere nici o rană vizibilă, dar au tras concluzia, după o dezbatere plină de nelămuriri, că vreo ascunsă leziune a inimii, provocată de efortul intens al urcuşului pe o pantă foarte înclinată, mai ales la o vârstă atât de înaintată, îi pricinuise decesul. La momentul respectiv, n-am găsit nici un motiv să nu fiu de acord cu punctul oficial de vedere, dar în ultima vreme sunt înclinat să-l pun sub semnul întrebării – ba, poate, chiar mai mult.           Ca moştenitor şi executor al fratelui bunicului meu, căci murise văduv şi fără copii, eram obligat să arunc o privire peste hârtiile lui, cu o oarecare meticulozitate; şi, în acest scop, i-am luat toate dosarele şi cutiile la mine acasă, în Boston. O mare parte din materialul ordonat de mine va fi mai târziu publicat de Societatea Americană de Arheologie, însă mai era o cutie pe care am găsit-o extrem de enigmatică şi pe care nu m-am îndurat s-o arăt şi unor ochi străini. Fusese închisă cu lacătul şi n-am dat de cheie până nu mi-a trecut prin minte să mă uit mai bine la inelul cu chei pe care profesorul îl purtase întotdeauna în buzunarul său. Abia atunci am reuşit s-o deschid, dar după aceea am avut impresia că mă confruntam cu un obstacol încă mai greu de trecut. Care putea fi înţelesul bizarului basorelief din lut şi al dezlânatului amestec de însemnări şi tăieturi din ziare pe care le-am găsit înăuntrul ei? M-am hotărât să caut excentricul sculptor vinovat de faptul că tulburase liniştea sufletească a unui bătrân.           Basorelieful era un dreptunghi necizelat, cu o grosime mai mică de doi centimetri şi jumătate şi cu o suprafaţă măsurând aproximativ treisprezece pe cincisprezece centimetri. Se vedea bine că era o lucrare modernă. Cu toate acestea, figurile de pe el nu erau deloc moderne, nici ca atmosferă, nici ca sugestie. Oricât de departe ar merge cubismul şi futurismul în fanteziile lor, rareori reproduc acea criptică regularitate ascunsă în scrierea preistorică. Iar cea mai mare parte a acestor desene lăsau impresia puternică a unui fel de scriere, deşi memoria mea, în ciuda marii familiarităţi cu hârtiile şi colecţiile unchiului meu, nu reuşea deloc să identifice aceste caractere particulare, sau măcar să intuiască cele mai îndepărtate asocieri ale lor.           Deasupra acestor aşa-zise hieroglife, se înălţa o figurină cu evidente calităţi plastice, deşi execuţia impresionistă mă împiedica să-mi fac vreo idee mai clară cu privire la natura acesteia. Părea să fie un soi de monstru, sau simbolul unui monstru, o formă pe care numai o imaginaţie bolnavă ar putea-o concepe. Dacă aş zice că închipuirea mea, oarecum extravagantă, ar produce imaginile simultane ale unei caracatiţe, unui dragon şi unei caricaturi omeneşti, n-aş fi prea departe de spiritul acelui obiect. Un cap cărnos, cu tentacule, aşezat pe un trup grotesc, acoperit de solzi, cu aripi rudimentare. Dar tocmai profilul de ansamblu al întregului speria cel mai tare. În spatele figurii se reliefa, vag sugerat, fundalul unei arhitecturi ciclopice.

