Honore de Balzac romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez

Léon de Lora, celebrul nostru peisagist, aparţine uneia dintre cele mai nobile familii din Roussillon2 – de origine spaniolă – care, deşi se impune prin vechimea neamului, este de un secol destinată proverbialei sărăcii a hidalgilor3.           Ajuns la Paris, după ce străbătuse sprinten, pe jos, drumul din departamentul Pirineii Orientali, cu o sumă de unsprezece franci drept orice provizii, îşi uitase, oarecum, mizeriile copilăriei, ca şi familia, în viitoarea celorlalte mizerii, nelipsite pictorilor ucenici, a căror întreagă avere este doar o cutezătoare vocaţie. Apoi, grijile celebrităţii şi succesului au fost pentru el alte cauze de uitare.           Dacă aţi urmărit cursul sinuos şi capricios al acestor Studii, vă amintiţi poate de Mistigris, elevul lui Schinner, unul dintre eroii din Un debut în viaţă (Scene din viaţa particulară) şi de apariţiile sale în alte câteva scene.           În 1845, peisagistul nostru, rival al pictorilor Hobbema, Ruysdaël, Lorrain4, nu mai seamănă deloc cu începătorul sărac şi neastâmpărat pe care l-aţi văzut. Om celebru, posedă acum o încântătoare locuinţă în strada Berlin, nu departe de palatul Brambourg, unde locuieşte prietenul său Bridau, şi aproape de casa lui Schinner, primul său maestru. Este membru al institutului şi ofiţer al Legiunii de onoare5, are treizeci şi nouă de ani, douăzeci de mii de franci rentă, tablourile sale sunt plătite cu bani grei şi, ceea ce i se pare mai extraordinar decât de a fi uneori invitat la balurile curţii, numele său aruncat atât de des de presă în ochii Europei, de şaisprezece ani încoace, a pătruns în fine şi în valea Pirineilor Orientali, unde vegetează trei Lora veritabili: fratele mai mare, tatăl său şi o mătuşă bătrână din partea tatălui, domnişoara Urraca y Lora.           Din partea mamei, celebrul pictor nu mai are decât un văr, nepot al ei, în vârstă de cincizeci de ani, care locuieşte într-un orăşel manufacturier din departament. Acest văr a fost primul care şi-a adus aminte de Leon.           Abia în 1840 Leon de Lora primi o scrisoare de la domnul Sylvestre Palafox-Castel-Gazonal (zis pur şi simplu Gazonal) la care răspunse că era într-adevăr el, adică fiul răposatei Leonia Gazonal, soţia contelui Fernand Didas y Lora.           Vărul Sylvestre Gazonal se duse în vara anului 1841 să anunţe celor din ilustra şi necunoscuta familie de Lora că micul Leon nu plecase spre Rio de la Plata, precum se credea, că nu murise acolo, cum iarăşi se credea, şi că era una dintre marile celebrităţi ale şcolii franceze de pictură, ceea ce nu se mai crezu. Fratele mai mare, Don Juan de Lora, îi spuse vărului Gazonal că era victima unui mucalit din Paris.           Numitul Gazonal propunându-şi, însă, să meargă la Paris pentru a se judeca într-un proces pe care prefectul din Pirineii Orientali îl smulsese, în urma unui conflict de competenţă, jurisdicţiei ordinare şi-l transferase la Consiliul de Stat, provincialul se hotărî să lămurească lucrurile şi să ceară socoteală pictorului parizian pentru îndrăzneala sa.           Dar se întâmplă că domnul Gazonal, care trăsese într-un modest hotel din strada Croix-des-Petits-Champs, fu uluit când văzu palatul din strada Berlin. Aflând că stăpânul călătorea prin Italia, renunţă, deocamdată, să-i ceară socoteală şi chiar se îndoi că celebrul om o să-i recunoască rudenia.           Din 1843 până în 1844 Gazonal se judecă. Acest litigiu privind cursul şi nivelul unei ape şi suprimarea unui baraj, în care se amestecase administraţia susţinută de locuitorii de pe malul râului, ameninţa însăşi existenţa fabricii.           În 1845, Gazonal socotea procesul în întregime pierdut, deoarece secretarul referendarului însărcinat cu întocmirea raportului îi destăinuise că acest raport se va opune concluziilor sale, iar avocatul său îi confirmase acest lucru. Gazonal, deşi era comandant al gărzii naţionale din oraşul său şi unul dintre cei mai pricepuţi fabricanţi din departament, se simţea atât de neînsemnat la Paris, fu atât de speriat de scumpetea vieţii şi a celor mai mărunte fleacuri, încât nu părăsea mizerabilul său hotel, tăcând chitic.           Acest meridional, lipsit de soarele său, ura Parisul, numindu-l o fabrică de reumatisme. Adunând cheltuielile procesului şi ale şederii la Paris, luă hotărârea ca la întoarcere să-l otrăvească pe prefect sau să-l ucidă cu lovituri de pumnal, ca Tezeu pe Minotaur6. Când era trist îl omora dintr-odată pe prefect, când era vesel, se mulţumea să-l înţepe.           Într-o dimineaţă, la sfârşitul mesei, apucă furios jurnalul, bombănind. Aceste rânduri prin care se termina un articol: Marele nostru peisagist Leon de Lora, reîntors de o lună din Italia, va expune mai multe tablouri la Salonul oficial; astfel expoziţia va fi, după cum se vede, strălucită… izbiră pe Gazonal ca şi cum vocea care le vorbeşte jucătorilor atunci când câştigă i le-ar fi zvârlit în ureche. Cu acea spontaneitate proprie meridionalilor, Gazonal sări din hotel în stradă, din stradă într-o cabrioletă şi se duse glonţ în strada Berlin, la vărul său.           Leon de Lora îi trimise răspuns vărului Gazonal invitându-l pentru a doua zi la dejun la Café de Paris, deoarece în acel moment era absorbit de o anumită ocupaţie, ceea ce nu-i permitea să primească. Gazonal, ca un meridional ce era, îi povesti valetului toate necazurile sale.           A doua zi, la ora zece, Gazonal, prea gătit pentru acea împrejurare (îmbrăcase fracul său de culoarea albăstrelelor, cu nasturi auriţi, o cămaşă cu jabou, o vestă albă şi mănuşi galbene), îşi aşteptă amfitrionul bătând pasul pe loc timp de o oră pe bulevard, după ce mai întâi aflase de la cafegiu (aşa se numesc în provincie patronii de cafenea) că aceşti domni dejunează, de obicei, între orele unsprezece şi douăsprezece.           — Pe la unsprezece şi jumătate, doi parizieni numai în redingotă – spunea el când îşi povestea aventurile celor din ţinutul lui – şi care nu prea făceau impresie, strigară văzându-mă pe bulevard: „Iată-l pe Gazonal al tău!..”           Acest interlocutor era Bixiou, pe care îl adusese Leon de Lora ca să-l facă pe vărul său să se dea în spectacol.

I. PRIMELE GREŞELI.           TÂNĂRA DOMNIŞOARĂ.           Era la începutul lunii aprilie 1813, într-o duminică a cărei dimineaţă făgăduia una dintre acele frumoase zile, când parizienii îşi văd, pentru întâia oară în an, pavajul fără noroaie şi cerul fără nori. Spre amiază, o cabrioletă falnică, trasă de doi cai focoşi, intră în strada Rivoli prin strada Castiglione şi se opri în spatele mai multor echipaje staţionate la poarta de fier de curând deschisă, din dreptul terasei des Feuillants. Zvelta trăsură era condusă de un bărbat cu înfăţişarea îngândurată şi bolnăvicioasă; părul uşor cărunt abia îi acoperea capul galben, îmbătrânindu-l înainte de vreme. Zvârli hăţurile unui lacheu ce venea călare în urma trăsurii şi coborî spre a lua în braţe o tânără a cărei frumuseţe delicată atrase atenţia celor ce-şi iroseau vremea plimbându-se pe terasă. Mărunţica domnişoară se ridică în picioare pe marginea trăsurii şi apoi se lăsă, cu graţie, cuprinsă de mijloc, petrecându-şi braţele pe după gâtul însoţitorului său, care o aşeză pe trotuar fără a-i fi şifonat garnitura rochiei de rips verde. Un îndrăgostit n-ar fi dovedit atâta grijă. Necunoscutul era, de bună seamă, tatăl acelei copile care, fără a-i mulţumi, îl luă familiar de braţ şi îl târî zorită spre grădină. Bătrânul observă privirile admirative ale câtorva tineri, şi tristeţea întipărită pe chipul său se şterse pentru o clipă. Cu toate că atinsese de mult vârsta la care bărbaţii trebuie să fie sătui de amăgitoarele plăceri pe care le dă vanitatea, bătrânul surâse.           — Oamenii te cred soţia mea, spuse el la urechea tinerei, umflându-şi pieptul şi călcând cu o încetineală care-o exaspera.           Părea că bătrânul cochetează cu fiica sa şi că se bucură, poate mai mult chiar decât ea, de ocheadele pe care curioşii le aruncau spre picioruşele-i încălţate în nişte brodechini de brunei cafenii, spre talia-i delicios desenată de o rochie cu ghempă şi spre gâtul gingaş pe care un guleraş brodat nu-l acoperea în întregime. Mişcările mersului ridicau pentru o clipă rochia tinerei fete, lăsând să se vadă, deasupra brodechinilor, rotunjimea unei pulpe fin reliefate de un ciorap de mătase ajurat.           Aşa încât, mulţi dintre cei ce se plimbau pe acolo începură să se vânzolească pe lângă cei doi, spre a admira sau spre a mai privi o dată chipul împrejurul căruia fluturau câteva bucle de păr negru şi a cărui culoare albă îmbujorată era sporită atât prin luciul mătăsii de atlaz trandafiriu ce căptuşea eleganta-i pelerină, cât şi prin dorinţa şi nerăbdarea ce străluceau în fiecare trăsătură a acelei drăgălaşe fiinţe. O dulce maliţie însufleţea frumoşii-i ochi negri şi migdalaţi, adumbriţi de nişte sprâncene delicat arcuite, mărginiţi de gene lungi şi scăldaţi într-o lumină pură. Sănătatea şi tinereţea îşi desfăşurau comorile pe acest chip răzvrătit şi pe acest bust care rămânea mlădios totuşi, în ciuda centurii ce pe atunci se purta dedesubtul sânilor.           Fără să ia aminte la omagii, tânăra fată privea cu un fel de îngrijorare către palatul Tuileries, evident ţinta zoritei sale plimbări. Era douăsprezece fără un sfert. Oricât de matinală părea această oră, o mulţime de doamne, care toate vroiseră să-şi etaleze toaletele, se întorceau dinspre Palat, nu însă fără a-şi întoarce capul, cu un aer îmbufnat, reproşându-şi parcă faptul că veniseră prea târziu pentru a se mai bucura de un spectacol dorit. Câteva vorbe rostite cu supărare de aceste frumoase doamne dezamăgite, vorbe prinse din zbor de către gingaşa necunoscută, o îngrijorară în mod deosebit. Bătrânul urmărea cu un ochi mai degrabă curios decât înveselit semnele de nerăbdare şi de nelinişte ce se învolburau pe încântătorul chip al tovarăşei sale, şi o observa poate cu prea multă grijă ca să nu fi avut vreun ascuns gând părintesc.           Duminica aceea era a treisprezecea din anul 1813. Peste două zile, Napoleon pleca în fatala campanie în care, rând pe rând, avea să-i piardă pe Bessiferes şi pe Duroc, să câştige memorabilele bătălii de la Litzen şi de la Bautzen, să se vadă trădat de Austria, de Saxa, de Bavaria şi de Bernadotte, şi să dea teribila bătălie de la Leipzig. Magnifica paradă comandată de împărat avea să fie ultima dintre cele ce stârniseră de atâta vreme admiraţia parizienilor şi a străinilor. Vechea gardă avea să execute pentru ultima oară savantele manevre a căror pompă şi precizie îl uimiseră uneori până şi pe acest uriaş ce se pregătea atunci pentru duelul său cu Europa. Un sentiment trist mâna spre Tuileries o mulţime strălucită şi curioasă. Fiecare părea că ghiceşte viitorul şi presimţea că, poate, adeseori închipuirea va trebui, mai târziu, să zugrăvească din amintiri tabloul scenei pe care-o trăiau, după ce vremurile eroice ale Franţei vor fi căpătat, aşa cum au căpătat astăzi, culori aproape legendare.           — Să mergem ceva mai repede, tată! Spuse tânăra domnişoară cu un aer de nerăbdare, trăgându-l după ea pe bătrân; aud tobele.           — De-abia intră trupele la Tuileries, răspunse el.           — Sau defilează! Toată lumea pleacă! Replică ea, cu o amărăciune copilărească, ce-l făcu pe bătrân să surâdă.           — Parada nu începe decât la douăsprezece şi jumătate, spuse tatăl, abia ţinându-se în urma zoritei sale fiice.           Dacă ai fi văzut mişcarea pe care o făcea ea cu braţul drept, aţi fi zis că se ajută de el ca să alerge. Mânuţa-i elegant înmănuşată mototolea cu nerăbdare o batistă şi părea vâsla unei bărci despicând undele. Bătrânul surâdea din când în când, dar mai adesea o expresie îngrijorată îi întrista pentru o clipă faţa uscată Dragostea lui pentru frumoasa-i fiică îl făcea să admire prezentul, dar tot pe atâta să se şi teamă de viitor. Părea că-şi spune: „E fericită astăzi, dar va fi aşa întotdeauna?” Căci bătrânii sunt foarte înclinaţi să înzestreze cu mâhnirile lor viitorul celor tineri.           Când tatăl şi fiica ajunseră sub peristilul pavilionului în vârful căruia flutura drapelul tricolor şi pe unde cei ce se plimbă trec din grădina Tuileries în Carrousel, santinelele le strigară cu voce gravă:           — Nu se mai trece!           Copila se ridică în vârful picioarelor şi putu să zărească o mulţime de doamne elegante ce se înghesuiau în jurul celor două laturi ale vechii arcade de marmură pe unde trebuia să iasă împăratul.           — Uite, tată, acuma vezi şi tu că am plecat prea târziu!

  Î ntr-una dintre cele mai pricăjite capitale de provincie ale Franţei, în mijlocul târgului, la colţul unei străzi, se află o casă; dar numele străzii şi oraşului nu pot fi date în vileag aici. Va înţelege oricine înţeleptele motive ale discreţiei pe care împrejurările o impun. Când porneşte la drum să cerceteze lumea în care trăieşte, scriitorul atinge multe răni… Casa noastră era palatul Esgrignon, dar trebuie să aflaţi că Esgrignon este un nume convenţional, cu nimic mai real decât Belval, Floricour, Derville din Comedia umană, sau Adalbert ori Monbreuse din roman. Numele principalelor personaje vor fi de asemenea schimbate. Autorul ar dori să adune aci elemente contradictorii şi să îngrămădească unele anacronisme, pentru a acoperi adevărul cu un văl de absurdităţi şi lucruri de necrezut; dar îşi dă seama că orişice ar face, acest adevăr va încolţi necontenit, aşa cum viţa prost smulsă răzbate cu vlagă în podgoria desţelenită. Palatul Esgrignon era nimic alt decât locuinţa unui nobil bătrân, pe nume Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz d’Esgrignon, sau des Grignons potrivit unor mai vechi titluri. Negustorimea şi burghezia oraşului îi decretase casa „palat” mai mult în derâdere; şi, de vreo douăzeci de ani, cei mai mulţi dintre localnici sfârşiseră prin a pronunţa cu seriozitate „palatul Esgrignon”, ori de câte ori vorbeau despre reşedinţa marchizului. Carol (fraţii Thierry ar fi scris Karawl[1]) era numele glorios al uneia dintre cele mai de vază căpetenii venite pe vremuri din nord pentru a cuceri şi feudaliza pe gali. Purtătorii acestui nume nu plecaseră niciodată capul, nici în faţa Comunelor[2], nici în faţa Regalităţii, nici în faţa Bisericii, nici în faţa marii finanţe. Chemaţi în alte vremi să apere o provincie franceză, titlul de marchiz reprezenta pentru ei în acelaşi timp o datorie şi o onoare, şi nicidecum simulacrul presupuselor împuterniciri: iar feuda Esgrignon fusese din totdeauna un bun al lor. Adevărată nobilime de provincie, neluată în seamă la curtea regală timp de două secole, dar neprihănită de orice mezalianţe, atotputernică în împrejurimi, respectată de oamenii locului ca un crez, familia aceasta – precum o binefăcătoare fecioară ce tămăduieşte durerile de dinţi – se conservase în străfundul provinciei, aşa cum în adâncul unui fluviu se păstrează pilonii carbonizaţi ai vreunui pod din vremea lui Cezar. Timp de treisprezece veacuri – fără să se abată o singură dată – domnişoarele fuseseră căsătorite fără zestre, sau trimise la mănăstire; mezinii acceptaseră supuşi succesiunea maternă, se făcuseră ostaşi, preoţi, sau se căsătoriseră la Curte. Un mezin al casei d’Esgrignon, fost amiral, e făcut duce şi pair[3], dar moare fără urmaşi. Marchizul d’Esgrignon, şeful ramurii principale, n-a acceptat niciodată titlul de duce. — Eu stăpânesc marchizatul d’Esgrignon în aceleaşi condiţii în care regele stăpâneşte Statul Francez, spunea el conetabilului Luynes[4] care în timpul acela apărea în ochii săi ca un partener neînsemnat. În timpul tulburărilor, câţiva din familia Esgrignon fuseseră decapitaţi. Sângele lor frânc s-a păstrat nobil şi mândru până la 1789. Actualul marchiz d’Esgrignon nu a emigrat: el trebuia să-şi apere moşia. Datorită respectului pe care i-l purtau ţăranii, capul lui a fost cruţat de eşafod; dar ura adevăraţilor „Sans-Culottes”[5] atât a fost de aprigă, încât l-au considerat emigrat, când de fapt el fusese silit doar să se ascundă. În numele poporului suveran, districtul a cotropit pământul familiei d’Esgrignon, iar pădurile au fost vândute ca bunuri naţionale, în pofida împotrivirii marchizului care, pe atunci, avea patruzeci de ani. Sora sa, domnişoara d’Esgrignon, fiind minoră, a salvat o parte a feudei prin mijlocirea unui tânăr administrator al familiei care, în numele clientei sale, a cerut împărţirea presuccesorală; cu prilejul lichidării efectuate de Republică, i-au fost atribuite câteva ferme şi castelul. Devotatul Chesnel a trebuit să cumpere pe numele său (cu bani pe care îi dădu marchizul) anumite părţi ale domeniului, la care stăpânul său ţinea în chip deosebit, precum biserica, prezbiteriul şi grădinile castelului. Sfârşindu-se cu anii cei iuţi, dar trecători, ai terorii, marchizul d’Esgrignon, al cărui caracter impusese respect în regiune, voi să-şi reia reşedinţa în castel, împreună cu sora sa, domnişoara d’Esgrignon, pentru a repune în picioare ce putuse fi salvat datorită strădaniilor lui Chesnel, fostul său intendent, devenit acum notar. Dar vai! Castelul jefuit, rămas fără mobilă, nu era oare prea mare, prea costisitor pentru un proprietar ale cărui drepturi la dijmă fuseseră suprimate, ale cărui păduri fuseseră parcelate, care deocamdată nu putea scoate mai mult de nouă mii de franci de pe pământurile fostelor sale domenii?   Când notarul îl readuse pe vechiul său stăpân, în octombrie 1800, în bătrânul castel feudal, nu-şi putea stăpâni o adâncă emoţie văzând pe marchiz cum sta înmărmurit, în mijlocul curţii, în faţa şanţurilor pline, privind turnurile năruite până la nivelul acoperişurilor. Urmaşul francilor contempla tăcut când cerul, când locul unde pe vremuri se-nvârteau elegantele morişti de vânt ale turlelor gotice, întrebând parcă pe Dumnezeu ce rost a avut toată această răsturnare socială. Doar Chesnel putea cuprinde adânca mâhnire a marchizului, care se numea atunci cetăţeanul Carol. Marele d’Esgrignon, rămas multă vreme mut, sorbind parcă adânc mireasma strămoşească a acelor meleaguri, i se adresă cu o adâncă melancolie: — Chesnel, vom reveni aci mai târziu, când vor înceta tulburările; întrucât nu-mi dau voie să-mi refac blazonul, până la edictul de pacificare n-aş mai putea locui aici. Arătă castelul, se întoarse şi, încălecând, îşi petrecu sora care venise în şubreda trăsurică de răchită a notarului. În oraş nu mai exista palatul d’Esgrignon. Măreaţa casă fusese dărâmată; pe locul ei se ridicaseră două fabrici de manufactură. Cu ultima pungă de galbeni a marchizului, maestrul Chesnel îi cumpără, într-un colţ al pieţei, o veche casă cu stâlpi, cu morişti, cu turnuleţe, cu hulubărie, care fusese pe vremuri un tribunal seniorial, apoi Preşedinţia, şi care aparţinuse odinioară marchizului d’Esgrignon. Contra sumei de cinci sute de galbeni, achizitorul naţional înapoie vechiul edificiu proprietarului său legitim. De atunci, mai în batjocură, mai în serios, casa a fost poreclită „palatul” d’Esgrignon. În 1800, când ştergerea numelor din listele negre ale proscrişilor se obţinea destul de uşor, – câţiva emigranţi se întoarseră în Franţa. Printre nobilii care cei dinţii se înapoiară În oraş, se aflau baronul de Nouastre cu fiica sa; erau cu desăvârşire scăpătaţi. Domnul d’Esgrignon le oferi cu mărinimie un adăpost, unde baronul muri după două luni de amărăciune. Domnişoara de Nouastre avea douăzeci şi doi de ani. Familia Nouastre era de cea mai nobilă viţă şi marchizul d’Esgrignon, pentru ca să nu i se stingă stirpea – o luă în căsătorie; dar ea muri atunci când avea să nască, ucisă de nepriceperea medicului. lăsând – din fericire – familiei d’Esgrignon un fiu. Bietul bătrân (cu toate că marchizul n-avea atunci decât cincizeci şi trei de ani, necazurile şi chinuitoarele dureri ale vieţii sale făcură ca anii săi să fie mai lungi), pierdu şi bucuria ultimelor zile, văzând cum s-a dus cea mai frumoasă dintre făpturi, femeia nobilă în care retrăiau gratiile – azi asfinţite – ale figurilor de femei din al XVI-lea veac… A fost una dintre acele lovituri care nu se uită, care lasă urme adânci în tot restul vieţii. După ce rămase câteva clipe în picioare lângă catafalc, marchizul sărută fruntea soţiei sale, culcată ca o sfântă, cu mâinile împreunate, îşi scoase ceasul, îi sfărâmă rotiţa şi se duse să-l atârne deasupra căminului. Era unsprezece înainte de amiază. — Domnişoară d’Esgrignon, să rugăm pe Dumnezeu ca această oră să înceteze a mai fi năpasta casei noastre. Unchiul meu, arhiepiscopul, a fost căsăpit la această oră şi tot la aceeaşi oră s-a prăpădit şi tatăl meu. Îngenunche, rezemându-şi capul pe pat; tot astfel făcu şi sora sa. Apoi, după un timp, amândoi se ridicară; domnişoara d’Esgrignon izbucni în plâns, bătrânul marchiz privi cu ochii uscaţi copilul, odaia şi pe moartă. La încăpăţânarea sa de franc se adăuga un zel creştinesc, întâmplarea aceasta avea loc în al doilea an al veacului nostru.   Domnişoara d’Esgrignon avea atunci douăzeci şi şapte de ani. Era frumoasă, Un parvenit, furnizor al armatelor Republicii născut în acel ţinut, având o rentă de o mie de scuzi[6], obţinu de la maestrul Chesnel – după ce izbuti să-i înduplece împotrivirea – să intervină în favoarea căsătoriei cu domnişoara d’Esgrignon. Şi fratele şi sora se mâniară de această nemaipomenită îndrăzneală. Chesnel nu-şi ierta faptul că se lăsase înduplecat de jupânul du Croisier. Din ziua aceea, el n-a mai găsit mângâietoarea bunăvoinţă, care putea fi socotită prietenie, nici în felul de a se purta, nici în vorbele marchizului d’Esgrignon. Marchizul nu-i mai păstra decât recunoştinţă. Dar această recunoştinţă, deşi nobilă şi adevărată, a rămas pentru notar o pricină de nesfârşită amărăciune. Sunt unele inimi deosebite cărora recunoştinţa li se pare o prea mare răsplată şi care preferă monotonia unor sentimente prieteneşti, pe care ţi-o dă comuniunea unor gânduri şi o voită fuziune sufletească. Maestrul Chesnel gustase din bucuria acestei preţioase amiciţii; marchizul îl ridicase până la el. Pentru nobilul bătrân, personajul acesta era mai puţin decât un copil şi mai mult decât un servitor; un şerb supus de bună voie, un vasal legat cu tot sufletul de suzeranul său. Nu mai putea fi vorba de socoteli cu acest notar, ci totul se cumpănea printr-un neîncetat schimb de afecţiune. În ochii marchizului, caracterul oficial pe care notariatul îl conferea lui Chesnel nu mai însemna nimic, i se părea că servitorul său este doar deghizat în notar. În ochii lui Chesnel, marchizul rămăsese o fiinţă de obârşie dumnezeiască; el credea în aristocraţie şi îşi amintea, fără umilinţă, că tatăl lui deschidea porţile salonului, vestind: – „Masa este servită, domnule marchiz!” Devotamentul său pentru nobila familie scăpătată nu pornea însă numai dintr-o evlavie, ci dintr-un tel de egoism; se socotea ca făcând parte dintre ai casei. Adâncă i-a fost dar mâhnirea când a îndrăznit să vorbească de eroarea sa marchizului, cu toate că marchizul îi interzisese. — Chesnel – îi răspunse bătrânul nobil pe un ton grav – înainte de Tulburări[7] cred că nu ţi-ar fi trecut prin cap să ai năluciri atât de jignitoare. Cum sunt oare aceste noi doctrine de ţi-au putut strica în aşa hal mintea? Maestrul Chesnel era preţuit, se bucura de încrederea întregului oraş. Cinstea sa desăvârşită şi marea sa avere îi sporeau prestigiul. Din ziua aceea nenorocită descoperi că avea o adevărată silă pentru jupân du Croisier. Cu toate că notarul nu purta nimănui pică, făcu în aşa fel ca această silă să fie împărtăşită de un număr destul de însemnat de familii. Du Croisier, om afurisit şi în stare să clocească o răzbunare timp de douăzeci de ani, prinse o ură de moarte împotriva notarului şi a familiei d’Esgrignon, o ură din acelea mocnite, cum numai în provincie se mai întâlnesc. Refuzul dispreţuitor al marchizului îl desfiinţa în ochii răutăcioşilor provinciali printre care venise să-şi petreacă zilele şi pe care voia să-i domine. A fost o adevărată catastrofă, încât urmările ei n-au întârziat să se facă simţite. Du Croisier, în disperare de cauză, se adresă unei fete bătrâne, care de asemenea îl respinse. Şi astfel ambiţioasele planuri pe care le făurea s-au năruit, întâi datorită refuzului domnişoarei d’Esgrignon, care i-ar fi deschis porţile acestui provincial „Faubourg Saint-Germain[8]”, apoi datorită celui de-al doilea refuz care îl umili atât de mult, încât abia se putea menţine în societatea de mâna a doua a oraşului.   În 1805, domnul de la Roché-Guyon, primul născut al uneia dintre cele mai vechi familii din regiune, care se înrudise pe vremuri cu d’Esgrignon – peţi, tot prin maestrul Chesnel, mâna domnişoarei d’Esgrignon. Dar domnişoara Marie-Armande-Claire d’Esgrignon nu voi să asculte pe notar. — Ar fi trebuit să ghiceşti că sunt mamă, dragul meu Chesnel, îi zise ea adormindu-şi nepotul, un copil frumos de cinci ani. Bătrânul marchiz se ridică pentru a-şi întâmpina sora care se întorcea de lângă leagăn; plin de respect, îi sărută mâna apoi, aşezându-se din nou, îşi regăsi graiul pentru a-i spune; — Eşti o adevărată d’Esgrignon, scumpa mea soră! Nobila fată tresări şi plânse. La bătrâneţe, domnul d’Esgrignon, tatăl marchizului, se căsătorise cu nepoata unui mic birtaş, înnobilat sub Ludovic al XIV-lea. Această căsătorie a fost socotită în familie o îngrozitoare mezalianţă, dar fără importanţă, deoarece din ea nu rezultase decât o fată. Armande ştia aceasta, cu toate că fratele său era atât de bun cu ea. O privise întotdeauna ca pe o străină; acum însă cuvintele lui o repuneau în drepturi. Dar şi răspunsul ei nu era oare o deplină încoronare a purtării nobile pe care o avusese timp de unsprezece ani de când, după majorat, fiece faptă a sa purta pecetea celui mai desăvârşit devotament? Avea un soi de cult pentru fratele ei. — Voi muri domnişoară d’Esgrignon! spuse ea cu simplitate notarului. — Nu există pentru dumneavoastră un titlu mai frumos, răspunse Chesnel, crezând că-i face un compliment. Sărmana fată se îmbujoră. — Ai spus o prostie, Chesnel, replică bătrânul marchiz, în acelaşi timp măgulit de vorbele fostului său servitor, dar necăjit de mâhnirea pricinuită surorii sale, O d’Esgrignon se poate căsători cu un Montmorency: sângele nostru nu este atât de amestecat cum a fost al lor. Pajura Esgrignonilor cuprinde pe un câmp de aur, două benzi roşii. Nimic altceva, de nouă sute de ani încoace, n-a fost schimbat în blazonul nostru. El este acelaşi ca şi în prima zi.   Blondet, căruia literatura contemporană îi este îndatorată, printre altele, şi pentru această povestire, istoriseşte următoarele:   „Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreo femeie care să-mi stimuleze mai mult imaginaţia ca domnişoara d’Esgrignon. Eram într-adevăr foarte tânăr copil şi poate că imaginea care mi-a rămas stăruitoare în minte, cu strălucirea şi coloritul ei, se datorează în bună parte şi acelei porniri ce presupunea în copilăria noastră predispoziţia pentru supranatural. Când o vedeam de departe venind pe Promenadă, unde mă jucam cu alţi copii, însoţită de Victurnien, nepotul său, simţeam o emoţie asemănătoare reflexelor produse de curenţii galvanici asupra morţilor. Cât eram de tânăr, mă simţeam totuşi însufleţit de o nouă viaţă.   [1] fraţii Thierry ar fi scris Karawl – e vorba de istoricii, contemporani cu Balzac, Amedee Thierry (1797—1873) şi Augustin Thierry (1795—1856), care s-au ocupat cu studii din epoca merovingiană şi au utilizat în mod deosebit cronicile şi documentele originale. Aici ar fi putut găsi ei grafia veche, germanică, a numelui de Carol. [2] în faţa Comunelor – „Comunele” erau în Evul Mediu, oraşele care izbutiseră să obţină oarecare autonomie, prin „charte” smulse de la suzerani sau acordate de regi, aceştia încercând astfel să înlăture concurenţii feudali şi să întărească puterea centrală. [3] pair al Franţei – în secolul al XIX-lea, membru al Camerei aristocratice, creată în 1814 de Bourbonii „restauraţi” pentru a contrabalansa Camera deputaţilor, pe care n-o puteau suprima. Demnitatea de pair era acordată de rege şi era ereditară. Instituţia a dispărut prin revoluţia din 1848. [4] Luynes – familie aristocratică din Provenţa; contemporan cu marchizul d’Esgrignon a fost ducele de Luynes (1749—1807), deputat în Statele Generale din 1789, devenind senator în 1803. [5] sans-culottes – nume dat în batjocură de către aristocraţie revoluţionarilor din 1792, care renunţaseră la pantalonul (culotte) al costumului elegant din secolul al XVIII-lea şi purtau pantaloni lungi. Istoria a şters însă, orice batjocură de pe această expresie, făcând-o sinonimă cu: patriot revoluţionar. [6] o mie de scuzi – trei mii de franci. [7] înainte de Tulburări – neînţelegând caracterul adânc istoric al revoluţiei din 1789—94, care a răsturnat clasa feudală fie la putere, marchizul d’Esgrignon, reprezentant al acestei clase, vorbeşte de revoluţie ca de nişte simple tulburări trecătoare. [8] Saint-Germain – cartier din Paris, locuit de familiile nobile.  

CUPRINS:           I. TALISMANUL.           II. FEMEIA FĂRĂ INIMĂ.           III. AGONIA.           EPILOG.                         I.           TALISMANUL.           Într-o zi, pe la sfârşitul lui octombrie 1828[1], un tânăr intra la Palais-Royal[2] în momentul când se deschideau sălile de joc, conform legii ce oblădueşte o patimă de pe urma căreia se storc atâtea impozite. Fără a sta pe gânduri, apucă pe scara ce ducea la tripoul cu numărul 36.           — Domnule, pălăria dumneavoastră, vă rog! Îi strigă cu o voce seacă şi răstită un bătrânel palid, ghemuit în umbră, la garderobă, şi care se ridică repede, arătând o faţă potrivită în totul cu făptura sa mârşavă.           De îndată ce păşeşti într-o casă de joc, legea începe prin a te despuia mai întâi de pălărie. Să fie oare, o parabolă evanghelică şi providenţială? Nu-i mai degrabă un mod de a încheia un contract drăcesc cu dumneata, cerându-ţi un zălog oarecare? Este cumva un mijloc de a te obliga să păstrezi o atitudine respectuoasă faţă de cei care au să-ţi câştige banii? Ori poate poliţia, pitită prin toate cotloanele sociale, vrea să ştie numele pălărierului dumitale, sau al dumitale, în cazul când l-ai avea înscris pe căptuşeală? Sau, în sfârşit, pentru a-ţi lua măsura craniului şi a întocmi o statistică instructivă despre capacitatea cerebrală a jucătorilor? Asupra acestui punct, administraţia păstrează o tăcere desăvârşită. Dar, e destul să fi făcut un singur pas spre masa verde pentru ca pălăria să nu-ţi mai aparţină, aşa cum nici dumneata însuţi nu-ţi mai aparţii: eşti pus la joc, dumneata, averea dumitale, pălăria, bastonul şi paltonul dumitale. La plecare, JOCUL îţi va demonstra, printr-o crudă ironie tradusă în fapt, că ţi-a mai lăsat ceva, din moment ce ţi se dau înapoi unele lucruri. Dacă ai avut însă o pălărie nouă, vei constata, pe pielea dumitale că trebuie să-ţi faci un costum de jucător.           Mirarea manifestată de tânăr când primi o fişă numerotată în schimbul pălăriei lui, ale cărei margini erau din fericire puţin cam roase, dovedea cu prisosinţă că el avea un suflet nevinovat încă. Bătrânelul, mistuit desigur din fragedă tinereţe de văpaia plăcerilor vieţii de jucător, îi aruncă o privire mohorâtă şi fără căldură, în care un filosof ar fi văzut mizeriile spitalului, vagabondările oamenilor ruinaţi, procesele verbale a sumedenie de asfixii, condamnări la muncă silnică pe viaţă, surghiunuri în Guazacoalco. Omul acesta a cărui faţă albă, suptă, arăta că nu cunoştea altă hrană decât ciorbele vâscoase ale lui Darcet[3], constituia imaginea gălbejită a patimii redusă la cea mai simplă expresie a ei. În zbârciturile lui se citeau urme de vechi torturi, şi probabil că îşi juca toată leafa nenorocită chiar în ziua când o primea. Întocmai ca gloabele asupra cărora loviturile de bici nu mai au nici un efect, nimic nu mai era în stare să-l facă să tresară; surdele gemete ale jucătorilor care ieşeau ruinaţi, blestemele lor mute, privirile lor năucite îl lăsau totdeauna rece. Era jocul încarnat. Dacă tânărul s-ar fi uitat mai cu luare aminte la acest jalnic cerber[4], poate că şi-ar fi spus; „În inima asta nu se mai află decât o pereche de cărţi de joc!” Dar necunoscutul nu luă în seamă această pildă vie pe care fără îndoială providenţa o aşezase acolo, după cum tot ea a lăsat de strajă dezgustul la poarta fiecărui loc de pierzanie. El pătrunse cu îndrăzneală în sala unde sunetul aurului exercita o orbitoare putere de fascinaţie asupra simţurilor întărâtate de lăcomie. Acest tânăr era pesemne împins acolo de cea mai logică dintre elocventele fraze ale lui Jean-Jacques Rousseau, şi al cărei trist înţeles sună cam aşa: „Da, admit ca un om să se ducă la joc, însă tocmai atunci când între el şi moarte nu mai vede altceva decât ultima lui para.”           Seara, în casele de joc nu stăruie decât o poezie vulgară, dar al cărei efect e asigurat, ca şi acela al unei drame sângeroase. Sălile sunt ticsite de spectatori şi de jucători, de bătrâni scăpătaţi care se târăsc până aici ca să se încălzească, de chipuri frământate, de orgii începute cu vin şi pe cale de a se sfârşi în Sena. Cu toate că patima e prezentă peste tot, numărul prea mare de actori te împiedică să priveşti în faţă demonul jocului. Seara de joc pare un adevărat fragment de „tutti” în care trupa întreagă ţipă, în care fiecare instrument al orchestrei îşi modulează fraza lui. Puteţi vedea acolo mulţi oameni respectabili veniţi să caute distracţii şi plătindu-le cum ar plăti plăcerea unui spectacol, a unei mese bune, sau aşa cum s-ar duce într-o mansardă să cumpere cu un preţ ieftin regrete usturătoare, pentru trei luni de zile. Vă daţi însă seama cât delir şi câtă îndârjire trebuie să fie în sufletul unui om care aşteaptă cu nerăbdare deschiderea unui tripou?      Între jucătorul de dimineaţa şi jucătorul de seara, există aceeaşi deosebire ca între un soţ nepăsător şi un îndrăgostit ce tremură sub fereastra iubitei lui. Abia spre dimineaţă îşi fac apariţia patima fremătătoare şi nevoia în toată groaznica ei realitate. Dar numai seara veţi putea admira un jucător adevărat, un jucător care a uitat să mai mănânce să doarmă, să trăiască, să gândească, atât de mult îl sfâşie biciul patimii, atât de tare îl furnică, îl chinuie mâncărimea unei lovituri de trente-et-quarante[5]. În această oră blestemată veţi întâlni ochi al căror calm te îngrozeşte, chipuri ce te fascinează, priviri ce întorc cărţile cu o expresie mistuitoare. De aceea, casele de joc nu par sublime decât la deschiderea şedinţelor lor. Dacă Spania are luptele ei de tauri, dacă Roma şi-a avut gladiatorii[6] ei, Parisul se mândreşte cu al său Palais-Royal, ale cărui rulete aţâţătoare îţi dau plăcutul prilej de a vedea cum curge sângele în valuri fără primejdia ca picioarele celor din sală să alunece vreodată din pricina asta. Încercaţi să aruncaţi o privire furişă asupra acestei arene, intraţi! Ce goliciune! Pe pereţii acoperiţi cu un tapet soios până la înălţimea omului, nu se vede nici o imagine care să încânte sufletul. Nu se găseşte nici măcar un cui pentru a uşura sinuciderea. Pardoseala e tocită, murdară. O masă lunguiaţă ocupă mijlocul sălii.

