CUPRINS:
Prefaţă la prima ediţie.
...
Recent Posts
Există un soi de oameni pe care civilizaţia îi obţ...
N-am văzut niciodată pe nimeni, dacă mă gândesc ch...
Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie ...
Loretă2 este un cuvânt decent născocit pentru a ex...
Fără îndoială, într-un viitor destul de apropiat, ...
Introducere:
Balzac autor dramatic.
...
CUPRINS:
I. TALISMANUL.
...
Doamna Vauquer, născută de Conflans...
Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă te...
Posts
-H
aide, iarăşi gioarsa aia bătrână!
Această exclamaţie o scosese un secretăraş de soiul celora ce se numesc prin birourile de notariat trepăduşi şi care în clipa asta muşca cu mare poftă dintr-o bucată de pâine; scoase din ea niţeluş miez, făcu un cocoloş şi îl azvârli prin vasistasul unei ferestre pe care se sprijinea. Bine ţintit, cocoloşul sări îndărăt până aproape de înălţimea geamului, după ce a lovit pălăria unui necunoscut care tocmai străbătea curtea unei case aşezate pe strada Vivienne, unde locuia domnul Derville, avocat.
— Isprăveşte o dată, Simonin, nu mai face şotii oamenilor, că te dau afară. Clientul, oricât ar fi el de sărac, e tot om, ce naiba, spuse primul-secretar, întrerupându-se din verificarea unei socoteli.
Îndeobşte, trepăduşul este, cum era şi Simonin, un băiat de treisprezece-patrusprezece ani, care în toate birourile de notariat se află sub ocârmuirea specială a primului-secretar, de ale cărui comisioane şi bileţele de dragoste are grijă, tot ducându-se cu ordine de urmărire pe la portărei şi cu jalbe la tribunal. Prin apucăturile sale aduce cu ştrengarul Parisului şi meseria îi impune să umble cu chichiţe şi cârcote. Copilul acesta e aproape întotdeauna nemilos, neînfrânat, nesupus, face cuplete, e mucalit, lacom şi trândav. Totuşi, aproape toţi secretarii aceştia au câte o mamă bătrână, locuind la al cincilea, şi cu care-şi împart cei treizeci-patruzeci de franci, leafa lor pe o lună.
— Dacă şi el e om, de ce îi zici gioarsă bătrână? zise Simonin, cu o mutră de şcolar care şi-a prins profesorul cu o greşeală.
Şi începu iarăşi să-şi mănânce pâinea şi brânza, proptindu-şi umărul în pervazul ferestrei, căci se odihnea în picioare ca şi caii de birja, cu un picior ridicat şi sprijinit pe celălalt, pe vârful pantofului.
— Ce festă i-am mai putea juca chinezului ăstuia? întrebă pe şopti te cel de-al treilea secretar, pe nume Godeschal, oprindu-se în mijlocul unei argumentări pe oare o redacta într-o petiţie transcrisă de către al patrulea secretar şi ale cărei copii erau făcute de doi învăţăcei veniţi din provincie. Apoi continuă să improvizeze… Dar în binevoitoarea şi înalta sa înţelepciune, Maiestatea Sa Ludovic al 18-lea (în litere, hei, Desroches, cel plin de ştiinţă, tu care faci transcrierea!) în clipa în care a luat din nou în mână frânele regatului său: a înţeles… (ce-o fi înţeles, şmecherul ăsta bătrân?) înalta misiune la care o chema divina Providenţă… (semn de mirare şi şase puncte: cei de la tribunal sunt destul de evlavioşi ca să ne treacă asta cu vederea) şi cel dintâi gând al său a fost, după cum o dovedeşte data decretului mai sus-arătat, de a înlătura nenorocirile pricinuite de către groaznicele şi jalnicele dezastre ale vremurilor noastre revoluţionare, restituind credincioşilor şi numeroşilor săi servitori (numeroşilor, e o măgulire care va plăcea tribunalului) toate bunurile lor nevândute, fie că ele se găsesc în domeniul public, fie că se găsesc în domeniul ordinar sau extraordinar al Coroanei, fie, în sfârşit, că se găsesc în daniile către aşezămintele publice, căci suntem şi ne socotim în stare de a susţine că acesta e spiritul şi înţelesul faimosului şi atât de loialului decret dat în ziua de… luaţi seama, – zise Godeschal celor trei secretari – păcătoasa asta de frază mi-a umplut tot restul paginii. Ei bine, reluă el, muind cu limba marginea caietului ca să poată întoarce fila groasă a colii timbrate, ei bine dacă vreţi să-i jucaţi o festă, spuneţi-i că patronul nu poate vorbi cu clienţii decât între orele două şi trei dimineaţa: să vedem dacă o să mai vină hoţomanul ăla bătrân! Şi Godeschal reluă fraza începută: dat în ziua de… aţi scris? întrebă el.
— Da, strigară tustrei copiştii.
Toate mergeau în acelaşi timp, petiţia, statul de vorbă şi uneltirea.
— Dată în ziua de… hei, moş Boucard, ce dată avea decretul? trebuia să punem punctul pe i, carnacsi![1] asta lungeşte cererea.
— Carnacsi, repetă unul dintre copişti, înainte ca Boucard, primul-secretar, să fi putut răspunde.
— Cum a sta? Ai scris carnaxi? strigă Godeschal, uitându-se la noii veniţi cu un aer aspru şi mucalit totodată.
— Păi da, zise Desroches, cel de-al patrulea secretar, aplecându-se peste copia vecinului său, a scris: trebuie să punem punctele pe i şi carnacsi cu x.
Toţi secretarii izbucniră într-un hohot de râs.
— Cum asta, domnule Huret, dumneata iei carnacsi drept un termen juridic, şi mai spui că eşti din Montagne! exclamă Simonin.
— Şterge bine de tot, zise primul-secretar. Dacă judecătorul însărcinat cu dosarul vede una ca asta, o să spună că ne batem joc de mâzgăleală. O să se supere patronul. Haide! nu mai face prostii de astea, domnule Huret. Un normand nu are voie să dea rasol când scrie o cerere. Asta e „prezentaţi arm” al breslei notarilor.
— Dat în ziua… dat în ziua… întrebă Godeschal. Spune-mi o dată Boucard, când a fost dată?
— Iunie 1814, răspunse primul-secretar, fără să-şi lase lucrul.
O bătaie în uşă întrerupse fraza acestei petiţii, îmbâcsite de amănunte de prisos. Cinci secretari rânjiţi până la urechi, cu ochii vioi şi ironici, cu părul creţ, se întoarseră cu nasul spre uşă, după ce strigară cu toţii, cu glasul unui cântăreţ de strană: intră. Boucard rămase cu faţa îngropată într-un maldăr de acte, numite, în stil de grefă, vreascuri, şi continuă să-şi întocmească darea de seamă a cheltuielilor, la care tocmai lucra.
Biroul de notariat era o încăpere mare, împodobită cu soba clasică ce se găseşte în toate vizuinile sâcâielii. Burlanele străbăteau odaia în diagonală şi ajungeau la un cămin nefolosit pe a cărui tăblie de marmură se vedeau felurite bucăţi de pâine, triunghiuri de brânză de Brie, costiţe de porc proaspete, pahare, sticle şi ceaşca de ciocolată a primului-secretar. Aroma acestor bunătăţi se amesteca atât de bine cu mirosul sobei încinse peste măsură, cu izul anumit al birourilor şi al hârţoagelor, încât nici duhoarea unei vulpi n-ar fi putut fi simţită. Podeaua era de mult acoperită de noroiul şi de zăpada adusă de secretari. Lângă fereastră se afla masa de scris cu oblon a primului-secretar şi de oare se sprijinea măsuţa celui de-al doilea. În clipa aceasta, al doilea secretar făcea tribunalul. Era cam între opt şi nouă dimineaţa. Drept orice podoabă, secretariatul nu avea decât acele afişe mari, care anunţă sechestre imobiliare, vânzări, licitaţii între majori şi minori, adjudecări definitive sau în pregătire, mândria birourilor de notariat. În spatele primului-secretar se afla un dulap uriaş cu rafturi, care acoperea tot peretele şi în care fiece despărţitură era îndesată cu teancuri de hârtie de unde atârna un număr nesfârşit de etichete şi capete de sfoară roşie ce dădeau o înfăţişare cu totul deosebită dosarelor de procedură. Rafturile de jos ale dulapului erau pline de cartoane îngălbenite de atâta întrebuinţare, mărginite cu hârtii albastre şi pe care se puteau citi numele clienţilor de seamă ale căror afaceri mănoase erau în lucru în acel moment. Lumina zilei pătrundea anevoie prin geamurile murdare. La Paris, de altminteri, sunt prea puţine birouri de notariat în care se poate lucra fără lampă, în luna februarie înainte de ora zece, căci toate sunt într-o stare de neîngrijire care se poate lesne înţelege. Toată lumea trece pe acolo, nimeni nu rămâne, nici nu arată vreun interes faţă de ceea ce este atât de banal, nici avocatul, nici împricinaţii, nici secretarii nu ţin la eleganţa unui loc care pentru unii e o şcoală, pentru alţii un loc de trecere, iar pentru maestru un laborator. Plin de jeg, mobilierul trece din mână în mână, de la avocat la avocat, cu o evlavie atât de mare, încât unele secretariate mai păstrează încă cutii de rămăşiţe, ghemuri de şnururi de hârtie, formulare de la procurorii de la Chlet, prescurtare de la Châtelet[2], jurisdicţie care în vechea orânduială însemna ceea ce numim astăzi un tribunal de primă instanţă. Secretariatul acesta întunecos, năclăit de praf, avea deci la fel ca toate celelalte, ceva pe care împricinaţii îl găseau respingător şi care din această pricină era unul dintre cele mai hâde şi mai monstruoase lucruri din Paris. Desigur, dacă paraclisele umede în care rugăciunile sunt cântărite şi plătite ca mirodeniile, dacă prăvăliile telalilor în care se răsfaţă zdrenţele ce-ţi spulberă toate iluziile vieţii, arătându-ţi cum sfârşesc toate gloriile noastre; dacă aceste două haznale ale poeziei n-ar fi existat, secretariatul unui avocat ar fi fost, dintre toate dughenele lumii noastre, cea mai îngrozitoare. Dar tot aşa stau lucrurile cu tribunalul, cu tripourile, cu colecturile şi cu localurile deocheate. De ce? Poate că în aceste locuri drama, desfăşurându-se în sufletul omului, face ca accesoriile să-i fie indiferente; ceea ce ar explica simplicitatea marilor cugetători şi a marilor ambiţioşi.
— Unde mi-e briceagul?
— Îmi iau dejunul.
— Hai te cară, am făcut o pată pe petiţie.
— Sssst! domnilor!
Aceste felurite exclamaţii se auziră toate deodată în clipa în care bătrânul pricinaş închise uşa, cu acel soi de umilinţă ce schimonoseşte toate mişcările unui om nenorocit. Necunoscutul încercă să zâmbească, dar muşchii obrazului i se destinseră, după ce căutase în zadar un semn de bunăvoinţă pe chipurile neînduplecat de nepăsătoare ale celor şase secretari. Obişnuit, fără îndoială, să judece oamenii, el se adresă cu multă cuviinţă trepăduşului, nădăjduind că acest topor de oase o să-i răspundă cu blândeţe.
— Domnule, patronul dumitale e dispus să mă primească?
Mucalitul trepăduş nu-i răspunse bietului om decât dându-şi binişor, de câteva ori la rând, cu mâna stângă peste ureche, de parcă ar fi spus: „Sunt surd”.
— Ce doreşti, domnule? întrebă Godeschal care, pe când punea această întrebare, înfuleca o bucată de pâine cu care s-ar fi putut încărca o ţeavă de tun. Îşi ridică în aer cuţitul şi se aşeză picior peste picior, ridicându-l pe cel de deasupra la înălţimea ochilor.
— Domnule, vin aici a cincea oară. Aş dori să vorbesc cu domnul Derville.
— Aveţi treabă cu dânsul?
— Da, dar nu pot vorbi decât cu dânsul…
— Patronul doarme; dacă doriţi să-l consultaţi asupra unor lucruri grave, dânsul nu lucrează serios decât la miezul nopţii. Dar dacă vreţi să ne spuneţi nouă despre ce e vorba, am putea tot ca şi dânsul să vă…
Necunoscutul nici nu clipi. Se uită cu sfială în jurul lui, ca un câine care, strecurându-se într-o bucătărie străină, se teme să nu fie bătut. Datorită stării lor, secretarii de avocat nu se tem niciodată de hoţi; ei nu aruncară deci nicio bănuială asupra omului cu manta cu mai multe gulere şi-l lăsară să cerceteze încăperea în care zadarnic se uita după un scaun pe care să-şi odihnească trupul, căci se vedea bine că era obosit. Avocaţii lasă într-adins foarte puţine scaune în birourile lor. Clientul de rând, plictisit să tot aştepte în picioare, pleacă bombănind, dar nu răpeşte un timp care după vorba unui vechi procuror nu e socotit în onorar.
— Domnule, răspunse el, am avut cinstea să vă înştiinţez că nu pot să expun chestiunea care mă aduce decât domnului Derville; am să aştept până se trezeşte.
Boucard îşi sfârşise adunarea. Simţi aroma ciocolatei lui, se ridică din jilţul său de paie, veni lângă cămin, îl măsură pe bătrân cu privirea, se uită la mantaua lui cu trei gulere şi făcu o schimă ce nu se poate descrie. Se gândi pesemne, că oricât l-ar stoarce cineva pe acest client, i-ar fi fost cu neputinţă să scoată de la el un ban; se amestecă atunci în vorbă răspicat şi scurt, în dorinţa de a se dezbăra de un client păgubos.
— V-au spus adevărul, domnule. Patronul nu lucrează decât noaptea. Dacă pricina dumneavoastră e gravă, vă sfătuiesc să veniţi la unu noaptea.
Împricinatul se uită la primul-secretar cu un aer năuc şi rămase o clipă nemişcat. Obişnuiţi cu toate schimbările de fizionomie şi cu toanele ciudate care fac pe oamenii ce se ţin de procese să pară când nehotărâţi, când îngânduraţi, secretarii îşi văzură de prânzul lor, făcând tot atâta zgomot cu fălcile cât ar face nişte cai la ieslele lor, fără a se mai sinchisi de bătrân.
— Domnule, am să vin deseară, zise în cele din urmă bătrânul care, cu o îndârjire proprie oamenilor nenorociţi, căuta să prindă în greşeală pe toată lumea. Singura epigramă îngăduită mizeriei este de a sili justiţia şi milostenia la denegări nedrepte. După ce nenorociţii au dat societatea de minciună, se aruncă şi mai cu ardoare la sânul lui Dumnezeu.
— Ia uite, ce îndrăzneţ fără pereche, zise Simonin, cât încă bătrânul n-apucase să închidă uşa.
— Parcă a ieşit din mormânt, răspunse secretarul.
— O fi vreun colonel care-şi cere vreo restanţă, spuse primul-secretar.
— Nu, e un fost portar, zise Godeschal.
— Pun rămăşag că e nobil, strigă Boucard.
— Mă prind că a fost portar, răspunse Godeschal. Numai portarii sunt înzestraţi din fire cu mantale cu mai multe gulere, soioase şi rupte ferfeniţă la poale, ca a acestui unchiaş. Nu i-aţi văzut cizmele scâlciate în care intră apa, şi cravata care îi ţine loc de cămaşă? A dormit pe sub poduri.
— Ar putea să fie nobil şi să fi tras cordonul[3], strigă Desroches. Asta s-a mai văzut.
— Nu, reluă Boucard printre hohote de râs, eu susţin că a fost berar în 1789 şi colonel pe vremea republicii.
— Pun rămăşag cu fiecare din voi, pe câte un bilet de teatru, că a fost soldat, zise Godeschal.
— S-a făcut! răspunse Boucard.
— Domnule, domnule! strigă micul secretar, deschizând fereastra.
— Ce faci, Simonin, ce faci? întrebă Boucard.
— Îl chem ca să-l întreb dacă e colonel sau portar; el trebuie să ştie.
Toţi secretarii izbucniră în râs. Cât despre bătrân el şi urca scările.
— Ce-o să-i spunem? strigă Godeschal.
— Las pe mine! răspunse Boucard.
Bietul om intră cu teamă, plecând ochii în jos, poate ca să nu-şi trădeze foamea uitându-se cu prea mare lăcomie la mâncăruri.
— Domnule, îi zise Boucard, vreţi să fiţi aşa de bun şi să ne spuneţi cum vă numiţi, pentru ca patronul să ştie dacă…
— Chabert.
— O fi colonelul mort la Eylau[4]? întrebă Huret care, pentru că nu spusese niciun cuvânt până atunci, era dornic să adauge şi el o batjocură pe lângă toate celelalte.
— El însuşi, domnule, răspunse bietul om cu o antică simplitate. Şi se retrase.
— Tiiii!
— Ramolit!
— Pfiiiu!
— Of!
— Ah!
— Bum!
— Ah, caraghios bătrân!
— Tralala, lala!
— Dus pe copcă!
— Domnule Desroches, te duci la teatru fără să plăteşti, zise Huret celui de al patrulea secretar, dându-i o asemenea palmă peste umăr că ar fi putut ucide un rinocer.
Se porni un puhoi de strigăte, de râsete şi de exclamaţii, pe care, ca să-l poţi descrie, ar trebui să foloseşti toate onomatopeele graiului.
— La care teatru mergem?
— La Operă, strigă primul-secretar.
— Mai întâi, strigă Godeschal, nu s-a fixat un anume teatru. Dacă vreau, pot să vă duc la madame Saqui[5].
— La madame Saqui nu e un spectacol, spuse Desroches.
— Dar ce e un spectacol? reluă Godeschal. Să stabilim mai întâi faptele. Pe ce am pus rămăşag, domnilor?
— Pe un spectacol. Ce e un spectacol? Un lucru pe care îl vezi…
— Dar în felul acesta o să scapi ducându-ne să vedem cum curge apa pe sub Pont-Neuf, strigă Simonin, întrerupându-l.
— Pe care-l vezi pe bani, zise Godeschal în continuare.
— Apăi pe bani vezi o mulţime de lucruri care nu sunt un spectacol. Definiţia nu e exactă, vorbi Desroches.
— Ci ascultaţi-mă o dată!
— Baţi câmpii, dragule, zise Boucard.
— La Curtius e oare un spectacol? zise Godeschal.
— Nu, răspunse primul-secretar, e o sală în care sunt expuse chipuri de oameni, de animale.
— Mă prind pe o sută de franci contra unui gologan, reluă Godeschal, că şi sala lui Curtius alcătuieşte un ansamblu de lucrări căruia îl poate fi atribuit numele de spectacol. El presupune un lucru care poate fi văzut la diferite preţuri, după locul pe care vrei să-l ocupi…
— Hodoronc-tronc, zise Simonin.
— Ia vezi să nu te pocnesc! spuse Godeschal.
Secretarii ridicară din umeri.
— De altfel, nu e deloc sigur că maimuţoiul ăsta bătrân nu şi-a bătut joc de noi, zise el, punând capăt argumentării sale, înăbuşită de râsul celorlalţi secretari. Într-adevăr, colonelul Chabert e mort de-a binelea, soţia lui s-a recăsătorit cu contele Ferraud, consilier de stat. Doamna Ferraud este una dintre clientele biroului.
— Procesul se amână pe mâine, spuse Boucard. La lucru domnilor!
— Daţi-o naibii! nu ne ţinem de treabă. Isprăviţi cu cererea ceea, trebuie să fie înregistrată înainte de şedinţa secţiei a patra. Procesul se judecă astăzi. Haideţi, în galop.
— Dac-ar fi fost colonelul Chabert, nu i-ar fi tras un picior undeva, şolticului ăstuia de Simonin care făcea pe surdul? zise Huret, socotind că observaţia aceasta e mai convingătoare decât a lui Godeschal.
— Deoarece n-am hotărât nimic, continuă Boucard, hai să ne-nvoim să luăm o lojă de rangul al doilea la Comedia Franceză, să-l vedem pe Talma[6] în Nero. Simonin merge la parter.
Spunând aceasta, primul-secretar se aşeză la biroul său şi ceilalţi făcură la fel.
— Dată în iunie 1814 (în litere), zise Godeschal. Gata?
— Da, răspunseră cei doi copişti dimpreună cu cei care transcriau, şi penele începură să scârţâie pe hârtia timbrată, făcând în birou zgomotul a o sută de cărăbuşi închişi de nişte şcolari în cornete de hârtie.
— Şi nădăjduim că domnii care alcătuiesc tribunalul… zise cel care dicta. Staţi! trebuie să-mi recitesc fraza, nu mai înţeleg nici eu.
— Patruzeci şi şase… ar trebui să se întâmple mai des!… şi cu trei, patruzeci şi nouă, zise Boucard.
— Nădăjduim, – reluă Godeschal după ce recitise totul – că domnii care alcătuiesc tribunalul, nu vor fi mai puţin mărinimoşi de cum a fost augustul autor al decretului şi că vor da dreptate neînsemnatelor cereri ale administraţiei marii cancelarii a Legiunii de Onoare[7], fixând jurisprudenţa în sensul larg pe care îl stabilim noi aici…
— Domnule Godeschal, doriţi un pahar de apă? întrebă secretăraşul.
— Afurisitul ăsta de Simonin! zise Boucard. Hai, pregăteşte-ţi caii cu două rânduri de talpă şi şterge-o până la palatul invalizilor.
…pe care îl stabilim noi aici, reluă Godeschal. Adăugaţi: în interesul doamnei… (scrieţi cuvintele întregi) vicontesa de Grandlieu.
— Cum? strigă primul-secretar, vă apucaţi de făcut o jalbă într-un proces Grandlieu pentru Legiunea de Onoare – o afacere angajată în interesele biroului, revenindu-i cheltuielile şi cheltuielile în bloc!
— Ah, nătângi mai sunteţi! Puneţi-mi vă rog la o parte copiile şi ciorna, păstraţi-mi-le pentru procesul Navarin împotriva ospiciilor. E târziu, mai fac o scurtă petiţie cu „având în vedere” şi mă duc chiar eu la tribunal…
Scena aceasta dezvăluie una dintre miile de plăceri, care mai târziu te fac să spui în treacăt tineretului: erau vremuri frumoase!
Pe la ceasurile unu din noapte, pretinsul colonel Chabert, bătu la poarta domnului Derville, avocat pe lângă tribunalul de primă instanţă din departamentul Senei. Portarul îi răspunse că domnul Derville n-a venit acasă încă. Bătrânul însă spuse că are întâlnire cu dânsul şi urcă scările la acest faimos jurist care, cu toată tinereţea sa, trecea drept unul dintre capetele cele mai luminate de la Palatul de Justiţie. După ce a sunat, nu mică îi fu mirarea acestui bănuielnic solicitator când îl văzu pe primul-secretar că orânduia în sufrageria patronului său numeroasele dosare ale proceselor care veneau la rând a doua zi. Nu mai puţin mirat, secretarul îl salută pe colonel, rugându-l să ia loc; ceea ce clientul şi făcu.
— Pe legea mea domnule, am crezut că glumeaţi ieri, când mi-aţi dat o oră aşa de cu noapte, zise bătrânul cu veselia falsă a unui om ruinat, care se sileşte totuşi să zâmbească.
— Secretarii glumeau şi spuneau totodată şi adevărul, reluă primul-secretar văzându-şi de treabă. Domnul Derville a ales ceasul acesta ca să-şi cerceteze procesele, să-şi aleagă mijloacele, să pună totul în ordine şi să hotărască în privinţa apărării. Inteligenţa sa uimitoare e mai liberă în această clipă, singura în care poate avea liniştea şi tihna trebuitoare unei bune chibzuieli. De când e dumnealui avocat sunteţi al treilea căruia îi dă o consultaţie la acest ceas din noapte. După ce se întoarce, patronul discută fiecare afacere, citeşte totul, îşi petrece patru-cinci ore cu lucrul; pe urmă sună şi mă lămureşte asupra intenţiilor sale. Dimineaţa, de la zece ceasuri până la două, îşi ascultă clienţii, apoi tot restul zilei îl foloseşte pentru felurite întâlniri. Seara iese în lume ca să-şi întreţină relaţiile. Nu-i rămâne deci decât noaptea ca să-şi studieze cu atenţie procesele ce le are, să scotocească în arsenalul codului şi să-şi întocmească planul de bătaie. Nu vrea să piardă niciun proces, e îndrăgostit de meseria lui. El nu ia asupră-şi, aşa cum fac colegii lui, orice fel de afaceri. Iată cum e viaţa sa, care e deosebit de activă. Şi câştigă mulţi bani.
Ascultând aceste lămuriri, bătrânul rămase mut şi figura lui ciudată luă o expresie atât de lipsită de deşteptăciune, încât secretarul, după ce se uită lung la dânsul, nu-l mai băgă în seamă. Puţin după aceasta intră şi Derville în ţinută de bal; primul-secretar îi deschise uşa şi căută să isprăvească cu orânduirea dosarelor. Tânărul avocat rămase o clipă uluit zărind în penumbră pe ciudatul client care-l aştepta. Colonelul Chabert era tot aşa de nemişcat ca figurile de ceară din cabinetul lui Curtius, unde Godeschal voise să-şi ducă colegii. Nemişcarea aceasta n-ar fi avut poate nimic surprinzător dacă n-ar fi întregit priveliştea neobişnuită, pe care o înfăţişa personajul acesta din cap până în picioare. Bătrânul soldat era slab şi uscăţiv. Fruntea lui, dinadins ascunsă sub o perucă lucioasă, îi dădea un aer misterios; ochii păreau acoperiţi de-o albeaţă străvezie, ai fi zis un sidef murdar, ale cărui răsfrângeri albăstrii sclipeau la flacăra luminărilor. Obrazul său palid şi gălbejit, lung şi subţire, tăiş de cuţit, dacă e îngăduit să folosim această expresie comună, părea al unui mort. Grumazul îi era strâns înfăşurat într-o cravată proastă de mătase neagră. Clar-obscurul îi ascundea atât de bine trupul, începând de la dunga întunecată pe care o făcea această zdreanţă, încât un om cu imaginaţie ar fi putut să ia acest cap de bătrân drept un desen în profil după umbra unei figuri, datorit întâmplării, sau drept un portret fără ramă a lui Rembrandt. Marginile pălăriei care acopereau fruntea bătrânului aruncau o umbră neagră pe partea de sus a chipului său. Acest efect ciudat, deşi natural, scotea în relief, prin violenţa contrastului, zbârciturile albe, adânciturile îngheţate, expresia lâncedă şi searbădă a acestei fizionomii cadaverice. În sfârşit, înţepeneala trupului, lipsa de căldură din privire, se acordau cu o anumită expresie de nebunie tristă, cu semnele degradante caracteristice idioţiei, ca să facă din acest chip un nu ştiu ce jalnic, care nu poate fi redat în cuvinte. Dar un observator şi mai ales un avocat ar mai fi găsit în acest om ca lovit de trăsnet, semnele unei dureri adânci, urmele unei mizerii care îi schimonosise chipul, întocmai cum picăturile de ploaie căzute din cer pe o marmură frumoasă o strică în cele din urmă. Un medic, un scriitor, un magistrat ar fi presimţit o întreagă dramă, văzând această sublimă grozăvenie, care se putea făli doar cu atât că semăna cu acele schiţe pe care le desenează pictorii în joacă, pe marginea pietrelor litografice, stând de vorbă cu prietenii.
Văzându-l pe avocat, necunoscutul tresări, cu o mişcare convulsivă, ca aceea care îi scutură pe poeţi când un zgomot neaşteptat îi trezeşte dintr-o adâncă visare în toiul tăcerii şi al nopţii. Bătrânul îşi scoase grabnic pălăria şi se ridică în picioare ca să-l salute pe acest tânăr; pielea care îi căptuşea pălăria, fiind fără îndoială foarte unsuroasă, peruca îi rămase lipită înăuntru, fără ca el să-şi dea seama, şi îi ieşi la iveală creştetul gol, mutilat îngrozitor de o cicatrice transversală, care pornea dinapoia capului şi ajungea până la ochiul drept, alcătuind peste tot un fel de cusătură grosolană ieşită în relief. Dezlipirea neaşteptată a acestei peruci murdare, pe care bietul om o purta ca să-i ascundă rana nu stârni câtuşi de puţin râsul celor doi tineri jurişti, atâta era de cumplit la vedere craniul acesta crăpat. Primul gând pe care ţi-l trezea înfăţişarea acestei răni, iată-l: pe acolo s-a scurs inteligenţa.
— Dacă nu e colonelul Chabert, trebuie să fie un straşnic ostaş, se gândi Boucard.
— Domnule, îi zise Derville, cu cine am onoarea să stau de vorbă?
— Colonelul Chabert.
— Care?
— Cel care a murit la Eylau, răspunse bătrânul.
Auzind fraza aceasta ciudată, secretarul şi avocatul îşi aruncară o privire care însemna: e nebun!
— Domnule, reluă colonelul, aş dori să vă încredinţez numai dumneavoastră taina situaţiei mele.
Un lucru vrednic de luat în seamă este îndrăzneala naturală a avocaţilor. Fie obişnuinţa de a primi un mare număr de persoane, fie sentimentul adânc al sprijinului pe care li-l dă legea, fie încrederea în menirea lor, ei pătrund pretutindeni fără teamă; întocmai ca preoţii şi ca medicii. Derville făcu un semn lui Boucard, care dispăru.
— Domnule, spuse avocatul, ziua nu sunt prea zgârcit cu timpul meu; dar la miezul nopţii, clipele îmi sunt preţioase. Aşadar, fii scurt şi precis. Vino la chestie fără ocoluri. Îţi voi cere eu însumi lămuririle de care voi avea nevoie. Vorbeşte!
După ce-l pofti pe ciudatul său client să şadă, tânărul se aşeză şi el la masă, însă pe când asculta cele ce îi spunea răposatul colonel, îşi răsfoia dosarele.
— Domnule, începu răposatul, ştii poate că eu comandam un regiment de cavalerie la Eylau. Am avut o parte însemnată la reuşita faimoasei şarje a lui Murat, care a hotărât soarta bătăliei. Din nefericire pentru mine, moartea mea este un fapt istoric, consemnat în Victorii şi Cuceriri, unde este descrisă în amănunţime. Am rupt în două cele trei fronturi ruseşti care, realcătuindu-se îndată, ne siliră să le străbatem din nou în sens contrar. În clipa în care ne întorceam la împărat, după ce îi risipiserăm pe ruşi, am întâlnit cavaleria duşmană cu arme grele. Mă repezii la îndărătnicii aceştia. Doi ofiţeri ruşi, doi adevăraţi uriaşi, mă atacară În acelaşi timp. Unul dintr-înşii îmi dădu în cap o lovitură de sabie care despică totul, până şi boneta de mătase neagră pe care o aveam pe cap şi îmi crăpă adânc ţeasta. Căzui de pe cal. Murat îmi veni în ajutor, trecu peste trupul meu, el şi toţi ai lui, o mie cinci sute ide oameni, o nimica toată, nu-i aşa? Moartea mea fu adusă la cunoştinţa împăratului care, din prevedere (mă iubea niţeluş, ocrotitorul), vru să ştie dacă mai erau ceva sorţi de scăpare pentru omul căruia îi datora un atac atât de puternic. Trimise doi doctori ca să mă caute şi să mă aducă la ambulanţă, spunându-le poate cam prea cu nepăsare, fiindcă avea altceva de făcut: „Ia duceţi-vă şi vedeţi dacă nu cumva mai trăieşte bietul meu Chabert”! Afurisiţii aceia de studenţi în medicină, care mă văzură călcat în picioare de caii a două regimente, fără îndoială că nu şi-au mai dat osteneala să-mi pipăie pulsul şi au spus că eram mort de-a binelea. Actul morţii melc a fost pesemne întocmit după regulile stabilite de jurisprudenţa militară.
Când îşi auzi clientul că se exprimă cu o atât de desăvârşită limpezime şi povesteşte fapte aşa de posibile, deşi ciudate, avocatul îşi lăsă dosarele, îşi puse cotul stâng pe masă, îşi sprijini capul în pumn şi privi ţintă la colonel.
— Ştii domnule, îi spuse întrerupându-l, că sunt avocatul contesei Ferraud, văduva colonelului Chabert?
— Soţia mea? Da domnule. Aşa că după sute de încercări fără rezultat pe lângă oameni de legi, care toţi m-au luat de nebun, m-am hotărât să vin la dumneata. Îţi voi vorbi mai târziu despre nenorocirile melc. Lasă-mă mai întâi să expun faptele, să-ţi lămuresc mai degrabă cum au trebuit să se petreacă, decât cum s-au petrecut. Oarecare împrejurări, care trebuie să fie cunoscute numai de Cel de Sus, mă silesc şi-ţi înfăţişez multe dintre ele ca pe nişte ipoteze. Aşadar, domnule, rănile pe care le-am primit mi-au dat pesemne un tetanos, care mi-a pricinuit o criză asemenea unei boli numită, pare-mi-se, catalepsie. Altfel, cum să-mi explic, că după obiceiul războiului, am fost despuiat de haine şi aruncat în groapa comună, de către cei însărcinaţi să îngroape morţii! Aici, îngăduie-mi să aduc un amănunt pe care m-am putut să-l cunosc decât după întâmplarea pe care trebuie să o numesc moartea mea. Am întâlnit în 1814 la Stuttgart un fost sergent din regimentul meu. Dragul de el, singurul care a voit să mă recunoască şi despre care îţi voi vorbi îndată, îmi lămuri fenomenul conservării mele, spunându-mi că şi calul meu primise un glonţ în coastă, în clipa în care am fost rănit eu însumi. Cal şi călăreţ s-au prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Căzând fie la dreapta fie la stânga, am fost desigur acoperit de trupul calului meu, care a împiedicat să fiu călcat în picioarele cailor sau lovit de vreun glonţ. Când îmi venii în fire, domnule, eram într-o poziţie şi într-o atmosferă de care nu ţi-aş putea da vreo idee nici dacă ţi-aş povesti până mâine. Am vrut să mă mişc, dar nu găseam loc. Deschizând ochii, nu văzui nimic. Lipsa de aer era lucrul cel mai primejdios şi care mă lumină cum nu se poate mai bine asupra stării mele. Înţelesei că acolo unde mă aflam, aerul nu se primenea deloc şi că urma să mor. Gândul acesta făcu să-mi înceteze senzaţia de durere cumplită care mă trezise. Urechile îmi ţiuiau îngrozitor. Auzii, sau mi se păru că aud, nu vreau să dau ca sigur nimic, gemete care ieşeau din acea lume de cadavre în mijlocul căreia zăceam. Deşi amintirea acelor clipe mi-e destul de întunecată, deşi aducerile aminte îmi sunt foarte nedesluşite, cu toate impresiile de suferinţă cu mult mai puternice pe care trebuie să le fi îndurat şi care mi-au încurcat gândurile, câteodată noaptea mi se mai pare că aud suspinele acelea înăbuşite! Dar a fost ceva şi mai cumplit decât strigătele, o tăcere pe care n-am regăsit-o nicăieri niciodată, adevărata tăcere a mormântului. În sfârşit, ridicând mâinile, pipăii morţii, găsii un gol între capul meu şi acel gunoi omenesc de deasupra mea. Putui deci să măsor spaţiul, pe care mi-l lăsase o întâmplare a cărei pricină mi-era necunoscută. Se pare că, mulţumită nepăsării sau grabei cu care ne aruncase claie peste grămadă, doi morţi se încrucişaseră pe deasupra mea, astfel încât descriau un unghi asemănător cu acel format de două cărţi de joc sprijinite una de alta de către un copil care pune temeliile unul castel. Scotocind cu grabă, căci nu era timp de pierdut, am dat din fericire peste un braţ desprins de trupul său, braţul unui Hercule! Un ciolan zdravăn, căruia îi datorez scăparea mea. Fără acest ajutor nesperat aş fi murit. Dar cu o înverşunare lesne de închipuit, am început să dau la o parte cadavrele care mă despărţeau de stratul de pământ aruncat peste noi, zic noi, ca şi cum ar mai fi fost şi oameni vii acolo. M-am străduit din răsputeri, domnule şi iată-mă aici. Dar nici astăzi nu-mi dau seama cum de am izbutit să răzbesc prin pătura de carne care punea o stavilă între mine şi viaţă. Îmi vei spune că aveam trei braţe. Pârghia aceasta de care mă slujeam cu dibăcie, îmi procura puţin din aerul care se găsea între cadavrele pe care le urneam din loc şi îmi economiseam răsuflările. În sfârşit zării lumina zilei, dar prin zăpadă, domnule! În clipa aceea, îmi dădui seama, că ţeasta mi-era despicată. Din fericire, sângele meu, acela al camarazilor mei sau poate pielea cu vânătăi a calului meu – ştiu şi eu? – îmi făcuse, închegându-se, un plasture natural. Cu toată coaja aceasta am leşinat în clipa în care ţeasta mea a venit în atingere cu zăpada. Între timp, puţina căldură care îmi mai rămăsese, topind zăpada din jurul meu, mă găsii, când mi-am venit în fire, în mijlocul unei mici deschizături, prin care am strigat cât am putut. Dar tocmai atunci răsărea soarele şi nu prea trăgeam nădejde să fiu auzit. Să fi ieşit oare lumea la câmp? Mă ridicai, opintindu-mă pe picioarele mele sprijinite în morţii aceia cu spete zdravene. Vă daţi seama că nu era momentul potrivit să spun: respect curajului fără noroc. Pe scurt, domnule, după ce am avut durerea, dacă vorba asta poate să redea furia mea, să văd mereu, da, mereu, pe afurisiţii de nemţi fugind când auzeau un glas acolo unde nu zăreau pe nimeni, am fost în cele din urmă tras afară de o femeie destul de îndrăzneaţă sau destul de curioasă ca să se poată apropia de capul meu care părea crescut din pământ ca o ciupercă. Femeia aceasta s-a dus să-şi caute bărbatul şi amândoi m-au dus pe braţe în căscioara lor săracă. Se pare că am avut un nou atac de catalepsie, daţi-mi voie să mă exprim astfel, ca să vă zugrăvesc o stare de care n-am nici cea mai mică idee, dar pe care am socotit-o, după spusele gazdelor mele, că ar fi o urmare a acestei boli. Şase luni am fost între viaţă şi moarte, fără să pot vorbi, sau vorbind fără şir. În sfârşit, gazdele mele au făcut să fiu primit în spitalul din Heilsberg. Înţelegi, domnule, că am ieşit din pântecele gropii tot aşa de gol ca din al maicii mele; astfel că, după şase luni, când într-o bună dimineaţă îmi adusei aminte că am fost colonelul Chabert şi venindu-mi în minţi, vrui să capăt de la îngrijitoare mai mult respect decât îi arăta unui biet om ca mine, toţi tovarăşii mei de cameră începură să râdă. Din fericire pentru mine, chirurgul îşi luase din amor-propriu, pe a lui răspundere, sarcina vindecării mele şi, bineînţeles, se interesa de bolnavul său. Când îi vorbii cu şir de traiul meu de înainte, acest om de treabă, căruia îi zice Sparchmann, a consemnat, după cum o cereau legile ţării, felul în care ieşisem, ca prin minune, din groapa morţilor, ora şi ziua când am fost găsit de binefăcătoarea mea şi de bărbatul ei; starea, poziţia exactă a rănilor mele şi adăugând la aceste felurite procese verbale o descriere a persoanei mele. Ei bine, domnule, nu am nici aceste documente importante, nici declaraţia pe care am făcut-o la un notar din Heilsberg, în vederea stabilirii identităţii mele. Din ziua în care am fost izgonit din acest oraş, de evenimentele războiului, am rătăcit neîncetat ca un vagabond cerşindu-mi pâinea, luat drept nebun când povesteam întâmplarea mea şi fără să pot găsi sau câştiga bani ca să-mi procur actele care puteau să dovedească spusele mele şi să mă redea vieţii sociale. Adesea, durerile mă ţintuiau câte şase luni la rând prin orăşele unde se dădea ajutor din plin francezului bolnav, dar unde i se râdea în nas acestui om, de îndată ce pretindea că e colonelul Chabert. Multă vreme, râsetele acestea, îndoielile acestea mă aduceau într-o stare de furie care îmi strică şi chiar mă făcu să fiu închis la Stuttgard ca nebun. La drept vorbind, puteţi judeca după cele ce v-am povestit că aveau tot dreptul să închidă un astfel de om. După doi ani de închisoare, pe care am trebuit să-i îndur, după ce am auzit de o mie de ori pe paznici spunând: „Iată un biet om care crede că e colonelul Chabert!” unor oameni care le răspundeau: „Bietul om”, m-am convins de imposibilitatea celora ce mi se întâmplaseră, am devenit trist, resemnat, liniştit şi am renunţat să mă mai numesc colonelul Chabert, numai ca să pot ie şi din închisoare şi să văd iar Franţa. Ah, domnule, să revăd Parisul; era o nebunie pe care n-o…
[1] Carnácsi – interjecţie, blestem; expresie învechită, aici cu sensul de: „Drace!”, „Fir-ar să fie!”
[2] Châtelet – în vechiul Paris, fortăreaţa numită marele Châtelet, pe malul drept al Senei, era sediul de jurisdicţie penală a Parisului; marele Châtelet a fost dărâmat în 1802; astăzi mai există doar micul Châtelet, fostă închisoare, pe malul stâng al Senei.
[3] Cordonul – sfoara pe care o trag portarii când deschid uşa.
[4] Eylau – oraş din Prusia, locul unde s-a dat celebra bătălie în care Napoleon I a înfrânt armatele prusiene şi ruse (februarie 1807).
[5] Madame Saqui – acrobată dansatoare pe sârmă, din prima jumătate a secolului al XIX-lea (1786—1866).
[6] Talma – celebru actor francez (1763—1826).
[7] „Legiunea de onoare” – decoraţie franceză, instituită în 1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, pentru a răsplăti serviciile militare şi civile.
Ş
tiţi prea bine cât de subţiri sunt pereţii de scânduri care despart salonaşele intime din cele mai elegante restaurante ale Parisului. La Véry, de pildă, sala cea mare e tăiată în două de un paravan de scânduri ce poate fi uşor scos ori pus la loc după dorinţă. Scena ce urmează nu s-a petrecut acolo, ci într-un alt local de petreceri pe care nu-mi vine la îndemână să-l numesc. Luam masa în doi, aşa că mă voi mulţumi să spun ca Prudhomme, personajul lui Henri Monnier[1]: „N-aş vrea s-o compromit”. Ciuguleam din bunătăţile ce alcătuiau cina noastră, delicioasă în toate privinţele, în timp ce stăteam de vorbă în şoaptă, fiindcă ne dădusem seama cât erau de subţiri pereţii micului salonaş în care ne găseam. Până în momentul când ajunsesem la friptură nu avusesem niciun vecin în încăperea alăturată, de unde nu se auzea decât pâlpâitul locului din sobă. Când orologiul bătu ora opt „se auziră paşi zgomotoşi, forfotă, cuvinte schimbate la repezeală, apoi chelnerii aducând sfeşnice cu lumânări aprinse. Era vădit că salonaşul vecin fusese ocupat. După voci am înţeles numaidecât cine se afla acolo. Erau patru din acei aprigi corbi de mare, ieşiţi din spuma ce încununează valurile mereu reînnoite ale generaţiei actuale; nişte băieţi de viaţă, ale căror mijloace de trai sunt o taină, deoarece nimeni n-a auzit să aibă rente sau moşii, dar, cu toate acestea, trăiesc bine. Aceşti spirituali condottieri ai finanţelor moderne[2], pe tărâmul căreia se dă astăzi cel mai cumplit dintre războaie, lasă toate frământările în seama creditorilor, păstrând pentru ei numai plăcerile, singura lor preocupare fiind eleganţa vestimentară.
Destul de cutezători, de altfel, pentru a-şi fuma trabucul şezând pe un butoi cu praf de puşcă, ca Jean Bart[3], poate numai pentru că şi acest lucru face parte din rolul pe care îl joacă; mai zeflemişti decât o gazetă-revolver, zeflemisindu-se chiar pe ei înşişi, ageri la minte şi bănuitori, veşnic în goană după afaceri, hrăpăreţi şi risipitori, invidioşi pe toată lumea, dar mulţumiţi de sine; deşi uneori de o dibăcie politică surprinzătoare, în stare să analizeze şi să ghicească totul, ei nu izbutiseră încă să-şi croiască drum în lumea în care ar fi vrut să-şi desfăşoare talentele.
Dintre toţi patru numai unul singur s-a ridicat, dar şi acesta numai pe prima treaptă a scării sociale. În această lume nu-i de ajuns să ai bani, iar un parvenit nu-şi dă seama de tot ce-i lipseşte decât după şase luni de linguşiri. Tăcut, rece, băţos, lipsit de humor, acest parvenit, anume Andoche Finot, a avut destulă tărie pentru a se târî pe brânci înaintea celor care-i puteau fi de folos şi destulă şiretenie pentru a se obrăznici faţă de cei de care nu mai avea nevoie. Asemenea unui personaj grotesc din baletul lui Gustave, pare un marchiz când îl priveşti din faţă, iar din spate, un bădăran. Acest vlădică al bursei întreţine un ţârcovnic, pe Emile Blondet, redactor pe la diferite gazete, om plin de duh, dar împrăştiat, sclipitor, capabil, dar leneş, care se lasă exploatat cu bună-ştiinţă, când perfid, când generos, după toane; unul dintre acei oameni pe care-i iubeşti, dar nu-i stimezi. Şiret ca o subretă de comedie, incapabil să refuze condeiul său oricui ar vrea să îl cumpere şi inima oricui i-o cere cu împrumut, Emile este cel mai fermecător dintre acei bărbaţi cu apucături de curtezană, despre care cel mai năzdrăvan dintre zeflemiştii noştri a spus: „Îmi plac mai mult când poartă pantofiorii de mătase, decât cizme”.
Cel de al treilea, anume Couture, se menţine datorită speculaţiilor de bursă. El înnădeşte o afacere cu alta: câştigul adus de una acoperă pierderea pricinuită de cealaltă. Şi astfel izbuteşte să se menţină la suprafaţa apei numai datorită încordării nervoase a jocului său, a cacialmalelor sale pe cât de neaşteptate, pe atât de îndrăzneţe. El înoată când într-o direcţie, când în alta, căutând în oceanul afacerilor pariziene o insulă oricât de mică, dar destul de litigioasă, ca să se poată cuibări pe ea. Fireşte, un asemenea om nu-i nicăieri la locul lui.
Cât despre ultimul dintre cei patru, cel mai pornit pe zeflemea şi ironie, e de ajuns să-i pomenim numele: Bixiou! Dar vai, Bixiou din 1836 e cu totul altul decât cel din 1825. El a ajuns bufonul mizantrop, cu cea mai multă vervă şi cu cel mai muşcător sarcasm, un diavol înfuriat fiindcă şi-a cheltuit în zadar humorul atât de fin şi îndârjit, fiindcă n-a izbutit să pescuiască măcar o epavă din marea agitată a ultimei revoluţii[4], gata să dea oricui un picior în spate, ca un adevărat Pierrot de la Théâtre Funambules[5], cunoscând pe degete epoca sa şi aventurile ei scandaloase, înflorindu-le cu propriile sale scorneli hazlii, gata să încalece ca un clovn pe umerii oricui, ca, apoi, să-i pună pe frunte, asemenea unui călău, pecetea infamiei.
După ce şi-au satisfăcut pe rând primele şi cele mai imperioase cerinţe ale unei lăcomii rafinate, vecinii noştri au ajuns cu cina acolo unde ne găseam şi noi, şi anume la desert, iar datorită tăcerii noastre se crezură singuri. Printre divertismentele gastronomice ale desertului, mulţumită şampaniei îmbibate cu fumul de trabuc, se înfiripă o conversaţie intimă. Pătrunsă ele acea luciditate glacială care împietreşte sentimentele cele mai elastice, frânează şi inspiraţia cea mai generoasă, imprimând râsului o notă stridentă, această convorbire, plină de ironia muşcătoare ce schimbă veselia în sarcasm, dădu la iveală secătuirea unor suflete care s-au închis în ele însele, fără alt scop în viaţă decât satisfacerea propriului egoism, rod al huzurului în care trăim. Numai cu Nepotul lui Rameau, pamfletul îndreptat împotriva omului pe care Diderot nu s-a încumetat să-l publice[6], numai cu această carte, voit dezmăţată pentru a arăta anumite răni, se poate asemui pamfletul rostit fără niciun gând ascuns de vecinii noştri; aci cuvântul nu ţinea seamă nici măcar de nedumeririle cugetului, totul era clădit din ruine, totul era tăgăduit şi nu era admirat decât ceea ce e nevoit să recunoască şi un sceptic: forţa atotputernică, atotştiutoare şi atotcuprinzătoare a banului. După ce a tras la întâmplare câteva gloanţe în cercul cunoştinţelor comune, bârfeala îşi îndreptă focul ucigător asupra prietenilor intimi. Un semn a fost de ajuns pentru ca să fie înţeleasă dorinţa mea de a rămâne şi de a asculta mai departe, atunci când Bixiou începu să povestească ceea ce va urma. Ne-a fost dat să auzim una dintre acele teribile improvizaţii care i-au atras lui Bixiou reputaţia de artist în rândul câtorva spirite blazate, şi pe care memoria mea a înregistrat-o cu fidelitatea unei stenograme, în ciuda deselor întreruperi, intervenţii şi reluări. Nici părerile, nici forma în care erau exprimate nu răspund câtuşi de puţin cerinţelor literare. Cu toate acestea, voi reda totul aşa cum a fost: un potpuriu de lucruri sinistre, care zugrăveşte vremurile noastre, vrednice să asculte numai astfel de istorii; de aceea şi las întreaga răspundere povestitorului ei principal. Mimica, gesturile corespunzătoare deselor schimbări ale glasului, prin oare Bixiou înfăţişa personajele aduse în scenă, trebuie să fi fost desăvârşite, judecând după exclamaţiile de aprobare şi după interjecţiile de satisfacţie ale celor trei ascultători ai săi.
— Aşadar i-ai propus lui Rastignac şi a refuzat? întrebă Blondet pe Finot.
— Categoric.
— Şi nu l-ai ameninţat cu ziarele? întrebă Bixiou.
— Ba da, dar a pufnit în râs, răspunse Finot.
— Rastignac e moştenitorul direct al răposatului de Marsay şi-şi va face drum în politică cum şi-a făcut şi în lumea bună, fu de părere Blondet.
— Dar cum s-o fi îmbogăţit oare? întrebă Couture. În 1819 locuia cu celebrul Bianchon într-o mizeră pensiune din Cartierul Latin[7], în timp ce familia lui mânca răbdări prăjite şi bea poşircă ţărănească numai ca să-i poată trimite lui o sută de franci pe lună, că de! moşia lui taică-său nu valora nici trei mii de franci şi pe deasupra mai avea şi două surori şi un frate pe cap, iar acum…
— Acum are un venit de patruzeci de mii de franci, răspunse Finot. A dat fiecăruia dintre surori o zestre grasă, le-a măritat pe amândouă cu câte un nobil de viţă veche şi a lăsat maică-si uzufructul moşiei…
— În 1827, zise Blondet, îl ştiam fără o leţcaie.
— Asta a fost în 1827! exclamă Bixiou.
— Ei bine, continuă Finot, astăzi e pe cale să devină ministru, să ajungă pair al Franţei[8] şi tot ce i-o pofti inima! De Delphine s-a despărţit în termeni buni încă de acum trei ani, şi nu încape îndoială că vânează o partidă grozavă, fiindcă nu-l împiedică nimic să ia chiar şi o fată de neam mare! Ştrengarul a avut destulă minte să se încurce cu o femeie bogată.
— Ei, prieteni, să-i acordăm circumstanţe atenuante: a încăput pe mâna unui om foarte dibaci tocmai când izbutise să se smulgă din ghearele mizeriei, zise Blondet.
— Îl cunoşti prea bine pe Nucingen, interveni Bixiou; la început Delphine şi Rastignac îl socoteau un om de treabă; părea că vede în femeie o jucărie, o podoabă a casei sale. Pentru mine, asta-i încă o dovadă că omul acesta cântăreşte toate cu aceeaşi măsură: Nucingen nu se sfieşte să spună pe şleau că nevastă-sa este emblema averii lui, un lucru foarte necesar, totuşi de importanţă secundară în viaţa veşnic sub presiune a oamenilor politici şi a marilor financiari. Eram de faţă când a spus că Bonaparte a fost mărginit ca un burtă-verde la începutul legăturii lui cu Joséphine, că, deşi a dovedit apoi destul cura; s-o folosească drept trambulină, a fost un caraghios când a vrut s-o facă părtaşă la gloria lui[9].
— Orice om superior trebuie să aibă o concepţie orientală în ceea ce priveşte femeile, afirmă Blondet.