Clericul blestemat de Howard Philips Lovecraft The Evil Clergyman 1939                 În mansardă m-a condus un bărbat grav, cu privirea inteligentă, îmbrăcat sobru şi purtând barbă căruntă. Mi-a spus următoarele:           — El a locuit aici, de fapt, şi vă sfătuiesc să nu atingeţi nimic, absolut nimic. Curiozitatea te împinge la gesturi iresponsabile. Noi nu intrăm niciodată, noaptea, în camera asta şi doar pentru a-i respecta ultimele dorinţe păstrăm locul neschimbat. Îi cunoaşteţi opera. Când, practic, ajunsese la capătul experimentelor, a intervenit societatea aceea abominabilă. Astfel că nu ştim unde este înmormântat. Nimeni n-a putut ajunge la membrii sectei, nici măcar oamenii legii. Sper să plecaţi de aici până la căderea nopţii. În plus, vă mai rog să lăsaţi pe masă obiectul care seamănă cu o cutie de chibrituri. Nu ştim ce reprezintă, dar presupunem că are o legătură cu tot ce a făcut. Mergem până acolo încât nici măcar nu-l privim cu insistenţă.           După o clipă, omul m-a părăsit. Mansarda era murdară şi plină de praf. În ciuda mobilelor sărăcăcioase, exista acolo ceva care te făcea să crezi că mai vechiul ei locatar nu era un obişnuit al cocioabelor. O etajeră cu scrieri clasice şi teologice acoperea o porţiune de zid, altă bibliotecă însuma tratate de magie: Paracelsus, Albert cel Mare, Trithemius, Hermes Trismegistus, Borellus şi alte texte, scrise într-un alfabet straniu, pe care n-am reuşit să-l descifrez. Camera avea şi un dulap. Singura ieşire era trapa deschisă deasupra unei scări înguste. Ferestrele erau lucrate în ochi-de-bou, iar grinzile de stejar înnegrit trădau o mare vechime. Pe scurt, casa aparţinea vechii lumi.           Unde mă găseam? Fără îndoială, oraşul acela nu era Londra. După mine, era un mic port. Ciudatul obiect de pe masă mă fascina. Ştiam la ce foloseşte. Am scos din buzunar o torţă electrică – sau ceva asemănător – şi, concentrat, am făcut câteva încercări. Lumina nu era albă, ci violetă. Avea mai curând aspectul unei lumini radioactive decât pe acela al luminii veritabile. Nu mă serveam de ea, în fond, ca de o lampă obişnuită. La urma urmelor, aveam o lampă electrică obişnuită într-un alt buzunar.           Începea să se întunece, iar vechile acoperişuri şi hornuri aveau o înfăţişare stranie, văzute prin minuscula fereastră. Adunându-mi întreg curajul, am fixat cu o carte, pe masă, micul obiect. Apoi am îndreptat asupra lui razele luminii violete. Aceasta părea acum o ploaie de mici particule violete mai degrabă decât o rază continuă. Pe când lovea suprafaţa de sticlă din centrul curiosului obiect, se produceau nişte trosnete seci, precum al scânteilor ce străbat un tub cu vid. Suprafaţa de sticlă întunecată a emis o strălucire roz şi o vagă siluetă albă părea să prindă contur în mijlocul ei. În momentul acela am constatat că nu mai eram singur în încăpere. Mi-am vârât proiectorul în buzunar.           Dar nou-venitul n-a vorbit şi n-am perceput nici un zgomot în minutele următoare, ca şi cum scena ar fi fost o pantomimă. Noul venit şi însoţitorii săi erau, totuşi, nişte făpturi de talie mare.           Primul, un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, era îmbrăcat într-un costum preoţesc al Bisericii anglicane. Avea vreo treizeci de ani, tenul verzui şi, în ciuda trăsăturilor sale plăcute, fruntea neobişnuit de înaltă. Părul negru îi era bine tuns, pieptănat cu grijă, şi se răsese zdravăn, chiar dacă barba foarte închisă la culoare îi lăsa pe obraz o umbră albăstruie. Purta ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel. Nu se prea deosebea, în fond, de alţi oameni ai Bisericii anglicane pe care îi cunoşteam, dar avea fruntea mai înaltă, pielea mai întunecată, expresia mai inteligentă – şi era, de asemenea, în mod subtil mai diabolic.           Până să fi avut eu răgazul de a interveni, îşi şi zvârlise toate cărţile de magie în vatra aflată într-un cotlon al camerei, atât de ascunsă după coturile mansardei încât n-o remarcasem. Flăcările consumară volumele, într-un uluitor amestec de culori stranii şi de mirosuri groaznice.           