Prefaţă la prima ediţie (Cei doi poeţi)     În decurs de trei ani, din decembrie 1833 şi până în decembrie 1836, autorul şi-a publicat cele douăsprezece volume care compun primele trei serii de Studii ale moravurilor din secolul al XIX-lea. Acum, când a terminal această primă ediţie, i se va ierta faptul de a atrage atenţia că atât lucrările retipărite cât şi cele inedite au necesitat o muncă egală, căci, dintre acestea din urmă, cele mai multe au fost refăcute; în unele dintre ele chiar totul a fost reînnoit, şi subiectul şi stilul. Este probabil că şi celelalte trei serii, Scene din viaţa politică, Scene din viaţa militară şi Scene din viaţa de la ţară, să nu ceară un răstimp mai mare; astfel, cei care se interesează de această operă vor putea cunoaşte în curând proporţiile ei adevărate, şi vor înţelege, din simpla expunere a cadrului, imensele detalii ce le cuprinde. Dacă autorul revine asupra planului general al operei sale, e întrucâtva obligat la aceasta de felul în care ea se înfăţişează publicului, precum şi fiindcă e supusă unor critici nemeritate. Când un scriitor a întreprins o prezentare completă a societăţii, privită sub toate aspectele şi surprinsă în toate Fazele ei, pornind de la principiul că starea socială îi adaptează pe oameni într-o asemenea măsură nevoilor sale. şi îi deformează până-ntr-atât, încât nicăieri oamenii nu se mai aseamănă între ei, şi că ea a creat tot atâtea specii câte profesiuni există; că, în sfârşit, omenirea socială prezintă tot atâtea varietăţi câte prezintă şi zoologia, nu e oare cazul să i se facă unui autor atât de curajos creditul unei cât de mici atenţii şi al unei cât de mici îngăduinţe? Nu s-ar putea oare bucura şi el de beneficiul acordat ştiinţei, căreia i se permite, atunci când îşi întocmeşte monografiile, un răgaz pe măsura întinderii lucrării? Oare el nu poate înainta pas cu pas în opera sa, fără a fi silit să explice, de fiecare dată, că noua sa lucrare este doar o piatră din edificiu, şi că toate pietrele ţin una de alta, pentru a alcătui într-o bună zi un vast edificiu? În fine, nu e oare un avantaj destul de mare că o face cunoscută în detaliu, atunci când ansamblul ei este atât de considerabil? Într-adevăr, aici fiecare roman nu-i decât un capitol din marele roman al societăţii. Personajele fiecărei povestiri se mişcă într-o sferă ce n-are altă circumscriere decât a societăţii înseşi. Atunci când se întâmplă ca unul dintre aceste personaje, cum e domnul de Rastignac din Moş Goriot, să fie părăsit la mijlocul carierii sale, înseamnă că îl veţi reîntâlni în Profil de marchiză (Studiu de femeie), în Interdicţia (Punerea sub interdicţie), în Marea Finanţă (Casa Nucingen) sau în Pielea de sagri, acţionând în epoca sa potrivit rangului pe care l-a dobândit şi fiind în legătură cu toate evenimentele la care oamenii de o înaltă valoare participă în realitate. Observaţia aceasta se aplică mai tuturor personajelor care figurează în această lungă istorie a societăţii: personajele de seamă ale unei epoci nu sunt chiar atât de numeroase pe cât s-ar putea crede, totuşi numărul lor se va ridica la un mai puţin de o mie în această operă, care, la o primă evaluare, urmează să cuprindă douăzeci şi cinci de volume[1], în partea sa cea mai descriptivă, e drept; astfel că, măcar sub acest raport, ea va fi fidelă. Autorul mărturiseşte aşadar deschis că îi este greu să ştie unde va avea să se oprească o lucrare a sa, atunci când, prin felul în care se publică, îi e imposibil să o determine, din capul locului, în întregime. Observaţia aceasta este necesară şi în fruntea Iluziilor pierdute, din care volumul de faţă nu cuprinde decât introducerea. Planul iniţial nu prevedea mai mult; dar, în timpul executării lui, totul s-a schimbat; împărţirea inexorabilă pe tomuri era fixată, iar speculaţia editorială nu putea aştepta, astfel că autorul a fost nevoit să se oprească la limita stabilită de el însuşi operei. La început, nu era vorba decât de o comparaţie între moravurile din provincie şi cele ale vieţii pariziene; autorul îşi propusese să înfăţişeze acele iluzii pe care oamenii şi le fac în provincie unii asupra altora din lipsa termenilor de comparaţie, şi care ar da naştere la adevărate catastrofe dacă, spre norocul lor, provincialii nu s-ar obişnui până-ntr-atâta cu atmosfera de acolo şi cu fericitele necazuri ale vieţii lor, încât oriunde în altă parte ei suferă, iar Parisul în special le displace. În ceea ce-l priveşte, autorul a avut deseori prilejul să admire buna credinţă cu care provincialii îţi prezintă o femeie destul de prostuţă drept foarte deşteaptă, sau o urâţică oarecare drept o femeie încântătoare… Dar, zugrăvind cu îngăduinţă interiorul unui menaj şi revoluţiile dintr-o mică tipografie de provincie, dând apoi acestui tablou extinderea căpătată în introducere, e limpede că terenul s-a lărgit fără voia autorului. Când copiem natura, săvârşim cu bună credinţă erori: adesea, cuprinzând cu ochii o privelişte, nu-i ghicim de la început adevăratele dimensiuni; cutare drum părea la prima vedere o simplă potecă, vâlceaua devine mai apoi o vale, iar muntele cel uşor de trecut când îl vezi de departe cere o zi întreagă de urcuş. Tot astfel, Iluziile pierdute nu se referă numai la un tânăr ce se crede mare poet şi la femeia care îi întreţine această credinţă aruncându-l în vârtejul Parisului, sărac şi fără sprijin. Raporturile dintre Paris şi provincie, funesta atracţie exercitată de acest oraş au arătat autorului pe tânărul din secolul al XIX-lea sub o faţă nouă: dintr-odată, el s-a gândit la marea plagă a acestui veac: gazetăria, care devorează atâtea existenţe, atâtea gânduri frumoase, şi care produce înspăimântătoare reacţii în modestele regiuni ale vieţii din provincie. El s-a gândit în deosebi la cele mai fatale iluzii ale acestei epoci, la acelea pe care familiile şi le fac despre copiii înzestraţi cu unele însuşiri de geniu, fără a avea însă şi voinţa care le dă un sens, fără a deţine şi virtuţile care înăbuşă abaterile. Tabloul deci s-a extins. În loc de o singură faţă a vieţii individuale, e vorba acum de una dintre cele mai curioase feţe ale secolului nostru, de o faţă pe cale de a se uza, aşa cum s-a uzat şi imperiul[2]; de aceea trebuie să ne grăbim a o zugrăvi, ca nu cumva ceea ce e încă viu să ajungă un cadavru, chiar sub ochii pictorului. Autorul îşi dă seama că în asta constă o mare, dar şi grea sarcină. Dezvăluind moravurile ascunse ale gazetăriei, el va face poate să roşească nu numai o frunte; totodată va explica însă şi multe deznodăminte neexplicate ale atâtor existenţe literare pline de speranţe frumoase care au sfârşit totuşi rău. În fine, succesele ruşinoase ale câtorva oameni mediocri îşi vor afla astfel justificarea, în dauna protectorilor lor şi poate chiar a firii omeneşti. Când îşi va sfârşi autorul pânza? Nu ştie, dar o va sfârşi. Această dificultate i s-a mai ivit în câteva rânduri, fie la Louis Lambert, fie la Fiul blestemat, fie la Capodopera necunoscută[3], şi, de fiecare dată, nu i-a lipsit lui răbdarea, ci publicului, căruia aceste amănunte îi sunt – de ce n-am spune-o? – indiferente; el cere cărţi, fără să-i pese câtuşi de puţin de felul în care se fac. Paris, 15 ianuarie 1837 Cei doi poeţi[4] P e vremea când începe povestirea de faţă, nici presa lui Stanhope[5], nici sulurile de distribuit cerneală nu funcţionau încă în micile tipografii din provincie. Deşi specialitatea sa îl ţinea în legătură cu tipografiile din Paris, oraşul Angoulême se slujea tot de teascuri de lemn – de unde vine expresia gem teascurile, astăzi fără aplicaţie. Tipografiile înapoiate de acolo foloseau încă şomoioagele de piele date cu cerneală, cu care unul dintre presari tampona caracterele. Placa mobilă, unde se aşază forma plină de litere, peste care se aplică apoi coala de hârtie, era tot de piatră şi îndreptăţea denumirea de marmură. Rapidele prese mecanice de azi ne-au făcut să dăm până într-atâta uitării acest mecanism, căruia îi datorăm – cu toate cusururile lui – minunatele cărţi ale editorilor Elzevir, Plantin, Aldi şi Didot[6], încât suntem nevoiţi a folosi şi noi denumirile vechilor unelte cărora Jêrôme-Nicolas Séchard le purta o dragoste superstiţioasă, deoarece îşi au rolul lor în această lungă şi – poate – neînsemnată povestire. Acest Séchard, pe vremuri, făcuse parte din breasla tescuitorilor sau presărilor, cărora zeţarii le zic urşi. Mişcările de du-te-vino, întrucâtva asemănătoare cu ale urşilor în cuşcă, şi pe care le fac presării umblând de la cerneală la presă şi de la presă la cerneală, le-au atras de bună seamă această poreclă. La rândul lor, urşii le-au zis zeţarilor maimuţe, din pricina veşnicei îndeletniciri a acestora de a scotoci prin cele o sută cincizeci şi două de căsuţe spre a-şi lua literele de care au nevoie. Prăpădul din 1793[7] îl găseşte pe Séchard în vârstă de aproape cincizeci de ani şi însurat. Astfel că, fiind şi în vârstă şi căsătorit, scăpă de mobilizarea cea mare la care fură supuşi mai toţi lucrătorii. Bătrânul tescuitor se trezi singur în tipografia al cărei patron – sau fraierul, cum i se mai zice – murise tocmai atunci, lăsând o văduvă fără copii. Întreprinderea se văzu ameninţată de o apropiată ruină: ursul, rămas singur, nu era în stare să se preschimbe în maimuţă, deoarece, tipograf fiind, nu ştiuse vreodată nici să scrie, nici să citească. Fără a ţine seama de acest lucru, un reprezentant al poporului, grăbit să răspândească faimoasele decrete ale Convenţiunii[8], îl învesti pe tescuitor cu brevetul de meşter-tipograf, rechiziţionându-i totodată şi tipografia. După ce primi brevetul cel primejdios, cetăţeanul Séchard o despăgubi pe văduva patronului său aducându-i economiile neveste-sii, cu care plăti la jumătate de preţ utilajul tipografiei. Până aici fusese uşor. Acuma însă, trebuia să tipărească fără greşeală şi fără întârziere decretele republicane. În această grea situaţie, Jérôme-Nicolas Séchard avu norocul să dea peste un nobil marsiliez care nu voia nici să emigreze ca să nu-şi piardă moşiile, nici să iasă la lumină ca să nu-şi piardă capul, şi care nu-şi putea câştiga pâinea decât găsindu-şi vreo îndeletnicire. Domnul conte de Maucombe îmbrăcă aşadar sărăcăciosul halat al unui şef de atelier de provincie; culese, citi şi corectă el însuşi decretele care prevedeau pedeapsa cu moartea pentru cetăţenii care-i ascundeau pe nobili. Ursul, ajuns fraier, le tipărea şi le dădea la afişat; şi amândoi scăpară teferi şi nevătămaţi. În 1795, după ce trecu vârtejul Terorii, Nicolas Séchard fu silit să-şi caute un alt factotum, care să-i fie zeţar, corector şi şef de atelier. Un abate, ajuns mai pe urmă episcop sub Restauraţie, şi care refuza pe atunci să presteze jurământul, îl înlocui pe contele de Maucombe până în ziua în care primul consul restabili religia catolică. Contele şi episcopul se întâlniră mai târziu pe aceeaşi bancă în Camera pairilor[9]. Dacă în 1802 Jérôme-Nicolas Séchard nu ştia să citească şi să scrie mai bine decât în 1793, strânsese în schimb destui bănişori ca să-şi poată plăti un şef de atelier. Fostul breslaş, atât de nepăsător altădată faţă de viitorul lui, ajunsese acum foarte temut de maimuţele şi urşii săi. Zgârcenia începe de unde încetează sărăcia. În ziua în care fostul presar întrevăzu posibilitatea de a face avere, interesul trezi în el o agerime negustorească lacomă, bănuitoare şi pătrunzătoare. Cu practica lui îndelungată, îi dădea mâna să ia în derâdere teoria. Ajunsese să aprecieze din ochi preţul unei pagini sau al unei coli, după soiul de caractere folosite. Le explica clienţilor săi, care nu se pricepeau în ale tipografiei, că literele aldine costau mai scump decât cele de rând; iar când era vorba de cele de rând, spunea că erau mai greu de mânuit. Nepricepând nimic din munca tipografică numită cules, îi era atât de teamă să nu se înşele, încât nu încheia niciodată decât învoielile în care el avea partea leului. Dacă zeţarii lucrau cu ora, nu-i slăbea o clipă din ochi. Cum afla de vreun fabricant de hârtie strâmtorat, îi cumpăra marfa pe nimica toată şi o băga în magazia lui. Astfel că, încă de pe atunci, pusese mâna şi pe casa în care era adăpostită tipografia din vremi imemoriale. Avu parte de tot soiul de noroace: rămase văduv şi nu avu decât un fiu; îl dădu la liceul din oraş, nu atât ca să-l scoată învăţat, cât ca să-şi pregătească un urmaş; se purta aspru ca să prelungească durata autorităţii părinteşti asupra lui. De aceea, în zilele libere, îl punea să stea la casă, spunându-i că trebuie să înveţe cum se câştigă banul, spre a putea la rându-i, odată şi odată, să-l răsplătească pe sărmanu-i părinte, care se strâmtora ca să-l crească pe el. La plecarea abatelui, Séchard îl numi şef de atelier pe unul dintre cei patru zeţari pe care viitorul episcop i-l recomandase a fi cel mai cinstit şi mai destoinic. În felul acesta, omul nostru putea să se descurce până în momentul când fiul său avea să preia conducerea întreprinderii, care urma a se mări trecând în mâini mai tinere şi mai pricepute. David Séchard fu un elev strălucit la liceul din Angoulême. Deşi era un urs care făcuse avere fără învăţătură şi fără educaţie şi dispreţuia nespus ştiinţa, bătrânul Séchard îşi trimise fiul la Paris pentru studii mai înalte în ale tipografiei; însă îl povăţui atât de stăruitor să adune bani mulţi într-un loc căruia el îi zicea „raiul lucrătorilor”, atrăgându-i atenţia să nu se bizuie pe punga lui tătâne-său, încât desigur că socotea şederea fiului său în ţara înţelepciunii drept un mijloc de a-şi atinge ţelul vieţii. Învăţând meseria, David îşi desăvârşise în acelaşi timp şi educaţia la Paris. Şeful de atelier de la tipografia Didot ajunse astfel un savant. Către sfârşitul anului 1819, David Séchard părăsi Parisul fără a-l fi costat niciun ban pe taică-său, care îl chema înapoi ca să-i predea conducerea afacerilor.   Tipografia lui Nicolas Séchard scotea pe atunci singurul ziar de anunţuri judiciare existent în acel departament, deţinând totodată şi exclusivitatea lucrărilor prefecturii şi ale episcopiei, trei surse straşnice de venituri pentru un om tânăr şi întreprinzător. Chiar în vremea aceea, fraţii Cointet, fabricanţi de hârtie, cumpăraseră de la prefectura din Angoulême cel de-al doilea brevet de tipograf. Bătrânul Séchard se complăcuse până atunci într-o desăvârşită inactivitate, fiind ajutat la aceasta şi de crizele militare care, în timpul imperiului, înăbuşiseră orice avânt industrial. Aceasta fusese pricina pentru care nu pusese el mâna pe brevet. Zgârcenia lui deveni însă una dintre cauzele ce duseră de râpă vechea tipografie. Aflând vestea, bătrânul Séchard se bucură că lupta ce avea să izbucnească între întreprinderea lui şi fraţii Cointet urma să fie dusă de fiul său, nu de el. „Pe mine m-ar fi răpus, îşi zise el; însă un tânăr crescut la domnii Didot o s-o scoată la capăt.” Septuagenarul tânjea după vremea când avea să trăiască fără nicio bătaie de cap. Dacă în arta tipografică înaltă avea puţine cunoştinţe, trecea în schimb drept foarte priceput într-o artă pe care lucrătorii au botezat-o cu haz beţiografie, artă prea-preţuită de divinul autor al lui Pantagruel[10], dar a cărei cultivare, cu atâta înverşunare urmărită de societăţile zise de temperanţă, e din zi în zi mai părăsită. Jérôme-Nicolas Séchard, credincios sorţii pe care i-o hărăzise numele[11], era înzestrat cu o sete nepotolită. Nevastă-sa îngrădise cât şi cum putuse această patimă pentru strugurele tescuit, înclinare atât de firească la urşi, încât domnul de Chateaubriand a remarcat-o până şi la adevăraţii urşi din America[12]; dar filosofii au observat că obiceiurile din tinereţe revin cu mai multă putere la bătrâneţe. Séchard confirma această lege morală: cu cât îmbătrânea, cu atât îi plăcea mai mult băutura. Patima îi lăsa pe chipul lui de urs semne care îi dădeau o înfăţişare originală: nasul luase mărimea şi forma unui A majuscul de corpul tipografic maxim, obrajii brăzdaţi de vine semănau cu unele frunze de vită pline de umflături vinete ori vişinii, şi adesea albe la mijloc; părea o trufă[13] uriaşă înfăşurată în viţe de toamnă. Ascunşi sub două sprâncene groase ca două tufişuri încărcate de zăpadă, ochii mici, cenuşii, în care strălucea viclenia zgârceniei ce ucidea totul în el, până şi dragostea părintească, îşi păstrau chiar şi la beţie isteţimea. Capul pleşuv, dar pe de lături cu păr, cărunt şi creţ încă, îţi amintea de călugării cordelieri din Povestirile lui La Fontaine[14]. Era scurt şi pântecos ca un opaiţ de pe vremuri care consumă mai mult untdelemn decât fitil; căci excesele de orice soi împing trupul pe calea spre care e predispus din naştere: ca şi învăţătura multă, beţia îl îngraşă pe cel gras şi îl slăbeşte pe cel slab. Jérôme-Nicolas Séchard purta de treizeci de ani faimosul tricorn municipal care se mai întâlneşte încă, în unele provincii, pe capul toboşarului de la primărie. Îşi punea vestă şi pantaloni de catifea verzuie. În sfârşit, mai avea o veche redingotă cafenie, ciorapi pestriţi de bumbac şi pantofi cu catarame de argint. Costumul acesta care, sub haina de burghez, îl mai trăda încă pe vechiul lucrător, se potrivea atât de bine cu viciile şi obiceiurile lui, îi înfăţişa atât de limpede viaţa, încât ai fi zis că omul nostru se născuse gata înveşmântat; nici nu ţi l-ai fi putut închipui fără aceste straie, după cum nu-ţi poţi închipui o ceapă fără foile ei. Dacă de multă vreme bătrânul tipograf n-ar fi dat destule dovezi de oarba-i lăcomie, retragerea sa din afaceri ar fi de ajuns ca să-i zugrăvească firea. În ciuda cunoştinţelor cu care fiu-său urma să vină de la renumita şcoală a tipografiei Didot, el îşi propuse să facă tocmai cu acest fecior afacerea straşnică pe care o plănuia de mult. Dacă tatăl urma să facă o afacere bună, fiul trebuia să facă una proastă; căci, pentru omul nostru, în afaceri, nu exista nici fiu, nici tată. Dacă la început văzu în David pe singurul său copil, mai târziu văzu în el doar un cumpărător ca oricare altul, ale cărui interese erau potrivnice alor sale: ca vânzător, el voia să vândă scump, iar David urma să cumpere ieftin; fiul devenea deci un duşman ce trebuia învins. Această schimbare a sentimentului în interes personal, de! obicei înceată, întortocheată şi tăinuită la oamenii binecrescuţi, fu rapidă şi făţişă la bătrânul urs, care dovedi cât era de tare beţiografia vicleană faţă de tipografia învăţată în şcoli. La sosirea feciorului, bătrânul îi arătă dragostea negustorească pe care o au cei şireţi faţă de aceia pe care vor să-i înşele: se purtă cu el ca un îndrăgostit cu iubita sa; îi dădu braţul, îi spuse pe unde să calce ca să nu se umple de noroi; pusese să i se încălzească patul, să i se facă focul, să i se pregătească cina. A doua zi, la o masă bogată, după ce încercase să-l ameţească dându-i să bea, Jérôme-Nicolas Séchard, cherchelit zdravăn, îi trase un: „Hai să vorbim şi de afaceri!”, rostit printre neîncetate sughiţuri, încât David îl rugă să lase afacerile pe a doua zi. Bătrânul urs se pricepea prea bine să tragă folos şi de pe urma. beţiei, ca să se retragă dintr-o bătălie pregătită de atâta vreme. De altminteri, după ce umblase cincizeci de ani „cu ghiuleaua de picioare” – cum zicea el –, nu voia s-o mai tragă nici măcar un ceas. A doua zi, fiu-său avea să fie negreşit fraierul.   Aici, poate, e necesar să spunem câteva vorbe şi despre întreprindere. Tipografia, situată la colţul străzii Beaulieu cu piaţa du Mûrier, fusese instalată acolo spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea[15]. De aceea, de multă vreme, tot ce se afla acolo fusese hărăzit numai exploatării acelei industrii. Parterul alcătuia o singură mare încăpere, luminată prin două geamlâcuri, unul dând spre stradă, iar celălalt spre o curte interioară. La biroul patronului se putea ajunge şi pe o alee. Dar, în provincie, lucrul într-o tipografie e totdeauna obiectul unei curiozităţi atât de vii, încât clienţii preferau să intre pe uşa cu geamuri de lângă vitrina de la stradă, deşi erau nevoiţi să coboare câteva trepte, atelierul aflându-se sub nivelul străzii. Curioşii, cu gura căscată, nu luau seama la neajunsurile trecerii prin strâmtorile atelierului. Dacă se uitau la colile întinse ca nişte leagăne pe frânghiile prinse de grinzi, se ciocneau de şirurile de regaluri cu litere, sau îşi pierdeau pălăriile izbindu-se de barele de fier ce susţineau presele. Dacă urmăreau mişcările sprintene ale vreunui zeţar ce-şi umplea pumnul cu litere din cele o sută cincizeci şi două de căsuţe din regatul său, citindu-şi copia, recitindu-şi rândul cules şi mai băgând în fugă o albitură, se poticneau într-un teanc de hârtie muiată pusă la uscat cu nişte greutăţi deasupra, sau se loveau cu şoldul de colţul vreunei laviţe; toate astea spre marele haz al urşilor şi maimuţelor. Nu se pomenise vreodată ca cineva să ajungă cu bine până la cele două mari cuşti situate la capătul acestei hrube, care alcătuiau două nenorocite de pavilioane cu faţa spre curte, şi în care tronau într-o parte şeful de atelier, iar în cealaltă patronul. În curte, zidurile erau frumos decorate cu viţă de vie care, ţinând seama de faima patronului, dădea o atrăgătoare culoare locală. În fund, şi sprijinit de zidul negru din mijloc, se ridica un fel de şopron şubred, unde se uda şi se tăia hârtia. Tot acolo se afla şi jgheabul în care se spălau, înainte şi după tiraj, formele, sau, ca să folosim limbajul obişnuit, planşele cu litere: prin el se scurgea la vale un amestec de cerneală cu lături de-ale casei, care îi făcea pe ţăranii veniţi în zilele de târg să creadă că acolo se spăla pe faţă necuratul. De o parte a şopronului era bucătăria casei, iar de cealaltă, magazia de lemne. Etajul întâi al casei, deasupra căruia nu mai erau decât două camere de mansardă, cuprindea trei încăperi. Cea dintâi, care ţinea cât şi aleea – mai puţin locul ocupat de scara de lemn putred – era luminată dinspre stradă de o ferestruică lunguiaţă iar dinspre curte de un cehi de geam, şi slujea şi de anticameră şi de sufragerie. Spoită numai cu var, bătea la ochi prin cinica simplitate a avariţiei negustoreşti: podeaua murdară nu fusese nicicând spălată; mobilierul se compunea numai din trei scaune şubrede, o masă rotundă şi un bufet aşezat între două uşi care dădeau într-un dormitor şi într-un salon; ferestrele şi uşa erau negre de urmele mâinilor soioase; încăperea era mai totdeauna plină cu teancuri de hârtie albă sau tipărită, iar pe baloturi întâlneai deseori desertul, clondirele şi mâncărurile lui Jérôme-Nicolas Séchard. Dormitorul avea o fereastră cu cadru de plumb ce da spre curte, iar pe pereţi atârnau covoare vechi din acelea care, în provincie, se întind pe faţada caselor de ziua Sfintei-împărtăşanii. Se mai vedeau un pat mare cu coloane, polog, iconiţe şi o cuvertură de mătase roşie, două fotolii desfundate, două scaune de nuc, un mic birou vechi, iar, pe cămin, o pendulă. Această cameră, în care domnea o atmosferă patriarhală, fusese rânduită de jupân Rouzeau, predecesorul şi patronul lui Jérôme-Nicolas Séchard. Salonul, modernizat de răposata doamnă Séchard, înfăţişa ochilor nişte înfiorătoare lemnării, zugrăvite într-un albastru ţipător; pereţii erau împodobiţi cu un tapet de hârtie reprezentând scene orientale, colorate cafeniu pe fond alb; iar mobila consta din şase scaune îmbrăcate în piele albastră şi cu spătare în formă de liră. Cele două ferestre, grosolan boltite, şi prin care privirea îmbrăţişa piaţa du Mûrier, stăteau fără perdele, iar căminul nu avea nici candelabre, nici pendulă, nici oglindă. Doamna Séchard murise tocmai în toiul înfăptuirii planurilor sale de înfrumuseţare a salonului, iar ursul, neresimţind nevoia unor îmbunătăţiri care nu-i aduceau niciun câştig, le părăsise. În această încăpere, Jérôme-Nicolas Séchard, pede titubante[16], îşi aduse fiul şi-i arătă pe masa rotundă un inventar al utilajului tipografiei, întocmit – sub conducerea lui – de către şeful de atelier. — Ia citeşte asta, băiete, zise Jérôme-Nicolas Séchard, mutându-şi privirea „afumată” de la hârtie la băiat şi de la băiat la hârtie. Să vezi ce comoară de tipografie îţi dau! — „Trei prese de lemn susţinute de bare de fier, cu marmură de fontă…” — Mie mi se datorează îmbunătăţirea asta, îl întrerupse bătrânul Séchard. — „Cu toate ustensilele: vase de cerneală, şomoioage de piele, bănci etc., o mie şase sute de franci”! Păi, tată, zise David Séchard scăpând inventarul din mâini, presele tale sunt nişte vechituri care nu fac nici cincizeci de franci şi nu-s bune decât de pus pe foc. — Vechituri?… exclamă bătrânul Séchard, vechituri?… Ia inventarul şi hai jos! O să vezi şi tu dacă invenţiile voastre, prost lucrate, fac treabă aşa de bună ca uneltele astea vechi dar încercate. Pe urmă, n-o să-ţi mai dea mâna să vorbeşti aşa despre nişte piese minunate care merg strună şi care or s-o mai ducă cât trăieşti tu, fără să aibă nevoie de vreo reparaţie. Vechituri! Da, vechituri, dar de pe urma cărora îţi vei câştiga pâinea de toate zilele! Vechituri pe care tatăl tău le-a mânuit timp de douăzeci de ani şi care l-au ajutat să te facă ceea ce eşti azi. Tatăl coborî în goană scara şubredă, tocită şi scârţâitoare, fără să se clatine; deschise uşa care dădea în atelier, se repezi la prima presă, unsă şi curăţită din vreme pe ascuns, şi-i arătă pistoanele puternice de stejar, lustruite de ucenic. — Nu-i asta o mândreţe de presă? zise el. În ea se afla tocmai o invitaţie de nuntă. Bătrânul urs lăsă în jos rama peste aşternut, şi aşternutul peste marmură, pe care o împinse sub presă; trase căruţul, desfăşură frânghia ca să aducă marmura înapoi, ridică aşternutul şi rama cu îndemânarea unui urs tânăr. Presa, mânuită astfel, scoase un sunet atât de plăcut, încât ai fi zis că e o păsărică ce s-a ciocnit din zbor într-un geam. — Văzut-ai măcar o singură presă englezească în stare să meargă ca asta? îl întrebă tatăl pe fiul său, mirat. Bătrânul Séchard alergă pe rând la a doua şi a treia presă, punându-le pe fiecare în mişcare cu aceeaşi îndemânare. Cea din urmă înfăţişă ochilor săi tulburaţi de vin un loc necurăţat de ucenic; beţivul, după ce înjură straşnic, apucă un colţ al redingotei ca să-l frece, ca un geambaş care îi mai dă un lustru calului înainte de a-l vinde. — Cu aste trei prese, şi fără şef de atelier, poţi câştiga nouă mii de franci pe an, David. În calitate de viitor asociat, mă opun să le înlocuieşti cu blestematele alea de prese de fontă, care uzează caracterele. Aţi rămas toţi cu gura căscată la Paris, când aţi văzut invenţia afurisitului ăluia de englez, un duşman al Franţei, care a vrut să-i îmbogăţească pe turnătorii de litere. Aha! vă trebuie Stanhopi! eu n-am ce face cu Stanhopii voştri care costă fiecare câte două mii cinci sute de franci, aproape de două ori mai mult decât toate trei nestematele mele laolaltă, şi care îţi tocesc litera, fiindcă n-au elasticitate. Eu n-am învăţat carte ca tine, dar ţine minte asta: viaţa Stanhopilor înseamnă moartea caracterelor. Cu aste trei piese faci treabă bună, lucrarea e bine trasă şi localnicii n-or să-ţi ceară altceva. Poţi să tipăreşti cu fier, cu lemn, cu aur sau argint, că n-o să-ţi plătească o para mai mult. — „Item[17], citi mai departe David, cinci mii de livre de caractere provenind din turnătoria domnului Vaflard…” La numele acesta, elevul fraţilor Didot nu se putu stăpâni să nu zâmbească. — Râzi, râzi! După doisprezece ani, caracterele sunt încă noi. Asta zic şi eu turnător! Domnul Vaflard e om cinstit, care pune material bun; şi, pentru mine, cel mai bun turnător e acela la care te duci cât mai rar. — „…socotite la zece mii de franci”, reluă David. Zece mii de franci, tată! păi, asta înseamnă doi franci livra, pe când domnii Didot îşi vând cicero al lor, nou, cu trei franci livra. Fiarele tale nu fac niciun franc livra, adică nici cât costă fonta din ele. — Cum? le zici fiare batardelor, cursivelor şi roadelor domnului Gillé, fost pe vremuri tipograful împăratului, nişte caractere care fac şase franci livra, nişte capodopere de gravură, cumpărate acum cinci ani, şi dintre care multe sunt încă neîntrebuinţate? Uite! Bătrânul Séchard apucă vreo câteva cornete cu sorturi care nu fuseseră încă folosite şi i le arătă. Eu nu-s tobă de carte, nu ştiu să citesc şi să scriu, dar ştiu destule ca să-mi dau seama că literele firmei Gillé sunt străbunicile englezelor de la domnii Didot ai tăi. Uite o rondă de cicero căreia nici nu i s-a luat cleiul, zise el, arătându-i o căsuţă şi luând din ea un M. David îşi dădu seama că nu se putea sta de vorbă cu tatăl său. Trebuia ori să admită totul, ori să refuze totul; avea de ales între nu şi da. Bătrânul urs cuprinsese în inventar până şi frânghiile de întins. Cea mai mică ramă, scândurile, străchinile, piatra şi periile de spălat, toate erau socotite cu grija unui avar. Totalul se ridica la treizeci de mii de franci, în care se cuprindea şi brevetul de meşter tipograf şi clientela. David se întreba dacă afacerea merita sau nu să fie făcută. Văzându-şi fiul că nu dă niciun răspuns cu privire la suma totală, bătrânul Séchard începu să se îngrijoreze; căci el prefera o discuţie violentă unei acceptări tăcute. În acest fel de învoieli, tocmeala e o dovadă că ai de-a face cu un negustor priceput care-şi apără interesele. „Cine bate palma la orice învoială – zicea bătrânul Séchard – nu prea se ţine de ea.” Tot spionând gândul băiatului, îi făcu numărătoarea sărăciilor de unelte necesare exploatării unei tipografii în provincie; îl duse pe David în faţa unei prese de lustruit, apoi în faţa unei maşini de tăiat hârtia, lăudându-le folosul şi trăinicia. — Uneltele vechi sunt totdeauna cele mai bune. Ar trebui ca, în tipografie, să fie plătite mai scump decât cele noi, aşa cum se face la aurării. Nişte viniete îngrozitoare, reprezentând pe Hymen[18], pe Amor ori nişte morţi ce ridicau lespedea mormântului descriind un V sau un M, ca şi nişte cadre enorme cu măşti pentru afişele de spectacole, deveniră, datorită vorbăriei de beţiv a lui Jérôme-Nicolas, nişte obiecte de cea mai mare valoare. Îi spunea fiului său că obiceiurile provincialilor erau atât de înrădăcinate, încât degeaba ar încerca să le dea lucruri mai frumoase. Uite, el care îi vorbea, Jérôme-Nicolas Séchard, se străduise să le vândă almanahuri mai bune decât Dublul Liégeois[19], tipărit pe hârtie de împachetat! Ei bine! adevăratul Dublu Liégeois fusese preferat celor mai minunate almanahuri. David o să-şi dea repede seama de importanţa acestor vechituri, vânzându-le mai scump decât cele mai costisitoare noutăţi. — Ehei! băiatule, provincia e provincie, iar Parisul e Paris. Dacă un om de la mahala vine să-i tipăreşti invitaţia de nuntă, şi tu i-o faci fără vreun amoraş cu ghirlande, nici n-o să se creadă însurat, şi ţi-o va aduce înapoi dacă nu vede pe ea decât un M[20], ca la domnii tăi Didot, care or fi ei fala tipografiei, dar ale căror invenţii n-au să pătrundă în provincie nici într-o sută de ani. Asta e! Oamenii generoşi sunt proşti negustori. David era din acele firi sfielnice şi blânde care se sperie de o discuţie şi care se dau bătuţi când adversarul îi atinge cam prea mult la inimă. Sentimentele lui înalte şi autoritatea pe care bătrânul beţiv o păstrase încă asupra lui îl făceau şi mai incapabil să se tocmească pentru bani cu tată-său, mai ales că el îl credea animat de cele mai bune intenţii; căci la început lăcomia lui interesată o atribui dragostei pe care tipograful o avea pentru uneltele sale. Totuşi, deoarece Jérôme-Nicolas Séchard cumpărase totul de la văduva Rouzeau cu zece mii de franci în asignate[21] şi, deoarece, în situaţia actuală, treizeci de mii de franci erau un preţ prea ridicat, fiul exclamă: — Tată, mă omori! — Cum? eu care ţi-am dat viaţa?… zise bătrânul beţiv ridicând mâna spre frânghiile de sus. Păi, David, la cât evaluezi tu brevetul? Ştii tu cât face Jurnalul de anunţuri cu jumătate de franc rândul, privilegiu care, singur, luna trecută, a adus un beneficiu de cinci sute de franci? Băiatule, deschide registrele şi vezi cât produc afişele şi imprimatele prefecturii, ale primăriei şi ale episcopatului! Eşti un leneş care dă averii cu piciorul. Stai să te tocmeşti pentru calul care te va duce la o moşioară de toată frumuseţea, ca aceea de la Marsac. La acest inventar era anexat un contract de asociaţie între tată şi fiu. Bunul părinte închiria asociaţiei casa lui în schimbul sumei de o mie două sute de franci, cu toate că el nu o cumpărase decât cu şase sute, şi pe deasupra îşi rezerva şi una dintre cele două camere de la mansardă. Până ce David Séchard nu restituie cei treizeci de mii de franci, beneficiile se împart pe din două; în ziua în care îi achită tatălui suma în întregime, devine singurul şi unicul proprietar al tipografiei. David evaluă brevetul, clientela şi ziarul, fără să ia în seamă uneltele; socoti că va putea plăti, şi primi condiţiile. Obişnuit cu tocmelile ţărăneşti şi neavând habar de socotelile în mare ale parizienilor, tatăl fu mirat de o hotărâre atât de pripită. „Să se fi îmbogăţit fiu-meu? îşi zise el, sau născoceşte ceva ca să nu-mi plătească?” La gândul ăsta, îi puse tot soiul de întrebări ca să afle dacă avea bani, pentru ai-i lua ca acont. Curiozitatea tatălui trezi bănuiala fiului. David rămase de nepătruns. A doua zi, bătrânul Séchard, cu ajutorul ucenicului, îşi duse, în camera de la etajul al doilea, mobilele pe care plănuia să le transporte apoi la ţară cu căruţele ce se întorceau goale de la târg. Îi predă cele trei camere de la etajul întâi, fără mobilă, tot aşa cum îl puse în posesia tipografiei fără să-i dea un sfanţ ca să-şi plătească lucrătorii. Când David îl rugă ca, în calitate de asociat, să contribuie la cheltuielile necesare exploatării comune, bătrânul presar se făcu a nu înţelege. Când îşi predase tipografia, nu-şi luase obligaţia să dea şi bani, zicea el; el îşi dăduse partea lui. Încolţit de logica băiatului, îi răspunse că el, când cumpărase tipografia de la văduva Rouzeau, o scosese la capăt fără un ban. Dacă el, lucrător lipsit de cunoştinţe, izbândise, un elev de la Didot va realiza lucruri şi mai frumoase. De altminteri, David câştigase bani în urma învăţăturii, plătită de bătrânul său părinte cu sudoarea frunţii, aşa că putea prea bine să-i întrebuinţeze astăzi. — Ce-ai făcut cu depunerile tale? îl întrebă, reluând atacul spre a lămuri problema pe care tăcerea feciorului o lăsase nelămurită în ajun. — Păi, n-a trebuit să trăiesc, să-mi cumpăr cărţi? răspunse David mânios. — A! cumpărai cărţi? O să faci atunci afaceri proaste. Oamenii care cumpără cărţi nu sunt buni să le tipărească, răspunse ursul. David suportă cea mai grozavă dintre umiliri, aceea pricinuită de înjosirea la care te supune un tată; fu nevoit să înfrunte valul de argumente meschine, plângăreţe, laşe, negustoreşti, cu care bătrânul avar îşi sprijinea refuzul. Îşi înăbuşi durerea în suflet văzându-se singur, fără reazem, descoperind că taică-său e un speculant, pe care, din curiozitate filosofică, voi să-l cunoască până în fundul sufletului. Îi atrase atenţia că nu-i ceruse niciodată socoteală de averea mamei. Dacă această avere nu compensa preţul tipografiei, cel puţin să servească la exploatarea în comun. — Averea maică-tii, zise bătrânul Séchard, era inteligenţa şi frumuseţea ei! La răspunsul acesta, David îl ghici pe taică-său în întregime şi înţelese că, pentru a obţine ceea ce i se cuvenea, ar trebui să deschidă un proces fără sfârşit, costisitor şi dezonorant. Sufletul acesta nobil acceptă povara ce avea să-i apese umerii, căci îşi dădea seama cu câtă strădanie îşi va achita îndatoririle contractate faţă de tată. „Voi munci, îşi zise el. La urma urmelor, dacă o să-mi fie greu, i-a fost şi bătrânului. Doară tot pentru mine o să muncesc.” — Îţi las o comoară, zise tatăl neliniştit de tăcerea băiatului. David întrebă ce comoară. — Pe Marion, zise tatăl. Marion era o fată voinică, de la ţară, care făcea o mulţime de treburi în tipografie: umezea hârtia şi o rotunjea, se ducea în piaţă, gătea, spăla rufele, descărca hârtia din căruţe, încasa banii de la clienţii din oraş şi curăţa sulurile. Dacă Marion ar fi ştiut să citească, bătrânul Séchard ar fi pus-o şi la culesul literelor.   Tatăl plecă la ţară, pe jos. Deşi foarte bucuros de vânzarea mascată sub numele de asociaţie, era totuşi neliniştit de felul în care va fi plătit. Căci, după emoţiile pricinuite de încheierea vânzării, urmează totdeauna cele ale realizării ei. Toate patimile sunt iezuitice prin esenţa lor. Omul acesta, care socotea ca nefolositoare învăţătura, se străduia acuma să creadă în puterea ei. Dădea cu ipotecă treizeci de mii de franci pe ideile de cinste pe care educaţia trebuie neapărat să i le fi sădit feciorului său. Ca un tânăr binecrescut ce era, David avea să muncească până la istovire ca să-şi îndeplinească angajamentele luate; cunoştinţele lui îl vor ajuta să găsească mijloacele necesare; se arătase doară plin de sentimente frumoase, o să plătească el! Mulţi taţi, care fac la fel, cred că procedează părinteşte, aşa precum bătrânul Séchard sfârşise prin a se convinge pe sine însuşi când ajunsese la via sa de la Marsac, un mic sat la patru leghe de Angoulême. Moşia aceasta, pe care fostul proprietar construise o locuinţă frumuşică, se mărise an de an, din 1809, de când o dobândise bătrânul urs. Şi aici făcea tot treabă de tescuitor, şi era, după cum singur spunea, prea priceput la vinuri ca să nu se priceapă şi la vie. În timpul primului an al retragerii sale la ţară, putea fi văzut plimbându-şi chipul plin de îngrijorare printre butucii de viţă; căci toată vremea stătea în vie ca altădată în mijlocul atelierului. Cei treizeci de mii de franci neaşteptaţi îl îmbătau mai straşnic decât mustul, şi îi mânuia în gând cu degetele. Dorea cu atât mai mult suma, cu cât i se cuvenea mai puţin. De aceea, dădea deseori fuga de la Marsac la Angoulême, mânat de temeri. Suia gâfâind coastele stâncii pe care e aşezat oraşul, pătrundea în atelier ca să vadă dacă fiul o scotea la capăt. Presele erau tot la locul lor! Singurul ucenic, cu un coif de hârtie pe cap, curăţa sulurile. Bătrânul urs auzea scârţâind câte o presă cu vreun anunţ în ea, îi zărea pe fiu-său şi pe şeful de atelier, fiecare citind în cuşca lui câte o carte despre care ursul credea că-i vreo corectură. După ce lua masa cu David, se înapoia la moşia din Marsac, frământat de gânduri. Zgârcenia, ca şi dragostea, are darul de a adulmeca lucrurile ce vor să vină, de a le simţi, de a le presimţi. Departe de atelier unde vederea uneltelor sale îi lua minţile, transportându-l în zilele când făcea avere, podgoreanul descoperea la fecioru-său simptome neliniştitoare de nepăsare. Firma Fraţii Cointet îl înspăimânta, o vedea doborând firma Séchard şi fiul. Într-un cuvânt, bătrânul adulmeca nenorocirea în aer. Presimţirea era îndreptăţită: nenorocirea plutea deasupra firmei Séchard. Dar zgârciţii au zeul lor. Printr-un concurs de împrejurări neprevăzute, zeul acesta avea să verse în punga beţivului preţul vânzării lui cămătăreşti. Iată acum de ce tipografia Séchard mergea de râpă, cu toate că avea atâtea temeiuri să înflorească. Nepăsător faţă de reacţiunea religioasă produsă de Restauraţie în sistemul de guvernare, dar la fel de nepăsător şi faţă de liberalism, David păstra cea mai nefericită neutralitate în materie politică şi religioasă. El trăia într-o vreme în care negustorii din provincie erau neapărat obligaţi să aibă o părere ca să poată avea clienţi: să fie sau cu liberalii, sau cu regaliştii. O dragoste care puse stăpânire pe inima lui David, apoi preocupările sale ştiinţifice, cât şi firea lui aleasă îl împiedicară să fie atras de câştig, aşa cum sunt adevăraţii negustori, şi, prin urmare, să observe deosebirea dintre industria provincială şi industria pariziană. Nuanţele, atât de bătătoare la ochi în provincie, se pierd în marea vâltoare a capitalei. Fraţii Cointet adoptară opiniile monarhice, ţinură post în văzul lumii, colindară bisericile, căutară prietenia preoţilor şi retipăriră primele cărţi religioase de care se simţi nevoie. În felul acesta, negustoria lor luă avânt, iar pe David Séchard îl ponegriră în ochii lumii, învinuindu-l de liberalism şi de ateism. „Cum să lucrezi, ziceau ei, cu un om al cărui tată luase parte la masacrele din septembrie[22], era beţiv, bonapartist, un avar bătrân care mai curând sau mai târziu avea să-i lase moştenire grămezi de aur? Ei erau săraci, împovăraţi de familie, pe când David era burlac şi avea să fie nespus de bogat: de aceea nu lucra decât ce-i plăcea” etc. Influenţate de aceste învinuiri aduse lui David, prefectura şi episcopia sfârşiră prin a trece privilegiul tipăriturilor lor asupra fraţilor Cointet. În scurtă vreme, rivalii aceştia lacomi, încurajaţi de nepăsarea concurentului lor, înfiinţară un al doilea ziar de anunţuri. Vechii tipografii nu-i mai rămaseră decât tipăriturile primăriei, iar venitul gazetei de anunţuri scăzu la jumătate. Îmbogăţită de câştigurile considerabile realizate cu cărţile bisericeşti, firma Cointet propuse celor doi Séchard să le cumpere ziarul, în scopul de a avea anunţurile departamentului şi publicaţiile judecătoreşti în întregime. De îndată ce David îi transmisese această veste tatălui său, bătrânul podgorean, îngrozit de progresele de până atunci ale firmei Cointet, năvăli din Marsac în piaţa du Mûrier cu repeziciunea corbului care a adulmecat hoiturile de pe un câmp de luptă. — Lasă-i în seama mea pe aceşti Cointet, nu te mai băga tu în chestia asta, îi zise el băiatului. Bătrânul ghici îndată interesul fraţilor Cointet şi îi sperie cu puterea lui de pătrundere. Fiul său săvârşea o prostie pe care el venea s-o împiedice, spunea dânsul. „De unde o să ne mai găsim clienţi, dacă feciorul cedează ziarul? Avocaţii, notarii, toţi negustorii din Houmeau sunt liberali; fraţii Cointet au vrut să-i facă rău firmei Séchard, acuzând-o de liberalism; în felul acesta însă i-au făcut rost de o portiţă de scăpare: anunţurile liberalilor vor rămâne la Séchard! Să vândă ziarul?… dar asta ar însemna să vândă tot, şi utilajul şi brevetul.” Aşadar, cerea de la Cointet şaizeci de mii de franci pentru tipografie ca să nu-şi ruineze fiul; el doară îşi iubea fiul, îşi apără fiul. Podgoreanul se sluji în argumentare de fiu-său, precum ţăranii se slujesc în tocmeli de nevestele lor; fiul ba voia, ba nu voia, după fiecare propunere şi acceptare ce le-o smulgea una câte una fraţilor Cointet, şi îi făcu, în cele din urmă, nu fără multă bătaie de cap, să plătească suma de douăzeci şi două de mii de franci pentru Journal de la Charente. David însă trebui să-şi ia obligaţia de a nu mai tipări pe viitor niciun fel de ziar; în caz contrariu, urma să plătească treizeci de mii de franci daune-interese. Vânzarea aceasta însemna sinuciderea tipografiei Séchard; dar podgoreanului puţin îi păsa. Jaful e însoţit totdeauna de asasinat. Omul nostru ţinea să întrebuinţeze această sumă la plata părţii lui din întreprindere; şi ca s-o aibă, l-ar fi vândut şi pe David, cu atât mai mult cu cât fiul acesta stingheritor avea dreptul la jumătate din comoara nevisată. Ca despăgubire, generosul tată îi lăsă tipografia, păstrând însă faimoasa chirie de o mie două sute de franci. După vânzarea ziarului, bătrânul venea rar pe la oraş, sub pretextul vârstei înaintate; dar motivul adevărat era lipsa de interes pentru o tipografie care nu mai era a lui. Totuşi, nu putu alunga din inimă pe de-a-ntregul vechea dragoste pentru uneltele sale. Când treburile îl aduceau la Angoulême, i-ar fi fost greu să spună ce anume îl atrăgea mai mult în casa lui: presele de lemn sau fiu-său, căruia, de formă, venea să-i ceară chiria. Fostul şef de atelier, acuma angajat la Cointet, ştia care era ţinta acestei generozităţi părinteşti; el spunea că bătrânul vulpoi îşi păstra astfel dreptul de a-şi băga nasul în afacerile fiului, devenind creditor privilegiat, pe baza chiriilor ce se acumulau. Nepăsarea lui David Séchard faţă de afacerile sale avea cauze care ne vor zugrăvi limpede firea tânărului. La câteva zile după instalarea sa în tipografia părinteasca, îl întâlnise pe unul dintre prietenii săi din liceu, pe atunci în prada celei mai negre mizerii. Prietenul lui David Séchard era un tânăr, pe vremea aceea în vârstă de douăzeci şi unu de ani, cu numele de Lucien Chardon, fiul unui fost felcer în armata republicană, scos din serviciu din cauza unei răni. Natura făcuse din domnul Chardon-tatăl un chimist, iar întâmplarea îl adusese farmacist la Angoulême. Moartea îl surprinse în toiul unor cercetări determinate de o preţioasă descoperire, pentru care pierduse mai mulţi ani de studii. Urmărea anume să vindece toate soiurile de gută. Guta este boala bogaţilor, iar bogaţii plătesc scump sănătatea, când n-o mai au. De aceea alesese farmacistul această problemă de rezolvat, dintre toate câte îi veniseră în minte. Între ştiinţă şi empirism, răposatul Chardon înţelese că numai ştiinţa îl putea căpătui; studiase deci cauzele bolii, întemeindu-şi leacul pe un anumit regim potrivit fiecărui temperament. Muri însă la Paris, unde se dusese să obţină aprobarea Academiei de ştiinţe, şi pierdu astfel roadele muncii. Fiind sigur că avea să facă avere, farmacistul nu cruţase nimic pentru creşterea fiului şi fiicei sale, astfel că întreţinerea familiei înghiţise toate veniturile spiţeriei. De aceea, nu numai că-şi lăsă copiii în mizerie, dar, spre nenorocul lor, îi mai crescuse şi în speranţa unui viitor strălucit care se stinse odată cu el. Vestitul Desplein[23], care-l îngrijise, îl văzu murind chinuit de necaz. Ambiţia lui pornise din marea iubire pe care fostul felcer o nutrea pentru soţia sa, ultimul vlăstar al familiei Rubempré, ca prin minune salvată de el, în 1793, de la eşafod. Cu toate că fata se împotrivise acestei minciuni, el câştigase timp declarând-o însărcinată. După ce-şi creă întrucâtva, în acest chip, dreptul de a o lua de soţie, se şi căsătoriră fără a ţine seama de sărăcia amândurora. Copiii lor, ca toţi copiii rod al dragostei, nu avură moştenire decât minunata frumuseţe a mamei, un dar prea adesea fatal când e întovărăşit de mizerie. Nădejdile, strădaniile, dezamăgirile, atât de fierbinte împărtăşite şi de dânsa, vestejiseră adânc frumuseţea doamnei Chardon, după cum treptata înjosire la care o obligau lipsurile îi schimbase şi felul de viaţă; dar atât curajul ei, cât şi cel al copiilor le-a fost la fel de mare ca şi nenorocul. Sărmana văduvă vându farmacia aflată pe Strada Mare din Houmeau, cea mai importantă mahala din Angoulême. Preţul luat pe farmacie îi permise să-şi constituie o rentă de trei sute de franci, sumă neîndestulătoare chiar numai pentru propria-i existenţă; însă atât ea cât şi fiică-sa acceptară această situaţie fără a roşi, apoi se apucară de câte o îndeletnicire plătită. Mama îngrijea de femeile lăuze şi felul ei frumos de a se purta făcea să fie preferată altora în casele bogate unde găsea şi întreţinere, mai câştigând totodată şi câte un franc pe zi, astfel că nu-i supunea pe copii la niciun fel de cheltuieli. Ca să-şi ferească fiul de durerea de a o vedea într-o asemenea condiţie umilitoare, mama îşi luă numele de doamna Charlotte. Persoanele care aveau nevoie de îngrijirile ei se adresau domnului Postel, succesorul domnului Chardon. La rându-i, sora lui Lucien lucra la o femeie foarte cinstită, respectată de toată mahalaua Houmeau, numită doamna Prieur, spălătoreasă de lux, vecină cu dânsa, şi câştiga ceva mai puţin de un franc pe zi. Era conducătoarea lucrătoarelor şi se bucura în atelier de o oarecare consideraţie, care o scotea într-un fel din categoria lucrătoarelor de rând. Slabele venituri ale muncii lor, împreună cu cei trei sute de franci din renta doamnei Chardon, se ridicau cam la opt sute de franci pe an, din care cele trei persoane trebuiau să trăiască, să se îmbrace şi să-şi plătească chiria. Cu toată marea economie pe care o făceau, această sumă de-abia le ajungea, fiind mai toată înghiţită de Lucien. Căci doamna Chardon şi fiică-sa Ève credeau în Lucien ca soţia lui Mahomet în soţul ei; devotamentul lor pentru viitorul rezervat acestuia era nemărginit. Stăteau în mahalaua Houmeau, într-o locuinţă închiriată pe nimica toată de la succesorul domnului Charden şi situată în fundul unei curţi interioare, deasupra unui laborator. Lucien avea o odăiţă la mansardă. Stimulat de un tată care, fiind pasionat după ştiinţele naturale, îl împinsese şi pe el la început pe această cale, Lucien fu unul dintre cei mai străluciţi elevi ai liceului din Angoulême, unde era în clasa a treia, pe când Séchard isprăvea şcoala. Când întâmplarea îi făcu pe cei doi colegi de şcoală să se reîntâlnească, Lucien, sătul să mai bea din amara cupă a mizeriei, era pe punctul de a lua una dintre acele hotărâri extreme la care recurgi doar când ai douăzeci de ani. Patruzeci de franci pe lună, pe care David i-i dădu cu generozitate lui Lucien, oferindu-se să-l înveţe meseria de şef de atelier, deşi această specializare îi era cu totul nefolositoare, îl salvară pe Lucien de la deznădejde. Legăturile de prietenie din şcoală, astfel reînnoite, se strânseră curând, datorită asemănării sorţii şi deosebirii dintre caracterele lor. Amândoi, cu inima plină de năzuinţe ce ar fi putut umple mai multe vieţi, posedau acea inteligenţă aleasă care îl face pe om egalul tuturor somităţilor, şi ambii se vedeau totuşi zvârliţi la fundul societăţii. Această nedreptate a sorţii îi legă şi mai mult. Apoi, amândoi ajunseseră la poezie pe un drum diferit. Deşi hărăzit speculaţiilor celor mai înalte ale ştiinţelor naturale, Lucien se simţea puternic atras de gloria literară; pe când David, pe care tendinţa sa spre meditaţie îl predispunea la poezie, avea înclinaţii înspre ştiinţele exacte. Această inversare de roluri dădu naştere unei adevărate frăţii sufleteşti. Lucien îi împărtăşi de îndată lui David tot ceea ce îi semnalase tatăl său asupra perspectivelor ce se deschid aplicaţiilor ştiinţei în industrie, iar David îl făcu pe Lucien să întrevadă drumurile noi pe care trebuia să pornească în literatură ca să dobândească renume şi avere. Prietenia dintre cei doi tineri ajunse în scurtă vreme una dintre acele pasiuni care nu se nasc decât la vârstă ieşirii din adolescenţă. David o cunoscu în curând pe frumoasa Ève şi se îndrăgosti de ea aşa cum se îndrăgostesc sufletele melancolice şi meditative. Vorbele Et nunc et semper et in secula seculorum[24] din liturghie sunt lozinca acestor sublimi poeţi necunoscuţi, ale căror opere constau în măreţe epopei ce se nasc şi se pierd numai în intimitatea dintre două inimi! Când îndrăgostitul pătrunse taina nădejdilor pe care mama şi sora lui Lucien le puneau în acea frumoasă frunte de poet, când devotamentul lor orb îi fu pe de-a-ntregul cunoscut, i se păru cel mai dulce lucru să se apropie de iubită şi să împartă cu ea jertfele şi speranţele. Lucien fu, deci, pentru David un frate pe care ţi-l alegi singur. Ca acei extremişti care voiau să fie mai regalişti decât regele, David le întrecu chiar pe mama şi sora lui Lucien în încrederea pe care o aveau în geniul lui, şi îl răsfăţă cum îşi răsfaţă mama copilul. În timpul uneia din acele convorbiri în care, chinuiţi de lipsa de bani ce îi ţinea cu mâinile legate, îşi băteau capul, cum fac toţi tinerii, trecând în revistă mijloacele de a se îmbogăţi cât mai neîntârziat, şi scuturau astfel toţi arborii despuiaţi înaintea lor, de către primii veniţi, fără să le pice vreun fruct, Lucien îşi aminti de două idei ale tatălui său. Domnul Chardon îi vorbise anume că s-ar putea reduce la jumătate preţul zahărului prin întrebuinţarea unui nou agent chimic; şi apoi că s-ar putea scădea cu tot atâta preţul hârtiei, aducând din America anumite materii vegetale asemănătoare cu acelea pe care le folosesc chinezii şi care costă ieftin. David cunoştea importanţa acestei chestiuni vânturate şi la Didot, aşa că se agăţă de această idee, văzând în ea o sursă de avere şi îl socoti pe Lucien drept un binefăcător faţă de care nu se va putea nicicând plăti. Oricine ghiceşte cât de puţin potriviţi să se ocupe de tipografie îi făceau pe cei doi prieteni gândurile şi viaţa lor lăuntrică. În loc să producă cincisprezece-douăzeci de mii de franci, ca aceea a fraţilor Cointet, tipografi-editori ai episcopatului, proprietari ai ziarului Courrier de la Charente, în viitor singurul ziar al departamentului, tipografia Séchard-fiul producea abia trei sute de franci pe lună, din care trebuiau plătiţi şeful de atelier, Marion, impozitele, chiria, ceea ce îl reducea pe David la un câştig de o sută de franci pe lună. Nişte oameni harnici şi întreprinzători ar fi reînnoit caracterele tipografice, ar fi cumpărat prese de fier şi şi-ar fi procurat de la Paris cărţi pe care le-ar fi tipărit apoi la preţ scăzut; dar patronul şi şeful de atelier, pierduţi în investigaţii literare şi ştiinţifice care le absorbeau tot timpul, se mulţumeau cu lucrul pe care li-l mai dădeau ultimii clienţi. Fraţii Cointet ajunseseră să cunoască în sfârşit firea şi obiceiurile lui David şi nu-l mai calomniau; dimpotrivă, o politică înţeleaptă îi povăţuia să lase tipografia aceea să trăiască aşa cum putea, într-o cuviincioasă mediocritate, ca să nu cadă în mâinile altui rival, mai de temut; şi-i trimiteau ei înşişi lucrările zise „de oraş”. În felul acesta, fără să ştie, David Séchard nu exista, comercialmente vorbind, decât printr-o dibace socoteală a concurenţilor săi. Fericiţi de ceea ce ei numeau mania lui, fraţii Cointet se purtau în aparenţă plini de echitate şi loialitate, dar, în realitate, făceau ca administraţia mesageriilor, când simulează o concurenţă ca să se pună la adăpost de una adevărată. Exteriorul casei Séchard era în armonie cu zgârcenia murdară care domnea în interior, unde bătrânul urs nu reparase niciodată nimic. Ploaia, soarele, intemperiile fiecărui anotimp dăduseră porţii înfăţişarea unui bătrân trunchi de copac, într-atâta de brăzdată era de crăpături. Faţada, prost clădită din pietre şi cărămizi amestecate la întâmplare, părea că se prăbuşeşte sub povara unui acoperiş ciuruit, alcătuit din olane scobite cu care se obişnuieşte a se acoperi casele din sudul Franţei. Ferestrele, putrezite şi ele, erau prevăzute, împotriva arşiţei de prin partea locului, cu nişte obloane cât toate zilele, sprijinite de bare groase de fier. Cu greu ai fi găsit în tot Angoulême-ul o casă atât de dărăpănată ca aceasta, care nu mai stătea în picioare decât prin rezistenţa cimentului. Închipuiţi-vă acum atelierul, luminos la cele două capete, întunecos la mijloc, cu pereţii acoperiţi de afişe, înnegriţi în partea de jos de toţi lucrătorii care se perindaseră pe-acolo, timp de treizeci de ani, frânghiile împrăştiate pe duşumea, grămezile de greutăţi ce se puneau peste teancurile de hârtie muiată, presele vechi, rândurile de regaluri cu litere, şi, într-un capăt, cele două cuşti în care stăteau patronul şi şeful de atelier; şi veţi înţelege atunci viaţa celor doi prieteni.   În 1821, în primele zile ale lunii mai, David şi Lucien se aflau lângă geamul dinspre curte în momentul când, pe la două, cei patru sau cinci lucrători se duceau la masă. După ce patronul îşi văzu ucenicul închizând uşa cu clopoţel care dădea spre stradă, îl duse pe Lucien în curte, ca şi cum mirosul hârtiilor, al cernelurilor, al preselor şi al lemnăriei vechi i-ar fi făcut rău. Amândoi se aşezară sub bolta de viţă de unde puteau vedea pe oricine ar fi intrat în atelier. Razele de soare, care jucau printre frunze, îi mângâiau pe cei doi poeţi, învăluindu-i ca într-o aureolă. Contrastul dintre cele două caractere şi dintre cele două figuri apăru atunci atât de puternic, încât ar fi ispitit penelul unui mare pictor. David avea înfăţişarea pe care natura o dă fiinţelor sortite marilor lupte, zgomotoase sau tainice: avea un piept lat cu umerii puternici, potriviţi cu trupul său vânjos. Chipul oacheş, colorat, gras, sprijinit pe un gât gros, purtând o pădure deasă de păr negru, semăna la prima vedere cu al călugărilor cântaţi de Boileau[25]; însă la o nouă cercetare descopereai pe buzele groase şi brăzdate, în cuta din bărbie, în conturul nasului turtit, în ochi mai ales, flacăra nestinsă a unei singure iubiri, pătrunderea gânditorului, arzătoarea melancolie a unui spirit ce putea îmbrăţişa ambele capete ale orizontului, pătrunzând prin toate întortocherile, şi care se sătura repede de bucuriile exclusiv ideale, îndreptând asupră-le şi luminile analizei. Dacă ghiceai pe acest chip fulgerările geniului care-şi ia zborul, vedeai însă şi cenuşa lângă vulcan; nădejdea se stingea într-un adânc simţământ al neantului social, în care lipsa de nume sau de avere îi menţine pe atâţia oameni superiori. Alături de sărmanul tipograf, căruia meseria lui, deşi aşa de apropiată de o îndeletnicire intelectuală, îi făcea scârbă, alături de acest Silene[26] greoi care bea în înghiţituri mari din cupa ştiinţei şi a poeziei, îmbătându-se ca să uite de nefericirea vieţii de provincie, Lucien stătea în poza graţioasă găsită de sculptori pentru Bacchus-ul indian. Faţa lui avea distincţia de linii a tipului de frumuseţe antică: o frunte şi un nas grecesc, figura de o albeaţă catifelată ca a femeilor, ochi de un albastru atât de închis încât păreau negri, ochi plini de iubire, cu albul întrecând în prospeţime pe acela al unui copil. Ochii aceştia frumoşi aveau deasupra nişte sprâncene trase parcă de o pensulă chinezească, şi erau mărginiţi de gene lungi, castanii. De-a lungul obrajilor strălucea un puf mătăsos de culoarea părului său, blond şi buclat natural. O dulceaţă dumnezeiască fremăta în tâmplele-i de un alb auriu. O nobleţe fără seamăn era întipărită pe bărbia lui scurtă şi uşor curbată. Zâmbetul îngerilor trişti rătăcea pe buzele-i de mărgean, subliniate de albeaţa strălucitoare a dinţilor. Avea mâinile omului de neam, mâini elegante, de care bărbaţii ştiu să asculte, şi pe care femeile doresc să le sărute. Lucien era zvelt şi de statură mijlocie. Văzându-i picioarele, un bărbat ar fi fost în stare să-l ia drept o femeie deghizată, cu atât mai mult cu cât, asemeni celor mai mulţi dintre oamenii fini – ca să nu le zicem vicleni – avea şi şoldurile de femeie. Semnul acesta, rareori înşelător, se adeverea la Lucien, pe care inteligenţa-i iscoditoare îl târa adesea, când analiza starea actuală a societăţii, pe panta depravării specifice diplomaţilor, care cred că izbânda justifică orice mijloace, oricât ar fi ele de josnice. Căci una dintre nenorocirile la care sunt expuse marile inteligenţe este aceea de a înţelege orice, atât viciile cât şi virtuţile. Cei doi tineri judecau societatea cu atât mai de sus cu cât ei înşişi se aflau mai jos, deoarece oamenii necunoscuţi de lume se răzbună pe micimea situaţiei lor prin înălţimea de la care o privesc. Dar de aceea şi deznădejdea le era cu atât mai amară, cu cât zburau mai repede cu gândul pe culmile unde îi mâna adevărata lor soartă. Lucien citise multe, comparase multe; David gândise mult, meditase mult. În ciuda înfăţişării de ţăran zdravăn şi voinic, tipograful avea o fire melancolică şi bolnăvicioasă, şi se îndoia chiar de sine însuşi; pe câtă vreme Lucien, înzestrat cu un spirit întreprinzător, dar nestatornic, avea o îndrăzneală nepotrivită cu înfăţişarea-i molatică, aproape firavă, şi plină de graţii femeieşti. Lucien era din creştet până-n tălpi un adevărat gascon, curajos, aventuros, care vede mai mult binele şi mai puţin răul, care nu se dă în lături de la o greşeală dacă e de tras vreun câştig de pe urma ei, şi care nu se sperie de viciu dacă îi ajută planurile. Pornirile acestea de ambiţios îi erau ţinute pe atunci în frâu de minunatele iluzii ale tinereţii şi de însufleţirea care îl mâna către mijloacele nobile pe care oamenii însetaţi de glorie le folosesc mai înaintea oricăror altora. Deocamdată nu avea de luptat decât cu dorinţele sale şi nu cu greutăţile vieţii, cu puterea lui şi nu cu slăbiciunea oamenilor, care constituie o pildă foarte primejdioasă pentru spiritele schimbăcioase. Cucerit de strălucitoarea deşteptăciune a lui Lucien, David îl admira, corectându-i totuşi excesele la care îl împingea faimoasa „furie franceză”[27]. Omul acesta drept avea o fire sfioasă, care nu se potrivea deloc cu făptura lui puternică, dar era totuşi înzestrat şi cu stăruinţa oamenilor din nord. După cum întrevedea şi toate greutăţile, se hotăra totodată să le şi învingă fără a se lăsa doborât; şi, dacă avea dârzenia unei virtuţi cu adevărat apostolice, o domolea cu farmecul unei nemărginite îngăduinţe. În prietenia lor, încă de pe atunci veche, unul din doi iubea până la idolatrizare, şi acela era David. Lucien poruncea ca o femeie ce se ştie iubită, iar David se supunea cu plăcere. Frumuseţea fizică a prietenului său reprezenta în ochii lui o superioritate pe care el o accepta, socotindu-se pe sine drept un om greoi şi de rând. „Vita e făcută pentru munca răbdătoare a câmpului, iar pasărea pentru viaţa nepăsătoare, îşi zicea tipograful. Eu voi fi vita, iar Lucien vulturul.”   De aproape trei ani, cei doi prieteni îşi contopiseră deci soarta, care le apărea atât de strălucită în viitor. Citeau împreună marile opere care se iviră, după ce se făcu pace[28], la orizontul literar şi ştiinţific: lucrările lui Schiller şi Goethe, ale lordului Byron şi Walter Scott, ale lui Jean-Paul, Berzelius şi Davy, ale lui Cuvier, Lamartine[29] etc. Se încălzeau la flacăra acestor torte, îşi încercau puterile în opere neizbutite sau începute, părăsite şi reluate cu patimă. Îşi frământau mereu, fără odihnă, neistovitele forte ale tinereţii. La fel de săraci, dar mistuiţi de iubirea pentru artă şi ştiinţă, uitau de mizeria de azi, îngrijindu-se de renumele de mâine. — Lucien, ştii ce am primit de la Paris? zise tipograful scoţând din buzunar un volumaş în 18. Ia ascultă! Şi David citi, cum ştiu să citească poeţii, idila lui André de Chénier intitulată Neera, apoi aceea a Tânărului bolnav, pe urmă elegia asupra sinuciderii, aceea în formă antică, precum şi cei doi din urmă Iambi. — Vasăzică ăsta e André de Chénier? exclamă Lucien în mai multe rânduri. Te apucă deznădejdea, repeta el pentru a treia oară când David, prea emoţionat ca să mai citească, îl lăsă să ia volumul. Un poet descoperit tot de un poet[30]! zise el văzând semnătura prefeţei. — Chiar după ce-a scris volumul ăsta, reluă David, Chénier credea că nu făcuse încă nimic vrednic de a fi publicat. Lucien citi la rându-i poemul epic al Orbului şi câteva elegii. Când dădu peste fragmentul:   Dacă nici ei n-au fericirea, ea mai există pe pământ?   [1] personajele… nu mai puţin de o mie… douăzeci şi cinci de volume – Aprecierea în perspectivă a numărului personajelor şi volumelor formând Comedia umană, făcută de autorul ei, a fost mult depăşită. La moartea lui Balzac, Comedia umană cuprindea 96 de romane şi povestiri în care numărul personajelor era mai mare de 2000. [2] aşa cum s-a uzat şi imperiul – Imperiul I, al lui Napoleon Bonaparte, a durat din 1804 până în 1814 (15). [3] „Louis Lambert”, „Fiul blestemat”, „Capodopera necunoscută” – Aceste povestiri i-au dat mult de lucru lui Balzac, fiindcă se situează oarecum în afara înclinărilor lui de cercetător realist al moravurilor epocii sale: Louis Lambert (1832—1846) este o povestire cu pretenţii filosofice, care dezvoltă un fel de teorie mistico-fiziologică a voinţei; celelalte două au un caracter istoric. [4] Cei doi poeţi – Această primă parte, din cele trei care formează romanul Iluzii pierdute, a apărut pentru prima dată ca volumul al IV-lea al Scenelor vieţii de provincie; purta atunci titlul de Iluzii pierdute, titlu care avea să fie cel al întregului ciclu. [5] Stanhope (Charles) – om politic şi inventator englez (1753—1816), a fost un mare admirator al Revoluţiei Franceze, lucru pentru care i s-a incendiat casa de la Londra. Printre invenţiile sale, se numără şi cea relativă la presa tipografică. [6] Elzevir, Plantin, Aldi şi Didot – familii de tipografi şi editori celebri, întemeietori ai unora dintre primele tipografii: Elzevirii – care au dat numele şi unor litere de tipar – erau instalaţi în Olanda (cel mai în vârstă a trăit între 1540 şi 1617); Christophe Plantin (152Q—1589), francez de origine, şi-a instalat tipografia la Anvers; Aldi Manucci a creat la Veneţia una dintre primele imprimerii (1490). care a tipărit pentru prima dată capodoperele antichităţii (cf. literele „aldine”); familia Didot era celebră încă din secolul al XVIII-lea în Franţa, mulţi membri ai familiei Didot au adus inovaţii în arta tipografică: astfel, François-Ambroise Didot (1730—1804) este inventatorul hârtiei veline şi al literelor clasice ale tiparului francez; Léger Didot (1767—1829) a construit prima maşină de fabricare a hârtiei-sul, iar Firmin Didot (1764—1836) a rămas celebru pentru măiestria gravurilor şi literelor sale şi pentru invenţia stereotipiei. [7] Prăpădul din 1793 – În 1793, oamenii cei mai consecvenţi ai revoluţiei din 1789 se văd obligaţi, sub impulsul maselor populare, să ia măsuri radicale împotriva coaliţiei europene reacţionare şi cotropitoare, precum şi a mişcărilor contrarevoluţionare din interior; pentru Balzac, care în ciuda analizei necruţătoare a racilelor orânduirii burgheze, a rămas un adept al monarhiei, acţiunea pentru apărarea revoluţiei din 1789 constituie un „prăpăd”. [8] Convenţiunea – adunarea revoluţionară denumită Convenţiunea naţională a guvernat Franţa între septembrie 1792 şi octombrie 1795; ea a votat condamnarea lui Ludovic al XVI-lea şi proclamarea republicii, a luptat împotriva coaliţiei reacţionare din exterior şi a contrarevoluţiei din interior; ei i se datorează şi o sumă de măsuri de organizare culturală. [9] Camera pair-ilor – camera aristocratică, înfiinţată de Bourbonii restauraţi, pentru a împărţi puterea legislativă cu Camera deputaţilor; pair-ii erau numiţi de rege. Creată în 1814, Camera pair-ilor a suferit unele modificări în 1830 şi a funcţionat până în 1848. [10] divinul autor al lui „Pantagruel” – Rabelais (1496— 1553), autorul romanului satiric Gargantua şi Pantagruel, dă personajelor sale semifantastice o mare vitalitate, care se exprimă uneori şi prin plăcerea de a bea, printr-o sete nemăsurată; este setea de bucurii materiale şi intelectuale laice a Renaşterii. [11] credincios sorţii pe care i-o hărăzise numele – Séchard s-ar putea, într-adevăr, traduce prin „cel care zvântă”. [12] domnul de Chateaubriand… America – Călătoria în America a lui Chateaubriand a avut loc în 1791; viitorul scriitor a vizitat acolo şi locuri sălbatice, ale căror descrieri, sprijinite şi pe relatările altor călători, se găsesc în Atala şi în Les Natchez, opere cu tendinţe mistico-evazioniste, caracteristice variantei reacţionare a romantismului în vremea lui Balzac; Chateaubriand era o figură literară de mare prestigiu. [13] Trufe – ciuperci subterane, costisitoare, foarte apreciate în bucătăria franceză. [14] călugării cordelieri din „Povestirile” lui La Fontaine – În povestirile sale în versuri, de multe ori inspirate de Boccaceio şi de Machiavelli, La Fontaine zugrăveşte în spirit realist călugări şi călugăriţe care nu-şi interzic de fel bucuriile vieţii lumeşti. [15] spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea – în primii ani ai secolului al XVIII-lea; Ludovic al XIV-lea a murit În 1715. [16] pede titubante – lat. – cu piciorul nesigur, împleticindu-se, clătinându-se pe picioare. [17] Item – lat. – în plus (termen de inventar). [18] Hymen – zeul căsătoriei, fiul lui Apollo. [19] „Dublu Liégeois” – E vorba de Almanahul din Liège, cel mai vechi şi mai popular almanah francez, publicat pentru prima dată în 1636; asemenea almanahuri erau foarte căutate în bâlciuri şi în mediul rural. [20] M – este iniţiala cuvântul mariage (în limba franceză: căsătorie), iniţială care decora anunţurile de căsătorie lucrate în tipografiile pariziene. [21] asignate – la început obligaţii de stat, emise pentru prima dată în decembrie 1789; garantate (asignate) prin bunuri naţionale, asignatele circulă apoi ca monedă-hârtie şi se depreciază cu mare rapiditate; ele au fost scoase din circulaţie în 1797. [22] masacrele din septembrie – mişcare populară din septembrie 1792, când masele pariziene, indignate de rapacitatea speculanţilor şi de trădarea unor conducători, au determinat Convenţiunea să ia o serie de măsuri radicale: legea preţurilor maximale, legea suspecţilor, epurarea statelor-majore, crearea unei armate revoluţionare etc.; mânia maselor s-a manifestat şi printr-o serie de condamnări la pedepse capitale. [23] Vestitul Desplein – chirurg celebru din romanele lui Balzac (v. mai ales Liturghia ateului); creând acest personaj, Balzac s-a gândit probabil la marele chirurg din vremea sa, vestitul Dupuytren (1777—1835). [24] Et nunc et semper et in secula seculorum – lat. – şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. [25] călugării cântaţi de Boileau – În poemul eroi-comic Le lutrin (Pupitrul de strană), scris de Boileau între 1672 şi 1676, e vorba încă de la primele versuri de nişte… „egumeni rumeni şi pocnind de voinicie”… [26] Silene – în mitologie, tatăl satirilor şi cel care l-a crescut pe Bacchus, înfăţişat ca un bătrân voinic, greoi şi lacom. [27] faimoasa „furie franceză” – avânt, ardoare în luptă; soldaţii francezi erau cunoscuţi de adversarii lor pentru această trăsătură, căreia italienii i-au spus „furia francese”; pe plan moral, e vorba aici de temperamentul avântat şi uneori necugetat al lui Lucien. [28] marile opere care se iviră după ce se făcu pace – adică după 1815, dată când Napoleon, definitiv înfrânt, iese din scena istoriei. [29] lucrările lui Schiller şi Goethe, ale lordului Byron şi Walter Scott, ale lui Jean-Paul Berzelius şi Davy, ale lui Cuvier, Lamartine etc. – După 1815, odată cu dezvoltarea romantismului în Franţa, operele romanticilor germani şi englezi (Schiller, Goethe, Byron, W. Scott) sunt mult difuzate prin traduceri; Jean-Paul Richter (1763—1825) filosof şi romancier, unul dintre fruntaşii romantismului german, a fost popularizat în Franţa de doamna de Staël; de asemenea, sunt mult cercetate în Franţa lucrările ştiinţifice străine, ca cele ale chimistului englez H. Davy (1778—1829), descoperitorul potasiului şi al sodiului, precum şi al descompunerii corpurilor prin electricitate, sau ale chimistului suedez Berzelius (1779—1848), unul dintre creatorii chimiei moderne; în aceeaşi vreme, în Franţa Georges Cuvier (1769—1832) creează paleontologia şi descoperă legea subordonării organelor şi a corelaţiei formelor, iar Lamartine publică prima culegere de versuri pătrunse de sentimente romantice, de esenţă antirealistă. Meditaţiile (1820). [30] André Chénier… Un poet descoperit tot de un poet – André Chénier (1762—1794), bun cunoscător al poeziei greceşti; a scris elegii, egloge şi iambi, propunându-şi să exprime „în forme antice gânduri noi”; spre deosebire de fratele său, poetul revoluţionar Marie-Joseph Chénier, André Chénier a fost alături de contrarevoluţie şi a murit ghilotinat. Poetul care l-a descoperit este H. de Latouche, mai mult publicist decât poet.

Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie a anului 1844, un bărbat în vârstă de vreo şaizeci de ani, dar căruia oricine i-ar fi dat mai mult, mergea pe Bulevardul Italienilor, cu nasul în vânt, cu un zâmbet şmecheresc, ca un negustor care a încheiat chiar atunci o afacere bună, sau ca un holtei mulţumit de el după o întâlnire galantă. La Paris, aceasta-i cea mai desăvârşită expresie cunoscută a satisfacţiei personale la un bărbat. Zărindu-l de departe pe bătrân, persoanele care îşi petrec toată ziua pe bulevard, stând pe scaune şi dedându-se plăcerii de a-i analiza pe trecători, lăsau să le mijească pe faţă surâsul caracteristic al parizienilor, atât de plin de ironie, de batjocură sau de compătimire, surâs care nu apare însă, parizianul fiind blazat în privinţa tuturor înfăţişărilor posibile, decât atunci când e vorba de foarte rare curiozităţi vii. O anecdotă va face să se înţeleagă atât valoarea arheologică a cetăţeanului, cât şi motivul surâsului care se repeta ca un ecou în toate privirile, întrebat fiind unde-şi face pălăriile care stârneau hazul publicului, Hyacinthe2, actor celebru prin cuvintele lui de spirit, a răspuns: „Nu le fac, le ţiu!” Ei bine, în milionul de actori care compun marea trupă a Parisului, se întâlnesc hyacinţi fără voie, care ţin pe ei tot ridicolul unei epoci şi care îţi ies înainte ca personificări ale unor vremuri trecute ca să-ţi stârnească veselia când te plimbi năpădit de durerea amară pricinuită de trădarea vreunui fost prieten.           Rămânând, prin câteva amănunte ale îmbrăcămintei sale, credincios totuşi modei din 1806, acest trecător amintea Imperiul fără să fie prea mult o caricatură. Pentru cine ştie să observe, această nuanţă face deosebit de preţioase asemenea evocări. Dar ansamblul lucrurilor mărunte cerea atenţia analitică a celor care se pricep la hoinăreală; iar pentru a stârni râsul de la distanţă, trecătorul trebuia să arboreze ceva care să sară în ochi, cum se zice, ca o enormitate din cele pe care le caută actorii ca să-şi asigure succesul intrărilor. Acest bătrân, slab şi uscat, purta un spenţer de culoarea alunei peste o haină verzuie cu nasturi de metal alb!.. Un bărbat cu spenţer, în 1844, asta e, vedeţi dumneavoastră, ca şi cum Napoleon ar fi catadicsit să învie pentru două ceasuri.           Spenţerul3 a fost inventat, după cum îl arată numele, de către un lord mândru, desigur, de zvelteţea lui. Înainte de pacea de la Amiens4, acest englez rezolvase problema de a acoperi bustul fără să îngreuieze corpul cu povara groaznicului carrick5, care a ajuns astăzi pe spinarea birjarilor bătrâni; dar cum taliile zvelte sunt în minoritate, moda spenţerului la bărbaţi n-a avut decât un succes trecător în Franţa, deşi era o invenţie englezească. La vederea spenţerului, bărbaţii de patruzeci-cincizeci de ani îmbrăcau în gând, pe domnul care-l purta, cu pantaloni scurţi de stofă verde ca fisticul şi cu cizme cu carâmbii răsfrânţi, şi se revedeau în costumul tinereţii lor! Femeile în vârstă îşi aminteau de cuceririle lor! Cât despre tineri, ei se întrebau de ce îşi tăiase acest bătrân Alcibiade6 pulpanele pardesiului. Toate se potriveau atât de bine cu spenţerul încât n-ai fi stat un moment pe gânduri să-l numeşti pe trecător un om de stil Imperiu7, aşa cum se spune o mobilă de stil Imperiu; dar el nu simboliza Imperiul decât pentru cei care cunoşteau cel puţin de visu această epocă măreaţă şi splendidă; căci cerea să-ţi aduci orişicum bine aminte de ce era atunci la modă. Imperiul e acum atât de departe de noi, încât nu oricine şi-l poate închipui în realitatea lui galo-greacă.           Pălăria pusă pe ceafă dezgolea aproape toată fruntea cu acel soi de semeţie prin care administratorii din armată şi civilii au încercat atunci să ţie piept celei a militarilor. Era de altfel o pălărie groaznică de mătase, de paisprezece franci, pe ale cărei boruri urechile lungi şi mari lăsaseră urme alburii cu care degeaba se lupta peria. Materialul de mătase prost întins, ca de obicei, pe cartonul formei făcea cute pe alocuri şi părea mâncat de lepră, cu toate îngrijirile de fiecare zi.           Sub pălărie, care stătea parcă să cadă, se lăţea o faţă pocită şi caraghioasă, ca acelea de porţelan pe care numai chinezii ştiu să le născocească pentru bibelourile lor. Această faţă lată, ciupită ca o strecurătoare într-atât încât găurile făceau umbre şi scobită ca o figură de statuie romană, dezminţea toate legile anatomiei. Te uitai la ea şi nu-i simţeai scheletul susţinător. Acolo unde conturul cerea oase, carnea se aşeza în planuri gelatinoase, şi acolo unde obrazul arăta de obicei adâncituri, aici se răsucea în ridicături fleşcăite. În mijlocul acestei feţe groteşti, turtită în chip de dovleac şi întristată de nişte ochi cenuşii având deasupra lor două linii roşii în loc de sprâncene, se înălţa un nas ca al lui don Quijote, aşa după cum deasupra unei câmpii se ridică o stâncă adusă de ape. Un asemenea nas vădeşte, după cum trebuie să fi observat Cervantes, o înclinare din naştere spre jertfirea de sine faţă de lucrurile măreţe, un soi de înclinare care degenerează în amăgire. Dar sluţenia asta cu aspecte atât de comice nu stârnea de fel râsul. Cel pus pe zeflemele era mişcat de nesfârşita melancolie care se revărsa din ochii spălăciţi ai bietului om şi gluma îi îngheţa pe buze. Te gândeai pe dată la faptul că natura îl oprise pe acest om să rostească vorbe de dragoste, căci femeile ar fi râs, sau s-ar fi întristat. Francezul nu mai are glas în faţa unei asemenea nefericiri care-i pare cea mai crudă din toate nefericirile: să nu poţi să placi cuiva.