— Baronul a contopit teoriile orientale cu cele occidentale într-o admirabilă doctrină pariziană. Nu-l putea suferi pe de Marsay, care nu era uşor de mânuit. În schimb Rastignac i-a plăcut foarte mult şi l-a exploatat, lăsându-i în seamă toate îndatoririle lui familiale, fără ca acesta să o simtă măcar; toate toanele Delphinei se spărgeau în capul lui Rastignac, el trebuia s-o plimbe la Bois de Boulogne[10], s-o însoţească la toate spectacolele. Ca să ajungă astăzi un viitor mare om politic, Rastignac a trebuit să-şi piardă o bună parte din viaţă scriind şi citind răvaşe de dragoste. La început, Eugène era beştelit pentru orice fleac; se înveselea când era Delphine veselă, se posomora când era ea tristă, trebuia să-i suporte migrenele. confidenţele, să-i consacre tot timpul, oră cu oră, cei mai frumoşi ani ai tinereţii lui, ca să alunge plictisul din viaţa searbădă a acestei doamne din elita Parisului. Cu el se sfătuia îndelung Delphine în privinţa toaletelor care ar prinde-o cel mai bine, asupra lui îşi descărca furia, el era ţinta nenumăratelor ei bobârnace, aşa că baronul avea parte numai de drăgălăşenia soţiei sale. În sinea lui, baronul râdea de toate astea, şi, de câte ori îl vedea pe Rastignac copleşit de atâtea obligaţii, se prefăcea că a căzut la bănuială, şi astfel teama comună îi apropia din nou pe cei doi amanţi.
— Înţeleg ca o femeie atât de bogată să-l fi ajutat pe Rastignac, ba chiar să-i fi asigurat o situaţie onorabilă, dar de unde atâta avere? întrebă Couture. Ca să ajungă la o avere atât de considerabilă, ca aceea de astăzi, trebuie să fi dat o lovitură, şi, pe câte ştiu, nimeni nu l-a învinuit vreodată de a fi pus la cale o afacere bănoasă.
— O fi moştenit-o, zise Finot.
— De la cine? întrebă Blondet.
— De la cine ştie ce neghiobi, adăugă Couture.
— Ei, nu i-o fi jumulit chiar pe toţi, mai sunt destui, dragii mei, zise Bixiou:
…Nu vă pierdeţi cu firea, fraţilor;
Azi mai mult ca oricând e vremea de aur a hoţilor.
Hai să vă povestesc de unde i se trage averea. Să ne închinăm în primul rând în faţa talentului său! Prietenul nostru nu este un ştrengar, cum pretinde Finot, ci un gentleman care ştie regulile jocului, cunoaşte cărţile şi pe care galeria îl respectă. Rastignac are prezenţă de spirit, ce se cere în anumite împrejurări, şi procedează ca un militar care nu-şi împrumută curajul decât contra poliţă cu scadenţă peste nouăzeci de zile şi cu trei giruri plus gaj. Deşi pare un om slab de înger, un zănatic, un om cu idei incoerente, şovăitor, incapabil să ducă ceva la bun sfârşit, totuşi, în clipa când se iveşte o afacere serioasă, o combinaţie ispititoare, el nu se împrăştie ca Blondet, de pildă, care în astfel de împrejurări se zbate pentru alţii; dimpotrivă, Rastignac îşi adună toate forţele, cercetează temeinic poziţia pe care vrea s-o cucerească, apoi atacă fără greş. Cu o îndrăzneală şi o pricepere demne de urmat, el ia cu asalt poziţiile adversarului, produce panică printre acţionari, în consiliile de administraţie, în sfârşit, zguduie din temelii toată şandramaua; apoi, după ce a dat lovitura, se domoleşte, îşi reia viaţa de huzur, lipsită de griji, devenind iarăşi meridionalul dornic de plăceri, flecarul, leneşul Rastignac, care-şi poate îngădui să doarmă până la amiază, tocmai fiindcă a fost în stare să vegheze în momentul crizei.
— Toate bune şi frumoase, dar mai bine ne-ai lămuri odată ce-i cu averea lui, zise Finot.
— Bixiou o să ne înşire câte în lună şi în soare, interveni Blondet. Ce mai încolo-încoace, averea lui Rastignac se datorează în întregime Delphinei de Nucingen, o femeie excepţională, care îmbină îndrăzneala cu prevederea.
— Nu cumva ţi-a împrumutat nişte bani? întrebă Bixiou.
Izbucniră cu toţii într-un hohot de râs.
— Te înşeli, i se adresă Couture lui Blondet. Inteligenţa ei se reduce la anumite replici mai mult sau mai puţin spirituale, la dragostea ei pentru Rastignac, pe care-l plictiseşte cu fidelitatea ei supărătoare şi cu supunerea ei oarbă… pe scurt, este o adevărată italiancă.
— Dacă nu ţinem seama de avere, adăugă răutăcios Andoche Finot.
— Ei, vedeţi – continuă Bixiou cu şiretenie – după tot ceea ce vorbirăm acum, se mai încumetă vreunul dintre voi să-l învinuiască pe bietul Rastignac de a fi trăit pe seama Băncii Nucingen, care l-ar fi căpătuit, chipurile, întocmai cum a procedat prietenul nostru des Lupeaulx cu la Torpille[11]? În cazul acesta aţi fi la fel de vulgari ca oricare mic-burghez de pe strada Saint-Denis[12]. Mai întâi, judecând abstract, după cum spune Royer Collard[13], chestiunea rezistă la critica raţiunii pure[14], cât despre raţiunile impure…
— Iar a luat-o razna! îi spuse Finot lui Blondet.
— Dar are dreptate! exclamă Blondet, chestiunea asta nu se pune de azi, de ieri. Ea este cheia vestitului duel pe viaţă şi pe moarte între La Châteigneraie şi Jarnac[15]. Jarnac a fost învinuit de a fi în relaţii prea bune cu soacră-sa, pe socoteala căreia acest ginere excesiv de iubit ducea o viaţă pe picior mare. Când un fapt e atât de evident, nu se cade să vorbeşti despre el. Din devotament pentru regele Henric al II-lea, La Châteigneraie a luat bârfeala regelui asupra sa; de aici duelul care a îmbogăţit limba franceză cu expresia „lovitura lui Jarnac”.
— Aşa! vasăzică e o expresie nobilă, de vreme ce-i atât de veche, zise Finot.
— Cum, nu ştiai? La urma urmei e firesc, ai fost doar proprietar de gazete şi reviste! îl ironiză Blondet.
— Există anumite femei, ca şi bărbaţi de altfel – continuă Bixiou pe un ton grav – care pot să-şi împartă viaţa în două şi să nu dăruiască decât o parte (ţineţi seama că vă expun părerea mea, folosind o formulă umanitaristă). Pentru asemenea oameni, interesele materiale n-au nimic comun cu sentimentele. Ei îşi dau viaţa, timpul, onoarea pentru o femeie, ei sunt darnici cu bărbaţii, când e vorba de acele hârtii cu filigran[16] pe care stă scris: Legea prevede pedeapsa cu moartea pentru falsificatori. În schimb asemenea oameni nu primesc nimic de la o femeie. Şi bine fac, deoarece totul devine o infamie atunci când contopirea intereselor se confundă cu contopirea sufletelor. Multă lume propovăduieşte această doctrină, dar foarte puţini o aplică…
— Fleacuri! exclamă Blondet. Mareşalul de Richelieu, care ştia să fie într-adevăr galant, a făcut pensie de o mie de galbeni doamnei de La Popelinière[17] după vestita păţanie cu placa de marmură de pe cămin. În naivitatea ei, Agnès Sorel i-a oferit regelui Carol al VII-lea[18] toată averea ei şi regele a primit-o. Jacques Coeur[19] a subvenţionat monarhia franceză, care s-a lăsat întreţinută, pentru ca să se dovedească apoi ingrată ca o curtezană.
— Domnilor, zise Bixiou, eu cred că dragostea, care nu implică o prietenie pe viaţă, nu este altceva decât desfrâu şi nu poate dura. Cum poţi să te dăruieşti în întregime, când nu vrei să dai totul? În zadar ai încerca să împaci aceste două teorii, pe cât de opuse, pe atât de profund imorale amândouă. După părerea mea, cine se teme de o legătură fără rezerve e desigur încredinţat că ea e trecătoare şi atunci… adio pasiune! Orice pasiune pe care n-o socoteşti veşnică e monstruoasă. (După cum vedeţi, vorbesc ca un discipol al lui Fénelon[20].) De altfel, cei ce cunosc moravurile lumii bune, toţi oamenii cu spirit de observaţie, care ştiu să se poarte în societate, bărbaţii eleganţi cu mănuşi şi cravate impecabile, pe care faptul de a se însura cu o femeie numai de dragul zestrei nu-i face să roşească, sunt cei ce susţin sus şi tare că între interesele materiale şi sentimente nu trebuie să existe nicio legătură. Toţi ceilalţi sunt nişte nebuni care iubesc cu adevărat şi se cred singuri pe lume cu iubita lor! Pentru ei, o avere de milioane e gunoi, în schimb o camelie, o mănuşă pe care a purtat-o idolul lor valorează milioane! La ei n-ai să găseşti niciodată mârşavul metal nobil risipit prin casă, dar în schimb ai să găseşti flori uscate păstrate cu grijă în elegante casete de cedru! Toţi oamenii de acest soi sunt la fel: ei au pierdut până şi noţiunea de eu. TU – iată cuvântul care-i caracterizează cu desăvârşire. Ce să le faci? Cine-i poate lecui de această boală care le roade inima în taină? Totdeauna au existat neghiobi care, atunci când iubesc, nu-şi fac niciun fel de socoteli, şi înţelepţi care iubesc cu socoteală.
— Bixiou e de-a dreptul sublim, izbucni Blondet. Nu-i aşa, Finot?
— În orice altă împrejurare, spuse Finot cu un ton sentenţios, aş vorbi ca un gentleman, dar în cazul de faţă… sunt de părere…
— De aceeaşi părere cu secăturile ordinare în mijlocul cărora ai onoarea să te afli, îi tăie vorba Bixiou.
— Ai ghicit, mărturisi Finot.
— Dar tu ce crezi? îl întrebă Bixiou pe Couture.
— Prostii! exclamă Couture. O femeie care nu face din trupul ei o treaptă pentru ca iubitul ei să se ridice, să-şi atingă ţinta, este o egoistă fără inimă.
— Care-i părerea ta, Blondet?
— Eu prefer practica teoriei.
— Ei bine, continuă Bixiou pe un ton sarcastic, aflaţi că Rastignac nu împărtăşeşte vederile voastre. A primi fără să dai nimic în schimb este o purtare josnică şi, pe deasupra, destul de nechibzuită; a primi însă pentru a avea dreptul să procedezi ca un senior feudal, înapoind însutit, este un gest de cavaler. Astfel gândea şi Rastignac. El se simţea profund umilit de faptul că avea interese materiale comune cu Delphine de Nucingen, pot să vă asigur că această situaţie îl făcea să sufere… L-am văzut chiar eu frământându-se, cu lacrimi în ochi. Da, da, câteodată plângea cu adevărat!… mai ales după o cină copioasă. Ei bine, dacă m-aş lua după voi…
— Asta-i bună! Mi se pare că-ţi baţi joc de noi, spuse Finot.
— Câtuşi de puţin! E doar vorba de Rastignac, a cărui suferinţă voi aţi interpretat-o drept o dovadă de depravare, mai ales că pe vremea aceea n-o mai iubea cu aceeaşi pasiune pe Delphine! Dar ce să-i faci? Bietul băiat avea acest ghimpe în inimă. Vedeţi dumneavoastră, el e un gentleman profund imoral, pe când noi suntem nişte artişti plini de virtuţi. Aşadar, Rastignac voia cu orice preţ s-o îmbogăţească pe Delphine, el fiind un băiat sărac şi ea o mare bogătaşă! Pare de necrezut… totuşi a izbutit s-o facă! Rastignac, care ar fi fost în stare să se bată în duel ca Jarnac, adoptă de atunci punctul de vedere al lui Henric al II-lea, rezumat în celebrul lui aforism: virtute absolută nu există, ea depinde de împrejurări. Ceea ce vă povestesc acum e în strânsă legătură cu îmbogăţirea lui Rastignac.
— Ar fi timpul să-ţi începi odată povestirea, în loc să ne tot dai ghes să ne ponegrim singuri, zise blajin Blondet.
— Bravo, băietei exclamă Bixiou, lovindu-l protector cu palma peste ceafă, văd că-ţi prieşte şampania.
— Hai, spune odată povestea, te implor, în numele sfântului acţionar! zise Couture.
— Voiam tocmai s-o încep, îi întoarse vorba Bixiou, dar cu imprecaţia ta m-ai adus la deznodământ.
— Aha! se vede treaba că or fi amestecaţi în povestea asta şi ceva acţionari? vru să ştie Finot.
— Putrezi de bogaţi ca şi cei pe care i-ai îmbrobodit tu, îi răspunse Bixiou.
— Cred că ai putea să te porţi mai delicat cu un om de treabă la care găseşti oricând la nevoie o bancnotă de cinci sute de franci… îl mustră Finot cu un ton înţepat.
— Chelner! strigă Bixiou.
— De ce-l chemi? îl întrebă Blondet.
— Să-i cer cinci sute de franci, spre a-i da înapoi lui Finot; când n-o să-i mai datorez nici bani, nici recunoştinţă, n-o să-mi mai poată pune poprire pe limbă.
— Hai, continuă-ţi povestea, îl îndemnă Finot cu un râs silit.
— Sunteţi martori, zise Bixiou, că nu m-am vândut cu trup şi suflet acestui individ impertinent, care îşi închipuie că tăcerea mea nu face decât cinci sute de franci. N-ai să ajungi niciodată ministru, dacă n-ai să înveţi să preţuieşti orice conştiinţă la justa ei valoare. Ştii ce, scumpul meu Finot, adăugă el cu o voce linguşitoare, ca să mă achit faţă de tine, voi spune toată povestea fără a pomeni vreun nume.
— Mu cumva are de gând să ne demonstreze că Nucingen l-a îmbogăţit cu bună-ştire pe Rastignac? întrebă Blondet zâmbind.
— Nu eşti chiar atât de departe de adevăr pe cât ţi se pare, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Habar n-aveţi de ce e în stare Nucingen când e vorba de afaceri.
— N-ai putea să ne spui câte ceva despre începuturile carierei lui? interveni Blondet.
— Eu nu l-am cunoscut decât călare pe situaţie, deşi se prea poate ca drumurile noastre să se fi încrucişat pe vremuri.
— Prosperitatea Băncii Nucingen este unul dintre fenomenele cele mai umilitoare ale epocii noastre, îşi continua Blondet gândul. În 1804, Nucingen era încă un om destul de obscur. Pe vremea aceea bancherii ar fi intrat în panică dacă ar fi ştiut că pe piaţă se află scrisori de acceptare, în valoare de cinci sute de mii de franci, emise de Nucingen. Acest mare financiar era conştient pe atunci de inferioritatea lui. Şi ce credeţi că a făcut ca să-i meargă vestea? A suspendat toate plăţile. Chiar aşa! Şi numele lui, care nu era cunoscut decât la Strasbourg şi în mahalaua Poissonnière, a început de atunci să stârnească vâlvă pe toate pieţele. Nucingen scapă de creditori, despăgubindu-i cu valori moarte, reîncepe plăţile şi deodată acţiunile lui ajung să aibă căutare în toată Franţa. Datorită unei conjuncturi neaşteptate, valorile socotite moarte reînvie, încep să fie cotate şi să dea beneficii. Acţiunile Nucingen sunt acum la mare preţ. Vine anul 1815. Şmecherul nostru îşi adună întregul capital, răscumpără cu el diferite întreprinderi chiar în ajunul bătăliei de la Waterloo, iar în momentul crizei suspendă plăţile şi lichidează, plătindu-şi creditorii cu acţiuni de-ale minelor din Wortschin pe care şi le procurase cu douăzeci la sută sub valoarea la care le-ar fi emis el însuşi. Da, domnilor! Apoi ia de la Grandet o sută cincizeci de mii de sticle de şampanie[21] pentru a avea o acoperire, deoarece prevedea falimentul acestui virtuos tată al actualului conte d’Aubrion, şi o cantitate egală de vin de Bordeaux de la Duberghe, şi aceste trei sute de mii de sticle acceptate – da, dragii mei, numai acceptate – la treizeci de centime bucata le vâră pe gâtul aliaţilor la Palais-Royal, între 1817—1819[22] cu şase franci sticla. Valorile emise de Banca Nucingen, ca şi numele lui încep să circule în toată Europa. Acest faimos baron s-a ridicat sărind peste o prăpastie, care pe alţii i-ar fi înghiţit cu siguranţă. Cele două operaţii de lichidare au adus beneficii colosale creditorilor săi: degeaba a căutat el să-i tragă pe sfoară, n-a fost chip! Şi astăzi Nucingen trece drept omul cel mai cinstit din lume. Când îşi va suspenda plăţile pentru a treia oară, acţiunile Băncii Nucingen vor fi căutate în Asia, în Mexic, în Australia, până şi-n junglă. Ouvrard[23] e singurul care l-a pătruns pe acest alsacian, fiul unui evreu botezat pentru a parveni: „Când Nucingen lasă să-i scape aurul din mână, puteţi fi siguri că a şi înhăţat diamante!”
— Nici du Tillet, asociatul lui, nu-i mai prejos, zise Finot. Şi ţineţi seama că du Tillet n-a căpătat de la părinţi nici titluri de nobleţe, nici avere, ci numai viaţa. Totuşi acest individ, care în 1814 n-avea o leţcaie, a ajuns la situaţia pe care o ştiţi; mai mult, spre deosebire de noi toţi – cu excepţia ta, Couture – el a ştiut să-şi facă numai prieteni în loc de duşmani. Pe scurt, a izbutit să-şi ascundă atât de bine antecedentele, încât a trebuit să se răscolească multe haznale până să se descopere că încă în 1814 mai era vânzător la o parfumerie din strada Saint-Honoré.
— Asta-i bună! i-o reteză Bixiou, cum poţi să-l compari pe Nucingen cu un şarlatan de duzină ca du Tillet, un şacal care adulmecă hoiturile şi izbuteşte totdeauna să ajungă primul ca să înhaţe ciolanul cel mai mare? Ajunge să-i priveşti pe aceşti doi oameni ca să-ţi dai seama de deosebirea dintre ei: unul are expresie ageră de pisică, e înalt şi uscăţiv, iar celălalt e otova, burduhănos, greoi ca un sac şi ţeapăn ca un diplomat. Nucingen are mâna cărnoasă, grea, ochi adânci şi nemişcaţi de linx, cu privirea îndreptată parcă înăuntru şi nu în afară; e un om de nepătruns, aşa că niciodată nu poţi ghici ce are de gând; în schimb isteţimea lui du Tillet e ca un fir de aţă prea subţire, care se rupe uşor, cum spunea Napoleon nu-mi mai amintesc despre cine.
— După mine, Nucingen e superior lui du Tillet[24] într-o singură privinţă: pe când Nucingen are destul bun-simţ să-şi dea seama că pentru un financiar e de ajuns titlul de baron, du Tillet ţine morţiş să devină conte italian, zise Blondet.
— Cum aşa, Blondet?… Te cam pripeşti, tinere, îl opri Couture. Mai întâi Nucingen a cutezat să spună că nu există oameni cinstiţi decât în aparenţă; şi apoi, ca să-l pătrunzi, trebuie să fii tu însuţi om de afaceri. În ansamblul afacerilor lui, banca ocupă un loc neînsemnat, căci în primul rând vin furniturile pentru stat, vinurile, lâna, indigoul, în sfârşit, tot ceea ce poate aduce un câştig. Geniul lui le cuprinde pe toate. Acest rechin al finanţelor ar fi în stare să vândă deputaţi guvernului şi pe greci turcilor. Pentru el, comerţul este totalitatea varietăţilor, unitatea particularităţilor, cum ar spune Cousin[25]. Privite astfel, afacerile bancare cer o minte pătrunzătoare, o întreagă politică, şi întotdeauna un om încercat care să se ridice deasupra legilor impuse de cinste, când acestea îl stingheresc.
— Ai dreptate, dragul meu, încuviinţă Blondet, dar noi suntem singurii care ne dăm seama că aici e vorba de un adevărat război purtat pe tărâmul financiar. Bancherul e un comandant de oşti dornic de cuceriri, care sacrifică mase de oameni pentru a-şi atinge scopurile ascunse, ostaşii lui fiind interesele particularilor. El trebuie să îmbine stratageme, să întindă curse adversarului, să trimită spioni în rândurile lui, să cucerească oraşe. Majoritatea oamenilor de această categorie au atâtea contingenţe cu politica, încât sfârşesc prin a se amesteca în ea. Şi în cele din urmă politica le înghite toată averea, aşa cum a dus de râpă Banca Necker, sau după cum l-a împins pe vestitul Samuel Bernard[26] în pragul ruinei. În fiecare secol ai să găseşti câte un bancher, putred de bogat, care nu lasă după el nici avere, nici urmaşi. Fraţii Paris, care au contribuit la prăbuşirea lui Law[27], apoi chiar Law însuşi, pe lângă care toţi întemeietorii de societăţi anonime sunt nişte pigmei; Bourret, Beaujon[28] au dispărut cu toţii, fără a lăsa vreun descendent vrednic de numele lor. Asemenea lui Cronos, banca îşi înghite propriii ei copii. Pentru a se putea menţine, bancherul trebuie să devină nobil, să întemeieze o dinastie, ca familia Fugger[29], zarafii lui Carol al V-lea, care au primit titlul de prinţi de Babenhausen şi al căror nume îl mai întâlneşti şi astăzi… în almanahul lui Gotha[30], fireşte. Bancherii caută să pătrundă în nobilime din instinct de conservare, poate chiar fără să-şi dea seama. Jacques Coeur e întemeietorul unui vestit neam de nobili, al familiei de Noirmoutier, care s-a stins sub Ludovic al XIII-lea. De câtă energie a dat dovadă acest om ruinat de însuşi regele legitim pe care s-a zbătut să-l urce pe tron! A murit însă, ca prinţ, într-o insulă din arhipelag, unde a zidit o splendidă catedrală[31].
— Of, dacă ai de gând să ne ţii un curs de istorie, ne îndepărtăm de vremurile noastre, când regelui i s-a luat dreptul de a mai acorda titluri de nobleţe şi când titlul de baron şi de conte se conferă, din păcate, în şedinţe secrete! zise Finot.
— Îţi pare rău, pesemne, că nu poţi cumpăra şi tu o funcţie care să-ţi aducă un titlu de nobleţe, se amestecă Bixiou în vorbă. Şi ai dreptate. Dar să ne întoarcem la oile noastre. Îl cunoaşteţi pe Beaudenord? După cum văd n-aţi auzit niciunul despre el. Bine. Vedeţi cât de trecătoare sunt toate pe lumea asta! Acum zece ani, bietul băiat era arbitrul eleganţei. Dar s-a scufundat atât de adânc, încât nu ştiţi mai mult despre el decât ştia adineauri Finot despre originea expresiei „lovitura lui Jarnac”. (O spun doar ca să-mi rotunjesc fraza şi nu ca să te necăjesc, Finot!) Era un aristocrat autentic din cartierul Saint-Germain[32]. Ei bine, acest Beaudenord este prima gâscă jumulită pe care vreau să vi-o prezint. Mai întâi avea avantajul de a se numi Godefroid de Beaudenord, avantaj pe care nici Finot, nici Blondet, nici Couture, nici chiar eu nu-l putem dispreţui. Amorul propriu al acestui băiat putea fi satisfăcut atunci când la sfârşitul unui bal îşi auzea strigaţi lacheii în timp ce treizeci de femei frumoase, gata de plecare, înconjurate de soţii şi de adoratorii lor, îşi aşteptau trăsurile. Apoi, n-avea a se plânge de niciunul dintre mădularele cu care Dumnezeu a înzestrat omul: era sănătos şi fără cusur, n-avea nici albeaţă pe ochi, nici perucă, nici pulpe de vată; picioarele nu-i erau nici crăcănate, nici în formă de X, nici genunchii nu-i ieşeau în afară; nu era adus de spate, avea mijlocul subţire, mâini frumoase şi albe, păr negru, nu era nici rumen ca un vânzător de băcănie, nici smead ca un calabrez. În sfârşit, lucrul cel mai important: Beaudenord nu era supărător de frumos ca unii dintre prietenii noştri, care par să facă atâta caz de frumuseţea lor, numai fiindcă nu se pot lăuda cu altceva. Dar ajunge, am spus destul; ar fi o infamie să stăruim! Trăgea cu pistolul fără greş, călărea cu eleganţă, iar când s-a bătut în duel pentru un fleac, n-a ţinut să-şi ucidă adversarul. Vă daţi seama că, pentru a arăta ce-i trebuie unui om din secolul al XIX-lea, care trăieşte la Paris, ca să se bucure de o fericire deplină, netulburată de nimic, ba, mai mult, ce-i trebuie unui tânăr de douăzeci şi şase de ani spre, a se socoti pe deplin fericit, eşti nevoit să intri în cele mai mici amănunte ale vieţii, nu-i, aşa? Cizmarul izbutise să-i facă lui Beaudenord un calapod fără cusur şi-i furniza o încălţăminte de toată frumuseţea; iar croitorul lucra de asemenea cu plăcere pentru Beaudenord. Godefroid vorbea frumos şi corect, nu-l pronunţa pe r din gât, n-avea nici accent gascon, nici normand, şi ştia să-şi lege cravata tot atât de bine ca Finot! Fiind văr prin alianţă cu marchizul D’Aiglemont, tutorele său (am uitat să vă spun că avea şi norocul de a fi rămas orfan de tată şi de mamă), Beaudenord putea să intre oricând la orice bancher fără ca cineva din cartierul Saint-Germain să-i poată aduce vreodată învinuirea că-l vizitează prea des. Un tânăr are, din fericire, dreptul să-şi facă din plăceri unica lege, să caute numai locurile vesele şi să fugă de ungherele întunecoase, unde se ascunde durerea. În sfârşit, Godefroid fusese vaccinat la timp. (Mă înţelegi, Blondet!) În ciuda acestor numeroase virtuţi, ar fi putut să fie totuşi foarte nenorocit. Că de! din nenorocire, fericirea înseamnă în aparenţă ceva absolut şi tocmai de aceea se găsesc atâţia neghiobi care să se întrebe: „Ce e fericirea?” O femeie foarte spirituală spunea: „Fericirea o găseşti acolo unde o pui!”
— Şi nu făcea decât să afirme un trist adevăr, zise Blondet.
— Asta-i o întreagă morală, adăugă Finot.
— Şi încă ce morală! Fericirea, ca şi Virtutea sau Răul este o noţiune relativă, îl completă Blondet. La Fontaine, de pildă, nădăjduia că până la urmă păcătoşii din iad se vor obişnui cu situaţia în care se află şi se vor simţi acolo în elementul lor, ca peştele în apă.
— Numai băcanii îl ştiu pe La Fontaine de-a rostul! exclamă Bixiou.
— Fericirea unui tânăr la 26 de ani, care trăieşte la Paris, nu se aseamănă cu aceea a unui tânăr de aceeaşi vârstă din Blois, bunăoară, continuă Blondet fără să ţină seama de întrerupere.
— Cei care se folosesc de acest aranjament pentru a osândi nestatornicia în păreri sunt ori de rea credinţă, ori inculţi cu desăvârşire. Medicina modernă, care socoteşte drept cel mai mare merit al său faptul de a fi trecut între 1799—1837 de la stadiul de presupuneri la acela de ştiinţă pozitivă, datorită în primul rând înrâuririi celebrei pleiade de analişti de la Paris, a dovedit că, în cursul evoluţiei sale, omul s-a schimbat cu totul…
— Ca şi cuţitul unui scamator: tu-l crezi mereu acelaşi, dar de fapt e altul, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Aşadar, acest costum de arlechin, pe care îl numim fericire, e făcut din multe petice; aflaţi însă că al lui Godefroid n-avea nici cea mai mică pată sau ruptură. Închipuiţi-vă un tânăr de douăzeci şi şase de ani, fericit în dragoste, care, cu alte cuvinte, este iubit nu pentru tinereţea lui în plină floare, nici pentru inteligenţa sau înfăţişarea lui, nici măcar de dragul iubirii însăşi, ci fiindcă femeile se simt irezistibil atrase de el, chiar atunci când e vorba de un amor abstract, ca să folosim expresia lui Royer Collard; într-o asemenea situaţie, tânărul respectiv poate să n-aibă nicio leţcaie în punga brodată de adoratoarea lui, să nu-i fi plătit proprietarului chiria, nici cizmarului amintit pantofii, să-i fi rămas dator croitorului său, care, cu timpul, asemenea Franţei, ar înceta să-l mai iubească. Într-un cuvânt, poate fi şi sărac! Sărăcia distruge numai fericirea unui tânăr care nu împărtăşeşte opiniile noastre transcendentale asupra contopirii intereselor materiale cu cele sentimentale. Nu cred să existe ceva mai obositor decât a fi foarte fericit din punct de vedere moral şi totodată foarte nefericit din punct de vedere material. Într-o astfel de situaţie omul se simte ca mine în clipa de faţă; cu un picior îngheţat din pricina curentului care pătrunde pe sub uşă, iar cu celălalt pârjolit de focul din sobă. Sper că am fost înţeles şi că ceea ce am spus va găsi ecou în buzunarul tău de la vestă, Blondet, nu-i aşa? Când suntem între noi, să nu pomenim de inimă, ca nu cumva să mi se întunece inteligenţa. Şi acum să continuăm! Aşadar, Godefroid de Beaudenord îşi câştigase stima furnizorilor săi, fiindcă, la rândul lor, furnizorii câştigau destul de des bani frumoşi de pe urma lui. Femeia spirituală de care v-am amintit adineauri şi al cărui nume nu vi-l pot spune, deoarece, fiind cu totul lipsită de inimă, mai trăieşte încă…
— Cine o fi?
— Marchiza d’Espard! Ea spunea că un tânăr burlac trebuie să locuiască la parter, într-un mic apartament unde nimic să nu aducă aminte de gospodărie, să n-aibă nici bucătar, nici bucătăreasă, ci numai un bătrân servitor, şi mai ales să nu facă impresia unui om aşezat. După părerea ei, orice alt fel de viaţă ar dovedi prost-gust. Respectând întocmai aceste cerinţe, Godefroid de Beaudenord locuia pe Cheiul Malaquais într-un mic apartament, situat la parter; totuşi fusese nevoit să pună în camera lui un pat, care deşi ocupa puţin loc, fiind foarte îngust, o făcea să semene întrucâtva cu un dormitor conjugal. Dacă o englezoaică ar fi intrat, din întâmplare, în locuinţa lui, n-ar fi găsit nimic improper[33]. Finot, să pui pe cineva să-ţi explice ce înseamnă cuvântul improper, această lege supremă a Angliei! Fiindcă tot suntem legaţi printr-o bancnotă de o mie de franci, am să te ajut chiar eu să-ţi faci o idee, căci, spre deosebire de tine, eu am fost în Anglia! (În şoaptă, lui Blondet, la ureche: îi vând cunoştinţe de cel puţin două mii de franci.) Vezi tu, Finot, în Anglia poţi să ajungi oricât de departe cu o femeie noaptea, la un bal, sau în altă parte; dacă a doua zi o întâlneşti însă pe stradă şi ai aerul c-o recunoşti, e improper. Dacă descoperi la un banchet că sub fracul vecinului tău din stânga se ascunde un om fermecător, spiritual, prietenos şi câtuşi de puţin scrobit, de nici n-ai zice că-i englez, şi îi adresezi cuvântul după vechea tradiţie a politeţii franceze, e improper. Dacă la un bal inviţi la dans o femeie frumoasă, căreia nu i-ai fost prezentat, e improper: dacă discuţi cu aprindere, râzi, pui inimă, suflet şi spirit într-o conversaţie, sau îţi dai pe faţă sentimentele, în sfârşit, dacă joci cărţi fiindcă îţi place, dacă vorbeşti fiindcă ai ceva de spus, dacă mănânci fiindcă ţi-e foame, e improper, improper, improper.
Stendhal, unul dintre oamenii cei mai spirituali şi mai profunzi[34] ai acestei epoci, a caracterizat admirabil noţiunea de improper, spunând că un oarecare lord din Marea Britanie nu se încumetă să şadă cu picioarele încrucişate în faţa focului nici măcar când e singur, de teamă să nu fie improper. O doamnă din înalta societate engleză, chiar dacă face parte din secta fanatică a puritanilor (protestanţii cei mai intransigenţi care şi-ar lăsa întreaga familie să, moară de foame dacă ar socoti-o improper), poate fi oricât de destrăbălată în dormitorul ei, fără a vedea nimic improper în asta, dar s-ar considera compromisă pentru totdeauna, dacă ar primi vizita unui simplu cunoscut în această încăpere. Datorită spaimei de improper, ne vom pomeni într-o bună zi că Londra şi locuitorii ei s-au schimbat în stane de piatră.
— Când te gândeşti că există şi în Franţa destui zevzeci care vor să importe solemnele neghiobii pe care englezii le săvârşesc cu binecunoscutul lor sânge rece, zise Blondet, îl înfioară pe oricine cunoaşte Anglia şi îşi aminteşte de vechile moravuri franceze atât de elegante şi de fermecătoare. Walter Scott, care n-a îndrăznit să zugrăvească femeile aşa cum sunt, numai de teamă să nu pară improper, îşi făcea remuşcări că a creat în închisoarea din Edinburg minunata figură a lui Effie.
[1] Prudhomme, personajul lui H. Monnier – Joseph Prudhomme este tipul micului burghez pretenţios şi mărginit care spune în mod solemn adevăruri banale sau de la sine înţelese. Henry Monnier îl prezintă în „Scene populare” (1830), şi în „Memoriile lui Joseph Prudhomme” (1857).
[2] Condottieri ai finanţei moderne – mercenari, profitori ai lumii finanţelor; condottierii erau în Italia conducătorii trupelor de mercenari; cuvântul, a căpătat în limba franceză un sens peiorativ.
[3] Jean Bart – marinar francez celebru, la început corsar îndrăzneţ, apoi şef de escadră în marina franceză (1651—1702).
[4] marea agitată a ultimei revoluţii – e vorba de revoluţia din 1830, care a răsturnat veleităţile de absolutism, în persoana ultimului Bourbon, Carol al X-lea.
[5] teatrul Funambules – teatru de varietăţi, al cărui nume venea de la dansatorii pe funie (funis + ambulare).
[6] „Nepotul lui Rameau”… pe care Diderot nu s-a încumetat să-l publice – „Nepotul lui Rameau”, satiră ascuţită a paraziţilor şi a linguşitorilor, nu a fost, într-adevăr, tipărită decât multă vreme după moartea lui Diderot. A apărut mai întâi, la începutul secolului al XIX-lea, într-o traducere germană, datorită lui Goethe, şi apoi în limba franceză. În domeniul public a intrat abia în 1863.
[7] …o mizeră pensiune din Cartierul Latin… – pensiunea din cartierul studenţilor (numit „latin” fiindcă învăţământul mediu şi superior se făcea în evul mediu în limba latină) este faimoasa pensiune Vauquer, atât de viguros descrisă de Balzac în romanul „Moş Goriot”, unde Rastignac este unul dintre personajele principale.
[8] pair al Franţei – membru (numit de rege) al Camerei aristocratice, care, de la 1815 până la 1848, a coexistat cu Camera „reprezentanţilor” (deputaţilor), aleşi în anumite condiţii (v. notele la „Slujbaşii”).
[9] Joséphine… părtaşă la gloria lui (Napoléon) – Joséphine Tascher de La Pagerie, văduva vicontelui de Beauharnais, mort pe eşafod în 1794, s-a căsătorit în 1796 cu generalul Bonaparte, căruia prietenia ei cu Barras, membru al Directoriului, i-a putut fi de folos. În 1804, a devenit împărăteasă, alături de Napoleon, devenit împărat. Dar acesta a repudiat-o în 1809 pentru a se căsători cu o prinţesă de viţă veche, Maria-Luiza a Austriei.
[10] Bois de Boulogne – pădurice la marginea Parisului, loc de plimbare.
[11] La Torpile (Torpila) – numele argotic al unei prostituate din romanul lui Balzac „Strălucirea şi suferinţele curtezanelor”.
[12] Strada Saint-Denis – stradă specifică pentru micul comerţ parizian, în vremea lui Balzac.
[13] Royer-Collard (Pierre-Paul) – mai întâi avocat şi participant la revoluţia din 1789—1794, Royer-Collard a devenit, sub imperiul I, profesor şi filosof spiritualist. El a combătut şcoala senzualistă a lui Condillac şi a jucat un rol de seamă în timpul Restauraţiei difuzând doctrina sa, o încercare de compromis între principiul monarhic şi câteva din cuceririle revoluţiei; a fost adversarul revoluţiei din 1830.
[14] chestiunea rezistă la Critica raţiunii pure – joc de cuvinte cu titlul cunoscutei opere a lui Kant (1724—1804), filosoful german care în această lucrare subliniază de pe poziţii idealiste, agnostice contradicţia dialectică a raţiunii.
[15] vestitul duel… între La Châteigneraie şi Jarnac – acest duel, ale cărui cauze le arată Blondet, a avut loc în 1547; La Châteigneraie a fost ucis de Guy Chabot de Jarnac printr-o lovitură neaşteptată, cu dosul săbiei, în picior; de atunci, „lovitura lui Jarnac” este expresia care se întrebuinţează în limba franceză când e vorba, în orice domeniu, de o lovitură decisivă dată prin surprindere adversarului.
[16] acele hârtii cu filigran – e vorba de bancnote.
[17] doamna de la Popelinière – soţia generalului Le Riche de La Popelinière, prietenul lui Voltaire.
[18] Agnès Sorel… Carol al VII-lea – Agnès Sorel (1422—1450) a fost favorita regelui Carol al VII-lea (1403—1461), supranumit indolentul pentru nepăsarea cu care asista, din Bourges, la cotropirea Franţei de către englezi, cotropire combătută prin iniţiativa curajoasă a Jeannei d’Arc.
[19] Jacques Coeur – negustor bogat din Bourges pe care Carol al VII-lea, regele Franţei, l-a făcut vistiernic şi de la care a primit bani pentru a duce războiul contra cotropitorilor englezi; politica regală l-a sacrificat apoi intereselor duşmanilor săi, exilându-l (1395—1456).
[20] François de Salignac de La Molhe Fénelon (1651—1715), arhiepiscop de Cambrai, este autor de fabule şi de tratate de pedagogie, dar mai ales autorul romanului moralizator „Télémaque” (scris pentru elevul său, vlăstar regal), roman care i-a adus dizgraţia Curţii, căci în el apar critici indirecte la domnia lui Ludovic al XIV-lea.
[21] …ia de la Grandet 150.000 de sticle cu şampanie – e vorba de tatăl lui Charles Grandet şi de fratele avarului Grandet (v. „Eugénie Grandet”).
[22] la Palais-Royal între 1817—1819 – în localurile de petrecere din galeriile de la Palais-Royal au benchetuit trupele de ocupaţie care readuseseră pe Bourboni şi care n-au evacuat Franţa decât în 1818.
[23] Ouvrard (Gabriel-Julien) – financiar veros, îmbogăţit pe socoteala furniturilor la care se obligase faţă de armatele Republicii şi ale Imperiului (1770—1846).
[24] Nucingen e superior lui du Tillet – pentru cariera şi metodele de îmbogăţire ale lui du Tillet, vezi romanul „César Birotteau”.
[25] cum ar spune Cousin – Victor Cousin (1792—1867), a profesat un spiritualism eclectic, încercând să împace raţionalismul lui Descartes cu idealismul lui Kant; meritul lui este acela de a-l fi făcut cunoscut pe Hegel în Franţa.
[26] Samuel Bernard – financiar bogat de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea; „regele soare” a recurs de mai multe ori la el şi l-a tratat cu multă amabilitate pentru a-i stoarce bani (1651—1739); Samuel Bernard s-a îmbogăţit şi prin specula cu averile protestanţilor refugiaţi după revocarea Edictului din Nantes; el a tratat şi cu Law.
[27] Law (John) – financiar scoţian (1671—1729), devenit în Franţa controlor general al finanţelor, apoi organizator al unei societăţi de exploatare colonială (Compania Indiilor); el e cel care a lansat primele bilete de bancă, organizând la Paris, la începutul secolului al XVIII-lea, faimosul sistem bancar, ajuns curând falimentar.
Fraţii Paris care au contribuit la prăbuşirea lui Law – după falimentul lui Law, financiarul Joseph Paris-Duverney (1684—1770) a fost cel mai cunoscut dintre cei patru fraţi Paris care au ocupat scena financiară.
[28] Bouret, Beaujon – financiari parveniţi din secolul al XVIII-lea.
[29] familia Fugger – familie de bancheri bogaţi din Augsburg, care au ocupat scena financiară timp de trei secole. (XIV, XV, XVI) împrumutându-l şi pe Carol Quintul; la un moment dat, ei obţinuseră şi dreptul de a bate monedă.
[30] almanahul Gotha – anuar nobiliar şi diplomatic publicat la Gotha, începând din 1763, în limba franceză şi germană.
[31] a murit prinţ… – povestirea morţii lui Jacques Coeur e de domeniul fanteziei; Jacques Coeur se refugiase la Roma şi a murit într-o expediţie împotriva turcilor (1456).
[32] Saint-Germain – cartier select din Paris, locuit de familiile nobile.
[33] improper – (engl.) necuviincios, nepotrivit.
[34] Stendhal, unul dintre oamenii cei mai subţiri şi mai profunzi… – este unul dintre meritele lui Balzac de a-l fi apreciat la timpul său pe autorul romanului „Roşu şi negru” a cărui faimă literară s-a stabilit mult mai târziu; în 1839, la apariţia romanului „Mănăstirea din Parma”, Balzac a scris un articol extrem de elogios despre această carte.
AMBUSCADA
Era desăvârşit de frumoasă.
Îi spuse: „Cine sunt eu, ca să mă împotrivesc dorinţelor stăpânului meu? Împlinirea vrerilor tale îmi va fi prilej de bucurie până la moarte”.
Ea îl lovi năprasnic de două ori peste gât şi-i despărţi capul de trup.
IUDITH, cap. 8—12—13
I
ÎN PRIMELE ZILE ALE ANULUI AL VIII-lea, pe la începutul lui vandemiar sau, după calendarul actual, pe la sfârşitul lunii septembrie 1799, vreo sută de ţărani şi un număr destul de mare de orăşeni, plecaţi de cu dimineaţă din Fougères ca să ajungă la Mayenne, urcau anevoie muntele Pelerinei, situat cam la jumătatea distanţei dintre Fougères şi Ernèe, un orăşel unde călătorii, de obicei, opresc să se odihnească. Detaşamentul, împărţit în grupuri mai mult sau mai puţin numeroase, prezenta o colecţie de costume atât de bizare şi un amestec de indivizi de prin locuri şi de îndeletniciri atât de diferite, încât descrierea deosebirilor lor specifice nu va fi inutilă, spre a da povestirii noastre acele culori vii pe care se pune atâta preţ astăzi; cu toate că, după unii critici, ele dăunează zugrăvirii sentimentelor.
O parte dintre ţărani – şi anume cei mai numeroşi – erau desculţi, purtând ca îmbrăcăminte doar un cojoc de capră ce-i acoperea de la gât până la genunchi, şi nişte pantaloni de pănură albă şi învârtoşată care, prin firele prost toarse, ilustrau starea de înapoiere industrială a ţinutului. Pletele linse ale părului lor se îmbinau aşa de bine cu părul din cojoacele de capră şi le ascundeau atât de desăvârşit chipurile aplecate către pământ, încât cojoacele uşor ar fi putut să fie luate drept părul lor, iar bieţii nenorociţi să fie confundaţi, la o primă vedere, cu animalele ale căror piei le slujeau de veşmânt. Dar, de sub plete, li se întrezăreau îndată ochii strălucind ca nişte stropi de rouă într-o iarbă deasă; iar privirile lor, deşi vădeau o inteligenţă omenească, pricinuiau desigur mai mult spaimă decât plăcere. Pe cap purtau o tocă îngălată, de lână roşie, asemănătoare cu boneta frigiană pe care pe-atunci Republica o adoptase drept emblemă a libertăţii. Toţi sprijineau pe umăr câte-o bâtă noduroasă de stejar, în vârful căreia atârna o desagă lungă, destul de goluţă. Câţiva purtau peste bonetă o pălărie grosolană de fetru, cu boruri mari şi împodobită de jur împrejur cu un fel de vipuşcă de lână de culori felurite. Nici în hainele acestora, îmbrăcaţi eu aceeaşi dimie din care erau făcuţi pantalonii şi desagii celor dintâi, nu se afla mai nimic din produsele civilizaţiei actuale. Pletele lungi le atârnau peste gulerul unui suman scurt, pe laturi cu nişte buzunăraşe pătrate, şi care nu cobora decât până la şolduri, îmbrăcăminte specifică ţăranilor din Vest. Sub sumanul descheiat se zărea o jiletcă din acelaşi material, cu nasturi mari. Unii aveau în picioare saboţi; alţii, din economie, îşi duceau ghetele în mână. Acest costum, jegoşit de îndelunga purtare, năclăit de sudoare şi de praf, mai puţin original decât cei precedent, avea meritul istoric de a face tranziţia spre îmbrăcămintea aproape elegantă a câtorva inşi care, împrăştiaţi ici şi colo printre cei din gloată, străluceau ca nişte flori. Într-adevăr, pantalonii lor de pânză albastră, jiletcile roşii sau galbene, împodobite cu două rânduri paralele de nasturi de aramă şi asemănătoare unor platoşe pătrate, ieşeau numaidecât în evidenţă dintre veşmintele albe şi cojoacele tovarăşilor lor, ca albăstriţele şi ca macii într-un lan de grâu. Câţiva erau încălţaţi cu acei saboţi pe care ţăranii din Bretania se pricep să şi-i facă singuri; cei mai mulţi însă purtau botfori mari, ţintuiţi, şi haine de dimie grosolană, croite ca vechile haine franţuzeşti, a căror formă încă mai este păstrată cu evlavie de ţăranii noştri. Gulerul cămăşii le era prins cu nişte butoni de argint ce închipuiau fie inimi, fie ancore. În sfârşit, desagii pe care-i purtau păreau mai bine aprovizionaţi decât cei ai tovarăşilor lor; iar mulţi dintre ei aveau în echipamentul lor de drum şi câte-o ploscă, fără îndoială plină de rachiu, pe care o purtau atârnată de gât cu o sfoară. Printre aceşti oameni pe jumătate sălbatici, cei câţiva orăşeni păreau a reprezenta ultimul semn al civilizaţiei din acele ţinuturi. Purtând pe cap pălării rotunde, clacuri ori caschete, având în picioare cizme cu carâmbii răsfrânţi sau ghete şi jambiere, îmbrăcămintea lor, ca şi cea a ţăranilor, se remarca prin câteva trăsături specifice. Vreo zece dintre ei purtau acea vestă republicană cunoscută sub numele de carmaniolă. Alţii, de bună seamă niscaiva meşteşugari înstăriţi, erau îmbrăcaţi din creştet până-n talpă în haine din postav de aceeaşi culoare. Cei mai pretenţios îmbrăcaţi se distingeau prin fracurile şi prin redingotele de postav albastru ori verde, mai mult sau mai puţin uzate. Aceştia, adevăraţi domni, purtau cizme de diferite forme şi îşi vânturau în glumă marile bastoane, făcând haz de necaz. Câteva capete pudrate din belşug şi cu cozile destul de elegant împletite ilustrau acel soi de prestanţă pe care-l dă un început de bogăţie sau de educaţie.
Privindu-i pe aceşti oameni, nedumeriţi de a se vedea alături, adunaţi ca din întâmplare, s-ar fi putut crede că sunt locuitorii vreunui târg alungaţi din căminele lor de cine ştie ce incendiu. Vremurile şi locurile dădeau însă un cu totul alt rost acestei mase de oameni. Un observator iniţiat în tainele discordiilor sociale ce frământau pe atunci Franţa ar fi putut recunoaşte uşor un mic număr de cetăţeni, pe a căror fidelitate Republica putea conta, în acea trupă, alcătuită aproape numai din bărbaţi care, cu patru ani în urmă, luptaseră împotriva ei. O ultimă trăsătură, destul de evidentă, nu mai lăsa nicio îndoială asupra opiniilor ce dezbinau mulţimea respectivă. Numai republicanii păşeau cu oarecare voioşie. Pe când ceilalţi indivizi din trupă, dacă în îmbrăcămintea lor dovedeau deosebiri evidente, în schimb pe feţe şi în atitudini păstrau acea expresie uniformă pe care o provoacă nenorocirea. Orăşeni sau ţărani, toţi purtau pecetea unei tristeţi adânci; tăcerea lor avea ceva sălbatic, toţi păreau încovoiaţi sub jugul unui singur gând, cumplit, fără îndoială, însă ascuns cu grijă sub chipurile de nepătruns; numai încetineala neobişnuită a mersului lor putea să trădeze anumite socoteli tainice. Din vreme în vreme, unii dintre ei, deosebiţi de ceilalţi prin şiragurile de mătănii ce le purtau la gât în ciuda pericolului pe care se zvonea că-l prezintă un asemenea semn al unei religii mai degrabă suprimate decât zdrobite, îşi scuturau pletele şi ridicau iscoditori capul. Cercetau pe furiş pădurile, cărările şi stâncile ce mărgineau drumul, însă cu aerul cu care un câine, ridicându-şi nasul în vânt, încearcă să adulmece vânatul; pe urmă, neauzind decât cadenţa monotonă a paşilor tăcuţilor lor tovarăşi, îşi lăsau iar capu-n pământ şi-şi reluau înfăţişarea deznădăjduită, asemenea criminalilor mânaţi spre ocnă, ca să trăiască ori să moară în lanţuri.
Marşul către Mayenne al unei asemenea coloane, elementele eterogene ce-o alcătuiau şi simţămintele deosebite pe care le vădea, se explicau, destul de firesc, prin prezenţa unei alte trupe, ce forma fruntea detaşamentului. Vreo sută cincizeci de soldaţi mergeau înainte, cu arme şi cu bagaje, sub comanda unui şef de demi-brigadă. Nu e inutil să atragem atenţia celor ce n-au asistat la drama Revoluţiei, că denumirea aceasta înlocuia titlul de colonel, proscris de către patrioţi, ca fiind prea aristocratic. Aceşti soldaţi făceau parte dintr-o demi-brigadă de infanterie stabilită la Mayenne. Pe vremurile acelea de vrajbă, locuitorii din Vest îi numeau albaştri pe toţi soldaţii Republicii. Porecla se datora primelor uniforme, albastre şi roşii, a căror amintire este încă destul de proaspătă pentru a face de prisos descrierea lor. Detaşamentul albaştrilor era, aşadar, escorta acelei gloate de oameni, aproape toţi nemulţumiţi că sunt duşi spre Mayenne, unde disciplina militară urma să le dea repede acelaşi mod de a gândi şi de a simţi, aceeaşi tunică şi aceeaşi înfăţişare ce le lipseau deocamdată cu desăvârşire.
Coloana reprezenta contingentul obţinut cu greu din districtul Fougères, contingent pe care ţinutul îl datora în cadrul mobilizării ordonate de Directoratul Executiv al Republicii franceze, printr-o lege din 10 messidor precedent. Guvernul ceruse o sută de milioane de franci şi o sută de mii de oameni, ca să trimită ajutoare grabnice armatelor sale, bătute pe atunci de austrieci în Italia, de prusaci în Germania şi ameninţate în Elveţia de ruşii pe care Suvorov îi făcea să viseze la cucerirea Franţei. Departamentele din Vest, cunoscute sub numele de Vandeea, Bretania şi o parte din Normandia-de-Jos, pacificate în urmă cu trei ani prin eforturile generalului Hoche după un război de patru ani, păreau să fi socotit momentul potrivit pentru reînceperea luptei. Faţă de atâtea lovituri, Republica îşi regăsi energia de la începuturi. Îşi asigură mai întâi apărarea departamentelor atacate, dându-le în paza locuitorilor patrioţi, printr-unul dintre articolele acelei legi din messidor. În consecinţă, guvernul, neavând nici trupe, nici bani de care să poată dispune în interior, rezolvă dificultatea printr-o gasconadă legislativă: neputând trimite nimic în departamentele răzvrătite, le acorda încrederea sa. Nădăjduia, poate, că o asemenea măsură, înarmându-i pe unii cetăţeni împotriva altora, va înăbuşi răzvrătirea din faşă. Acel articol, sursă de represalii funeste, era redactat astfel: „Se vor organiza detaşamente loiale în departamentele din Vest”. O atare dispoziţie, lipsită de tact politic, provocă în Vest o atitudine atât de ostilă, încât Directoratul pierdu orice speranţă că va birui prea curând acolo. Iar după câteva zile, ceru Adunărilor măsuri speciale în privinţa slabelor contingente datorate pe temeiul articolului ce legaliza detaşamentele loialiste. Deci, o nouă lege, promulgată cu câteva zile înainte de începutul acestei povestiri, şi comunicată în a treia zi complementară a anului al VII-lea, ordona să se organizeze în legiune acele firave recrutări de oameni. Legiunile urmau să poarte numele departamentelor Sarthe, Orne, Mayenne, Ille-et-Vilaine, Morbihan, Loire-Inférieure şi Maine-et-Loire. „Aceste legiuni, spunea legea, vor fi folosite în mod special în lupta împotriva şuanilor şi nu vor putea, sub niciun pretext, să fie duse la graniţe” Detaliile acestea plicticoase, dar ignorate, explică deopotrivă şi starea de slăbiciune în care se afla Directoratul, şi marşul grupului de oameni condus acum de către albaştri. Aşa încât, poate că nu va fi de prisos să adăugăm că frumoasele şi patrioticele hotărâri directoriale n-au obţinut niciodată altceva decât înserarea lor în Buletinul de legi. Nemaifiind susţinute de marile idei morale, de patriotismul ori de teroarea care le făceau până nu demult executorii, decretele Republicii creau milioane de franci şi de soldaţi, din care nimic n-ajungea nici în Tezaur, nici în armată; Resortul Revoluţiei se uzase în mâini neîndemânatice, iar aplicarea legilor căpăta amprenta împrejurărilor, în loc să le domine.