Printre oamenii apăruţi atunci, am remarcat unul care purta mantie şi pantalon scurt, de episcop. Toţi lăsau impresia că îl urăsc şi, în acelaşi timp, se şi tem de primul sosit, iar acesta părea că încearcă în privinţa lor acelaşi sentiment. O expresie sardonică îi împietrise pe faţă, dar am putut vedea că-i tremura mâna dreaptă pe când apucă spătarul unui scaun. Episcopul arăta biblioteca goală şi vatra cu flăcările aproape stinse. Primul sosit surâse răutăcios şi îşi întinse mâna stângă spre micul obiect de pe masă. Atunci, întreaga asistenţă s-a tras înapoi cu spaimă. Procesiunea de clerici a dispărut încetul cu încetul pe scară, după ce se strecurase prin trapă. Plecând, fiecare din ei ne-a tratat cu gesturi ameninţătoare. Ultimul a părăsit locul episcopul.           Când am rămas singuri, primul sosit s-a îndreptat spre dulap şi a scos din el un colac de funie. Căţărându-se pe un scaun, a legat un capăt al funiei de un cârlig înfipt în etajera de stejar negru din mijloc, iar la celălalt capăt a făcut un nod umblător. Înţelegând că voia să se spânzure, am avansat câţiva paşi, intenţionând să încerc să-i schimb hotărârea. M-a văzut, s-a întrerupt şi m-a privit cu o ciudată expresie de triumf care m-a tulburat. A coborât încet de pe scaun ca să se apropie de mine, cu un rânjet diabolic în colţul buzelor sale subţiri.           M-am simţit imediat în pericol de moarte şi am scos brusc din buzunar faimosul meu proiector. Căci, nu ştiu de ce, ceva îmi spunea că-mi va servi în apărare. I l-am îndreptat spre faţă. Trăsăturile lui îngălbenite luară o culoare violetă, apoi deveniră roz. Satanica exultaţie s-a schimbat într-o groază adâncă. Bătând brutal aerul cu braţele, s-a dat înapoi, poticnit. Se afla nu departe de trapa deschisă. Am strigat, să-l avertizez. Nu m-a auzit. În secunda următoare, a căzut pe spate prin deschizătura căscată şi a dispărut.           Cu grijă, m-am apropiat de trapă. Aplecându-mă peste seară, am constatat că jos nu se găsea nici un corp zdrobit. Dimpotrivă, am zărit o mulţime de oameni alergând spre mine cu lanternele aprinse. Farmecul liniştii şi al fantasmelor se spulberase. Auzeam din nou glasuri omeneşti şi vedeam iarăşi în obişnuitele noastre trei dimensiuni. Ce zgomot să-i fi atras, oare? Cei doi aflaţi în fruntea trupei (nişte săteni obişnuiţi) se opriră ca împietriţi, văzându-mă, iar unul dintre ei începu să strige:           — Ah! Ah! Încă o dată!           Cuprinsă de panică, întreaga trupă s-a împrăştiat. Un singur om rămânea. L-am recunoscut pe bărbosul care mă condusese acolo. Stând drept, singur, cu o lanternă în mână, aştepta. Părea fascinat, nu însă şi înspăimântat. A venit alături de mine, în mansardă.           — Prin urmare, nu l-aţi lăsat în pace. Ştiu că s-a întâmplat. S-a mai petrecut o dată, dar atunci persoanei i-a fost frică şi a tras un foc. N-ar fi trebuit să-l faceţi să revină. Ştiţi prea bine ce vrea. S-a produs ceva cumplit, fără să se ajungă totuşi atât de departe încât personalitatea să vă fie în pericol. Dacă vă păstraţi sângele rece şi dacă acceptaţi să vă schimbaţi întrucâtva existenţa, o să vă bucuraţi de viaţă în continuare. Dar nu veţi putea trăi aici. Nu cred nici că Londra vă convine. Vă sfătuiesc să mergeţi în America. Să nu mai încercaţi o altă experienţă aici. Asta n-ar face decât să agraveze situaţia. Nu v-aţi descurcat tocmai rău, dar plecaţi imediat. Şi mulţumiţi cerului! Mă străduiesc să vă vorbesc sincer. S-a produs o anume schimbare în felul cum arătaţi. Era de aşteptat. Dar, dacă părăsiţi ţara asta, o să vă puteţi obişnui. Veniţi, e o oglindă în celălalt capăt al camerei. Chiar dacă nu sunteţi respingător, aşteptaţi-vă la un şoc.           Cum tremuram de frică, omul cu barbă a trebuit să mă susţină până la oglindă. Un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, îmbrăcat în costumul Bisericii anglicane, purtând ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel ce sclipeau sub o frunte nefiresc de înaltă: primul sosit pe tăcute şi care îşi arsese cărţile.           Pentru tot restul vieţii, cel puţin în aparenţă, trebuia să fiu omul acela!                                                                         SFÂRŞIT