Locurile şi omul     Î n anul 1829, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, un bărbat de vreo cincizeci de ani străbătea călare drumul de munte care duce spre un târg mare, aşezat nu departe de Grande-Chartreuse[1]. Acest târg este reşedinţa unui canton foarte populat, mărginit de o vale întinsă. Un pârâu cu albia plină de bolovani – de cele mai multe ori secat, dar pe atunci plin de pe urma dezgheţului – udă această vale, strânsă între două şiruri paralele de munţi pe care, de pretutindeni, îi domină piscurile din Savoia şi din Dauphiné. Deşi peisajele cuprinse între munţii din regiunea Maurienne au un aer familiar cantonul pe care-l străbătea necunoscutul arată privirii noastre varietăţi de teren şi efecte de lumină pe care zadarnic le-am căuta prin alte regiuni. Într-un loc, valea, care se deschide dintr-o dată, ne înfăţişează covorul neregulat al unei vegetaţii pe care neîntrerupta umezeală datorată munţilor o menţin veşnic fragedă şi plăcută ochiului în orice anotimp. Altundeva, un ferăstrău mecanic îşi desfăşoară modestele-i clădiri pitoresc aşezate, grămezile de buşteni de brad descojit şi apa care, luată de pârâu şi îndrumată către lungi uluce făcute din trunchiuri adânc săpate, se scurge, prin nişte despicături, în mulţime de şipote. Ici-colea, colibe împrejmuite de livezi în floare îţi aduc în minte ideile pe care ni le inspiră mizeria truditoare. Mai departe, case cu acoperişuri roşii de plăci netede şi rotunde ca nişte solzi de peşte, vestesc bunăstarea, rod al muncii necurmate. În sfârşit, deasupra fiecărei uşi zăreşti agăţat coşul în care se usucă brânza. Pretutindeni, curţi şi îngrădituri înveselite de viţa care, ca în Italia, se caţără pe puiandri de ulm cu frunza cărora se hrănesc vitele. Printr-un capriciu al naturii, pe-alocuri dealurile se apropie atât de mult unele de altele încât nu vezi nici ateliere, nici ogoare, nici colibe. Despărţite doar de torentul care curge în cascade, cei doi pereţi abrupţi de granit se ridică, încărcaţi de brazi cu cetina întunecată şi de fagi înalţi de cinci sute de picioare. Falnici, straniu coloraţi de petice de muşchi, cu frunzişul în fel şi chip, aceşti copaci alcătuiesc magnifice colonade mărginite dedesubtul şi deasupra drumeagului de informe garduri de coacăz, de călin, merişor şi păducel. Mireasma tare a acestor arbuşti amestecă parfumul sălbatic al muntelui cu aroma pătrunzătoare a lăstarilor de zad, de plop şi de răşinoase. Zdrenţe de nori alunecau printre stânci, când acoperind, când lăsând la vedere creste vinete, uneori la fel de vaporoase ca şi norii a căror vată moale o destrămau. În toată clipa, altele erau şi înfăţişarea locurilor, şi lumina cerului; neîncetat se schimba culoarea munţilor, nuanţa povârnişurilor, forma văilor; privelişti multiplicate pe care neaşteptate contraste – fie o rază de soare printre trunchiuri de copaci, fie un luminiş natural sau vreun grohotiş – le făceau minunate la vedere, în mijlocul tăcerii, în anotimpul când totul e în floare, când soarele încălzeşte un cer fără pată. Pe scurt, ne aflam într-un loc încântător, ne aflam în Franţa! Călătorul – un bărbat înalt – era îmbrăcat din creştet până-n tălpi în haine de pânză albastră, periate cu aceeaşi grijă cu care-şi ţesăla, în fiece dimineaţă, calul cu păr lucios pe care se ţinea drept şi ţeapăn ca un bătrân ofiţer de cavalerie. Chiar dacă nici cravata sa neagră şi mănuşile din piele de căprioară, chiar dacă nici pistoalele care-i umflau taşca de la oblânc, nici genţile bine prinse de crupa calului nu ne-ar fi lămurit îndeajuns că avem a face cu un militar, apoi faţa sa oacheşă, ciupită de vărsat dar cu trăsături regulate şi plină de o aparentă nepăsare, gesturile sale hotărâte, privirea sigură, ţinuta capului, toate arătau acele deprinderi marţiale de care ostaşul nu se poate niciodată descotorosi, chiar după ce reintră în viaţa civilă. Oricare altul s-ar fi extaziat în faţa frumuseţilor naturii alpine, atât de îmbietoare în acele locuri unde ea se uneşte cu marile bazine ale Franţei; ofiţerul nostru însă – care, fără îndoiala străbătuse ţările în care războaiele napoleoniene târâseră armata franceză – gusta frumuseţea locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admiraţia este o senzaţie pe care Napoleon se pare că a ucis-o în sufletul ostaşilor săi: iată de ce un obraz liniştit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaşte pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat. În adevăr, omul nostru era unul dintre acei militari, astăzi destul de puţini la număr pe care glontele îi ocolise, deşi au scormonit toate câmpurile de luptă pe unde Napoleon şi-a condus oştirile. Viaţa lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rând, făcându-şi datoria zi şi noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgând sabia numai când trebuia şi niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofiţerilor Legiunii de onoare: după bătălia de la Moscova, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rândurile celor puţini, reci în aparenţă, sfioşi, veşnic împăcaţi cu ei înşişi, a căror conştiinţă se simte umilită numai la gândul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încât îşi dobândise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad. Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deşi îi încărunţise mustaţa, abia ajunsese la gradul de şef de escadron; dar viaţa lui era atât de curată încât niciun ostaş, nici chiar generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toţi soldaţii de rând nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care-l au copiii pentru o mamă iubitoare; căci cu ei ştia să fie şi îngăduitor, şi aspru. Fusese şi el, cândva, soldat, cunoştea tristele bucurii şi veselele neplăceri, abaterile care se iertau sau se pedepseau, ale soldaţilor, pe care-i numea copiii săi, şi cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori. Cât despre povestea vieţii sale – era îngropată în cea mai adâncă tăcere. Ca mai toţi ofiţerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atât de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. Se gândise oare vreodată să se căsătorească? Iată o întrebare fără răspuns. Nimeni nu se îndoia că maiorul Genestas avusese bune prilejuri în popasurile sale dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, luând parte la serbări date de regimentul său sau de alte regimente; cu toate astea, nu se ştia nimic sigur. Fără a fi ipocrit, fără a pregeta la o petrecere, fără a nesocoti obiceiurile ostăşeşti, tăcea sau răspundea râzând când cineva încerca să-l descoase. La întrebarea: „Dar dumneavoastră, domnule maior?” pe care i-o adresa un ofiţer, la un pahar, răspundea: — Să bem, domnilor! Cavaler fără frică şi fără prihană – dar şi fără măreţie! – domnul Pierre-Joseph Genestas nu avea aşadar nimic poetic, nimic romanesc, era mai degrabă vulgar, înfăţişarea lui era ca de om înstărit. Deşi n-avea altă avere decât solda şi nici alt viitor decât pensia, totuşi, aidoma acelor bătrâni oameni de afaceri pe care experienţele nefericite i-au făcut încăpăţânaţi, şeful de escadron avea întotdeauna economisită o sumă egală cu solda pe doi ani – şi de care nu se atingea niciodată. Jocul de cărţi nu-i prea plăcea, încât atunci când, în societate, se căuta un jucător de rezervă sau un pot suplimentar la o partidă de écarté, se făcea că nu aude. Dar, dacă nu-şi îngăduia nimic extraordinar, apoi nici nu nesocotea cele de cuviinţă. Uniformele sale durau mai mult decât ale celorlalţi ofiţeri din regiment, datorită grijii pe care o inspiră sărăcia şi care, la el, devenise o deprindere maşinală. Ar fi putut părea avar, de n-ar fi fost admirabilul său dezinteres şi frăţeasca grabă cu care băga mâna în buzunar ca să ajute pe vreun nesocotit, ruinat de jocul de cărţi sau de cine ştie de altă nebunie. Părea că, pe vremuri, pierduse sume mari la cărţi, atât era de delicat când ajuta pe alţii; nu-şi acorda dreptul de a-şi controla debitorii şi nu le amintea niciodată de creanţe. Copil de trupă, singur pe lume, armata era patria lui, iar regimentul familia. Iată de ce nici nu prea se întrebau oamenii de ce e atât de strângător, atribuindu-se respectabilul său spirit de economie dorinţei fireşti de a-şi mări bunăstarea bătrâneţelor. În ajunul înaintării sale la gradul de locotenent-colonel de cavalerie, toată lumea era convinsă că nu are altă ambiţie decât să se retragă undeva, la ţară, dimpreună cu pensia şi cu tresele sale tio colonel. După orele de instrucţie, dacă se întâmpla ca ofiţerii tineri să vorbească de Genestas, îl categoriseau în rândul celor ce termină liceul ca premianţi şi care trec prin viaţă punctuali, corecţi, fără patimi, utili şi nesăraţi ca pâinea albă; oamenii serioşi însă îl judecau cu totul altfel. Deseori observai la el o privire, deseori îi scăpa o expresie plină de tâlc, cum e vorba omului singuratic, şi care, fără voie, îi trădau furtuna din suflet. Celui ce o studia, fruntea lui liniştită îi dezvăluia puterea de a-şi înfrâna pasiunile şi de a le închide în adâncul inimii sale, putere anevoie dobândită prin învăţul cu primejdiile şi nenorocirile neprevăzute ale războiului. Într-o zi, fiul unui pair[2] al Franţei, nou venit la regiment, spusese despre Genestas că ar fi fost cel mai integru dintre preoţi sau cel mai cinstit dintre băcani. — S-ar mai putea adăuga: cel mai puţin slugarnic dintre oamenii de la curte! răspunse Genestas tânărului încrezut, care nu-şi dăduse seama că superiorul său îi auzise vorbele. Cei de faţă izbucniră în râs: tatăl locotenentului linguşise toate guvernele, fusese un om maleabil, deprins să se pună bine cu toate revoluţiile, iar fiul era leit tătâne-său. În armata franceză se puteau întâlni şi asemenea firi: realmente mari la nevoie, redevenind simpli după primejdie, negândindu-se la glorie, netemători de moarte; aceştia sunt, poate, mult mai numeroşi decât s-ar crede, ţinând seama de neajunsurile firii noastre. Cu toate astea, ne-am înşela amarnic dacă am gândi că Genestas era om fără cusur. Bănuitor, supus unor violente accese de mânie, ironic în discuţii şi vrând cu tot dinadinsul să aibă dreptate când nu avea, era plin de prejudecăţi naţionale. Din viaţa sa de ostaş se alesese cu patima vinului bun. Dacă se ridica de la o masă dată cu toată eticheta gradului său, părea serios, meditativ şi atunci nu voia să-şi împărtăşească nimănui gândurile. În sfârşit, cunoştea destul de bine moravurile lumii şi regulile politeţei pe care le respecta ca pe un consemn, cu toată rigiditatea militară; dacă avea bun-simţ, şi experienţă, dacă stăpânea tainele tacticii, ale instrucţiei, teoria scrimei călare şi subtilităţile ştiinţei veterinare, apoi studiile şi le neglijase ca nimeni altul. Ştia, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult la gânduri, îţi atribuia cine ştie ce origine sau calitate. De aceea, când, în convorbiri, venea vorba de ştiinţă sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dând din cap în semn de aprobare, ca un om învăţat care ajunsese la pironism[3]. Când Napoleon, la 13 mai 1809, scrisese, la Schönbrunn, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei îşi gâtuiseră copiii cu propriile lor mâini, precum Medeea, Genestas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-şi compromită demnitatea gradului întrebând cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decât lucruri oficiale urmatelor sale şi casei de Austria; gândi aşadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică. Cu toate astea, fiindcă chestiunea putea avea vreo legătură cu arta militară, Medeea din comunicat începu a-l nelinişti până când, într-o zi, domnişoara Raucourt reapăru în Medeea. După ce citi afişul, căpitanul avu grijă să se ducă, într-o seară la Theâtre-Franţais ca s-o vadă pe vestita artistă în acest rol mitologic, despre care se informă prin vecini. Când stai să te gândeşti, un om care, ca soldat de rând, avusese energia să înveţe cititul, scrisul şi socotitul, era firesc să înţeleagă că, având gradul de căpitan, trebuia să se cultive. Şi aşa, din clipa aceea, începu a citi cu râvnă romanele şi cărţile noi, de unde s-a ales cu un fel de semicultură de care se folosea cu destulă îndemânare. Recunoscător fată de învăţătorii săi, mergea până la a lua apărarea lui Pigault-Lebrun[4], susţinând că e instructiv şi adeseori profund.   Acest ofiţer – care devenise atât de prudent încât nu făcea niciun demers inutil – părăsise oraşul Grenoble şi se îndrepta spre mănăstirea Grande-Chartreuse, după ce, în ajun, obţinuse de la colonelul său o permisie de o săptămână. Îşi făcuse socoteala că drumul nu va fi lung; dar, derutat la fiecare leghe de spusele mincinoase ale ţăranilor cărora le cerea lămuriri, gândi că e mai cuminte să nu-şi continue călătoria fără a îmbuca ceva. Şi deşi nu putea nădăjdui să întâlnească o femeie la casa ei – când toată lumea era la câmp – se opri în faţa unor bordeie grămădite în jurul unui teren comun, un fel de piaţă destul de diformă, în bătaia tuturor viiturilor. Pământul acestei curţi familiale era bătucit şi bine măturat, dar din loc în loc se zăreau gropi pentru gunoaie. Trandafiri, iederă, buruieni creşteau de-a lungul pereţilor crăpaţi. La intrarea în bătătură se afla un coacăz neîngrijit, pe ramurile căruia se zvântau nişte zdrenţe. Primul locuitor pe care-l întâlni Genestas fu un purcel tolănit pe o mână de paie, care, auzind tropotul calului, grohăi şi-şi ridică râtul speriind o pisică neagră. O ţărancă tânără, care ducea pe creştet o legătură de buruieni, apăru dintr-o dată, urmată la oarecare depărtare de patru plozi – în zdrenţe dar vioi, gălăgioşi, cu priviri neastâmpărate, frumuşei, cu feţele oacheşe, nişte adevăraţi diavoli care semănau cu îngerii. Soarele râdea şi dădea un fel de puritate aerului, bordeielor, gunoaielor, cetei de copii ciufuliţi. Ostaşul întrebă dacă i se putea face rost de o cană de lapte. În loc de răspuns, fata scoase un strigăt sălbatic. Îndată, în pragul unei colibe apăru o bătrână, iar ţăranca cea tânără intră într-un staul după ce făcu semn cu capul către bătrâna spre care Genestas se îndreptă, având grijă să-şi ţină bine calul în frâu ca să nu dea peste copiii care începuseră să se împiedice printre picioarele lui. Ceru din nou, dar femeia îl refuză tăios. Spunea că nu vrea să strice smântâna din oalele de lapte puse deoparte pentru a face unt. La această obiecţiune, ofiţerul răspunse promiţând că va plăti paguba cu vârf şi îndesat; îşi priponi calul de stâlpul porţii şi intră în bordei. Cei patru copii, care erau ai acestei femei, păreau toţi a avea aceeaşi vârstă; lucru ciudat, care atrase atenţia maiorului. Bătrâna mai avea un al cincilea, agăţat de fusta ei şi care, slăbănog, palid bolnăvicios precum era, ar fi avut nevoie, fără îndoială, de cea mai mare îngrijire; de aceea şi era cel mai iubit, prâslea. Genestas se aşeză la gura unei vetre înalte, fără foc, deasupra căreia se vedea o Fecioară de ghips vopsit ţinând în braţe pruncul divin. Minunat simbol! Pe jos, pământ gol, bătătorit în mod primitiv, care, cu vremea se desfundase şi care, deşi curat, avea, în mare, neregularităţile unei coji de portocală. Deasupra vetrei stăteau agăţate o căldăruşă plină de sare, o tigaie, un căzănel. Partea din fund a încăperii era ocupată de un pat înalt, ornat cu danteluri neregulate. Afară de aceasta, din loc în loc, scăunele cu trei picioare făcute din beţe înfipte într-o simplă scândură de fag, o covată pentru păstrarea pâinii, un căuş mare de lemn pentru scosul apei, un şiştar şi mai multe oale de lapte, pe covată o vârtelniţă, câteva lese pentru brânză, pereţi negri, o uşă mâncată de cari, cu un geam cu gratii – iată toată găteala şi tot mobilierul acestei sărmane locuinţe. Acum, să vedeţi la ce scenă a asistat ofiţerul, care se distra lovind solul cu cravaşa fără să aibă habar că asistă la o dramă. După ce bătrâna, însoţită de prâslea al ei cel chelbos, a dispărut pe uşa care dădea în odaia unde se făcea brânza, cei patru plozi, după ce s-au holbat îndeajuns la ofiţer, au început să ia la goană purcelul. Animalul, cu care de obicei se jucau, apăruse în prag; ţâncii au tăbărât pe el cu atâta vrăjmăşie şi l-au lovit într-un mod atât de caracteristic încât acesta a luat-o repede la sănătoasa. O dată inamicul gonit, copiii au luat cu asalt uşa, a cărei clanţă, cedând sub greutatea lor, scăpă din lăcaşul în care fusese montată; apoi au dat buzna într-un fel de cămară unde maiorul, pe care scena îl amuza, i-a văzut înfulecând care mai de care la prune uscate. Bătrâna cu faţa ca pergamentul şi îmbrăcată în zdrenţe soioase se întoarse în chiar clipa aceasta cu o oală de lapte pentru oaspetele ei. — A, ce diavoli! spuse. Se apropie de copii, îi luă pe rând de braţ şi-i împinse în odaie, dar fără să le ia prunele, apoi închise cu grijă uşa cămării sale cu provizii. — Astâmpăraţi-vă, copilaşi, hai, fiţi cuminţi. Dacă i-aş lăsa de capul lor, mi-ar mânca toate prunele, nebunii! spuse ea către Genestas. Apoi se aşeză pe un scăunel, îl luă pe chelbos între genunchi şi începu a-l dărăci şi a-i spăla capul cu o îndemânare de femeie şi cu atenţii de mamă. Cei patru hoţomani rămăseseră, unii în picioare, ceilalţi rezemaţi de pat sau de covată, toţi mucoşi şi murdari, dar altminteri sănătoşi, înghiţind pe nerăsuflate la prune, holbându-se pe tăcute la străin, cu aerul lor viclean şi bănuitor, — Sunt ai tăi copiii? o întrebă ostaşul pe bătrâna. — Mă iertaţi, domnule, copiii sunt de la azil; mă plăteşte trei franci pe lună şi o livră de săpun pentru fiecare. — Dar bine, femeie, cred că te costă de două ori pe-atât. — Chiar aşa spunea şi domnul Benassis; da’ ăsta-i preţul pe care îl iau şi alte femei, aşa că n-am încotro. Nu-i e dat oricui să aibă copii! Trebuie să te războieşti pentru ei. Laptele l-am da şi fără bani, că doar nu ne costă nimic. De altminteri, domnule, trei franci nu-s de lepădat. Iată, cincisprezece franci ca picaţi din cer, nemaipunând la socoteală cele cinci livre de săpun. Prin părţile noastre, cât ar trebui să mă spetesc pentru cincizeci de centime pe zi! — Va să zică ai pământ, nu? întrebă maiorul. — Nu, domnule. Aveam pe vremea când mai trăia omul meu; dar de când s-a prăpădit am avut atâtea necazuri încât am fost nevoită să-l vând. — Atunci, reluă Genestas, cum te descurci peste an fără să te îndatorezi, cu meseria pe care o faci – de a hrăni, a spăla şi a creşte copii pentru zece centime pe zi? — Vai, domnule, răspunse bătrâna în timp ce continua să-l pieptene pe micul chelbos, dar niciodată n-apucăm ultima zi a anului fără datorii. Ce să-i faci, dacă aşa vrea Dumnezeu! Am două văcuţe. Când vine vremea secerii, eu şi fie-mea adunăm spicele rămase pe lan; iarna, colindăm pădurea după vreascuri; serile, toarcem. A! ferească Dumnezeu de o iarnă ca aceea de anul trecut. Sunt datoare morarului şaptezeci şi cinci de franci pentru făină. Noroc că morarul e omul domnului Benassis… Domnul Benassis ţine cu noi, cei săraci! Nici nu cere niciun ban nimănui, mai ales de la noi, ăştia. Şi-apoi, văcuţa noastră are viţel, aşa că o s-o scoatem la capăt. Cei patru orfani, care nu aveau altă ocrotire pe lume decât dragostea acestei ţărănci bătrâne, îşi terminaseră prunele. Acum, folosindu-se de atenţia cu care mama lor îl privea pe ofiţerul cu care intrase în vorbă, s-au adunat din nou în coloană strânsă pentru a mai forţa o dată uşa care-i despărţea de atrăgătoarea lor grămadă de prune. Şi au pornit, nu aşa cum soldaţii francezi înaintează la asalt, ci tăcuţi ca nişte germani, mânaţi de o lăcomie naivă şi brutală. — A! diavolilor! Astâmpăraţi-vă o dată! Bătrâna se ridică, puse mâna pe cel mai arătos dintre cei patru, îi trase o palmă uşoară la spate şi-l dădu afară; copilul nu plânse, iar ceilalţi rămaseră năuci.   [1] Vestită mănăstire întemeiată în secolul XI, într-o vale a Alpilor francezi, nu departe de masivul cu acelaşi nume. [2] Mare vasal al regelui. [3] Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate. [4] Prozator francez, autor de romane facile.

            Strada Tourniquet1-Saint-Jean – odinioară una dintre străzile cele mai întortocheate şi mai întunecoase ale vechiului cartier care înconjoară Primăria – şerpuia de-a lungul micilor grădini ale Prefecturii Parisului şi da în strada Martroi, tocmai la colţul unui zid, dărâmat astăzi. În locul acesta, se vedea bariera de în care s-a tras numele străzii şi care n-a fost desfiinţată decât în 1823, când oraşul Paris a clădit pe locul unei grădiniţe ce ţinea de Primărie, o sală de bal pentru serbarea dată în onoarea ducelui de Angouleme la întoarcerea lui din Spania2. Strada Tourniquet, în partea ei cea mai lată, la ieşirea din strada Tixeranderie, nu avea decât o lăţime de cinci picioare. Astfel că, pe vreme ploioasă, o apă murdară scălda partea de jos a caselor vechi ce mărgineau această stradă, luând cu ea gunoaiele puse de fiecare gospodină la colţul casei. Căruţele cu gunoi nu puteau trece pe-acolo, locuitorii îşi puneau nădejdea în vreo furtună ca să le cureţe strada, veşnic plină de noroi. Dar cum putea fi curată? Vara, când soarele îşi arunca din plin razele asupra Parisului, o perdea de aur scânteia ca ascuţişul unei săbii, luminând pentru o clipă întunericul acestei străzi, fără a putea usca umezeala de totdeauna, ce se întindea de la parter până la catul întâi al acelor case tăcute şi negre. Locuitorii, care în luna iunie îşi aprindeau lămpile la ora cinci, nu le stingeau niciodată iarna.           Astăzi încă, trecătorul inimos care porneşte din Marais3 pe cheiuri, luând-o de la capătul străzii Chaume, pe străzile Homme-Armé, Billettes şi Deux-Portes, dând în strada Tourniquet, va crede că a mers doar pe sub nişte hrube.           Aproape toate străzile vechiului Paris, a cărui strălucire a fost atât de mult lăudată în cronici, semănau cu acest labirint umed şi întunecos, în care iubitorii de trecut se mai pot încă minuna de unele ciudăţenii istorice. Astfel, când casa aşezată pe colţul făcut de strada Tourniquet cu strada Tixeranderie mai era în fiinţă, privitorii vedeau urmele a două inele groase de fier prinse în zid, rămăşiţă a acelor lanţuri pe care paznicul cartierului le întindea în fiecare seară pentru pază.           Casa aceasta, vrednică de a fi privită din pricina vechimii ei, fusese clădită cu o prevedere care dovedea starea nesănătoasă a acestor locuinţe vechi, deoarece, pentru a întări parterul, se ridicaseră bolţile pivniţei cam cu două picioare deasupra pământului, ceea ce te făcea să urci trei trepte ca să intri în casă. Pervazul uşii de la intrare se rotunjea ca o boltă, în semicerc, a cărei cheie era împodobită cu un cap de femeie şi cu nişte arabescuri roase de vreme. Trei ferestre, cu pervazul la înălţimea unui stat de om, ţineau de o mică locuinţă, aşezată în acea parte a casei care dădea pe strada Tourniquet, de unde îi venea lumina. Ferestrele acelea dărăpănate erau apărate de drugi groşi de fier, destul de rari şi care încheiau cu o măciulie rotundă, ca acelea ce se văd la zăbrelele brutarilor.           Dacă în timpul zilei vreun trecător curios arunca o privire în cele două camere din care se compunea locuinţa, îi era cu neputinţă să vadă ceva, fiindcă era nevoie de soarele de iulie ca să poată descoperi în camera de-a doua cele două paturi acoperite cu postav verde şi alăturate sub tăbliile de lemn care căptuşeau o firidă veche; seara însă, pe la orele trei, de îndată ce se aprindea lumânarea, se putea zări prin fereastra primei odăi o femeie bătrână, aşezată pe un scăunel în colţul vetrei, unde sufla într-o sobiţă pe care fierbea încet o tocană, cum se pricep că facă portăresele. Câteva vase de bucătărie şi unelte de gospodărie, agăţate în fundul odăii, se desluşeau în umbră. La ora aceea, o masă veche aşezată pe două picioare puse cruciş, fără faţă de masă, era împodobită cu câteva tacâmuri de cositor şi eu mâncarea pregătită de bătrână. Trei scaune proaste mobilau odaia aceasta, care slujea totodată de bucătărie şi de sufragerie. Deasupra vetrei se găsea un ciob de oglindă, un amnar, trei pahare, chibrituri şi o oală mare albă, hârbuită. Podeaua odăii, însă, vasele, vatra, totul te incinta prin buna rânduială şi economia care domnea în acest cămin rece şi întunecos.           Chipul palid şi zbârcit al bătrânei se potrivea cu întunecimea străzii şi cu rugina casei. Văzând-o nemişcată pe scaun, ai fi zis că face parte din casa aceasta, ca un melc în găoacea lui; chipul ei, pe care răzbea un fel de expresie nelămurită de răutate de sub o blândeţe prefăcută, era încununat cu o bonetă de tul, rotundă şi turtită, care îi ascundea prea puţin părul alb; ochii mari şi cenuşii erau la fel de liniştiţi ca şi strada: şi numeroasele zbârcituri de pe obraz semănau cu crăpăturile pereţilor.           Fie că se născuse în sărăcie, fie că decăzuse dintr-o trecută strălucire, părea de mult împăcată cu trista ei soartă.           De la răsăritul soarelui şi până seara, în afară de timpul când pregătea masa sau când se ducea, purtând un coş, să cumpere merinde, bătrâna asta şedea în cealaltă cameră, dinaintea ultimei ferestre, în faţa unei fete tinere. La orice ceas al zilei, trecătorii zăreau pe tânăra lucrătoare, aşezată într-un jeţ vechi de catifea roşie, cu grumazul aplecat pe un gherghef de brodat, lucrând cu râvnă. Maică-sa avea şi ca un gherghef verde pe genunchi şi se îndeletnicea cu facerea tulului, dar degetele ei mânuiau anevoie ghemele. Vederea îi slăbise şi nasul ei noduros, de bătrână de şaizeci de ani, purta nişte ochelari străvechi, de aceia ce se ţin pe vârful nărilor numai datorită apăsării pe care acestea o exercită.           Când venea seara, aceste două fiinţe harnice aşezau între ele o lampă, a cărei lumină, trecând prin două globuri de sticlă pline cu apă, arunca pe lucrul lor o puternică lumină, care îngăduia uneia dintre ele să vadă firele cele mai subţiri aflate în ghemele gherghefului ei şi celeilalte să deosebească desenele cele mai gingaşe trase pe ţesătura pe care o broda.

I.           GILLETTE.           Într-o dimineaţă friguroasă de decembrie, spre sfârşitul anului 1612, un tânăr îmbrăcat în haine ponosite se plimba prin faţa porţii unei case din strada Les Grands-Augustin, din Paris. După ce umblă destul de mult timp pe această stradă, nehotărât ca un îndrăgostit care nu cutează să intre la prima sa iubită, oricât de uşurică ar fi ea, trecu, în sfârşit, pragul acelei uşi şi întrebă dacă maestrul François Porbus2 era acasă. La răspunsul afirmativ al unei bătrâne care mătura o încăpere de jos, tânărul urcă încet scara, oprindu-se la fiecare treaptă ca un proaspăt curtean îngrijorat de primirea pe care avea să i-o facă regele. Când ajunse sus, rămase o clipă pe palier, şovăind să ridice ciocănelul grotesc care împodobea uşa atelierului unde lucra, fără îndoială, pictorul lui Henric al IV-lea, părăsit de Marie de Medicis3 pentru Rubens. Tânărul era cuprins de acel sentiment adânc care a făcut desigur să vibreze inima marilor artişti când, în culmea tinereţii şi a dragostei lor pentru artă, au întâlnit un om de geniu sau vreo capodoperă. Există în toate sentimentele omeneşti o floare timpurie, născută dintr-un nobil entuziasm oare scade mereu, până când fericirea ajunge o amintire, şi faima o minciună. Dintre aceste emoţii nestatornice, niciuna nu seamănă mai bine cu dragostea, ca pasiunea tinerească a unui artist care începe fermecătorul supliciu al destinului său glorios şi nefericit, pasiune plină de îndrăzneală şi de timiditate, de credinţe nelămurite şi de nelipsite descurajări. Adolescentului înzestrat, uşurel la pungă, care n-a vibrat cu putere înfăţişându-se înaintea unui mare artist, îi va lipsi întotdeauna o coardă a inimii, o nu ştiu ce anume trăsătură de penel, emotivitatea artistică în operă, o anumită expresie poetică. Când unii lăudăroşi, plini de ei înşişi, se încred prea curând în viitorul lor, ei trec drept oameni deştepţi doar în ochii proştilor. În această privinţă, tânărul necunoscut părea să aibă mari merite, dacă trebuie să judecăm talentul după acea timiditate a începătorilor, după acea sfiiciune de nedefinit pe care oamenii sortiţi gloriei ştiu să o piardă practicându-şi arta, întocmai cum femeile frumoase o pierd pe a lor în manevrele cochetăriei. Obişnuinţa de a triumfa micşorează neîncrederea în sine, şi sfiiciunea nu-i, poate, altceva decât neîncredere.           Copleşit de mizerie şi uimit în acel moment de îndrăzneala sa, sărmanul neofit nici n-ar fi pătruns la pictorul căruia îi datorăm minunatul portretai lui Henric al IV-lea, fără ajutorul neaşteptat trimis de întâmplare. Tocmai atunci un bătrân urca scara. Tânărul nostru ghici, după ciudăţenia costumului, după bogăţia plastronului de dantelă, după siguranţa suverană a mersului, că acest personaj era sau protectorul, sau prietenul pictorului; se dădu la o parte ca să-i facă loc şi îl cercetă plin de curiozitate, sperând să descopere în el firea bună a unui artist, sau caracterul prevenitor al oamenilor îndrăgostiţi de artele frumoase, dar zări pe acea faţă ceva diabolic şi mai ales un nu ştiu ce care ispiteşte pe artişti. Închipuiţi-vă o frunte pleşuvă, bombată, proeminentă, care adumbrea un nas mic şi turtit, răsfrânt la vârf întocmai ca al lui Rabelais sau al lui Socrate, o gură surâzătoare şi încreţită, o bărbie mică, ridicată cu semeţie şi împodobită cu o barba căruntă şi ascuţită, nişte ochi verzi ca marea, şterşi de bătrâneţe, dar care, prin contrastul cu albul de sidef în care înota pupila, aruncau, desigur, uneori, în culmea furiei sau a entuziasmului, priviri magnetice. De altfel, faţa îi era deosebit de ofilită din pricina ravagiilor vârstei, dar mai ales a acelor gânduri care sapă deopotrivă sufletul şi trupul.           Ochii erau lipsiţi de gene şi de-abia se mai zăreau deasupra arcadei boltite câteva urme de sprâncene. Aşezaţi acest cap pe un trup subţire şi plăpând, înconjuraţi-l cu o dantelă de un alb strălucitor, găurită ca o strecurătoare, aruncaţi peste jiletca neagră a bătrânului un lanţ greu de aur şi veţi avea imaginea nedesăvârşită a acestui personaj pe care lumina slabă a scării îl scaldă sub o culoare fantastică. Ai fi spus o pânză de Rembrandt, mergând fără zgomot şi fără ramă, în acea ambianţă întunecată, proprie marelui pictor. Bătrânul aruncă spre tânăr o privire pătrunzătoare, bătu de trei ori în uşă şi spuse unui bărbat bolnăvicios, cam de vreo patruzeci de ani, care veni să-i deschidă:           — Bună ziua, maestre.      Porbus se înclină respectuos, îl lăsă şi pe tânăr să intre, crezând că-l însoţeşte pe bătrân, şi nu se mai sinchisi de el, mai ales că neofitul rămase cuprins de vraja pe care o simt desigur pictorii înnăscuţi când văd pentru prima oară un atelier unde se dezvăluie câteva din meşteşugurile artei. Atelierul pictorului Porbus primea lumină printr-un geamlâc fixat în tavan. Strălucirea zilei, adunată pe o pânză întinsă pe şevalet şi pe care se vedeau doar trei-patru linii albe, nu ajungea până la adâncimile întunecoase din ungherele vastei încăperi; dar câteva sclipiri aprindeau, în această umbră roşcată, fluturaşi argintii pe pântecul unei platoşe de cavaler agăţată pe perete, brăzdau cu o linie de lumină cornişa sculptată şi lucioasă a unui străvechi bufet încărcat cu vase ciudate sau împestriţau cu puncte scânteietoare urzeala grăunţoasă a unor vechi draperii de mătase ţesute cu aur, aruncate acolo în falduri mari, ca model. Frânturi de ghips, fragmente şi torsuri de divinităţi antice, lustruite drăgăstos de sărutul veacurilor, erau presărate pe măsuţe şi console.