Departamentele Mayenne şi Ille-et-Vilaine erau comandate pe-atunci de un ofiţer cu veche experienţă care, judecând la faţa locului oportunitatea măsurilor de luat, încercă să-i smulgă Bretaniei contingentele pretinse, şi mai ales pe cel din Fougères, unul dintre focarele cele mai de temut ale şuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forţa acestor districte primejdioase. Devotatul militar profită de prevederile iluzorii ale legii, spre a afirma că el îi va echipa şi îi va înarma imediat pe cei rechiziţionaţi şi că ţine la dispoziţia lor solda promisă de guvern unor astfel de trupe speciale. Cu toate că pe atunci Bretania refuza orice fel de serviciu militar, planul reuşi, în primul rând datorită făgăduielilor făcute, şi cu atâta rapiditate încât ofiţerul se alarmă. El era însă un bătrân dulău de pază şi cu greu putea fi luat prin surprindere. De îndată ce văzu sosind atât de grabnic la district o parte din contingente, bănui că numai vreun motiv tainic provocase acea promptă avalanşă de oameni, şi nu se înşela, poate, când socotea că ei nu vor decât să-şi procure arme. Atunci, fără a-i mai aştepta pe cei întârziaţi, luă măsuri spre a încerca să se retragă spre Alençon, ca să se apropie de regiunile aduse la supunere, deşi răzvrătirea crescândă din acele ţinuturi făcea foarte problematic succesul planului său. Ofiţerul, care, după informaţiile primite, păstrase cel mai mare secret în legătură cu dezastrele armatelor noastre şi cu ştirile prea puţin încurajatoare sosite din Vandeea, încerca, deci, în dimineaţa în care începe această istorisire, să ajungă printr-un marş forţat la Mayenne, unde era hotărât să aplice legea aşa cum va socoti de cuviinţă, completându-şi cadrele demi-brigăzii cu conscrişii bretoni. Cuvântul conscris, devenit mai târziu atât de celebru, înlocuise, pentru prima dată, în legi, numele de rechiziţionaţi, dat la început recruţilor republicani. Înainte de plecarea din Fougères, comandantul poruncise soldaţilor lui să-şi ia în taină cartuşele şi raţiile de pâine necesare, ca să nu atragă luarea-aminte a conscrişilor asupra lungimii drumului; şi îşi făcea socoteala să nu poposească nici măcar la Ernée, unde, revenindu-şi din buimăceală, oamenii ce alcătuiau contingentul s-ar fi putut înţelege cu şuanii, care fără îndoială că erau răspândiţi prin toate câmpiile vecine. Tăcerea mohorâtă ce domnea în trupa de rechiziţionaţi, luaţi prin surprindere de manevra bătrânului republican, precum şi încetineala marşului lor peste munte stârneau în cel mai înalt grad bănuielile acestui şef de demi-brigadă, pe nume Hulot; trăsăturile cele mai izbitoare ale descrierii precedente erau pentru el de un viu interes; aşa încât mergea tăcut, între cinci tineri ofiţeri care, cu toţii, respectau îngrijorarea şefului lor. Dar în clipa când ajunse pe culmea muntelui Pelerinei, Hulot întoarse brusc capul, parcă instinctiv, spre a inspecta chipurile întunecate ale rechiziţionaţilor, şi nu întârzie să rupă tăcerea. Într-adevăr, încetineala tot mai mare cu care mergeau bretonii crease între ei şi escortă o distanţă de vreo două sute de paşi. Hulot făcu atunci o grimasă, care-i era tipică.
— Ce dracu au muscadinii ăia? exclamă el, cu glas răsunător. Conscrişii noştri mi se pare că închid compasul, în loc să-l deschidă!
La aceste cuvinte, ofiţerii ce-l însoţeau se întoarseră printr-o mişcare spontană, foarte asemănătoare cu tresărirea din somn pricinuită de un zgomot brusc. Sergenţii şi caporalii îi imitară, iar compania se opri, fără să fi primit porunca: „Stai”! Dacă ofiţerii aruncară mai întâi o privire asupra detaşamentului care, asemenea unei lungi broaşte-ţestoase, urca anevoie muntele Pelerinei, tinerii aceştia, pe care apărarea patriei îi smulsese, ca pe atâţia alţii, de la eminentele lor studii, şi în sufletul cărora războiul nu stinsese încă sensibilitatea faţă de frumuseţe, rămaseră atât de impresionaţi de spectacolul ce li se înfăţişa, încât lăsară fără răspuns observaţia lui Hulot, a cărei importanţă le era necunoscută. Cu toate că veneau din Fougères, de unde priveliştea ce li se înfăţişa acum ochilor se vede la fel, doar cu deosebirile pricinuite de schimbarea de perspectivă, nu putură să n-o mai admire, pentru o ultimă oară, asemeni acelor dilettanti cărora o muzică le produce cu atât mai multe plăceri, cu cât o cunosc mai în amănunt.
De pe culmea muntelui Pelerinei, ochii călătorilor priveau larga vale a râului Couësnon unde, pe unul dintre punctele cele mai înalte, se ridică la orizont oraşul Fougères. Castelul din Fougères domină, de pe vârful de stâncă pe care e zidit, trei sau patru drumuri importante, poziţie ce-l făcea odinioară una dintre cheile Bretaniei. De acolo, ofiţerii contemplară în toată întinderea lui acel bazin, tot atât de remarcabil prin darnica fertilitate a solului, cât şi prin varietatea priveliştilor sale. Jur-împrejur, munţii de şist se înalţă ca un amfiteatru, ascunzându-şi coastele roşcate sub pădurile de stejari şi tăinuind pe povârnişurile lor vâlcele pline de răcoare. Stâncile acelor culmi descriu o vastă centură circulară, la poalele căreia se întinde domoală o câmpie imensă, frumoasă ca un parc englezesc. Mulţimea de garduri de mărăcini ce împrejmuiesc numeroasele proprietăţi risipite pretutindeni, toate plantate cu livezi, dau acestui covor verde o înfăţişare rară printre peisajele Franţei, şi închid, în multiplele lor contraste, nenumărate frumuseţi tainice, ale căror efecte sunt atât de copleşitoare, încât cuceresc până şi sufletele cel mai puţin sensibile. În acea clipă, priveliştea era însufleţită de strălucirea fugară cu care naturii îi place să-şi încunune uneori nepieritoarele-i creaţii. În vreme ce detaşamentul străbătuse valea, răsăritul soarelui împrăştiase încet-încet aburii albi şi uşori care plutesc peste pajişti în dimineţile de septembrie. Iar când soldaţii se opriră, o mână nevăzută părea că ridică ultimul văl ce acoperea peisajul, mulţimea de nori diafani, asemănători linţoliului de voal străveziu ce se pune peste bijuteriile scumpe, pentru ca, privite prin acel văl, să stârnească şi mai mult curiozitatea. În vastul orizont pe care ofiţerii îl contemplau nu se mai zărea pe cer nici cel mai suav nor, care prin strălucirea lui de argint să confirme că imensa boltă albastră ar fi într-adevăr firmamentul. Părea mai degrabă un baldachin de mătase, sprijinit pe piscurile zimţuite ale munţilor şi ridicat în văzduh pentru a proteja acea magnifică îmbinare de câmpuri, de pajişti, de pârâiaşe şi de crânguri. Ofiţerii nu se mai săturau să contemple priveliştea scăldată în atâtea frumuseţi câmpeneşti. Unii şovăiau îndelung înainte de a-şi coborî privirile spre uimitoarea risipă de dumbrăvi ale căror culori de bronz erau sporite de nuanţele severe ale tufişurilor galbene şi pe care verdele de smarald al pajiştilor îl scoteau şi mai mult în evidenţă. Alţii se fixau asupra contrastelor dintre miriştile roşiatice – unde hrişcă recoltată se ridica în snopi conici, ca piramidele de arme pe care soldaţii în bivuac le aşază una lângă alta – şi suprafeţele de aur ale miriştilor de secară. Ici-colo, ardezia sumbră a câtorva acoperişuri de unde se înălţau fumuri albe; apoi făgaşele sprintene şi argintate prin care curg pârâiaşele întortocheate ce se varsă în Couësnon atrăgeau ochiul prin acele ispite optice care, fără a şti de ce, tulbură sufletul şi-l predispun la visare. Răcoarea îmbălsămată a adierilor de toamnă şi mireasma tare a pădurilor se înălţau ca un abur de tămâie, fermecându-i pe admiratorii minunatului ţinut, ce contemplau ca vrăjiţi florile necunoscute, vegetaţia puternică, pajiştile rivalizând cu cele ale Angliei, vecina sa, al cărei nume e comun ambelor ţări. Câteva turme însufleţeau scena, îndeajuns de emoţionantă şi-aşa. Păsările cântau, umplând valea de o suavă şi dulce melodie ce fremăta în văzduhuri. Dacă imaginaţia contemplativă ar vrea să perceapă din plin bogatele jocuri de umbră şi lumină, orizonturile vaporoase ale munţilor, fantasticele perspective ce lăsau vaste spaţii fără arbori, pe unde râurile străluceau desfăşurându-şi cochetele sinuozităţi; dacă amintirea ar colora, ca să spunem aşa, descrierea noastră tot atât de rapidă ca şi clipa în care a fost încadrată, persoanele pentru care atari privelişti nu-s lipsite de valoare vor obţine o imagine aproximativă a magicului spectacol în faţa căruia sufletul impresionabil al tinerilor ofiţeri rămăsese înmărmurit.
Atunci, gândindu-se că bieţii oameni îşi părăseau cu părere de rău ţinutul şi obiceiurile dragi spre a se duce să moară, poate, în pământuri străine, ei le iertară conserişilor lipsa de grabă, pe care le-o înţelegeau. Apoi, cu mărinimia firească a soldaţilor, îşi ascunseră duioşia sub o prefăcută dorinţă de a examina poziţiile militare ale frumosului ţinut. Hulot, însă, pe care e mai bine să-l numim comandantul, spre a evita numele prea puţin armonios de şef de demi-brigadă, era unul dintre acei militari care, în faţa unei mari primejdii, nu se prea lasă vrăjiţi de farmecele unui peisaj, de-ar fi acela chiar şi raiul pământesc. Îşi scutură, aşadar, capul cu un gest de nemulţumire? şi îşi încruntă sprincenele groase şi negre ce dădeau fizionomiei lui o expresie aspră.
— De ce dracului nu vin? întrebă el, pentru a doua oară, cu vocea-i îngroşată de mizeriile războiului. Nu cumva se află în sat cine ştie ce sfântă Fecioară cu care-ar vrea să schimbe vreo strângere de mână?
— Întrebi de ce? răspunse o voce.
Auzind nişte sunete ce păreau a ieşi din cornul cu care ţăranii de prin acele văi îşi strâng turmele, comandantul se întoarse brusc, ca înţepat de vârful unei săbii, şi văzu la doi paşi de el un personaj mult mai bizar decât oricare dintre cei mânaţi spre Mayenne ca să slujească Republica. Necunoscutul, un bărbat bondoc şi lat în spete, îi arătă un cap aproape tot atât de mare cât al unui bou, animal cu care se asemuia şi în alte privinţe. Nişte nări groase făceau ca nasul lui să pară încă şi mai scurt decât era. Buzele-i late, răsfrânte peste dinţii albi ca zăpada, ochii-i mari, rotunzi şi negri, adumbriţi de nişte sprâncene crunte, urechile-i clăpăuge şi pletele-i roşii aparţineau mai puţin frumoasei noastre rase caucaziene, cât mai degrabă genului erbivorelor. În sfârşit, lipsa totală de orice alte caracteristici ale omului social îi făceau capul şi mai vrednic de luare-aminte. Faţa, ca bronzată de soare, şi ale cărei linii colţuroase prezentau o vagă analogie cu granitul ce formează solul ţinuturilor de-aci, era singura parte vizibilă a trupului ciudatei făpturi. De la gât în jos, era acoperit cu un soi de zeghe de dimie roşcată, încă şi mai grosolană decât cea a pantalonilor celor mai sărăcani dintre conscrişi. Această zeghe, în care un muzeograf ar fi recunoscut vechea saye (saga) sau sayon a galilor, nu cobora mai jos de brâu şi era încheiată cu ajutorul a două fâşii din piele de capră şi a câtorva bucăţi de lemn cioplite grosolan, unele încă mai păstrând pe ele coaja. Sub cojoacele de bique[1], spre a vorbi în limba regiunii, care-i împodobeau pulpele şi coapsele, nu se putea distinge niciun fel de formă omenească. Picioarele îi erau vârâte în nişte saboţi enormi. Lungile-i plete lucitoare, asemănătoare cu părul din cojocul de capră, îi cădeau de-a lungul obrajilor, despărţite în două părţi egale, ca pletele acelor statui din evul mediu ce se mai văd încă prin unele catedrale, în locul bâtei noduroase pe care o purtau pe umăr conscrişii, el ţinea strâns la piept, ca pe-o flintă, un bici gros, a cărui curea, împletită cu dibăcie, părea să fie de două ori mai lungă decât a biciuştilor obişnuite. Brusca apariţie a bizarei fiinţe părea uşor de explicat. După prima impresie, câţiva ofiţeri presupuseră că necunoscutul era vreun rechiziţionat ce se apropiase de coloană când o văzuse oprită. Pe comandant, însă, sosirea lui îl impresionase în mod deosebit; deşi păru omul cel mai puţin tulburat de pe lume, fruntea i se înnegură: şi, după ce-l cântări îndelung pe străin, repetă maşinal şi parcă năpădit de gânduri sinistre:
— Da’ de ce nu vin? Ştii tu cumva, ai?
— Păi, răspunse sumbrul interlocutor, cu un accent ce dovedea că vorbeşte destul de greu franţuzeşte, păi, din pricină că acolo, spuse el, întinzându-şi mâna aspră şi butucănoasă către Ernée, acolo e Maine şi acolo se sfârşeşte Bretania.
Pe urmă, izbi năprasnic în pământ, la picioarele comandantului, cu greaua codirişte a biciului său. Impresia pe care laconica omilie o produse asupra spectatorilor acestei scene fu asemenea celei pe care ar provoca-o un bubuit de tam-tam în curgerea lină a armoniilor unei melodii. Cuvântul omilie de-abia izbuteşte să redea ura şi dorinţa de răzbunare pe care le exprimară gestul sfidător, vorba repezită şi înfăţişarea plină de o dârzenie cruntă şi rece. Grosolănia acelui bondoc, parcă cioplit cu toporul, aspectu-i noduros, ignoranţa stupidă gravată pe chipul lui, îl făceau să pară un fel de semizeu barbar. Păstra o atitudine profetică şi se ivise acolo ca însuşi duhul Bretaniei, ce se redeştepta dintr-un somn de trei ani spre a reîncepe un război în care victoria se ascundea sub două rânduri de văluri.
— Ia uite ce cocoşel grozav! zise Hulot, vorbind cu sine însuşi. Tare-mi vine să cred că e ambasadorul celor ce se pregătesc să parlamenteze cu noi prin bubuituri de puşcă.
După ce mormăi printre dinţi vorbele acestea, comandantul îşi plimbă pe rând privirile de la acest om la peisaj, de la peisaj la detaşament, de la detaşament la povârnişurile abrupte ale drumului, cu crestele adumbrite de înaltele grozame ale Bretaniei; apoi le întoarse deodată către necunoscut, pe care-l supuse parcă unui interogatoriu mut, încheiat printr-o întrebare bruscă:
— De unde vii?
Privirea-i cruntă şi pătrunzătoare încerca să ghicească tainele impenetrabilului chip care, în acest răstimp, luase înfăţişarea năucă, de toropeală, în care se cufundă ţăranul când se odihneşte.
— Din ţara garsilor[2], răspunse omul, fără să arate vreo tulburare.
— Numele tău?.
— Marche-à-Terre.
— De ce porţi, împotriva legii, poreclă de şuan?
Marche-à-Terre, cum singur se recomandase, îl privi pe comandant cu un aer de imbecilitate atât de profund autentic, încât militarului i se păru că n-a fost înţeles.
— Faci parte dintre cei rechiziţionaţi la Fougères?
La această întrebare, Marche-à-Terre răspunse printr-un Nu ştiu, a cărui inflexiune exasperantă curmă orice discuţie. Se aşeză liniştit pe marginea drumului, scoase de sub zeghe câteva bucăţi de azimă subţire şi neagră de secară, hrană naţională ale cărei triste delicii nu pot fi înţelese decât de bretoni, şi începu să mănânce cu o nepăsare tâmpă. Făcea impresia unei lipse atât de totale de inteligenţă, încât ofiţerii îl asemuiră, în acea situaţie, rând pe rând, ba cu vreunul dintre animalele ce păşteau prin păşunile grase de pe vale, ba cu sălbaticii din America, ba cu vreun primitiv de pe la Capul Bunei-Speranţe. Înşelat de o asemenea atitudine, comandantul însuşi începuse să-şi uite temerile, când, aruncând o ultimă privire pre caută spre omul pe care-l bănuia a fi crainicul unui măcel apropiat, îi văzu pletele, zeghea şi cojoacele de capră pline de spini, de resturi de frunze, de crengi şi de mărăcini, ce dovedeau că şuanul străbătuse un drum lung prin tufărişuri. Aruncă o privire semnificativă către adjutantul său Gérard, lângă care se afla, îi strânse puternic mâna şi-i spuse şoptit:
— Am plecat după lână, şi-o să ne-ntoarcem tunşi.
Ofiţerii, nedumeriţi, se priviră în tăcere.
[1] Bique – capră.
[2] Gars – (se pronunţă ga), în limbaj familiar curent înseamnă flăcău, băiat. Noi am păstrat aici cuvântul francez, pentru motivele care se înţeleg uşor din text. Mai departe, în traducerea noastră, ori de câte ori necesităţile filologice ne vor permite, vom folosi echivalentul românesc.
Locurile şi omul
Î
n anul 1829, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, un bărbat de vreo cincizeci de ani străbătea călare drumul de munte care duce spre un târg mare, aşezat nu departe de Grande-Chartreuse[1]. Acest târg este reşedinţa unui canton foarte populat, mărginit de o vale întinsă. Un pârâu cu albia plină de bolovani – de cele mai multe ori secat, dar pe atunci plin de pe urma dezgheţului – udă această vale, strânsă între două şiruri paralele de munţi pe care, de pretutindeni, îi domină piscurile din Savoia şi din Dauphiné. Deşi peisajele cuprinse între munţii din regiunea Maurienne au un aer familiar cantonul pe care-l străbătea necunoscutul arată privirii noastre varietăţi de teren şi efecte de lumină pe care zadarnic le-am căuta prin alte regiuni. Într-un loc, valea, care se deschide dintr-o dată, ne înfăţişează covorul neregulat al unei vegetaţii pe care neîntrerupta umezeală datorată munţilor o menţin veşnic fragedă şi plăcută ochiului în orice anotimp. Altundeva, un ferăstrău mecanic îşi desfăşoară modestele-i clădiri pitoresc aşezate, grămezile de buşteni de brad descojit şi apa care, luată de pârâu şi îndrumată către lungi uluce făcute din trunchiuri adânc săpate, se scurge, prin nişte despicături, în mulţime de şipote. Ici-colea, colibe împrejmuite de livezi în floare îţi aduc în minte ideile pe care ni le inspiră mizeria truditoare. Mai departe, case cu acoperişuri roşii de plăci netede şi rotunde ca nişte solzi de peşte, vestesc bunăstarea, rod al muncii necurmate. În sfârşit, deasupra fiecărei uşi zăreşti agăţat coşul în care se usucă brânza. Pretutindeni, curţi şi îngrădituri înveselite de viţa care, ca în Italia, se caţără pe puiandri de ulm cu frunza cărora se hrănesc vitele. Printr-un capriciu al naturii, pe-alocuri dealurile se apropie atât de mult unele de altele încât nu vezi nici ateliere, nici ogoare, nici colibe. Despărţite doar de torentul care curge în cascade, cei doi pereţi abrupţi de granit se ridică, încărcaţi de brazi cu cetina întunecată şi de fagi înalţi de cinci sute de picioare. Falnici, straniu coloraţi de petice de muşchi, cu frunzişul în fel şi chip, aceşti copaci alcătuiesc magnifice colonade mărginite dedesubtul şi deasupra drumeagului de informe garduri de coacăz, de călin, merişor şi păducel. Mireasma tare a acestor arbuşti amestecă parfumul sălbatic al muntelui cu aroma pătrunzătoare a lăstarilor de zad, de plop şi de răşinoase. Zdrenţe de nori alunecau printre stânci, când acoperind, când lăsând la vedere creste vinete, uneori la fel de vaporoase ca şi norii a căror vată moale o destrămau. În toată clipa, altele erau şi înfăţişarea locurilor, şi lumina cerului; neîncetat se schimba culoarea munţilor, nuanţa povârnişurilor, forma văilor; privelişti multiplicate pe care neaşteptate contraste – fie o rază de soare printre trunchiuri de copaci, fie un luminiş natural sau vreun grohotiş – le făceau minunate la vedere, în mijlocul tăcerii, în anotimpul când totul e în floare, când soarele încălzeşte un cer fără pată. Pe scurt, ne aflam într-un loc încântător, ne aflam în Franţa!
Călătorul – un bărbat înalt – era îmbrăcat din creştet până-n tălpi în haine de pânză albastră, periate cu aceeaşi grijă cu care-şi ţesăla, în fiece dimineaţă, calul cu păr lucios pe care se ţinea drept şi ţeapăn ca un bătrân ofiţer de cavalerie. Chiar dacă nici cravata sa neagră şi mănuşile din piele de căprioară, chiar dacă nici pistoalele care-i umflau taşca de la oblânc, nici genţile bine prinse de crupa calului nu ne-ar fi lămurit îndeajuns că avem a face cu un militar, apoi faţa sa oacheşă, ciupită de vărsat dar cu trăsături regulate şi plină de o aparentă nepăsare, gesturile sale hotărâte, privirea sigură, ţinuta capului, toate arătau acele deprinderi marţiale de care ostaşul nu se poate niciodată descotorosi, chiar după ce reintră în viaţa civilă. Oricare altul s-ar fi extaziat în faţa frumuseţilor naturii alpine, atât de îmbietoare în acele locuri unde ea se uneşte cu marile bazine ale Franţei; ofiţerul nostru însă – care, fără îndoiala străbătuse ţările în care războaiele napoleoniene târâseră armata franceză – gusta frumuseţea locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admiraţia este o senzaţie pe care Napoleon se pare că a ucis-o în sufletul ostaşilor săi: iată de ce un obraz liniştit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaşte pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat.
În adevăr, omul nostru era unul dintre acei militari, astăzi destul de puţini la număr pe care glontele îi ocolise, deşi au scormonit toate câmpurile de luptă pe unde Napoleon şi-a condus oştirile. Viaţa lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rând, făcându-şi datoria zi şi noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgând sabia numai când trebuia şi niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofiţerilor Legiunii de onoare: după bătălia de la Moscova, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rândurile celor puţini, reci în aparenţă, sfioşi, veşnic împăcaţi cu ei înşişi, a căror conştiinţă se simte umilită numai la gândul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încât îşi dobândise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad.
Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deşi îi încărunţise mustaţa, abia ajunsese la gradul de şef de escadron; dar viaţa lui era atât de curată încât niciun ostaş, nici chiar generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toţi soldaţii de rând nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care-l au copiii pentru o mamă iubitoare; căci cu ei ştia să fie şi îngăduitor, şi aspru. Fusese şi el, cândva, soldat, cunoştea tristele bucurii şi veselele neplăceri, abaterile care se iertau sau se pedepseau, ale soldaţilor, pe care-i numea copiii săi, şi cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori.
Cât despre povestea vieţii sale – era îngropată în cea mai adâncă tăcere. Ca mai toţi ofiţerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atât de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. Se gândise oare vreodată să se căsătorească? Iată o întrebare fără răspuns. Nimeni nu se îndoia că maiorul Genestas avusese bune prilejuri în popasurile sale dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, luând parte la serbări date de regimentul său sau de alte regimente; cu toate astea, nu se ştia nimic sigur. Fără a fi ipocrit, fără a pregeta la o petrecere, fără a nesocoti obiceiurile ostăşeşti, tăcea sau răspundea râzând când cineva încerca să-l descoase. La întrebarea: „Dar dumneavoastră, domnule maior?” pe care i-o adresa un ofiţer, la un pahar, răspundea:
— Să bem, domnilor!
Cavaler fără frică şi fără prihană – dar şi fără măreţie! – domnul Pierre-Joseph Genestas nu avea aşadar nimic poetic, nimic romanesc, era mai degrabă vulgar, înfăţişarea lui era ca de om înstărit. Deşi n-avea altă avere decât solda şi nici alt viitor decât pensia, totuşi, aidoma acelor bătrâni oameni de afaceri pe care experienţele nefericite i-au făcut încăpăţânaţi, şeful de escadron avea întotdeauna economisită o sumă egală cu solda pe doi ani – şi de care nu se atingea niciodată. Jocul de cărţi nu-i prea plăcea, încât atunci când, în societate, se căuta un jucător de rezervă sau un pot suplimentar la o partidă de écarté, se făcea că nu aude. Dar, dacă nu-şi îngăduia nimic extraordinar, apoi nici nu nesocotea cele de cuviinţă. Uniformele sale durau mai mult decât ale celorlalţi ofiţeri din regiment, datorită grijii pe care o inspiră sărăcia şi care, la el, devenise o deprindere maşinală. Ar fi putut părea avar, de n-ar fi fost admirabilul său dezinteres şi frăţeasca grabă cu care băga mâna în buzunar ca să ajute pe vreun nesocotit, ruinat de jocul de cărţi sau de cine ştie de altă nebunie. Părea că, pe vremuri, pierduse sume mari la cărţi, atât era de delicat când ajuta pe alţii; nu-şi acorda dreptul de a-şi controla debitorii şi nu le amintea niciodată de creanţe.
Copil de trupă, singur pe lume, armata era patria lui, iar regimentul familia. Iată de ce nici nu prea se întrebau oamenii de ce e atât de strângător, atribuindu-se respectabilul său spirit de economie dorinţei fireşti de a-şi mări bunăstarea bătrâneţelor. În ajunul înaintării sale la gradul de locotenent-colonel de cavalerie, toată lumea era convinsă că nu are altă ambiţie decât să se retragă undeva, la ţară, dimpreună cu pensia şi cu tresele sale tio colonel. După orele de instrucţie, dacă se întâmpla ca ofiţerii tineri să vorbească de Genestas, îl categoriseau în rândul celor ce termină liceul ca premianţi şi care trec prin viaţă punctuali, corecţi, fără patimi, utili şi nesăraţi ca pâinea albă; oamenii serioşi însă îl judecau cu totul altfel. Deseori observai la el o privire, deseori îi scăpa o expresie plină de tâlc, cum e vorba omului singuratic, şi care, fără voie, îi trădau furtuna din suflet.
Celui ce o studia, fruntea lui liniştită îi dezvăluia puterea de a-şi înfrâna pasiunile şi de a le închide în adâncul inimii sale, putere anevoie dobândită prin învăţul cu primejdiile şi nenorocirile neprevăzute ale războiului. Într-o zi, fiul unui pair[2] al Franţei, nou venit la regiment, spusese despre Genestas că ar fi fost cel mai integru dintre preoţi sau cel mai cinstit dintre băcani.
— S-ar mai putea adăuga: cel mai puţin slugarnic dintre oamenii de la curte! răspunse Genestas tânărului încrezut, care nu-şi dăduse seama că superiorul său îi auzise vorbele.
Cei de faţă izbucniră în râs: tatăl locotenentului linguşise toate guvernele, fusese un om maleabil, deprins să se pună bine cu toate revoluţiile, iar fiul era leit tătâne-său. În armata franceză se puteau întâlni şi asemenea firi: realmente mari la nevoie, redevenind simpli după primejdie, negândindu-se la glorie, netemători de moarte; aceştia sunt, poate, mult mai numeroşi decât s-ar crede, ţinând seama de neajunsurile firii noastre. Cu toate astea, ne-am înşela amarnic dacă am gândi că Genestas era om fără cusur. Bănuitor, supus unor violente accese de mânie, ironic în discuţii şi vrând cu tot dinadinsul să aibă dreptate când nu avea, era plin de prejudecăţi naţionale. Din viaţa sa de ostaş se alesese cu patima vinului bun. Dacă se ridica de la o masă dată cu toată eticheta gradului său, părea serios, meditativ şi atunci nu voia să-şi împărtăşească nimănui gândurile. În sfârşit, cunoştea destul de bine moravurile lumii şi regulile politeţei pe care le respecta ca pe un consemn, cu toată rigiditatea militară; dacă avea bun-simţ, şi experienţă, dacă stăpânea tainele tacticii, ale instrucţiei, teoria scrimei călare şi subtilităţile ştiinţei veterinare, apoi studiile şi le neglijase ca nimeni altul. Ştia, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult la gânduri, îţi atribuia cine ştie ce origine sau calitate. De aceea, când, în convorbiri, venea vorba de ştiinţă sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dând din cap în semn de aprobare, ca un om învăţat care ajunsese la pironism[3].
Când Napoleon, la 13 mai 1809, scrisese, la Schönbrunn, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei îşi gâtuiseră copiii cu propriile lor mâini, precum Medeea, Genestas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-şi compromită demnitatea gradului întrebând cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decât lucruri oficiale urmatelor sale şi casei de Austria; gândi aşadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică. Cu toate astea, fiindcă chestiunea putea avea vreo legătură cu arta militară, Medeea din comunicat începu a-l nelinişti până când, într-o zi, domnişoara Raucourt reapăru în Medeea. După ce citi afişul, căpitanul avu grijă să se ducă, într-o seară la Theâtre-Franţais ca s-o vadă pe vestita artistă în acest rol mitologic, despre care se informă prin vecini. Când stai să te gândeşti, un om care, ca soldat de rând, avusese energia să înveţe cititul, scrisul şi socotitul, era firesc să înţeleagă că, având gradul de căpitan, trebuia să se cultive. Şi aşa, din clipa aceea, începu a citi cu râvnă romanele şi cărţile noi, de unde s-a ales cu un fel de semicultură de care se folosea cu destulă îndemânare. Recunoscător fată de învăţătorii săi, mergea până la a lua apărarea lui Pigault-Lebrun[4], susţinând că e instructiv şi adeseori profund.
Acest ofiţer – care devenise atât de prudent încât nu făcea niciun demers inutil – părăsise oraşul Grenoble şi se îndrepta spre mănăstirea Grande-Chartreuse, după ce, în ajun, obţinuse de la colonelul său o permisie de o săptămână.
Îşi făcuse socoteala că drumul nu va fi lung; dar, derutat la fiecare leghe de spusele mincinoase ale ţăranilor cărora le cerea lămuriri, gândi că e mai cuminte să nu-şi continue călătoria fără a îmbuca ceva. Şi deşi nu putea nădăjdui să întâlnească o femeie la casa ei – când toată lumea era la câmp – se opri în faţa unor bordeie grămădite în jurul unui teren comun, un fel de piaţă destul de diformă, în bătaia tuturor viiturilor.
Pământul acestei curţi familiale era bătucit şi bine măturat, dar din loc în loc se zăreau gropi pentru gunoaie. Trandafiri, iederă, buruieni creşteau de-a lungul pereţilor crăpaţi. La intrarea în bătătură se afla un coacăz neîngrijit, pe ramurile căruia se zvântau nişte zdrenţe. Primul locuitor pe care-l întâlni Genestas fu un purcel tolănit pe o mână de paie, care, auzind tropotul calului, grohăi şi-şi ridică râtul speriind o pisică neagră. O ţărancă tânără, care ducea pe creştet o legătură de buruieni, apăru dintr-o dată, urmată la oarecare depărtare de patru plozi – în zdrenţe dar vioi, gălăgioşi, cu priviri neastâmpărate, frumuşei, cu feţele oacheşe, nişte adevăraţi diavoli care semănau cu îngerii. Soarele râdea şi dădea un fel de puritate aerului, bordeielor, gunoaielor, cetei de copii ciufuliţi.
Ostaşul întrebă dacă i se putea face rost de o cană de lapte. În loc de răspuns, fata scoase un strigăt sălbatic. Îndată, în pragul unei colibe apăru o bătrână, iar ţăranca cea tânără intră într-un staul după ce făcu semn cu capul către bătrâna spre care Genestas se îndreptă, având grijă să-şi ţină bine calul în frâu ca să nu dea peste copiii care începuseră să se împiedice printre picioarele lui. Ceru din nou, dar femeia îl refuză tăios. Spunea că nu vrea să strice smântâna din oalele de lapte puse deoparte pentru a face unt. La această obiecţiune, ofiţerul răspunse promiţând că va plăti paguba cu vârf şi îndesat; îşi priponi calul de stâlpul porţii şi intră în bordei. Cei patru copii, care erau ai acestei femei, păreau toţi a avea aceeaşi vârstă; lucru ciudat, care atrase atenţia maiorului. Bătrâna mai avea un al cincilea, agăţat de fusta ei şi care, slăbănog, palid bolnăvicios precum era, ar fi avut nevoie, fără îndoială, de cea mai mare îngrijire; de aceea şi era cel mai iubit, prâslea.
Genestas se aşeză la gura unei vetre înalte, fără foc, deasupra căreia se vedea o Fecioară de ghips vopsit ţinând în braţe pruncul divin. Minunat simbol! Pe jos, pământ gol, bătătorit în mod primitiv, care, cu vremea se desfundase şi care, deşi curat, avea, în mare, neregularităţile unei coji de portocală. Deasupra vetrei stăteau agăţate o căldăruşă plină de sare, o tigaie, un căzănel. Partea din fund a încăperii era ocupată de un pat înalt, ornat cu danteluri neregulate. Afară de aceasta, din loc în loc, scăunele cu trei picioare făcute din beţe înfipte într-o simplă scândură de fag, o covată pentru păstrarea pâinii, un căuş mare de lemn pentru scosul apei, un şiştar şi mai multe oale de lapte, pe covată o vârtelniţă, câteva lese pentru brânză, pereţi negri, o uşă mâncată de cari, cu un geam cu gratii – iată toată găteala şi tot mobilierul acestei sărmane locuinţe.
Acum, să vedeţi la ce scenă a asistat ofiţerul, care se distra lovind solul cu cravaşa fără să aibă habar că asistă la o dramă. După ce bătrâna, însoţită de prâslea al ei cel chelbos, a dispărut pe uşa care dădea în odaia unde se făcea brânza, cei patru plozi, după ce s-au holbat îndeajuns la ofiţer, au început să ia la goană purcelul. Animalul, cu care de obicei se jucau, apăruse în prag; ţâncii au tăbărât pe el cu atâta vrăjmăşie şi l-au lovit într-un mod atât de caracteristic încât acesta a luat-o repede la sănătoasa. O dată inamicul gonit, copiii au luat cu asalt uşa, a cărei clanţă, cedând sub greutatea lor, scăpă din lăcaşul în care fusese montată; apoi au dat buzna într-un fel de cămară unde maiorul, pe care scena îl amuza, i-a văzut înfulecând care mai de care la prune uscate. Bătrâna cu faţa ca pergamentul şi îmbrăcată în zdrenţe soioase se întoarse în chiar clipa aceasta cu o oală de lapte pentru oaspetele ei.
— A, ce diavoli! spuse.
Se apropie de copii, îi luă pe rând de braţ şi-i împinse în odaie, dar fără să le ia prunele, apoi închise cu grijă uşa cămării sale cu provizii.
— Astâmpăraţi-vă, copilaşi, hai, fiţi cuminţi. Dacă i-aş lăsa de capul lor, mi-ar mânca toate prunele, nebunii! spuse ea către Genestas.
Apoi se aşeză pe un scăunel, îl luă pe chelbos între genunchi şi începu a-l dărăci şi a-i spăla capul cu o îndemânare de femeie şi cu atenţii de mamă. Cei patru hoţomani rămăseseră, unii în picioare, ceilalţi rezemaţi de pat sau de covată, toţi mucoşi şi murdari, dar altminteri sănătoşi, înghiţind pe nerăsuflate la prune, holbându-se pe tăcute la străin, cu aerul lor viclean şi bănuitor,
— Sunt ai tăi copiii? o întrebă ostaşul pe bătrâna.
— Mă iertaţi, domnule, copiii sunt de la azil; mă plăteşte trei franci pe lună şi o livră de săpun pentru fiecare.
— Dar bine, femeie, cred că te costă de două ori pe-atât.
— Chiar aşa spunea şi domnul Benassis; da’ ăsta-i preţul pe care îl iau şi alte femei, aşa că n-am încotro. Nu-i e dat oricui să aibă copii! Trebuie să te războieşti pentru ei. Laptele l-am da şi fără bani, că doar nu ne costă nimic. De altminteri, domnule, trei franci nu-s de lepădat. Iată, cincisprezece franci ca picaţi din cer, nemaipunând la socoteală cele cinci livre de săpun. Prin părţile noastre, cât ar trebui să mă spetesc pentru cincizeci de centime pe zi!
— Va să zică ai pământ, nu? întrebă maiorul.
— Nu, domnule. Aveam pe vremea când mai trăia omul meu; dar de când s-a prăpădit am avut atâtea necazuri încât am fost nevoită să-l vând.
— Atunci, reluă Genestas, cum te descurci peste an fără să te îndatorezi, cu meseria pe care o faci – de a hrăni, a spăla şi a creşte copii pentru zece centime pe zi?
— Vai, domnule, răspunse bătrâna în timp ce continua să-l pieptene pe micul chelbos, dar niciodată n-apucăm ultima zi a anului fără datorii. Ce să-i faci, dacă aşa vrea Dumnezeu! Am două văcuţe. Când vine vremea secerii, eu şi fie-mea adunăm spicele rămase pe lan; iarna, colindăm pădurea după vreascuri; serile, toarcem. A! ferească Dumnezeu de o iarnă ca aceea de anul trecut. Sunt datoare morarului şaptezeci şi cinci de franci pentru făină. Noroc că morarul e omul domnului Benassis… Domnul Benassis ţine cu noi, cei săraci! Nici nu cere niciun ban nimănui, mai ales de la noi, ăştia. Şi-apoi, văcuţa noastră are viţel, aşa că o s-o scoatem la capăt.
Cei patru orfani, care nu aveau altă ocrotire pe lume decât dragostea acestei ţărănci bătrâne, îşi terminaseră prunele. Acum, folosindu-se de atenţia cu care mama lor îl privea pe ofiţerul cu care intrase în vorbă, s-au adunat din nou în coloană strânsă pentru a mai forţa o dată uşa care-i despărţea de atrăgătoarea lor grămadă de prune. Şi au pornit, nu aşa cum soldaţii francezi înaintează la asalt, ci tăcuţi ca nişte germani, mânaţi de o lăcomie naivă şi brutală.
— A! diavolilor! Astâmpăraţi-vă o dată!
Bătrâna se ridică, puse mâna pe cel mai arătos dintre cei patru, îi trase o palmă uşoară la spate şi-l dădu afară; copilul nu plânse, iar ceilalţi rămaseră năuci.
[1] Vestită mănăstire întemeiată în secolul XI, într-o vale a Alpilor francezi, nu departe de masivul cu acelaşi nume.
[2] Mare vasal al regelui.
[3] Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate.
[4] Prozator francez, autor de romane facile.
P
e la începutul toamnei anului 1826, abatele Birotteau, personajul cel mai de seamă al acestei istorisiri, a fost surprins de un ropot de ploaie pe când se întorcea din casa în care îşi petrecuse întreaga seară. Străbătea, prin urmare, atât de repede cât rotunjimea dolofană a fiinţei sale i-o îngăduia, mica piaţă pustie numită le Cloître[1] care se află în partea de dindărăt a bisericii Saint-Gatien din Tours.
Abatele Birotteau, omuleţ scund, stacojiu şi congestiv, în vârstă de vreo şaizeci de ani, avusese de suferit până acum câteva atacuri de gută. Şi iată, dintre toate micile neajunsuri ale vieţii omeneşti, cel pe care bunul preot îl ura mai îndeosebi, era să-şi stropească pe neaşteptate pantofii cu catarame mari de argint şi să-şi ude tălpile. Într-adevăr, cu toate că îşi împacheta pe orice vreme picioarele în şoşoni de flanelă, cu acea grijă pe care feţele bisericeşti o au pentru ele însele, totdeauna îl pătrundea puţintică umezeală; apoi, în ziua următoare, guta îi dădea fără greş câteva dovezi de statornicie. Dar fiindcă pavajul pieţei le Cloître e totdeauna uscat şi fiindcă abatele Birotteau câştigase trei franci şi jumătate la doamna de Listomère la jocul de whist[2], el îndura ploaia cu resemnare, de pe la mijlocul Pieţei Arhiepiscopiei unde începuse să cadă din belşug. De altfel, tocmai în clipa aceasta, el îşi dezmierda visul lui cel scump, o dorinţă veche de mai bine de doisprezece ani, o dorinţă preoţească, o dorinţă care, mângâiată seară de seară părea că se apropie de îndeplinire; în sfârşit, el se simţea prea bine cu gândul la veşmintele îmblănite ale unui canonic ca să mai ia seama la tulburările văzduhului. Toată seara oaspeţii obişnuiţi ai doamnei de Listomère aproape că îi garantaseră numirea lui în locul de canonic, pe atunci vacant la adunarea metropolitană de canonici de la Saint-Gatien, încredinţându-l că nimeni nu-l merita mai mult ca el, ale cărui drepturi, multă vreme nesocotite, erau de netăgăduit. Dacă ar fi pierdut la cărţi, dacă ar fi aflat că abatele Poirel, concurentul său, a fost făcut canonic, atunci bătrânelul ar fi găsit ploaia foarte rece. Poate că ar fi găsit că viaţa e rea. Dar se găsea într-una dintre rarele împrejurări ale vieţii în care un simţământ de fericire te face să uiţi de toate. Grăbind pasul, se supunea unei mişcări maşinale, şi adevărul, atât de esenţial într-o istorie a moravurilor, ne sileşte să spunem că nu se gândea nici la ploaie, nici la gută.
Pe vremuri, în piaţa le Cloître, în partea dinspre la Grande Rue erau mai multe case unite printr-o împrejmuire, toate proprietatea catedralei şi în care locuiau câţiva demnitari bisericeşti. De când cu confiscarea bunurilor clerului, primăria făcuse din pasajul care desparte aceste case, o stradă numită de la Psalette şi prin care te puteai duce din piaţa le Cloître în strada mare – la Grande Rue. Numele acesta ne arată îndeajuns că acolo sălăşluiau altădată marele cantor, şcolile sale şi acei care trăiau sub ascultarea sa. Partea stângă a acesteia e ocupată în întregime de o singură casă ale cărei ziduri sunt străbătute de stâlpii de boltă ai catedralei Saint-Gatien, oare sunt aşezaţi în mica şi îngusta ei grădină într-un fel care te face să te întrebi dacă biserica a fost zidită înainte sau după această străveche locuinţă. Dar cercetând arabescurile şi forma ferestrelor, boltirea porţii şi exteriorul acestei case înnegrite de vreme, un arheolog îşi dă seama că ea a făcut din capul locului parte din măreţul monument cu care se află unită. Un iubitor de lucruri vechi, dacă ar exista în Tours, unul dintre oraşele cele mai puţin literare din Franţa, ar putea chiar să recunoască, la intrarea din piaţă a pasajului, câteva urme din arcada care alcătuia odinioară portalul acestor locuinţe ecleziastice şi care fără îndoială că se armoniza cu înfăţişarea generală a edificiului. Aşezată la nord de Saint-Gatien această casă se afla necontenit în umbra aruncată de această mare catedrală asupra căreia timpul şi-a aruncat mantaua sa întunecată în care şi-a întipărit zbârciturile, şi-a semănat frigul său umed, muşchiul său şi înaltele ierburi. Astfel că această locuinţă e veşnic învăluită într-o adâncă tăcere, întreruptă doar de sunetele clopotelor, de cântul rugăciunilor care răzbate prin pereţii bisericii, sau de ţipătul ciorilor cuibărite în vârful clopotniţelor. Locul acesta e un pustiu de pietre, o singurătate care are o pronunţată fizionomie proprie şi care nu poate fi locuită decât de fiinţe ajunse la o nesimţire totală sau înzestrate cu o putere sufletească uimitoare. Casa despre care e vorba a fost totdeauna locuită de câte un abate şi aparţinea unei fete bătrâne, numită domnişoara Gamard. Cu toate că bunul acesta a fost dobândit de la naţiune, în timpul Terorii, de către tatăl domnişoarei Gamard, deoarece de douăzeci de ani această fată bătrână găzduia în ea numai preoţi, nimeni nu lua în nume de rău, sub Restauraţie[3], ca o dreptcredincioasă să păstreze un bun naţional; poate că oamenii evlavioşi bănuiau că avea de gând să-l lase moştenire bisericii, iar oamenii de lume nu vedeau că i s-a dat o altă destinaţie.
Abatele Birotteau se îndrepta deci spre casa aceasta, în care locuia de doi ani de zile. Aşa cum era pe atunci canonicatul, apartamentul său fusese ţinta râvnei sale şi al său hoc erat in votis[4] vreme de doisprezece ani. Să fie chiriaşul cu masă şi locuinţă al domnişoarei Gamard şi să ajungă canonic, iată cele două mari visuri ale vieţii sale: poate că ele rezumă tot ce poate cuprinde ambiţia unui preot care, socotindu-se ca într-o călătorie spre veşnicie, nu poate dori pe lumea asta decât un adăpost bun, o masă bună, veşminte curate, pantofi cu catarame de argint, lucruri care îndestulează nevoile trupului şi un canonicat pentru mulţumirea amorului-propriu, acest sentiment de nedescris oare se zice că ne va însoţi până şi atunci când vom fi în preajma lui Dumnezeu, fiindcă şi sfinţii au o ordine ierarhică. Însă râvnirea apartamentului, pe atunci locuit de abatele Chapeloud, acest sentiment, o nimica toată în ochii oamenilor de lume, fusese pentru el o adevărată patimă, o patimă plină de piedici şi, întocmai ca şi cele mai criminale patimi, plină de speranţe, de plăceri şi de remuşcări.
Împărţirea încăperilor casei nu era convenabilă şi nu îngăduia domnişoarei Gamard să ţină în gazdă mai mult de două persoane. Or, cu aproape doisprezece ani înainte de ziua în care Birotteau ajunse chiriaşul acestei fete bătrâne, ea îşi luase sarcina de a îngriji de cele necesare pentru mulţumirea şi sănătatea domnului abate Troubert şi a domnului abate Chapeloud. Abatele Troubert era în viaţă. Abatele Chapeloud murise şi Birotteau îi luase neîntârziat locul.
Răposatul domn abate Chapeloud, în timpul vieţii sale canonic de Saint-Gatien, fusese prietenul intim al abatelui Birotteau. De câte ori vicarul intrase la canonic[5] în casă, îi admirase cu statornicie apartamentul, mobila şi biblioteca. Din această admiraţie îi veni într-o bună zi pofta să ia în stăpânire toate aceste frumoase lucruri. I-a fost cu neputinţă abatelui Birotteau să-şi înăbuşe această dorinţă din a cărei pricină suferise adesea îngrozitor când îşi dădea seama că numai moartea celui mai bun prieten al său putea să-i îndestuleze această lăcomie ascunsă. Abatele Chapeloud şi prietenul său Birotteau nu erau oameni bogaţi. Amândoi fii de ţărani, nu aveau alt nimic afară de lefurile sărăcăcioase hărăzite preoţilor şi micile lor economii au fost folosite ca să străbată vremurile de restrişte ale Revoluţiei. Când Napoleon puse din nou cultul catolic în drepturile lui, abatele Chapeloud fu numit canonic de Saint-Gatien şi Birotteau deveni vicar al catedralei. Chapeloud intră atunci în gazdă la domnişoara Gamard. Când Birotteau se duse să-l vadă pe canonic în noua 1ui locuinţă, găsi că apartamentul e cât se poate de bine împărţit; dar nu văzu nimic altceva. Începutul acestei neînfrânate pofte mobiliare semăna cu acel al unei adevărate patimi care, la un tânăr, porneşte câteodată de la o admiraţie rece pentru femeia pe care mai târziu o va iubi pe veci.
Apartamentul acesta, deservit de o scară de piatră, se găsea într-o aripă de locuit aşezată înspre miazăzi. Abatele Troubert locuia la parter şi domnişoara Gamard la primul etaj al clădirii principale cu faţa la stradă. Atunci când Chapeloud intră în locuinţa sa, încăperile erau goale şi tavanele înnegrite de fum. Pervazurile căminelor de piatră, destul de prost sculptate, nu fuseseră niciodată vopsite. Drept orice mobilier, bietul canonic şi-a pus mai întâi un pat, o masă, câteva scaune şi puţinele cărţi pe care le avea. Apartamentul semăna cu o femeie frumoasă, în zdrenţe. Dar după vreo doi sau trei ani, o doamnă vârstnică îi lăsă două mii de franci moştenire şi abatele Chapeloud cumpără cu această sumă o bibliotecă de stejar care provenea de la dărâmarea unui castel jefuit de către Banda Neagră[6] şi impresiona prin nişte sculpturi vrednice de admiraţia artiştilor. Abatele făcu această cumpărătură ademenit nu atât de ieftinătatea ei, cât de desăvârşita potrivire dintre dimensiunile mobilei şi acelea ale galeriei. Economiile sale îi îngăduiră să restaureze în întregime acea galerie până atunci săracă şi lăsată în părăsire. Parchetul a fost ceruit cu grijă, tavanul văruit, lambriurile au fost vopsite în aşa fel, încât să se vadă variaţia de culoare şi nodurile stejarului. Un cămin de marmură înlocui pe cel vechi. Canonicul avea destul gust ca să umble şi să găsească fotolii vechi de lemn de nuc sculptat. O masă lungă de abanos şi două dulapuri de Boulle[7] dădură în cele din urmă acestei galerii o înfăţişare plină de expresie. În răstimp de doi ani, darurile din partea drept-credincioşilor şi câteva moşteniri, deşi mărunte, de la evlavioasele care se spovedeau la el, umplură cu cărţi rafturile bibliotecii până atunci pustii. În sfârşit, un unchi al lui Chapeloud, un bătrân oratorian[8], îi lăsă prin testament colecţia lui în in-folio din Părinţii Bisericii şi multe alte mari lucrări foarte preţioase pentru un cleric. Surprins din ce în ce mai mult de schimbările una după alta ale galeriei altădată goale, Birotteau ajunse treptat şi fără voia lui la o neînfrânată poftă. Dorea să fie stăpânul acestui cabinet atât de potrivit cu seriozitatea moravurilor bisericeşti. Patima aceasta creştea din zi în zi. Ocupat zile întregi la lucru în acest azil, vicarul putu să-i preţuiască tihna şi tăcerea, după ce îi admirase la început armonioasa împărţire. În anii următori, abatele Chapeloud făcu din chilia sa un oratoriu pe care evlavioasele sale credincioase îl înfrumuseţaseră cu drag. Ceva mai târziu, o doamnă oferi canonicului pentru camera sa o masă tapisată pe care o brodase îndelung ea însăşi sub ochii acestui om blajin, fără ca el să-i bănuiască destinaţia. Aşa că de atunci şi odaia de culcare, ca şi galeria, îl ameţi de încântare pe vicar. În sfârşit, cu trei ani înainte de a muri, Chapeloud îşi completase cu tot dichisul apartamentul său, împodobindu-i şi salonul. Deşi tapisată simplu cu catifea roşie de Utrecht, mobila îi plăcuse foarte mult lui Birotteau. Din ziua în care colegul canonicului văzu perdelele de mătase roşie cu desene mari, mobilele de mahon, covorul Aubusson[9] care împodobeau această largă încăpere proaspăt zugrăvită, apartamentul lui Chapeloud deveni pentru el obiectul unei monomanii secrete. Să locuiască acolo, să se culce în patul cu perdele mari de mătase, în care dormea canonicul, să găsească în jurul lui, totul la îndemână, întocmai ca Chapeloud, însemna pentru Birotteau toată fericirea: dincolo, nu mai vedea nimic. Tot ceea ce lucrurile pământeşti pot stârni ca poftă şi ambiţie în inima celorlalţi oameni, se concentră la abatele Birotteau în sentimentul adânc şi tainic cu care dorea un interior asemănător cu acela pe care şi-l crease abatele Chapeloud. Când prietenul său se îmbolnăvea, el se ducea desigur să-l vadă, călăuzit de o dragoste adevărată: dar, când afla de boala canonicului său, sau când sta cu el să-i ţină de urât, în fundul sufletului său luau naştere, fără voia lui, mii de gânduri a căror expresie simplă era întotdeauna:
„Dacă Chapeloud ar muri, aş putea căpăta locuinţa sa”. Cu toate acestea, fiindcă Birotteau avea o inimă de aur, idei înguste şi o minte mărginită, nu mergea până la a concepe mijlocul prin care să i se lase prin testament, biblioteca şi mobilele prietenului său.
Abatele Chapeloud, un egoist blând şi iertător, ghici patima prietenului său, ceea ce nu era greu, şi îl iertă pentru aceasta, ceea ce poate părea mai puţin uşor din partea unui preot. Dar şi vicarul, a cărui prietenie a rămas mereu aceeaşi, n-a încetat să se plimbe zilnic cu prietenul său pe aceeaşi alee de ulmi din Tours, fără să-i pară rău vreo clipă de timpul închinat de douăzeci de ani acestei preumblări. Birotteau care socotea că dorinţele sale cele fără voie sunt nişte greşeli, ar fi fost în stare din căinţă, de cel mai mare devotament pentru abatele Chapeloud. Acesta îşi plăti datoria faţă de o frăţie atât de naiv de sinceră, spunând cu câteva zile înainte de moarte vicarului care îi citea gazeta La Quotidienne[10]:
— De data asta, ai să capeţi apartamentul. Simt că totul s-a sfârşit pentru mine.
Într-adevăr, abatele Chapeloud lăsă prin testament lui Birotteau biblioteca şi mobilierul său. Stăpânirea acestor lucruri, dorite cu atâta patimă şi perspectiva de a fi luat în pensiune de către domnişoara Gamard, alină foarte mult durerea pricinuită lui Birotteau de pierderea prietenului său, canonicul; poate că nu l-ar fi înviat din morţi, dar de plâns l-a plâns. Vreme de câteva zile a fost întocmai ca Gargantua care, când îi muri nevasta la naşterea lui Pantagruel, nu ştia dacă trebuie să se bucure de naşterea fiului său. sau să se întristeze că şi-a înmormântat-o pe buna sa Badebec[11] şi se amăgea bucurându-se de moartea nevestei sale şi jeluindu-se de naşterea lui Pantagruel. Abatele Birotteau îşi petrecu primele zile de doliu verificând cărţile din biblioteca sa, slujindu-se de mobilele sale, cercetându-le, spunând pe un ton care, din nenorocire, n-a putut fi notat: „Bietul Chapeloud!” În sfârşit, bucuria şi durerea îl stăpâneau într-atât, încât nu simţi nicio durere aflând că locul de canonic, în care răposatul Chapeloud nădăjduise să-l aibă ca urmaş pe Birotteau, fusese dat altuia. Şi cum domnişoara Gamard îl luase cu dragă inimă în gazdă pe vicar, acesta luă parte din clipa aceea la toate fericirile vieţii materiale pe care i-o lăuda defunctul canonic. Nepreţuită fericire! Dacă ne-am lua după spusele răposatului abate Chapeloud, niciunul dintre toţi preoţii ce locuiau în oraşul Tours, nici chiar arhiepiscopul, nu putea fi obiectul unor îngrijiri atât de gingaşe, atât de migăloase ca acelea cu care domnişoara Gamard îi copleşea pe cei doi găzduiţi ai săi. Aproape întotdeauna, pe când se plimba cu prietenul său pe aleea de ulmi, canonicul începea prin a-i lăuda cina îmbelşugată pe care o avusese şi rareori i se întâmpla, în timpul celor şapte preumblări pe săptămână, să nu spună cel puţin de patruzeci de ori:
— Fata asta nemaipomenită a fost desigur făcută să aibă grijă de clerici. la gândeşte-te, îi spunea abatele Chapeloud lui Birotteau, că vreme de doisprezece ani unul după altul, rufăria albă, stihare, gulere, nimic nu mi-a lipsit niciodată. Totdeauna găsesc fiecare lucru la locul său, în număr îndestulător şi cu miros de stânjenei. Mobilele mele sunt frecate regulat şi totdeauna atât de bine şterse, că de multă vreme nu mai ştiu ce e praful. Văzut-ai vreodată la mine vreun grăunte de praf? Unde mai pui că lemnele de foc sunt bine alese, că lucrurile cele mai mărunte sunt deosebit de bune; pe scurt, se pare că domnişoara Gamard e necontenit cu ochii pe camera mea. Nu-mi amintesc să fi sunat de două ori în doisprezece ani, ca să cer ceva! Asta viaţă! Să n-ai nevoie să cauţi nimic, nici măcar papucii. Să găseşti totdeauna un foc bun, o masă bună. În sfârşit, foalele mele mă scoteau din răbdări, aveau gâtlejul îmbâcsit, dar n-a trebuit să mă plâng de două ori. Zis şi făcut, în ziua următoare domnişoara mi-a dat nişte foale noi şi două vătraie cu care mă vezi scurmând în foc.
Drept orice răspuns, Birotteau zicea:
— Cu miros de stânjenei! Acest cu miros de stânjenei îl izbea întotdeauna. Cuvintele canonicului însemnau o fericire de neînchipuit pentru bietul vicar, căruia gulerele şi stiharele acelea îi luau minţile, pentru că nu era ordonat duşi de puţin şi adesea uita să se îngrijească să aibă de-ale mâncării. Astfel, fie că umbla cu strânsul milosteniei, fie că slujea liturghia, când o zărea pe domnişoara Gamard la Saint-Gatien, nu pierdea din vedere să-i arunce o privire blândă şi binevoitoare, asemeni celeia pe care sfânta Tereza o arunca spre cer.
Bunăstarea pe care şi-o doreşte fiecare făptură, şi pe care o dorise de atâtea ori, îi fu în sfârşit hărăzită. Dar fiindcă îi vine foarte greu fiecăruia să trăiască fără un vis al său, chiar şi unui preot, de vreun an şi jumătate abatele Birotteau îşi înlocuise cele două patimi satisfăcute cu dorul de un canonicat. Titlul de canonic devenise pentru el ceea ce trebuie să fie senatoria pe viaţă pentru un ministru plebeu. Astfel că probabilitatea numirii sale, speranţele care tocmai i se dăduseră la doamna de Listomère, îi învârteau aşa de bine capul, încât nu-şi aduse aminte că şi-a uitat umbrela, decât când a ajuns acasă. Poate chiar nici nu şi-ar fi adus aminte dacă n-ar fi fost ploaia care cădea şiroaie, până într-atâta era de absorbit de plăcerea cu care îşi repeta întruna tot ceea ce îi spuseseră în privinţa înaintării sale, oaspeţii doamnei de Listomère, o bătrână doamnă la care îşi petrecea seara de miercuri. Vicarul sună foarte tare, ca şi cum ar fi vrut să spună servitoarei să nu-l facă să aştepte. Apoi se ghemui sub poartă, ca să-l plouă cât mai puţin cu putinţă, dar apa care se scurgea de pe acoperiş îi udă tocmai vârful pantofilor şi vântul din când în când îi repezi în faţă câteva răbufniri de ploaie, destul de asemănătoare unor duşuri. După ce calculase câtă vreme îi trebuie cuiva să iasă din bucătărie şi să vină să tragă de funia de la poartă, el sună încă o dată într-un fel menit să işte un clinchet foarte plin de înţeles. „Se poate să fie plecaţi”, îşi zise el, neauzind nicio mişcare înăuntru. Şi pentru a treia oară el începu din nou cu sunetul care se auzi atât de ascuţit în casă şi fu repetat atât de dar de toate ecourile catedralei, încât era cu neputinţă să nu se trezească cineva de atâta zarvă. Şi nu fără oarecare plăcere amestecată cu necaz, auzi el după câteva clipe, saboţii servitoarei răsunând pe podeaua de prundiş. Cu toate acestea, suferinţa podagrosului nu luă sfârşit atât de repede cât credea el. În loc să tragă de funie, Marianne fu silită să deschidă poarta cu cheia cea mare şi să scoată zăvoarele.
— Cum poţi să mă laşi să sun de trei ori pe o vreme ca asta? îi zise el Mariannei.
— Dar domnule, vezi bine că poarta era încuiată. Toată lumea s-a culcat de mult şi a sunat de unsprezece fără un sfert. Domnişoara o fi crezut că nici nu ai plecat de acasă.
— Dar dumneata m-ai văzut bine că am plecat! De altfel, domnişoara ştie că mă duc la doamna de Listomère în fiecare miercuri.
— Zău domnule. am făcut numai ce mi-a poruncit domnişoara, răspunse Marianne închizând poarta.
Aceste cuvinte dădură abatelui Birotteau o lovitură care îi fu eu am mai dureroasă cu cât visarea de până atunci îl făcuse şi mai fericit. Tăcu, o urmă pe Marianne în bucătărie ca să-şi ia sfeşnicul pe oare se aştepta să-l găsească la locul ştiut. Dar în loc să intre în bucătărie, Marianne îl duse pe abate în odaia lui, unde vicarul îşi zări sfeşnicul pe o masă ce se găsea la uşa salonului roşu, într-o, anticameră formată de palierul scării la care defunctul canonic adaptase un geamlâc încăpător. Mut de uimire, intră repede în odaie, nu zări niciun foc în cămin şi o chemă pe Marianne care nu apucase să coboare.
— Nu mi-ai făcut focul? zise el.
— Să fie cu iertare, domnule abate, răspunse ea. Dar s-o fi stins.
Birotteau se uită din nou la cămin şi se încredinţă că nu se aprinsese focul în acea zi.
— Trebuie să-mi usuc picioarele, reluă el, fă focul.
Marianne se supuse cu graba omului căruia îi e somn. Pe când îşi căuta papucii pe care nu-i găsea în mijlocul covoraşului de lângă pat, ca altă dată, abatele băgă de seamă după unele amănunte din îmbrăcămintea Mariannei, că ea nu ieşise din pat, precum îi spusese. Îşi aminti atunci că de vreo cincisprezece zile încoace era lipsit de toate acele mici îngrijiri care, vreme de optsprezece luni, îi făcuseră traiul atât de lin. Şi pentru că firea spiritelor înguste le îndeamnă să ghicească tot ce e mărunţiş, el se adânci în straşnice gânduri asupra acestor patru evenimente, imperceptibile pentru oricare altul, dar care, pentru el constituiau patru catastrofe. Era vorba, într-adevăr, de pierderea întregii sale fericiri, în această uitare a papucilor, în minciuna Mariannei cu privire la foc, în neobişnuita mutare a sfeşnicului său pe masa din anticameră şi în popasul silnic, de mai înainte pregătit, pe pragul porţii, în ploaie.
Când flacăra străluci în cămin, când lampa fu în sfârşit aprinsă şi când Marianne îl părăsi fără să-l mai întrebe ca altă dată: „Domnul abate mai are nevoie de ceva?” – abatele Birotteau se lăsă încetişor în frumoasa şi încăpătoarea berjeră a răposatului său prieten; dar mişcarea căderii lui avu în ea ceva trist. Omul nostru era ca doborât sub presentimentul unei cumplite nenorociri. Privirile sale alunecară pe rând peste frumoasa pendulă din perete, peste scrin, peste scaune, perdele, covoare, peste patul ca un mormânt, peste agheasmatar, crucifix, peste Sfânta Fecioară de Valentin, peste un Crist de Lebrun[12], în sfârşit peste toate amănuntele acestei încăperi; şi expresia fizionomiei sale dezvălui durerile celui mai duios rămas bun pe care şi l-a luat vreodată un îndrăgostit de la prima sa iubită, sau un bătrân de la cei din urmă arbori sădiţi de el. În clipa aceea vicarul descoperise, niţel cam târziu, ce e drept, semnele unei prigoane ascunse, dezlănţuite împotriva lui cam de vreo trei luni, de către domnişoara Gamard, ale cărei rele intenţii ar fi fost, fără îndoială, mult mai din vreme ghicite de către un om de duh. Fetele bătrâne nu sunt oare toate înzestrate cu un anumit talent de a accentua cuvintele şi acţiunile pe care li le inspiră ura? Ele zgârie întocmai ca pisicile. Apoi nu numai că ele rănesc, dar le şi place să rănească şi să arate victimei lor că ele au rănit-o. Într-o împrejurare în care un om de lume nu s-ar fi lăsat zgâriat de două ori, bietul Birotteau trebuia să simtă de mai multe ori o gheară pe obraz ca să poată crede într-o intenţiune răutăcioasă.
Fără zăbavă, cu acea agerime de minte gata mereu să pună întrebări, pe care o capătă preoţii obişnuiţi a dirigui conştiinţele şi de a studia în toate amănuntele nimicuri în adâncul confesionalului, abatele Birotteau se apucă să-şi formuleze, ca şi cum ar fi fost vorba de o controversă religioasă, problema următoare: dacă aş admite că domnişoara Gamard nu s-a mai gândit la seara de la doamna de Listomère, că Marianne a uitat să-mi facă focul, că ele au crezut că m-am întors acasă; dat fiind că azi dimineaţă am dus jos eu însumi sfeşnicul meu!!! e imposibil ca domnişoara Gamard, zărindu-l în salonul ei să fi crezut că m-am culcat. Ergo[13], domnişoara Gamard a vrut să mă lase afară în ploaie şi, trimiţând sfeşnicul la mine în odaie, a avut de gând să-mi dea de ştire… „Ce?” zise el cu glas tare, întărâtat de gravitatea împrejurărilor şi ridicându-se ca să-şi dezbrace hainele ude, să-şi ia halatul şi să-şi aranjeze părul pentru noapte. Pe urmă, se plimbă între pat şi cămin, făcând gesturi şi rostind pe diferite tonuri frazele următoare, care toate au fost terminate cu o voce din cap, ca şi cum ar fi vrut să înlocuiască. astfel nişte semne de exclamare:
— Ce Dumnezeu i-am făcut? Ce are cu mine? Nu se poate ca Marianne să fi uitat să-mi facă focul! Domnişoara i-o fi spus să nu mi-l facă! Copil să fiu şi tot ar trebui să-mi dau seama, după tonul şi purtările ei faţă de mine, că am, avut nenorocul să nu-i fiu pe plac. Niciodată nu i s-a întâmplat una ca asta lui Chapeloud. N-am să mai pot trăi în chinurile astea care… la vârsta mea!
[1] Le cloître – numele înseamnă: „mănăstirea”.
[2] Jocul de whist – joc de cărţi, de provenienţă engleză, care se joacă în echipe adversare – doi contra doi; whistul şi bostonul se jucau mult în vremea Restauraţiei şi a monarhiei din iulie, constituind una dintre nenumăratele forme ale „modelor” aduse din Anglia; preoţii, după cum se vede, jucau şi ei.
[3] Restauraţia – epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, cu ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa restaurarea dinastiei Bourbonilor.
[4] Hoc erat in votis – în limba latină: „Aceasta îmi e dorinţa”; expresia se găseşte într-o satiră a poetului latin Horaţiu (II, 6, 1) şi se referă la dorinţa cea mai puternică a cuiva.
[5] Vicar… canonic – grade eclesiastice din biserica catolică; vicarul este supleantul preotului parohial; „marele vicar” sau „vicarul general” este locţiitorul episcopului; canonicul este membru al consiliului episcopal.
[6] Banda neagră – asociaţie de speculanţi constituită după revoluţia din 1789—1794; membrii ei cumpărau mai ales castele pentru a le dărâma şi a vinde materialele şi mobilierul.
[7] Dulapuri de Boulle – mobilă ce poartă numele sculptorului-tâmplar André-Charles Boulle (1642—1732), care încrusta în lemn fire de aramă şi de baga.
[8] Un bătrân oratorian – oratorienii erau membrii unei congregaţii religioase fundate la Roma în secolul al XVI-lea; printre ei se aflau mulţi erudiţi.
[9] Covorul Aubusson – printre manufacturile franceze cu faimă, unde se lucrau covoare şi tapiţerii, era şi cea de la Aubusson, capitala arondismentului Creuse.
[10] La Quotidienne – Cotidianul, (sau mai curând Cotidiana) era una dintre gazetele cele mai conservatoare din timpul Restauraţiei.
[11] Badebec – în capitolul III al cărţii a II-a (Pantagruel) din romanul satiric al lui Rabelais, Gargantua şi Pantagruel, uriaşul Gargantua nu ştie dacă să se bucure de naşterea fiului său Pantagruel sau să se întristeze de moartea soţiei sale Badebec (al cărei nume însemna în mai multe dialecte din Franţa: gură-cască, hahaleră).
[12] O Sfântă Fecioară de Valentin… un Crist de Lebrun – tablouri de pictori francezi cunoscuţi. Valentin de Boulogne a trăit între 1591 şi 1634, iar Lebrun (Charles) (1619—1690) a decorat palatul din Versailles.
[13] Ergo – în limba latină: „deci” „aşadar”; cuvânt cu care se încheia un raţionament.
Partea întâi:
MOŞTENITORII ALARMAŢI
C
ând intri în Nemours[1], venind dinspre Paris, treci peste canalul Loing, ale cărui maluri alcătuiesc nişte metereze campestre şi, în acelaşi timp, locuri pitoreşti de plimbare pentru locuitorii acestui frumos orăşel. Din păcate, însă, începând din 1830, dincoace de pod s-au clădit mai multe case. Dacă acest soi de cartier mărginaş se întinde, fizionomia oraşului îşi va pierde fermecătoarea sa originalitate. Dar, prin 1829, marginile drumului fiind încă libere, stăpânul poştei[2], un bărbat voinic şi îndesat, de vreo şaizeci de ani, putea foarte bine cuprinde cu privirea, din punctul cel mai înalt al podului, într-o dimineaţă frumoasă, toată panglica drumului. Septembrie îşi desfăşura comorile, aerul scânteia parcă peste ierburi şi pietre, niciun nor nu întina albastrul cerului, un cer nespus de limpede, ce lăsa să se desluşească până în depărtări o neobişnuită rarefiere a aerului. Astfel că Minoret-Levrault[3], aşa se numea stăpânul poştei, era nevoit să-şi ţină mâna streaşină la ochi ca să nu fie orbit de lumină. Ca omul cuprins de neastâmpărul aşteptării, se uita când la câmpurile încântătoare de otavă din dreapta drumului, când la dealul împădurit care, în stânga şoselei, se întinde de la Nemours până la Bourron[4]. Auzea, în valea râului Loing, unde răsunau zgomotele drumului răsfrânte de colină, galopul cailor şi plesnetul de bici al surugiilor săi. Nu trebuie oare să fii stăpânul unei poşte ca să-ţi pierzi răbdarea în faţa unei pajişti unde se aflau vite ieşite parcă de sub penelul lui Paul Potter[5], sub un cer de Rafael, lângă un canal cu maluri umbroase ca în pânzele lui Hobbema[6]? Cine cunoaşte Nemoursul ştie că aici natura este la fel de frumoasă ca arta, a cărei menire este tocmai de a o spiritualiza: aici, peisajul îţi dă idei, te îmbie la cugetare. Dar, văzându-l pe Minoret-Levrault, un artist ar fi părăsit priveliştea înconjurătoare pentru a face portretul acestui burghez, atât era de original prin vulgaritatea sa. Puneţi laolaltă toate caracteristicile unei brute şi-l veţi avea pe Caliban[7] care este, fără îndoială, o creaţie mare. Acolo unde domină Forma, Sentimentul dispare. Dovadă grăitoare a acestei axiome, stăpânul poştei avea una dintre acele fizionomii care îi îngăduie anevoie cugetătorului să descopere urma unui suflet sub carnaţia violentă la care duce o creştere exagerată a cărnii. Şapca lui de postav albastru, cu cozoroc mic, rotundă, croită din clini, scotea în evidenţă un cap ale cărui dimensiuni foarte mari dovedeau că ştiinţa lui Gall[8] nu a abordat, până acum, capitolul excepţiilor. Părul cenuşiu şi parcă lustruit, care ieşea de sub marginile şepcii, ţi-ar fi arătat că părul albeşte şi din alte cauze decât oboseala intelectuală şi necazurile. De ambele părţi ale capului se vedeau urechile mari purtând parcă, pe margini, cicatricele unor ulceraţii produse de un sânge prea abundent, ce părea gata să ţâşnească la cel mai mic efort. Chipul său avea nuanţe violacee sub pielea brună, obişnuită să înfrunte soarele. Ochii cenuşii, vioi, vârâţi în fundul capului, ascunşi sub desişul sprâncenelor negre, aminteau de cei ai calmucilor veniţi pe aici în 1815; dacă scânteiau din când în când, cu siguranţă că licărirea din privire se datora vreunui gând stârnit de lăcomia sa de bani. Nasul, turtit la rădăcină, se ridica brusc, ca picioarele unei marmite. Nişte buze groase potrivite cu bărbia dublă şi aproape respingătoare, a cărei barbă, rasă cel mult de două ori pe săptămână, făcea ca fularul său ponosit să arate ca o frânghie uzată; un gât numai cute de grăsime, deşi foarte scurt; nişte obraji rotofei completau trăsăturile caracteristice ale forţei lipsite de inteligenţă pe care sculptorii o imprimă cariatidelor lor. Minoret-Levrault semăna cu aceste statui, cu singura deosebire că ele susţin povara unui edificiu, în timp ce el avea destulă bătaie de cap ca să se susţină pe el însuşi. O să întâlniţi mulţi asemenea Atlaşi[9] care nu poartă pe umeri nicio lume. Bustul acestui bărbat era făcut parcă dintr-o singură bucată; ai fi zis un taur înălţat pe picioarele dinapoi. La capătul braţelor lui vânjoase avea nişte mâini groase şi aspre, mari şi puternice, ce puteau şi se pricepeau să mânuiască biciul, hăţurile şi furca, şi cu care nu glumea niciun surugiu. Pântecul enorm al acestui uriaş se sprijinea pe nişte pulpe groase cât trupul unui adult şi pe nişte picioare ca de elefant. Probabil că acest om se înfuria rar, dar şi când izbucnea, mânia lui era cu siguranţa cumplită, apoplectică. Deşi violent şi incapabil să gândească, nu săvârşise nimic care să justifice înfăţişarea sa sinistră. Celui care tremura de frică în faţa acestui uriaş, surugiii săi îi spuneau:
— Oh! nu-i un om rău!
Stăpânul din Nemours, ca să folosim această denumire prescurtată întrebuinţată în mod curent în multe ţinuturi, purta o jiletcă de vânătoare din catifea verde-închis, pantaloni de doc verde cu dungi verzi, o vestă largă, galbenă, din păr de capră, în buzunarul căreia se zărea o tabacheră enormă ale cărei contururi desenau un cerc negru. La nas cârn, tabacheră mare, se pare că-i o lege care nu cunoaşte excepţie.
Fiu al Revoluţiei şi spectator pe vremea Imperiului, Minoret-Levrault nu făcuse niciodată politică; cât priveşte concepţiile sale religioase, nu pusese piciorul în biserică decât la cununie; principiile pe care le urma în viaţa particulară erau înscrise în Codul civil: credea că poate face orice lucru neîngrădit de lege sau neprevăzut de ea; nu citise niciodată nimic altceva decât ziarul din departamentul Seine-el-Oise[10] sau cele câteva instrucţiuni legate de meseria sa. Trecea drept un agricultor priceput; dar cunoştinţele sale erau pur practice. Aşa că se poate spune că spiritul lui Minoret-Levrault nu dezminţea aspectul său fizic[11]. Vorbea rar şi, înainte de a deschide gura, lua o priză de tutun pentru a avea timp să-şi rânduiască nu ideile, ci cuvintele. Dacă ar fi fost vorbăreţ, ar fi părut nereuşit. Şi gândind că acest soi de elefant fără trompă şi fără minte se numeşte Minoret-Levrault, nu trebuie să recunoşti, împreună cu Sterne, puterea ocultă a numelor care, uneori, ridiculizează caracterele celor care le poartă şi, alteori, le prevestesc?[12] În ciuda incapacităţilor sale evidente, în treizeci şi şase de ani adunase – ajutat fiind şi de Revoluţie – un venit de treizeci de mii de livre, din păşuni, pământuri arabile şi păduri. Dacă şi astăzi continua să muncească, având interese în serviciile poştalioanelor din Nemours şi în cele dintre Gâtinais şi Paris, Minoret o făcea nu atât din obişnuinţă, cât pentru unicul său fecior, căruia voia să-i asigure un viitor cât mai frumos. Acest tânăr, ajuns – după vorba ţăranilor – un domn, abia terminase dreptul şi trebuia să depună jurământ, în toamnă, ca avocat stagiar. Domnul şi doamna Minoret-Levrault, căci, înapoia acestui colos toată lumea zăreşte o femeie fără ajutorul căreia ei n-ar fi strâns o avere atât de mare, îi lăsau fiului libertatea de a-şi alege cariera: notar la Paris, procuror regal în vreun alt oraş, perceptor general, indiferent unde, agent, de schimb sau stăpân de poştă. Oare ce fantezie îşi putea refuza, la ce funcţie nu putea aspira fiul unui om despre care se spunea, de la Montargis până la Essonne[13]: „Moş Minoret nici nu ştie ce avere are!” Vorba asta fusese confirmată din nou, cu patru ani în urmă, atunci când, după ce îşi vânduse hanul, Minoret îşi clădise alte grajduri şi o casă superbă, mutând lăcaşul poştei de pe Strada Mare[14] în port. Acest nou stabiliment costase două sute de mii de franci, sumă pe care, până la treizeci de leghe împrejur, gura lumii o dublase chiar. Poştalioanele din Nemours au nevoie de mulţi cai, ele merg până la Fontainebleau, spre Paris, şi ajung, dincolo de capitală, pe drumurile dinspre Montargis şi Montereau; în toate direcţiile, distanţele dintre popasuri sunt lungi şi drumul nisipos ce duce la Montargis îndreptăţeşte folosirea acelui fabulos al treilea cal, pe care îl plăteşti întotdeauna dar nu-l vezi niciodată[15]. Un bărbat cu înfăţişarea lui Minoret, bogat ca Minoret, şi care conducea un atare stabiliment, se putea numi deci, fără antifrază[16], stăpânul Nemoursului. Deşi nu-şi bătuse capul niciodată în viaţa lui nici cu Dumnezeu, nici cu dracul, deşi era un materialist practic, tot astfel cum era un agricultor practic, un egoist practic şi un zgârcit practic, Minoret se bucurase până atunci de o fericire pe care n-o umbrise nimic, dacă poţi socoti o viaţă strict materială drept o fericire. Văzând umflătura de carne spână ce acoperea ultima vertebră şi apăsa pe creierul mic al acestui om, auzindu-i, mai ales, vocea firavă, subţire, în contrast ridicol cu gâtul său, un fiziolog ar fi înţeles perfect de ce fermierul acesta înalt, voinic şi greoi îşi adora unicul copil, şi, poate, şi de ce îl aşteptase atâta vreme, cum o spunea destul de limpede numele de Désiré purtat de băiat[17]. În sfârşit, dacă dragostea, ca semn al unei bogate trăiri interioare, constituie, la oameni, făgăduiala unor fapte mai de seamă, filosofii vor înţelege cauzele incapacităţii lui Minoret. Mama, cu care fiul semăna, din fericire, se întrecea cu tatăl în a-şi răsfăţa odrasla. Firea nici unui copil n-ar fi putut rezista la o atare idolatrie. Aşa că Désiré, conştient de puterea lui, ştia să scoată bani şi din caseta mamei şi din punga tatălui, lăsându-i pe fiecare dintre părinţi să creadă că numai lui îi solicita ceva. Désiré, care juca la Nemours un rol cu mult superior celui pe care îl joacă un prinţ dintr-o familie regală în capitala tatălui său, voise să facă la Paris tot ce-i trecea prin minte, aşa cum făcuse în orăşelul lui şi, în fiecare an, cheltuise peste douăsprezece mii de franci. Dar, în acelaşi timp, în contul aceleiaşi sume, ajunsese la nişte concluzii la care n-ar fi ajuns niciodată la Nemours; îşi lepădase mentalitatea de provincial, înţelese puterea banului şi văzuse în magistratură un mijloc de a parveni. În timpul ultimului an, mai cheltuise încă zece mii franci, făcându-şi relaţii printre artişti, gazetari şi metresele lor.
O scrisoare confidenţială, destul de neliniştitoare, ar fi explicat la nevoie, aşteptarea stăpânului poştei, căruia fiul îi ceru sprijinul în vederea căsătoriei sale; dar doamna Minoret-Levrault, ocupată cu pregătirea unei mese somptuoase pentru sărbătorirea triumfului şi reîntoarcerea tânărului licenţiat în drept, îşi trimisese bărbatul să aştepte pe drum, spunându-i chiar să ia un cal spre a ieşi în întâmpinarea diligenţei, dacă aceasta nu se zărea încă. Diligenţa care trebuia să-l aducă pe acest fiu unic soseşte, de obicei, la Nemours, pe la cinci dimineaţa, iar acum ceasul bătea de nouă! De ce să fi întârziat atât? Să se fi răsturnat? Oare Désiré scăpase cu viaţă? Îşi rupse cumva un picior?
Deodată, trei bice trosnesc sfâşiind aerul ca nişte focuri de muschetă, în depărtare apar vestele roşii ale surugiilor şi se aud nechezând zece cai! Stăpânul poştei îşi scoate şapca şi flutură; l-au zărit. Surugiul de pe calul cel mai frumos, cel care mână doi cai de caleaşcă vânăt-rotat, dă pinteni animalului, ia înaintea celor cinci cai mari ai diligenţei, un fel de Minoret al grajdului, trece şi de cei trei cai de berlină şi ajunge în faţa stăpânului.
— Ai văzut-o pe Ducler[18]?
Tuturor poştalioanelor care străbat drumuri lungi li se dau nume destul de ciudate: se vorbeşte despre Caillard, Ducle (diligenţa de la Nemours la Paris), Grand-Bureau. Orice întreprindere nouă este numită Concurenţa! Pe vremea când exista întreprinderea familiei Lecomte[19], poştalioanelor lor li se zicea Contesa. — Caillard n-a prins-o din urmă pe Contesă dar Grand-Bureau tot i-a şters… rochia! — Caillard şi Grand-Bureau le-au înfundat pe Franţuzoaice (Mesageriile franceze). Dacă îl vedeţi pe surugiu mânându-şi caii mai-mai să-şi frângă gâtul[20] şi refuzând un pahar de vin, întrebaţi-l pe vizitiu; vă va răspunde, cu nasul în vânt, cu privirea aţintită în depărtare: — Concurenţa ne-a luat-o înainte – Şi nici n-o zărim! zice surugiul. Păcătosul, probabil că nici nu i-a lăsat pe călători să mănânce! — Dar, o fi având vreunul? răspunde vizitiul. — Ia atinge-l pe Polignac! Toţi caii care nu-s prea grozavi se numesc Polignac[21]. Acestea sunt glumele şi subiectul conversaţiei dintre surugii şi vizitiii atelajelor, de sus, de pe trăsura, Câte meserii sunt în Franţa, tot atâtea argouri.
— L-ai văzut pe Ducler?…
— Pe domnul Désiré? răspunse surugiul întrerupându-şi stăpânul. Ehei! sigur că ne-au auzit, bicele ne vesteau de departe sosirea, eram siguri că ne ieşiţi în drum.
— De ce a întârziat diligenţa patru ore?
— S-a desfăcut cercul de la o roată dindărăt, între Essonne şi Ponthierry. Dar n-a fost niciun accident; noroc că, la urcuş, Cabirolle şi-a dat seama de ce se întâmplase.
În acel moment, o femeie de vreo treizeci şi şase de ani, îmbrăcată în haine de sărbătoare, căci dangătele clopotului din Nemours îi chemau pe locuitori la slujba de duminică, se apropie de stăpânul poştei.
— Ei, bine, vere, n-ai vrut să mă crezi, spuse ea. Unchiul nostru e cu Ursule[22] pe Strada Mare, se duc împreună la biserică.
În ciuda legilor poeticii moderne cu privire la culoarea locală, e imposibil să respecţi adevărul într-atât încât să repeţi groaznica insultă şi înjurăturile ieşite din gura cea mare a lui Minoret-Levrault la auzul acestei veşti, atât de puţin dramatică, în aparenţă; vocea lui subţire deveni şuierătoare iar chipul său căpătă acea culoare care îi face pe oamenii simpli să spună, cu agerime, despre câte unul, că l-a pălit soarele[23].
— E sigur? zise el, după prima izbucnire de furie.
Surugiii trecură cu caii lor, salutându-şi stăpânul, care parcă nici nu-i văzu, nici nu-i auzi. În loc să-şi mai aştepte fiul, Minoret-Levrault porni pe Strada Mare alături de verişoara lui.
— Nu ţi-am spus eu mereu? reluă ea. Când doctorul Minoret[24] o să-şi piardă capul de-a binelea, mironosiţa asta o să-l convertească; şi cum, cel ce pune stăpânire pe suflet pune mâna şi pe pungă, Ursule o să ne ia moştenirea.
— Dar, doamnă Massin!… spuse, năucit, stăpânul poştei.
— Ah! parcă văd că şi dumneata o să-mi zici ca Massin, continuă doamna Massin întrerupându-şi vărul: Oare se poate ca unei fetiţe de cincisprezece ani să-i treacă prin minte asemenea planuri şi să le şi înfăptuiască? Poate ea să-l facă să-şi schimbe părerile pe un om de optzeci şi trei de ani care n-a pus piciorul în biserică decât la nuntă, căruia îi e atât de silă de preoţi încât nici măcar n-a însoţit copila la slujbă în ziua primei împărtăşanii? Ei bine, dacă doctorului Minoret îi este silă de preoţi, de ce, mă rog, îşi petrece de cincisprezece ani încoace toate serile în tovărăşia abatelui Chaperon? Bătrânul ăsta prefăcut i-a dat întotdeauna Ursulei douăzeci de franci pentru lumânare când împărţea pâinea sfinţită. Cum de nu-ţi mai aminteşti de darul făcut de Ursule bisericii, spre a-i mulţumi preotului că a pregătit-o pentru prima împărtăşanie? Şi-a cheltuit toţi banii pe care îi avea, şi naşul ei i-a dat alţii în schimb, dar de două ori pe-atât. Numai voi, bărbaţii, nu vedeţi nimic! Când am aflat toate astea, mi-am zis: De-acum, laptele s-a vărsat![25] Un unchi bogat nu se poartă astfel cu o neisprăvită mică adunată de pe drumuri, dacă n-are cine ştie ce gânduri în legătură cu ea.
— Măi, verişoară, începu să spună stăpânul poştei, poate că bătrânul se duce aşa, din întâmplare, cu Ursule la biserică. E timp frumos, se mai plimbă şi el.
— Ascultă, vere, unchiul ţine o carte de rugăciuni în mână; şi ce mutră făţarnică are! Da’ ce mai încoa’ şi încolo, o să-l vezi.
— S-au prefăcut bine, răspunse Minoret, căci bătrâna Bougival mi-a spus că nici pomeneală n-a fost vreodată de religie între doctor şi abatele Chaperon. De altfel, preotul din Nemours e cel mai cinstit om din lume, şi-ar da şi cămaşa de pe el unui om sărman; nu e în stare de vreo faptă rea; şi a pune mâna pe o moştenire, înseamnă…
— Să furi, preciza doamna Massin.
— Ba mai rău! strigă Minoret-Levrault, scos din fire de observaţia guralivei sale verişoare.
— Ştiu că abatele Chaperon, cu toate că-i preot, e un om cinstit, răspunse doamna Massin; dar e în stare de orice pentru săracii lui! L-a tot săpat, l-a tot săpat şi unchiul nostru, doctorul, o fi căzut în habotnicie. Eram liniştiţi şi uite-l cum s-a stricat! Un om care n-a crezut niciodată în nimic şi care îşi avea principiile lui! S-a zis cu noi! Bărbatu-miu e complet întors pe dos!
Doamna Massin, ale cărei cuvinte îl înţepau ca nişte săgeţi pe vărul ei cel voinic, îl făcea să meargă repede, în ciuda grăsimii sale, în pas cu ea, spre mirarea celor care se duceau la biserică. Ţinea să-l ajungă din urmă pe unchiul Minoret şi să i-l arate stăpânului poştei.
Înspre Gătinais, oraşul Nemours este dominat de un deal de-a lungul căruia se întind drumul spre Montargis şi râul Loing. Biserica, peste ale cărei pietre timpul şi-a aşternut mantia neagră, căci a fost, fără îndoială, reconstruită în secolul al paisprezecelea de către familia de Guise[26], pentru care Nemours a fost ridicat la rangul de ducat şi pairie, se înalţă la marginea orăşelului, la picioarele unei construcţii mari, în fermă de arc, care o încadrează. Pentru monumente, ca şi pentru oameni, poziţia înseamnă totul. Umbrită de câţiva arbori, scoasă în evidenţă de o piaţă curăţică, această biserică singuratică produce un efect cu adevărat grandios. De cum ajunse în piaţă, stăpânul Nemoursului putu să-l vadă pe unchiul său intrând în biserică, la braţ cu tânăra numită Ursule, fiecare cu o carte de rugăciuni în mână. Bătrânul îşi scoase pălăria sub portal şi capul său cu părul complet alb, ca un pisc înzăpezit, străluci în umbra plăcută a faţadei.
— Ei, bine, Minoret, ce zici de convertirea unchiului tău? strigă Crémière, perceptorul din Nemours.
— Păi, ce vrei să zic? îi răspunse stăpânul poştei oferindu-i nişte tutun de prizat.
— Bun răspuns, nea Levrault! Nici nu poţi spune ce gândeşti, de vreme ce un autor celebru[27] a scris, pe bună dreptate, că omul e nevoit să-şi gândească spusa înainte de a-şi spune gândurile, strigă ironic un tânăr care apăruse între timp şi care juca în Nemours rolul lui Mefisto din Faust.
Acest soi rău, numit Goupil[28], era prim secretar al domnului Crémière-Dionis, notarul din Nemours. În ciuda trecutului cam tulbure al tânărului, Dionis îl angajase în Biroul său al unei când Goupil, sărăcind complet, nu mai putuse rămâne la Paris, unde risipise toată moştenirea rămasă de la tatăl lui, un fermier bogat care îşi hărăzise fiul carierei de notar. Numai văzându-l pe Goupil puteai înţelege imediat de ce se grăbise să se bucure de viaţă; căci, pentru a-i gusta plăcerile, el trebuia să le plătească scump. Deşi era mic de statură şi avea doar douăzeci şi şapte de ani, bustul îi era dezvoltat ca acela al unui bărbat de patruzeci. Picioarele subţiri şi scurte, o figură lată cu pielea cenuşie ca cerul înainte de furtună şi, pe deasupra, o frunte pleşuvă scoteau şi mai clar în evidenţă această conformaţie ciudată. Chipul său părea că e cel al unui cocoşat ghebos pe dinăuntru. Un alt element straniu al acestui chip ursuz şi palid confirma existenţa acestui gheb invizibil. Curbat şi strâmb ca al multor cocoşaţi, nasul o lua de la dreapta spre stânga, în loc să împartă faţa exact în două. Gura, cu colţurile strânse, ca a sarzilor[29], era întotdeauna gata să spună o ironie. Părul, rar şi roşiatic, cădea în şuviţe netede lăsând să se vadă pe alocuri pielea capului. Mâinile, groase şi prost legate la capătul unor braţe prea lungi, aminteau nişte, gheare şi erau arareori curate. Goupil purta pantofi buni de aruncat la marginea drumului şi ciorapi din borangic gros de un negru-roşiatic; haina şi pantalonii lui negri, în ultimul hal de tociţi şi aproape graşi de jeg, vestele ponosite, cărora le lipseau întotdeauna câţiva nasturi, fularul prăpădit care îi ţinea loc de cravată, tot aspectul său exterior trăda mizeria cinică la care îl condamnau patimile sale. Acest ansamblu de elemente sinistre era dominat de doi ochi ca de capră, lascivi şi laşi totodată, cu pupilele încercuite cu galben. Nimeni nu era mai temut şi mai respectat în Nemours decât Goupil. Având toate pretenţiile pe care le implica în sine urâţenia sa, era dotat cu acera inteligenţă oribilă caracteristică oamenilor care îşi permit orice, şi se folosesc de ea pentru a-şi compensa decepţiile datorate unei invidii permanente. Rima cuplete satirice care se cântau la carnaval, organiza serenade batjocoritoare[30] şi scria, de unul singur, micul ziar local. Dionis, om şiret şi prefăcut, şi tocmai de aceea destul de fricos, îl ţinea pe Goupil alături de sine de teamă, dar şi pentru că tânărul era extrem de inteligent şi, în plus, cunoştea foarte bine interesele oamenilor din regiune. Dar atât de puţină încredere avea în secretarul său încât îşi administra singur afacerile băneşti, nu-l găzduia în casa lui, îl ţinea la distanţă, şi nu îi încredinţa nicio afacere mai secretă sau mai delicată. Secretarul îşi linguşea patronul ascunzând ura izvorâtă din această purtare şi o supraveghea pe doamna Dionis, nutrind gânduri de răzbunare. Cum pricepea lucrurile foarte repede, munca nu-i era deloc anevoioasă.
— Ei, văd că ai şi început să râzi de necazul nostru, îi zise stăpânul poştei secretarului văzându-l că îşi freacă mâinile.
Cum Goupil încuraja, în mod josnic, toate patimile lui Désiré, al cărui prieten devenise în ultimii cinci ani, stăpânul poştei nu se purta cu el cu prea mare consideraţie, fără a bănui ce uriaşă cantitate de dorinţe cumplite se aduna în fundul inimii lui Goupil la fiecare nouă rană pe care o primea. După ce îşi dăduse seama că banii îi erau mai necesari decât orice, secretarul, ştiindu-se superior întregii burghezii din Nemours voia să facă avere şi conta pe prietenia lui Désiré ca să cumpere unul dintre cele trei oficii importante din oraş: grefa Judecătoriei de Pace, biroul unuia dintre portărei, sau pe cel al lui Dionis. Aşa că suporta cu multă răbdare atacurile stăpânului poştei, dispreţul doamnei Minoret-Levrault şi juca un rol infam pe lângă Désiré care, de doi ani încoace, îl lăsa să consoleze toate Ariadnele[31] seduse la sfârşitul vacanţei. Goupil devora astfel firimiturile supeurilor rafinate[32] pe care le aranjase.
— Dacă eram cu nepotul bătrânului, nu mă punea el să împart moştenirea cu Dumnezeu, replică secretarul dezvelindu-şi dinţii rari, negri şi ameninţători, într-un rânjet hidos.
Chiar atunci, Minoret-Levrault junior, grefierul de la Judecătoria de Pace, îşi ajunse din urma soţia care o însoţea pe doamna Crémière, soţia perceptorului din Nemours. Acest personaj, unul dintre cei mai aprigi burghezi din orăşel, semăna cu un tătar: avea ochii mici şi rotunzi ca bobitele de măceş sub o frunte teşită, părul creţ, tenul unsuros, urechile mari, fără margine, o gură aproape fără buze şi barba rară. Gesturile lui aveau blândeţea nemiloasă a, cămătarilor, a căror purtare se bazează pe nişte principii imuabile. Vorbea ca un om care şi-a pierdut vocea. În fine, spre a-l zugrăvi şi mai bine, e suficient să spunem că îşi punea fiica cea mare şi soţia să-i scrie diferitele copii ale sentinţelor judecătoreşti.
Doamna Crémière era o femeie grasă de un blond îndoielnic, cu obrajii numai pistrui, cu rochiile cam prea strânse pe corp, bună prietenă cu doamna Dionis, şi care trecea drept o persoană cultă, pentru că citea romane. Această femeie interesată de bani în ultimul grad, cu pretenţii de eleganţă şi de inteligenţă, aştepta moştenirea unchiului său pentru a-şi crea un anumit gen, pentru a-şi împodobi salonul şi a primi burghezia din localitate; asta fiindcă soţul ei nu voia să audă de lămpile Carcel[33], de litografii şi de multe alte fleacuri pe care le vedea în casa soţiei notarului. Îi era nespus de teamă de Goupil, care pândea şi difuza capsulinghetele ei (aşa traducea ea lapsus linguae). Într-o zi, doamna Dionis îi spusese că nu mai ştie ce apă de gură să întrebuinţeze.
— Ia nişte licoare cu opiu[34], o sfătuise ea.
Aproape toate rudele colaterale ale bătrânului doctor Minoret se adunaseră în piaţă, şi importanţa evenimentului care le pusese pe foc era resimţită de atât de multă lume încât grupurile de ţărani şi de ţărănci cu umbrelele lor roşii, purtând straie în culorile acelea ţipătoare care realizează o imagine atât de pitorească în zilele de sărbătoare de-a lungul drumurilor, aveau ochii aţintiţi asupra moştenitorilor lui Minoret. În orăşelele care ocupă un loc de mijloc între târgurile mari şi oraşe, cei care nu se duc la biserică stau în piaţă. Se discută tot soiul de afaceri. La Nemours, ceasul slujbei era şi cel al unei burse săptămânale la care luau parte, adeseori, stăpânii locuinţelor răspândite pe o rază de o jumătate de leghe. Aşa se explică coaliţia ţăranilor împotriva burghezilor cu privire la preţul alimentelor şi al mâinii de lucru.
— Dar tu ce-ai fi făcut? îl întrebă stăpânul din Nemours pe Goupil.
— M-aş fi străduit să-i fiu tot atât de folositor ca aerul pe care îl respiră. Că, la drept vorbind, nici n-aţi prea ştiut cum să vă daţi pe lângă el! Cu o moştenire trebuie să le porţi cu tot atâta grijă ca şi cu o femeie frumoasă, că de’, altfel zboară amândouă. Dacă stăpâna mea ar fi pe aici, continuă el, v-ar spune cât de justă este această comparaţie.
— Dar domnul Bongrand mi-a zis şi mai adineauri să nu fim neliniştiţi, răspunse grefierul de la Judecătoria de Pace.
— Oh! există o mie şi una de feluri de a rosti asta, replică Goupil râzând. Tare aş mai fi vrut să-l aud şi eu pe şmecherul ăsta, de judecător de pace! Dacă n-ar mai fi nimic de făcut; dacă, stând şi eu, ca el, toată ziua la unchiul dumneavoastră, aş şti că totul e pierdut, v-aş spune: — Nu vă fie teamă de nimic!
Rostind această ultimă frază, Goupil avu un surâs atât de comic, cu o semnificaţie atât de limpede, încât moştenitorii bănuiră că grefierul fusese indus în eroare de şiretul de judecător de pace. Perceptorul, un bărbat mic şi îndesat, cu totul neînsemnat ca om, aşa cum trebuie să fie un perceptor, şi tot atât de mărginit pe cât îşi poate dori o femeie inteligentă să fie soţul ei, îi trânti cu furie, lui Massin, care se număra şi el printre moştenitori:
— Ţi-am spus eu doar!
Cum oamenii cu două feţe le atribuie întotdeauna celorlalţi duplicitatea lor, Massin îl privi strâmb pe judecătorul de pace, care, lângă biserică stătea de vorbă, în clipa aceea, cu marchizul du Rouvre[35], unul dintre vechii săi clienţi.
— Dac-aş fi sigur de treaba asta! zise el.
— Aţi zădărnici protecţia pe care o acordă marchizului du Rouvre, împotriva căruia s-a emis un mandat de arestare, şi pe care îl unge acum cu sfaturile sale, spuse Goupil strecurând în mintea grefierului un gând de răzbunare. Dar să fiţi supus cu şeful dumneavoastră; este un om viclean, probabil că are o oarecare influenţă asupra unchiului dumneavoastră şi mai poate să-l împiedice să-şi lase Bisericii toată averea.
— Ei şi! Că n-om muri din asta! glăsui Minoret-Levrault deschizându-şi tabachera lui cea uriaşă.
— Dar nici n-o să trăiţi din ea, insistă Goupil, făcându-le pe cele două femei să se înfioare, pentru că mai iute decât soţii lor, ele înţelegeau de ce lucruri avea să le lipsească pierderea acestei succesiuni, mai toate moştenirile ducând la sporirea unei bunăstări. Las’ că o să înecăm acest mic necaz în valuri de şampanie, sărbătorind reîntoarcerea lui Désiré, nu-i aşa, grăsanule? adăugă el lovindu-l pe colos pe pântec şi invitându-se astfel singur, de teamă să nu fie uitat.
Poate că înainte de a trece mai departe, oamenii cărora le plac lucrurile exacte vor fi bucuroşi să afle aici, de la bun început, un fel de inventar, destul de necesar, de altminteri, spre a cunoaşte gradele de rudenie care îi legau pe aceşti trei capi de familie sau pe soţiile lor, de bătrânul atât de brusc convertit. Încrucişările de neamuri, în provincie, pot constitui adeseori subiectul unor cugetări pline de învăţăminte.
La Nemours nu există decât trei sau patru familii nobile mai puţin importante, chiar necunoscute; printre acestea cea mai strălucită era pe atunci familia Portenduère[36]. Aceste familii exclusive îi frecventează pe nobilii care au pământuri şi castele prin împrejurimi, precum cei din familia d’Aiglemont[37], stăpâni ai frumoasei moşii Saint-Lange, şi marchizul du Rouvre, ale cărui bunuri, împovărate de ipoteci, erau pândite de burghezi. Nobilii din oraş n-au avere. Toate bunurile doamnei de Portenduère se reduceau la o fermă, cu un venit anual de patru mii şapte sute de franci, şi la casa ei din oraş. În faţa acestui minuscul cartier Saint-Germain se grupează vreo zece bogătani, foşti morari, comercianţi retraşi din afaceri, în sfârşit, o burghezie în miniatură sub care se agită micii negustori detailişti, proletarii şi ţăranii. Ca şi în cantoanele elveţiene şi în mai multe alte ţinuturi mici, această burghezie oferă spectacolul curios al răspândirii câtorva familii autohtone, de origine galică, poate, care ajung să stăpânească un teritoriu, invadându-l şi făcând ca aproape toţi locuitorii să fie uniţi prin legături de rudenie. Sub Ludovic al XI-lea, epocă în care Starea a Treia a izbutit să-şi facă din porecle nume autentice dintre care unele s-au amestecat cu cele ale feudalilor[38], burghezia din Nemours se compunea din Minoret, Massin, Levrault şi Crémière. Pe timpul lui Ludovic al XIII-lea[39], aceste patru familii dădeau naştere unor Massin-Cremiere, Levrault-Massin, Massin-Minoret, Minoret-Minoret, Crémière-Levrault, Levrault-Minoret-Massin, Massin-Levrault, Minoret-Massin, Massin-Massin, Crémière-Massin, toate aceste nume fiind împestriţate cu junior, cu fiul cel mare, eu Crémière-François, Levrault-Jacques, Jean-Minoret, precizări în stare să-l înnebunească şi pe un Anselme[40] al poporului, dacă poporul ar avea vreodată nevoie de genealogişti. Variaţiile acestui caleidoscop familial cu patru elemente se complicau atât de tare prin naşteri şi căsătorii, încât arborele genealogic al burghezilor din Nemours i-ar fi pus în încurcătură chiar pe benedictinii redactori ai Almanahului de la Gotha[41], cu toată ştiinţa atomistică cu care alcătuiesc zig-zagurile diferitelor alianţe germane. Cei din clanul Minoret deţinură multă vreme tăbăcăriile, Crémière-ii, morile, Massin-ii, comerţul, în timp ce membrii familiei Levrault rămaseră fermieri. Din fericire pentru regiunile, aceste patru trunchiuri se despărţeau în mai multe ramuri[42], în loc să se adâncească, sau dădeau lăstari prin expatrierea copiilor plecaţi să-şi caute norocul pe aiurea: există mai mulţi Minoret fabricanţi de cuţite la Melun, câţiva Levrault la Montargis, nişte Massin la Orléans şi unii Crémière ajunşi persoane de vază la Paris. Foarte diferite sunt şi destinele acestor albine care au părăsit stupul matcă. Massin-ii bogaţi angajează obligatoriu muncitori Massin, tot aşa cum în slujba Austriei şi a Prusiei există prinţi germani. Acelaşi departament îl vede pe un Minoret milionar păzit de un Minoret soldat. Fiind de un sânge şi purtând acelaşi nume, aceste patru suveici ţesuseră, fără întrerupere, o pânză omenească din care fiecare fâşie devenise rochie sau şervet, batist splendid sau căptuşeală grosolană. Acelaşi sânge în capete, în picioare sau în inimi, în mâini pricepute, într-un plămân bolnav sau sub o frunte de geniu. Credincioşi tradiţiei, şefii clanurilor continuau să locuiască în micul orăşel în care legăturile de rudenie slăbeau sau se strângeau în funcţie de evenimentele reprezentate de acest ciudat cognomonism[43]. În orice ţară v-aţi duce, schimbaţi numele şi veţi regăsi fenomenul, dar lipsit de poezia pe care i-a imprimat-o Feudalitatea şi pe care Walter Scott[44] a evocat-o cu atâta talent, în scrierile sale. Să ne ridicăm privirile încă puţin mai sus, să examinăm omenirea de-a lungul istoriei. Toate familiile nobile din secolul al unsprezecelea, astăzi dispărute aproape toate, cu excepţia dinastiei regale a Capeţienilor[45], au colaborat, prin forţa lucrurilor, la naşterea unui Rohan, a unui Montmorency, a unui Bauffremont, a unui Moriemart[46] de astăzi; în sfârşit, toate se vor regăsi, în mod inevitabil, în sângele celui din urmă gentilom cu adevărat gentilom. Altfel spus, orice burghez este vărul altui burghez, orice nobil este vărul altui nobil. După cum ne arată şi sublima pagină a genealogiilor biblice, într-o mie de ani, trei familii, Sem, Ham şi Iafet, pot acoperi tot pământul cu descendenţii lor[47]. O familie poate deveni o naţiune şi, din păcate, o naţiune poate redeveni o singură familie. Ca dovadă e de ajuns să aplicăm la cercetarea strămoşilor şi a neamului lor, pe care impui îl face sa crească într-o retrogradă progresie geometrică multiplicată prin ea însuşi, calculul acelui înţelept care, cerându-i unui rege persan, drept răsplată că inventase şahul, un spic de grâu pentru primul pătrat al tablei şi, dublând mereu numărul spicelor, demonstra că întreg regatul tot n-ar ajunge pentru a-l putea plăti[48]. Reţeaua nobilimii întrepătrunsă de reţeaua burgheziei, antagonismul dintre cele două soiuri de sânge diferite, apărate unul de instituţiile imobile, celălalt de activa perseverenţă a muncii şi de şiretenia comerţului, a dus la Revoluţia din 1780. Cele două soiuri de sânge aproape reunite stau astăzi faţă în faţă cu rudele lor colaterale lipsite de moştenire.[49] Oare ce vor face? Viitorul nostru politic depinde în cea mai mare măsură de răspunsul dat la această întrebare.