Cam pe la mijlocul străzii Saint-Denis, aproape de colţul cu strada Petit-Lion, se afla până nu de mult una dintre acele case valoroase care îi ajută pe istorici să reconstituie mai uşor, prin analogie, vechiul Paris. Pereţii acestei vechituri ce stăteau să cadă păreau împestriţaţi cu hieroglife1. Ce altă denumire ar fi putut să dea un trecător hoinar acelor X-uri şi V-uri formate pe faţadă de stinghiile de lemn aşezate cruciş, sau de-a curmezişul, ori desenate în tencuială de nenumărate mici crăpături paralele? De bună seamă, la trecerea celei mai uşoare trăsuri, fiecare din aceste bârne se zguduia în scobitura ei. Această venerabilă clădire se termina cu un acoperiş triunghiular, a cărui formă nu se va mai vedea în curând, nicăieri, la Paris. Învelişul, încovoiat de vitregiile climei pariziene, se alungea cu vreo trei picioare în stradă, atât pentru a feri pragul uşii de bătaia ploilor, cât şi pentru a ţine adăpost zidului unui pod şi ferestruicii lui fără prichici. Acest ultim etaj era construit din scânduri bătute în cuie una peste alta, ca nişte ţigle, fără îndoială cu scopul de a nu apăsa prea greu asupra acestei case şubrede.      Într-o dimineaţă ploioasă din luna lui martie, un tânăr înfăşurat cu îngrijire în mantaua lui, stătea sub streaşina unei prăvălii ce se găsea chiar în faţa acestei vechi locuinţe pe care o cerceta cu o râvnă de arheolog. Într-adevăr, această rămăşiţă a burgheziei din secolul al XVI-lea ridica în faţa cercetătorului seamă de probleme. Fiecare etaj avea ciudăţeniile lui. La primul, patru ferestre înalte şi înguste, apropiate una de alta, erau prevăzute în partea de jos cu nişte oblonaşe pătrate de lemn, menite să producă acea lumină slabă cu ajutorul căreia un negustor dibaci ştie să dea stofelor sale culoarea dorită de muşteriii lui. Tânărul părea că nu ia deloc în seamă această parte foarte importantă a casei; privirile nu se opriseră încă asupra ei. Ferestrele etajului al doilea, ale căror jaluzele ridicate lăsau să se vadă, prin ochiurile mari, pătrate, de geamuri de Boemia, nişte perdeluţe de muselină roşcată, nu-l interesau nici ele. Atenţia lui se îndrepta cu deosebire spre al treilea etaj, asupra unor ferestruici modeste, al căror lemn cioplit cu neîndemânare ar fi meritat mai degrabă să fie păstrat la muzeul de arte şi meserii, ca o mărturie despre primele strădanii ale tâmplăriei franceze. Aceste ferestruici aveau nişte gemuleţe de un verde atât de închis, încât, fără minunata lui vedere, tânărul n-ar fi putut zări perdelele de pânză cu carouri albastre, care fereau de ochii profanilor tainele acelui apartament. Uneori, observatorul acesta, plictisit de contemplarea lui zadarnică sau de tăcerea în care era învăluită casa, ca şi tot cartierul din jur, îşi cobora privirile spre părţile mai din jos. Pe buze îi apărea atunci un zâmbet firesc ori de câte ori dădea cu ochii de prăvălia la care se întâlneau în adevăr, nişte lucruri ce-ţi stârneau de-a dreptul râsul. Un butuc enorm, proptit orizontal pe patru stâlpi ce păreau îndoiţi sub greutatea acestei case gârbovite, fusese răzuit şi pictat din nou cu tot atâtea straturi de diverse zugrăveli, câte rânduri de fard se vor fi aşternut pe obrazul unei ducese bătrâne. În mijlocul acestei grinzi late, încrustată cu crestături gingaşe, se afla un tablou arhaic înfăţişând un motan care se juca cu o minge. Tabloul acesta stârnise veselia tânărului nostru. Trebuie să spunem, însă, că nici cel mai hâtru dintre pictorii moderni n-ar putea născoci o ghiduşie mai plină de haz. Animalul ţinea într-una dintre labele lui de dinainte o rachetă cât el de mare şi se înălţa pe labele de dinapoi ca să lovească o minge uriaşă pe care i-o arunca un gentilom îmbrăcat într-un costum cu dantele. Desenul, culoarea, amănuntele, totul era lucrat în aşa fel încât s-ar fi putut crede că artistul voise să-şi bată joc şi de negustor şi de drumeţi. Timpul, scorojind pictura asta naivă, o făcuse şi mai caraghioasă, prin unele ştersături care ar fi putut să pună pe gânduri pe orice trecător întreg la cap. Astfel, coada bălţată a pisicii era croită în aşa fel încât o puteai lua drept un spectator – într-atât de groase, de lungi şi de stufoase erau cozile pisicilor strămoşilor noştri. În partea din dreapta a tabloului, pe un câmp azuriu, care nu izbutea totuşi să ascundă putreziciunea lemnului, drumeţii citeau: GUILLAUME şi la stânga: SUCCESORUL DOMNULUI CHEVREL. Soarele şi ploaia mâncaseră cea mai mare parte din poleiala aplicată cu zgârcenie pe slovele acestei inscripţii, în care U era la fel cu V şi invers, după legile vechii noastre ortografii. Ca să domolim orgoliul acelora care cred că lumea devine din zi în zi mai plină de duh şi că tertipurile moderne sunt fără asemănare, se cuvine să observăm aci că astfel de firme, a căror etimologie pare ciudată celor mai mulţi dintre actualii negustori parizieni, nu sunt decât imaginile moarte ale unor imagini vii cu ajutorul cărora isteţii noştri străbuni reuşeau să atragă muşteriii în prăvăliile lor. Aşa, bunăoară, „Scroafa care toarce”, „Maimuţa verde” etc. au fost cândva animale închise în colivii, a căror iscusinţă uimea pe trecători şi a căror dresare dovedea puterea de răbdare a târgoveţului din secolul al XV-lea. Asemenea curiozităţi contribuiau la îmbogăţirea fericiţilor lor posesori mai mult decât „Providenţa”, „Dreapta credinţă”, „Harul lui Dumnezeu” sau „Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul”, care se mai pot vedea şi astăzi încă pe firmele din strada Saint-Denis. Totuşi necunoscutul nu stătea, desigur, acolo ca să admire motanul acela, pentru care o clipă de atenţie ar fi fost destul ca să ţi-l întipăreşti în memorie. Tânărul acesta avea şi el ciudăţeniile lui. Pelerina care-i cădea în cute, după moda veşmintelor antice, lăsa să se vadă o încălţăminte elegantă, cu atât mai bătătoare la ochi printre băltoacele pariziene, cu cât el purta ciorapi de mătase albă, ale căror pete de noroi arătau cât de nerăbdător era. Venea, fără îndoială, de la o nuntă sau de la un bal, pentru că la ora aceea matinală ţinea în mână o pereche de mănuşi albe, iar buclele părului său negru, ciufulit, împrăştiate pe umeri, arătau o pieptănătură a la Caracalla2, adusă la modă nu numai de şcoala lui David3, dar şi de înflăcărarea pentru formele greceşti şi romane ce caracteriza primii ani ai secolului nostru. În ciuda gălăgiei pe care o făceau câţiva zarzavagii ce se îndreptau în goană spre hala cea mare, pe strada aceasta de obicei atât de animată, domnea atunci o linişte a cărei vrajă n-o cunosc decât cei ce-au rătăcit prin Parisul pustiu, la orele când freamătul lui, potolit o clipă, se înfiripă iar şi se aude în depărtare ca vuietul puternic al mării.

Tatăl lui Paul de Manerville era un onorabil gentilom normand, bun prieten cu mareşalul de Richelieu1, care i-a impus căsătoria cu una dintre cele mai bogate moştenitoare din Bordeaux, pe vremea când bătrânul duce – în calitate de guvernator – stăpânea Guiana.           Normandul şi-a vândut atunci moşiile din ţinutul Bessin şi subjugat de încântătoarea reşedinţă a nevesti-si, de frumosul castel Lanstrac, s-a făcut gascon. În ultimele zile ale domniei lui Ludovic al XV-lea, el a cumpărat demnitatea de căpitan al Străjii Porţii şi, după ce a străbătut cu bine epoca Revoluţiei, a vieţuit astfel până în 1813. Şi iată cum.           Spre sfârşitul lui 1790, el plecă în Martinica, unda soţia sa avea multe interese. Între timp încredinţă administraţia bunurilor sale din Gasconia unui secretar de notar, om de treabă, pre nume Mathias, care sa lăsase ademenit de noile idei atunci la modă. La înapoiere, contele de Manerville şi-a găsit toate bunurile neatinse şi bine administrate. Această îndemânare era o urmare a altoiului normandului cu al gasconului. Doamna de Manerville se prăpădi în 1810. Deprins din tinereţe să fie o mână spartă, acum ştia să pună preţ pe ban – aşa cum fac mulţi bătrâni – şi-i dădea o mai mare însemnătate decât o are în fapt; astfel, încetul cu încetul, domnul de Manerville ajunse să fie nu numai econom, ci un zgârcit şi un cărpănos. Fără să-i treacă prin gând că avariţia părinţilor pregăteşte risipa copiilor, el nu dădea băiatului său aproape nimic, deşi era singura-i odraslă.           Întorcându-se către sfârşitul anului 1810 de la Colegiul din Vendôme2, Paul de Manerville a rămas vreme de trei ani sub îndrumarea părintească. Tirania pe care o exercita acest bătrân de şaptezeci şi nouă de ani asupra moştenitorului său a avut urmări însemnate asupra unui suflet şi a unui caracter încă fraged. Deşi nu-i lipsea curajul fizic – căruia se pare că-i prieşte aerul gascon – Paul nu cuteza totuşi să ţină piept tatălui său şi îşi pierduse putinţa de împotrivire din care se zămisleşte curajul moral. Simţămintele sale înăbuşite şi le-a tăinuit în străfundul sufletului, păstrându-le acolo îndelungă vreme; mai târziu, cinci a simţit că nu se mai potrivesc cu principiile societăţii, a ajuns să gândească adesea bine, dar să se poarte rău. S-ar fi bătut în duel pentru o nimica toată, dar se cutremura la gândul că trebuie să-şi alunge o slugă; fiindcă, ori de câte ori era vorba să arate că are o voinţă statornică, se vedea copleşit de sfială. În stare să facă mari isprăvi ca să scape din ghearele persecuţiei, era totuşi incapabil să lupte împotrivă-i şi s-o împiedice printr-o împotrivire sistematică, sau s-o înfrunte printr-o dârză desfăşurare a puterilor lui. Laş în gândire, îndrăzneţ în faptă, a păstrat vreme îndelungată acea tainică timiditate ce face din om o victimă voluntară a faptelor împotriva cărora el pregetă să se răzvrătească, preferind să le îndure fără crâcnire. În vechea locuinţă părintească se simţea ca un întemniţat şi, fiindcă n-avea bani ca să petreacă împreună cu tinerii oraşului, el le pizmuia plăcerile, fără a le putea împărtăşi. În fiece seară, bătrânul gentilom îl conducea într-o societate regalistă, alcătuită din rămăşiţele nobilimii parlamentare şi a nobilimii de spadă. Porneau într-un vechi rădvan tras de nişte mârţoage bătrâne, înhămate ca vai de lume şi întovărăşit de nişte toarte vârstnici lachei, şi ei îmbrăcaţi ca vai de lume. Cele două nobilimi – înfrăţite de la Revoluţie încoace ca să stăvilească influenţa imperială. – constituiau în acea vreme o aşa-zisă aristocraţie teritorială. Covârşit de fabuloasele şi mişcătoarele averi ale oraşelor portuare, acest faubourg Saint-Germain din Bordeaux3 răspundea cu dispreţ fastului desfăşurat pe atunci de neguţători, de funcţionari şi militari. Prea tânăr ca să poată înţelege deosebirile sociale şi nevoile ascunse sub aparenta vanitate scornită de dânsele, Paul se plictisea în mijlocul atâtor baccele, fără să-şi dea seama că mai târziu aceste relaţii de tinereţe îi vor asigura preeminenţa aristocratică pe care Franţa o va iubi întotdeauna. I se părea că, într-o oarecare măsură, compensează plictisul acestor serate, în ceasurile când se îndeletnicea cu unele exerciţii plăcute tineretului, pe care i le pretindea tatăl lui. În ochii bătrânului gentilom nu erai un om întreg dacă nu ştiai să mânuieşti cu iscusinţă armele, să călăreşti la perfecţie, să baţi bine mingea şi să ai maniere elegante – într-un cuvânt, atributele frivolei educaţii a nobilimii de altădată. Aşa că Paul făcea în fiece dimineaţă exerciţii de tir, de scrimă şi mergea la manej. Restul timpului şi-l petrecea citind romane, căci taică-său nu era adeptul acelor înalte studii cu care îşi desăvârşesc astăzi tinerii educaţia. O viaţă atât de lâncedă l-ar fi omorât cu zile, dacă moartea tatălui nu l-ar fi mântuit din această tiranie, tocmai când ea ajunsese mai de nesuferit.           Paul moşteni proprietăţi înfloritoare şi însemnate capitaluri agonisite de zgârcenia părintească; îi era însă silă de oraşul Bordeaux şi nu-i plăcea nici domeniul Lanstrac, unde bătrânul mergea să-şi petreacă vacanţele şi-l purta la vânătoare de dimineaţa până scara.      De îndată ce socotelile succesiunii fură încheiate, dornic să petreacă, tânărul moştenitor îşi cumpără din capital o mulţime de rente de stat, lăsând administraţia bunurilor pe seama bătrânului Mathias, notarul tatălui său; apoi huzuri timp de şase ani de zile departe de Bordeaux. Ataşat de ambasadă mai întâi la Neapole, ajunse mai târziu secretar de ambasadă la Madrid, apoi la Londra – şi astfel făcu ocolul Europei. După ce cunoscu lumea, după ce se dezmetici dintr-o seamă de iluzii, după ce tocă toţi gologanii adunaţi de taică-său, văzu venind şi clipa când, pentru a duce mai departe acest fel de trai, ar fi trebuit să intre în veniturile moşiilor pe care i le strânsese notarul. În clipa aceea critică – cuprins de una dintre ideile socotite a fi înţelepte – se hotărî să părăsească Parisul şi să se întoarcă la Bordeaux, unde urma să se ocupe de interesele sale, să ducă o viaţă de moşier la Lanstrac, să-şi rotunjească moşiile, să se căsătorească, ba, într-o bună zi, să se căpătuiască şi cu o deputăţie.

A şti să vinzi, a putea să vinzi şi a vinde! Nici nu bănuieşte lumea câte aspecte grandioase ale Parisului sunt datorate acestor trei feţe ale aceleiaşi probleme. Strălucirea magazinelor tot atât de bogate cât erau şi saloanele nobilimii înainte de 1789, splendoarea cafenelelor umbrind adesea, şi încă foarte uşor, pe aceea a stilului neo-Versailles2, farmecul tejghelelor încărcate, distrus în fiecare seară şi refăcut în fiecare dimineaţă, eleganţa şi bunăvoinţa tinerilor în relaţiile cu cumpărătoarele, fizionomiile îmbietoare şi toaletele domnişoarelor menite să-i atragă pe cumpărători şi, în sfârşit, mai de curând, adâncimea, suprafeţele imense şi luxul babilonian din marile magazine unde negustorii monopolizează specialităţile, grupându-le totodată. Toate acestea nu înseamnă nimic!.. Până aici, nu e încă vorba decât de a plăcea ochiului celui mai avid şi mai blazat, care s-a dezvoltat vreodată la om din timpul romanilor încoace şi ale cărui pretenţii au devenit neţărmurite datorită eforturilor celei mai rafinate civilizaţii. E vorba de ochiul parizienilor!..           Ochiul acesta consumă focuri de artificii în valoare de o sută de mii de franci, palate de sticlă multicoloră întinse pe doi kilometri şi înalte de şaizeci de picioare3, feerii în paisprezece teatre în fiecare seară, panorame mereu reînnoite, nesfârşite expoziţii de capodopere, lumi întregi de durere şi universuri de bucurii plimbându-se pe bulevarde sau rătăcind pe străzi, vrafuri de zorzoane carnavaleşti, douăzeci de opere ilustrate în fiecare an, o mie de caricaturi, zece mii de viniete, litografii şi gravuri. Ochiul acesta arde în fiecare seară gaz de cincisprezece mii de franci; în sfârşit, ca să-l mulţumească, Parisul cheltuieşte anual câteva milioane cu amenajarea perspectivelor şi grădinilor. Şi acestea tot nu însemnează nimic… nu reprezintă decât latura materială a chestiunii. Da, după părerea noastră, toate acestea sunt puţin lucru în comparaţie cu sforţările minţii, cu şiretlicurile demne de Moličre desfăşurate de cei şaizeci de mii de vânzători şi patruzeci de mii de domnişoare când asaltează punga cumpărătorului, întocmai cum peştişorii se reped grămadă la bucăţile de pâine care plutesc pe apele Senei.           Gaudissart, la locul lui în magazin, este cel puţin egal, în ceea ce priveşte capacitatea, isteţimea, ghiduşia, filosofia, cu ilustrul comis-voiajor, devenit tipul acestui trib. Odată ieşit din magazinul său, din patria sa, el este ca un balon dezumflat; aptitudinile sale le datorează numai mediului său negustoresc, la fel cum actorul este sublim numai pe scenă. Deşi, în comparaţie cu alţi funcţionari comerciali din Europa, vânzătorul francez este mai instruit decât ei şi poate, la nevoie, să vorbească despre asfalt, despre balul Mabille4, despre polcă sau literatură, cameră şi revoluţie, el este nemaipomenit de prost îndată ce-şi părăseşte trambulina, metrul şi farmecele sale de comandă; dar acolo, pe marginea rigidă a tejghelei, cu vorba pe buze, cu ochii pe muşteriu, cu şalul în mână5, îl întrece pe marele Talleyrand6; e mai deştept decât Désaugiers7, mai fin decât Cleopatra, valorează cât Monrose8 şi Modissart; dar în prăvălia lui, Gaudissart l-ar fi tras pe sfoară pe Talleyrand.           Să explicăm acest paradox printr-un exemplu.           Două ducese flecăreau lângă acest ilustru prinţ: doreau să aibă o brăţară. Trebuia să vină un vânzător cu nişte brăţări de la cel mai mare bijutier din Paris. Soseşte un Gaudissart înarmat cu trei brăţări, trei minuni; cele două femei nu ştiau pe care s-o aleagă. Alegerea este scânteia inteligenţei! Şovăiţi cumva?.. S-a terminat, vă păcăliţi. Gustul nu are două inspiraţii. În sfârşit, după zece minute, este consultat şi prinţul; le vede pe ducese luptându-se cu miile de unghiuri ale îndoielii între două dintre cele trei bijuterii care erau mai deosebite; căci dintr-o ochire una o fost scoasă din cauză. Prinţul nu-şi întrerupe lectura, nici nu se uită la brăţări, el scrutează pe vânzător.           — Pe care ai alege-o dumneata pentru iubita dumitale? îl întrebă el.           Tânărul îi arătă una din brăţări.           — În cazul acesta, ia-o pe cealaltă, şi două femei vor fi fericite, răspunse cel mai subtil dintre diplomaţii moderni; şi dumneata, tinere, fă-o fericită, din partea mea, pe iubita dumitale.           Cele două graţioase femei surâd, iar vânzătorul se retrage tot atât de măgulit de darul prinţului cât şi de părerea bună pe care acesta o are despre el.           O femeie coboară din eleganta ei trăsură, oprită în strada Vivienne, în faţa unui somptuos magazin unde se vând şaluri; este însoţită de o altă femeie. Femeile sunt mai întotdeauna două în aceste soiuri de expediţii. Toate, în asemenea împrejurări, se plimbă prin zece magazine până să se hotărască; şi, în timp ce merg de la unul la altul, îşi bat joc de comedioara oferită de vânzător. Ia să vedem cine îşi joacă mai bine rolul, cumpărătoarea sau vânzătorul? Cine câştigă în acest vodevil?           Când e vorba să zugrăveşti cel mai însemnat lucru al comerţului parizian, anume vânzarea, e bine să rezumi problema referindu-te la o marfă tip. Deci, în această privinţă, şalul sau colierul de o mie de scuzi9, va provoca mai multe emoţii decât bucata de batist sau rochia de trei sute de franci. Dar, ah! străini din cele două lumi! dacă citiţi totuşi această fiziologie a facturii10, aflaţi că această scenă se joacă în magazinele cu noutăţi pentru stofuliţa de doi franci sau pentru voalul imprimat de patru franci metrul!           Cum oare să nu aveţi încredere, fie că sunteţi prinţese sau simple burgheze, în acest tinerel simpatic, cu obrazul catifelat şi rumen ca o piersică, cu ochi nevinovaţi, îmbrăcat aproape tot atât de bine ca şi… ca şi… vărul dumneavoastră şi înzestrat cu un glas moale, întocmai ca lâna pe care v-o desfăşoară? Sunt vreo trei-patru din aceştia. Unul, cu ochi negri, cu aer hotărât, vă spune cu un ton semeţ: „Poftiţi!” Altul, cu ochi albaştri şi înfăţişare ştearsă, cu vorba respectuoasă, despre care se spune: „Bietul băiat! nu face pentru comerţ!..” Cestălalt, mai mult blond, cu ochi plini de tinereţe şi voie bună, cu gluma pe buze şi înzestrat cu o energie, o veselie meridională. Un altul, roşcovan, cu barba răsfirată, inflexibil ca un comunist, sever, impozant, cu o cravată irezistibilă, cu vorba tăioasă.