Familia celui care, în timpul lui Ludovic al XV-lea, se numea Minoret, pur şi simplu, era atât de numeroasă încât unul dintre cei cinci copii, acel Minoret a cărui intrare în biserică făcuse vâlvă, plecase să-şi caute norocul la Paris şi nu se mai arătase decât arareori în oraşul natal, unde se reîntoarse, fără îndoială, pentru a-şi lua partea de moştenire ce îi revenea la moartea bunicilor săi. După ce suferise mult, ca toţi ţinerii cu o voinţă dârză ce vor să-şi câştige un loc în lumea strălucitoare a Parisului, fiul lui Minoret îşi croi o soartă mai frumoasă chiar decât şi-o visase, poate, la început; căci se consacră mai întâi medicinei, una dintre acele profesii care cer talent şi noroc, dar mai mult noroc decât talent. Ajutat de Dupont de Nemours[50], împrietenindu-se, printr-o fericită întâmplare, cu abatele Morellel[51] căruia Voltaire îi spunea Mords-les (Muşcă-i), protejat de enciclopedişti, doctorul Minoret se numără printre adepţii fanatici ai marelui doctor Bordeu[52], prietenul lui Diderot. D’Alambert, Helvetius, baronul d’Holbach, Grimm[53], în faţa cărora apărea ca un băieţaş, ajunseră fără îndoială, ca şi Bordeu, să se intereseze de soarta lui Minoret care, prin 1777 avea o clientelă destul de frumuşică, formată din deişti, enciclopedişti, senzualişti, materialişti, sau cum doriţi să-i numiţi pe bogaţii filosofi din acea vreme. Deşi nu era un şarlatan, Minoret inventă vestitul balsam Lelièvre[54], atât de lăudat de Mercure de France[55], şi a cărui reclamă se afla în permanenţă pe ultima pagină a acestui ziar, organ săptămânal al enciclopediştilor. Farmacistul Lelièvre, un om ingenios, văzu o afacere bănoasă în preparatul respectiv – în timp ce Minoret nu văzuse decât un produs demn de a fi înscris în Codex – şi împărţi cinstit beneficiile realizate cu doctorul, elev al lui Rouelle[56] în domeniul chimiei, după cum era discipolul lui Bordeu în medicina. Oricine ar fi devenit materialist şi pentru mai puţin. Doctorul se căsători din dragoste, în 1778, pe când era la moda Noua Eloiză[57]; şi când oamenii se căsătoreau, uneori, din dragoste, cu fiica faimosului clavecinist Valentin Mirouët, o muziciană celebră, plăpândă şi delicată, pe care Revoluţia o ucise. Minoret îl cunoştea foarte bine pe Robespierre, care obţinuse, odinioară, graţie doctorului, o medalie de aur pentru o disertaţie cu următorul subiect: Care este originea opiniei care extinde asupra unei întregi familii o parte din ruşinea legată de pedepsele infamante pe care le ispăşeşte un vinovat? Această, opinie este oare, mai curând vătămătoare decât utilă? În cazul în care răspunsul ar fi afirmativ, care ar fi mijloacele de a preveni inconvenientele ce rezultă de aici? Academia regală de ştiinţe şi de arte din Metz, din care făcea parte Minoret, păstrează, probabil, această disertaţie în original[58]. Cu toate că, datorită acestei prietenii, soţia doctorului nu avea de ce să-i fie frică, atât de teamă îi era să n-ajungă şi ea pe eşafod încât groaza ei de nestăpânit înrăutăţi anevrismul[59] provocat de prea marea sa sensibilitate. În ciuda tuturor măsurilor de precauţie luate de un bărbat care îşi adora soţia, Ursule se întâlni pe drum cu cotiga plină de condamnaţi, printre care se află şi doamna Roland[60], şi vederea acestora îi provocă moartea. Plin de slăbiciune faţă de Ursule a lui, care dusese viaţa unei femei elegante şi pretenţioase, căreia el nu-i refuzase nimic, Minoret rămase aproape sărac după dispariţia soţiei sale. Robespierre îl numi medicul şef al unui spital.
Deşi pe vremea discuţiilor însufleţite iscate de doctrina lui Mesmer[61], numele lui Minoret dobândise o faimă care îl purtase, din când în când, până la urechile rudelor sale, Revoluţia a fost un factor atât de dizolvant şi a destrămat în atare măsură legăturile de familie încât, în 1813, la Nemours nici nu se mai ştia de existenţa doctorului; numai o întâlnire neaşteptată îi făcuse să nutrească gândul de a se reîntoarce, ca iepurii, să moară în bârlogul lui.
Străbătând Franţa, unde privirea oboseşte repede dată fiind monotonia câmpiilor, cine n-a cunoscut plăcerea încântătoare de a zări, din vârful unei coline, la poalele ei sau la vreo cotitură, deşi ea te făcea să te aştepţi mai curând la un peisaj arid, o vale răcoroasă udată de un râu şi un orăşel adăpostit sub stâncă, asemenea unui stup în scorbura unei sălcii bătrâne? Auzind strigătul surugiului care merge pe lângă cai, îţi piere somnul şi admiri – ca pe un vis în timpul visului – o privelişte. Încântătoare care devine pentru călător exact ceea ce este pentru un cititor pasajul remarcabil al unei cărţi, o cugetare strălucită a naturii. Aceasta este senzaţia pe care o ai, văzând deodată oraşul Nemours atunci când vii dinspre Bourgogne, zăreşti încercuit de stânci pleşuve, cenuşii, albe, negre, cu forme ciudate, cum sunt multe în pădurea de la Fontainebleau; peste ele se înalţă arbori răzleţi care se profilează limpede pe cer dând acestui soi de zid năruit un aspect cu totul rustic. Aici se termină lunga colină împădurită care de la Nemours la Bourron se târăşte de-a lungul drumului. La baza acestui circ inform se întinde o pajişte prin care curge râul Loing forumul iazuri cu mici căderi de apă. Peisajul agreabil de pe lângă drumul dinspre Montargis seamănă cu un decor de operă, atât îi sunt de studiate efectele. Într-o dimineaţă, pe când se întorcea în mare grabă la Paris de la un bolnav bogat care îl chemase în Bourgogne, doctorul, uitând să spună la popasul anterior pe ce anume drum doreşte să o ia, se trezi, fără voia lui, la Nemours şi revăzu, între două picoteli, priveliştea în mijlocul căreia îşi petrecuse copilăria. Doctorul pierduse, pe atunci, mai mulţi dintre vechii săi prieteni. Sectarul Enciclopediei fusese martorul convertirii lui La Harpe[62], îi înmormântase pe Lebrun-Pindare[63], pe Marie-Joseph de Chénier[64] pe Morellet[65] şi pe doamna Helvétius[66]. Asista – ca sa zicem aşa – la căderea lui Voltaire, atacat de Geoffroy[67], continuatorul lui Fréron[68]. Se gândea, deci, să se pensioneze. Iată de ce, atunci când diligenţa se opri în partea de sus a Străzii Mari din Nemours, se interesă despre ce se întâmplase cu familia sa. Minoret-Levrault în persoană veni să-l vadă pe doctor, care recunoscu în stăpânul poştei pe fiul fratelui său mai mare. Nepotul îi prezentă pe soţia sa, singura fiică a lui Levrault Crémière, care îi lăsase, cu doisprezece ani în urmă, poşta şi cel mai frumos han din Nemours.
— Ia zi, nepoate, spuse doctorul, mai am şi alţi moştenitori?
— Mătuşa mea Minoret, sora dumitale, s-a căsătorit cu un Massin-Massin.
— A, da, intendentul de la Saint-Lange.
— A murit văduvă, lăsând doar o fiică, măritată de curând cu un Crémière-Crémière, un băiat tare drăguţ, deocamdată fără nicio slujbă.
— Bine! e nepoata mea directă. Or, cum fratele meu, marinarul, a murit holtei, şi cum căpitanul Minoret a fost ucis la Monte-Legino iar pe mine mă vedeţi aici, asta înseamnă că nu mai există alte neamuri din partea tatălui meu. Dar am cumva vreo rudă dinspre mama? Mama era din familia Jean-Massin-Levrault.
— Din neamul Jean-Massin-Levrault, răspunse Minoret-Levrault, n-a mai rămas decât o Jean-Massin căsătorită cu domnul Cremière-Levrault-Dionis, un negustor de furaje mort pe eşafod. Soţia lui a murit de amărăciune, ruinată, lăsând o fiică măritată cu un Levrault-Minoret, fermier la Montereau, care o duce bine; şi fata lor a luat, de curând, un Massin-Levrault, secretar de notar la Montargis, unde taică-su lucrează ca lăcătuş.
— Înţeleg că nu duc lipsă de moştenitori, rosti vesel doctorul, care dori să dea o raită prin Nemours în tovărăşia nepotului său.
Unduindu-şi apele, râul Loing străbate oraşul, străjuit, de-o parte şi de alta, de grădini în terase şi de case curăţele al căror aspect exterior te face să crezi că fericirea sălăşluieşte aici mai degrabă decât prin alte locuri. Când doctorul ieşi din Strada Mare în strada Burghezilor, Minoret-Levrault îi arătă proprietatea domnului Levrault, un bogat negustor de fierărie din Paris care, spunea el, se lăsase să se prăpădească.
— Uite, unchiule, casa asta frumoasă e de vânzare; are o grădină minunată care dă înspre râu.
— Hai să intrăm, zise doctorul, văzând, la capătul unei curţi mici, pietruite, o casă înghesuită între zidurile celor două clădiri vecine, ascunse de pâlcuri de arbori şi de plante agăţătoare.
— E zidită pe pivniţe, rosti doctorul urcând pe. scara foarte înaltă de la intrare, pe marginea căreia se aflau vase de faianţă albă şi albastră în care înfloreau atunci tot soiul de muşcate.
Tăiată, ca majoritatea caselor din provincie, de un coridor care duce din curte până în grădina din spate, locuinţa n-avea, în dreapta, decât un salon luminat de patru ferestre, două dând spre curte, două spre grădină; dar Levrault-Levrault construise în locul uneia dintre aceste ultime ferestre intrarea într-o seră lungă, din cărămidă, ce se întindea până la râu, unde se termina printr-un oribil pavilion chinezesc.
— Bun! Dacă acopăr sera asta şi pun parchet pe jos, zise bătrânul Minoret, o să pot să-mi instalez aici biblioteca şi să transform construcţia asta ciudată într-un birou frumos.
De cealaltă parte a coridorului se afla, înspre grădină, o sufragerie având pereţii tapisaţi cu o imitaţie de lac negru cu flori verzi şi aurii, despărţit de bucătărie prin casa scării. Cu bucătăria, ale cărei ferestre zăbrelite dădeau spre curte, se comunica printr-un mic oficiu instalat în dosul scării. La etaj erau două apartamente iar deasupra lor câteva camere mansardate, cu lambriuri, destul de bune de locuit[69]. După ce vizită foarte repede această casă acoperită cu spaliere verzi de sus şi până jos, spre curte ea şi spre grădină, şi care, lângă râu, avea o terasă încărcată eu vase de faianţă, doctorul spuse:
— Da! Levrault-Levrault a cheltuit aici o groază de bani!
— Oh! ce contează la un om bogat cum a fost el, răspunse Minoret-Levrault. Îi plăceau tare mult florile; o prostie! — Ce câştig poţi să ai de pe urma lor? zice nevastă-mea. Vedeţi, a adus un pictor de la Paris să-i picteze fresce cu flori pe coridor. A pus peste tot oglinzi dintr-o bucată. Tavanele au fost refăcute cu stucaturi de jur împrejur, şi astea costă şase franci piciorul[70]. Sufrageria, parchetele, totu-i marchetărie, nebunie curată! Altfel, casa nu face cine ştie ce.
— Ei bine, nepoate, ocupă-le de cumpărarea ei, şi înştiinţează-mă; uite adresa mea. Restul îl priveşte pe notarul meu.
— Cine locuieşte în casa din faţă? întrebă el ieşind pe uşă.
— Unii din emigraţie! răspunse stăpânul poştei, un cavaler de Portenduère.
După cumpărare, în loc să se mute el în casă, ilustrul doctor îi scrise nepotului s-o închirieze. Aceasta Folie-Levrault[71] fu locuită de notarul din Nemours care îşi vându atunci slujba lui Dionis, primul sau secretar şi care muri doi ani mai târziu, lăsându-i pe cap doctorului o casă de închiriat, tocmai în vremea când soarta lui Napoleon se hotăra prin împrejurimi. Moştenitorii doctorului, gata să se lase cuprinşi de iluzii, luaseră dorinţa lui de a se reîntoarce în orăşelul natal drept capriciul unui om bogat şi îi cuprindea disperarea la gândul că el avea, la Paris, alte legături sufleteşti care îl puteau reţine acolo, lipsindu-i de moştenire. Totuşi, soţia lui Minoret-Levrault profită de această ocazie ca să-i scrie doctorului. Bătrânul îi răspunse că imediat ce se va semna pacea şi drumurile nu vor mai fi înţesate de soldaţi, circulaţia redevenind normală, va veni locuiască la Nemours. Sosi cu doi dintre clienţii săi, arhitectul azilurilor şi un tapiţer, care se ocupară de reparaţii, cu amenajările interioare şi de transportul mobilierului. Doamna Minoret-Levrault propuse, ca păzitoare, pe bucătăreasa bătrânului notar decedat, pe care doctorul o primi imediat. Când moştenitorii aflară că unchiul Minoret avea, să locuiască în mod sigur, la Nemours, în ciuda evenimentelor politice apăsătoare resimţite mai ales în Gâtinas şi Brie, familiile lor fură cuprinse de o curiozitate fără de margini, dar aproape legitimă. Oare unchiul era bogat? Era econom sau risipitor? Şi ce-o să lase după moarte? O avere frumuşică sau nimic? Avea cumva rente viagere? Iată ce aflară, în cele din urmă, dar cu eforturi din cale afară de mari şi făcând tot soiul de cercetări misterioase. După decesul soţiei sale, Ursule Mirouët, între 1789[72] şi 1813, doctorul, numit medic curant al împăratului în 1805, câştigase, probabil, foarte mult, dar nimeni nu ştia exact ce avere are; ducea o viaţă simplă, nu cheltuia alţi bani decât cei pentru o trăsură închiriată cu anul şi pentru un apartament somptuos; nu primea niciodată şi lua masa în oraş aproape întotdeauna. Îngrijitoarea lui, furioasă că nu-l însoţeşte la Nemours, îi spuse Zéliei Levrault, soţia stăpânului poştei, că ştia că doctorul are o rentă de paisprezece mii de franci înscrisă la fisc. Or, după ce exercitase timp de douăzeci de ani o profesiune pe care titlurile de medie şef al unui spital, de medic al împăratului şi de membru al Institutului[73] o făceau foarte bănoasă, această rentă de paisprezece mii de franci, rezultată din plasamente succesive, erau dovada unor economii de cel mult o sută şaizeci de mii de franci! Faptul că doctorul nu pusese deoparte decât opt mii franci pe an, arăta că avusese de satisfăcut ori multe vicii, ori multe virtuţi. Însă nici îngrijitoarea, nici Zélie nu putură să afle de ce avea doctorul o avere atât de modestă; Minoret, care fu foarte regretat de cei din cartierul său, era unul dintre oamenii cei mai generoşi din Paris şi, ca şi Larrey[74], nu vorbea nimănui despre acţiunile sule de binefacere. Moştenitorii asistară deci, cu o vie satisfacţie, la sosirea mobilierului bogat, şi a bibliotecii foarte mari a unchiului lor, ofiţer al Legiunii de onoare, numit de curând, de către rege cavaler al Ordinului Sfântul Mihail[75], poate drept mulţumire fiindcă retrăgându-se din viaţa activă lăsa locul liber pentru vreun favorit. Dar, după ce arhitectul, pictorii, tapiţerii aranjară totul cât mai confortabil cu putinţă, doctorul nu apăru. Doamna Minoret-Levrault, care îi supraveghea pe tapiţer şi pe arhitect de parcă ar fi fost vorba de propria ei casă, prin indiscreţia unui tânăr trimis să aranjeze biblioteca află că doctorul creştea o orfană numită Ursule. Aceasta ştire provocă o ciudată tulburare în oraşul Nemours. În sfârşit, bătrânul sosi către mijlocul lunii ianuarie 1815 şi se instală pe furiş în casă, împreună cu o fetiţă de zece luni şi cu doica acesteia.
[1] Nemours, orăşel la sud de Paris (9 233 locuitori în 1974), capitală de canton în departamentul Seine-et-Marne, în ţinutul Gâtinais pe râul Loing, afluent al Senei, şi pe canalul Loing, care uneşte Loara cu Sena. Oraşul posedă o biserică din secolul al XVI-lca (Saint-Jean Baptiste) şi un castel, construit în secolul al XII-Ica remaniat în secolele XV şi XVII. Între 1829 şi 1835, Balzac a trecut deseori prin Nemours spre La Bouleaunière, mica proprietate din comuna Grez-sur-Loing, lângă Nemours, închiriată apoi cumpărată de Doamna de Berny, care a murit acolo în 1836. După cum arată Madeleine Ambrière-Fargeaud în Introducerea la romanul Ursule Mirouët din noua ediţie Castex apărută în colecţia „Bibliothèque de la Pléiade”, Balzac descrie cu o remarcabilă exactitate situaţia geografică a ţinutului, dar detaliile descrierii arată că romancierul cunoştea oraşul destul de sumar, ca un călător în trecere. Astfel, în Nemours nu există acea Rue des Bourgeois unde locuiau, faţă în faţă, doctorul Minoret şi contesa de Portenduère, casa de la „colţul podului peste Loing” unde locuia Ursule nu a putut fi identificată, acea Grand-Rue pe care o citează Balzac, s-a numit în realitate întotdeauna Rue de Paris. Dacă Balzac a ales Nemours drept cadru pentru povestirea „privilegiată” despre tânără nemţoaică Ursule Mirouët, poate a făcut-o în amintirea Doamnei de Berny, născută Laure Hinner, ea însăşi fiica unui muzician de origine germană şi care trăia retrasă în mica proprietate La Bouleaunière din 1829, anul când începe acţiunea romanului Ursule Mirouët (cf. Balzac, La Comédie humaine, III, p. 740—741).
[2] În text: maître de poste (fr.), tradus prin stăpânul poştei, proprietar de trăsuri de poştă, poştalioane. De la poste, poştă, în trecut releu de schimbare a cailor, plasat din distanţă în distanţă, pentru a asigura transportul călătorilor şi al corespondenţei. În timpul Restauraţiei, căile de comunicaţie au fost ameliorate, dar la începutul monarhiei din Iulie, din motive economice şi politice, s-a dat o mare dezvoltare drumurilor şi canalelor, ceea ce i-a făcut să prospere pe posesorii trăsurilor publice, până la răspândirea căii ferate, care a pus capăt carierei lor (prima linie de cale ferată în Franţa, de la Saint-Étienne la Andrézieux, a fost pusă în funcţiune în 1823, servind pentru transportul huilei; prima linie ferată pentru transportul călătorilor, între Saint-Étienne şi Lyon, a fost pusă în funcţiune în 1844). Balzac era familiarizat cu aceste mijloace de transport, datorită numeroaselor călătorii pe care le-a făcut în diferite regiuni ale Franţei. În 1842, în romanul Un début dans la vie, a dat o descriere foarte exactă a călătoriei cu acea trăsură publică numită coucou, creând personajul Pierrotin, inspirat de un model din realitate (cf. Un debut în viaţă, în Comedia umană, I).
[3] Numele personajului balzacian Minoret-Levrault apare pentru prima dată în schiţa Le Grand Propriétaire, proiectul iniţial al romanului Les Paysans, scrisă de Balzac în iulie 1835 şi destinată efemerului ziar Le Nouveau Conservateur, editat de Alfred Nettement. În această schiţă apar familiile Minoret, Massin, Levrault, ca şi Minoret-Crémiére şi Levraut-Grandsire, bogaţi burghezi din La-Ville-aux-Fayes, cu toţii înrudiţi, care pândesc moştenirea bătrânului marchiz de Grandlieu. În primăvara anului 1836, când a început să scrie Les Héritiers Boisrouge (roman abia schiţat, din care n-a scris decât câteva pagini), Balzac a preluat subiectul schiţei Le Grand Propriétaire, introducând şi familiile de burghezi Massin, Levrault şi Minoret, cărora le-a adăugat numele Bongrand şi Mirouet. Capitolul II din Les Héritiers Boisrouge era intitulat Ursule Mirouët. După cum subliniază Madeleine Ambriére-Fargeaud, textul povestirii Les Héritiers Boisrouge a inspirat romanul Ursule Mirouët, furnizând unele elemente şi romanelor La Rabouilleuse, Les Paysans şi La Muse du département (Balzac, La Comédie humaine III, p. 753—754, 1522-1524).
[4] Bourron, comună lângă Grez-sur-Loing.
[5] Paulus Potter (1625—1652), pictor şi gravor olandez, celebru pentru picturile animaliere, mai ales pentru tablourile cu animale domestice. După cum se menţionează în nota ediţiei franceze, Balzac cunoştea desigur cele două tablouri ale lui Potter care se aflau la Luvru la acea dată, Preeria şi Doi cai legaţi la uşa unei colibe. Numele pictorului mai este citat în La Recherche de l’Absolu şi Pierre Grassou.
[6] Meindert Hobbema (1638—1709), picior şi desenator olandez, care s-a consacrat mai ales peisajului, evocând deseori aspecte pitoreşti de la ţară (castele, mori, colibe, păşuni).
[7] Caliban, personaj din Furtuna de Shakespeare. Născut dintr-un demon şi o vrăjitoare, pitic urât şi maliţios, întruchipează răutatea şi violenţa. Balzac îl mai citează în La Cousine Bette şi La Peau de Chagrin.
[8] Franz Joseph Gall (1758—1828), medic german. Anatomist reputat al sistemului nervos, a exercitat medicina la Viena, apoi la Berlin şi la Paris. Creatorul frenologiei, care preconiza studiul funcţiilor creierului şi al localizărilor lor după forma exterioară a craniului. După Gall, pe creier ar fi localizate bosele (fr. les bosses) muzicii, matematicii, omorului, docilităţii, ambiţiei, teosofiei etc. Gall s-a instalat la Paris în 1807. Balzac se referă la Gall şi la frenologie în numeroase romane din La Comédie humaine.
[9] Atlas, unul dintre titanii din mitologia greacă. Deoarece a luat parte Ia revolta titanilor împotriva zeilor, a fost condamnat de Zeus să susţină pe umeri bolta cerului.
[10] Corectând textul pentru publicarea romanului în volum, Balzac a scris din greşeală Seine-et-Oise. Este vorba desigur de Journal du département de Seine-et-Marne (Nota ed. fr.)
[11] Pentru Balzac, ca şi pentru Lavater (vezi nota 170), aspectul fizic anunţă trăsăturile morale. Portretul personajelor balzaciene este deopotrivă un portret fizic şi un portret moral, cum este cel al lui Minoret-Levrault.
[12] Romancierul englez Laurence Sterne (1713—1768) este deseori citat în La Comédie humaine, Balzac referindu-se îndeosebi la personajele din romanul Tristram Shandy (1760—1767), unchiul Tobie şi caporalul Trim (Béatrix, Autre étude de femmet La Fille aux yeux d’or, Les Employés, Physiologie du mariage etc.). În capitolul XIX din acest roman, Sterne scrie despre semnificaţia numelui, revelator pentru caracterul sau poziţia socială a oamenilor, afirmaţie la care Balzac se mai referă în La Recherche de l’Absolu, în legătură cu prenumele Marguerite, care înseamnă „perlă”, şi în Bèatrix, cu privire la Félicité des Touches, care vede în numele ei o „sălbatică batjocură”.
[13] Montargis, localitate din departamentul Loiret, capitală de arondisment pe râul Loing. Essonne, departament din regiunea pariziană, la sud de Paris.
[14] După cum se arată în nota ediţiei franceze, această Grand-Rue se numea în realitate Rue de Paris şi nu există port la Nemours. Balzac a confundat probabil cu Moret sau Mantes, sau pur şi simplu a preluat aceste nume de la Sancerre, localitate unde situase acţiunea romanului neterminat Les Héritiers Boisrouge (Vezi nota 34).
[15] Balzac avea o bogată experienţă de călător pe care o atestă şt romanul Un début dans la vie. Este vorba de un al treilea cal pe care aceşti maître de poste erau autorizaţi să-l adauge în unele locuri din cauza dificultăţilor drumului. Preţul acelui cal se plătea suplimentar. Totuşi, datorită dificultăţii de a-l înhăma, stăpânul poştei se putea oferi să-l suplinească furnizând cai mai viguroşi, iar călătorii acceptau să plătească preţul pentru acest cal adăugat fără să fie înhămat (Nota ed. fr.).
[16] Antifrază (fr. antiphrase), manieră de a folosi un cuvânt sau o locuţiune într-un sens contrar sensului veritabil, prin ironie sau eufemism.
[17] Adopţii frenologiei şi ai doctorului Gall (Vezi nota 39) situau centrul nervos al sensibilităţii în partea posterioară a encefalului, acest detalia fiind, după Balzac, un indiciu al impotenţei relative a lui Minoret-Levrault, ca şi vocea subţire, contrastând cu aspectul şi dimensiunile acestui colos.
[18] Prin 1830, comunicaţiile între Paris şi Nemours se făceau esenţialmente prin trăsurile Mesageriilor (Le Grand-Bureau) care plecau din strada Notre-Dame des Victoires, prin cele alo întreprinderi Lafitte şi Caillard, care plecau din strada Saint-Honoré, sau prin întreprinderea Leloir-Ducler, care deservea doar ţinutul Gâtinais şi îşi avea biroul pe strada Dauphine (Nota ed. fr.)
[19] De Ia numele lui Armand Lecomte, care întemeiase în 1828 Le Service des Messageries du Commerce (Nota ed. fr.).
[20] În text: à tout brésilier (subl. de Balzac), în mare viteză, pe rupte (fr.). Verbul brésilier (fr.) derivă din substantivul bràsil care înseamnă un lemn roşu foarte uscat, folosit în vopsitorie. La origine însemna teindre avec du brésil, a vopsi cu acest lemn numit brésil. Sensul derivat, a rupe în bucăţele, a devenit mai curent.
[21] De la numele lui Jules-Auguste-Armand de Polignac (1780—1847), om politic francez, numit de Carol al X-lea, la 27 iulie 1829, preşedinte al Consiliului de miniştri, foarte nepopular datorită politicii ultraregaliste şi măsurilor nedemocratice (Vezi nota 254).
[22] Personajul balzacian Ursule Mirouët, devenită prin căsătorie vicontesă de Portenduère, mai apare sau este citată în Le Cousin Pons, Les Méfaits d’un procureur du roi, Béatrix, La Fausse Maîtresse, Autre étude de femme.
[23] În text: coup de soleil (subl. de Balzac), insolaţie, sau uşoară arsură cauzată de soare (fr.)
[24] Majoritatea personajelor romanului, Minoret-Levrault, soţia sa Zélie şi fiul lor Désiré, ceilalţi membri ai „clanului moştenitorilor” (aparţinând unor familii provenite din înrudirea dintre ramurile Massin, Levrault, Minoret şi Crémière), doctorul Denis Minoret, naşul şi tutorele Ursulei, nu apar decât în romanul Ursule Mirouët.
[25] În text: Adieu paniers, vendanges sont faites!, proverb francez având sensul de: a-ţi lua adio de la ceva, a-ţi pune pofta-n cui.
[26] Biserica Saint-Jean-Baptiste din Nemours a fost începută în 1179, apoi mărită şi restaurată în secolele următoare. Nemours a fost erijat ducat (duché-pairie) în secolul al XV-lea de regele Carol al VI-lea pentru Carol al III-lea zis cel Nobil, regele Navarrei, nu pentru familia Guise, care n-a fost niciodată amestecată în istoria oraşului Nemours (Nota ed. fr.)
[27] Referire la Louis de Donald (1754—1840), scriitor politic francez (Vezi nota 192).
[28] Goupil (lat. vulpiculus, de la lat. clas. vulpes, vulpe). Vechiul nume al vulpii.
[29] Balzac se gândeşte la surâsul „sardonic”, dar îi dă o etimologie fantezistă. Această contracţie a muşchilor care produce un fel de rictus convulsiv nu reprezintă o trăsătură caracteristică a sarzilor ci efectul provocat de o iarbă din Sardinia (Nota ed. fr.)
[30] În text: charivari, zgomote foarte puternice şi discordante (fr.). La origine, acest cuvânt era rezervat concertelor ridicole şi zgomotoase organizate pentru văduvii care se recăsătoreau.
[31] Ariadna, în mitologia greacă fiica lui Minos şi a Pasiphaei, i-a dat lui Tezeu, venit în Creta să lupte împotriva Minotaurului, firul cu ajutorul căruia să iasă din labirint după ce a ucis monstrul. Tezeu a luat-o cu el, dar apoi a abandonat-o în insula Naxos.
[32] În text: ambigus, substantiv desemnând un amestec de lucruri de natură diferită (fr.). În nota ediţiei franceze se menţionează că acest cuvânt desemna odinioară mesele la care se serveau deodată mâncărurile cu carne şi desertul.
[33] Lămpile Carcel, cu ulei, rotiţe şi piston, inventate în 1800 de muncitorul ceasornicar Bertrand-Guillaume Carcel (1750—1812), reprezentau un progres faţă de lămpile Argand, inventate de fizicianul elveţian Aimé Argand (1755—1803), eu dublu curent de aer, burlan de sticlă şi rezervor de ulei, comercializate de farmacistul Quinquet (citate de Balzac în Le Père Goriot şi Autre étude de femme)
[34] Joc de cuvinte de la eau, apă, pronunţat [o], şi opiat, pastă pentru curăţat dinţii (fr.)
[35] Marchizul du Rouvre, fratele contesei de Sérizy (Un début dans la vie), şi-a cheltuit cea mai mare parte din avere cu actriţa Florine, după cum serie Balzac în povestirea La Fausse Maîtresse, unde fiica marchizului, Clémentine du Rouvre, se căsătoreşte cu contele polonez Adam Laginski (Vezi Pretinsa iubită, în Comedia umană, II)
[36] Vicontesa de Portenduère, născută Kergarouët, nu apare decât în romanul Ursule Mirouët. Fiul ei, Savinien de Portenduère, mai apare în Les Employés, Le Bal de Sceaux, Modeste Mignon, Splendeurs et misères des courtisanes, Béatrix, Les Méfaits d’un procureur du roi.
[37] Julie d’Aiglemont, personajul principal din romanul La Femme de trente ans, s-a retras în castelul Saint-Lange după moartea lordului Granville (Vezi Femeia de treizeci de ani, în Comedia umană, III).
[38] Ludovic al XI-lea (1423—1483), rege al Franţei (1461—1483). A întărit puterea regală în defavoarea marilor feudali, a corpurilor politice şi a clerului, a continuat reorganizarea militară începută de tatăl său, Carol al VII-lea, şi a favorizat dezvoltarea economică, mai ales în sud-estul Franţei, încurajând negoţul, implantarea imprimeriei şi primele manufacturi de mătase (Lyon), care au făcut să se dezvolte burghezia, Starea a Treia (Tiers État).
[39] Ludovic al XIII-lea (1601—1643), rege al Franţei (1610—1643).
[40] Pierre de Guibours, zis le Père Anselme (1625—1694), autorul scrierii Histoire généalogique et chronologique de la maison de France.
[41] Almanahul de la Gotha, care stabilea genealogia familiilor aristocratice din Europa, a fost tipărit în oraşul Gotha din Germania răsăriteană (Thuringia, districtul Erfurt) între anii 1764 şi 1945.
[42] În text: tallaient; verbul taller înseamnă a înfrăţi, a lăstări (fr.).
[43] Cognomonisme, neologism al lui Balzac, de la latinescul cognomen, poreclă.
[44] Admiraţia nedezminţită pentru Walter Scott (1771—1832) este atestată de numeroasele referiri la romancierul scoţian pe caro Balzac le face în prefeţele şi romanele sale (Vezi Cuvânt înainte, nota 16, în Comedia umană, I, p. 868)
[45] Capet, porecla lui Hugo, rege al Franţei (987—906), întemeietorul dinastiei Capeţienilor care au domnit în Franţa între 987 şi 1323.
[46] Vechi familii aristocratice franceze: Rohan, familie descinzând din regii bretoni, întemeiată de un viconte de Rennes prin 1110, din care au făcut parte Henri, duce de Rohan (1579—1638), general francez, conducătorul calviniştilor în timpul lui Ludovic al XIII-lea, Edouard, prinţ de Rohan (1734—1803), cardinal francez, compromis în afacerea colierului Mariei-Antoaneta; Montmorency, familie de seniori feudali întemeiată în 955, ai cărei reprezentanţi mai cunoscuţi au fost Mathieu II, conetabil al Franţei (1174—1230), care a luat parte la bătălia de la Bouvines, Anne, duce de Montmorency (1493—1567), mareşal şi pair al Franţei, conetabil, Henric I (1534—1614), conetabil al Franţei, Henric al II-lea (1595—1632), mareşal al Franţei; Bauffrèmont, veche familie din Lorraine, întemeiată de Claude de Bauffrémont, guvernator al provinciei Franche-Comté în secolul al XVI-lea; Mortemart, familie de marchizi deveniţi duci în 1650
[47] După Biblie (Geneza, cap. XX), descendenţii fiilor lui Noe, Sem, Ham şi Iafet, ar fi dat naştere, după potop, tuturor popoarelor lumii.
[48] În nota ediţiei franceze este citată lucrarea lui Fréret, Traité de l’origine des échecs, publicată în 1792 în Oeuvres philosophiques, în care se povesteşte că un brahman indian numit Sissa, care trăia în secolul al IV-lea, a inventat şahul pentru a inocula celor mari câteva idei drepte. Încântat de această nouă distracţie, regele Indiei cu numele Shiram (nu regele Persiei, cum scrie Balzac) a vrut să-l recompenseze pe inventator. Sissa i-a cerut atunci să-i dea cantitatea de grâu care ar rezulta punând un bob pe primul pătrat al tablei de şah, două pe al doilea, patru pe al treilea şi aşa mai departe, dublând miza până la al şaizeci şi patrulea pătrat. Reieşea că pentru a satisface această cerere ar fi trebuit să existe în India 16 384 sate posedând fiecare 1 080 hambare conţinând fiecare 174 762 măsuri de 32 768 boabe. Şi brahmanul n-a mai fost recompensat.
[49] Madeleine Ambrière-Fargeaud, comentatoarea romanului în noua ediţie Castex din „Bibliothèque de la Pléiade”, consideră că este vorba de ţărani şi găseşte în acest paragraf analogii cu romanul Les Paysans, în a cărui dedicaţie Balzac scrie: „Cet élément insocial créé par la Révolution absorbera quelque jour la Bourgeoisie, comme la Bourgeoisie a dévoré la Noblesse”.
[50] Pierre-Samuel Dupont de Nemours (1739—1817), economist şi om politic francez. Discipol al modicului şi economistului François Quesnay, fondatorul şcolii fiziocraţilor, a scris lucrări de economie politică (Physiocratie, 1767; Origines et progrès d’une science nouvelle, 1768; Table raisonnée des principes de Véconomie politique, 1773). Deputat al Stării a Treia (Tiers État) în 1789, s-a refugiat în Statele Unite.
[51] Abatele André Morelle, (1729—1819), economist, filosof şi literat francez, unul dintre redactorii Enciclopediei.
[52] Théophile de Bordeu (1722—1776), medic francez, unul dintre fondatorii vitalismului, colaborator al Enciclopediei, autorul lucrării Recherches sur le pouls (1756). Diderot l-a pus în scenă, împreună cu D’Alembert şi Domnişoara de Lespinasse, în Le Rêve de d’Alembert (1760)
[53] Filosofi şi literaţi din secolul al XVIII-lea, colaboratori ai Enciclopediei, al cărei spiritus rector a fost Diderot; Jean Le Rond D’Alembert (1717—1793), care în Discours préliminaire de l’Encyclopédie a expus filosofia naturală şi spiritul ştiinţific al lucrării; Claude-Adrien Helvétius (1715—1771), filosof francez, autorul lucrării De l’esprit (1758) în care dezvoltă o filosofie senzualistă şi materialistă; Paul-Henri Dietrich, baron d’Holbach (1723—1789), filosof francez, materialist şi ateu; Friedrich-Melchior, baron de Grimm (1723—1807), scriitor german, prieten cu Diderot, d’Alembert, baronul d’Holbach. Publicaţia sa Correspondance littéraire reprezintă o preţioasă mărturie despre viaţa literară, filosofică şi mondenă din secolul al XVIII-lea.
[54] Balsamul Lelièvre, numit şi „elixirul de viaţă lungă”, a cunoscut un succes mare şi durabil. Preparat pe bază de aloes, inventat şi exploatat de farmacistul Claude Lelièvre, se vindea atât în Franţa cât şi în străinătate (Nota ed. fr.).
[55] Mercure de France, ziar fondat în 1672 de către Jean Donneau de Visé (1638—1710) sub numele de Mercure galant, a căpătat numele de Mercure de France în 1714. Condus de Boissy, apoi de Marmontel, a cunoscut cel mai mare succes între 1788 şi 1792 când l-a cumpărat editorul Charles-Joseph Parickoucke. A dispărut definitiv în 1825. Reclama pentru balsamul Lelièvre era întâlnită în anunţurile plasate la sfârşitul ziarului (Nota ed. fr.).
[56] Guillaume-François Rouelle, zis Rouelle l’Aîné (1703— 1770), farmacist şi chimist francez, care a demonstrat că acizii, prin reacţie asupra alcaloizilor sau oxizilor metalici, produc săruri. Membru al Academiei de ştiinţe, i-a avut ca elevi pe Diderot şi pe Rousseau.
[57] Julie ou La Nouvelle Hêloïse (1761), roman epistolar de Jean-Jacques Rousseau (1712—1778). cu subtitlul Lettres de deux amants d’une petite ville au pied des Alpes, povestea dragostei nefericite dintre două personaje seducătoare şi virtuoase, Julie d’Étanges şi preceptorul său Saint-Preux. Căsătorită cu domnul de Wolmar, Julie va fi o soţie şi o mamă ireproşabilă, găsindu-şi echilibrul în viaţa rustică şi familială de la Clarens. Acest roman al pasiunii imposibile a cunoscut un succes prodigios.
[58] Într-adevăr, Academia din Metz (Académie royale des sciences et des arts) posedă disertaţia prezentată de Robespierre (Maximiliene Marie-Isidore de Robespierre, 1758—1794, om politic francez) la Concursul din 1784 (Nota ed. fr.).
[59] Anevrism (fr. anévrysme) - dilatare a peretelui unui vas sanguin (de obicei arteră) din cauza unei leziuni traumatice sau inflamatorii. În 1836 Doamna de Berny a murit de un anevrism la inimă, provocat, după opinia lui Balzac, de numeroasele ei supărări.
[60] Madame Roland (Manon-Jeanne Philpon, 1754—1793, căsătorită cu Jean-Marie Roland de La Platière, ministru de interne şi prieten al Girondinilor), al cărei salon parizian a avut o considerabilă influenţă politică, a murit pe eşafod. După cum se aminteşte în nota ediţiei franceze, atitudinea eroică a acestei femei, îmbrăcată într-o rochie alba, stând în picioare în cotiga care-o ducea spre eşafod, a stârnit admiraţia. Ultimele ei cuvinte au fost: „O, Liberté! que de crime, on commet en ton nom!”.
[61] Mesmerismul (Vezi nota 154) a suscitat vii controverse, mai ales în anii 1784—1786.
[62] Jean-François Delaharpe, zis de La Harpe sau Laharpe (1739—1803), critic francez, autorul lucrării Le Lycée ou Cours de littérature ancienne et moderne (1799), de orientare clasică. Membru al Academiei franceze. După cum se aminteşte în nota ediţiei franceze, în 1794, fiind încarcerat în palatul Luxembourg, transformat în loc de detenţie, La Harpe s-ar fi convertit la catolicism, după ce deschisese la întâmplare Imitatio Christi.
[63] Ponce-Denis Édouard Lebrun (1729—1807), poet francez supranumit Pindare, autor de Epigrame şi de Ode în care a celebrat Revoluţia franceză şi Imperiul. Membru al Academiei franceze.
[64] Marie-Joseph de Chénier (1764—1811), om politic şi scriitor francez (fratele poetului André de Chénier – Vezi nota 198), autor de satire, poeme şi tragedii, dintre care Charles IX ou L’École des rois. Membru al Convenţiei naţionale.
[65] În nota ediţiei franceze se semnalează o inadvertenţă: abatele Morellet a murit în 1819, deci doctorul Minoret nu putea să-l înmormânteze în 1813.
[66] După moartea filosofului Claude-Adrien Helvétius (1715—1771), soţia sa s-a instalat la Auteuil, unde salonul ei era frecventat de literaţi, filosofi şi savanţi ai vremii, Turgot, Chamfort, Franklin, d’Alembert, Condorcet, Condillac, Malesherbes, Diderot, d’Holbach, Volney, Garat, Bitaubé, Dupaty (Nota ed. fr.).
[67] Jean-Louis Geoffroy (1742—1814), critic literar, redactor la publicaţia L’Année littéraire unde l-a atacat vehement pe Voltaire (peste şapte mii de articole). În timpul Consulatului şi al Imperiului a fost autorul foiletonului dramatic în Journal des Débats.
[68] Élie-Catherine Fréron (1719—1776), critic literar francez, auto» al unor pamflete împotriva lui Voltaire şi a filosofilor. A fondat publicaţia L’Année littéraire (1751—1776), care sub conducerea fiului său a apărut până la Revoluţia franceză.
[69] După cum aminteşte Madeleine Ambrière-Fargeaud în nota ediţiei franceze, poziţia casei cumpărate de doctorul Minoret, situată „între două ziduri ale unor case vecine”, ca şi dispoziţia camerelor, amintesc de casa în care a locuit familia Balzac la Villeparisis (casă aparţinând unui văr). Balzac însuşi a locuit în această casă în anii 1820—1822.
[70] În text: pied, veche unitate de măsură în lungime (0,324 m).
[71] Moda acelor case de un lux excesiv, numite „folies”, s-a răspândit în timpul Regenţei (perioada minorităţii lui Ludovic al XV-lea, 1715—1723, când guvernarea a fost exercitată de Philippe d’Orléans).
[72] Balzac uită că mai înainte scrisese că soţia doctorului Minoret murise din cauza şocului resimţit la vederea căruţei condamnaţilor la ghilotină în oare se găsea Madame Roland, deci la 9 noiembrie 1793 (Nota ed. fr.).
[73] Institut de France, fondat în 1795, se compune din cinci Academii: Académie française (1635), Académie des inscriptions et belles-lettres (1664), Académie des sciences (1666), Académie des beaux-arts (1816), Académie des sciences morales et politiques (1832).
[74] Dominique Jean, baron Larrey (1766—1842), chirurg militar francez, l-a însoţit pe Napoleon în toate campaniile până la Waterloo. Membru al Academiei de ştiinţe.
[75] Ordre de Saint-Michel, instituit de Ludovic al XI-lea în 1469, restabilit de Ludovic al XVIII-lea în 1816 şi destinat să recompenseze pe cei ce se ilustrează în domeniul literelor, ştiinţelor şi artelor. A fost suprimat după 1830, la începutul monarhiei din Iulie. Un alt personaj balzacian, chirurgul Desplein, este decorat cu acest ordin (La Messe de l’athée).
Î
n octombrie 1827, în zori, un tânăr de vreo şaisprezece ani, a cărui ţinută trăda ceea ce frazeologia modernă denumeşte, cu atâta insolenţă, un proletar[1], se opri într-o piaţetă aflătoare în partea de jos a orăşelului Provins[2]. La ceasul acela, putu cerceta, fără a fi observat, feluritele case aşezate în acea piaţă care alcătuieşte un lung pătrat. Morile, construite pe râurile din Provins, începuseră să lucreze. Uruitul lor, repetat de ecourile din partea de sus a oraşului, în acord cu aerul răcoros, cu lumina prietenoasă a zorilor, reliefa profunzimea tăcerii care-ţi îngăduia să desluşeşti zgomotul unei diligenţe, la o leghe depărtare, pe drumul mare. Cele două mai lungi rânduri de case, despărţite de o plantaţie de tei, oferă privirii nişte construcţii naive, care trădează existenţa tihnită şi aşezată a burghezimii. În locurile acelea, nici urmă de comerţ. Abia de se zăreau pe-atunci porţile mari şi luxoase ale bogătaşilor! Iar acolo unde acestea se aflau, rareori se dădeau în lături cu excepţia celei a domnului Martener, un medic silit să aibă o cabrioletă şi să se folosească de ea. Câteva faţade erau ornate cu un vrej de viţă, altele cu trandafiri urcători, care se înălţau până la catul întâi şi ale căror flori înmiresmau ferestrele cu tufele lor mari şi răsfirate. Un capăt al pieţei ajunge până aproape de strada mare a oraşului de jos. Capătul celălalt e închis de o stradă paralelă cu strada mare şi ale cărei grădini se întind de-a lungul unuia dintre cele două râuri care scaldă valea oraşului Provins.
În capătul acela, cel mai liniştit al pieţei, tânărul lucrător recunoscu casa despre care i se vorbise: o faţadă de piatră albă, dungată de caneluri menite a figura rândurile de zidărie, iar în dreptul ferestrelor, închise cu persiene cenuşii, uşoare balconaşe de fier cu ornamente în formă de trandafiri, vopsite în galben. În partea de sus a acestei faţade, deasupra parterului şi a primului etaj, trei lucarne de mansardă străpung acoperişul acoperit cu ardezie, iar pe una dintre părţile cele mai înalte ale zidului se roteşte o giruetă nouă. O girueta modernă, care înfăţişează un vânător luând la ochi un iepure. Trei trepte de piatră duc spre poarta cu două canaturi. De o parte a ei, pe gura unei ţevi de plumb, se scurg lăturile deasupra unei mici rigole, semn că acolo e bucătăria; de partea cealaltă, două ferestre, cu grijă închise cu obloane cenuşii, prin ale căror deschizături, decupate în formă de inimă, pătrunde slab lumina zilei, îi părură a fi ale sufrageriei. La nivelul celor trei trepte şi dedesubtul fiecărei ferestre, se zăresc răsuflătorile beciurilor, închise de nişte portiţe de tablă vopsită şi străpunse de găuri pretenţios decupate. Pe-atunci, toate erau noi. În casa aceasta restaurată şi al cărei lux încă proaspăt contrasta cu exteriorul învechit al tuturor celorlalte, un ochi atent ar fi putut îndată ghici gândurile meschine şi desăvârşita mulţumire-de-sine a micului negustor retras din afaceri. Tânărul cercetă aceste detalii cu o expresie de plăcere amestecată cu tristeţe: privirea lui se îndreptă mai întâi spre bucătărie, apoi spre mansardă, cu o mişcare care arăta că le cântăreşte din ochi. Razele trandafirii ale soarelui luminară, la una dintre ferestrele podului, o perdeluţă de stambă, ceea ce lipsea la celelalte lucarne. Acum, fizionomia tânărului se înveseli deplin, el se dădu îndărăt câţiva paşi, se rezemă de un tei şi îngână, în tonul tărăgănat al locuitorilor din vestul ţării, o romanţă bretonă publicată de Bruguière[3], compozitor căruia îi datorăm încântătoare melodii. În Bretania, tinerii de la ţară cântă această melodie celor ce se căsătoresc, în ziua nunţii lor.
Venim să vă urăm fericire în căsătorie,
Domnului soţ al tău,
Precum şi ţie.
Ai fost legată, doamnă mireasă,
Cu lanţ de aur,
Ce numai moartea îl dezleagă.
Nu vei mai veni la baluri, la întâlnirile noastre;
Vei păzi casa,
În vreme ce noi vom petrece.
Ai înţeles bine cum trebuie să fii
Credincioasă omului tău:
Să-l iubeşti ca pe tine.
Primeşte buchetul ce mâna îţi întinde.
Vai! deşartele tale onoruri
Pieri-vor precum florile aceste[4].
Aceasta muzică naţională – la fel de plăcută ca şi aceea adaptată de Chateaubriand la Îţi mai aduci aminte, surioară?[5] – cântată în mijlocul unui orăşel din Brie, în Champagne, trebuie să fi fost pentru o bretonă prilej de amintiri de neînlăturat, atât de fidel înfăţişează ea datinile, blajinătatea, locurile acestei străvechi şi nobile provincii. Cântecul este străbătut de nu-ştiu-ce melancolie, stârnită de înfăţişarea vieţii reale, care emoţionează adânc. Această putere de a reînvia o întreaga lume de lucruri grave, înduioşătoare şi triste, într-un ritm familiar şi deseori vesel, nu e oare proprie cântecelor populare care reprezintă superstiţia muzicii, dacă admitem că termenul superstiţie înseamnă tot ceea ce rămâne după ruina popoarelor şi supravieţuieşte revoluţiilor lor? Sfârşind prima strofă, lucrătorul, care nu-şi luase ochii de la perdeluţa mansardei, nu zări nicio mişcare. În vreme ce cânta strofa a doua, stamba se agită. Când cuvintele „Primeşte buchetul” fură spuse, apăru chipul unei fete. Cu băgare de seamă, o mână albă deschise fereastra şi fata îl salută cu o mişcare a capului pe călătorul care, în acea clipă, îşi sfârşea melancolicu-i gând, exprimat io aceste două versuri, atât de simple:
Vai! deşartele tale onoruri
Pieri-vor precum florile-aceste.
Deodată, lucrătorul îi arătă, scoţând-o de sub vestă, o floare galbenă ca aurul, foarte obişnuită în Bretania şi pe care, fără îndoială, o culesese pe câmpia din Brie, unde rar se găseşte O floare de drobiţă.
— Domnia-ta eşti, Brigaut? întrebă fata, în şoaptă.
— Da, Pierrette, da. Locuiesc la Paris, acum însă fac turul Franţei[6]; dar aş fi în stare să mă statornicesc aici, de vreme ce şi domnia-ta eşti aici.
În clipa asta, o cremonă scârţâi în odaia de la etajul întâi, dedesubtul odăii Pierrettei. Bretona, viu înspăimântată, îi spuse lui Brigaut: „Dispari!” Ca o broscuţă speriată, lucrătorul sări spre cotitura pe care uliţa o face după moară şi care duce spre strada mare, artera oraşului de jos; dar, cu toată sprinteneala tânărului, încălţările sale, cu tălpile bătute în ţinte, răsunară pe micul pavaj din Provins, producând un zgomot lesne de desluşit în muzica morii şi pe care putu să-l audă şi persoana care deschidea fereastra.
Acea persoană era o femeie. Niciun bărbat nu se smulge, în zorii zilei, din dulceaţa somnului, spre a asculta un trubadur în haine bărbăteşti, ci numai o fată se poate trezi la un cântec de dragoste. Era aşadar o fată, o fată bătrână. După ce, cu un gest ca de liliac, dădu la o parte persienele, privi în toate părţile, dar nu auzi decât nedesluşit paşii lui Brigaut, care o luase la sănătoasa. Poate fi pe lume ceva mai oribil la vedere decât apariţia, în zori, la fereastra ei, a unei fete bătrâne şi urâte? Dintre toate priveliştile groteşti, de care fac haz călătorii care străbat orăşelele, există vreuna mai neplăcută? Privelişte prea tristă, prea respingătoare ca să râdem de ea. Acea fată bătrână, cu auzul atât de ager, se înfăţişa despuiată de toate feluritele artificii pe care le folosea spre a părea mai frumoasă; nu avea nici garnitura de păr fals, nici guleraşul ei. Ci purta un oribil săculeţ de tafta neagră, cu care bătrânele îşi acoperă ceafa şi care ieşea de sub scufia de noapte, strâmb aşezată din pricina mişcărilor din timpul somnului. Atâta dezordine dădea capului ei înfăţişarea ameninţătoare pe care pictorii o dau vrăjitoarelor. Tâmplele, urechile şi ceafa, destul de puţin ascunse privirilor, aveau un aspect veşted şi respingător; zbârciturile adânci aveau nuanţe roşii, neplăcute la privire, care contrastau cu culoarea cândva albă a cămăşii de noapte, înnodată la gât cu nişte şireturi răsucite. Deschizăturile cămăşii de noapte căscate scoteau la iveală un piept ca al unei ţărănci bătrâne, căreia puţin îi pasă de propria-i urâţenie. Braţul ei era atât de descărnat, încât părea un băţ înfăşurat în stofă. Aşa cum şedea la fereastră, această domnişoară părea înaltă, datorită obrazului ci mare şi lat, care aducea cu nemaipomenitele proporţii ale unor chipuri de soldăţoi. Fizionomia ei, cu trăsături care păcătuiau printr-o nepotrivire de ansamblu, avea drept principală caracteristică o uscăciune a liniilor, o asprime a tonurilor, o insensibilitate de fond care pe un fizionomist l-ar fi dezgustat. Această înfăţişare, vizibilă în acea clipă, se modifica de obicei graţie unui surâs comercial, unei nerozii burgheze care mima atât de bine cumsecădenia, încât cei cu care vieţuia această domnişoară puteau foarte bine să creadă că are inimă bună. Casa îi aparţinea în indiviziune cu fratele ei. Care dormea atât de liniştit în odaia lui, încât nu l-ar fi putut trezi nici orchestra Operei, deşi diapazonul acestei orchestre este vestit! Bătrâna domnişoară îşi scoase capul pe fereastră, îşi ridică spre mansardă ochii ei mici, de un albastru spălăcit şi rece, cu gene scurte pe marginile mai întotdeauna umflate ale pleoapelor; încercă să o zărească pe Pierrette; dar, după ce-şi dădu seama de zădărnicia manevrelor ei, se retrase din nou în odaie, cu mişcări asemănătoare celor ale unei broaşte ţestoase care-şi ascunde capul după ce l-a scos din carapace. Persienele se închiseră şi liniştea din piaţă nu mai fu tulburată decât de ţăranii care soseau sau de trecătorii matinali. Casa în care se află o fată bătrână nu are nevoie de câini de pază: nu se poate întâmpla nici cel mai mărunt eveniment fără ca ea să nu-l vadă, să nu-l comenteze şi să nu tragă toate concluziile cu putinţă. Iată de ce întâmplarea avea să dea naştere unor grave bănuieli, avea să fie începutul uneia dintre acele obscure drame familiale care, deşi rămân ascunse, nu sunt mai puţin cumplite, dacă ne daţi totuşi voie să folosim cuvântul dramă când e vorba de o scenă de interior.
Pierrette nu se mai culcă. Pentru ea, apariţia lui Brigaut era un eveniment extraordinar. În timpul nopţii, acest Eden al nefericiţilor, mai scăpa de neplăcerile, de sâcâielile pe care trebuia să le îndure ziua. Precum eroului nu mai ştiu cărei balade germane sau ruseşti, somnul îi părea a fi o viaţă fericită, iar ziua un vis urât. După trei ani, pentru prima oară se trezise plăcut din somn. Amintirile din copilărie îi legănaseră melodic, sufletul cu poezia lor. Prima strofă o auzise ca prin vis, la a doua tresărise brusc, la a treia o cuprinsese îndoiala: cei nefericiţi sunt din şcoala sfântului Toma. La strofa a patra, alergase la fereastră, numai în cămaşă şi desculţă, şi-l recunoscuse pe Brigaut, prietenul ei din copilărie. Da, îi recunoscuse vesta pătrată, cu poalele ei mici, scurt tăiate, cu pulpanele atârnând peste şale, vesta de stofă albastră, clasică în Bretania, jiletca de postav ordinar, cămaşa de pânză, închisă cu o agrafă de aur, gulerul mare, răsfrânt, cerceii, încălţările grosolane, pantalonii de pânză albastră neprelucrată, ţesută din fire lungi, inegal decolorate, cu un cuvânt, toate acele lucruri modeste şi solide care alcătuiesc portul unui sărman breton. Nasturii mari, de corn alb, ai jiletcii şi ai vestei, făcură ca Pierrettei să-i bată mai tare inima în piept. La vederea buchetului de drobiţă, îi dădură mai întâi lacrimile apoi o spaimă cumplită îi strivi în inimă florile, o clipă deschise, ale amintirilor. Îşi zise că, poate, vară-sa o auzise când s-a dat jos din pat şi a păşit spre fereastră, ghici gândul fetei bătrâne şi-i făcu lui Brigaut un semn, dictat de teamă, căruia bietul breton se grăbi să i se supună, fără a înţelege nimic. Această docilitate instinctivă nu este oare dovada unei iubiri nevinovate şi absolute care apare, în cursul veacurilor, pe acest pământ, unde înfloreşte precum aloele din Isola bella[7], de două sau trei ori într-o sută de ani? Cel ce l-ar fi văzut pe Brigaut cât de repede dispăruse, ar fi admirat eroismul cel mai naiv al celui mai naiv sentiment. Jacques Brigaut era vrednic de Pierrette Lorrain, care mergea pe cincisprezece ani: doi copii! Pierrette nu-şi putu opri plânsul văzându-l cum o ia la picior, speriat de gestul ei. Apoi fata se întoarse şi se aşeză pe un fotoliu mizerabil, lângă o măsuţă, deasupra căreia se afla o oglindă. Se sprijini în coate, îşi luă capul în mâini şi rămase astfel, dusă pe gânduri, preţ de un ceas, străduindu-se să-şi amintească de Marais[8], de orăşelul Pen-Hoël[9], de primejdioasele călătorii întreprinse pe un eleşteu, într-o barcă pe care, pentru ea, micul Jacques o dezlegase de o salcie bătrână, apoi de chipurile bătrâne ale bunicii, ale bunicului, de figura suferindă a mamei şi înfăţişarea chipeşă a maiorului Brigaut, pe scurt, de o întreagă copilărie fără griji! Trăise încă un vis: bucurii senine pe un fond cenuşiu. Părul ei frumos, blond, cu reflexe întunecate, era în dezordine sub boneţica ce se şifonase pe când dormea, o boneţică de percal, cu volănaşe plisate, pe care şi-o făcuse cu mâna ei. De cele două părţi ale capului, buclele scăpaseră din moaţele de hârtie cenuşie. La ceafă, o cosiţă groasă, turtită, atârna despletită. Tenul, din cale-afară de alb, trăda acea boală de temut a fetelor, căreia medicina i-a dat simpatica denumire de cloroză[10] şi care răpeşte trupului culoarea lui naturală, taie pofta de mâncare şi prevesteşte mari tulburări ale organismului. Tot coloritul pielii era ca ceara. Gâtul şi umerii, cu paloarea lor de plantă ofilită, se însoţeau cu braţele slăbănoage, aduse înainte şi încrucişate. Picioarele Pierrettei păreau că nu o mai pot ţine, subţiate precum erau de boală. Cămaşa, care nu ajungea decât până la jumătatea pulpelor, lăsa la vedere încheieturile obosite, venele albăstrii, o carnaţie secătuită. Frigul care o cuprinsese îi învineţise uşor buzele. Zâmbetul trist pe care-l schiţaseră colţurile gurii, îndeajuns de delicate, îi scosese la vedere dinţii mici, de sidef fin, frumoşii dinţi transparenţi în armonie cu urechile fine, cu nasul cam ascuţit dar elegant, cu conturul feţei care, cu toată rotunjimea ei desăvârşită, era drăguţă. Toată vioiciunea acestui chip fermecător se afla în ochii al căror iris, de culoarea tutunului de Spania, presărat cu puncte negre, scânteia prin reflexe de aur în jurul pupilei adânci şi vii. Pierrette trebuie să fi fost cândva o fire veselă, acum însă era tristă. Veselia ei pierdută mai dăinuia în vioiciunea privirilor, în graţia nevinovată a frunţii şi a liniilor bărbiei scurte. Genele-i lungi se schiţau ca pictate pe umerii obrajilor, marcaţi de suferinţă. De altfel, albul, peste măsură de intens, dădea trăsăturilor şi detaliilor fizionomiei ei o mare puritate. Urechea era o micuţă capodoperă a sculpturii: s-ar fi zis că e de marmură. Pierrette suferea în fel şi chip. Încât, poate doriţi să-i cunoaşteţi povestea? Iat-o.
Mama Pierrettei era o fostă domnişoară Auffray, din Provins, soră după tată a doamnei Rogron, mama actualilor proprietari ai acestei case.
Căsătorit, mai întâi la optsprezece ani, domnul Auffray contractase, pe la şaizeci şi nouă de ani, o a doua căsătorie. Din prima căsătorie, avusese o singură fiică, destul de urâtă, care se măritase, la şaisprezece ani, cu un hangiu din Provins, pe nume Rogron.
Din a doua căsătorie, bătrânul Auffray mai avu o fiică, încântătoare însă. Astfel, printr-o întâmplare destul de ciudată, între cele două fiice ale domnului Auffray era o enormă deosebire de vârstă: cea din prima căsătorie avea cincizeci de ani când se născuse a doua. Când bătrânul ei tată îi dăruise o surioară, doamna Rogron avea doi copii majori.
La vârsta de optsprezece ani, fiica bătrânului îndrăgostit fu măritată, după gustul ei, cu un ofiţer breton, pe nume Lorrain, căpitan în Garda imperială. Deseori, dragostea îl face pe om ambiţios. Căpitanul, care ţinea să fie repede avansat la gradul de colonel, trecu la Infanterie. În timp ce comandantul de batalion şi nevastă-sa, destul de fericiţi cu suma de bani pe care le-o acordaseră domnul şi doamna Auffray, făceau furori la Paris sau colindau Germania pe urmele bătăliilor sau ale păcilor imperiale, bătrânul Auffray, fostul băcan din Provins, închise ochii la vârsta de optzeci şi opt de ani, fără a fi avut timp să lase vreo dispoziţie testamentară. Succesiunea bătrânelului a fost atât de bine manevrată de fostul hangiu şi de nevastă-sa, încât aceştia îşi luară partea leului, nelăsând văduvei bătrânului Auffray decât casa din piaţă a răposatului şi un petic de pământ. Văduva, mama doamnei Lorrain, avea, la moartea bărbatului ei, numai treizeci şi opt de ani. Ca multe văduve, a avut ideea nefericită de a se recăsători. Vându fiicei sale vitrege, bătrânei doamne Rogron, pământul şi casa, pe care le dobândise în virtutea actului de căsătorie, spre a se putea mărita cu un medic tânăr, pe nume Néraud, care-i tocă averea. După doi ani, doamna Auffray se prăpădi de inimă rea, în mizerie.
Aşadar, partea care i-ar fi puiuţ reveni doamnei Lorrain la succesiunea Auffray, dispăruse în cea mai mare parte, reducându-se la vreo opt mii de franci. Maiorul Lorrain căzu pe câmpul de onoare la Montereau[11], lăsând o văduvă de douăzeci şi unu de ani, împovărată cu o copilă de un an şi două luni, fără altă avere decât pensia la care avea dreptul şi moştenirea ce avea să-i revină după moartea soţilor Lorrain, negustori cu bucata la Pen-Hoël, orăşel în Vendée, în regiunea denumită Le Marais. Aceşti Lorrain, tatăl şi mama ofiţerului dispărut, bunicul şi bunica dinspre tată ai Pierrettei Lorrain, vindeau lemn de construcţie, plăci de ardezie, olane, şindrilă, burlane şi altele. Negustoria lor, fie din nepricepere, fie din lipsă de noroc, mergea şchiopătând, încât abia aveau din ce-şi duce zilele. Falimentul cunoscutei firme Collinet[12] din Nantes, din pricina evenimentelor din 1814 care au dus la o scădere neprevăzută a preţului mărfurilor coloniale, le adusese o pagubă de douăzeci şi patru de mii de franci, pe care-i avuseseră depuşi. Încât nora lor fu bine primită. Văduva maiorului aducea o pensie de opt sute de franci, sumă considerată enormă la Pen-Hoël. Cei opt mii de franci, pe care cumnatul ei şi soră-sa Rogron îi trimiseră cu preţul a mii de formalităţi datorate depărtării, ea îi încredinţă soţilor Lorrain, luând totuşi ca Ipotecă o căsuţă pe care aceştia o posedau la Nantes, închiriată pe o sută de scuzi şi care nu valora mai mult de zece mii de franci.
Doamna Lorrain-tânăra muri la trei ani după nefericita căsătorie de-a doua a mamei sale, în 1819, aproape odată cu ea. Copila bătrânului Auffray şi a tinerei sale soţii era slăbuţă, plăpândă şi bolnăvicioasă: aerul umed al regiunii Marais nu-i pria. Familia soţului ei o convinse, spre a o reţine lângă ea, că în niciun colţ de pe lume nu se află regiune mai salubră ţi mai plăcută decât Marais, martoră a faptelor de arme ale lui Charette[13]. Ea fu atât de răsfăţată, de alintată, de linguşită, încât acest deces le aduse cea mai mare cinstire bătrânilor Lorrain. Unii susţin ca numai datorită lui Brigaut, veteran al răscoalelor din Vendée, bărbat tare, ca fierul, care luptase sub comanda lui Charette, a lui Mercier[14], a marchizului de Montauran[15] şi a baronului du Guénic[16] în campaniile împotriva Republicii, doamna Lorrain-tânăra se resemnase. Dacă aşa au stat lucrurile, cu siguranţă că a fost vorba de un suflet din cale-afară de iubitor şi de credincios. De altfel, întregul Pen-Hoël îl vedea pe Brigaut căruia, în semn de respect, i se spunea maiorul, grad pe care-l avusese în armata catolică, petrecându-şi zilele şi serile în salon, în preajma văduvei maiorului din armata imperială. În vremea din urmă, preotul din Pen-Hoël îşi permisese, în mai multe rânduri, s-o dojenească pe bătrână doamna Lorrain: o rugase să o convingă pe nora ei să se mărite cu Brigaut, făgăduindu-i că va cere sprijin vicontelui de Kergarouët[17], ca maiorul să fie numit judecător de pace al cantonului Pen-Hoël. Decesul bietei tinere făcu inutilă propunerea. Pierrette rămase la bunicii ei, care-i datorau o dobândă de patru sute de frânei pe an, folosiţi, desigur, pentru întreţinerea ei. Aceşti bătrâni, din ce în ce mai nepricepuţi într-ale negustoriţi, avură un concurent activ şi iscusit, pe care-l blestemau, dar fără a încerca să se apere împotrivă-i. Maiorul, sfetnicul şi prietenul lor, muri la şase luni după prietena lui, poate de inimă rea, poate de pe urma rănilor, douăzeci şi şapte la număr. Ca bun comerciant ce era, vecinul cel rău plănui să-şi ruineze adversarii, spre a scăpa de orice concurenţă. Îi convinse pe soţii Lorrain să semneze un împrumut, prevăzând că nu vor putea să-l achite şi-i sili ca, la bătrâneţe, să se declare în stare de faliment. Ipoteca Pierrettei fu înlăturată de ipoteca legală a bunicii ei, care se mulţumi cu drepturile pe care le avea, spre a-i asigura bărbatului ei bucata de pâine. Casa din Nantes fu vândută pe nouă mii cinci sute de franci, iar cheltuielile se ridicară la o mie cinci sute de franci. Cei opt mii de franci rămaşi reveniră doamnei Lorrain, care-i plasă într-o ipotecă, spre a putea trăi la Nantes, într-un fel de mănăstire, numită Saint Jacques, de felul azilului Sainte-Périne[18] de la Paris, unde cei doi bătrâni, plătind o sumă modestă, aveau casă şi masă. Neputând ţine pe lângă ei pe nepoata lor, care era ruinată, bătrânii Lorrain îşi aduseră aminte de unchiul şi de mătuşa ei, Rogron, cărora le trimiseră scrisoare. Alde Rogron din Provins muriseră.
Scrisoarea soţilor Lorrain către Rogroni părea deci a se fi rătăcit. Dar dacă, pe lumea asta, există o Providenţă, aceea nu poate fi decât Poşta. Spiritul Poştei, incomparabil mai presus decât spiritul public, care de altfel nici nu aduce vreun câştig, întrece în inventivitate spiritul celor mai iscusiţi romancieri. Când Poşta intră în posesia unei scrisori care, pentru ea, are o valoare între cincisprezece şi cincizeci de centime şi nu-l poate găsi îndată pe acela sau pe aceea cui trebuie să i-o înmâneze, dă dovadă de o solicitudine financiară care nu se întâlneşte decât la creditorii cei mai neobosiţi. Poşta se agită, scotoceşte toate cele 86 de departamente. Dificultăţile înverşunează spiritul amploiaţilor ei, care adesea sunt literaţi şi care pornesc în căutarea necunoscutului cu râvna matematicienilor de la Observatorul astronomic: explorează întregul regat. La cea mai mică rază de speranţa, birourile din Paris se pun din nou în mişcare. Deseori, se întâmplă să rămâi uluit văzând însemnările ilizibile care brăzdează dosul şi faţa unui plic, mărturii glorioase ale perseverenţei administrative cu care s-a pus în mişcare Poşta. Dacă un individ ar întreprinde ceea ce îndeplineşte Poşta, ar trebui să cheltuiască zece mii de franci pe călătorii, să irosească timp, bani, spre a recupera şaizeci de centime. Hotărât lucru, Poşta are încă mai mult spirit decât transportă. Scrisoarea soţilor Lorrain, adresată domnului Rogron din Provins, care-şi dăduse sufletul cu un an înainte, Poşta o expedie domnului Rogron, fiul celui dintâi, negustor de mercerie pe strada Saint-Denis, la Paris, În aceasta străluceşte spiritul Poştei. Un moştenitor este mereu mai mult sau mai puţin neliniştit să ştie dacă a primit totul dintr-o moştenire, dacă n-a uitat vreo creanţă sau niscaiva bulendre. Fiscul le ghiceşte pe toate, până şi firea oamenilor. O scrisoare adresată bătrânului Rogron din Provins, care murise, nu putea să nu trezească curiozitatea lui Rogron-fiul, la Paris, sau a domnişoarei Rogron, soră-sa, moştenitorii săi. Încât Fiscul îşi recupera cele şaizeci de centime.
Alde Rogron, spre care bătrânii Lorrain, deznădăjduiţi că trebuie să se despartă de nepoata lor, întindeau rugătoare mâini, urmau deci să fie arbitrii destinului Pierrettei Lorrain. Iată de ce este neapărat necesar să înfăţişăm antecedentele şi caracterul lor.
Unchiaşul Rogron, hangiul din Provins, căruia bătrânul Auffray i-o dăduse în căsătorie pe fiica sa din prima căsătorie, era un personaj roşcovan la faţă, cu nasul brăzdat de vinişoare şi pe obrajii căruia Bachus îşi lăsase urmele-i înroşite şi bulboase. Deşi greoi, scund şi pântecos, cu picioare groase şi mâini grosolane, era înzestrat cu fineţea hangiilor elveţieni, cu care semăna. Chipul lui aducea vag cu o vie întinsă, bătută de grindină. Desigur, nu era frumos, dar nevastă-sa îi semăna. Niciodată n-a existat pereche mai potrivită. Lui Rogron îi plăcea să mănânce zdravăn şi să fie servit de fete frumoase. Făcea parte din secta egoiştilor cu purtări brutale care, căzuţi pradă viciilor fac pe faţă tot ce le trece prin minte, în ochii întregii lumi. Lacom, meschin, lipsit de orice delicateţe, deprins să-şi satisfacă toate gusturile, mâncă tot ce câştigase, până când rămase fără dinţi din gură. Dar avariţia şi-o păstră. La bătrâneţe îşi vându hanul, puse mâna, după cum s-a văzut, pe mai toată moştenirea lui socru-său şi se retrase în căsuţa din piaţă, pe care o cumpărase, pe un dărab de pâine, de la văduva lui Auffray-tatăl, bunica Pierrettei. Rogron şi nevastă-sa aveau o rentă de vreo două mii de franci, care provenea din arendarea a douăzeci şi şapte de terenuri situate în suburbiile oraşului Provins şi din dobânzile celor douăzeci de mii de franci, pe care-i obţinuseră la vânzarea hanului lor. Casa bătrânului Auffray, deşi în foarte proastă stare, era ocupată, în halul în care se afla, de aceşti foşti hangii, care se feriră ca de ciumă să-i aducă vreo îmbunătăţire: şobolanilor bătrâni le plac pereţii crăpaţi şi ruinele. Fostul hangiu, căruia începuse să-i placă grădinăritul, îşi cheltui economiile spre a-şi mări grădina; o extinse până la malul gârlei, îi dădu o formă dreptunghiulară, o strânse între două ziduri şi o închise cu o împietruire, unde natura acvatică, lăsată în voia ei, îşi etala bogăţia florei sale. La începutul căsniciei lor, aceşti Rogron avuseseră, la intervale de doi ani, o fată şi un băiat: cum totul degenerează, copiii lor erau îngrozitori. Încredinţaţi unei dădace, la ţară, pe o plată derizorie, aceşti nefericiţi copii se întoarseră cu oribila educaţie a satului, după ce plânseseră, deseori şi îndelung, după sânul doicii lor, care ieşea la munca câmpului şi care, în lipsa ei, îi închidea într-o odaie întunecată, umedă şi scundă, de felul celor care servesc drept locuinţă ţăranului francez. Astfel trataţi, trăsăturile copiilor se înăspriră, glasul li se alteră; măguleau destul de puţin amorul-propriu al mamei, care încerca să-i dezveţe de relele lor apucături, printr-o severitate pe care cea a tatălui lor o transforma în dragoste. Erau lăsaţi să se zbenguie prin curţile, grajdurile şi acareturile hanului sau să colinde uliţele oraşului; uneori, părinţii îi băteau cu biciul; alteori îi expediau la bunicul lor Auffray, care nu prea îi iubea. Nedreptatea asta a constituit unul dintre motivele care i-au încurajat pe soţii Rogron să pună mâna pe cea mâi mare parte a succesiunii acestui bătrân nelegiuit. Cu toate astea, taica Rogron îşi ţinu fiul la şcoală, îi tocmi un om, unul dintre cărăuşii săi, spre a-l scăpa de rechiziţie. De îndată ce fie-sa, Sylvie, împlini treisprezece ani, o trimise la Paris ca practicantă la o firmă comercială. După doi ani, îl îndrumă şi pe fiul său, Jérôme-Denis, pe aceeaşi cale. Când prietenii săi, tovarăşii săi, cărăuşii sau cunoscuţii îl întrebau ce gânduri are cu privire la copii, bătrânul Rogron le explica sistemul său, cu o conciziune care avea, asupra celor mai mulţi părinţi, meritul de a fi sinceră.
— Când vor ajunge la vârsta de a mă înţelege, le voi trage un picior, ştiţi unde? şi le voi spune: „Duceţi-vă de faceţi avere!”, le răspundea el, trăgând o duşcă sau ştergându-şi buzele cu dosul palmei. Apoi îşi privea interlocutorul, clipind cu subînţelesuri: – Haida de! ăştia nu-s mai proşti decât mine, adăuga. Tătâne-meu mi-a tras trei picioare, eu nu le voi trage decât unul; el mi-a pus un ludovic în palmă, eu le voi pune zece: aşa că vor fi mai fericiţi decât am fost eu. Asta-i calea cea bună, încât, după mine, ce va rămâne, va rămâne; s-or pricepe ei, notarii, să le găsească toate. Că nu face să te osteneşti atâta pentru copiii tăi!… Alor mei le-am dat viaţă, i-am hrănit şi nu le cer nimica; îmi rămân datori, nu-i aşa, vecine? Mai întâi am făcut cărăuşie şi asta nu m-a împiedecat să mă însor cu fiica lui moş Auffray, nelegiuitul ăla bătrân.
Sylvie Rogron fu plasată ca practicantă, pentru o plată de o sută de scuzi, pe strada Saint-Denis[19], la nişte negustori de fel din Provins. După doi ani, lucra fără a mai plăti niciun ban: dacă nu câştiga nimic, în schimb nici părinţii ei nu mai plăteau nimic pentru găzduirea şi hrana sa. Pe strada Saint-Denis, aceasta se numeşte a lucra pe casă şi masă[20]. După alţi doi ani, în cursul cărora mama ei îi trimisese o sută de franci pentru întreţinere, Sylvie primi o simbrie de o sută de scuzi. Astfel, încă de la vârsta de nouăsprezece ani, domnişoara Sylvie Rogron devenise independenţă. La douăzeci, era ajutoare de premieră a prăvăliei Julliard, negustor de sculuri de mătase, „La Viermele-de-China”[21], pe strada Saint-Denis. Povestea fratelui fu asemenea celei a surorii. Micul Jérôme-denis Rogron fu băgat la unul dintre cei mai de seamă negustori de mercerie de pe strada Saint-Denis, la prăvălia Guepin, „La Trei Fuioare”[22]. Dacă, la douăzeci şi unu de ani, Sylvie era premieră cu un salariu de o mie de franci, Jérôme-Denis, bucurându-se de împrejurări mai prielnice, lucra, la optsprezece ani, ca prim-vânzător la Guépin, altă familie din Provins, cu un salariu de o mie două sute de franci. Fratele şi sora se întâlneau în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare, pe care le petreceau distrându-se fără a cheltui mult, luau masa în afara oraşului, se duceau să viziteze Saint-Cloud, Meudon, Belleville, Vincennes. Către sfârşitul anului 1815, îşi puseră la un loc sumele economisite cu sudoarea frunţii, vreo douăzeci de mii de franci, şi cumpărară de la doamna Guénée cunoscuta firmă „La Sora Familiei”, una dintre cele mai solide case de mercerie, care vindea cu bucala. Sora se ocupa de încasări, de vânzări şi de registre. Fratele era patronul şi, în acelaşi timp, primul-vânzător, după cum Sylvie fusese, o bucată de vreme, propria sa premieră. În 1821, după cinci ani de exploatare, concurenţa deveni atât de acerbă şi devie în mercerie, încât fratele şi sora cu greu izbutiră să-şi soldeze firma şi să apere vechea ei reputaţie. Deşi Sylvie Rogron nu avea pe atunci decât patruzeci de ani, urâţenia ei, munca necurmată şi un anume aer morocănos, datorat atât trăsăturilor feţei cât şi grijilor, o făceau să arate ca o femeie de cincizeci de ani. La treizeci şi opt de ani, Jeroine-Denis Rogron avea fizionomia cea mai neghioabă pe care o tejghea o poate prezenta unor muşterii. Fruntea teşită, îmbătrânită de trudă, era brăzdată de trei cute adânci. Părul cărunt, tuns scurt, grăia despre nemărginita stupiditate a animalelor cu sânge rece. Privirea ochilor de un albastru-spălăcit nu vădea nici sentiment, nici gândire. Faţa rotundă şi plată nu trezea nicio simpatie şi nu stârnea nici măcar râsul pe buzele celor care obişnuiesc să studieze varietăţile de parizian, ci întrista, în sfârşit, dacă Jérôme-Denis era, ca şi tată-său, scund şi spătos, formele lui, lipsite de brutalele proporţii ale hangiului, prezentau, până în cele mai mici detalii, o gârboveală ridicolă. În locul tenului excesiv de colorat al tatălui său, la el se vedea tenul pământiu şi fleşcăit, propriu celor ce-şi duc traiul în odăiţele neaerisite din fundul dughenelor, în firidele zăbrelite unde-şi păstrează câştigurile, veşnic ocupaţi să înfăşoare şi să împacheteze fire de mătase, plătind sau încasând, îndemnându-i la treabă pe vânzători sau repetând aceleaşi lucruri muşteriilor. Puţina judecată a fratelui şi a surorii se consumase, în întregime, pentru buna lor înţelegerea într-ale negustoriei, pentru Dare şi Avere, pentru a cunoaşte legile speciale şi uzanţele pieţii pariziene. Mosoarele de aţă, acele, panglicele, andrelele, nasturii, furniturile de croitorie, cu un cuvânt, imensa cantitate de articole care alcătuiesc merceria pariziană le epuizase memoria. Scrisorile cu oferte sau cu răspunsuri, facturile, inventarele le solicitaseră întreaga energie. În afara ocupaţiei lor, nu ştiau absolut nimic, nu cunoşteau nici măcar Parisul. Pentru ei, Parisul era ceva care se întindea în jurul străzii Saint Denis. Orizontul minţii lor înguste era prăvălia lor. Se pricepeau de minune să-şi strunească băieţii de prăvălie şi vânzătoarele, să le caute pricină. Erau fericiţi să vadă toate mâinile trebăluind pe tejghele, ca nişte furnicuţe, mânuind mărfurile sau împachetând articolele. Când auzeau şapte sau opt glasuri de vânzătoare sau de băieţi, vânturând frazele gata făcute, prin care amploiaţii răspund observaţiilor muşteriilor, atunci ziua era frumoasă, vremea era radioasă! Când seninul cerului însufleţea Parisul, când parizienii se plimbau şi nu-i interesa altă mercerie decât cea pe care o purtau pe ei, atunci: „Proastă zi pentru vânzări!” zicea imbecilul de patron. Marea ştiinţă a lui Rogron, care-i atrăgea admiraţia practicanţilor, consta în arta sa de a împacheta, de a lega cu sfoară, de a dezlega sfoara, a o lega din nou şi a face un pachet. Rogron putea face un pachet în timp ce urmărea ce se întâmplă pe stradă sau în timp ce îşi supraveghea prăvăli a în toate colţurile ei; văzuse totul în clipa când, prezentând clientei pachetul, zicea: „Vă rog, doamnă, mai doriţi şi altceva?” Fără soră-sa, acest cretin s-ar fi ruinat. Căci Sylvie avea bun-simţ şi spirit comercial. Ea îl dirija pe fratele său când cumpăra de la fabrici şi-l mâna fără milă, până în fundul Franţei, spre a obţine astfel, la un articol, un beneficiu de cinci centime. Agerimea cu care, mai mult sau mai puţin, e înzestrată orice femeie, nefiind în slujba inimii sale, ea o canalizase spre speculaţii. O firmă de achitat! iată gândul care, ca un piston, punea în mişcare această maşină şi o făcea uluitor de activă. Rogron rămăsese vânzător-şef, nefiind în stare să înţeleagă afacerea în ansamblul ei: interesul personal, cea mai mare forţă motrice a inteligenţei, nu-l ajutase să înainteze nici măcar un pas. Deseori rămânea uluit când soră-sa poruncea ca un articol să fie vândut în pierdere, fiindcă prevăzuse că avea să iasă din modă; iar mai târziu, prinse s-o admire prosteşte pe soră-sa Sylvie. Nu judeca nici bine, nici rău, ci era incapabil să judece; atâta îl ducea mintea, să fie supus soru-si, căreia i se subordona dintr-un considerent care nu avea nimic a face cu comerţul: „E mai în vârstă decât mine, zicea. Poate că traiul lui, veşnic în singurătate, redus la satisfacerea necesităţilor, lipsit de bani şi de plăceri în tinereţe, ar explica fiziologiştilor şi gânditorilor expresia brută a chipului, slăbiciunea creierului, atitudinea tembelă a acestui negustor. Soră-sa îl oprise întotdeauna să se căsătorească, poate de teamă să nu-şi piardă influenţa în casă, văzând un pericol de cheltuială şi de ruină într-o femeie, desigur mai tânără şi fără îndoială mai puţin urâtă decât ea. Prostia are două feluri de a fi: sau tace sau vorbeşte. Prostia tăcută e suportabilă, dar prostia lui Rogron era limbută. Acest prăvăliaş luase obiceiul să-şi bruftuluiască băieţii de prăvălie, să le explice toate chiţibuşurile negustoriei de mercerie în mic-gros, presărându-şi spusele cu glumele nesărate care alcătuiesc jargonul dughenelor. Vorba asta care, odinioară, denumea o vorbire stereotipă, a fost detronată de cuvântul soldăţesc şarjă. Rogron, pe care oamenii lui de casă îl ascultau de nevoie, Rogron satisfăcut de sine, sfârşise prin a-şi făuri o frazeologie proprie. Acest flecar se credea orator. Nevoia de a explica muşteriilor ceea ce poftesc, de a le sonda gândurile, de a-i face să dorească ceea ce nu le trebuie, dezleagă limba prăvăliaşului. Micul negustor deprinde, până la urmă, darul de a debita fraze făcute din vorbe care nu comunică nicio idee, dar care obţin succese. Bunăoară, explică muşteriilor metode puţin cunoscute; drept pentru care, i se năzare nu-ştiu-ce superioritate de moment asupra clientului; dar odată scos din cele o mie şi una de explicaţii cerute de cele o mie şi una de articole ale sale, este, din punctul de vedere al gândirii, ca un peşte pe uscat şi la soare. Rogron şi Sylvie, aceste două mecanisme pe nedrept botezate, nu aveau, nici în natura, nici în activitatea lor sentimentele care dau sufletului o viaţă proprie. Încât aceste două firi erau din cale-afară de sucite şi de uscate, împietrite de atâta trudă, de renunţări, de amintirea suferinţelor îndurate în timpul unei lungi şi aspre ucenicii. Niciunul dintre ei nu se plângea de vreo nenorocire. Erau nu numai neîndurători, dar şi îndărătnici cu cei la strâmtoare. Pentru ei, virtutea, onoarea, buna-credinţă, toate sentimentele omeneşti constau în a-ţi achita, cu regularitate, sumele datorate. Cicălitori, fără suflet, de o zgârcenie dezgustătoare, fratele şi sora aveau o reputaţie oribilă printre comercianţii de pe strada Saint-Denis. De n-ar fi avut relaţii cu cei din Provins, unde se duceau de trei ori pe an, în perioadele când puteau să-şi închidă prăvălia pentru două sau trei zile, n-ar fi avut băieţi de prăvălie, nici vânzătoare. Dar Rogron bătrânul le expedia copiilor săi toţi nenorociţii pe care părinţii lor îi sorteau negoţului, trafica spre folosul lor cu ucenici şi ucenice din Provins, unde se lăuda, din vanitate, cu norocul copiilor lui. Fiecare, sedus de perspectiva de a-şi şti fiica sau fiul bine instruit şi bine supravegheat, de şansa de a-l vedea cândva păşind pe calea lui Rogron-fiul, îşi trimitea odrasla, care acasă îi dădea de furcă, la firma ţinută de cei doi celibatari. Dar de îndată ce practicantul sau practicanta care-şi plăteau ucenicia cu o sută de scuzi găseau prilej să părăsească acea galeră, o ştergeau cu o bucurie care lăţea cumplita celebritate a celor doi Rogron. Neobositul hangiu descoperea pentru ci mereu alte victime. De la vârsta de cincisprezece ani, Sylvie Rogron, deprinsă să-şi compună o anumită expresie în vederea vânzărilor, avea două măşti: fizionomia amabilă a vânzătoarei şi fizionomia naturală a fetelor bătrâne şi sfrijite. Fizionomia pe care o dobândise ca vânzătoare înfăţişă o mimică minunată: era toată numai zâmbet, glasul, dulce şi vesel, învăluia cu farmec comercial clienta. Adevăratul ei chip era cel care se arătase între cele două persiene întredeschise şi care l-ar fi putut face s-o ia la goană şi pe cel mai viteaz dintre cazacii de la 1815[23] cărora, totuşi, le plăceau franţuzoaicele de orice speţă.
[1] După cum aminteşte Jean-Louis Tritter, comentatorul romanului în noua ediţie Castex din „Bibliothèque de la Pléiade”, cuvântul prolétaire (lat. proletarius, de la proles, stirpe, progenitură) a căpătat în secolul al XIX-lea un pronunţat sens social şi este întâlnit cu această conotaţie încă în 1832 într-un text scris de Pierre Leroux (1797—1871), filosof, publicist şi om politic francez, unul dintre reprezentanţii socialismului egalitarist.
[2] Provins, capitală de arondisment din departamentul Seine-et-Marne, pe râul Voulzie, afluent al Senei, oraş situat la sud-est de Paris, în regiunea Champagne, foarte bogat în monumente: donjon medieval (turnul lui Cezar) şi fortificaţii din secolele XII—XIV, biserici din secolele XI—XVI, case şi palate vechi (palatul cotiţilor de Champagne şi de Brie – secolele XII—XIII) etc. După cum se menţionează în nota ediţiei franceze, descrierea lui Balzac evocă destul de precis piaţa dreptunghiulară (Balzac scrie „plate qui forme un carré long”) care astăzi poartă numele lui Honoré de Balzac, dar nimic nu seamănă, de departe sau de aproape, cu casa care va fi descrisă şi care a fost probabil imaginată după o amintire transpusă. După cum sugerează Anne-Marie Meininger, este posibil ca Balzac să fi văzut Provins cu prilejul călătoriei la Geneva din 1833, când s-a dus s-o întâlnească pentru a doua oară pe Doamna Hanska, deoarece exista un serviciu cotidian de diligenţe Paris-Besançon prin Troyes. Dar este îndoielnic că a petrecut un timp la Provins, căci cunoştea sumar „oraşul de sus” („la ville haute”), probabil din surse livreşti. Dimpotrivă, detaliile despre „oraşul de jos” („la ville basse”) par să fi fost văzute de aproape. Sursa s-ar putea afla în anturajul lui Balzac, deoarece Provins era oraşul natal al lui Antoine Michelin, ginerele Doamnei de Berny.
[3] Dominique-Édouard Bruguière (1793—1863), compozitor de romanţe, destul de celebru în vremea sa. Compoziţiile sale au fost publicate în Le Magasin pittoresque. Se pare că romanţa citată de Balzac nu figurează printre compoziţiile lui Bruguière. În schimb, Gérard de Nerval (1808—1850), în cartea sa Chansons et légendes du Valois, citează strofa următoare: „Enfin vous voilà donc, / Ma belle mariée, / Enfin vous voilà donc, / A votre époux liée, / Avec un long fil d’or, / Qui ne rompt qu’à la mort!” Astfel, e limpede că romanţa citată în Pierrette nu era specific bretonă, mai multe versiuni existând în diferite provincii franceze (Nota ed. fr.).
[4] În text:
„Nous v’nons vous souhaiter bonheur en mariage,
À m’sieur votre époux
Aussi ben comm’à vous.
On vient de vous lier, madam’la mariée,
Avec un lien d’or
Qui n’délie qu’à la mort.
Vous n’irez plus au bal, à nos jeux d’assemblée,
Vous gard’rez la maison
Tandis que nous irons.
Avez-vous ben compris comm’il vous fallait être
Fidèle à vot’époux:
Faut l’aimer comme vous.
Recevez ce bouquet que ma main vous présente.
Hélas! vos vains honneurs
Pass’ront comme ces fieurs”
[5] În text: Ma soeur, te souvient-il encore, vers dintr-un cunoscut cântec care începe cu cuvintele: Combien j’ai douce souvenance (Nota ed. fr.). Referire la scriitorul François-René de Chateaubriand (1768—1848), născut la Saint-Malo, în Bretagne, regiune pe care a evocat-o în Mémoires d’Outre-Tombe şi în alte scrieri ale sale.
[6] În text: le tour de France (des compagnons). Referire la compagnonnage, asociaţia dintre muncitorii de aceeaşi meserie în scopul instruirii profesionale şi al asistenţei reciproce. Aceste asociaţii au început să se constituie în Franţa în secolul al XV-lea, fără a se deosebi prea bine de confrerii, dar independente de corporaţii, manifestându-se din timpul războaielor religioase (de unde ritualurile şi poreclele). Organizate în afara religiei şi în afara organizării economiei şi a sistemului corporativ, aceste compagnon nagas constituiau asociaţii interurbane, naţionale centrale pe practica turului Franţei şi pe întrajutorarea reciprocă cea mai largă. Un compagnon mergea din oraş în oraş, înzestrat cu un baston simbolic, fiind primit de cei de aceeaşi meserie. Astfel s-a stabilit o vastă mişcare de întrajutorare profesională, în afara patronatului şi uneori împotriva lui. Interzise în 1781, aceste compagnonnages au obţinut însă din 1783 garanţia unei toleranţe limitate. Au avut o mare vigoare în timpul Restauraţiei şi al monarhiei din Iulie, ca urmare a suprimării corporaţiilor. În 1839, Agricol Perdiguier (1805—1875), dulgher şi om politic francez, a scris cartea Livre du compagnonnage, iar în 1840, scriitoarea George Sand a publicat romanul Le Compagnon du Tour de France, inspirat de doctrinele socialiste şi animat de idei umanitare, celebrând solidaritatea tinerilor compagnons care făceau turul Franţei. Naşterea marii industrii, ca şi dezvoltarea sindicalismului, au făcut să scadă importanţa acestor compagnonnages. În prezent, după numeroase conflicte interne şi sciziuni, există în Franţa Association ouvrière des compagnons du Devoir, care încearcă să suscite o recrudescenţă a activităţii, construind aşa-numitele „maisons du compagnonnage”, unde sunt găzduiţi tineri muncitori călători, şcoli de perfecţionare etc.
[7] Isola bella, cea mai cunoscută din cele patru insule Borromee, situate în partea occidentală a Lacului Magiore, în Italia de nord, vestite pentru blândeţea climei şi culturile florale.
[8] Le Marais breton, regiune de pe litoralul atlantic, din departamentele Loire-Atlantique şi Vendée, formată din aluviuni nisipoase pe care lucrări de asanare le-au transformat în poldere pentru cultura, cerealelor şi în păşuni. Salinele marine (les marais salants), exploatări artizanale pentru extracţia sării, mai există încă pe marginea litoralului (Vezi romanul balzacian Béatrix, în Comedia umană, III).
[9] În romanul Béatrix, din care primele două părţi au apărut în 1839, Balzac a dat acest nume unui personaj, domnişoara de Pen-Hoël, iar în Pierrette a atribuit numele de Pen-Hoël unui sat fictiv din regiunea Le Marais breton.
[10] Cloroza este o formă de anemie, întâlnită mai ales la fetele tinere, caracterizată prin culoarea palidă-verzuie a pielii şi prin scăderea considerabilă a hemoglobinei. În cartea sa Nosographie de l’humanité balzacienne (Maloine, 1959), Moise Le Yaouane arată că simptomele bolii de care suferă Pierrette sunt cele care l-au ucis pe Francisc al II-lea (1544—1560), rege al Franţei între 1559 şi 1560, fiul cel mare al Catherinei de Medicis şi a lui Henric al II-lea, căsătorit cu Maria Stuart, regina Scoţiei şi nepoata familiei Guise. Balzac se referă la boala şi moartea lui Francisc al II-lea în romanul Sur Catherine de Médicis (partea întâi, Le Martyr calviniste, apărută în martie-aprilie 1841, în Le Siècle, cu titlul Les Lecamus).
[11] În bătălia de la Montereau, în timpul campaniei din Franţa, Napoleon a învins armatele austriece conduse de Schwarzenberg la 18 februarie 1814.
[12] Personajul balzacian François-Joseph Collinet, negustor de coloniale la Nantes, nu apare decât în romanul Pierrette.
[13] François Alhanase de Charette de la Coutrie (1763—1796), ofiţer de marină înainte de Revoluţia franceză, unul dintre conducătorii mişcării contrarevoluţionare monarhiste şi catolice din Vendée, a condus insurecţia de la Machecoul (martie 1793), a participat la asediul oraşului Nantes şi a luptat în regiunea Marais poitevin. După eşecul debarcării emigranţilor regalişti la Quiberon (iunie 1795), a fost arestat de generalul Hoche, condamnat la moarte şi executat la Nantes.
[14] Pierre Mercier, supranumit La Vendée (1774—1800), l-a ajutat pe Georges Cadoudal să organizeze mişcarea contrarevoluţionară monarhistă şi catolică din Vendée numită La Chouannerie. A fost arestat în 1794 şi încarcerat la Brest, de unde a evadat, luând parte la luptele de la Quiberon şi Pluvignon. A murit într-o ambuscadă.
[15] Personajul balzacian marchizul Alphonse de Montauran, zis Le Gars, apare în romanul Les Chouans, unde este însărcinat de contele de Lille (viitorul rege Ludovic al XVIII-lea) să organizeze în Bretagne o răscoală împotriva Republicii.
[16] Personajul balzacian baronul du Guénic apare în romanul Béatrix (Vezi Comedia umana, III).
[17] Personajul balzacian vicontele de Kergarouët apare în romanul Béatrix. După un procedeu de veridicţie şi, verosimilizare deseori folosit, Balzac citează în aceeaşi frază personaje reale şi personaje fictive din La Comédie humaine.
[18] Sainte-Perine, fundaţie particulară creată în 1801, pe Rue de Chaillot, într-o veche mănăstire de călugăriţe, destinată adăpostirii bătrânilor, transformată printr-un decret din 1806 într-un azil depinzând de primăria Parisului (Nota ed. fr.).
[19] Rue Saint-Denis, stradă din Paris, din cartierul Marais, vechi centru al comerţului de mercerie, pânzeturi şi pasmanterie, era locul de origine al familiei Sallambier, părinţii Doamnei B.F. Balzac (mama romancierului, născută Anne-Charlotte-Laure Sallambier), negustori înstăriţi de postav şi pasmanterie.
[20] În text: être au pair (subl. de Balzac), a lucra pentru găzduire şi hrană, fără salariu (fr.).
[21] În text: Au Ver-Chinois. Balzac evocă în povestirea La Maison du chat-qui-pelote (Vezi Prăvălia „La Motanul cu mingea” în Comedia umană, I) strada Saint-Denis şi pitorescul unor vechi firme comerciale, pe care le-a putut găsi în cartea tipărită de el însuşi, Petit dictionnaire critique et anecdotique des enseignes de Paris, par un batteur de pavêt de Brismouticr, carte, care i-a fost mult timp atribuită pe nedrept. Detalii despre firmele comerciale se pot găsi în lucrări de istorie a Parisului: Dr. Yiemont, Histoire de la rue Saint-Denis; E. Fournier, Histoire des enseignes de Paris etc.
[22] În text: Aux Trois-Quenouilles (tradus prin „La Trei Fuioare”) şi Soeur-de-Famille (tradus prin „La Sora Familiei”), firme de pe strada Saint-Denis.
[23] Referire la ocuparea Franţei de către „aliaţi” (Prusia, Austria, Rusia, Anglia) în 1815, după a doua abdicare a lui Napoleon, în urma înfrângerii de la Waterloo.
Prefaţă la prima ediţie
(Cei doi poeţi)
În decurs de trei ani, din decembrie 1833 şi până în decembrie 1836, autorul şi-a publicat cele douăsprezece volume care compun primele trei serii de Studii ale moravurilor din secolul al XIX-lea. Acum, când a terminal această primă ediţie, i se va ierta faptul de a atrage atenţia că atât lucrările retipărite cât şi cele inedite au necesitat o muncă egală, căci, dintre acestea din urmă, cele mai multe au fost refăcute; în unele dintre ele chiar totul a fost reînnoit, şi subiectul şi stilul. Este probabil că şi celelalte trei serii, Scene din viaţa politică, Scene din viaţa militară şi Scene din viaţa de la ţară, să nu ceară un răstimp mai mare; astfel, cei care se interesează de această operă vor putea cunoaşte în curând proporţiile ei adevărate, şi vor înţelege, din simpla expunere a cadrului, imensele detalii ce le cuprinde.
Dacă autorul revine asupra planului general al operei sale, e întrucâtva obligat la aceasta de felul în care ea se înfăţişează publicului, precum şi fiindcă e supusă unor critici nemeritate.
Când un scriitor a întreprins o prezentare completă a societăţii, privită sub toate aspectele şi surprinsă în toate Fazele ei, pornind de la principiul că starea socială îi adaptează pe oameni într-o asemenea măsură nevoilor sale. şi îi deformează până-ntr-atât, încât nicăieri oamenii nu se mai aseamănă între ei, şi că ea a creat tot atâtea specii câte profesiuni există; că, în sfârşit, omenirea socială prezintă tot atâtea varietăţi câte prezintă şi zoologia, nu e oare cazul să i se facă unui autor atât de curajos creditul unei cât de mici atenţii şi al unei cât de mici îngăduinţe? Nu s-ar putea oare bucura şi el de beneficiul acordat ştiinţei, căreia i se permite, atunci când îşi întocmeşte monografiile, un răgaz pe măsura întinderii lucrării? Oare el nu poate înainta pas cu pas în opera sa, fără a fi silit să explice, de fiecare dată, că noua sa lucrare este doar o piatră din edificiu, şi că toate pietrele ţin una de alta, pentru a alcătui într-o bună zi un vast edificiu? În fine, nu e oare un avantaj destul de mare că o face cunoscută în detaliu, atunci când ansamblul ei este atât de considerabil? Într-adevăr, aici fiecare roman nu-i decât un capitol din marele roman al societăţii. Personajele fiecărei povestiri se mişcă într-o sferă ce n-are altă circumscriere decât a societăţii înseşi. Atunci când se întâmplă ca unul dintre aceste personaje, cum e domnul de Rastignac din Moş Goriot, să fie părăsit la mijlocul carierii sale, înseamnă că îl veţi reîntâlni în Profil de marchiză (Studiu de femeie), în Interdicţia (Punerea sub interdicţie), în Marea Finanţă (Casa Nucingen) sau în Pielea de sagri, acţionând în epoca sa potrivit rangului pe care l-a dobândit şi fiind în legătură cu toate evenimentele la care oamenii de o înaltă valoare participă în realitate. Observaţia aceasta se aplică mai tuturor personajelor care figurează în această lungă istorie a societăţii: personajele de seamă ale unei epoci nu sunt chiar atât de numeroase pe cât s-ar putea crede, totuşi numărul lor se va ridica la un mai puţin de o mie în această operă, care, la o primă evaluare, urmează să cuprindă douăzeci şi cinci de volume[1], în partea sa cea mai descriptivă, e drept; astfel că, măcar sub acest raport, ea va fi fidelă.
Autorul mărturiseşte aşadar deschis că îi este greu să ştie unde va avea să se oprească o lucrare a sa, atunci când, prin felul în care se publică, îi e imposibil să o determine, din capul locului, în întregime. Observaţia aceasta este necesară şi în fruntea Iluziilor pierdute, din care volumul de faţă nu cuprinde decât introducerea. Planul iniţial nu prevedea mai mult; dar, în timpul executării lui, totul s-a schimbat; împărţirea inexorabilă pe tomuri era fixată, iar speculaţia editorială nu putea aştepta, astfel că autorul a fost nevoit să se oprească la limita stabilită de el însuşi operei. La început, nu era vorba decât de o comparaţie între moravurile din provincie şi cele ale vieţii pariziene; autorul îşi propusese să înfăţişeze acele iluzii pe care oamenii şi le fac în provincie unii asupra altora din lipsa termenilor de comparaţie, şi care ar da naştere la adevărate catastrofe dacă, spre norocul lor, provincialii nu s-ar obişnui până-ntr-atâta cu atmosfera de acolo şi cu fericitele necazuri ale vieţii lor, încât oriunde în altă parte ei suferă, iar Parisul în special le displace. În ceea ce-l priveşte, autorul a avut deseori prilejul să admire buna credinţă cu care provincialii îţi prezintă o femeie destul de prostuţă drept foarte deşteaptă, sau o urâţică oarecare drept o femeie încântătoare… Dar, zugrăvind cu îngăduinţă interiorul unui menaj şi revoluţiile dintr-o mică tipografie de provincie, dând apoi acestui tablou extinderea căpătată în introducere, e limpede că terenul s-a lărgit fără voia autorului. Când copiem natura, săvârşim cu bună credinţă erori: adesea, cuprinzând cu ochii o privelişte, nu-i ghicim de la început adevăratele dimensiuni; cutare drum părea la prima vedere o simplă potecă, vâlceaua devine mai apoi o vale, iar muntele cel uşor de trecut când îl vezi de departe cere o zi întreagă de urcuş. Tot astfel, Iluziile pierdute nu se referă numai la un tânăr ce se crede mare poet şi la femeia care îi întreţine această credinţă aruncându-l în vârtejul Parisului, sărac şi fără sprijin. Raporturile dintre Paris şi provincie, funesta atracţie exercitată de acest oraş au arătat autorului pe tânărul din secolul al XIX-lea sub o faţă nouă: dintr-odată, el s-a gândit la marea plagă a acestui veac: gazetăria, care devorează atâtea existenţe, atâtea gânduri frumoase, şi care produce înspăimântătoare reacţii în modestele regiuni ale vieţii din provincie. El s-a gândit în deosebi la cele mai fatale iluzii ale acestei epoci, la acelea pe care familiile şi le fac despre copiii înzestraţi cu unele însuşiri de geniu, fără a avea însă şi voinţa care le dă un sens, fără a deţine şi virtuţile care înăbuşă abaterile. Tabloul deci s-a extins. În loc de o singură faţă a vieţii individuale, e vorba acum de una dintre cele mai curioase feţe ale secolului nostru, de o faţă pe cale de a se uza, aşa cum s-a uzat şi imperiul[2]; de aceea trebuie să ne grăbim a o zugrăvi, ca nu cumva ceea ce e încă viu să ajungă un cadavru, chiar sub ochii pictorului. Autorul îşi dă seama că în asta constă o mare, dar şi grea sarcină. Dezvăluind moravurile ascunse ale gazetăriei, el va face poate să roşească nu numai o frunte; totodată va explica însă şi multe deznodăminte neexplicate ale atâtor existenţe literare pline de speranţe frumoase care au sfârşit totuşi rău. În fine, succesele ruşinoase ale câtorva oameni mediocri îşi vor afla astfel justificarea, în dauna protectorilor lor şi poate chiar a firii omeneşti.