1 Chipuri de burghezi     Î n provincie găseşti uneori case a căror înfăţişare inspiră o melancolie asemănătoare cu aceea pe care o stârnesc cele mai mohorâte mănăstiri, cele mai anoste câmpuri pline de mărăcini şi de bălării sau cele mai triste ruine. Poate că în aceste case domnesc şi tăcerea sihăstriilor, şi ariditatea şesurilor pline de ciulini, şi relicvele ruinelor. Viaţa şi mişcarea sunt aici atât de liniştite, încât un străin le-ar crede nelocuite, dacă n-ar întâlni pe neaşteptate privirea palidă şi rece a unei persoane nemişcate, al cărei chip, pe jumătate monastic, apare deasupra pervazului ferestrei, la zgomotul făcut de paşii necunoscutului. Acelaşi aer de melancolie îl are o locuinţă din Saumur, aflată la capătul străzii în pantă ce duce la castel, în partea de sus a oraşului. Strada, acum puţin umblată, toridă vara, rece iarna, întunecoasă pe alocuri, se distinge prin sonoritatea pavajului mărunt cu pietriş, întotdeauna curat şi uscat, prin îngustimea drumului întortocheat, prin liniştea caselor care fac parte din oraşul vechi şi pe care meterezele le domină. Locuinţele de trei ori seculare sunt încă foarte solide, deşi au fost construite din lemn, iar înfăţişările lor felurite sporesc originalitatea care recomandă această parte a străvechiului Saumur atenţiei arheologilor şi artiştilor. E greu să treci prin faţa acestor case fără să admiri bârnele enorme, ale căror capete dăltuite întruchipează figuri ciudate şi care încununează cu un basorelief negru parterul celor mai multe dintre ele. Ici, grinzile transversale sunt acoperite cu ţigle şi desenează linii albastre pe zidurile fragile ale unei locuinţe terminate cu un acoperiş din paiantă, lăsat în jos din pricina anilor, a cărui şindrilă putrezită s-a îndoit în urma acţiunii alternative a ploii şi a soarelui. Colo, zăreşti pervazuri uzate, înnegrite, ale căror delicate forme sculptate abia dacă se mai văd şi care par prea uşoare pentru ghiveciul maroniu de argilă din care răsar garoafele sau trandafirii unei biete lucrătoare. Mai departe apar porţile împodobite de cuie enorme, unde geniul străbunilor noştri a trasat inscripţii misterioase despre viaţa familiei, al căror sens nu-l vom desluşi niciodată. Fie un protestant şi-a marcat credinţa, fie un membru al Sfintei Ligi l-a blestemat pe Henric al IV-lea; un burghez şi-a gravat însemnele propriei nobleţi municipale, faima magistraturii sale uitate. Acolo se oglindeşte întreaga istorie a Franţei! Lângă şubreda casă cu pereţii tencuiţi grosolan, unde meşteşugarul şi-a venerat rindeaua, se înalţă reşedinţa unui gentilom, unde, pe bolta în semicerc a porţii din piatră, se văd încă unele vestigii ale blazonului său, distruse de diferitele revoluţii care au agitat ţara de la 1789. Pe această stradă, parterele comerciale nu sunt nici prăvălii, nici magazine, iar cei care îndrăgesc Evul Mediu ar găsi atelierul părinţilor noştri în toată naiva lui simplitate. Aceste săli joase, care nu au nici vitrină, nici ceas, nici geamlâc, sunt adânci, întunecoase şi lipsite de ornamente exterioare sau interioare. Uşa este formată din două părţi pline, grosolan ferecate, partea de sus deschizându-se spre interior, iar cea de jos, prevăzută cu un clopoţel legat la un arc, mişcându-se într-un veşnic du-te-vino. Aerul şi lumina zilei pătrund în acest fel de beci umed ori prin partea de sus a uşii, ori prin spaţiul aflat între boltă, podea şi zidul mic, înălţat cât să folosească de sprijin, în care sunt fixate obloane zdravene, îndepărtate dimineaţa şi puse la loc seara, când sunt ferecate cu bare de fier prinse în şuruburi mari. Zidul respectiv foloseşte la prezentarea mărfurilor negustorului. Nicio înşelătorie. În funcţie de natura comerţului, eşantioanele constau din două-trei putini pline cu sare şi cu cod, din câteva valuri de pânză de corabie, parâme, obiecte din alamă atârnate de grinzile tavanului, cercuri de-a lungul pereţilor sau câteva cupoane de postav pe etajere. Intraţi? O fată curată, plină de tinereţe, cu batic alb, cu braţele roşii, lasă lucrul de mână şi-şi cheamă tatăl sau mama, care vine şi, cu nepăsare, amabilitate ori cu aroganţă, după cum îi e felul, vă vinde marfă după cum doriţi, de două parale sau de douăzeci de mii de franci. Veţi vedea un negustor de doage aşezat la uşă şi care taie frunză la câini, flecărind cu un vecin; în aparenţă, are de vânzare doar scânduri proaste pentru rafturi de pus sticlele şi două-trei grămezi de şipci, dar, în port, şantierul lui aprovizionează toţi dogarii din Anjou. Ştie aproape exact câte butoaie va da dacă recolta va fi bună; timpul însorit îi umple buzunarele, ploaia îl ruinează: într-o singură dimineaţă, butiile valorează unsprezece franci sau scad la şase livre. În acest ţinut, ca în Touraine, instabilitatea vremii domină viaţa comercială. Podgorenii, proprietarii, negustorii de lemnărie, dogarii, hangiii, marinarii, toţi pândesc o rază de soare; se culcă seara cu teama că a doua zi vor afla că a dat îngheţul peste noapte; se tem de ploaie, de vânt, de secetă şi vor apă, căldură, nori, după propria fantezie. Este o înfruntare permanentă între cer şi interesele pământeşti! Barometrul aduce întristare, descreţeşte frunţile, înveseleşte rând pe rând chipurile. De la un capăt la celălalt al acestei străzi, fosta Stradă Mare din Saumur, cuvintele: „E o vreme de aur!” reprezintă o anumită cifră de la o poartă la alta. De aceea, fiecare îi răspunde vecinului: „Plouă cu ludovici!”, ştiind ce-i poate aduce o rază de soare sau o ploaie venită la momentul potrivit. Sâmbăta, pe la amiază, vara, n-ai să capeţi marfă nici de o para de la aceşti vajnici negustori. Fiecare are via lui, mica lui fermă şi va petrece două zile la ţară. Acolo, cum totul este prevăzut – cumpărarea, vânzarea, profitul –, comercianţii pot să petreacă zece ore din douăsprezece în discuţii plăcute, observaţii, comentarii, iscodiri permanente. O gospodină nu cumpără o potârniche fără ca vecinii să nu-l întrebe pe soţ dacă a fost bine friptă. O tânără nu scoate capul pe fereastră fără să fie văzută de toţi cei aflaţi în treabă pe acolo. Aşadar, oamenii nu au gânduri ascunse, după cum casele impenetrabile, întunecoase şi tăcute nu au mistere. Viaţa se desfăşoară aproape întotdeauna în aer liber: familia se aşază la poartă, acolo prânzeşte şi acolo se ceartă. Nimeni nu trece pe stradă fără să nu fie cercetat. De aceea, pe vremuri, când un străin sosea într-un oraş de provincie, era luat în râs din poartă în poartă. Aşa erau scornite tot felul de baliverne şi apăruse porecla de maimuţăritori dată celor din Angers, pentru că toţi locuitorii de acolo se remarcau în mod deosebit prin zeflemeli urbane. Vetustele case boiereşti din oraşul vechi sunt situate în partea de sus a acestei străzi, locuită pe vremuri de gentilomii din ţinut. Casa plină de melancolie unde s-au derulat evenimentele acestei poveşti era tocmai una dintre aceste locuinţe venerabile, rămase dintr-un secol în care lucrurile şi oamenii aveau o simplitate pe care moravurile franceze o pierd pe zi ce trece. După ce străbaţi întortocherile acestui drum pitoresc, unde cea mai mică denivelare trezeşte amintiri, efectul general fiind cufundarea într-o visare involuntară, zăreşti un intrând destul de întunecos, în centrul căruia se ascunde poarta „casei domnului Grandet”. Dar nu e cu putinţă să-ţi dai seama de înţelesul acestei expresii provinciale fără să cunoşti biografia domnului Grandet. Domnul Grandet se bucura la Saumur de o reputaţie ale cărei cauze şi efecte nu vor fi înţelese pe de-a-ntregul de persoanele care n-au trăit cât de cât în provincie. Domnul Grandet – încă numit de unii moş Grandet, dar numărul acestor bătrâni scădea vădit – era, în 1789, un meşter dogar destul de înstărit, care ştia să citească, să scrie şi să socotească. Când Republica franceză a pus în vânzare, în regiunea Saumur, bunurile clerului, dogarul, atunci în vârstă de patruzeci de ani, tocmai se căsătorise cu fiica unui bogat negustor de cherestea. Grandet s-a dus cu banii lui şi cu dota, două mii de ludovici de aur, la departament, unde, în schimbul a două sute de ludovici dubli oferiţi de socrul lui republicanului înverşunat care supraveghea vânzarea domeniilor naţionale, a obţinut pentru un codru de pâine, legal dacă nu şi legitim, cele mai frumoase vii din ţinut, o veche abaţie şi câteva ferme. Deoarece locuitorii din Saumur nu prea erau revoluţionari, moş Grandet a fost considerat un ins îndrăzneţ, un republican, un patriot, un om înclinat spre noile idei, în timp ce dogarul era doar înclinat spre viţa-de-vie. A fost numit membru al administraţiei departamentului Saumur, iar influenţa lui împăciuitoare s-a făcut simţită politic şi comercial. Politic, i-a protejat pe nobilii decăzuţi din drepturi şi a împiedicat din toată puterea vânzarea bunurilor emigranţilor; comercial, a furnizat armatelor republicane una sau două mii de butoaie de vin alb, plătit cu păşunile de toată frumuseţea ale unei mănăstiri de maici, păstrate ca un ultim lot. În timpul Consulatului, Grandet, devenit primar, a administrat cu înţelepciune, sporindu-şi avuţia. În timpul Imperiului, a devenit domnul Grandet. Napoleon nu-i suferea pe republicani: l-a înlocuit pe domnul Grandet, despre care se credea că purtase boneta roşie, cu un mare proprietar, un om cu particulă nobiliară, un viitor baron al Imperiului. Domnul Grandet a renunţat la onoarea de primar fără niciun regret. La iniţiativa lui fuseseră făcute, în interesul oraşului, drumuri trainice spre proprietăţile sale. Deoarece casa şi bunurile fuseseră trecute abil la cadastru, plătea impozite modice. După clasificarea diferitelor sale proprietăţi, viile, graţie unor îngrijiri constante, deveniseră „fruntea ţinutului”, expresie tehnică prin care sunt desemnaţi podgorenii care produc vin de calitatea întâi. Ar fi putut să ceară Crucea Legiunii de Onoare. Clasificarea a avut loc în 1806. Domnul Grandet avea atunci cincizeci şi şapte de ani, iar soţia lui, în jur de treizeci şi şase. Fiica, singură la părinţi, rodul iubirii lor legitime, împlinise zece ani. Domnul Grandet, pe care Providenţa a vrut probabil să-l consoleze pentru dizgraţia administrativă, i-a moştenit succesiv în acel an pe doamna de La Gaudinière, născută de La Bertellière, mama doamnei Grandet, apoi pe bătrânul domn de La Bertellière, tatăl defunctei, şi, în sfârşit, pe doamna Gentillet, bunica dinspre mamă: trei moşteniri a căror importanţă nu a fost cunoscută de nimeni. Zgârcenia acestor trei bătrâni era atât de mare, încât de mult timp adunau bani ca să-i poată contempla în taină. Bătrânul domn de La Bertellière numea plasarea banilor o adevărată risipă, considerându-se mult mai câştigat de contemplarea monedelor de aur decât de beneficiile cametei. Aşadar, oraşul Saumur a presupus valoare^ economiilor după veniturile aduse de bunurile deţinute. Domnul Grandet a obţinut atunci noul titlu de nobleţe pe care mania noastră pentru egalitate nu-l va desfiinţa niciodată: cel mai impozitat din ţinut. Exploata o sută de pogoane de vie, care, în anii mănoşi, îi aduceau şapte-opt sute de butoaie de vin. Deţinea treisprezece ferme, o veche abaţie – unde, din economie, zidise[1] ferestrele, ogivele şi vitraliile, ceea ce le-a conservat –, precum şi o sută douăzeci şi şapte de pogoane de păşuni, unde creşteau şi-şi îngroşau trunchiurile trei mii de plopi plantaţi în 1793. În sfârşit, casa în care locuia era a lui. Astfel i se putea stabili averea care se vedea cu ochiul liber. În privinţa capitalurilor, acestea se ridicau la o valoare pe care numai două persoane o puteau presupune în mod vag: una era domnul Cruchot, notarul însărcinat cu plasamentele cămătăreşti ale domnului Grandet, cealaltă, domnul des Grassins, cel mai bogat bancher din Saumur, la beneficiile căruia podgoreanul participa după bunul lui plac şi neştiut de nimeni. Deşi bătrânul Cruchot şi domnul des Grassins erau înzestraţi cu acea discreţie profundă care aduce, în provincie, încredere şi avere, amândoi manifestau public faţă de domnul Grandet un respect atât de mare, încât ceilalţi puteau să estimeze mărimea capitalurilor fostului primar după importanţa respectului plin de slugărnicie pe care i-l arătau. Toţi oamenii din Saumur erau convinşi că domnul Grandet avea o comoară aparte, o ascunzătoare plină cu ludovici, şi că se deda în timpul nopţii plăcerii inefabile pe care o trezeşte vederea unei cantităţi mari de bani de aur. Cărpănoşii aveau un fel de convingere în privinţa asta când îi vedeau ochii, care păreau să fi împrumutat nuanţa metalului galben. Privirea unui om obişnuit să obţină din capitalurile lui un câştig enorm capătă obligatoriu, ca şi cea a senzualului, a jucătorului sau a curtezanului, unele obişnuinţe greu de definit, mişcări furişe, jinduitoare, misterioase, care nu le scapă semenilor. Acest limbaj secret formează într-un fel francmasoneria pasiunilor. Aşadar, domnul Grandet inspira stima plină de consideraţie la care avea dreptul un om care nu datora niciodată nimic nimănui. Vechi dogar, vechi podgorean, ghicea cu precizia unui astronom când trebuia să facă pentru recolta lui o mie de butoaie sau numai cinci sute; nu rata nicio învârteală, având întotdeauna butoaie de vânzare când butoiul valora mai mult decât marfa de adunat în el; putea să-şi pună recolta în beciuri şi să aştepte momentul să livreze butoiul cu două sute de franci, când micii proprietari îl dădeau pe-al lor cu cinci ludovici. Renumita lui recoltă din 1811, culeasă cu chibzuială şi vândută cu încetul, îi adusese mai bine de două sute patruzeci de mii de livre. Financiar vorbind, domnul Grandet semăna cu tigrul şi cu şarpele boa: ştia să se culce, să se cuibărească, să-şi privească fix mult timp prada şi să sară asupra ei; apoi, deschidea gura pungii, vâra în ea o provizie de scuzi şi se culca liniştit, asemenea şarpelui care digeră, nepăsător, rece şi metodic. Nimeni nu-l vedea trecând fără să încerce un sentiment de admiraţie, amestecat cu respect şi cu teamă. Toţi locuitorii din Saumur simţiseră pe pielea lor efectul ghearelor lui de oţel învelite în cumsecădenie. Unuia, maestrul Cruchot îi procurase banii necesari pentru cumpărarea unui domeniu, dar cerând unsprezece la sută; altuia, domnul des Grassins îi scontase poliţele, dar cu o dobândă îngrozitoare. Puţine erau zilele care treceau fără ca numele domnului Grandet să nu fie rostit în piaţă sau în discuţiile de seară din oraş. Pentru câteva persoane, averea bătrânului podgorean constituia motiv de mândrie patriotică. De aceea, mulţi negustori, mulţi hangii le spuneau străinilor cu o anumită mulţumire: „Domnule, avem la noi doi-trei milionari, dar domnul Grandet nu ştie nici el câtă avuţie are!” În 1816, cei mai iscusiţi socotitori din Saumur estimau bunurile funciare ale podgoreanului la aproape patru milioane; dar, cum chiria medie plătită de fermieri trebuie să fi fost pe an, din 1793 şi până în 1817, o sută de mii de franci din proprietăţi, se putea presupune că poseda în bani o sumă aproape egală cu aceea a bunurilor imobile. De aceea, când, după o partidă de boston sau după vreo discuţie despre vie, se vorbea despre domnul Grandet, oamenii destoinici spuneau: — Moş Grandet?… Moş Grandet trebuie să aibă cinci-şase milioane. — Sunteţi mai iscusit decât mine, pentru că eu n-am putut să aflu niciodată totalul, răspundeau domnul Cruchot sau domnul des Grassins dacă auzeau astfel de vorbe. Când se întâmpla ca vreun parizian să aducă vorba despre familia Rothschild sau despre domnul Laffitte, oamenii din Saumur întrebau dacă erau la fel de bogaţi ca domnul Grandet. Dacă parizianul le dădea, zâmbind, un răspuns dispreţuitor, se uitau unul la altul, dând din cap neîncrezători. O avere atât de mare acoperea cu o mantie de aur toate acţiunile acestui om. Dacă, la început, unele particularităţi ale vieţii sale stârniseră ridicolul şi bătaia de joc, bătaia de joc şi ridicolul erau acum răsuflate. În cele mai neînsemnate acţiuni, domnul Grandet avea de partea lui autoritatea lucrului judecat. Vorbele, hainele, gesturile, clipirea ochilor făceau legea în ţinut, unde fiecare, după ce îl studiase aşa cum un naturalist studiază efectele instinctului la animale, putuse să recunoască profunda şi tăcuta înţelepciune a celor mai mici gesturi ale sale. — Iarna va fi aspră, moş Grandet şi-a pus mănuşile îmblănite, spuneau oamenii. Trebuie să culegem viile. — Moş Grandet ia mult lemn pentru doage, se va face vin, nu glumă, anul ăsta! Domnul Grandet nu cumpăra nici carne, nici pâine. Fermierii îi aduceau săptămânal o provizie suficientă de claponi, pui, ouă, unt şi grâu din rentă. Avea o moară, iar cel care o luase în arendă trebuia, în afara chiriei, să vină să ia o anumită cantitate de grâne şi să-i aducă tărâţe şi făină. Lungana Nanon, singura lui servitoare, deşi nu mai era tânără, pregătea chiar ea, în fiecare sâmbătă, pâinea casei. Domnul Grandet aranjase cu zarzavagiii, arendaşii lui, să-i aducă legume. Cât priveşte fructele, recolta atât de multe, încât vindea o mare parte la piaţă. Lemnul pentru foc era tăiat din gardurile vii sau luat din bătrânele trunchiuri de copaci pe jumătate putreziţi, îndepărtaţi din împrejmuirile proprietăţilor, iar fermierii i-l aduceau la oraş făcut bucăţi, i-l depozitau frumos în magazie şi primeau în schimb mulţumirile lui. Singurele cheltuieli cunoscute erau pentru anafura, toaletele soţiei şi ale fiicei sale, precum şi pentru plata stranelor lor de la biserică; pentru iluminat, pentru plata lunganei Nanon şi spoitul cratiţelor ei; pentru achitarea impozitelor, a reparaţiilor clădirilor sale şi pentru cheltuiala cu exploatările. Avea şase sute de pogoane de pădure recent cumpărate, a căror supraveghere o lăsase în seama unui vecin, căruia îi promisese o recompensă. Numai după această achiziţie începuse să mănânce vânat. Felul de a fi al acestui om era foarte simplu. Vorbea puţin, în general, îşi exprima gândurile prin fraze scurte şi grave, rostite cu un glas plin de blândeţe. De la Revoluţie, perioadă în care atrăsese privirile asupra lui, se bâlbâia într-un chip obositor îndată ce era nevoit să vorbească îndelung sau să susţină o discuţie. Această bâiguială, incoerenţa vorbelor, năvala de cuvinte cu care îşi îneca gândul, absenţa aparentă de logică, atribuite unei lipse de educaţie, erau prefăcute şi vor fi îndeajuns de explicate prin câteva evenimente ale acestei povestiri. De altfel, patru fraze, exacte ca nişte formule algebrice, îi foloseau în mod obişnuit ca să cuprindă, să rezolve toate dificultăţile vieţii şi ale negustoriei: „Nu ştiu”, „Nu pot”, „Nu vreau” şi „O să vedem”. Nu spunea niciodată da sau nu şi nu scria neam. Cineva îi vorbea? Asculta cu răceală, îşi ţinea bărbia în mâna dreaptă, sprijinindu-şi cotul drept pe dosul mâinii stângi, şi îşi forma despre toată treaba o părere asupra căreia nu mai revenea. Chibzuia îndelung la cel mai neînsemnat târg. Când, după o târguiala iscusită, adversarul îi destăinuise secretul pretenţiilor crezând că-l convinsese, el îi răspundea: „Nu pot să hotărăsc nimic fără s-o întreb pe nevastă-mea”. Numai că aceasta, ţinută de el într-o adevărată robie, era paravanul cel mai comod în afaceri. Grandet nu se ducea niciodată în vizită, nu voia nici să primească, nici să invite pe cineva la cină; nu stârnea niciodată zgomot şi părea să economisească orice, chiar şi mişcarea. Nu-i deranja cu nimic pe ceilalţi, dintr-un respect constant faţă de proprietate. Totuşi, în pofida blândeţii vocii, a purtării precaute, ieşeau la iveală limbajul şi apucăturile de dogar mai cu seamă când era acasă, unde se stăpânea mai puţin decât oriunde în altă parte. Fizic vorbind, Grandet avea aproape 1,62 m, era îndesat, spătos, cu pulpe groase, genunchi noduroşi şi umeri laţi; avea faţa rotundă, tăbăcită de vânt şi de soare, ciupită de vărsat; bărbia era dreaptă, buzele nu prezentau nici cea mai mică sinuozitate, iar dinţii erau albi; ochii aveau expresia calmă şi ucigătoare pe care poporul o atribuie animalului fabulos numit vasilisc. Fruntea, plină de riduri transversale, nu era lipsită de protuberante semnificative; părul, gălbui, care începea să încărunţească, era „aur şi argint”, spuneau câţiva tineri care nu cunoşteau gravitatea unei glume făcute pe seama domnului Grandet. Nasul, cu vârful gros, prezenta un fel de neg plin de vinişoare, despre care vulgul spunea, îndreptăţit, că era plin de răutate. Acest chip indica o viclenie periculoasă, o probitate lipsită de căldură, egoismul unui om obişnuit să-şi concentreze sentimentele în plăcerea avariţiei şi asupra singurei fiinţe care însemna cu adevărat ceva pentru el, fiica, Eugénie, singura sa moştenitoare. De altfel, atitudinea, comportamentul, mersul, totul la el vădea acea încredere în sine pe care ţi-o conferă reuşita în tot ce ai întreprins. Aşadar, în pofida unei comportări binevoitoare şi molatice în aparenţă, domnul Grandet avea un caracter de fier. Întotdeauna era îmbrăcat în acelaşi fel: cine îl vedea azi îl vedea aşa cum era din 1791. Pantofii grosolani se strângeau cu şireturi din piele, purta pe orice vreme ciorapi de lână, o pereche de pantaloni scurţi din postav gros, maroniu, cu catarame din argint, o vestă de catifea cu dungi galbene şi cafenii, încheiată până la gât, o haină maronie cu poale largi, o cravată neagră şi o pălărie de quaker. Mănuşile, la fel de solide precum cele ale jandarmilor, erau purtate douăzeci de luni şi, ca să le păstreze curate, le aşeza pe marginea pălăriei, în acelaşi loc, cu un gest metodic. În Saumur nu se cunoştea nimic mai mult despre acest personaj. Numai şase locuitori ai oraşului aveau dreptul să intre în această casă. Cel mai important dintre primii trei era nepotul domnului Cruchot. De când fusese numit preşedinte al Tribunalului de primă instanţă din Saumur, acest tânăr adăugase numelui de Cruchot pe acela de Bonfons şi se străduia să-l facă pe Bonfons s-o ia înaintea lui Cruchot. Semna deja C. De Bonfons. Avocatul atât de nesocotit încât să-l numească „domnule Cruchot” îşi dădea imediat seama la audiere de nesăbuinţa lui. Magistratul îi proteja pe cei care i se adresau cu „domnule preşedinte”, dar îi răsplătea cu cele mai amabile zâmbete pe linguşitorii care-i spuneau „domnule de Bonfons”. Domnul preşedinte avea treizeci şi trei de ani şi deţinea domeniul Bonfons (Boni Fontis), care-i aducea o rentă de şapte mii de livre; aştepta să-şi moştenească unchii, unul notar, celălalt fiind abatele Cruchot, membru al consiliului de canonici de la Saint-Martin-de-Tours, amândoi consideraţi destul de bogaţi. Aceşti trei Cruchot, susţinuţi de un mare număr de veri, aliaţi cu douăzeci de familii din oraş, formau un clan ca pe vremuri, la Florenţa, familia Medici; şi, la fel ca familia Medici, familia Cruchot îşi avea Pazzi-i săi. Doamna des Grassins, mama unui fiu de douăzeci şi trei de ani, o vizita stăruitor pe doamna Grandet, sperând să-l căsătorească pe dragul ei Adolphe cu domnişoara Eugénie. Domnul des Grassins, bancherul, favoriza energic manevrele soţiei prin servicii constante aduse în taină bătrânului avar şi ajungea întotdeauna la timp pe câmpul de bătălie. Aceşti trei des Grassins aveau şi ei susţinătorii lor, veri şi aliaţi credincioşi. De partea familiei Cruchot, abatele, un Talleyrand al familiei, puternic susţinut de fratele lui, notarul, îşi disputa cu străşnicie terenul cu soţia bancherului şi ţinea să rezerve bogata moştenire nepotului său, preşedintele. Această luptă secretă între familia Cruchot şi familia des Grassins, al cărei preţ era mâna tinerei Eugénie Grandet, devenise o preocupare pătimaşă a diferitelor grupuri din Saumur. Domnişoara Grandet se va căsători cu domnul preşedinte sau cu domnul Adolphe des Grassins? La această întrebare, unii răspundeau că domnul Grandet nu-şi va da fiica nici unuia, nici altuia. Fostul dogar, ros de ambiţie, căuta, se spunea, un ginere pair al Franţei, care, pentru o rentă de trei sute de mii de livre, ar fi acceptat toate butoaiele trecute, prezente şi viitoare ale familiei Grandet. Alţii susţineau că domnul şi doamna des Grassins erau nobili, foarte bogaţi, că Adolphe era băiat arătos şi că, doar dacă nu cumva aveau un nepot de papă în mânecă, o alianţă atât de convenabilă ar fi trebuit să mulţumească nişte oameni simpli, pe unul ca el, pe care tot Saumurul îl văzuse cu rindeaua în mână, şi mai purtase şi bonetă roşie! Cei mai cu judecată atrăgeau atenţia că domnul Cruchot de Bonfons intra oricând în casă, în timp ce rivalul lui era primit doar duminica. Primii susţineau că doamna des Grassins, mai intimă cu femeile din casa Grandet decât familia Cruchot, le putea insufla unele idei care, mai devreme sau mai târziu, o vor ajuta să reuşească. Ceilalţi răspundeau că abatele Cruchot era omul cel mai insinuant din lume şi că, fiind vorba despre o înfruntare între o faţă bisericească şi o femeie, partida era egală. — Sunt taman pe taman!, se pronunţase un om de duh din Saumur. Bătrânii din ţinut, care ştiau mai multe, pretindeau că Grandet şi ai lui erau mult prea abili ca să lase bunurile să părăsească familia, aşa că domnişoara Eugénie Grandet de la Saumur va fi căsătorită cu fiul domnului Grandet de la Paris, un bogat angrosist de vinuri. La asta, tabăra Cruchot şi tabăra Grassins răspundeau: — Întâi că fraţii nu s-au văzut de două ori în treizeci de ani. Apoi, domnul Grandet de la Paris are pretenţii mari pentru fiul lui. E primarul unui arondisment, deputat, colonel în garda naţională, judecător la tribunalul de comerţ; îl reneagă pe Grandet de la Saumur şi are pretenţia să se înrudească cu vreo familie ducală, prin bunăvoinţa lui Napoleon. Dar câte nu se spuneau pe seama unei moştenitoare despre care se vorbea pe o rază de douăzeci de leghe şi până şi în diligentele de la Angers la Blois! La începutul anului 1818, tabăra Cruchot a obţinut un avantaj important asupra taberei Grassins. Domeniul Froidfond, remarcabil prin parcul, castelul admirabil, fermele, râul, iazurile şi pădurile sale, valorând trei milioane, a fost pus în vânzare de tânărul marchiz de Froidfond, nevoit să facă rost de bani. Notarul Cruchot, preşedintele Cruchot, abatele Cruchot, ajutaţi de susţinătorii lor, au reuşit să împiedice vânzarea în loturi mici. Notarul a încheiat cu tânărul o înţelegere de milioane! L-a convins că vor avea loc multe procese cu beneficiarii bunurilor adjudecate până când îşi va primi banii pentru loturi şi că era mai bine să-i vândă totul domnului Grandet, om solvabil şi în stare să plătească domeniul în bani peşin. Falnicul marchizat de Froidfond a fost îndrumat atunci spre esofagul domnului Grandet care, spre uimirea oraşului Saumur, i-a plătit, prin scont, după îndeplinirea formalităţilor. Această tranzacţie a avut mare răsunet la Nantes şi la Orléans. Domnul Grandet, profitând de întoarcerea unei şarete, se duse să-şi vadă castelul. După ce aruncase asupra proprietăţii o privire de stăpân, se întorsese la Saumur sigur că-şi plasase fondurile cu un câştig de cinci la sută şi inspirat de un gând măreţ: să sporească marchizatul de Froidfond, adăugându-i toate bunurile sale. Apoi, ca să-şi umple din nou casa de bani aproape golită, hotărî să-şi taie toate pădurile şi să-şi exploateze plopii de pe păşuni. Acum este uşor de înţeles valoarea expresiei: „casa domnului Grandet” – acea casă ternă, rece, tăcută, situată în partea de sus a oraşului, adăpostită de ruinele meterezelor. Cei doi stâlpi şi bolta, care formau deschizătura porţii, fuseseră, ca şi casa, construiţi din tuf calcaros, piatră albă specifică litoralului Loarei, atât de moale încât durata ei medie abia dacă este de două sute de ani. Numeroasele găuri inegale, pe care intemperiile le săpaseră în mod bizar, le dădeau bolţii şi stâlpilor aspectul pietrelor vermiculare ale arhitecturii franceze şi o oarecare asemănare cu poarta mare a unei temniţe. Deasupra arcului de boltă trona un basorelief lung, din piatră dură sculptată, reprezentând cele patru anotimpuri, figuri roase deja şi înnegrite de vreme. Acest basorelief avea deasupra o plintă ieşită în afară, pe care se înălţa o vegetaţie spontană: paracherniţe galbene, volbure, poala-rândunicii, pătlagină şi un cireş mic, destul de înalt deja. Poarta, din stejar masiv, maronie, uscată, crăpată peste tot, şubredă în aparenţă, era solid menţinută de un sistem de şuruburi mari, aranjaţi în desene simetrice. Un grilaj pătrat, mic, dar cu bare dese şi înroşite de rugină, ocupa mijlocul portiţei care se deschidea în poarta mare şi servea, ca să spunem aşa, ca bază unui ciocan prins de ea cu un inel, care lovea în capul schimonosit al unui piron. Acest ciocan prelung, de genul celor pe care strămoşii noştri îl numeau jacquemart, semăna cu un mare semn de exclamare; dacă l-ar fi examinat cu atenţie, un arheolog ar fi găsit la el unele indicii ale figurii esenţiale de bufon pe care o reprezenta pe vremuri, ştearsă acum de o lungă întrebuinţare. Prin micul grilaj, destinat recunoaşterii prietenilor în timpul războaielor civile, curioşii puteau să zărească, în adâncul unei bolţi întunecoase şi verzui, câteva trepte tocite care duceau la o grădiniţă mărginită pitoresc de ziduri groase, umede, pline de prelingeri de apă şi de tufe de arbuşti pricăjiţi. Aceste ziduri erau cele ale meterezelor, pe care se înălţau grădinile câtorva locuinţe vecine. La parterul casei, încăperea cea mai mare era o sală, a cărei intrare se afla sub bolta porţii mari. Puţine persoane cunosc importanţa unei săli în orăşelele din Anjou, Touraine şi Berry. Sala este totodată anticameră, salon, birou, budoar, sufragerie; este scena vieţii casnice, căminul comun; acolo venea de două ori pe an frizerul cartierului ca să-l tundă pe domnul Grandet; acolo intrau fermierii, preotul, subprefectul, ajutorul morarului. Această încăpere, cu cele două ferestre care dădeau spre stradă, avea pe jos duşumele; panouri cenuşii, cu muluri antice, o lambrisau de sus şi până jos; tavanul era format din grinzi aparente, vopsite tot în cenuşiu, spaţiul dintre ele fiind umplut cu mortar din nisip şi var, amestecat cu câlţi, care se îngălbenise. O pendulă veche, din cupru încrustat cu arabescuri de baga, împodobea placa de deasupra şemineului din piatră albă, prost sculptată, pe care se afla o oglindă verzuie, ale cărei margini, tăiate oblic ca să-i arate grosimea, reflectau o rază de lumină de-a lungul unei tăblii gotice din oţel încrustat cu firişoare de metal preţios. Cele două candelabre de aramă aurită, care împodobeau fiecare dintre colţurile şemineului, puteau fi folosite în două feluri: scoţând trandafirii care le serveau ca talgere pentru picăturile de ceară, braţul principal se adapta la un piedestal de marmură albăstruie, cu incrustaţii vechi de aramă, acest piedestal formând un sfeşnic pentru zilele obişnuite. Scaunele de modă veche erau împodobite cu tapiţerii ilustrând fabulele lui La Fontaine, dar trebuia să ştii asta ca să recunoşti subiectele, deoarece culorile stinse şi figurile pline de cârpituri se desluşeau cu greu. În cele patru colţuri ale acestei săli se găseau colţare, un fel de bufete terminate cu etajere slinoase. O veche masă de joc, acoperită cu o marchetărie în forma unei table de şah, era aşezată în spaţiul dintre ferestre. Deasupra acestei mese se afla un barometru oval, cu margine neagră, ornat cu motive decorative imitând panglici înnodate din lemn aurit, unde muştele îşi făcuseră de cap atât de neruşinat, încât poleiala abia se mai zărea. Pe peretele opus şemineului, două portrete în pastel erau menite să-i reprezinte pe bunicul doamnei Grandet, bătrânul domn de La Bertellière, în uniformă de locotenent al gărzilor franceze, şi pe răposata doamnă Gentillet, îmbrăcată în păstoriţă. Cele două ferestre erau acoperite cu perdele din mătase groasă de culoare roşie, ridicate de şnururi de mătase cu ciucuri. Această decorare luxoasă, care se potrivea atât de puţin cu obiceiurile lui Grandet, existase la cumpărarea casei, ca şi rama gotică, pendula, mobila tapiţată şi colţarele din lemn de trandafir. Lângă fereastra cea mai apropiată de uşă se găsea un scaun din pai, cu picioarele fixate pe tălpici, ca s-o ridice pe doamna Grandet la o înălţime care să-i permită să vadă trecătorii. O masă din lemn de cireş decolorat pentru lucrul de mână ocupa spaţiul din faţa ferestrei, foarte aproape fiind aşezat micul fotoliu al tinerei Eugénie Grandet. De cincisprezece ani, toate zilele mamei şi ale fiicei se scurseseră tihnite în acel loc, într-o muncă permanentă, începând din luna aprilie până în luna noiembrie. În prima zi din această ultimă lună, puteau să-şi ocupe locul de iarnă, în faţa căminului. Numai în ziua aceea îngăduia Grandet aprinderea focului în sală, poruncind să fie stins pe 31 martie, fără să ia în seamă nici primele zile friguroase de primăvară, nici pe cele de toamnă. O cutie cu jar de la focul din bucătărie, pe care lungana Nanon îl obţinea dând dovadă de o mare ingeniozitate, le ajuta pe doamna şi pe domnişoara Grandet să suporte dimineţile şi serile mai reci din lunile aprilie şi octombrie. Mama şi fiica întreţineau toată lenjeria casei şi-şi foloseau cu atâta conştiinciozitate zilele cu această adevărată muncă de lucrătoare, încât, dacă Eugénie voia să-i brodeze un guleraş mamei sale, era nevoită s-o facă în orele ei de somn, înşelându-şi tatăl ca să poată avea lumină. Avarul împărţea de mult timp lumânări numărate fiicei sale şi lunganei Nanon, aşa cum împărţea dimineaţa pâinea şi tot ce era necesar consumului zilnic. Lungana Nanon era, poate, singura fiinţă omenească în stare să accepte tirania stăpânului. Întreg oraşul îi invidia pentru ea pe domnul şi pe doamna Grandet. Lungana Nanon, numită aşa din pricina înălţimii cam de 1,70 m, muncea la Grandet de treizeci şi cinci de ani. Deşi primea drept plată numai şaizeci de livre, era considerată una dintre cele mai bogate slujnice din Saumur. Aceşti bani, strânşi de treizeci şi cinci de ani, îi îngăduiseră să plaseze recent patru mii de livre ca rentă viageră la maestrul Cruchot. Acest rezultat al unor lungi şi persistente economisiri ale lunganei Nanon a părut enorm. Servitoarele, văzând că biata sexagenară îşi asigurase bătrâneţea, erau invidioase, fără să se gândească cu câtă trudă fusese adunat fiecare bănuţ. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, biata fată nu putuse intra la nimeni, într-atât de respingătoare era. Cu siguranţă, această părere era foarte nedreaptă: chipul i-ar fi fost mult admirat dacă ar fi aparţinut unui grenadier din gardă, dar, după cum se spune, în toate trebuie să fie o potriveală! Obligată să părăsească o fermă care arsese, unde păzea vacile, venise la Saumur, unde căutase de lucru, însufleţită de acel curaj robust care nu se dă în lături de la nimic. Pe atunci, moş Grandet îşi pusese în gând să-şi ia nevastă şi voia deja să-şi organizeze gospodăria. O văzuse pe această tânără respinsă de toţi. Cântărindu-i forţa fizică în calitatea lui de dogar, ghici câştigul pe care l-ar putea avea de pe urma unei femei care arăta ca un adevărat Hercule, care stătea zdravăn pe picioare ca un stejar de şaizeci de ani prins în rădăcinile lui, cu şolduri puternice, spatele lat, mâini de căruţaş şi o onestitate solidă, după cum era şi virtutea ei neştirbită. Nici negii care ornau acea faţă marţială, nici tenul cărămiziu, nici braţele vânjoase, nici veşmintele zdrenţuite ale lui Nanon nu-l înspăimântaseră pe dogar, care avea încă vârsta la care te laşi impresionat. Atunci, o îmbrăcă, o încălţă şi o hrăni pe biata fată, îi dădu o plată şi o folosi la treburile casei, fără să se răstească prea mult la ea. Văzându-se primită astfel, lungana Nanon plânsese de bucurie pe ascuns şi se ataşase sincer de dogar, care, de altfel, o exploata ca în feudalism. Nanon făcea tot: gătea, spăla rufele, clătea rufăria în apa Loarei şi o aducea înapoi în cârcă; se scula cum se lumina de ziuă şi se culca târziu; le făcea mâncare tuturor culegătorilor în timpul recoltării viilor, îi supraveghea pe cei care strângeau ciorchinii rămaşi după cules; apăra, ca un câine credincios, bunurile stăpânului ei; în sfârşit, având o încredere oarbă în el, se supunea, fără să cârtească, celor mai ciudate fantezii ale lui Grandet. În faimosul an 1811, a cărui recoltă a cerut strădanii nespus de mari, după douăzeci de ani de slujire, Grandet hotărî să-i ofere lui Nanon vechiul lui ceas, singurul dar pe care-l primise vreodată de la el. Deşi îi dădea pantofii lui vechi (putea să-i încalţe), e cu neputinţă de considerat profitul trimestrial al încălţărilor lui Grandet ca un cadou, pentru că erau foarte uzaţi. Necesitatea o făcea pe această biată fată atât de zgârcită, încât Grandet ajunsese în cele din urmă să ţină la ea aşa cum ţii la un câine, iar Nanon îi dăduse voie să-i pună la gât o zgardă cu ţepi, cărora nu le mai simţea înţepăturile. Dacă Grandet împărţea pâinea cu prea multă zgârcenie, Nanon nu se plângea; participa cu veselie la profiturile igienice pe care le asigura regimul sever al casei, unde nimeni nu era bolnav vreodată. Apoi, Nanon făcea parte din familie: râdea când râdea Grandet, se întrista, dârdâia de frig, se încălzea, muncea cot la cot cu el. Câte compensaţii plăcute îi oferea această egalitate! Stăpânul n-o mustrase niciodată pe slujnică pentru ciorchinele, prunele sau piersicile mâncate sub pom. — Haide, ospătează-te în voie, Nanon!, îi spunea el în anii când crengile se aplecau până la pământ de greutatea fructelor, pe care fermierii erau obligaţi să le dea la porci. Pentru o fată de la ţară, care în tinereţea ei nu avusese parte decât de bruftuluieli, pentru o sărmană primită din milă, râsul ambiguu al lui Grandet era o adevărată rază de soare. De altfel, în inima simplă şi în mintea îngustă a slujnicei, nu puteau stărui decât un sentiment şi-un gând. De treizeci şi cinci de ani se revedea întruna ajungând în faţa şantierului lui moş Grandet cu picioarele goale, cu hainele zdrenţuite, şi-l auzea pe dogar întrebând-o: — Ce vrei, drăguţo? Iar recunoştinţa ei era la fel de mare ca în prima zi. Uneori, Grandet, gândindu-se că acea biată creatură nu auzise vreodată nici cel mai mic cuvânt măgulitor, că nu avea habar de niciunul dintre sentimentele plăcute pe care le inspiră femeia şi că ar fi putut să apară într-o zi în faţa lui Dumnezeu mai curată decât era Fecioara Maria, cuprins de milă, exclama, privind-o: — Biata Nanon! Cuvintele lui erau urmate întotdeauna de o privire greu de definit, pe care i-o arunca bătrâna slujnică. Aceste vorbe, rostite din când în când, formau de mult timp un lanţ de prietenie neîntrerupt, la care fiecare exclamaţie adăuga o nouă verigă. Această milă, care-şi găsise locul în inima lui Grandet şi era acceptată cu mare plăcere de biata fată bătrână, avea ceva oribil. Această milă atroce de cărpănos, care-i trezea o mare mulţumire bătrânului dogar, era pentru Nanon porţia de fericire. Oricine ar fi spus la fel: „Biata Nanon!” Dumnezeu îşi va recunoaşte îngerii după modulaţia plăcută a vocii şi după regretele lor tainice. Existau la Saumur multe gospodării unde servitoarele erau mai bine tratate, dar stăpânii nu se bucurau de nicio manifestare de mulţumire din partea lor. De aici şi vorbele: „Ce-i fac aceşti Grandet lunganei de Nanon de le este atât de ataşată? Ar sări şi-n foc pentru ei!” Bucătăria, ale cărei ferestre cu grilaj dădeau în curte, era întotdeauna curată, totul frumos rânduit, rece, o adevărată bucătărie de om zgârcit, unde nimic nu trebuia să se piardă. După ce spăla vasele, strângea resturile de la masă şi stingea focul, Nanon părăsea bucătăria, despărţită de sală de un culoar, şi venea să toarcă cânepă lângă stăpânele ei. Seara, o singură lumânare era de ajuns pentru întreaga familie. Slujnica dormea în fundul acestui culoar, într-o cămăruţă luminată de o ferestruică cu gratii, care dădea spre casa vecină. Sănătatea robustă îi îngăduia să locuiască fără consecinţe supărătoare în acel soi de bortă, de unde putea să audă cel mai mic zgomot, graţie liniştii profunde care domnea în casă ziua şi noaptea. Trebuia, asemenea unui câine de pază, să doarmă iepureşte şi să se odihnească stând de veghe. Descrierea celorlalte părţi ale locuinţei se va face în strânsă legătură cu evenimentele acestei povestiri, dar schiţa sălii, unde strălucea luxul acelei gospodării, ne poate face să bănuim dinainte goliciunea etajelor. În anul 1819, pe la mijlocul lunii noiembrie, spre seară, lungana Nanon aprinse focul pentru prima dată. Toamna fusese foarte frumoasă. Ziua aceea era una de sărbătoare bine cunoscută de tabăra Cruchot şi de tabăra Grassins. Astfel, cei şase potrivnici se pregăteau să vină înarmaţi până în dinţi, urmând să se întâlnească în sală şi să se întreacă în dovezi de prietenie. Dimineaţa, întregul Saumur le văzuse pe doamna şi pe domnişoara Grandet, însoţite de Nanon, ducându-se la biserica parohială, să asiste la slujbă şi fiecare îşi amintise că în acea zi era aniversarea naşterii domnişoarei Eugénie. De aceea, calculând ora la care masa de seară trebuia să se sfârşească, notarul Cruchot, abatele Cruchot şi domnul C. De Bonfons s-au grăbit să sosească înaintea familiei des Grassins, ca s-o sărbătorească pe domnişoara Grandet. Toţi trei aduceau buchete enorme de flori, culese din micile lor sere. Cozile florilor pe care preşedintele voia să le ofere erau înfăşurate în mod ingenios cu o panglică de satin alb, ornată cu franjuri aurii. Încă de dimineaţa, domnul Grandet, după cum îi era obiceiul în ziua memorabilă a naşterii şi în cea a onomasticii tinerei Eugénie, venise înainte ca ea să se dea jos din pat şi-i oferise cu solemnitate darul lui părintesc, care consta, de treisprezece ani încoace, într-o monedă de aur de colecţie. Doamna Grandet îi dăruia în mod obişnuit fiicei sale o rochie de iarnă sau de vară, după împrejurare. Cele două rochii şi monedele de aur, pe care le primea de Anul Nou şi la aniversarea tatălui ei, formau un mic venit de aproape o sută de scuzi, iar lui Grandet îi plăcea s-o vadă cum îi strânge, într-un fel, asta însemna să-şi pună banii dintr-un buzunar în altul şi, ca să zicem aşa, să educe în mod minuţios avariţia moştenitoarei sale, căreia îi cerea uneori să-i dea socoteală de avutul ei, sporit mai de mult de rudele din familia La Bertellière, spunându-i: — Va fi cadoul tău de nuntă! Un astfel de cadou este un obicei străvechi, care se mai practică şi se păstrează cu sfinţenie în câteva ţinuturi situate în centrul Franţei. În Berry, în Anjou, când o tânără se căsătoreşte, familia ei sau cea a soţului trebuie să-i dăruiască o pungă în care se găsesc, în funcţie de avere, douăsprezece monede sau douăsprezece duzini de monede sau o sută de duzini de monede de aur sau de argint. Cea mai săracă ciobăniţă nu s-ar mărita fără darul ei de nuntă, chiar dacă ar fi vorba despre câţiva gologani amărâţi de aramă. Se mai vorbeşte şi acum la Issoudun despre un dar de nuntă oferit unei moştenitoare bogate: o sută patruzeci şi patru de portugheze[2] de aur. Papa Clement al VII-lea, unchiul Caterinei de Medici, i-a dăruit, căsătorind-o cu Henric al II-lea, o duzină de medalii de aur străvechi, de cea mai mare valoare. În timpul mesei, tatăl, foarte bucuros s-o vadă pe Eugénie a lui mai frumoasă în rochia nouă, exclamase: — Azi e ziua lui Eugénie, aşa că facem focul! Să fie cu noroc! — Domnişoara o să se căsătorească anul ăsta, mai mult ca sigur, zise lungana Nanon, luând de pe masă resturile unei fripturi de gâscă, fazanul dogarilor. — Nu văd nicio partidă pentru ea la Saumur, răspunse doamna Grandet, privindu-şi soţul cu un aer timid care, având în vedere vârsta, vădea întreaga robie conjugală sub care gemea biata femeie. Grandet se uită cu luare aminte la fiica lui şi exclamă voios: — Copila împlineşte azi douăzeci şi trei de ani, va trebui să ne ocupăm de ea! Eugénie şi mama ei se priviră în tăcere, cu subînţeles. Doamna Grandet era o femeie uscăţivă, galbenă ca o gutuie, neîndemânatică, înceată; una dintre acele femei care par făcute anume ca să fie tiranizate. Era ciolănoasă, cu un nas mare, o frunte lată, ochi mari şi, la prima vedere, semăna vag cu acele fructe acoperite de puf care nu mai au nici gust, nici zeamă. Avea dinţii negri şi rari, gura ridată şi bărbia ascuţită. Era însă o femeie de toată isprava, o adevărată La Bertellière. Abatele Cruchot ştia să găsească ocazii de a-i spune că nu arătase rău deloc, iar ea îl credea. O blândeţe angelică, o resemnare de insectă chinuită de copii, o pioşenie rară, o constanţă sufletească neştirbită, o inimă bună, toate făceau să fie compătimită şi respectată de toţi. Soţul nu-i dădea niciodată mai mult de şase franci o dată pentru micile cheltuieli. Deşi ridicolă în aparenţă, această femeie care, prin zestre şi moşteniri, îi adusese lui moş Grandet mai bine de trei sute de mii de franci, se simţise întotdeauna atât de profund umilită de o dependenţă şi de o robie contra cărora blândeţea ei sufletească o împiedica să se revolte, încât nu ceruse niciodată un bănuţ, nici nu făcuse vreo observaţie în privinţa actelor pe care notarul Cruchot i le prezenta la semnat. Această mândrie prostească şi tainică, această nobleţe sufletească permanent desconsiderată şi rănită de Grandet domina comportarea acestei femei. Doamna Grandet îmbrăca întotdeauna o rochie din mătase naturală, verzuie, pe care se obişnuise s-o facă să ţină aproape un an; purta o basma din stambă albă, o pălărie de pai cusută şi păstra aproape întotdeauna un şorţ de tafta neagră. Ieşind mai rar din casă, îşi uza puţin pantofii. În sfârşit, nu dorea niciodată ceva pentru ea. De aceea, Grandet, cuprins uneori de remuşcare gândindu-se la cât timp trecuse de când îi dăduse şase franci soţiei, stipula întotdeauna gratificaţii pecuniare pentru ea în actul de vânzare anuală a recoltelor. Cei patru-cinci ludovici oferiţi de olandezul sau de belgianul care achiziţiona recolta Grandet formau cel mai sigur venit anual al doamnei Grandet. Dar, după ce primea cei cinci ludovici, soţul ei îi spunea deseori, ca şi cum ar fi avut pungă comună: — N-ai să-mi împrumuţi câţiva gologani? Iar biata femeie, fericită să poată face ceva pentru un om pe care duhovnicul i-l înfăţişa ca fiind domnul şi stăpânul ei, îi înapoia, în cursul iernii, câţiva scuzi din banii gratificaţiilor. Când Grandet scotea din buzunar moneda de o sută de bani alocată lunar micilor cheltuieli – aţă, ace, toaleta fiicei sale –, nu scăpa niciodată ocazia, după ce-şi încheia buzunarul de la vestă, să-i spună soţiei sale: — Mamă, vrei şi tu ceva? — Dragul meu, vom vedea, răspundea doamna Grandet, însufleţită de un sentiment de demnitate maternă. Devotament sublim, dar irosit! Grandet se credea foarte generos cu soţia lui. Filosofii care întâlnesc persoane precum Nanon, doamna Grandet şi Eugénie nu au oare dreptul să considere că ironia constituie fondul caracterului Providenţei? După această masă, la care, pentru prima dată, se vorbise despre căsătoria tinerei Eugénie, Nanon aduse o sticlă de lichior de coacăze din camera domnului Grandet şi puţin lipsi să nu cadă coborând scara. — Prostănacă ce eşti!, îi spuse stăpânul. Cazi şi tu de-a-npicioarelea? — Domnule, e de la treapta de la scară, care nu mai ţine. — Are dreptate, interveni doamna Grandet. Ar fi trebuit să pui s-o repare de mai de mult. Eugénie era să-şi scrântească ieri piciorul. — Uite!, îi zise Grandet lui Nanon, văzând-o foarte palidă. Dacă tot e ziua de naştere a fetei şi era să cazi, bea un păhărel de lichior ca să-ţi vină inima la loc! — Zău că-l merit!, răspunse Nanon. Alţii ar fi spart sticla, dar mi-aş fi rupt cotul şi tot aş fi ţinut-o. — Biata Nanon!, exclamă Grandet, turnându-i lichiorul de coacăze. — Te-ai lovit?, întrebă Eugénie, privind-o curioasă. — Nu, pentru că m-am ţinut, opintindu-mă în şale. — Ei bine, pentru că tot e ziua de naştere a lui Eugénie, o să vă repar treapta, spuse Grandet. Voi nu ştiţi să puneţi piciorul în colţ, acolo unde ţine încă bine. Grandet luă lumânarea, le lăsă pe soţie, fiică şi pe slujnică doar cu lumina focului, care ardea cu flăcări vioaie, şi se duse în magazia unde era cuptorul de pâine ca să ia scânduri, cuie şi sculele. — Să vă ajut?, îi strigă Nanon, auzindu-l bătând în scară. — Nu! Nu! La asta mă pricep, răspunse fostul dogar. Pe când Grandet îşi repara singur scara mâncată de cari şi fluiera de-ţi spărgea timpanele, amintindu-şi anii tinereţii, la poartă bătură cei trei Cruchot. — Dumneavoastră sunteţi, domnule Cruchot?, întrebă Nanon, uitându-se prin ferestruica cu grilaj. — Da, răspunse preşedintele. Nanon deschise uşa, şi lumina focului, care se reflecta sub boltă, le îngădui celor trei Cruchot să zărească intrarea sălii. — A! Aţi venit pentru aniversare!, le spuse Nanon, mirosind florile. — Scuzaţi, domnilor, într-o clipă sunt al dumneavoastră!, strigă Grandet, recunoscând glasul prietenilor. Eu nu mă ţin cu nasul pe sus şi-mi dreg singur treapta la scară. — Nu vă grăbiţi, nu vă grăbiţi, domnule Grandet. Fiecare e primar la el acasă![3], spuse sentenţios preşedintele, râzând singur de aluzia pe care nimeni nu o înţelese. Doamna şi domnişoara Grandet se ridicară. Preşedintele, profitând de penumbră, îi şopti tinerei Eugénie: — Daţi-mi voie, domnişoară, să vă urez astăzi, cu ocazia zilei de naştere, ani fericiţi şi să fiţi mereu sănătoasă ca acum! Îi oferi un buchet mare de flori rare la Saumur, apoi, strângând-o pe moştenitoare de coate, o sărută de o parte şi de alta a gâtului, într-un fel care o făcu să se ruşineze. Preşedintele, care semăna cu un cui mare ruginit, credea că aşa îi făcea curte. — Nu vă sfiiţi, spuse Grandet, intrând. Ce elan vă dau zilele de sărbătoare, domnule preşedinte! — Păi, cu domnişoara alături, toate zilele ar fi sărbători pentru nepotul meu, răspunse abatele Cruchot, cu buchetul lui în mână. Abatele îi sărută mâna tinerei Eugénie. Cât despre notarul Cruchot, el o pupă de-a dreptul pe amândoi obrajii şi zise: — Vai, cum ne mai cresc fetele! Cu douăsprezece luni în fiecare an! Punând la loc lumânarea în faţa pendulei, Grandet, care o ţinea lângă cu o glumă şi o repeta până la saturaţie când i se părea hazlie, spuse: — Pentru că tot e ziua de naştere a lui Eugénie, să aprindem candelabrele! El scoase cu grijă braţele candelabrelor, fixă discul pentru ceară la fiecare piedestal, luă din mâinile slujnicei O lumânare nouă, înfăşurată într-o bucată de hârtie, o vârî în gaură, o potrivi bine, o aprinse, apoi se aşeză lângă soţia lui, privindu-şi pe rând prietenii, fiica şi cele două lumânări. Abatele Cruchot, scund şi rotofei, cu perucă roşcată şi netedă, cu chip de bătrână ghiduşă, întrebă, întinzându-şi picioarele cu pantofi straşnici cu catarame de argint: — Familia des Gressins n-a venit? — Nu încă, răspunse Grandet. — Dar trebuie să vină?, întrebă bătrânul notar, strâmbându-şi faţa găurită ca o lingură de spumă. — Cred că da, răspunse doamna Grandet. — Aţi terminat culesul viei?, îl întrebă preşedintele Bonfons pe Grandet. — Peste tot!, îi răspunse bătrânul podgorean, ridicându-se să se plimbe de-a lungul sălii şi înălţându-şi pieptul cu o mişcare plină de îngâmfare, ca şi răspunsul. Peste tot! Prin uşa culoarului care ducea la bucătărie, el o văzu atunci pe Nanon aşezată lângă foc cu o lumânare şi pregătindu-se să toarcă acolo, ca să nu strice petrecerea. — Nanon, fă bine şi stinge focul, stinge lumânarea şi vino să stai cu noi!, îi zise el, păşind pe culoar. La naiba! Sala e destul de mare pentru toţi. — Da, domnule, dar o să aveţi lume bună. — Şi eşti cumva altfel? Tot din coasta lui Adam ai ieşit şi tu! Grandet se întoarse spre preşedinte şi-l întrebă: — V-aţi vândut recolta? — Nu, pe legea mea, o păstrez. Dacă acum vinul e bun, peste doi ani va fi şi mai bun. Proprietarii, ştiţi foarte bine asta, s-au înţeles să păstreze preţurile hotărâte, iar anul ăsta belgienii nu vor avea ce face. Dacă pleacă, n-or să nimerească să se-ntoarcă! — Da, dar să fim bine înţeleşi, răspunse Grandet, pe un ton care-l făcu pe preşedinte să se înfioare. „O fi şi el amestecat?”, îşi zise în sinea lui Cruchot. În acel moment, o lovitură de ciocan anunţa sosirea familiei des Grassins, ceea ce întrerupse o discuţie începută între doamna Grandet şi abate. Doamna des Grassins era una dintre acele femei scunde şi vioaie, durdulii, cu pielea albă şi rozalie la faţă, care, din pricina regimului monahal din provincie şi a obiceiurilor unei vieţi virtuoase, s-au păstrat tinere încă la patruzeci de ani. Ele sunt ca ultimii trandafiri de toamnă, pe care-ţi face plăcere să-i vezi, dar ale căror petale au o oarecare răceală şi aproape că nu mai miros. Se îmbrăca destul de bine, îşi comanda stofele de la Paris, dădea tonul în oraşul Saumur şi organiza serate. Soţul ei, fost ofiţer trezorier în Garda Imperială, rănit grav la Austerlitz şi rezervist acum, îşi păstra, în pofida consideraţiei faţă de Grandet, vorbirea directă a militarilor. — Bună ziua, Grandet, îi spuse el podgoreanului, întinzându-i mâna şi afişând un fel de superioritate sub care-i strivea întotdeauna pe cei din familia Cruchot. O salută apoi pe doamna Grandet şi i se adresă astfel tinerei Eugénie: — Domnişoară, eşti mereu frumoasă şi cuminte, aşa că nu prea ştiu ce ţi-aş putea ura. Apoi îi oferi o lădiţă, adusă de servitorul lui, care conţinea o phylica, o floare adusă de curând în Europa şi foarte rară. Doamna des Grassins o sărută foarte tandru pe Eugénie, îi strânse mâna şi-i zise: — Adolphe a vrut să-ţi ofere el micul meu dar. Un tânăr înalt şi blond, palid şi delicat, cu purtări destul de frumoase, timid în aparenţă, dar care tocmai tocase la Paris, unde se dusese să studieze dreptul, nouă-zece mii de franci, pe lângă suma pe care o primea în mod regulat, se apropie de Eugénie, o sărută pe amândoi obrajii şi-i oferi o cutie cu ustensile de lucru, toate din argint aurit, de proastă calitate, chiar dacă stema, cu iniţialele E. G., gotice, destul de abil gravate, putea să dea impresia unei lucrături foarte îngrijite. Deschizând-o, Eugénie simţi una dintre acele bucurii nesperate şi complete care le fac pe tinere să roşească, să tresară, să tremure de plăcere. Îşi îndreptă ochii spre tatăl ei, vrând parcă să afle dacă-i era îngăduit să primească darul, iar domnul Grandet îi răspunse „Ia-l, fiica mea!” pe un ton de actor. Cei trei Cruchot rămaseră stupefiaţi văzând privirea bucuroasă şi plină de însufleţire aruncată lui Adolphe des Grassins de tânăra moştenitoare, care socotea că primise ceva nemaivăzut. Domnul des Grassins îi oferi lui Grandet o priză de tutun, luă şi el una, scutură firişoarele căzute pe panglica Legiunii de Onoare prinsă la butoniera redingotei albastre, apoi se uită la cei trei Cruchot de parcă ar fi spus: „Cum paraţi lovitura asta?” Doamna des Grassins îşi aruncă privirea spre vasele albastre unde se aflau buchetele celor trei Cruchot, stăruind asupra cadourilor lor cu buna-credinţă prefăcută a unei femei ironice. În această situaţie delicată, abatele Cruchot îi lăsă pe toţi să se aşeze în cerc în faţa focului şi se duse să se plimbe în fundul sălii cu Grandet. După ce bătrânii ajunseră în dreptul celei mai îndepărtate ferestre de familia des Grassins, preotul şopti la urechea avarului: — Oamenii ăştia aruncă banii pe fereastră. — Ce dacă, de vreme ce intră în pivniţa mea!, replică podgoreanul. — Dacă aţi fi vrut să-i daţi o foarfecă de aur fiicei dumneavoastră, aţi fi avut cu ce s-o plătiţi, spuse abatele. — Îi dau ceva mai bun decât o foarfecă, răspunse Grandet. „Nepotul meu e un neghiob, îşi zise abatele, uitându-se la preşedinte, al cărui păr ciufulit sporea lipsa de farmec a chipului său măsliniu. Nu putea să inventeze şi el un fleac mai acătării?” — Să jucăm o partidă, doamnă Grandet, propuse doamna des Grassins. — Dar suntem cu toţii, aşa că am putea să facem două mese… — Dacă tot e ziua lui Eugénie, să jucăm toţi loto, spuse moş Grandet. Şi aceşti doi copii vor lua parte. Fostul dogar, care nu juca niciodată, arătă spre fiica lui şi spre Adolphe. — Hai, Nanon, pregăteşte mesele! — Vă ajutăm noi, domnişoară Nanon, se oferi veselă doamna des Grassins, bucuroasă de plăcerea pe care i-o făcuse tinerei Eugénie. — N-am mai fost niciodată în viaţa mea atât de mulţumită!, îi spuse moştenitoarea. Nicăieri n-am văzut ceva mai drăguţ. — Adolphe a adus-o de la Paris şi tot el a ales-o, îi şopti doamna des Grassins la ureche.  „Aşa, dă-i înainte, intrigantă afurisită!, îşi spuse preşedintele. Dacă vei avea vreodată un proces, tu sau bărbatul tău, n-o să câştigaţi în veci.” Notarul, aşezat într-un colţ, se uita la abate cu un aer calm, zicându-şi: „Degeaba se străduiesc aceşti Grassins; averea mea, cea a fratelui şi a nepotului meu urcă la un milion o sută de mii de franci. Familia des Grassins posedă cel mult jumătate şi au şi o fiică: pot să facă orice dar! Moştenitoarea şi cadourile vor fi ale noastre într-o zi.” La opt şi jumătate seara erau pregătite două mese. Drăguţa doamnă des Grassins reuşise să-şi aşeze fiul lângă Eugénie. Actorii acestei scene pline de interes, deşi banală în aparenţă, înarmaţi cu cartonaşe pestriţe cu cifre şi cu jetoane din sticlă albastră, păreau să asculte glumele bătrânului notar, care nu trăgea un număr fără să facă o remarcă, dar toţi se gândeau la milioanele domnului Grandet. Bătrânul dogar se uita cu îngâmfare la penele roz, la toaleta nouă a doamnei des Grassins, la mutra marţială a bancherului, la cea a lui Adolphe, la preşedinte, la abate, la notar şi-şi spunea în sinea lui: „Ăştia sunt aici pentru bănişorii mei. Au venit să se plictisească pentru fiica mea. Dar fiica mea nu va fi nici a unora, nici a celorlalţi, şi toţi oamenii ăştia îmi slujesc drept momeală pentru pescuit!” Veselia de familie, în vechiul salon cenuşiu, prost luminat de cele două lumânări; râsetele, însoţite de zgomotul vârtelniţei lunganei Nanon, sincere doar din partea tinerei Eugénie şi a mamei sale; meschinăria alăturată unor interese atât de mari; tânăra care, asemenea acelor păsări victime ale sumei mari la care sunt preţuite fără să ştie nimic, era hărţuită, asaltată de dovezi de prietenie în care credea – totul insufla acelei scene o tristeţe comică. Dar nu-i oare o scenă din toate timpurile şi de peste tot, redusă însă la cea mai simplă expresie? Figura lui Grandet, care exploata falsul ataşament al celor două familii, trăgând profituri enorme, domina această dramă şi o lumina. Oare nu aceasta este singura divinitate modernă în care toţi se încred: Banul în toată puterea lui, exprimată de o singură fizionomie? Sentimentele blânde ale vieţii ocupau aici doar un loc secundar, însufleţind trei inimi curate: Nanon, Eugénie şi mama ei. Şi câtă ignoranţă în naivitatea lor! Eugénie şi mama ei nu ştiau cât de mare era averea lui Grandet, nu vedeau viaţa decât în lumina palidelor lor idei şi nu preţuiau, dar nici nu dispreţuiau banii, obişnuite fiind să se lipsească de ei. Sentimentele lor, ofensate fără să ştie, dar vivace, taina existenţei lor constituiau excepţii ciudate la acea reuniune de oameni a căror viaţă era pur materială. Ce destin cumplit are omul! Toate fericirile sale provin dintr-o ignoranţă oarecare. În momentul în care doamna Grandet câştiga o miză de şase bănuţi, cea mai mare care se jucase vreodată în acea sală, iar lungana Nanon râdea de bucurie că doamna strânsese această mare sumă, o lovitură de ciocan răsună în poartă cu atâta putere, încât femeile tresăriră de pe scaune. — Nu-i din Saumur cel care bate aşa, spuse notarul. — Ce-i asta?, se indignă Nanon. Vor să ne spargă poarta? — Cine naiba e?, zise şi Grandet. Nanon luă una dintre cele două lumânări şi se duse să deschidă, însoţită de Grandet. — Grandet, Grandet!, strigă soţia lui, care, îmboldită de un sentiment vag de teamă, se repezi spre uşa sălii. Toţi jucătorii se uitară unul la altul. — Dacă ne-am duce şi noi?, propuse domnul des Grassins. Bătaia asta de ciocan mi se pare cu intenţii rele. Domnul des Grassins abia dacă întrezări faţa unui tânăr, însoţit de funcţionarul de la mesagerie, care ducea două geamantane enorme şi târa nişte genţi. Grandet se întoarse brusc spre soţia lui şi-i zise: — Doamnă Grandet, vedeţi-vă mai departe de loto. Lăsaţi-mă să stau de vorbă cu domnul. Apoi închise brusc uşa sălii, unde jucătorii agitaţi îşi reocupară locurile, dar fără să continue jocul. — E cineva din Saumur, domnule des Grassins?, îl întrebă soţia lui. — Nu, e un drumeţ. — Nu poate veni decât de la Paris. Chiar aşa, e ora nouă, zise notarul, scoţându-şi cu două degete groase vechiul ceas, care semăna cu o corabie olandeză. Drace! Diligenta mare nu întârzie niciodată! — Şi domnul ăsta e tânăr?, întrebă abatele Cruchot. — Da, răspunse domnul des Grassins. Are nişte bagaje care cred că atârnă pe puţin trei sute de kilograme. — Nu se mai întoarce Nanon, spuse Eugénie. — Poate că e vreo rudă, presupuse preşedintele. — Să punem mizele, le ceru cu glas blând doamna Grandet. Mi-am dat seama, după voce, că domnul Grandet era contrariat, aşa că ar putea fi nemulţumit dacă ar băga de seamă că vorbim de treburile lui. — Domnişoară, spuse Adolphe, trebuie să fie vărul dumitale Grandet, un tânăr foarte drăguţ, pe care l-am văzut la balul domnului de Nucingen[4]. Adolphe se opri, mama sa îl calcă pe picior, apoi, cerându-i doi bănuţi pentru miză, ea-i şopti la ureche: — Tacă-ţi gura, nătângule! În acel moment, Grandet reveni în sală fără lungana Nanon, iar paşii ei şi cei ai omului de la mesagerie răsunară pe scară. Stăpânul casei era urmat de drumeţul care, de câteva momente, stârnea o curiozitate atât de mare şi care punea la grea încercare imaginaţia tuturor, încât sosirea lui în acea casă şi în acea lume ar putea fi comparată cu cea a unui melc într-un stup şi cu introducerea unui păun în vreo ogradă amărâtă de la ţară. — Aşează-te lângă foc, îl îndemnă Grandet. Înainte să se aşeze, tânărul străin salută cu amabilitate întreaga adunare. Bărbaţii se ridicară să răspundă printr-o înclinare politicoasă, iar femeile făcură o reverenţă ceremonioasă. — Aţi îngheţat, domnule?, i se adresă doamna Grandet. Poate că veniţi de la… — Astea-s femeile!, exclamă bătrânul podgorean, fără să sfârşească de citit scrisoarea pe care o avea în mână. Lăsaţi-l pe domnul să se odihnească. — Dar, tată, poate că domnul are nevoie de ceva, interveni Eugénie. — Are şi el limbă!, replică cu severitate podgoreanul. Această scenă îl surprinse numai pe necunoscut. Celelalte persoane erau obişnuite cu purtările despotice ale stăpânului casei. Totuşi, după rostirea celor două întrebări şi a celor două răspunsuri, necunoscutul se ridică, se întoarse cu spatele la foc, ridică un picior ca să încălzească talpa cizmei şi-i spuse tinerei Eugénie: — Mulţumesc, verişoară, am luat cina la Tours. Şi nu am nevoie de nimic, nici măcar nu sunt obosit, adăugă el, uitându-se la Grandet. — Domnul vine din capitală?, întrebă doamna des Grassins. Domnul Charles – acesta era numele fiului domnului Grandet de la Paris –, auzind întrebarea, apucă un mic monoclu agăţat de gât cu un lănţişor, îl lipi de ochiul drept ca să examineze ce se afla pe masă şi persoanele din jurul ei, se holbă foarte impertinent la doamna des Grassins şi, după ce văzu totul, îi răspunse: — Da, doamnă. Jucaţi loto, mătuşă, adăugă el. Vă rog să vă continuaţi jocul, e prea amuzant ca să renunţaţi la el… „Eram sigură că-i vărul”, îşi zise doamna des Grassins, aruncându-i mici ocheade. — Patruzeci şi şapte!, strigă bătrânul abate. Nu marcaţi, doamnă des Grassins, că e numărul dumneavoastră? Domnul des Grassins puse un jeton pe cartonul soţiei sale, care, cuprinsă de presentimente triste, se uită rând pe rând la vărul de la Paris şi la Eugénie, fără să-i mai fie mintea la joc. Din când în când, tânăra moştenitoare îi arunca o privire furişă vărului ei, iar soţia bancherului putu să descopere cu uşurinţă în ea un crescendo de uimire şi de curiozitate.   [1] Ca să nu plătească impozitul pe uşi şi pe ferestre, instituit în timpul Revoluţiei. [2] Monede cu efigia regelui Emanuel I al Portugaliei. [3] Alterarea proverbului „Fiecare e stăpân în casa lui”. [4] Bancher celebru din Comedia umană.