Când îşi va sfârşi autorul pânza? Nu ştie, dar o va sfârşi. Această dificultate i s-a mai ivit în câteva rânduri, fie la Louis Lambert, fie la Fiul blestemat, fie la Capodopera necunoscută[3], şi, de fiecare dată, nu i-a lipsit lui răbdarea, ci publicului, căruia aceste amănunte îi sunt – de ce n-am spune-o? – indiferente; el cere cărţi, fără să-i pese câtuşi de puţin de felul în care se fac.
Paris, 15 ianuarie 1837
Cei doi poeţi[4]
P
e vremea când începe povestirea de faţă, nici presa lui Stanhope[5], nici sulurile de distribuit cerneală nu funcţionau încă în micile tipografii din provincie. Deşi specialitatea sa îl ţinea în legătură cu tipografiile din Paris, oraşul Angoulême se slujea tot de teascuri de lemn – de unde vine expresia gem teascurile, astăzi fără aplicaţie. Tipografiile înapoiate de acolo foloseau încă şomoioagele de piele date cu cerneală, cu care unul dintre presari tampona caracterele. Placa mobilă, unde se aşază forma plină de litere, peste care se aplică apoi coala de hârtie, era tot de piatră şi îndreptăţea denumirea de marmură. Rapidele prese mecanice de azi ne-au făcut să dăm până într-atâta uitării acest mecanism, căruia îi datorăm – cu toate cusururile lui – minunatele cărţi ale editorilor Elzevir, Plantin, Aldi şi Didot[6], încât suntem nevoiţi a folosi şi noi denumirile vechilor unelte cărora Jêrôme-Nicolas Séchard le purta o dragoste superstiţioasă, deoarece îşi au rolul lor în această lungă şi – poate – neînsemnată povestire.
Acest Séchard, pe vremuri, făcuse parte din breasla tescuitorilor sau presărilor, cărora zeţarii le zic urşi. Mişcările de du-te-vino, întrucâtva asemănătoare cu ale urşilor în cuşcă, şi pe care le fac presării umblând de la cerneală la presă şi de la presă la cerneală, le-au atras de bună seamă această poreclă. La rândul lor, urşii le-au zis zeţarilor maimuţe, din pricina veşnicei îndeletniciri a acestora de a scotoci prin cele o sută cincizeci şi două de căsuţe spre a-şi lua literele de care au nevoie. Prăpădul din 1793[7] îl găseşte pe Séchard în vârstă de aproape cincizeci de ani şi însurat. Astfel că, fiind şi în vârstă şi căsătorit, scăpă de mobilizarea cea mare la care fură supuşi mai toţi lucrătorii. Bătrânul tescuitor se trezi singur în tipografia al cărei patron – sau fraierul, cum i se mai zice – murise tocmai atunci, lăsând o văduvă fără copii. Întreprinderea se văzu ameninţată de o apropiată ruină: ursul, rămas singur, nu era în stare să se preschimbe în maimuţă, deoarece, tipograf fiind, nu ştiuse vreodată nici să scrie, nici să citească. Fără a ţine seama de acest lucru, un reprezentant al poporului, grăbit să răspândească faimoasele decrete ale Convenţiunii[8], îl învesti pe tescuitor cu brevetul de meşter-tipograf, rechiziţionându-i totodată şi tipografia. După ce primi brevetul cel primejdios, cetăţeanul Séchard o despăgubi pe văduva patronului său aducându-i economiile neveste-sii, cu care plăti la jumătate de preţ utilajul tipografiei. Până aici fusese uşor. Acuma însă, trebuia să tipărească fără greşeală şi fără întârziere decretele republicane. În această grea situaţie, Jérôme-Nicolas Séchard avu norocul să dea peste un nobil marsiliez care nu voia nici să emigreze ca să nu-şi piardă moşiile, nici să iasă la lumină ca să nu-şi piardă capul, şi care nu-şi putea câştiga pâinea decât găsindu-şi vreo îndeletnicire. Domnul conte de Maucombe îmbrăcă aşadar sărăcăciosul halat al unui şef de atelier de provincie; culese, citi şi corectă el însuşi decretele care prevedeau pedeapsa cu moartea pentru cetăţenii care-i ascundeau pe nobili. Ursul, ajuns fraier, le tipărea şi le dădea la afişat; şi amândoi scăpară teferi şi nevătămaţi. În 1795, după ce trecu vârtejul Terorii, Nicolas Séchard fu silit să-şi caute un alt factotum, care să-i fie zeţar, corector şi şef de atelier. Un abate, ajuns mai pe urmă episcop sub Restauraţie, şi care refuza pe atunci să presteze jurământul, îl înlocui pe contele de Maucombe până în ziua în care primul consul restabili religia catolică. Contele şi episcopul se întâlniră mai târziu pe aceeaşi bancă în Camera pairilor[9]. Dacă în 1802 Jérôme-Nicolas Séchard nu ştia să citească şi să scrie mai bine decât în 1793, strânsese în schimb destui bănişori ca să-şi poată plăti un şef de atelier. Fostul breslaş, atât de nepăsător altădată faţă de viitorul lui, ajunsese acum foarte temut de maimuţele şi urşii săi. Zgârcenia începe de unde încetează sărăcia. În ziua în care fostul presar întrevăzu posibilitatea de a face avere, interesul trezi în el o agerime negustorească lacomă, bănuitoare şi pătrunzătoare. Cu practica lui îndelungată, îi dădea mâna să ia în derâdere teoria. Ajunsese să aprecieze din ochi preţul unei pagini sau al unei coli, după soiul de caractere folosite. Le explica clienţilor săi, care nu se pricepeau în ale tipografiei, că literele aldine costau mai scump decât cele de rând; iar când era vorba de cele de rând, spunea că erau mai greu de mânuit. Nepricepând nimic din munca tipografică numită cules, îi era atât de teamă să nu se înşele, încât nu încheia niciodată decât învoielile în care el avea partea leului. Dacă zeţarii lucrau cu ora, nu-i slăbea o clipă din ochi. Cum afla de vreun fabricant de hârtie strâmtorat, îi cumpăra marfa pe nimica toată şi o băga în magazia lui. Astfel că, încă de pe atunci, pusese mâna şi pe casa în care era adăpostită tipografia din vremi imemoriale. Avu parte de tot soiul de noroace: rămase văduv şi nu avu decât un fiu; îl dădu la liceul din oraş, nu atât ca să-l scoată învăţat, cât ca să-şi pregătească un urmaş; se purta aspru ca să prelungească durata autorităţii părinteşti asupra lui. De aceea, în zilele libere, îl punea să stea la casă, spunându-i că trebuie să înveţe cum se câştigă banul, spre a putea la rându-i, odată şi odată, să-l răsplătească pe sărmanu-i părinte, care se strâmtora ca să-l crească pe el. La plecarea abatelui, Séchard îl numi şef de atelier pe unul dintre cei patru zeţari pe care viitorul episcop i-l recomandase a fi cel mai cinstit şi mai destoinic. În felul acesta, omul nostru putea să se descurce până în momentul când fiul său avea să preia conducerea întreprinderii, care urma a se mări trecând în mâini mai tinere şi mai pricepute. David Séchard fu un elev strălucit la liceul din Angoulême. Deşi era un urs care făcuse avere fără învăţătură şi fără educaţie şi dispreţuia nespus ştiinţa, bătrânul Séchard îşi trimise fiul la Paris pentru studii mai înalte în ale tipografiei; însă îl povăţui atât de stăruitor să adune bani mulţi într-un loc căruia el îi zicea „raiul lucrătorilor”, atrăgându-i atenţia să nu se bizuie pe punga lui tătâne-său, încât desigur că socotea şederea fiului său în ţara înţelepciunii drept un mijloc de a-şi atinge ţelul vieţii. Învăţând meseria, David îşi desăvârşise în acelaşi timp şi educaţia la Paris. Şeful de atelier de la tipografia Didot ajunse astfel un savant. Către sfârşitul anului 1819, David Séchard părăsi Parisul fără a-l fi costat niciun ban pe taică-său, care îl chema înapoi ca să-i predea conducerea afacerilor.
Tipografia lui Nicolas Séchard scotea pe atunci singurul ziar de anunţuri judiciare existent în acel departament, deţinând totodată şi exclusivitatea lucrărilor prefecturii şi ale episcopiei, trei surse straşnice de venituri pentru un om tânăr şi întreprinzător.
Chiar în vremea aceea, fraţii Cointet, fabricanţi de hârtie, cumpăraseră de la prefectura din Angoulême cel de-al doilea brevet de tipograf. Bătrânul Séchard se complăcuse până atunci într-o desăvârşită inactivitate, fiind ajutat la aceasta şi de crizele militare care, în timpul imperiului, înăbuşiseră orice avânt industrial. Aceasta fusese pricina pentru care nu pusese el mâna pe brevet. Zgârcenia lui deveni însă una dintre cauzele ce duseră de râpă vechea tipografie. Aflând vestea, bătrânul Séchard se bucură că lupta ce avea să izbucnească între întreprinderea lui şi fraţii Cointet urma să fie dusă de fiul său, nu de el. „Pe mine m-ar fi răpus, îşi zise el; însă un tânăr crescut la domnii Didot o s-o scoată la capăt.” Septuagenarul tânjea după vremea când avea să trăiască fără nicio bătaie de cap.
Dacă în arta tipografică înaltă avea puţine cunoştinţe, trecea în schimb drept foarte priceput într-o artă pe care lucrătorii au botezat-o cu haz beţiografie, artă prea-preţuită de divinul autor al lui Pantagruel[10], dar a cărei cultivare, cu atâta înverşunare urmărită de societăţile zise de temperanţă, e din zi în zi mai părăsită. Jérôme-Nicolas Séchard, credincios sorţii pe care i-o hărăzise numele[11], era înzestrat cu o sete nepotolită. Nevastă-sa îngrădise cât şi cum putuse această patimă pentru strugurele tescuit, înclinare atât de firească la urşi, încât domnul de Chateaubriand a remarcat-o până şi la adevăraţii urşi din America[12]; dar filosofii au observat că obiceiurile din tinereţe revin cu mai multă putere la bătrâneţe. Séchard confirma această lege morală: cu cât îmbătrânea, cu atât îi plăcea mai mult băutura. Patima îi lăsa pe chipul lui de urs semne care îi dădeau o înfăţişare originală: nasul luase mărimea şi forma unui A majuscul de corpul tipografic maxim, obrajii brăzdaţi de vine semănau cu unele frunze de vită pline de umflături vinete ori vişinii, şi adesea albe la mijloc; părea o trufă[13] uriaşă înfăşurată în viţe de toamnă. Ascunşi sub două sprâncene groase ca două tufişuri încărcate de zăpadă, ochii mici, cenuşii, în care strălucea viclenia zgârceniei ce ucidea totul în el, până şi dragostea părintească, îşi păstrau chiar şi la beţie isteţimea. Capul pleşuv, dar pe de lături cu păr, cărunt şi creţ încă, îţi amintea de călugării cordelieri din Povestirile lui La Fontaine[14]. Era scurt şi pântecos ca un opaiţ de pe vremuri care consumă mai mult untdelemn decât fitil; căci excesele de orice soi împing trupul pe calea spre care e predispus din naştere: ca şi învăţătura multă, beţia îl îngraşă pe cel gras şi îl slăbeşte pe cel slab. Jérôme-Nicolas Séchard purta de treizeci de ani faimosul tricorn municipal care se mai întâlneşte încă, în unele provincii, pe capul toboşarului de la primărie. Îşi punea vestă şi pantaloni de catifea verzuie. În sfârşit, mai avea o veche redingotă cafenie, ciorapi pestriţi de bumbac şi pantofi cu catarame de argint. Costumul acesta care, sub haina de burghez, îl mai trăda încă pe vechiul lucrător, se potrivea atât de bine cu viciile şi obiceiurile lui, îi înfăţişa atât de limpede viaţa, încât ai fi zis că omul nostru se născuse gata înveşmântat; nici nu ţi l-ai fi putut închipui fără aceste straie, după cum nu-ţi poţi închipui o ceapă fără foile ei. Dacă de multă vreme bătrânul tipograf n-ar fi dat destule dovezi de oarba-i lăcomie, retragerea sa din afaceri ar fi de ajuns ca să-i zugrăvească firea. În ciuda cunoştinţelor cu care fiu-său urma să vină de la renumita şcoală a tipografiei Didot, el îşi propuse să facă tocmai cu acest fecior afacerea straşnică pe care o plănuia de mult. Dacă tatăl urma să facă o afacere bună, fiul trebuia să facă una proastă; căci, pentru omul nostru, în afaceri, nu exista nici fiu, nici tată. Dacă la început văzu în David pe singurul său copil, mai târziu văzu în el doar un cumpărător ca oricare altul, ale cărui interese erau potrivnice alor sale: ca vânzător, el voia să vândă scump, iar David urma să cumpere ieftin; fiul devenea deci un duşman ce trebuia învins. Această schimbare a sentimentului în interes personal, de! obicei înceată, întortocheată şi tăinuită la oamenii binecrescuţi, fu rapidă şi făţişă la bătrânul urs, care dovedi cât era de tare beţiografia vicleană faţă de tipografia învăţată în şcoli. La sosirea feciorului, bătrânul îi arătă dragostea negustorească pe care o au cei şireţi faţă de aceia pe care vor să-i înşele: se purtă cu el ca un îndrăgostit cu iubita sa; îi dădu braţul, îi spuse pe unde să calce ca să nu se umple de noroi; pusese să i se încălzească patul, să i se facă focul, să i se pregătească cina. A doua zi, la o masă bogată, după ce încercase să-l ameţească dându-i să bea, Jérôme-Nicolas Séchard, cherchelit zdravăn, îi trase un: „Hai să vorbim şi de afaceri!”, rostit printre neîncetate sughiţuri, încât David îl rugă să lase afacerile pe a doua zi. Bătrânul urs se pricepea prea bine să tragă folos şi de pe urma. beţiei, ca să se retragă dintr-o bătălie pregătită de atâta vreme. De altminteri, după ce umblase cincizeci de ani „cu ghiuleaua de picioare” – cum zicea el –, nu voia s-o mai tragă nici măcar un ceas. A doua zi, fiu-său avea să fie negreşit fraierul.
Aici, poate, e necesar să spunem câteva vorbe şi despre întreprindere. Tipografia, situată la colţul străzii Beaulieu cu piaţa du Mûrier, fusese instalată acolo spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea[15]. De aceea, de multă vreme, tot ce se afla acolo fusese hărăzit numai exploatării acelei industrii. Parterul alcătuia o singură mare încăpere, luminată prin două geamlâcuri, unul dând spre stradă, iar celălalt spre o curte interioară. La biroul patronului se putea ajunge şi pe o alee. Dar, în provincie, lucrul într-o tipografie e totdeauna obiectul unei curiozităţi atât de vii, încât clienţii preferau să intre pe uşa cu geamuri de lângă vitrina de la stradă, deşi erau nevoiţi să coboare câteva trepte, atelierul aflându-se sub nivelul străzii. Curioşii, cu gura căscată, nu luau seama la neajunsurile trecerii prin strâmtorile atelierului. Dacă se uitau la colile întinse ca nişte leagăne pe frânghiile prinse de grinzi, se ciocneau de şirurile de regaluri cu litere, sau îşi pierdeau pălăriile izbindu-se de barele de fier ce susţineau presele. Dacă urmăreau mişcările sprintene ale vreunui zeţar ce-şi umplea pumnul cu litere din cele o sută cincizeci şi două de căsuţe din regatul său, citindu-şi copia, recitindu-şi rândul cules şi mai băgând în fugă o albitură, se poticneau într-un teanc de hârtie muiată pusă la uscat cu nişte greutăţi deasupra, sau se loveau cu şoldul de colţul vreunei laviţe; toate astea spre marele haz al urşilor şi maimuţelor. Nu se pomenise vreodată ca cineva să ajungă cu bine până la cele două mari cuşti situate la capătul acestei hrube, care alcătuiau două nenorocite de pavilioane cu faţa spre curte, şi în care tronau într-o parte şeful de atelier, iar în cealaltă patronul. În curte, zidurile erau frumos decorate cu viţă de vie care, ţinând seama de faima patronului, dădea o atrăgătoare culoare locală. În fund, şi sprijinit de zidul negru din mijloc, se ridica un fel de şopron şubred, unde se uda şi se tăia hârtia. Tot acolo se afla şi jgheabul în care se spălau, înainte şi după tiraj, formele, sau, ca să folosim limbajul obişnuit, planşele cu litere: prin el se scurgea la vale un amestec de cerneală cu lături de-ale casei, care îi făcea pe ţăranii veniţi în zilele de târg să creadă că acolo se spăla pe faţă necuratul. De o parte a şopronului era bucătăria casei, iar de cealaltă, magazia de lemne. Etajul întâi al casei, deasupra căruia nu mai erau decât două camere de mansardă, cuprindea trei încăperi. Cea dintâi, care ţinea cât şi aleea – mai puţin locul ocupat de scara de lemn putred – era luminată dinspre stradă de o ferestruică lunguiaţă iar dinspre curte de un cehi de geam, şi slujea şi de anticameră şi de sufragerie. Spoită numai cu var, bătea la ochi prin cinica simplitate a avariţiei negustoreşti: podeaua murdară nu fusese nicicând spălată; mobilierul se compunea numai din trei scaune şubrede, o masă rotundă şi un bufet aşezat între două uşi care dădeau într-un dormitor şi într-un salon; ferestrele şi uşa erau negre de urmele mâinilor soioase; încăperea era mai totdeauna plină cu teancuri de hârtie albă sau tipărită, iar pe baloturi întâlneai deseori desertul, clondirele şi mâncărurile lui Jérôme-Nicolas Séchard. Dormitorul avea o fereastră cu cadru de plumb ce da spre curte, iar pe pereţi atârnau covoare vechi din acelea care, în provincie, se întind pe faţada caselor de ziua Sfintei-împărtăşanii. Se mai vedeau un pat mare cu coloane, polog, iconiţe şi o cuvertură de mătase roşie, două fotolii desfundate, două scaune de nuc, un mic birou vechi, iar, pe cămin, o pendulă. Această cameră, în care domnea o atmosferă patriarhală, fusese rânduită de jupân Rouzeau, predecesorul şi patronul lui Jérôme-Nicolas Séchard. Salonul, modernizat de răposata doamnă Séchard, înfăţişa ochilor nişte înfiorătoare lemnării, zugrăvite într-un albastru ţipător; pereţii erau împodobiţi cu un tapet de hârtie reprezentând scene orientale, colorate cafeniu pe fond alb; iar mobila consta din şase scaune îmbrăcate în piele albastră şi cu spătare în formă de liră. Cele două ferestre, grosolan boltite, şi prin care privirea îmbrăţişa piaţa du Mûrier, stăteau fără perdele, iar căminul nu avea nici candelabre, nici pendulă, nici oglindă. Doamna Séchard murise tocmai în toiul înfăptuirii planurilor sale de înfrumuseţare a salonului, iar ursul, neresimţind nevoia unor îmbunătăţiri care nu-i aduceau niciun câştig, le părăsise. În această încăpere, Jérôme-Nicolas Séchard, pede titubante[16], îşi aduse fiul şi-i arătă pe masa rotundă un inventar al utilajului tipografiei, întocmit – sub conducerea lui – de către şeful de atelier.
— Ia citeşte asta, băiete, zise Jérôme-Nicolas Séchard, mutându-şi privirea „afumată” de la hârtie la băiat şi de la băiat la hârtie. Să vezi ce comoară de tipografie îţi dau!
— „Trei prese de lemn susţinute de bare de fier, cu marmură de fontă…”
— Mie mi se datorează îmbunătăţirea asta, îl întrerupse bătrânul Séchard.
— „Cu toate ustensilele: vase de cerneală, şomoioage de piele, bănci etc., o mie şase sute de franci”! Păi, tată, zise David Séchard scăpând inventarul din mâini, presele tale sunt nişte vechituri care nu fac nici cincizeci de franci şi nu-s bune decât de pus pe foc.
— Vechituri?… exclamă bătrânul Séchard, vechituri?… Ia inventarul şi hai jos! O să vezi şi tu dacă invenţiile voastre, prost lucrate, fac treabă aşa de bună ca uneltele astea vechi dar încercate. Pe urmă, n-o să-ţi mai dea mâna să vorbeşti aşa despre nişte piese minunate care merg strună şi care or s-o mai ducă cât trăieşti tu, fără să aibă nevoie de vreo reparaţie. Vechituri! Da, vechituri, dar de pe urma cărora îţi vei câştiga pâinea de toate zilele! Vechituri pe care tatăl tău le-a mânuit timp de douăzeci de ani şi care l-au ajutat să te facă ceea ce eşti azi.
Tatăl coborî în goană scara şubredă, tocită şi scârţâitoare, fără să se clatine; deschise uşa care dădea în atelier, se repezi la prima presă, unsă şi curăţită din vreme pe ascuns, şi-i arătă pistoanele puternice de stejar, lustruite de ucenic.
— Nu-i asta o mândreţe de presă? zise el.
În ea se afla tocmai o invitaţie de nuntă. Bătrânul urs lăsă în jos rama peste aşternut, şi aşternutul peste marmură, pe care o împinse sub presă; trase căruţul, desfăşură frânghia ca să aducă marmura înapoi, ridică aşternutul şi rama cu îndemânarea unui urs tânăr. Presa, mânuită astfel, scoase un sunet atât de plăcut, încât ai fi zis că e o păsărică ce s-a ciocnit din zbor într-un geam.
— Văzut-ai măcar o singură presă englezească în stare să meargă ca asta? îl întrebă tatăl pe fiul său, mirat.
Bătrânul Séchard alergă pe rând la a doua şi a treia presă, punându-le pe fiecare în mişcare cu aceeaşi îndemânare. Cea din urmă înfăţişă ochilor săi tulburaţi de vin un loc necurăţat de ucenic; beţivul, după ce înjură straşnic, apucă un colţ al redingotei ca să-l frece, ca un geambaş care îi mai dă un lustru calului înainte de a-l vinde.
— Cu aste trei prese, şi fără şef de atelier, poţi câştiga nouă mii de franci pe an, David. În calitate de viitor asociat, mă opun să le înlocuieşti cu blestematele alea de prese de fontă, care uzează caracterele. Aţi rămas toţi cu gura căscată la Paris, când aţi văzut invenţia afurisitului ăluia de englez, un duşman al Franţei, care a vrut să-i îmbogăţească pe turnătorii de litere. Aha! vă trebuie Stanhopi! eu n-am ce face cu Stanhopii voştri care costă fiecare câte două mii cinci sute de franci, aproape de două ori mai mult decât toate trei nestematele mele laolaltă, şi care îţi tocesc litera, fiindcă n-au elasticitate. Eu n-am învăţat carte ca tine, dar ţine minte asta: viaţa Stanhopilor înseamnă moartea caracterelor. Cu aste trei piese faci treabă bună, lucrarea e bine trasă şi localnicii n-or să-ţi ceară altceva. Poţi să tipăreşti cu fier, cu lemn, cu aur sau argint, că n-o să-ţi plătească o para mai mult.
— „Item[17], citi mai departe David, cinci mii de livre de caractere provenind din turnătoria domnului Vaflard…” La numele acesta, elevul fraţilor Didot nu se putu stăpâni să nu zâmbească.
— Râzi, râzi! După doisprezece ani, caracterele sunt încă noi. Asta zic şi eu turnător! Domnul Vaflard e om cinstit, care pune material bun; şi, pentru mine, cel mai bun turnător e acela la care te duci cât mai rar.
— „…socotite la zece mii de franci”, reluă David. Zece mii de franci, tată! păi, asta înseamnă doi franci livra, pe când domnii Didot îşi vând cicero al lor, nou, cu trei franci livra. Fiarele tale nu fac niciun franc livra, adică nici cât costă fonta din ele.
— Cum? le zici fiare batardelor, cursivelor şi roadelor domnului Gillé, fost pe vremuri tipograful împăratului, nişte caractere care fac şase franci livra, nişte capodopere de gravură, cumpărate acum cinci ani, şi dintre care multe sunt încă neîntrebuinţate? Uite! Bătrânul Séchard apucă vreo câteva cornete cu sorturi care nu fuseseră încă folosite şi i le arătă. Eu nu-s tobă de carte, nu ştiu să citesc şi să scriu, dar ştiu destule ca să-mi dau seama că literele firmei Gillé sunt străbunicile englezelor de la domnii Didot ai tăi. Uite o rondă de cicero căreia nici nu i s-a luat cleiul, zise el, arătându-i o căsuţă şi luând din ea un M.
David îşi dădu seama că nu se putea sta de vorbă cu tatăl său. Trebuia ori să admită totul, ori să refuze totul; avea de ales între nu şi da. Bătrânul urs cuprinsese în inventar până şi frânghiile de întins. Cea mai mică ramă, scândurile, străchinile, piatra şi periile de spălat, toate erau socotite cu grija unui avar. Totalul se ridica la treizeci de mii de franci, în care se cuprindea şi brevetul de meşter tipograf şi clientela. David se întreba dacă afacerea merita sau nu să fie făcută. Văzându-şi fiul că nu dă niciun răspuns cu privire la suma totală, bătrânul Séchard începu să se îngrijoreze; căci el prefera o discuţie violentă unei acceptări tăcute. În acest fel de învoieli, tocmeala e o dovadă că ai de-a face cu un negustor priceput care-şi apără interesele. „Cine bate palma la orice învoială – zicea bătrânul Séchard – nu prea se ţine de ea.” Tot spionând gândul băiatului, îi făcu numărătoarea sărăciilor de unelte necesare exploatării unei tipografii în provincie; îl duse pe David în faţa unei prese de lustruit, apoi în faţa unei maşini de tăiat hârtia, lăudându-le folosul şi trăinicia.
— Uneltele vechi sunt totdeauna cele mai bune. Ar trebui ca, în tipografie, să fie plătite mai scump decât cele noi, aşa cum se face la aurării.
Nişte viniete îngrozitoare, reprezentând pe Hymen[18], pe Amor ori nişte morţi ce ridicau lespedea mormântului descriind un V sau un M, ca şi nişte cadre enorme cu măşti pentru afişele de spectacole, deveniră, datorită vorbăriei de beţiv a lui Jérôme-Nicolas, nişte obiecte de cea mai mare valoare. Îi spunea fiului său că obiceiurile provincialilor erau atât de înrădăcinate, încât degeaba ar încerca să le dea lucruri mai frumoase. Uite, el care îi vorbea, Jérôme-Nicolas Séchard, se străduise să le vândă almanahuri mai bune decât Dublul Liégeois[19], tipărit pe hârtie de împachetat! Ei bine! adevăratul Dublu Liégeois fusese preferat celor mai minunate almanahuri. David o să-şi dea repede seama de importanţa acestor vechituri, vânzându-le mai scump decât cele mai costisitoare noutăţi.
— Ehei! băiatule, provincia e provincie, iar Parisul e Paris. Dacă un om de la mahala vine să-i tipăreşti invitaţia de nuntă, şi tu i-o faci fără vreun amoraş cu ghirlande, nici n-o să se creadă însurat, şi ţi-o va aduce înapoi dacă nu vede pe ea decât un M[20], ca la domnii tăi Didot, care or fi ei fala tipografiei, dar ale căror invenţii n-au să pătrundă în provincie nici într-o sută de ani. Asta e!
Oamenii generoşi sunt proşti negustori. David era din acele firi sfielnice şi blânde care se sperie de o discuţie şi care se dau bătuţi când adversarul îi atinge cam prea mult la inimă. Sentimentele lui înalte şi autoritatea pe care bătrânul beţiv o păstrase încă asupra lui îl făceau şi mai incapabil să se tocmească pentru bani cu tată-său, mai ales că el îl credea animat de cele mai bune intenţii; căci la început lăcomia lui interesată o atribui dragostei pe care tipograful o avea pentru uneltele sale. Totuşi, deoarece Jérôme-Nicolas Séchard cumpărase totul de la văduva Rouzeau cu zece mii de franci în asignate[21] şi, deoarece, în situaţia actuală, treizeci de mii de franci erau un preţ prea ridicat, fiul exclamă:
— Tată, mă omori!
— Cum? eu care ţi-am dat viaţa?… zise bătrânul beţiv ridicând mâna spre frânghiile de sus. Păi, David, la cât evaluezi tu brevetul? Ştii tu cât face Jurnalul de anunţuri cu jumătate de franc rândul, privilegiu care, singur, luna trecută, a adus un beneficiu de cinci sute de franci? Băiatule, deschide registrele şi vezi cât produc afişele şi imprimatele prefecturii, ale primăriei şi ale episcopatului! Eşti un leneş care dă averii cu piciorul. Stai să te tocmeşti pentru calul care te va duce la o moşioară de toată frumuseţea, ca aceea de la Marsac.
La acest inventar era anexat un contract de asociaţie între tată şi fiu. Bunul părinte închiria asociaţiei casa lui în schimbul sumei de o mie două sute de franci, cu toate că el nu o cumpărase decât cu şase sute, şi pe deasupra îşi rezerva şi una dintre cele două camere de la mansardă. Până ce David Séchard nu restituie cei treizeci de mii de franci, beneficiile se împart pe din două; în ziua în care îi achită tatălui suma în întregime, devine singurul şi unicul proprietar al tipografiei. David evaluă brevetul, clientela şi ziarul, fără să ia în seamă uneltele; socoti că va putea plăti, şi primi condiţiile. Obişnuit cu tocmelile ţărăneşti şi neavând habar de socotelile în mare ale parizienilor, tatăl fu mirat de o hotărâre atât de pripită.
„Să se fi îmbogăţit fiu-meu? îşi zise el, sau născoceşte ceva ca să nu-mi plătească?”
La gândul ăsta, îi puse tot soiul de întrebări ca să afle dacă avea bani, pentru ai-i lua ca acont. Curiozitatea tatălui trezi bănuiala fiului. David rămase de nepătruns. A doua zi, bătrânul Séchard, cu ajutorul ucenicului, îşi duse, în camera de la etajul al doilea, mobilele pe care plănuia să le transporte apoi la ţară cu căruţele ce se întorceau goale de la târg. Îi predă cele trei camere de la etajul întâi, fără mobilă, tot aşa cum îl puse în posesia tipografiei fără să-i dea un sfanţ ca să-şi plătească lucrătorii. Când David îl rugă ca, în calitate de asociat, să contribuie la cheltuielile necesare exploatării comune, bătrânul presar se făcu a nu înţelege. Când îşi predase tipografia, nu-şi luase obligaţia să dea şi bani, zicea el; el îşi dăduse partea lui. Încolţit de logica băiatului, îi răspunse că el, când cumpărase tipografia de la văduva Rouzeau, o scosese la capăt fără un ban. Dacă el, lucrător lipsit de cunoştinţe, izbândise, un elev de la Didot va realiza lucruri şi mai frumoase. De altminteri, David câştigase bani în urma învăţăturii, plătită de bătrânul său părinte cu sudoarea frunţii, aşa că putea prea bine să-i întrebuinţeze astăzi.
— Ce-ai făcut cu depunerile tale? îl întrebă, reluând atacul spre a lămuri problema pe care tăcerea feciorului o lăsase nelămurită în ajun.
— Păi, n-a trebuit să trăiesc, să-mi cumpăr cărţi? răspunse David mânios.
— A! cumpărai cărţi? O să faci atunci afaceri proaste. Oamenii care cumpără cărţi nu sunt buni să le tipărească, răspunse ursul.
David suportă cea mai grozavă dintre umiliri, aceea pricinuită de înjosirea la care te supune un tată; fu nevoit să înfrunte valul de argumente meschine, plângăreţe, laşe, negustoreşti, cu care bătrânul avar îşi sprijinea refuzul. Îşi înăbuşi durerea în suflet văzându-se singur, fără reazem, descoperind că taică-său e un speculant, pe care, din curiozitate filosofică, voi să-l cunoască până în fundul sufletului. Îi atrase atenţia că nu-i ceruse niciodată socoteală de averea mamei. Dacă această avere nu compensa preţul tipografiei, cel puţin să servească la exploatarea în comun.
— Averea maică-tii, zise bătrânul Séchard, era inteligenţa şi frumuseţea ei!
La răspunsul acesta, David îl ghici pe taică-său în întregime şi înţelese că, pentru a obţine ceea ce i se cuvenea, ar trebui să deschidă un proces fără sfârşit, costisitor şi dezonorant. Sufletul acesta nobil acceptă povara ce avea să-i apese umerii, căci îşi dădea seama cu câtă strădanie îşi va achita îndatoririle contractate faţă de tată.
„Voi munci, îşi zise el. La urma urmelor, dacă o să-mi fie greu, i-a fost şi bătrânului. Doară tot pentru mine o să muncesc.”
— Îţi las o comoară, zise tatăl neliniştit de tăcerea băiatului.
David întrebă ce comoară.
— Pe Marion, zise tatăl.
Marion era o fată voinică, de la ţară, care făcea o mulţime de treburi în tipografie: umezea hârtia şi o rotunjea, se ducea în piaţă, gătea, spăla rufele, descărca hârtia din căruţe, încasa banii de la clienţii din oraş şi curăţa sulurile. Dacă Marion ar fi ştiut să citească, bătrânul Séchard ar fi pus-o şi la culesul literelor.
Tatăl plecă la ţară, pe jos. Deşi foarte bucuros de vânzarea mascată sub numele de asociaţie, era totuşi neliniştit de felul în care va fi plătit. Căci, după emoţiile pricinuite de încheierea vânzării, urmează totdeauna cele ale realizării ei. Toate patimile sunt iezuitice prin esenţa lor. Omul acesta, care socotea ca nefolositoare învăţătura, se străduia acuma să creadă în puterea ei. Dădea cu ipotecă treizeci de mii de franci pe ideile de cinste pe care educaţia trebuie neapărat să i le fi sădit feciorului său. Ca un tânăr binecrescut ce era, David avea să muncească până la istovire ca să-şi îndeplinească angajamentele luate; cunoştinţele lui îl vor ajuta să găsească mijloacele necesare; se arătase doară plin de sentimente frumoase, o să plătească el! Mulţi taţi, care fac la fel, cred că procedează părinteşte, aşa precum bătrânul Séchard sfârşise prin a se convinge pe sine însuşi când ajunsese la via sa de la Marsac, un mic sat la patru leghe de Angoulême. Moşia aceasta, pe care fostul proprietar construise o locuinţă frumuşică, se mărise an de an, din 1809, de când o dobândise bătrânul urs. Şi aici făcea tot treabă de tescuitor, şi era, după cum singur spunea, prea priceput la vinuri ca să nu se priceapă şi la vie. În timpul primului an al retragerii sale la ţară, putea fi văzut plimbându-şi chipul plin de îngrijorare printre butucii de viţă; căci toată vremea stătea în vie ca altădată în mijlocul atelierului. Cei treizeci de mii de franci neaşteptaţi îl îmbătau mai straşnic decât mustul, şi îi mânuia în gând cu degetele. Dorea cu atât mai mult suma, cu cât i se cuvenea mai puţin. De aceea, dădea deseori fuga de la Marsac la Angoulême, mânat de temeri. Suia gâfâind coastele stâncii pe care e aşezat oraşul, pătrundea în atelier ca să vadă dacă fiul o scotea la capăt. Presele erau tot la locul lor! Singurul ucenic, cu un coif de hârtie pe cap, curăţa sulurile. Bătrânul urs auzea scârţâind câte o presă cu vreun anunţ în ea, îi zărea pe fiu-său şi pe şeful de atelier, fiecare citind în cuşca lui câte o carte despre care ursul credea că-i vreo corectură. După ce lua masa cu David, se înapoia la moşia din Marsac, frământat de gânduri. Zgârcenia, ca şi dragostea, are darul de a adulmeca lucrurile ce vor să vină, de a le simţi, de a le presimţi. Departe de atelier unde vederea uneltelor sale îi lua minţile, transportându-l în zilele când făcea avere, podgoreanul descoperea la fecioru-său simptome neliniştitoare de nepăsare. Firma Fraţii Cointet îl înspăimânta, o vedea doborând firma Séchard şi fiul. Într-un cuvânt, bătrânul adulmeca nenorocirea în aer.
Presimţirea era îndreptăţită: nenorocirea plutea deasupra firmei Séchard. Dar zgârciţii au zeul lor. Printr-un concurs de împrejurări neprevăzute, zeul acesta avea să verse în punga beţivului preţul vânzării lui cămătăreşti.
Iată acum de ce tipografia Séchard mergea de râpă, cu toate că avea atâtea temeiuri să înflorească. Nepăsător faţă de reacţiunea religioasă produsă de Restauraţie în sistemul de guvernare, dar la fel de nepăsător şi faţă de liberalism, David păstra cea mai nefericită neutralitate în materie politică şi religioasă. El trăia într-o vreme în care negustorii din provincie erau neapărat obligaţi să aibă o părere ca să poată avea clienţi: să fie sau cu liberalii, sau cu regaliştii. O dragoste care puse stăpânire pe inima lui David, apoi preocupările sale ştiinţifice, cât şi firea lui aleasă îl împiedicară să fie atras de câştig, aşa cum sunt adevăraţii negustori, şi, prin urmare, să observe deosebirea dintre industria provincială şi industria pariziană. Nuanţele, atât de bătătoare la ochi în provincie, se pierd în marea vâltoare a capitalei. Fraţii Cointet adoptară opiniile monarhice, ţinură post în văzul lumii, colindară bisericile, căutară prietenia preoţilor şi retipăriră primele cărţi religioase de care se simţi nevoie. În felul acesta, negustoria lor luă avânt, iar pe David Séchard îl ponegriră în ochii lumii, învinuindu-l de liberalism şi de ateism. „Cum să lucrezi, ziceau ei, cu un om al cărui tată luase parte la masacrele din septembrie[22], era beţiv, bonapartist, un avar bătrân care mai curând sau mai târziu avea să-i lase moştenire grămezi de aur? Ei erau săraci, împovăraţi de familie, pe când David era burlac şi avea să fie nespus de bogat: de aceea nu lucra decât ce-i plăcea” etc. Influenţate de aceste învinuiri aduse lui David, prefectura şi episcopia sfârşiră prin a trece privilegiul tipăriturilor lor asupra fraţilor Cointet. În scurtă vreme, rivalii aceştia lacomi, încurajaţi de nepăsarea concurentului lor, înfiinţară un al doilea ziar de anunţuri. Vechii tipografii nu-i mai rămaseră decât tipăriturile primăriei, iar venitul gazetei de anunţuri scăzu la jumătate. Îmbogăţită de câştigurile considerabile realizate cu cărţile bisericeşti, firma Cointet propuse celor doi Séchard să le cumpere ziarul, în scopul de a avea anunţurile departamentului şi publicaţiile judecătoreşti în întregime. De îndată ce David îi transmisese această veste tatălui său, bătrânul podgorean, îngrozit de progresele de până atunci ale firmei Cointet, năvăli din Marsac în piaţa du Mûrier cu repeziciunea corbului care a adulmecat hoiturile de pe un câmp de luptă.
— Lasă-i în seama mea pe aceşti Cointet, nu te mai băga tu în chestia asta, îi zise el băiatului.
Bătrânul ghici îndată interesul fraţilor Cointet şi îi sperie cu puterea lui de pătrundere. Fiul său săvârşea o prostie pe care el venea s-o împiedice, spunea dânsul. „De unde o să ne mai găsim clienţi, dacă feciorul cedează ziarul? Avocaţii, notarii, toţi negustorii din Houmeau sunt liberali; fraţii Cointet au vrut să-i facă rău firmei Séchard, acuzând-o de liberalism; în felul acesta însă i-au făcut rost de o portiţă de scăpare: anunţurile liberalilor vor rămâne la Séchard! Să vândă ziarul?… dar asta ar însemna să vândă tot, şi utilajul şi brevetul.” Aşadar, cerea de la Cointet şaizeci de mii de franci pentru tipografie ca să nu-şi ruineze fiul; el doară îşi iubea fiul, îşi apără fiul. Podgoreanul se sluji în argumentare de fiu-său, precum ţăranii se slujesc în tocmeli de nevestele lor; fiul ba voia, ba nu voia, după fiecare propunere şi acceptare ce le-o smulgea una câte una fraţilor Cointet, şi îi făcu, în cele din urmă, nu fără multă bătaie de cap, să plătească suma de douăzeci şi două de mii de franci pentru Journal de la Charente. David însă trebui să-şi ia obligaţia de a nu mai tipări pe viitor niciun fel de ziar; în caz contrariu, urma să plătească treizeci de mii de franci daune-interese. Vânzarea aceasta însemna sinuciderea tipografiei Séchard; dar podgoreanului puţin îi păsa. Jaful e însoţit totdeauna de asasinat. Omul nostru ţinea să întrebuinţeze această sumă la plata părţii lui din întreprindere; şi ca s-o aibă, l-ar fi vândut şi pe David, cu atât mai mult cu cât fiul acesta stingheritor avea dreptul la jumătate din comoara nevisată. Ca despăgubire, generosul tată îi lăsă tipografia, păstrând însă faimoasa chirie de o mie două sute de franci. După vânzarea ziarului, bătrânul venea rar pe la oraş, sub pretextul vârstei înaintate; dar motivul adevărat era lipsa de interes pentru o tipografie care nu mai era a lui. Totuşi, nu putu alunga din inimă pe de-a-ntregul vechea dragoste pentru uneltele sale. Când treburile îl aduceau la Angoulême, i-ar fi fost greu să spună ce anume îl atrăgea mai mult în casa lui: presele de lemn sau fiu-său, căruia, de formă, venea să-i ceară chiria. Fostul şef de atelier, acuma angajat la Cointet, ştia care era ţinta acestei generozităţi părinteşti; el spunea că bătrânul vulpoi îşi păstra astfel dreptul de a-şi băga nasul în afacerile fiului, devenind creditor privilegiat, pe baza chiriilor ce se acumulau.
Nepăsarea lui David Séchard faţă de afacerile sale avea cauze care ne vor zugrăvi limpede firea tânărului. La câteva zile după instalarea sa în tipografia părinteasca, îl întâlnise pe unul dintre prietenii săi din liceu, pe atunci în prada celei mai negre mizerii. Prietenul lui David Séchard era un tânăr, pe vremea aceea în vârstă de douăzeci şi unu de ani, cu numele de Lucien Chardon, fiul unui fost felcer în armata republicană, scos din serviciu din cauza unei răni. Natura făcuse din domnul Chardon-tatăl un chimist, iar întâmplarea îl adusese farmacist la Angoulême. Moartea îl surprinse în toiul unor cercetări determinate de o preţioasă descoperire, pentru care pierduse mai mulţi ani de studii. Urmărea anume să vindece toate soiurile de gută. Guta este boala bogaţilor, iar bogaţii plătesc scump sănătatea, când n-o mai au. De aceea alesese farmacistul această problemă de rezolvat, dintre toate câte îi veniseră în minte. Între ştiinţă şi empirism, răposatul Chardon înţelese că numai ştiinţa îl putea căpătui; studiase deci cauzele bolii, întemeindu-şi leacul pe un anumit regim potrivit fiecărui temperament. Muri însă la Paris, unde se dusese să obţină aprobarea Academiei de ştiinţe, şi pierdu astfel roadele muncii. Fiind sigur că avea să facă avere, farmacistul nu cruţase nimic pentru creşterea fiului şi fiicei sale, astfel că întreţinerea familiei înghiţise toate veniturile spiţeriei. De aceea, nu numai că-şi lăsă copiii în mizerie, dar, spre nenorocul lor, îi mai crescuse şi în speranţa unui viitor strălucit care se stinse odată cu el. Vestitul Desplein[23], care-l îngrijise, îl văzu murind chinuit de necaz. Ambiţia lui pornise din marea iubire pe care fostul felcer o nutrea pentru soţia sa, ultimul vlăstar al familiei Rubempré, ca prin minune salvată de el, în 1793, de la eşafod. Cu toate că fata se împotrivise acestei minciuni, el câştigase timp declarând-o însărcinată. După ce-şi creă întrucâtva, în acest chip, dreptul de a o lua de soţie, se şi căsătoriră fără a ţine seama de sărăcia amândurora. Copiii lor, ca toţi copiii rod al dragostei, nu avură moştenire decât minunata frumuseţe a mamei, un dar prea adesea fatal când e întovărăşit de mizerie. Nădejdile, strădaniile, dezamăgirile, atât de fierbinte împărtăşite şi de dânsa, vestejiseră adânc frumuseţea doamnei Chardon, după cum treptata înjosire la care o obligau lipsurile îi schimbase şi felul de viaţă; dar atât curajul ei, cât şi cel al copiilor le-a fost la fel de mare ca şi nenorocul. Sărmana văduvă vându farmacia aflată pe Strada Mare din Houmeau, cea mai importantă mahala din Angoulême. Preţul luat pe farmacie îi permise să-şi constituie o rentă de trei sute de franci, sumă neîndestulătoare chiar numai pentru propria-i existenţă; însă atât ea cât şi fiică-sa acceptară această situaţie fără a roşi, apoi se apucară de câte o îndeletnicire plătită. Mama îngrijea de femeile lăuze şi felul ei frumos de a se purta făcea să fie preferată altora în casele bogate unde găsea şi întreţinere, mai câştigând totodată şi câte un franc pe zi, astfel că nu-i supunea pe copii la niciun fel de cheltuieli. Ca să-şi ferească fiul de durerea de a o vedea într-o asemenea condiţie umilitoare, mama îşi luă numele de doamna Charlotte. Persoanele care aveau nevoie de îngrijirile ei se adresau domnului Postel, succesorul domnului Chardon. La rându-i, sora lui Lucien lucra la o femeie foarte cinstită, respectată de toată mahalaua Houmeau, numită doamna Prieur, spălătoreasă de lux, vecină cu dânsa, şi câştiga ceva mai puţin de un franc pe zi. Era conducătoarea lucrătoarelor şi se bucura în atelier de o oarecare consideraţie, care o scotea într-un fel din categoria lucrătoarelor de rând. Slabele venituri ale muncii lor, împreună cu cei trei sute de franci din renta doamnei Chardon, se ridicau cam la opt sute de franci pe an, din care cele trei persoane trebuiau să trăiască, să se îmbrace şi să-şi plătească chiria. Cu toată marea economie pe care o făceau, această sumă de-abia le ajungea, fiind mai toată înghiţită de Lucien. Căci doamna Chardon şi fiică-sa Ève credeau în Lucien ca soţia lui Mahomet în soţul ei; devotamentul lor pentru viitorul rezervat acestuia era nemărginit. Stăteau în mahalaua Houmeau, într-o locuinţă închiriată pe nimica toată de la succesorul domnului Charden şi situată în fundul unei curţi interioare, deasupra unui laborator. Lucien avea o odăiţă la mansardă. Stimulat de un tată care, fiind pasionat după ştiinţele naturale, îl împinsese şi pe el la început pe această cale, Lucien fu unul dintre cei mai străluciţi elevi ai liceului din Angoulême, unde era în clasa a treia, pe când Séchard isprăvea şcoala.
Când întâmplarea îi făcu pe cei doi colegi de şcoală să se reîntâlnească, Lucien, sătul să mai bea din amara cupă a mizeriei, era pe punctul de a lua una dintre acele hotărâri extreme la care recurgi doar când ai douăzeci de ani. Patruzeci de franci pe lună, pe care David i-i dădu cu generozitate lui Lucien, oferindu-se să-l înveţe meseria de şef de atelier, deşi această specializare îi era cu totul nefolositoare, îl salvară pe Lucien de la deznădejde. Legăturile de prietenie din şcoală, astfel reînnoite, se strânseră curând, datorită asemănării sorţii şi deosebirii dintre caracterele lor. Amândoi, cu inima plină de năzuinţe ce ar fi putut umple mai multe vieţi, posedau acea inteligenţă aleasă care îl face pe om egalul tuturor somităţilor, şi ambii se vedeau totuşi zvârliţi la fundul societăţii. Această nedreptate a sorţii îi legă şi mai mult. Apoi, amândoi ajunseseră la poezie pe un drum diferit. Deşi hărăzit speculaţiilor celor mai înalte ale ştiinţelor naturale, Lucien se simţea puternic atras de gloria literară; pe când David, pe care tendinţa sa spre meditaţie îl predispunea la poezie, avea înclinaţii înspre ştiinţele exacte. Această inversare de roluri dădu naştere unei adevărate frăţii sufleteşti. Lucien îi împărtăşi de îndată lui David tot ceea ce îi semnalase tatăl său asupra perspectivelor ce se deschid aplicaţiilor ştiinţei în industrie, iar David îl făcu pe Lucien să întrevadă drumurile noi pe care trebuia să pornească în literatură ca să dobândească renume şi avere. Prietenia dintre cei doi tineri ajunse în scurtă vreme una dintre acele pasiuni care nu se nasc decât la vârstă ieşirii din adolescenţă. David o cunoscu în curând pe frumoasa Ève şi se îndrăgosti de ea aşa cum se îndrăgostesc sufletele melancolice şi meditative. Vorbele Et nunc et semper et in secula seculorum[24] din liturghie sunt lozinca acestor sublimi poeţi necunoscuţi, ale căror opere constau în măreţe epopei ce se nasc şi se pierd numai în intimitatea dintre două inimi! Când îndrăgostitul pătrunse taina nădejdilor pe care mama şi sora lui Lucien le puneau în acea frumoasă frunte de poet, când devotamentul lor orb îi fu pe de-a-ntregul cunoscut, i se păru cel mai dulce lucru să se apropie de iubită şi să împartă cu ea jertfele şi speranţele. Lucien fu, deci, pentru David un frate pe care ţi-l alegi singur. Ca acei extremişti care voiau să fie mai regalişti decât regele, David le întrecu chiar pe mama şi sora lui Lucien în încrederea pe care o aveau în geniul lui, şi îl răsfăţă cum îşi răsfaţă mama copilul. În timpul uneia din acele convorbiri în care, chinuiţi de lipsa de bani ce îi ţinea cu mâinile legate, îşi băteau capul, cum fac toţi tinerii, trecând în revistă mijloacele de a se îmbogăţi cât mai neîntârziat, şi scuturau astfel toţi arborii despuiaţi înaintea lor, de către primii veniţi, fără să le pice vreun fruct, Lucien îşi aminti de două idei ale tatălui său. Domnul Chardon îi vorbise anume că s-ar putea reduce la jumătate preţul zahărului prin întrebuinţarea unui nou agent chimic; şi apoi că s-ar putea scădea cu tot atâta preţul hârtiei, aducând din America anumite materii vegetale asemănătoare cu acelea pe care le folosesc chinezii şi care costă ieftin. David cunoştea importanţa acestei chestiuni vânturate şi la Didot, aşa că se agăţă de această idee, văzând în ea o sursă de avere şi îl socoti pe Lucien drept un binefăcător faţă de care nu se va putea nicicând plăti.
Oricine ghiceşte cât de puţin potriviţi să se ocupe de tipografie îi făceau pe cei doi prieteni gândurile şi viaţa lor lăuntrică. În loc să producă cincisprezece-douăzeci de mii de franci, ca aceea a fraţilor Cointet, tipografi-editori ai episcopatului, proprietari ai ziarului Courrier de la Charente, în viitor singurul ziar al departamentului, tipografia Séchard-fiul producea abia trei sute de franci pe lună, din care trebuiau plătiţi şeful de atelier, Marion, impozitele, chiria, ceea ce îl reducea pe David la un câştig de o sută de franci pe lună. Nişte oameni harnici şi întreprinzători ar fi reînnoit caracterele tipografice, ar fi cumpărat prese de fier şi şi-ar fi procurat de la Paris cărţi pe care le-ar fi tipărit apoi la preţ scăzut; dar patronul şi şeful de atelier, pierduţi în investigaţii literare şi ştiinţifice care le absorbeau tot timpul, se mulţumeau cu lucrul pe care li-l mai dădeau ultimii clienţi. Fraţii Cointet ajunseseră să cunoască în sfârşit firea şi obiceiurile lui David şi nu-l mai calomniau; dimpotrivă, o politică înţeleaptă îi povăţuia să lase tipografia aceea să trăiască aşa cum putea, într-o cuviincioasă mediocritate, ca să nu cadă în mâinile altui rival, mai de temut; şi-i trimiteau ei înşişi lucrările zise „de oraş”. În felul acesta, fără să ştie, David Séchard nu exista, comercialmente vorbind, decât printr-o dibace socoteală a concurenţilor săi. Fericiţi de ceea ce ei numeau mania lui, fraţii Cointet se purtau în aparenţă plini de echitate şi loialitate, dar, în realitate, făceau ca administraţia mesageriilor, când simulează o concurenţă ca să se pună la adăpost de una adevărată.