Introducere:           Balzac autor dramatic.           Cu teatrul lui Balzac, suntem pe latura poate cea mai neînsemnată a marii lui opere de creator. Asupra romancierului, critica a emis opinii, dintre care unele au rămas memorabile. El a fost declarat când „un Homer modern”, când „un Shakespeare al secolului al XIX-lea”. La un astfel de autor, creaţiile chiar minore devin cel puţin tot atât de interesante cât operele de valoare ale unui scriitor secundar. De aceea teatrul lui Balzac stârneşte interesul cititorului, dacă mai cu seamă e raportat la autorul lui. Dramaturgia balzaciană aparţine viziunii din care a ieşit, şi pe care a întregit-o, Comedia Umană. Atât personajele noi, evoluând numai în spaţiul scenic, cât şi cele cunoscute de mai înainte din romanele lui, ne conduc în aceeaşi lume a burgheziei mici şi mari franceze, chiar când această burghezie vrea să se scuture de sine, ascunzându-şi identitatea sub titluri şi atitudini nobiliare.           Dintre personajele romanelor, singurul, pe care Balzac îl suie pe scenă, este cunoscutul Vautrin. El apare mai întâi în Moş Goriot, fiind apoi centrul epic al Iluziilor pierdute, al Splendorilor şi mizeriilor curtezanelor şi al Ultimei încarnări a lui Vautrin. Piesa de teatru Vautrin se reprezintă întâia oară la Théâtre de la Porte Saint-Martin din Paris, în 1840. Duşmanii şi prietenii autorului îşi împart sala de spectacol; are loc o adevărată bătălie, care pare să asigure piesei un mare succes de public. Dar intervine autoritatea de stat, care interzice reprezentarea sub pretext de „imoralitate”. Este adevărat că Vautrin – fiind un ocnaş ajuns să colaboreze cu administraţia de stat, colaborare cinică, dispreţuitoare de viaţa membrilor societăţii, chiar inumană, deşi monstrul poartă de grijă ca un bun părinte şi chiar ca o mamă unui copil, care nici măcar nu e al lui – avea de ce să scandalizeze. Totuşi adevărul e că Frédérick-Lemaâtre, actor celebru în epocă, jucând în Vautrin, îşi compusese în actul al V-lea o pieptănătură în „toupet” („moţ” sau „creastă”), care amintea de coafura regelui Ludovic-Filip. Şi astfel reprezentarea a fost oprită imediat după premieră. Piesa se tipăreşte însă în acelaşi an; se tipăreşte cu atâta grabă că Balzac, fiind bolnav, nu poate să-i facă nici prefaţa, pe care o scrie abia la aproape două luni după reprezentarea ei şi o împarte cumpărătorilor piesei. Prefaţa aminteşte de interdicţia care a lovit reprezentarea. Balzac nu se plânge de măsura autoritară. „Ar însemna în acest caz să nu-şi cunoască nici epoca şi nici ţara. Arbitrarul este păcatul cel mai mic al guvernelor constituţionale; e infidelitatea lor faţă de ele însele; şi de altfel ştie el îndeajuns că nimic nu e mai crud decât slăbiciunea. Guvernului acesta, ca la copii, îi e permis să facă orice, în afară de bine şi de o majoritate.” Sarcasmului atât de justificat i se adaogă informaţia că „adevărata şi cea mai bună prefaţă la Vautrin va fi… drama Richard-Inimă-de-burete, pe care administraţia îngăduie să se reprezinte”. Deşi anunţată astfel, drama n-a văzut nici scena, nici tiparul. Dar o documentare mai temeinică în legătură cu Vautrin o constituie scrisoarea lui Balzac către doamna Hanska: „M-am aşteptat la o anumită opoziţie; dar, în ciuda celor mai duşmănoase eforturi, am obţinut un mare succes bănesc. Era tot ceea ce voiam pentru teatru ca şi pentru mine, când a venit interdicţia. Iată-mă deci duminică stând pe şaizeci de mii de franci pentru ca luni să nu mai fie nimic, toate frământările mele băneşti sfârşindu-se şi poziţia redevenindu-mi mai primejdioasă. Victor Hugo m-a însoţit la minister şi am dobândit certitudinea că ministerul n-avea nici un amestec, Ludovic-Filip fiind totul… Dar chestiunea asemănării cu Ludovic-Filip a fost poate ceva montat împotriva lui Harel, directorul teatrului Porte Saint-Martin… Jurnalismul a fost infam; s-a spus că piesa mea e de o imoralitate revoltătoare… poate să nu fie foarte bună, dar este eminamente morală. În privinţa asta, ministerul, ca să acopere mânia cvasi-regală, a pretextat imoralitatea, ceea ce e atroce şi laş. Încât de un lucru să fiţi sigură şi anume că voi ataca repetat şi teribil acest tron, care se clatină.” Propunându-i-se o despăgubire de cinci mii de franci, Balzac, care şi calculase la şaizeci de mii beneficiul scandalului de la premieră, scrie: „Am roşit până în vârful urechilor şi am răspuns că nu primesc pomană”. Documentul epistolar interesează mai cu seamă prin relaţia pe care o are cu caracterul fantastic şi polemic al lui Balzac. De la prima lui piesă, el vede teatrul ca o afacere bănească, iar în al doilea rând Vautrin îi exprimă opiniile politice proprii, legitimiste şi în fond reacţionare. Altfel piesa e o melodramă, nici mai adâncă, nici mai superficială decât alte melodrame: spectacolul înduioşării unui adevărat monstru moral, cum este Vautrin, de către un copil, pe care-l creşte, tinde să stoarcă lacrimile uşoare ale burghezului sentimental. Pe de altă parte, ocnaşul ajuns aliat al autorităţii, cu legături tainice în lumea zisă mare, deşi cu vocaţia revoltei împotriva oricărei legi morale sau sociale, e un personaj neconvingător. Şi ceea ce pare mai ciudat poate, sporind inconsistenţa personajului, este misiunea pe care i-o dă autorul de a i exprima, cu grandilocvenţă, legitimismul propriu. De aceea Vautrin, de câte ori a fost reluată, n-a dus la ceea ce se cheamă un succes teatral; şi e de presupus, cu suficientă încredinţare, că iluzia de mare succes bănesc, pe care Balzac îl şi cifra după atmosfera premierei la zeci de mii de franci, venea din binecunoscuta lui reverie financiară, stârnită adesea de factori exteriori şi nu de valoarea intrinsecă a piesei.      Cu a doua încercare dramatică, Isteţimile lui Quinola (Les ressources de Quinola), reprezentată la Odéon în 1842 şi tipărită la o lună după reprezentare, Balzac imaginează personaje, pe care nu le mai cunoaştem ca nume din romanele lui; dar le recunoaştem dintr-odată ca aparţinând unei anumite lumi şi problematice balzaciene. Piesa nouă este o comedie cu substrat grav, fund o dramatizare a nereuşitei omului superior în vechea societate. Acest om superior se numeşte Alfonso Fontanares. El trăieşte pe vremea lui Filip al II-lea, regele Spaniei, şi este inventatorul propulsiei cu aburi, aplicată navigaţiei. Prin isteţimea valetului său Quinola, mai „inventiv” decât stăpânul „inventator”, reuşeşte să ceară direct şi să obţină de la rege ajutorul necesar.

Î n octombrie 1827, în zori, un tânăr de vreo şaisprezece ani, a cărui ţinută trăda ceea ce frazeologia modernă denumeşte, cu atâta insolenţă, un proletar[1], se opri într-o piaţetă aflătoare în partea de jos a orăşelului Provins[2]. La ceasul acela, putu cerceta, fără a fi observat, feluritele case aşezate în acea piaţă care alcătuieşte un lung pătrat. Morile, construite pe râurile din Provins, începuseră să lucreze. Uruitul lor, repetat de ecourile din partea de sus a oraşului, în acord cu aerul răcoros, cu lumina prietenoasă a zorilor, reliefa profunzimea tăcerii care-ţi îngăduia să desluşeşti zgomotul unei diligenţe, la o leghe depărtare, pe drumul mare. Cele două mai lungi rânduri de case, despărţite de o plantaţie de tei, oferă privirii nişte construcţii naive, care trădează existenţa tihnită şi aşezată a burghezimii. În locurile acelea, nici urmă de comerţ. Abia de se zăreau pe-atunci porţile mari şi luxoase ale bogătaşilor! Iar acolo unde acestea se aflau, rareori se dădeau în lături cu excepţia celei a domnului Martener, un medic silit să aibă o cabrioletă şi să se folosească de ea. Câteva faţade erau ornate cu un vrej de viţă, altele cu trandafiri urcători, care se înălţau până la catul întâi şi ale căror flori înmiresmau ferestrele cu tufele lor mari şi răsfirate. Un capăt al pieţei ajunge până aproape de strada mare a oraşului de jos. Capătul celălalt e închis de o stradă paralelă cu strada mare şi ale cărei grădini se întind de-a lungul unuia dintre cele două râuri care scaldă valea oraşului Provins. În capătul acela, cel mai liniştit al pieţei, tânărul lucrător recunoscu casa despre care i se vorbise: o faţadă de piatră albă, dungată de caneluri menite a figura rândurile de zidărie, iar în dreptul ferestrelor, închise cu persiene cenuşii, uşoare balconaşe de fier cu ornamente în formă de trandafiri, vopsite în galben. În partea de sus a acestei faţade, deasupra parterului şi a primului etaj, trei lucarne de mansardă străpung acoperişul acoperit cu ardezie, iar pe una dintre părţile cele mai înalte ale zidului se roteşte o giruetă nouă. O girueta modernă, care înfăţişează un vânător luând la ochi un iepure. Trei trepte de piatră duc spre poarta cu două canaturi. De o parte a ei, pe gura unei ţevi de plumb, se scurg lăturile deasupra unei mici rigole, semn că acolo e bucătăria; de partea cealaltă, două ferestre, cu grijă închise cu obloane cenuşii, prin ale căror deschizături, decupate în formă de inimă, pătrunde slab lumina zilei, îi părură a fi ale sufrageriei. La nivelul celor trei trepte şi dedesubtul fiecărei ferestre, se zăresc răsuflătorile beciurilor, închise de nişte portiţe de tablă vopsită şi străpunse de găuri pretenţios decupate. Pe-atunci, toate erau noi. În casa aceasta restaurată şi al cărei lux încă proaspăt contrasta cu exteriorul învechit al tuturor celorlalte, un ochi atent ar fi putut îndată ghici gândurile meschine şi desăvârşita mulţumire-de-sine a micului negustor retras din afaceri. Tânărul cercetă aceste detalii cu o expresie de plăcere amestecată cu tristeţe: privirea lui se îndreptă mai întâi spre bucătărie, apoi spre mansardă, cu o mişcare care arăta că le cântăreşte din ochi. Razele trandafirii ale soarelui luminară, la una dintre ferestrele podului, o perdeluţă de stambă, ceea ce lipsea la celelalte lucarne. Acum, fizionomia tânărului se înveseli deplin, el se dădu îndărăt câţiva paşi, se rezemă de un tei şi îngână, în tonul tărăgănat al locuitorilor din vestul ţării, o romanţă bretonă publicată de Bruguière[3], compozitor căruia îi datorăm încântătoare melodii. În Bretania, tinerii de la ţară cântă această melodie celor ce se căsătoresc, în ziua nunţii lor.   Venim să vă urăm fericire în căsătorie, Domnului soţ al tău, Precum şi ţie.   Ai fost legată, doamnă mireasă, Cu lanţ de aur, Ce numai moartea îl dezleagă.   Nu vei mai veni la baluri, la întâlnirile noastre; Vei păzi casa, În vreme ce noi vom petrece.   Ai înţeles bine cum trebuie să fii Credincioasă omului tău: Să-l iubeşti ca pe tine.   Primeşte buchetul ce mâna îţi întinde. Vai! deşartele tale onoruri Pieri-vor precum florile aceste[4].   Aceasta muzică naţională – la fel de plăcută ca şi aceea adaptată de Chateaubriand la Îţi mai aduci aminte, surioară?[5] – cântată în mijlocul unui orăşel din Brie, în Champagne, trebuie să fi fost pentru o bretonă prilej de amintiri de neînlăturat, atât de fidel înfăţişează ea datinile, blajinătatea, locurile acestei străvechi şi nobile provincii. Cântecul este străbătut de nu-ştiu-ce melancolie, stârnită de înfăţişarea vieţii reale, care emoţionează adânc. Această putere de a reînvia o întreaga lume de lucruri grave, înduioşătoare şi triste, într-un ritm familiar şi deseori vesel, nu e oare proprie cântecelor populare care reprezintă superstiţia muzicii, dacă admitem că termenul superstiţie înseamnă tot ceea ce rămâne după ruina popoarelor şi supravieţuieşte revoluţiilor lor? Sfârşind prima strofă, lucrătorul, care nu-şi luase ochii de la perdeluţa mansardei, nu zări nicio mişcare. În vreme ce cânta strofa a doua, stamba se agită. Când cuvintele „Primeşte buchetul” fură spuse, apăru chipul unei fete. Cu băgare de seamă, o mână albă deschise fereastra şi fata îl salută cu o mişcare a capului pe călătorul care, în acea clipă, îşi sfârşea melancolicu-i gând, exprimat io aceste două versuri, atât de simple:   Vai! deşartele tale onoruri Pieri-vor precum florile-aceste.   Deodată, lucrătorul îi arătă, scoţând-o de sub vestă, o floare galbenă ca aurul, foarte obişnuită în Bretania şi pe care, fără îndoială, o culesese pe câmpia din Brie, unde rar se găseşte O floare de drobiţă. — Domnia-ta eşti, Brigaut? întrebă fata, în şoaptă. — Da, Pierrette, da. Locuiesc la Paris, acum însă fac turul Franţei[6]; dar aş fi în stare să mă statornicesc aici, de vreme ce şi domnia-ta eşti aici. În clipa asta, o cremonă scârţâi în odaia de la etajul întâi, dedesubtul odăii Pierrettei. Bretona, viu înspăimântată, îi spuse lui Brigaut: „Dispari!” Ca o broscuţă speriată, lucrătorul sări spre cotitura pe care uliţa o face după moară şi care duce spre strada mare, artera oraşului de jos; dar, cu toată sprinteneala tânărului, încălţările sale, cu tălpile bătute în ţinte, răsunară pe micul pavaj din Provins, producând un zgomot lesne de desluşit în muzica morii şi pe care putu să-l audă şi persoana care deschidea fereastra. Acea persoană era o femeie. Niciun bărbat nu se smulge, în zorii zilei, din dulceaţa somnului, spre a asculta un trubadur în haine bărbăteşti, ci numai o fată se poate trezi la un cântec de dragoste. Era aşadar o fată, o fată bătrână. După ce, cu un gest ca de liliac, dădu la o parte persienele, privi în toate părţile, dar nu auzi decât nedesluşit paşii lui Brigaut, care o luase la sănătoasa. Poate fi pe lume ceva mai oribil la vedere decât apariţia, în zori, la fereastra ei, a unei fete bătrâne şi urâte? Dintre toate priveliştile groteşti, de care fac haz călătorii care străbat orăşelele, există vreuna mai neplăcută? Privelişte prea tristă, prea respingătoare ca să râdem de ea. Acea fată bătrână, cu auzul atât de ager, se înfăţişa despuiată de toate feluritele artificii pe care le folosea spre a părea mai frumoasă; nu avea nici garnitura de păr fals, nici guleraşul ei. Ci purta un oribil săculeţ de tafta neagră, cu care bătrânele îşi acoperă ceafa şi care ieşea de sub scufia de noapte, strâmb aşezată din pricina mişcărilor din timpul somnului. Atâta dezordine dădea capului ei înfăţişarea ameninţătoare pe care pictorii o dau vrăjitoarelor. Tâmplele, urechile şi ceafa, destul de puţin ascunse privirilor, aveau un aspect veşted şi respingător; zbârciturile adânci aveau nuanţe roşii, neplăcute la privire, care contrastau cu culoarea cândva albă a cămăşii de noapte, înnodată la gât cu nişte şireturi răsucite. Deschizăturile cămăşii de noapte căscate scoteau la iveală un piept ca al unei ţărănci bătrâne, căreia puţin îi pasă de propria-i urâţenie. Braţul ei era atât de descărnat, încât părea un băţ înfăşurat în stofă. Aşa cum şedea la fereastră, această domnişoară părea înaltă, datorită obrazului ci mare şi lat, care aducea cu nemaipomenitele proporţii ale unor chipuri de soldăţoi. Fizionomia ei, cu trăsături care păcătuiau printr-o nepotrivire de ansamblu, avea drept principală caracteristică o uscăciune a liniilor, o asprime a tonurilor, o insensibilitate de fond care pe un fizionomist l-ar fi dezgustat. Această înfăţişare, vizibilă în acea clipă, se modifica de obicei graţie unui surâs comercial, unei nerozii burgheze care mima atât de bine cumsecădenia, încât cei cu care vieţuia această domnişoară puteau foarte bine să creadă că are inimă bună. Casa îi aparţinea în indiviziune cu fratele ei. Care dormea atât de liniştit în odaia lui, încât nu l-ar fi putut trezi nici orchestra Operei, deşi diapazonul acestei orchestre este vestit! Bătrâna domnişoară îşi scoase capul pe fereastră, îşi ridică spre mansardă ochii ei mici, de un albastru spălăcit şi rece, cu gene scurte pe marginile mai întotdeauna umflate ale pleoapelor; încercă să o zărească pe Pierrette; dar, după ce-şi dădu seama de zădărnicia manevrelor ei, se retrase din nou în odaie, cu mişcări asemănătoare celor ale unei broaşte ţestoase care-şi ascunde capul după ce l-a scos din carapace. Persienele se închiseră şi liniştea din piaţă nu mai fu tulburată decât de ţăranii care soseau sau de trecătorii matinali. Casa în care se află o fată bătrână nu are nevoie de câini de pază: nu se poate întâmpla nici cel mai mărunt eveniment fără ca ea să nu-l vadă, să nu-l comenteze şi să nu tragă toate concluziile cu putinţă. Iată de ce întâmplarea avea să dea naştere unor grave bănuieli, avea să fie începutul uneia dintre acele obscure drame familiale care, deşi rămân ascunse, nu sunt mai puţin cumplite, dacă ne daţi totuşi voie să folosim cuvântul dramă când e vorba de o scenă de interior. Pierrette nu se mai culcă. Pentru ea, apariţia lui Brigaut era un eveniment extraordinar. În timpul nopţii, acest Eden al nefericiţilor, mai scăpa de neplăcerile, de sâcâielile pe care trebuia să le îndure ziua. Precum eroului nu mai ştiu cărei balade germane sau ruseşti, somnul îi părea a fi o viaţă fericită, iar ziua un vis urât. După trei ani, pentru prima oară se trezise plăcut din somn. Amintirile din copilărie îi legănaseră melodic, sufletul cu poezia lor. Prima strofă o auzise ca prin vis, la a doua tresărise brusc, la a treia o cuprinsese îndoiala: cei nefericiţi sunt din şcoala sfântului Toma. La strofa a patra, alergase la fereastră, numai în cămaşă şi desculţă, şi-l recunoscuse pe Brigaut, prietenul ei din copilărie. Da, îi recunoscuse vesta pătrată, cu poalele ei mici, scurt tăiate, cu pulpanele atârnând peste şale, vesta de stofă albastră, clasică în Bretania, jiletca de postav ordinar, cămaşa de pânză, închisă cu o agrafă de aur, gulerul mare, răsfrânt, cerceii, încălţările grosolane, pantalonii de pânză albastră neprelucrată, ţesută din fire lungi, inegal decolorate, cu un cuvânt, toate acele lucruri modeste şi solide care alcătuiesc portul unui sărman breton. Nasturii mari, de corn alb, ai jiletcii şi ai vestei, făcură ca Pierrettei să-i bată mai tare inima în piept. La vederea buchetului de drobiţă, îi dădură mai întâi lacrimile apoi o spaimă cumplită îi strivi în inimă florile, o clipă deschise, ale amintirilor. Îşi zise că, poate, vară-sa o auzise când s-a dat jos din pat şi a păşit spre fereastră, ghici gândul fetei bătrâne şi-i făcu lui Brigaut un semn, dictat de teamă, căruia bietul breton se grăbi să i se supună, fără a înţelege nimic. Această docilitate instinctivă nu este oare dovada unei iubiri nevinovate şi absolute care apare, în cursul veacurilor, pe acest pământ, unde înfloreşte precum aloele din Isola bella[7], de două sau trei ori într-o sută de ani? Cel ce l-ar fi văzut pe Brigaut cât de repede dispăruse, ar fi admirat eroismul cel mai naiv al celui mai naiv sentiment. Jacques Brigaut era vrednic de Pierrette Lorrain, care mergea pe cincisprezece ani: doi copii! Pierrette nu-şi putu opri plânsul văzându-l cum o ia la picior, speriat de gestul ei. Apoi fata se întoarse şi se aşeză pe un fotoliu mizerabil, lângă o măsuţă, deasupra căreia se afla o oglindă. Se sprijini în coate, îşi luă capul în mâini şi rămase astfel, dusă pe gânduri, preţ de un ceas, străduindu-se să-şi amintească de Marais[8], de orăşelul Pen-Hoël[9], de primejdioasele călătorii întreprinse pe un eleşteu, într-o barcă pe care, pentru ea, micul Jacques o dezlegase de o salcie bătrână, apoi de chipurile bătrâne ale bunicii, ale bunicului, de figura suferindă a mamei şi înfăţişarea chipeşă a maiorului Brigaut, pe scurt, de o întreagă copilărie fără griji! Trăise încă un vis: bucurii senine pe un fond cenuşiu. Părul ei frumos, blond, cu reflexe întunecate, era în dezordine sub boneţica ce se şifonase pe când dormea, o boneţică de percal, cu volănaşe plisate, pe care şi-o făcuse cu mâna ei. De cele două părţi ale capului, buclele scăpaseră din moaţele de hârtie cenuşie. La ceafă, o cosiţă groasă, turtită, atârna despletită. Tenul, din cale-afară de alb, trăda acea boală de temut a fetelor, căreia medicina i-a dat simpatica denumire de cloroză[10] şi care răpeşte trupului culoarea lui naturală, taie pofta de mâncare şi prevesteşte mari tulburări ale organismului. Tot coloritul pielii era ca ceara. Gâtul şi umerii, cu paloarea lor de plantă ofilită, se însoţeau cu braţele slăbănoage, aduse înainte şi încrucişate. Picioarele Pierrettei păreau că nu o mai pot ţine, subţiate precum erau de boală. Cămaşa, care nu ajungea decât până la jumătatea pulpelor, lăsa la vedere încheieturile obosite, venele albăstrii, o carnaţie secătuită. Frigul care o cuprinsese îi învineţise uşor buzele. Zâmbetul trist pe care-l schiţaseră colţurile gurii, îndeajuns de delicate, îi scosese la vedere dinţii mici, de sidef fin, frumoşii dinţi transparenţi în armonie cu urechile fine, cu nasul cam ascuţit dar elegant, cu conturul feţei care, cu toată rotunjimea ei desăvârşită, era drăguţă. Toată vioiciunea acestui chip fermecător se afla în ochii al căror iris, de culoarea tutunului de Spania, presărat cu puncte negre, scânteia prin reflexe de aur în jurul pupilei adânci şi vii. Pierrette trebuie să fi fost cândva o fire veselă, acum însă era tristă. Veselia ei pierdută mai dăinuia în vioiciunea privirilor, în graţia nevinovată a frunţii şi a liniilor bărbiei scurte. Genele-i lungi se schiţau ca pictate pe umerii obrajilor, marcaţi de suferinţă. De altfel, albul, peste măsură de intens, dădea trăsăturilor şi detaliilor fizionomiei ei o mare puritate. Urechea era o micuţă capodoperă a sculpturii: s-ar fi zis că e de marmură. Pierrette suferea în fel şi chip. Încât, poate doriţi să-i cunoaşteţi povestea? Iat-o.   Mama Pierrettei era o fostă domnişoară Auffray, din Provins, soră după tată a doamnei Rogron, mama actualilor proprietari ai acestei case. Căsătorit, mai întâi la optsprezece ani, domnul Auffray contractase, pe la şaizeci şi nouă de ani, o a doua căsătorie. Din prima căsătorie, avusese o singură fiică, destul de urâtă, care se măritase, la şaisprezece ani, cu un hangiu din Provins, pe nume Rogron. Din a doua căsătorie, bătrânul Auffray mai avu o fiică, încântătoare însă. Astfel, printr-o întâmplare destul de ciudată, între cele două fiice ale domnului Auffray era o enormă deosebire de vârstă: cea din prima căsătorie avea cincizeci de ani când se născuse a doua. Când bătrânul ei tată îi dăruise o surioară, doamna Rogron avea doi copii majori. La vârsta de optsprezece ani, fiica bătrânului îndrăgostit fu măritată, după gustul ei, cu un ofiţer breton, pe nume Lorrain, căpitan în Garda imperială. Deseori, dragostea îl face pe om ambiţios. Căpitanul, care ţinea să fie repede avansat la gradul de colonel, trecu la Infanterie. În timp ce comandantul de batalion şi nevastă-sa, destul de fericiţi cu suma de bani pe care le-o acordaseră domnul şi doamna Auffray, făceau furori la Paris sau colindau Germania pe urmele bătăliilor sau ale păcilor imperiale, bătrânul Auffray, fostul băcan din Provins, închise ochii la vârsta de optzeci şi opt de ani, fără a fi avut timp să lase vreo dispoziţie testamentară. Succesiunea bătrânelului a fost atât de bine manevrată de fostul hangiu şi de nevastă-sa, încât aceştia îşi luară partea leului, nelăsând văduvei bătrânului Auffray decât casa din piaţă a răposatului şi un petic de pământ. Văduva, mama doamnei Lorrain, avea, la moartea bărbatului ei, numai treizeci şi opt de ani. Ca multe văduve, a avut ideea nefericită de a se recăsători. Vându fiicei sale vitrege, bătrânei doamne Rogron, pământul şi casa, pe care le dobândise în virtutea actului de căsătorie, spre a se putea mărita cu un medic tânăr, pe nume Néraud, care-i tocă averea. După doi ani, doamna Auffray se prăpădi de inimă rea, în mizerie. Aşadar, partea care i-ar fi puiuţ reveni doamnei Lorrain la succesiunea Auffray, dispăruse în cea mai mare parte, reducându-se la vreo opt mii de franci. Maiorul Lorrain căzu pe câmpul de onoare la Montereau[11], lăsând o văduvă de douăzeci şi unu de ani, împovărată cu o copilă de un an şi două luni, fără altă avere decât pensia la care avea dreptul şi moştenirea ce avea să-i revină după moartea soţilor Lorrain, negustori cu bucata la Pen-Hoël, orăşel în Vendée, în regiunea denumită Le Marais. Aceşti Lorrain, tatăl şi mama ofiţerului dispărut, bunicul şi bunica dinspre tată ai Pierrettei Lorrain, vindeau lemn de construcţie, plăci de ardezie, olane, şindrilă, burlane şi altele. Negustoria lor, fie din nepricepere, fie din lipsă de noroc, mergea şchiopătând, încât abia aveau din ce-şi duce zilele. Falimentul cunoscutei firme Collinet[12] din Nantes, din pricina evenimentelor din 1814 care au dus la o scădere neprevăzută a preţului mărfurilor coloniale, le adusese o pagubă de douăzeci şi patru de mii de franci, pe care-i avuseseră depuşi. Încât nora lor fu bine primită. Văduva maiorului aducea o pensie de opt sute de franci, sumă considerată enormă la Pen-Hoël. Cei opt mii de franci, pe care cumnatul ei şi soră-sa Rogron îi trimiseră cu preţul a mii de formalităţi datorate depărtării, ea îi încredinţă soţilor Lorrain, luând totuşi ca Ipotecă o căsuţă pe care aceştia o posedau la Nantes, închiriată pe o sută de scuzi şi care nu valora mai mult de zece mii de franci. Doamna Lorrain-tânăra muri la trei ani după nefericita căsătorie de-a doua a mamei sale, în 1819, aproape odată cu ea. Copila bătrânului Auffray şi a tinerei sale soţii era slăbuţă, plăpândă şi bolnăvicioasă: aerul umed al regiunii Marais nu-i pria. Familia soţului ei o convinse, spre a o reţine lângă ea, că în niciun colţ de pe lume nu se află regiune mai salubră ţi mai plăcută decât Marais, martoră a faptelor de arme ale lui Charette[13]. Ea fu atât de răsfăţată, de alintată, de linguşită, încât acest deces le aduse cea mai mare cinstire bătrânilor Lorrain. Unii susţin ca numai datorită lui Brigaut, veteran al răscoalelor din Vendée, bărbat tare, ca fierul, care luptase sub comanda lui Charette, a lui Mercier[14], a marchizului de Montauran[15] şi a baronului du Guénic[16] în campaniile împotriva Republicii, doamna Lorrain-tânăra se resemnase. Dacă aşa au stat lucrurile, cu siguranţă că a fost vorba de un suflet din cale-afară de iubitor şi de credincios. De altfel, întregul Pen-Hoël îl vedea pe Brigaut căruia, în semn de respect, i se spunea maiorul, grad pe care-l avusese în armata catolică, petrecându-şi zilele şi serile în salon, în preajma văduvei maiorului din armata imperială. În vremea din urmă, preotul din Pen-Hoël îşi permisese, în mai multe rânduri, s-o dojenească pe bătrână doamna Lorrain: o rugase să o convingă pe nora ei să se mărite cu Brigaut, făgăduindu-i că va cere sprijin vicontelui de Kergarouët[17], ca maiorul să fie numit judecător de pace al cantonului Pen-Hoël. Decesul bietei tinere făcu inutilă propunerea. Pierrette rămase la bunicii ei, care-i datorau o dobândă de patru sute de frânei pe an, folosiţi, desigur, pentru întreţinerea ei. Aceşti bătrâni, din ce în ce mai nepricepuţi într-ale negustoriţi, avură un concurent activ şi iscusit, pe care-l blestemau, dar fără a încerca să se apere împotrivă-i. Maiorul, sfetnicul şi prietenul lor, muri la şase luni după prietena lui, poate de inimă rea, poate de pe urma rănilor, douăzeci şi şapte la număr. Ca bun comerciant ce era, vecinul cel rău plănui să-şi ruineze adversarii, spre a scăpa de orice concurenţă. Îi convinse pe soţii Lorrain să semneze un împrumut, prevăzând că nu vor putea să-l achite şi-i sili ca, la bătrâneţe, să se declare în stare de faliment. Ipoteca Pierrettei fu înlăturată de ipoteca legală a bunicii ei, care se mulţumi cu drepturile pe care le avea, spre a-i asigura bărbatului ei bucata de pâine. Casa din Nantes fu vândută pe nouă mii cinci sute de franci, iar cheltuielile se ridicară la o mie cinci sute de franci. Cei opt mii de franci rămaşi reveniră doamnei Lorrain, care-i plasă într-o ipotecă, spre a putea trăi la Nantes, într-un fel de mănăstire, numită Saint Jacques, de felul azilului Sainte-Périne[18] de la Paris, unde cei doi bătrâni, plătind o sumă modestă, aveau casă şi masă. Neputând ţine pe lângă ei pe nepoata lor, care era ruinată, bătrânii Lorrain îşi aduseră aminte de unchiul şi de mătuşa ei, Rogron, cărora le trimiseră scrisoare. Alde Rogron din Provins muriseră. Scrisoarea soţilor Lorrain către Rogroni părea deci a se fi rătăcit. Dar dacă, pe lumea asta, există o Providenţă, aceea nu poate fi decât Poşta. Spiritul Poştei, incomparabil mai presus decât spiritul public, care de altfel nici nu aduce vreun câştig, întrece în inventivitate spiritul celor mai iscusiţi romancieri. Când Poşta intră în posesia unei scrisori care, pentru ea, are o valoare între cincisprezece şi cincizeci de centime şi nu-l poate găsi îndată pe acela sau pe aceea cui trebuie să i-o înmâneze, dă dovadă de o solicitudine financiară care nu se întâlneşte decât la creditorii cei mai neobosiţi. Poşta se agită, scotoceşte toate cele 86 de departamente. Dificultăţile înverşunează spiritul amploiaţilor ei, care adesea sunt literaţi şi care pornesc în căutarea necunoscutului cu râvna matematicienilor de la Observatorul astronomic: explorează întregul regat. La cea mai mică rază de speranţa, birourile din Paris se pun din nou în mişcare. Deseori, se întâmplă să rămâi uluit văzând însemnările ilizibile care brăzdează dosul şi faţa unui plic, mărturii glorioase ale perseverenţei administrative cu care s-a pus în mişcare Poşta. Dacă un individ ar întreprinde ceea ce îndeplineşte Poşta, ar trebui să cheltuiască zece mii de franci pe călătorii, să irosească timp, bani, spre a recupera şaizeci de centime. Hotărât lucru, Poşta are încă mai mult spirit decât transportă. Scrisoarea soţilor Lorrain, adresată domnului Rogron din Provins, care-şi dăduse sufletul cu un an înainte, Poşta o expedie domnului Rogron, fiul celui dintâi, negustor de mercerie pe strada Saint-Denis, la Paris, În aceasta străluceşte spiritul Poştei. Un moştenitor este mereu mai mult sau mai puţin neliniştit să ştie dacă a primit totul dintr-o moştenire, dacă n-a uitat vreo creanţă sau niscaiva bulendre. Fiscul le ghiceşte pe toate, până şi firea oamenilor. O scrisoare adresată bătrânului Rogron din Provins, care murise, nu putea să nu trezească curiozitatea lui Rogron-fiul, la Paris, sau a domnişoarei Rogron, soră-sa, moştenitorii săi. Încât Fiscul îşi recupera cele şaizeci de centime. Alde Rogron, spre care bătrânii Lorrain, deznădăjduiţi că trebuie să se despartă de nepoata lor, întindeau rugătoare mâini, urmau deci să fie arbitrii destinului Pierrettei Lorrain. Iată de ce este neapărat necesar să înfăţişăm antecedentele şi caracterul lor. Unchiaşul Rogron, hangiul din Provins, căruia bătrânul Auffray i-o dăduse în căsătorie pe fiica sa din prima căsătorie, era un personaj roşcovan la faţă, cu nasul brăzdat de vinişoare şi pe obrajii căruia Bachus îşi lăsase urmele-i înroşite şi bulboase. Deşi greoi, scund şi pântecos, cu picioare groase şi mâini grosolane, era înzestrat cu fineţea hangiilor elveţieni, cu care semăna. Chipul lui aducea vag cu o vie întinsă, bătută de grindină. Desigur, nu era frumos, dar nevastă-sa îi semăna. Niciodată n-a existat pereche mai potrivită. Lui Rogron îi plăcea să mănânce zdravăn şi să fie servit de fete frumoase. Făcea parte din secta egoiştilor cu purtări brutale care, căzuţi pradă viciilor fac pe faţă tot ce le trece prin minte, în ochii întregii lumi. Lacom, meschin, lipsit de orice delicateţe, deprins să-şi satisfacă toate gusturile, mâncă tot ce câştigase, până când rămase fără dinţi din gură. Dar avariţia şi-o păstră. La bătrâneţe îşi vându hanul, puse mâna, după cum s-a văzut, pe mai toată moştenirea lui socru-său şi se retrase în căsuţa din piaţă, pe care o cumpărase, pe un dărab de pâine, de la văduva lui Auffray-tatăl, bunica Pierrettei. Rogron şi nevastă-sa aveau o rentă de vreo două mii de franci, care provenea din arendarea a douăzeci şi şapte de terenuri situate în suburbiile oraşului Provins şi din dobânzile celor douăzeci de mii de franci, pe care-i obţinuseră la vânzarea hanului lor. Casa bătrânului Auffray, deşi în foarte proastă stare, era ocupată, în halul în care se afla, de aceşti foşti hangii, care se feriră ca de ciumă să-i aducă vreo îmbunătăţire: şobolanilor bătrâni le plac pereţii crăpaţi şi ruinele. Fostul hangiu, căruia începuse să-i placă grădinăritul, îşi cheltui economiile spre a-şi mări grădina; o extinse până la malul gârlei, îi dădu o formă dreptunghiulară, o strânse între două ziduri şi o închise cu o împietruire, unde natura acvatică, lăsată în voia ei, îşi etala bogăţia florei sale. La începutul căsniciei lor, aceşti Rogron avuseseră, la intervale de doi ani, o fată şi un băiat: cum totul degenerează, copiii lor erau îngrozitori. Încredinţaţi unei dădace, la ţară, pe o plată derizorie, aceşti nefericiţi copii se întoarseră cu oribila educaţie a satului, după ce plânseseră, deseori şi îndelung, după sânul doicii lor, care ieşea la munca câmpului şi care, în lipsa ei, îi închidea într-o odaie întunecată, umedă şi scundă, de felul celor care servesc drept locuinţă ţăranului francez. Astfel trataţi, trăsăturile copiilor se înăspriră, glasul li se alteră; măguleau destul de puţin amorul-propriu al mamei, care încerca să-i dezveţe de relele lor apucături, printr-o severitate pe care cea a tatălui lor o transforma în dragoste. Erau lăsaţi să se zbenguie prin curţile, grajdurile şi acareturile hanului sau să colinde uliţele oraşului; uneori, părinţii îi băteau cu biciul; alteori îi expediau la bunicul lor Auffray, care nu prea îi iubea. Nedreptatea asta a constituit unul dintre motivele care i-au încurajat pe soţii Rogron să pună mâna pe cea mâi mare parte a succesiunii acestui bătrân nelegiuit. Cu toate astea, taica Rogron îşi ţinu fiul la şcoală, îi tocmi un om, unul dintre cărăuşii săi, spre a-l scăpa de rechiziţie. De îndată ce fie-sa, Sylvie, împlini treisprezece ani, o trimise la Paris ca practicantă la o firmă comercială. După doi ani, îl îndrumă şi pe fiul său, Jérôme-Denis, pe aceeaşi cale. Când prietenii săi, tovarăşii săi, cărăuşii sau cunoscuţii îl întrebau ce gânduri are cu privire la copii, bătrânul Rogron le explica sistemul său, cu o conciziune care avea, asupra celor mai mulţi părinţi, meritul de a fi sinceră. — Când vor ajunge la vârsta de a mă înţelege, le voi trage un picior, ştiţi unde? şi le voi spune: „Duceţi-vă de faceţi avere!”, le răspundea el, trăgând o duşcă sau ştergându-şi buzele cu dosul palmei. Apoi îşi privea interlocutorul, clipind cu subînţelesuri: – Haida de! ăştia nu-s mai proşti decât mine, adăuga. Tătâne-meu mi-a tras trei picioare, eu nu le voi trage decât unul; el mi-a pus un ludovic în palmă, eu le voi pune zece: aşa că vor fi mai fericiţi decât am fost eu. Asta-i calea cea bună, încât, după mine, ce va rămâne, va rămâne; s-or pricepe ei, notarii, să le găsească toate. Că nu face să te osteneşti atâta pentru copiii tăi!… Alor mei le-am dat viaţă, i-am hrănit şi nu le cer nimica; îmi rămân datori, nu-i aşa, vecine? Mai întâi am făcut cărăuşie şi asta nu m-a împiedecat să mă însor cu fiica lui moş Auffray, nelegiuitul ăla bătrân. Sylvie Rogron fu plasată ca practicantă, pentru o plată de o sută de scuzi, pe strada Saint-Denis[19], la nişte negustori de fel din Provins. După doi ani, lucra fără a mai plăti niciun ban: dacă nu câştiga nimic, în schimb nici părinţii ei nu mai plăteau nimic pentru găzduirea şi hrana sa. Pe strada Saint-Denis, aceasta se numeşte a lucra pe casă şi masă[20]. După alţi doi ani, în cursul cărora mama ei îi trimisese o sută de franci pentru întreţinere, Sylvie primi o simbrie de o sută de scuzi. Astfel, încă de la vârsta de nouăsprezece ani, domnişoara Sylvie Rogron devenise independenţă. La douăzeci, era ajutoare de premieră a prăvăliei Julliard, negustor de sculuri de mătase, „La Viermele-de-China”[21], pe strada Saint-Denis. Povestea fratelui fu asemenea celei a surorii. Micul Jérôme-denis Rogron fu băgat la unul dintre cei mai de seamă negustori de mercerie de pe strada Saint-Denis, la prăvălia Guepin, „La Trei Fuioare”[22]. Dacă, la douăzeci şi unu de ani, Sylvie era premieră cu un salariu de o mie de franci, Jérôme-Denis, bucurându-se de împrejurări mai prielnice, lucra, la optsprezece ani, ca prim-vânzător la Guépin, altă familie din Provins, cu un salariu de o mie două sute de franci. Fratele şi sora se întâlneau în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare, pe care le petreceau distrându-se fără a cheltui mult, luau masa în afara oraşului, se duceau să viziteze Saint-Cloud, Meudon, Belleville, Vincennes. Către sfârşitul anului 1815, îşi puseră la un loc sumele economisite cu sudoarea frunţii, vreo douăzeci de mii de franci, şi cumpărară de la doamna Guénée cunoscuta firmă „La Sora Familiei”, una dintre cele mai solide case de mercerie, care vindea cu bucala. Sora se ocupa de încasări, de vânzări şi de registre. Fratele era patronul şi, în acelaşi timp, primul-vânzător, după cum Sylvie fusese, o bucată de vreme, propria sa premieră. În 1821, după cinci ani de exploatare, concurenţa deveni atât de acerbă şi devie în mercerie, încât fratele şi sora cu greu izbutiră să-şi soldeze firma şi să apere vechea ei reputaţie. Deşi Sylvie Rogron nu avea pe atunci decât patruzeci de ani, urâţenia ei, munca necurmată şi un anume aer morocănos, datorat atât trăsăturilor feţei cât şi grijilor, o făceau să arate ca o femeie de cincizeci de ani. La treizeci şi opt de ani, Jeroine-Denis Rogron avea fizionomia cea mai neghioabă pe care o tejghea o poate prezenta unor muşterii. Fruntea teşită, îmbătrânită de trudă, era brăzdată de trei cute adânci. Părul cărunt, tuns scurt, grăia despre nemărginita stupiditate a animalelor cu sânge rece. Privirea ochilor de un albastru-spălăcit nu vădea nici sentiment, nici gândire. Faţa rotundă şi plată nu trezea nicio simpatie şi nu stârnea nici măcar râsul pe buzele celor care obişnuiesc să studieze varietăţile de parizian, ci întrista, în sfârşit, dacă Jérôme-Denis era, ca şi tată-său, scund şi spătos, formele lui, lipsite de brutalele proporţii ale hangiului, prezentau, până în cele mai mici detalii, o gârboveală ridicolă. În locul tenului excesiv de colorat al tatălui său, la el se vedea tenul pământiu şi fleşcăit, propriu celor ce-şi duc traiul în odăiţele neaerisite din fundul dughenelor, în firidele zăbrelite unde-şi păstrează câştigurile, veşnic ocupaţi să înfăşoare şi să împacheteze fire de mătase, plătind sau încasând, îndemnându-i la treabă pe vânzători sau repetând aceleaşi lucruri muşteriilor. Puţina judecată a fratelui şi a surorii se consumase, în întregime, pentru buna lor înţelegerea într-ale negustoriei, pentru Dare şi Avere, pentru a cunoaşte legile speciale şi uzanţele pieţii pariziene. Mosoarele de aţă, acele, panglicele, andrelele, nasturii, furniturile de croitorie, cu un cuvânt, imensa cantitate de articole care alcătuiesc merceria pariziană le epuizase memoria. Scrisorile cu oferte sau cu răspunsuri, facturile, inventarele le solicitaseră întreaga energie. În afara ocupaţiei lor, nu ştiau absolut nimic, nu cunoşteau nici măcar Parisul. Pentru ei, Parisul era ceva care se întindea în jurul străzii Saint Denis. Orizontul minţii lor înguste era prăvălia lor. Se pricepeau de minune să-şi strunească băieţii de prăvălie şi vânzătoarele, să le caute pricină. Erau fericiţi să vadă toate mâinile trebăluind pe tejghele, ca nişte furnicuţe, mânuind mărfurile sau împachetând articolele. Când auzeau şapte sau opt glasuri de vânzătoare sau de băieţi, vânturând frazele gata făcute, prin care amploiaţii răspund observaţiilor muşteriilor, atunci ziua era frumoasă, vremea era radioasă! Când seninul cerului însufleţea Parisul, când parizienii se plimbau şi nu-i interesa altă mercerie decât cea pe care o purtau pe ei, atunci: „Proastă zi pentru vânzări!” zicea imbecilul de patron. Marea ştiinţă a lui Rogron, care-i atrăgea admiraţia practicanţilor, consta în arta sa de a împacheta, de a lega cu sfoară, de a dezlega sfoara, a o lega din nou şi a face un pachet. Rogron putea face un pachet în timp ce urmărea ce se întâmplă pe stradă sau în timp ce îşi supraveghea prăvăli a în toate colţurile ei; văzuse totul în clipa când, prezentând clientei pachetul, zicea: „Vă rog, doamnă, mai doriţi şi altceva?” Fără soră-sa, acest cretin s-ar fi ruinat. Căci Sylvie avea bun-simţ şi spirit comercial. Ea îl dirija pe fratele său când cumpăra de la fabrici şi-l mâna fără milă, până în fundul Franţei, spre a obţine astfel, la un articol, un beneficiu de cinci centime. Agerimea cu care, mai mult sau mai puţin, e înzestrată orice femeie, nefiind în slujba inimii sale, ea o canalizase spre speculaţii. O firmă de achitat! iată gândul care, ca un piston, punea în mişcare această maşină şi o făcea uluitor de activă. Rogron rămăsese vânzător-şef, nefiind în stare să înţeleagă afacerea în ansamblul ei: interesul personal, cea mai mare forţă motrice a inteligenţei, nu-l ajutase să înainteze nici măcar un pas. Deseori rămânea uluit când soră-sa poruncea ca un articol să fie vândut în pierdere, fiindcă prevăzuse că avea să iasă din modă; iar mai târziu, prinse s-o admire prosteşte pe soră-sa Sylvie. Nu judeca nici bine, nici rău, ci era incapabil să judece; atâta îl ducea mintea, să fie supus soru-si, căreia i se subordona dintr-un considerent care nu avea nimic a face cu comerţul: „E mai în vârstă decât mine, zicea. Poate că traiul lui, veşnic în singurătate, redus la satisfacerea necesităţilor, lipsit de bani şi de plăceri în tinereţe, ar explica fiziologiştilor şi gânditorilor expresia brută a chipului, slăbiciunea creierului, atitudinea tembelă a acestui negustor. Soră-sa îl oprise întotdeauna să se căsătorească, poate de teamă să nu-şi piardă influenţa în casă, văzând un pericol de cheltuială şi de ruină într-o femeie, desigur mai tânără şi fără îndoială mai puţin urâtă decât ea. Prostia are două feluri de a fi: sau tace sau vorbeşte. Prostia tăcută e suportabilă, dar prostia lui Rogron era limbută. Acest prăvăliaş luase obiceiul să-şi bruftuluiască băieţii de prăvălie, să le explice toate chiţibuşurile negustoriei de mercerie în mic-gros, presărându-şi spusele cu glumele nesărate care alcătuiesc jargonul dughenelor. Vorba asta care, odinioară, denumea o vorbire stereotipă, a fost detronată de cuvântul soldăţesc şarjă. Rogron, pe care oamenii lui de casă îl ascultau de nevoie, Rogron satisfăcut de sine, sfârşise prin a-şi făuri o frazeologie proprie. Acest flecar se credea orator. Nevoia de a explica muşteriilor ceea ce poftesc, de a le sonda gândurile, de a-i face să dorească ceea ce nu le trebuie, dezleagă limba prăvăliaşului. Micul negustor deprinde, până la urmă, darul de a debita fraze făcute din vorbe care nu comunică nicio idee, dar care obţin succese. Bunăoară, explică muşteriilor metode puţin cunoscute; drept pentru care, i se năzare nu-ştiu-ce superioritate de moment asupra clientului; dar odată scos din cele o mie şi una de explicaţii cerute de cele o mie şi una de articole ale sale, este, din punctul de vedere al gândirii, ca un peşte pe uscat şi la soare. Rogron şi Sylvie, aceste două mecanisme pe nedrept botezate, nu aveau, nici în natura, nici în activitatea lor sentimentele care dau sufletului o viaţă proprie. Încât aceste două firi erau din cale-afară de sucite şi de uscate, împietrite de atâta trudă, de renunţări, de amintirea suferinţelor îndurate în timpul unei lungi şi aspre ucenicii. Niciunul dintre ei nu se plângea de vreo nenorocire. Erau nu numai neîndurători, dar şi îndărătnici cu cei la strâmtoare. Pentru ei, virtutea, onoarea, buna-credinţă, toate sentimentele omeneşti constau în a-ţi achita, cu regularitate, sumele datorate. Cicălitori, fără suflet, de o zgârcenie dezgustătoare, fratele şi sora aveau o reputaţie oribilă printre comercianţii de pe strada Saint-Denis. De n-ar fi avut relaţii cu cei din Provins, unde se duceau de trei ori pe an, în perioadele când puteau să-şi închidă prăvălia pentru două sau trei zile, n-ar fi avut băieţi de prăvălie, nici vânzătoare. Dar Rogron bătrânul le expedia copiilor săi toţi nenorociţii pe care părinţii lor îi sorteau negoţului, trafica spre folosul lor cu ucenici şi ucenice din Provins, unde se lăuda, din vanitate, cu norocul copiilor lui. Fiecare, sedus de perspectiva de a-şi şti fiica sau fiul bine instruit şi bine supravegheat, de şansa de a-l vedea cândva păşind pe calea lui Rogron-fiul, îşi trimitea odrasla, care acasă îi dădea de furcă, la firma ţinută de cei doi celibatari. Dar de îndată ce practicantul sau practicanta care-şi plăteau ucenicia cu o sută de scuzi găseau prilej să părăsească acea galeră, o ştergeau cu o bucurie care lăţea cumplita celebritate a celor doi Rogron. Neobositul hangiu descoperea pentru ci mereu alte victime. De la vârsta de cincisprezece ani, Sylvie Rogron, deprinsă să-şi compună o anumită expresie în vederea vânzărilor, avea două măşti: fizionomia amabilă a vânzătoarei şi fizionomia naturală a fetelor bătrâne şi sfrijite. Fizionomia pe care o dobândise ca vânzătoare înfăţişă o mimică minunată: era toată numai zâmbet, glasul, dulce şi vesel, învăluia cu farmec comercial clienta. Adevăratul ei chip era cel care se arătase între cele două persiene întredeschise şi care l-ar fi putut face s-o ia la goană şi pe cel mai viteaz dintre cazacii de la 1815[23] cărora, totuşi, le plăceau franţuzoaicele de orice speţă.   [1] După cum aminteşte Jean-Louis Tritter, comentatorul romanului în noua ediţie Castex din „Bibliothèque de la Pléiade”, cuvântul prolétaire (lat. proletarius, de la proles, stirpe, progenitură) a căpătat în secolul al XIX-lea un pronunţat sens social şi este întâlnit cu această conotaţie încă în 1832 într-un text scris de Pierre Leroux (1797—1871), filosof, publicist şi om politic francez, unul dintre reprezentanţii socialismului egalitarist. [2] Provins, capitală de arondisment din departamentul Seine-et-Marne, pe râul Voulzie, afluent al Senei, oraş situat la sud-est de Paris, în regiunea Champagne, foarte bogat în monumente: donjon medieval (turnul lui Cezar) şi fortificaţii din secolele XII—XIV, biserici din secolele XI—XVI, case şi palate vechi (palatul cotiţilor de Champagne şi de Brie – secolele XII—XIII) etc. După cum se menţionează în nota ediţiei franceze, descrierea lui Balzac evocă destul de precis piaţa dreptunghiulară (Balzac scrie „plate qui forme un carré long”) care astăzi poartă numele lui Honoré de Balzac, dar nimic nu seamănă, de departe sau de aproape, cu casa care va fi descrisă şi care a fost probabil imaginată după o amintire transpusă. După cum sugerează Anne-Marie Meininger, este posibil ca Balzac să fi văzut Provins cu prilejul călătoriei la Geneva din 1833, când s-a dus s-o întâlnească pentru a doua oară pe Doamna Hanska, deoarece exista un serviciu cotidian de diligenţe Paris-Besançon prin Troyes. Dar este îndoielnic că a petrecut un timp la Provins, căci cunoştea sumar „oraşul de sus” („la ville haute”), probabil din surse livreşti. Dimpotrivă, detaliile despre „oraşul de jos” („la ville basse”) par să fi fost văzute de aproape. Sursa s-ar putea afla în anturajul lui Balzac, deoarece Provins era oraşul natal al lui Antoine Michelin, ginerele Doamnei de Berny. [3] Dominique-Édouard Bruguière (1793—1863), compozitor de romanţe, destul de celebru în vremea sa. Compoziţiile sale au fost publicate în Le Magasin pittoresque. Se pare că romanţa citată de Balzac nu figurează printre compoziţiile lui Bruguière. În schimb, Gérard de Nerval (1808—1850), în cartea sa Chansons et légendes du Valois, citează strofa următoare: „Enfin vous voilà donc, / Ma belle mariée, / Enfin vous voilà donc, / A votre époux liée, / Avec un long fil d’or, / Qui ne rompt qu’à la mort!” Astfel, e limpede că romanţa citată în Pierrette nu era specific bretonă, mai multe versiuni existând în diferite provincii franceze (Nota ed. fr.). [4] În text:   „Nous v’nons vous souhaiter bonheur en mariage, À m’sieur votre époux Aussi ben comm’à vous.   On vient de vous lier, madam’la mariée, Avec un lien d’or Qui n’délie qu’à la mort.   Vous n’irez plus au bal, à nos jeux d’assemblée, Vous gard’rez la maison Tandis que nous irons.   Avez-vous ben compris comm’il vous fallait être Fidèle à vot’époux: Faut l’aimer comme vous.   Recevez ce bouquet que ma main vous présente. Hélas! vos vains honneurs Pass’ront comme ces fieurs” [5] În text: Ma soeur, te souvient-il encore, vers dintr-un cunoscut cântec care începe cu cuvintele: Combien j’ai douce souvenance (Nota ed. fr.). Referire la scriitorul François-René de Chateaubriand (1768—1848), născut la Saint-Malo, în Bretagne, regiune pe care a evocat-o în Mémoires d’Outre-Tombe şi în alte scrieri ale sale. [6] În text: le tour de France (des compagnons). Referire la compagnonnage, asociaţia dintre muncitorii de aceeaşi meserie în scopul instruirii profesionale şi al asistenţei reciproce. Aceste asociaţii au început să se constituie în Franţa în secolul al XV-lea, fără a se deosebi prea bine de confrerii, dar independente de corporaţii, manifestându-se din timpul războaielor religioase (de unde ritualurile şi poreclele). Organizate în afara religiei şi în afara organizării economiei şi a sistemului corporativ, aceste compagnon nagas constituiau asociaţii interurbane, naţionale centrale pe practica turului Franţei şi pe întrajutorarea reciprocă cea mai largă. Un compagnon mergea din oraş în oraş, înzestrat cu un baston simbolic, fiind primit de cei de aceeaşi meserie. Astfel s-a stabilit o vastă mişcare de întrajutorare profesională, în afara patronatului şi uneori împotriva lui. Interzise în 1781, aceste compagnonnages au obţinut însă din 1783 garanţia unei toleranţe limitate. Au avut o mare vigoare în timpul Restauraţiei şi al monarhiei din Iulie, ca urmare a suprimării corporaţiilor. În 1839, Agricol Perdiguier (1805—1875), dulgher şi om politic francez, a scris cartea Livre du compagnonnage, iar în 1840, scriitoarea George Sand a publicat romanul Le Compagnon du Tour de France, inspirat de doctrinele socialiste şi animat de idei umanitare, celebrând solidaritatea tinerilor compagnons care făceau turul Franţei. Naşterea marii industrii, ca şi dezvoltarea sindicalismului, au făcut să scadă importanţa acestor compagnonnages. În prezent, după numeroase conflicte interne şi sciziuni, există în Franţa Association ouvrière des compagnons du Devoir, care încearcă să suscite o recrudescenţă a activităţii, construind aşa-numitele „maisons du compagnonnage”, unde sunt găzduiţi tineri muncitori călători, şcoli de perfecţionare etc. [7] Isola bella, cea mai cunoscută din cele patru insule Borromee, situate în partea occidentală a Lacului Magiore, în Italia de nord, vestite pentru blândeţea climei şi culturile florale. [8] Le Marais breton, regiune de pe litoralul atlantic, din departamentele Loire-Atlantique şi Vendée, formată din aluviuni nisipoase pe care lucrări de asanare le-au transformat în poldere pentru cultura, cerealelor şi în păşuni. Salinele marine (les marais salants), exploatări artizanale pentru extracţia sării, mai există încă pe marginea litoralului (Vezi romanul balzacian Béatrix, în Comedia umană, III). [9] În romanul Béatrix, din care primele două părţi au apărut în 1839, Balzac a dat acest nume unui personaj, domnişoara de Pen-Hoël, iar în Pierrette a atribuit numele de Pen-Hoël unui sat fictiv din regiunea Le Marais breton. [10] Cloroza este o formă de anemie, întâlnită mai ales la fetele tinere, caracterizată prin culoarea palidă-verzuie a pielii şi prin scăderea considerabilă a hemoglobinei. În cartea sa Nosographie de l’humanité balzacienne (Maloine, 1959), Moise Le Yaouane arată că simptomele bolii de care suferă Pierrette sunt cele care l-au ucis pe Francisc al II-lea (1544—1560), rege al Franţei între 1559 şi 1560, fiul cel mare al Catherinei de Medicis şi a lui Henric al II-lea, căsătorit cu Maria Stuart, regina Scoţiei şi nepoata familiei Guise. Balzac se referă la boala şi moartea lui Francisc al II-lea în romanul Sur Catherine de Médicis (partea întâi, Le Martyr calviniste, apărută în martie-aprilie 1841, în Le Siècle, cu titlul Les Lecamus). [11] În bătălia de la Montereau, în timpul campaniei din Franţa, Napoleon a învins armatele austriece conduse de Schwarzenberg la 18 februarie 1814. [12] Personajul balzacian François-Joseph Collinet, negustor de coloniale la Nantes, nu apare decât în romanul Pierrette. [13] François Alhanase de Charette de la Coutrie (1763—1796), ofiţer de marină înainte de Revoluţia franceză, unul dintre conducătorii mişcării contrarevoluţionare monarhiste şi catolice din Vendée, a condus insurecţia de la Machecoul (martie 1793), a participat la asediul oraşului Nantes şi a luptat în regiunea Marais poitevin. După eşecul debarcării emigranţilor regalişti la Quiberon (iunie 1795), a fost arestat de generalul Hoche, condamnat la moarte şi executat la Nantes. [14] Pierre Mercier, supranumit La Vendée (1774—1800), l-a ajutat pe Georges Cadoudal să organizeze mişcarea contrarevoluţionară monarhistă şi catolică din Vendée numită La Chouannerie. A fost arestat în 1794 şi încarcerat la Brest, de unde a evadat, luând parte la luptele de la Quiberon şi Pluvignon. A murit într-o ambuscadă. [15] Personajul balzacian marchizul Alphonse de Montauran, zis Le Gars, apare în romanul Les Chouans, unde este însărcinat de contele de Lille (viitorul rege Ludovic al XVIII-lea) să organizeze în Bretagne o răscoală împotriva Republicii. [16] Personajul balzacian baronul du Guénic apare în romanul Béatrix (Vezi Comedia umana, III). [17] Personajul balzacian vicontele de Kergarouët apare în romanul Béatrix. După un procedeu de veridicţie şi, verosimilizare deseori folosit, Balzac citează în aceeaşi frază personaje reale şi personaje fictive din La Comédie humaine. [18] Sainte-Perine, fundaţie particulară creată în 1801, pe Rue de Chaillot, într-o veche mănăstire de călugăriţe, destinată adăpostirii bătrânilor, transformată printr-un decret din 1806 într-un azil depinzând de primăria Parisului (Nota ed. fr.). [19] Rue Saint-Denis, stradă din Paris, din cartierul Marais, vechi centru al comerţului de mercerie, pânzeturi şi pasmanterie, era locul de origine al familiei Sallambier, părinţii Doamnei B.F. Balzac (mama romancierului, născută Anne-Charlotte-Laure Sallambier), negustori înstăriţi de postav şi pasmanterie. [20] În text: être au pair (subl. de Balzac), a lucra pentru găzduire şi hrană, fără salariu (fr.). [21] În text: Au Ver-Chinois. Balzac evocă în povestirea La Maison du chat-qui-pelote (Vezi Prăvălia „La Motanul cu mingea” în Comedia umană, I) strada Saint-Denis şi pitorescul unor vechi firme comerciale, pe care le-a putut găsi în cartea tipărită de el însuşi, Petit dictionnaire critique et anecdotique des enseignes de Paris, par un batteur de pavêt de Brismouticr, carte, care i-a fost mult timp atribuită pe nedrept. Detalii despre firmele comerciale se pot găsi în lucrări de istorie a Parisului: Dr. Yiemont, Histoire de la rue Saint-Denis; E. Fournier, Histoire des enseignes de Paris etc. [22] În text: Aux Trois-Quenouilles (tradus prin „La Trei Fuioare”) şi Soeur-de-Famille (tradus prin „La Sora Familiei”), firme de pe strada Saint-Denis. [23] Referire la ocuparea Franţei de către „aliaţi” (Prusia, Austria, Rusia, Anglia) în 1815, după a doua abdicare a lui Napoleon, în urma înfrângerii de la Waterloo.