Exteriorul casei Séchard era în armonie cu zgârcenia murdară care domnea în interior, unde bătrânul urs nu reparase niciodată nimic. Ploaia, soarele, intemperiile fiecărui anotimp dăduseră porţii înfăţişarea unui bătrân trunchi de copac, într-atâta de brăzdată era de crăpături. Faţada, prost clădită din pietre şi cărămizi amestecate la întâmplare, părea că se prăbuşeşte sub povara unui acoperiş ciuruit, alcătuit din olane scobite cu care se obişnuieşte a se acoperi casele din sudul Franţei. Ferestrele, putrezite şi ele, erau prevăzute, împotriva arşiţei de prin partea locului, cu nişte obloane cât toate zilele, sprijinite de bare groase de fier. Cu greu ai fi găsit în tot Angoulême-ul o casă atât de dărăpănată ca aceasta, care nu mai stătea în picioare decât prin rezistenţa cimentului. Închipuiţi-vă acum atelierul, luminos la cele două capete, întunecos la mijloc, cu pereţii acoperiţi de afişe, înnegriţi în partea de jos de toţi lucrătorii care se perindaseră pe-acolo, timp de treizeci de ani, frânghiile împrăştiate pe duşumea, grămezile de greutăţi ce se puneau peste teancurile de hârtie muiată, presele vechi, rândurile de regaluri cu litere, şi, într-un capăt, cele două cuşti în care stăteau patronul şi şeful de atelier; şi veţi înţelege atunci viaţa celor doi prieteni.
În 1821, în primele zile ale lunii mai, David şi Lucien se aflau lângă geamul dinspre curte în momentul când, pe la două, cei patru sau cinci lucrători se duceau la masă. După ce patronul îşi văzu ucenicul închizând uşa cu clopoţel care dădea spre stradă, îl duse pe Lucien în curte, ca şi cum mirosul hârtiilor, al cernelurilor, al preselor şi al lemnăriei vechi i-ar fi făcut rău. Amândoi se aşezară sub bolta de viţă de unde puteau vedea pe oricine ar fi intrat în atelier. Razele de soare, care jucau printre frunze, îi mângâiau pe cei doi poeţi, învăluindu-i ca într-o aureolă. Contrastul dintre cele două caractere şi dintre cele două figuri apăru atunci atât de puternic, încât ar fi ispitit penelul unui mare pictor. David avea înfăţişarea pe care natura o dă fiinţelor sortite marilor lupte, zgomotoase sau tainice: avea un piept lat cu umerii puternici, potriviţi cu trupul său vânjos. Chipul oacheş, colorat, gras, sprijinit pe un gât gros, purtând o pădure deasă de păr negru, semăna la prima vedere cu al călugărilor cântaţi de Boileau[25]; însă la o nouă cercetare descopereai pe buzele groase şi brăzdate, în cuta din bărbie, în conturul nasului turtit, în ochi mai ales, flacăra nestinsă a unei singure iubiri, pătrunderea gânditorului, arzătoarea melancolie a unui spirit ce putea îmbrăţişa ambele capete ale orizontului, pătrunzând prin toate întortocherile, şi care se sătura repede de bucuriile exclusiv ideale, îndreptând asupră-le şi luminile analizei. Dacă ghiceai pe acest chip fulgerările geniului care-şi ia zborul, vedeai însă şi cenuşa lângă vulcan; nădejdea se stingea într-un adânc simţământ al neantului social, în care lipsa de nume sau de avere îi menţine pe atâţia oameni superiori. Alături de sărmanul tipograf, căruia meseria lui, deşi aşa de apropiată de o îndeletnicire intelectuală, îi făcea scârbă, alături de acest Silene[26] greoi care bea în înghiţituri mari din cupa ştiinţei şi a poeziei, îmbătându-se ca să uite de nefericirea vieţii de provincie, Lucien stătea în poza graţioasă găsită de sculptori pentru Bacchus-ul indian. Faţa lui avea distincţia de linii a tipului de frumuseţe antică: o frunte şi un nas grecesc, figura de o albeaţă catifelată ca a femeilor, ochi de un albastru atât de închis încât păreau negri, ochi plini de iubire, cu albul întrecând în prospeţime pe acela al unui copil. Ochii aceştia frumoşi aveau deasupra nişte sprâncene trase parcă de o pensulă chinezească, şi erau mărginiţi de gene lungi, castanii. De-a lungul obrajilor strălucea un puf mătăsos de culoarea părului său, blond şi buclat natural. O dulceaţă dumnezeiască fremăta în tâmplele-i de un alb auriu. O nobleţe fără seamăn era întipărită pe bărbia lui scurtă şi uşor curbată. Zâmbetul îngerilor trişti rătăcea pe buzele-i de mărgean, subliniate de albeaţa strălucitoare a dinţilor. Avea mâinile omului de neam, mâini elegante, de care bărbaţii ştiu să asculte, şi pe care femeile doresc să le sărute. Lucien era zvelt şi de statură mijlocie. Văzându-i picioarele, un bărbat ar fi fost în stare să-l ia drept o femeie deghizată, cu atât mai mult cu cât, asemeni celor mai mulţi dintre oamenii fini – ca să nu le zicem vicleni – avea şi şoldurile de femeie. Semnul acesta, rareori înşelător, se adeverea la Lucien, pe care inteligenţa-i iscoditoare îl târa adesea, când analiza starea actuală a societăţii, pe panta depravării specifice diplomaţilor, care cred că izbânda justifică orice mijloace, oricât ar fi ele de josnice. Căci una dintre nenorocirile la care sunt expuse marile inteligenţe este aceea de a înţelege orice, atât viciile cât şi virtuţile.
Cei doi tineri judecau societatea cu atât mai de sus cu cât ei înşişi se aflau mai jos, deoarece oamenii necunoscuţi de lume se răzbună pe micimea situaţiei lor prin înălţimea de la care o privesc. Dar de aceea şi deznădejdea le era cu atât mai amară, cu cât zburau mai repede cu gândul pe culmile unde îi mâna adevărata lor soartă. Lucien citise multe, comparase multe; David gândise mult, meditase mult. În ciuda înfăţişării de ţăran zdravăn şi voinic, tipograful avea o fire melancolică şi bolnăvicioasă, şi se îndoia chiar de sine însuşi; pe câtă vreme Lucien, înzestrat cu un spirit întreprinzător, dar nestatornic, avea o îndrăzneală nepotrivită cu înfăţişarea-i molatică, aproape firavă, şi plină de graţii femeieşti. Lucien era din creştet până-n tălpi un adevărat gascon, curajos, aventuros, care vede mai mult binele şi mai puţin răul, care nu se dă în lături de la o greşeală dacă e de tras vreun câştig de pe urma ei, şi care nu se sperie de viciu dacă îi ajută planurile. Pornirile acestea de ambiţios îi erau ţinute pe atunci în frâu de minunatele iluzii ale tinereţii şi de însufleţirea care îl mâna către mijloacele nobile pe care oamenii însetaţi de glorie le folosesc mai înaintea oricăror altora. Deocamdată nu avea de luptat decât cu dorinţele sale şi nu cu greutăţile vieţii, cu puterea lui şi nu cu slăbiciunea oamenilor, care constituie o pildă foarte primejdioasă pentru spiritele schimbăcioase. Cucerit de strălucitoarea deşteptăciune a lui Lucien, David îl admira, corectându-i totuşi excesele la care îl împingea faimoasa „furie franceză”[27]. Omul acesta drept avea o fire sfioasă, care nu se potrivea deloc cu făptura lui puternică, dar era totuşi înzestrat şi cu stăruinţa oamenilor din nord. După cum întrevedea şi toate greutăţile, se hotăra totodată să le şi învingă fără a se lăsa doborât; şi, dacă avea dârzenia unei virtuţi cu adevărat apostolice, o domolea cu farmecul unei nemărginite îngăduinţe. În prietenia lor, încă de pe atunci veche, unul din doi iubea până la idolatrizare, şi acela era David. Lucien poruncea ca o femeie ce se ştie iubită, iar David se supunea cu plăcere. Frumuseţea fizică a prietenului său reprezenta în ochii lui o superioritate pe care el o accepta, socotindu-se pe sine drept un om greoi şi de rând.
„Vita e făcută pentru munca răbdătoare a câmpului, iar pasărea pentru viaţa nepăsătoare, îşi zicea tipograful. Eu voi fi vita, iar Lucien vulturul.”
De aproape trei ani, cei doi prieteni îşi contopiseră deci soarta, care le apărea atât de strălucită în viitor. Citeau împreună marile opere care se iviră, după ce se făcu pace[28], la orizontul literar şi ştiinţific: lucrările lui Schiller şi Goethe, ale lordului Byron şi Walter Scott, ale lui Jean-Paul, Berzelius şi Davy, ale lui Cuvier, Lamartine[29] etc. Se încălzeau la flacăra acestor torte, îşi încercau puterile în opere neizbutite sau începute, părăsite şi reluate cu patimă. Îşi frământau mereu, fără odihnă, neistovitele forte ale tinereţii. La fel de săraci, dar mistuiţi de iubirea pentru artă şi ştiinţă, uitau de mizeria de azi, îngrijindu-se de renumele de mâine.
— Lucien, ştii ce am primit de la Paris? zise tipograful scoţând din buzunar un volumaş în 18. Ia ascultă!
Şi David citi, cum ştiu să citească poeţii, idila lui André de Chénier intitulată Neera, apoi aceea a Tânărului bolnav, pe urmă elegia asupra sinuciderii, aceea în formă antică, precum şi cei doi din urmă Iambi.
— Vasăzică ăsta e André de Chénier? exclamă Lucien în mai multe rânduri. Te apucă deznădejdea, repeta el pentru a treia oară când David, prea emoţionat ca să mai citească, îl lăsă să ia volumul. Un poet descoperit tot de un poet[30]! zise el văzând semnătura prefeţei.
— Chiar după ce-a scris volumul ăsta, reluă David, Chénier credea că nu făcuse încă nimic vrednic de a fi publicat.
Lucien citi la rându-i poemul epic al Orbului şi câteva elegii. Când dădu peste fragmentul:
Dacă nici ei n-au fericirea, ea mai există pe pământ?
[1] personajele… nu mai puţin de o mie… douăzeci şi cinci de volume – Aprecierea în perspectivă a numărului personajelor şi volumelor formând Comedia umană, făcută de autorul ei, a fost mult depăşită. La moartea lui Balzac, Comedia umană cuprindea 96 de romane şi povestiri în care numărul personajelor era mai mare de 2000.
[2] aşa cum s-a uzat şi imperiul – Imperiul I, al lui Napoleon Bonaparte, a durat din 1804 până în 1814 (15).
[3] „Louis Lambert”, „Fiul blestemat”, „Capodopera necunoscută” – Aceste povestiri i-au dat mult de lucru lui Balzac, fiindcă se situează oarecum în afara înclinărilor lui de cercetător realist al moravurilor epocii sale: Louis Lambert (1832—1846) este o povestire cu pretenţii filosofice, care dezvoltă un fel de teorie mistico-fiziologică a voinţei; celelalte două au un caracter istoric.
[4] Cei doi poeţi – Această primă parte, din cele trei care formează romanul Iluzii pierdute, a apărut pentru prima dată ca volumul al IV-lea al Scenelor vieţii de provincie; purta atunci titlul de Iluzii pierdute, titlu care avea să fie cel al întregului ciclu.
[5] Stanhope (Charles) – om politic şi inventator englez (1753—1816), a fost un mare admirator al Revoluţiei Franceze, lucru pentru care i s-a incendiat casa de la Londra. Printre invenţiile sale, se numără şi cea relativă la presa tipografică.
[6] Elzevir, Plantin, Aldi şi Didot – familii de tipografi şi editori celebri, întemeietori ai unora dintre primele tipografii: Elzevirii – care au dat numele şi unor litere de tipar – erau instalaţi în Olanda (cel mai în vârstă a trăit între 1540 şi 1617); Christophe Plantin (152Q—1589), francez de origine, şi-a instalat tipografia la Anvers; Aldi Manucci a creat la Veneţia una dintre primele imprimerii (1490). care a tipărit pentru prima dată capodoperele antichităţii (cf. literele „aldine”); familia Didot era celebră încă din secolul al XVIII-lea în Franţa, mulţi membri ai familiei Didot au adus inovaţii în arta tipografică: astfel, François-Ambroise Didot (1730—1804) este inventatorul hârtiei veline şi al literelor clasice ale tiparului francez; Léger Didot (1767—1829) a construit prima maşină de fabricare a hârtiei-sul, iar Firmin Didot (1764—1836) a rămas celebru pentru măiestria gravurilor şi literelor sale şi pentru invenţia stereotipiei.
[7] Prăpădul din 1793 – În 1793, oamenii cei mai consecvenţi ai revoluţiei din 1789 se văd obligaţi, sub impulsul maselor populare, să ia măsuri radicale împotriva coaliţiei europene reacţionare şi cotropitoare, precum şi a mişcărilor contrarevoluţionare din interior; pentru Balzac, care în ciuda analizei necruţătoare a racilelor orânduirii burgheze, a rămas un adept al monarhiei, acţiunea pentru apărarea revoluţiei din 1789 constituie un „prăpăd”.
[8] Convenţiunea – adunarea revoluţionară denumită Convenţiunea naţională a guvernat Franţa între septembrie 1792 şi octombrie 1795; ea a votat condamnarea lui Ludovic al XVI-lea şi proclamarea republicii, a luptat împotriva coaliţiei reacţionare din exterior şi a contrarevoluţiei din interior; ei i se datorează şi o sumă de măsuri de organizare culturală.
[9] Camera pair-ilor – camera aristocratică, înfiinţată de Bourbonii restauraţi, pentru a împărţi puterea legislativă cu Camera deputaţilor; pair-ii erau numiţi de rege. Creată în 1814, Camera pair-ilor a suferit unele modificări în 1830 şi a funcţionat până în 1848.
[10] divinul autor al lui „Pantagruel” – Rabelais (1496— 1553), autorul romanului satiric Gargantua şi Pantagruel, dă personajelor sale semifantastice o mare vitalitate, care se exprimă uneori şi prin plăcerea de a bea, printr-o sete nemăsurată; este setea de bucurii materiale şi intelectuale laice a Renaşterii.
[11] credincios sorţii pe care i-o hărăzise numele – Séchard s-ar putea, într-adevăr, traduce prin „cel care zvântă”.
[12] domnul de Chateaubriand… America – Călătoria în America a lui Chateaubriand a avut loc în 1791; viitorul scriitor a vizitat acolo şi locuri sălbatice, ale căror descrieri, sprijinite şi pe relatările altor călători, se găsesc în Atala şi în Les Natchez, opere cu tendinţe mistico-evazioniste, caracteristice variantei reacţionare a romantismului în vremea lui Balzac; Chateaubriand era o figură literară de mare prestigiu.
[13] Trufe – ciuperci subterane, costisitoare, foarte apreciate în bucătăria franceză.
[14] călugării cordelieri din „Povestirile” lui La Fontaine – În povestirile sale în versuri, de multe ori inspirate de Boccaceio şi de Machiavelli, La Fontaine zugrăveşte în spirit realist călugări şi călugăriţe care nu-şi interzic de fel bucuriile vieţii lumeşti.
[15] spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea – în primii ani ai secolului al XVIII-lea; Ludovic al XIV-lea a murit În 1715.
[16] pede titubante – lat. – cu piciorul nesigur, împleticindu-se, clătinându-se pe picioare.
[17] Item – lat. – în plus (termen de inventar).
[18] Hymen – zeul căsătoriei, fiul lui Apollo.
[19] „Dublu Liégeois” – E vorba de Almanahul din Liège, cel mai vechi şi mai popular almanah francez, publicat pentru prima dată în 1636; asemenea almanahuri erau foarte căutate în bâlciuri şi în mediul rural.
[20] M – este iniţiala cuvântul mariage (în limba franceză: căsătorie), iniţială care decora anunţurile de căsătorie lucrate în tipografiile pariziene.
[21] asignate – la început obligaţii de stat, emise pentru prima dată în decembrie 1789; garantate (asignate) prin bunuri naţionale, asignatele circulă apoi ca monedă-hârtie şi se depreciază cu mare rapiditate; ele au fost scoase din circulaţie în 1797.
[22] masacrele din septembrie – mişcare populară din septembrie 1792, când masele pariziene, indignate de rapacitatea speculanţilor şi de trădarea unor conducători, au determinat Convenţiunea să ia o serie de măsuri radicale: legea preţurilor maximale, legea suspecţilor, epurarea statelor-majore, crearea unei armate revoluţionare etc.; mânia maselor s-a manifestat şi printr-o serie de condamnări la pedepse capitale.
[23] Vestitul Desplein – chirurg celebru din romanele lui Balzac (v. mai ales Liturghia ateului); creând acest personaj, Balzac s-a gândit probabil la marele chirurg din vremea sa, vestitul Dupuytren (1777—1835).
[24] Et nunc et semper et in secula seculorum – lat. – şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.
[25] călugării cântaţi de Boileau – În poemul eroi-comic Le lutrin (Pupitrul de strană), scris de Boileau între 1672 şi 1676, e vorba încă de la primele versuri de nişte… „egumeni rumeni şi pocnind de voinicie”…
[26] Silene – în mitologie, tatăl satirilor şi cel care l-a crescut pe Bacchus, înfăţişat ca un bătrân voinic, greoi şi lacom.
[27] faimoasa „furie franceză” – avânt, ardoare în luptă; soldaţii francezi erau cunoscuţi de adversarii lor pentru această trăsătură, căreia italienii i-au spus „furia francese”; pe plan moral, e vorba aici de temperamentul avântat şi uneori necugetat al lui Lucien.
[28] marile opere care se iviră după ce se făcu pace – adică după 1815, dată când Napoleon, definitiv înfrânt, iese din scena istoriei.
[29] lucrările lui Schiller şi Goethe, ale lordului Byron şi Walter Scott, ale lui Jean-Paul Berzelius şi Davy, ale lui Cuvier, Lamartine etc. – După 1815, odată cu dezvoltarea romantismului în Franţa, operele romanticilor germani şi englezi (Schiller, Goethe, Byron, W. Scott) sunt mult difuzate prin traduceri; Jean-Paul Richter (1763—1825) filosof şi romancier, unul dintre fruntaşii romantismului german, a fost popularizat în Franţa de doamna de Staël; de asemenea, sunt mult cercetate în Franţa lucrările ştiinţifice străine, ca cele ale chimistului englez H. Davy (1778—1829), descoperitorul potasiului şi al sodiului, precum şi al descompunerii corpurilor prin electricitate, sau ale chimistului suedez Berzelius (1779—1848), unul dintre creatorii chimiei moderne; în aceeaşi vreme, în Franţa Georges Cuvier (1769—1832) creează paleontologia şi descoperă legea subordonării organelor şi a corelaţiei formelor, iar Lamartine publică prima culegere de versuri pătrunse de sentimente romantice, de esenţă antirealistă. Meditaţiile (1820).
[30] André Chénier… Un poet descoperit tot de un poet – André Chénier (1762—1794), bun cunoscător al poeziei greceşti; a scris elegii, egloge şi iambi, propunându-şi să exprime „în forme antice gânduri noi”; spre deosebire de fratele său, poetul revoluţionar Marie-Joseph Chénier, André Chénier a fost alături de contrarevoluţie şi a murit ghilotinat. Poetul care l-a descoperit este H. de Latouche, mai mult publicist decât poet.
D
esigur că mulţi vor fi întâlnit prin provinciile Franţei, câte un nobil cavaler – sau poate chiar mai mulţi – purtând numele de Valois: unul în Normandia, altul la Bourges, un al treilea trăia în 1816 prin oraşul Alençon, poate şi prin ţinuturile de miazăzi să mai fi fost vreunul… Dar catagrafierea[1] acestei seminţii valesiene n-ar avea prea mare însemnătate. Toţi aceşti cavaleri – printre care unii sunt, desigur, tot atât de Valois, pe cât şi Ludovic, al XIV-lea este un Bourbon[2] – se cunoşteau atât de puţin între ei, încât zadarnic ai fi vorbit unora despre ceilalţi; de altfel, cu toţii lăsau pe Bourboni să domnească în deplină tihnă pe tronul Franţei, fiind îndeobşte cunoscut făptul că Henric al IV-lea a ajuns rege numai fiindcă prima ramură de Orléans, zisă de Valois, n-avea moştenitori în linie bărbătească. Cât timp nu se dovedeşte contrariul, cât timp încă mai dăinuiesc vlăstare din familia de Valois, ele se trag din spiţa lui Charles de Valois, duce de Angoûlème, fiul lui Carol al IX-lea şi al Mariei Touchet[3], ai căror coborâtori masculini s-au stins. De aceea, la drept vorbind, nu s-a atribuit niciodată această ilustră obârşie soţului vestitei Lamothe-Valois, – implicată în afacerea colierului[4].
Aceşti cavaleri – dacă informaţiile sunt cinstite – arătau fiecare aidoma celui din Alençon, un bătrân gentilom deşirat, uscăţiv şi fără nicio avere; cel din Bourges emigrase, cel din Touraine se ascundea, iar cel din Alençon se războise prin Vendeea, alăturându-se, într-o oarecare măsură, mişcării chouans-ilor[5]. Acesta din urmă îşi petrecuse cea mai mare parte a tinereţii la Paris, unde, la treizeci de ani, fusese surprins de Revoluţie, în toiul cuceririlor amoroase. Considerat de înalta aristocraţie provincială drept un veritabil Valois, cavalerul din Alençon avea, ca şi toţi purtătorii numelui Valois, unele maniere osebite, arăta ca un bărbat din înalta aristocraţie, iar în ce priveşte deprinderile lui, se ştia că nu cina niciodată acasă; seară de seară juca partide de cărţi şi-şi făcuse faima unui om foarte spiritual. Cusur de căpetenie avea pe acela de a povesti o multitudine de anecdote (toate în legătură cu domnia lui Ludovic al XV-lea şi începuturile Revoluţiei); persoanele care-l auzeau prima oară găseau că le istoriseşte destul de bine şi, dacă avea înţelepciunea de a nu-şi repeta propriile vorbe de duh şi de a nu se lăuda cu amorurile, fasoanele şi surâsurile lui dădeau uneori în vileag cele mai delicate indiscreţii. Acest om cumsecade uza de avantajul de care se bucură bătrânii gentilomi voltairieni, anume acela de a nu merge la liturghie. Lumea privea cu excesivă bunăvoinţă această lacună, care era de altfel compensată prin evlavia sa pentru cauza monarhică. Tabietul său de căpetenie consta în a priza tutunul dintr-o veche tabacheră de aur, împodobită cu portretul unei principese Goritza. Spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XV-lea, această fermecătoare unguroaică fusese vestită prin nurii ei şi tânărul cavaler, care tânjise atunci mult timp îndrăgostit, nu vorbea niciodată fără emoţie de dânsa; mai mult încă, se şi bătuse în duel pentru ea. Cavalerul, care număra atunci aproape cincizeci şi opt de ani, nu arăta mai mult de cincizeci. Privilegiu hărăzit oamenilor uscăţivi şi blonzi – el îşi putea îngădui nevinovata amăgire de a avea acea tinerească siluetă ce nu da încă de gol (nici la bărbaţi, nici la femei), semnele bătrâneţii. E bine să ştiţi că toată viaţa, sau toată eleganţa (care de altfel este o expresie a vieţii), constă în statura omului. Însă de vreme ce am ajuns la virtuţile cavalerului, se cade să spunem că faţa lui era împodobită cu un nas impunător. Nasul îi împărţea în chip hotărât palidul obraz în două secţiuni ce păreau a nu şti una de alta; dintre acestea, doar una se îmbujora în timpul digestiei… Fapt demn de relevat astăzi, când fiziologia se ocupă atât de mult de inima omului. Această incandescenţă apărea pe obrazul lui stâng. Deşi picioarele lungi şi subţiri, trupul pirpiriu şi tenul gălbejit al cavalerului nu vădeau o prea viguroasă sănătate, el mânca totuşi cât şapte şi se plângea că suferă de o boală de ficat numită gălbinare – de bună seama, spre a-şi putea ascunde nemăsurata lăcomie. Îmbujorarea feţei venea şi ea într-ajutorul spuselor sale; dar într-o regiune unde o masă ţine îndeobşte patru ceasuri şi se întinde uneori până la treizeci-patruzeci de feluri de mâncare, stomacul cavalerului era ca o binefacere a Providenţei pentru acest onorabil oraş. După unii doctori, roşeaţa aşternută de-a stângă chipului vădea o inimă darnică. Viaţa de curtezan a cavalerului confirma aceste aserţiuni ştiinţifice, a căror răspundere, din fericire, nu apasă asupra istoricului. În pofida acestor semne, domnul de Valois avea un sistem nervos de o neobosită vioiciune. Dacă ficatul lui ardea – pentru a întrebuinţa o vorbă veche – nu mai puţin îi ardea şi inima. Dacă pe obrazul lui se iviseră câteva zbârcituri, dacă părul îi era argintiu, un observator priceput ar fi întrezărit aci simptomele pasiunii şi urmele plăcerilor. Într-adevăr, avea acele riduri atât de caracteristice care vin dinspre coada ochiului ca o labă de gâscă şi acele cute de pe frunte care la curtea din Cythera[6] erau considerate drept foarte elegante. Totul trăda în el moravurile unui muieratic (ladie’s man). Cochetul cavaler îşi săvârşea cu atâta minuţiozitate abluţiunile, încât era o adevărată plăcere să te uiţi la obrajii lui; păreau să fi fost lustruiţi cu o apă miraculoasă. Acea parte a capului (pe care părul nu izbutea s-o mai acopere) lucea precum fildeşul. Sprâncenele şi firele lui de păr, pieptănate linciurit, îi dădeau o notă de tinereţe. Carnaţia sa, atât de albă, părea încă mai dalbă datorită unui dres oarecare. Fără a folosi loţiuni parfumate, cavalerul avea un aer juvenil care-i împrospăta făptura. Mâinile sale de gentilom – îngrijite ca acelea ale unei mici cochete – şi unghiile trandafirii, bine manichiurate, atrăgeau de asemenea privirile. În sfârşit, de n-ar fi avut un nas magistral şi superlativ, ar îi putut chiar trece drept un om drăguţ… Trebuie însă să ne hotărâm să stricăm frumuseţea acestui portret prin denunţarea unor metehne: cavalerul îşi punea vată în urechi şi se fandosea cu nişte mici cercei de diamant – de altfel admirabil făuriţi – înfăţişând două capete de arapi, pe care-i îndrăgea nespus; iar pentru a justifica aceste ciudate apendice, istorisea că, de când îşi găurise urechile, îi pieriseră durerile de cap de care suferea. Noi nu tindem să înfăţişăm pe cavaler drept un bărbat desăvârşit, dar nu trebuie oare iertat bătrânilor celibatari – a căror inimă încă le mai poate trimite atâta sânge în obraji – unele adorabile caraghioslâcuri care poate au drept obârşie nişte măreţe taine? De altfel, cavalerul de Valois răscumpăra capetele sale de arapi prin atâtea alte drăgălăşenii, încât lumea se declara pe deplin mulţumită. Într-adevăr, îşi dădea nesfârşită osteneală pentru a-şi măslui adevărata etate şi pentru a fi pe placul cunoscuţilor săi. Mai întâi, trebuie semnalată grija extremă cu care-şi purta lenjeria, singura distincţie pe care şi-o mai poate îngădui astăzi protipendada în materie de îmbrăcăminte; cămăşile cavalerului erau totdeauna de o fineţe şi de o albeaţă aristocratică. Cât despre hainele sale, deşi de o curăţenie exemplară – erau veşnic uzate, dar fără vreo pată ori boţitură. Pentru cei ce observau eleganţa indiferentă a cavalerului, măiestria cu care îşi păstra el îmbrăcămintea putea fi considerată o adevărată minune; nu mergea până a le rade cu sticlă – modă născocită de prinţul de Galles – dar domnul de Valois urma rudimentele acelei mari eleganţe britanice cu o îngâmfare personală ce nu prea era pe placul concetăţenilor din Alençon. Oare, lumea nu datorează niciun pic de consideraţie celor care-şi dau atâta osteneală? Nu stă în aceasta îndeplinirea celui mai greu precept al Evangheliei, care porunceşte să răspunzi la rău cu bine? Această spilcuială vestimentară, acest deosebit dichis se brodea de minune cu ochii săi albaştri, cu dinţii ca de fildeş ai cavalerului şi cu spălăceala întregii sale făpturi. Numai că Adonisul nostru în retragere n-avea nimic viril în făptura sa şi căuta prin toate aceste artificii de toaletă s-ascundă urmările ravagiilor unei vieţi de aprig curtezan. Pentru a spune tot, vocea cavalerului era în contradicţie cu smeada şi candida sa făptură. Doar alăturându-ne părerii ce şi-o fac unii cunoscători ai sufletului omenesc, am fi putut găsi că glasul era pe măsura nasului său, altminteri rămâneai surprins s-auzi prea amplele şi înfumuratele sale intonaţii. Fără să stăpânească impresionantul registru al baritonilor, timbrul vocii sale plăcea printr-un volum amplu, asemuitor accentelor cornului englez, rezistent şi blând, puternic şi catifelat. Cavalerul se descotorosise definitiv de ridicolul costum pe care îl mai purtau încă unii partizani ai monarhiei, şi se modernizase cu simplitate: apărea totdeauna gătit într-o haină cafenie cu bumbii auriţi, cu pantalonul croit pe picior, dintr-o mătase mată, încheiat cu catarame aurii, cu o vestă albă fără broderii şi o cravată înfăşurată în jurul gâtului, deoarece el nu purta guler la cămăşi; la această ultimă rămăşiţă a vechii eleganţe franceze, ştiuse să renunţe foarte lesne, pentru a-şi putea arăta în schimb gâtul de stareţ înstărit. Pantofii lui de lac erau încheiaţi cu două catarame de aur pătrate, pe care generaţia de azi nu le-a mai apucat. Cavalerul mai exhiba o altă rămăşiţă a modei secolului al XVII-lea, pe care Les Incroyables[7] n-au dispreţuit-o în timpul Directoratului; două lanţuri de ceas ce atârnau paralel la fiece buzunărel al jiletcii. Acest veşmânt de tranziţie, care unea cele două veacuri, era purtat de cavaler cu o graţie de marchiz, al cărei secret s-a pierdut pe scena franceză din ziua când murise şi Fleury, acest ultim elev al lui Molé[8]. Aparent deschisă tuturor privirilor, viaţa sa particulară era de fapt o viaţă tăinuită. El avea o locuinţă modestă – ca să nu zicem altfel – pe strada du Cours, la al doilea cat al unui imobil aparţinând doamnei Lardot, cea mai bună şi căutată spălătoreasă din oraş. Această împrejurare explica excesiva albeaţă a lenjeriei cavalerului. Într-o zi, soarta a vrut ca Alençon-ul să înceapă să pună la îndoială purtarea lui de gentilom, de vreme ce pe furiş, spre bătrâneţe, el se căsătorise cu o oarecare Césarine, mama unui copil care avusese obrăznicia să vină pe lume nechemat.
„A oferit – clevetea atunci un oarecare domn du Bousquier – mâna sa aceleia care-i pusese atâta timp la-ndemână fierul său de călcat.”
Mârşava ponegrire îndureră cu atât mai mult bătrâneţile gingaşului gentilom, cu cât istorisirea noastră ne va arăta cum a pierdut o speranţă îndelung nutrită şi pentru care făcuse o seamă de sacrificii. De fapt, doamna Lardot, pentru neînsemnata sumă de o sută de franci pe an, închiriase domnului de Valois două odăi la al doilea cat al locuinţei sale. Demnul gentilom, care cina în fiece zi în oraş, nu se întorcea acasă decât spre a dormi. Singura sa cheltuială era aşadar prânzul, invariabil compus dintr-o ceaşcă de ciocolată însoţită, după sezon, fie de unt, fie de fructe. Nu aprindea focul decât în iernile cele mai aspre şi numai cât timp se îmbrăca; între orele unsprezece şi patru se plimba, se ducea să citească jurnalele sau făcea vizite. Încă din ziua aşezării sale în Alençon, îşi mărturisise cu nobleţe mizeria, spunând că toată averea sa constă într-o rentă viageră de şase sute livre, rămăşiţă a belşugului de odinioară – sumă ce i se vărsa în câteva câştiguri de către vechiul său om de afaceri, căruia îi încredinţase dreptul de proprietate. Într-adevăr, un bancher din oraş îi număra o suta cincizeci de livre, trimise din trei în trei luni de un anume Bordin din Paris. Fiecare putea să afle amănuntul de la prima persoană căreia domnul de Valois îi încredinţase această taină pentru a o păstra cu cea mai mare stricteţe. El culesese roadele neajunsurilor sale: îşi avea tacâmul în casele cele mai distinse din Alençon şi era invitat la toate soarelele. Talentele sale de jucător, de povestitor, de om plăcut în societate, amabilitatea sa – erau atât de preţuite, încât totul părea searbăd atunci când el lipsea. Stăpânii casei, doamnele aveau nevoie de mica sa schimonoseală aprobatoare. Când o tânără femeie auzea la un bal pe bătrânul cavaler spunându-i: „Eşti încântător de bine îmbrăcată!” – era mai fericită de acest compliment decât de toată deznădejdea rivalei sale. Singur domnul de Valois îşi mai putea îngădui să rostească unele fraze demodate. Cuvinte ca: inimioara mea, giuvaerul meu, puicuţa mea, regina mea – toate giugiulelile amoroase ale anului 1770 – ieşite din gura lui, căpătau o irezistibilă graţie. În sfârşit, avea privilegiul superlativelor. Prin complimentele sale (pe care le împărţea de altfel cu zgârcenie) dobândea favorurile femeilor bătrâne; el măgulea pe toată lumea, chiar pe oamenii din administraţie, de care n-avea nevoie. La joc era de o distincţie care ar fi făcut să fie oriunde remarcat; nu se plângea niciodată, îşi lăuda adversarii atunci când pierdeau; nu-şi dădăcea partenerii, explicându-le cum ar fi trebuit jucată lovitura. Atunci când în timpul împărţirii cărţilor se iscau obişnuitele anoste ciorovăieli, cavalerul, cu un gest demn de Molè, scotea tabachera, privea imaginea principesei Goritza, ridica demn capacul, lua o priză de tabac, îl pulveriza, îl vântura, îl fasona; iar când jocurile erau făcute şi falnicele-i nări bine garnisite de tutun, îşi punea „principesa” la loc în jiletcă – totdeauna în buzunarul stâng! Doar un gentilom al bunului secol (în opoziţie cu marele secol)[9] ar fi putut născoci acest compromis între o dispreţuitoare tăcere şi un cuvânt de spirit care n-ar fi fost înţeles. Accepta pe ageamii şi ştia să tragă foloase de pe urma lor. Caracterul său încântător, mereu acelaşi, făcea pe oameni să zică: „Admir pe cavalerul de Valois!” Conversaţia sa, manierele sale, totu-n el părea bălai, senin, aidoma cu făptura lui. Se străduia să nu jignească nici pe bărbaţi, nici pe femei. Indulgent pentru viciile din născare ca şi pentru slăbiciunile minţii, asculta răbdător – cu ajutorul principesei Goritza – pe cei ce veneau să-şi depene micile neajunsuri ale vieţii lor de provincie, vorbindu-i despre oul nefiert de la prânz, despre cafeaua cu lapte care „se tăiase”, sau dându-i amănunte hazlii cu privire la sănătatea lor, somnul tor neliniştit, visele, vizitele. Cavalerul avea priviri languroase, atitudini clasice pentru a stimula mila, care făceau din el un foarte plăcut interlocutor; plasa aci un „ah!”, aici un „ei şi!” sau „cum de s-a întâmplat”? – cu o încântătoare spontaneitate, A murit fără ca nimeni să fi bănuit că, în timpul unui asemenea potop de neghiobii, el îşi amintea de obicei de capitolele cele mai dulci ale romanului său cu principesa Goritza. V-aţi gândit vreodată la serviciile pe care un simţământ care a asfinţit îl mai poate aduce societăţii? V-aţi gândit oare cât este amorul de sociabil şi de util? Aceasta poate explica şi faptul că, în ciuda câştigurilor lui constante la cărţi, cavalerul rămânea copilul răsfăţat al oraşului, căci el nu părăsea niciodată jocul fără a lua pe puţin şase livre. Iar ori de câte ori pierdea – ceea ce se întâmpla foarte rar – el trâmbiţă aceasta în gura mare. Toţi cei care l-au cunoscut mărturisesc că n-au întâlnit niciodată, nicăieri, nici chiar în muzeul de Egiptologie din Turin, o mumie atât de gingaşă ca dumnealui. Nicăieri pe lume parazitismul nu înflorise în chip atât de graţios. Niciodată egoismul cel mai feroce nu se arătase mai îndatoritor şi mai puţin jignitor ca la acest gentilom; el făcea cât o prietenie devotată. Chiar dacă venea careva să-l roage pe domnul de Valois să-i facă un mic serviciu care nu prea era pe placul lui, nu pleca de la bunul cavaler fără să fie încântat de el şi mai ales fără să se fi convins că nu l-ar fi putut cu nimic ajuta, ba chiar că i-ar fi stricat treaba dacă s-ar fi amestecat cumva.
Pentru a explica problematica viaţă a acestui cavaler, istoricul, căruia acest crud desfrânat – Adevărul – i-ar pune căluşu-n gură, ar trebui să constate că, după tristele şi glorioasele zile de iulie[10], Alençon-ul aflase, în sfârşit, că banii câştigaţi trimestrial la cărţi, de domnul de Valois, însumau aproximativ cincizeci de scuzi[11] şi că spiritualul cavaler avusese sfruntarea să-şi trimită sie însuşi renta viageră, pentru a nu părea lipsit de venituri într-o ţară unde se ţinea seama de realităţi. Mulţi dintre prietenii săi susţineau însă morţiş (după moartea sa, notaţi acest amănunt) că astea-s născociri şi basme, considerând pe cavalerul de Valois drept un respectabil şi demn gentilom, astăzi calomniat de liberali. Din fericire pentru acei cartofori rafinaţi, la galerie există totdeauna oameni care să-i susţină. Ruşinaţi că ar trebui să-şi recunoască o greşeală, admiratorii neagă aceasta cu înverşunare. Nu-i învinuiţi de a fi îndărătnici; aceşti oameni au simţământul demnităţii lor, iar guvernele dau tocmai exemplul acelei virtuţi care constă în a-şi înmormânta morţii în taină, fără a le cânta Te-Deum-ul înfrângerilor. Dacă şi cavalerul şi-a îngăduit asemenea subtilă iscusinţă – care de altfel i-ar fi adus stima cavalerului de Gramont, surâsul baronului de Foeneste, o strângere de mină din partea marchizului de Moncade[12] – oare n-a rămas totuşi acelaşi amabil musafir şi om de duh, neobositul jucător, minunatul povestitor care constituia un mic punct de atracţie al Alençon-ului? Şi de altfel, fapta aceasta, considerată sub aspectul liberului său arbitru, era ea oare contrară moravurilor elegante ale unui gentilom? Când atâţia oameni sunt constrânşi să dea rente viagere altora, ce poate fi mai natural decât să dai de bună voie una celui mai bun prieten al tău? Însă Laïus a murit[13]… După cincisprezece ani de viaţă, cavalerul adunase în felul acesta peste zece mii de franci. La revenirea Bourbonilor[14], unul dintre vechii săi prieteni, domnul marchiz Pombreton, fost locotenent în compania muşchetarilor negri, îi restituise – zicea cavalerul – două sute de pistoli[15] pe care-i împrumutase pentru a emigra. Acest eveniment stârni vâlvă şi mai târziu dezminţi zeflemelile inventate de ziarul Le Constitutionnel[16] asupra felului cum, emigranţii[17] înţelegeau să-şi plătească datoriile. Când cineva vorbea în faţa cavalerului despre nobilul gest al marchizului de Pombreton, bietul om se-nroşea până-n vârful urechilor. Atunci toată lumea se bucura pentru domnul de Valois, care consulta oameni de afaceri cu privire la felul în care ar putea să învestească restul său de avere. Având încredere în regimul Restauraţiei[18], el îşi plasă banii în rente de stat, în momentul în care acestea valorau cincizeci şi şase de franci şi douăzeci, şi cinci centime. Domnii de Lenoncourt şi de Navarreins, care – spunea el – îl cunoşteau, înlesniră obţinerea unei pensii de e sută de taleri din caseta particulară a regelui, onorându-l şi cu crucea Sfântului Ludovic[19]. Niciodată nu s-a ştiut în ce fel bătrânul cavaler obţinuse aceste solemne consfinţiri ale titlului şi ale calităţii sale; sigur este că decretul crucii Sfântului Ludovic îl îndrituia să poarte gradul de colonel în retragere, pe baza serviciilor prestate în armata catolică din apus. În afară de basmul cu renta viageră, de care astăzi nimeni nu se mai sinchisea, cavalerul avea deci într-adevăr un venit de una mie de franci, în ciuda acestei ameliorări, nu schimbase întru nimic felul său de trai şi nici obiceiurile; panglica roşie însă stătea de minune pe haina sa cafenie, completând oarecum fizionomia gentilomului. Începând din 1802, cavalerul îşi pecetluia scrisorile cu un străvechi sigiliu de aur, destul de prost gravat, dar pe care Castéranii, d’Esgrignonii, Troisvilii[20] puteau desluşi un scut împărţit de culorile Franţei, tăiate transversal de o fâşie roşie; pe acest câmp purpuriu, cinci rombi aurii având în creştet câte o cruce. În fruntea blazonului se afla o cruce pe câmp negru-argintiu. Totul încununat de o chivără de cavaler. Iar drept deviză: VALEO[21]. Înarmat cu această nobilă pajură el ar fi trebuit, şi ar fi putut, să se urce în toate trăsurile regale din lume.
Mulţi invidiau tihnita existenţă a bătrânului celibatar, existenţă plină de partide de boston, trictrac, reversi, whist şi pichet, bine jucate, existenţă alcătuită din dineuri bine mistuite, din tabac prizat cu graţie sau din liniştite promenade. Aproape tot Alençon-ul credea că viaţa lui era lipsită de ambiţii şi interese serioase. Dar nimeni nu duce o viaţa atât de simplă, pe cât ar voi invidioşii s-o înfăţişeze. Veţi descoperi uneori în spatele cele mai îndepărtate moluşte umane, rotatori, în aparenţă morţi, dar care au pasiunea lepidopterelor sau a conchiliologiei şi-şi dau o nesfârşită osteneală pentru cine ştie ce fluture sau pentru o Concha Veneris[22]. Cavalerul nu numai că-şi avea scoicile sale, dar mai nutrea cu ambiţie o dorinţă pe care o urmărea cu o perseverenţă demnă de Sixt al cincilea[23]. Cavalerul năzuia să se însoare cu o fată bătrână şi bogată, pentru a-şi croi astfel drumul spre sferele înalte ale Palatului. Aici era tot tâlcul ţinutei sale maiestuoase şi al şederii sale în Alençon.
Într-o miercuri, dimineaţă devreme, în toiul primăverii anului 16[24] (acesta era felul lui de a vorbi), în clipa când cavalerul îşi îmbrăca halatul din vechi damasc verde, înflorat, auzi pe scară – deşi avea vată-n urechi – pasul uşor al unei fetişcane care urca. Urmară îndată trei discrete bătăi la uşă; apoi, fără să mai aştepte răspuns, o fiinţă frumoasă se strecură ca un ţipar în odaia bătrânului celibatar.
— Ah! tu erai, Suzanne? exclamă cavalerul de Valois, fără a înceta să-şi ascută briciul pe o curea. Ce mi te aduce aici, odraslă scumpă, mică şi şăgalnică?
— Veneam să vă spun ceva care vă va face poate tot atâta plăcere cât şi supărare.
— E vorba de Césarine?
— Mult îmi pasă mie de Césarine a dumitale! răspunse ea cu un aer vioi, grav şi totodată nepăsător.
Această fermecătoare Suzanne – a cărei nostimă aventură era menită să aibă o atât de mare înrâurire asupra destinului eroilor acestei povestiri – era lucrătoare la doamna Lardot.
Un cuvânt acum asupra topografiei locului. Atelierele ocupau tot catul de jos. Curtea cea mică era folosită pentru a întinde pe frânghii din păr de cal batiste brodate, guleraşe, corsaje cu horbotele, manşete, cămăşi cu jabou, cravate, dantele, rochii brodate – în sfârşit, toată lenjeria fină a celor mai bune case din oraş. Cavalerul pretindea a şti – după numărul corsajelor de dantelă ale nevestei perceptorului general – din fir în păr, intrigile sale; căci se găseau cămăşi cu jabou şi cravate într-o anumită legătură cu corsajele de dantelă şi guleraşele. Deşi această împrejurare îi dădea posibilitatea să fie la curent cu toate dedesubturile întâlnirilor din oraş, cavalerul nu săvârşise niciodată vreo indiscreţie, şi (deşi avea spirit!) nu făcuse vreo epigramă care ar fi avut drept urmare să se închidă uşa vreunei case. Tocmai de aceea veţi considera poate pe domnul de Valois ca pe un om cu ţinută aleasă, dar ale cărui talente – ca ale altor mulţi – s-au irosit într-un cerc închis. De bună seamă, căci doar era bărbat, cavalerul îşi îngăduia numai anumite ocheade fulgerătoare care făceau pe femei să se înfioare; totuşi el era îndrăgit, fiindcă toate se convinseseră de marea discreţie şi simpatia pe care o avea faţă de slăbiciunile frumoaselor. Prima lucrătoare, mâna dreaptă a doamnei Lardot (o fată bătrână de vreo patruzeci şi cinci de ani, urâtă foc) locuia uşă-n uşă cu cavalerul. Deasupra nu mai erau decât nişte mansarde, unde se uscau rufele iarna. Ca şi apartamentul cavalerului, fiecare era alcătuit din două odăi luminoase: una da spre stradă, cealaltă spre curte. Dedesubt locuia un bătrân paralitic, un vechi corsar numit Grévin, bunicul doamnei Lardot, care servise sub amiralul Simeuse în Indii şi acum surzise. Cât despre doamna Lardot, care ocupa cealaltă aripă de la primul etaj, marea ei slăbiciune pentru oamenii cu vază o făcea să nu observe defectele cavalerului. Pentru ea, domnul de Valois era ca un monarh absolut şi tot ce făcea el era bine. Dacă vreuna dintre lucrătoarele ei s-ar fi îndurat să fericească pe cavaler, ea ar fi spus: „E atât de amabil!” Aşadar, în pofida faptului că această casă era ca un felinar, aşa cum sunt toate casele din provincie, odaia domnului de Valois era ferită ca o tainiţă de hoţi. Confident al măruntelor combinaţii din atelier, cavalerul nu trecea niciodată prin dreptul uşii (care era mai totdeauna deschisă), fără să dea câte ceva micuţelor sale simpatii: ciocolată, bomboane, panglicuţe, dantele, o cruciuliţă de aur, tot soiul de nimicuri care plac grozav de mult acestor grizete[25]. Astfel că fetişcanele îl ridicau în slăvi pe bunul nostru cavaler. Femeile simt prin instinct pe bărbaţii care le îndrăgesc pentru simplul fapt că ele poartă fustă, pe aceia care sunt fericiţi să trăiască lângă ele, fără a se gândi să le ceară, prosteşte, răsplata galanteriei lor. În această privinţă femeile au exact instinctul câinelui care, aflat în faţa unui grup, merge drept la omul care iubeşte animalele. Sărmanul cavaler de Valois păstra, din prima parte a vieţii sale, nevoia acestei ocrotitoare curtenii care osebea înainte vreme pe marele senior. Veşnic credincios sistemului micii gospodării, îi plăcea să umple de daruri femeile, singurele care ştiu să primească bine, fiindcă la rândul lor pot oricând răsplăti. Într-o epocă în care liceenii căutau, la ieşirea din clasă, să descopere simboluri sau să desluşească legende, nu este oare extraordinar ca nimeni să nu fi dat încă o explicaţie în legătură cu mentalitatea fetelor din veacul al optsprezecelea? Nu era acesta ca un turnir din veacul al cincisprezecelea? În 1550, cavalerii se băteau în duel pentru doamne; în 1750, îşi exhibau amantele la Longehamps[26]; astăzi se iau la întrecere cu cai de curse; în orişice epocă, gentilomul a căutat să-şi facă un fel de viaţă proprie. Încălţările cu vârfurile răsucite din veacul al patrusprezecelea s-au prefăcut în pantofii cu tocuri înalte, roşii[27], ai secolului al optsprezecelea, iar luxul afişat de ţiitoarele din anul 1750 a devenit tot atât de ostentativ ca simţămintele manifestate de Cavaleria Erantă[28]? (Numai că în aceste zile cavalerul nu se mai putea ruina pentru o ibovnică.) În locul bomboanelor învelite-n bilete de bancă, el oferea amabil, pur şi simplu, o punguţă cu cofeturi. Să presupunem, pentru fala Alençon-ului, că aceste cofeturi erau primite cu mai multă bucurie decât ar fi acceptat, pe vremuri, vestita Duthé[29], o garnitură de toaletă din argint aurit, sau vreun echipaj, venit ca dar din partea contelui d’Artois. Toate aceste grizete înţelegeau măreţia scăpătată a cavalerului de Valois şi-i ascundeau cu grijă gândurile lor tainice. Iar când încerca cineva să le iscodească, prin casele pe unde se vânturau, despre cavalerul de Valois, ele vorbeau cu seriozitate despre gentilom şi-l îmbătrâneau; devenea atunci un domn respectabil care ducea o viaţă sfântă; acasă însă ele s-ar fi cocoţat pe umerii lui ca nişte papagali. Ştiau că îi plăcea să afle secretele pe care le iscodeau spălătoresele în intimitatea căsniciilor şi alergau dis-de-dimineaţă să-i istorisească bârfele din Alençon; le poreclise „gazetele lui cu fuste” – „foiletoanele sale vii”; niciodată domnul de Sartines[30] n-ar fi putut avea iscoade atât de inteligente şi avantajoase, care să fi păstrat atâta onestitate în timp ce gândeau la cele mai şăgalnice lucruri. Ţineţi seamă că în timpul prânzului cavalerul se desfăta ca un preafericit.
Suzanne, una dintre favoritele sale, spirituală şi ambiţioasă, era de teapa Sophiei Arnould[31]; de ar fi voit Tizian s-o zugrăvească pe Venus şi ar fi poftit o curtezană să pozeze în faţa unei catifele negre, desigur că n-ar fi putut găsi niciuna ca Suzanne; atâta doar că faţa ei, deşi fin modelată în trăsăturile frunţii şi ale ochilor, păcătuia prin liniile vulgare ce se conturau spre bărbie. Avea acea frumuseţe normandă, proaspătă, strălucitoare şi durdulie – carnaţia lui Rubens înfrăţită cu musculatura lui Hercule-Famese – iar nicidecum frumuseţea graţioasei Venus de Medicis, soţia lui Apollo.
— Ei bine! fetiţo, ia s-auzim ce mare sau mică poveste vii să-mi istoriseşti!
Ceea ce distingea pe cavaler de toţi bărbaţii, de la Pekin şi până la Paris, era tocmai purtarea lui blajină, părintească, faţă de orice grizetă. Aceste fete i-aminteau de ilustrele nimfe ale Operei de odinioară, a căror faimă umpluse Europa o bună parte a veacului XVIII. Gentilomul nostru trăise înainte vreme în tovărăşia acestui soi de femei, astăzi date uitării, aşa precum date uitării sunt toate măreţele înfăptuiri
— Iezuiţii ca şi flibustierii, stareţii ca şi otcupcii[32]; dobândise astfel faima unei irezistibile bonomii, a unei graţioase uşurinţe, a unui lasă-mă să te las lipsit de egoism, desăvârşitul incognito al lui Jupiter la Alemena[33] – al zeului care se lasă păcălit, lepădându-se de toată atotputernicia trăsnetelor, dornic doar de desfătare, cât mai departe de Junorva, într-un Olimp de nebunii, de mici ospeţe cu belşug de fete…
Le primea îmbrăcat în halatul lui de damasc verde, în camera-i golaşă; pe jos, o tapiserie urâtă ţinea loc de covor, vechile fotolii erau jerpelite, pereţii tapisaţi cu o hârtie care n-o mai întâlneai decât pe la unele hanuri şi pe care apărea chipul lui Ludovic al XVI-lea – cu toată dinastia – zugrăvit între nişte ramuri de salcie plângătoare; sublimul lor testament era înfăţişat în chip de urnă, împreună cu alte sentimentalităţi născocite de Regalitate în timpul Terorii. Dar în ciuda decrepitudinii în care trăia cavalerul, bărbierindu-se în faţa unei vechi măsuţe de toaletă împodobită cu dantele ofilite, întreaga-i făptură emana acel aer al secolului al optsprezecelea. Tot graţiosul desfrâu al tinereţii sale reapărea dintr-odată; ai fi spus că e un bogătaş înavuţit, cu trei sute de mii de livre datorii, care-şi ţine partenera la uşă. Părea mare ca Berthier[34], în timpul retragerii de la Moscova, în timp ce poruncea batalioanelor unei armate spulberate.
— Domnule cavaler, zise şăgalnic Suzanne, mi se pare că nici nu trebuie să vă povestesc nimic: n-aveţi decât să vă daţi singur seama.
Şi Suzanne se aşeza de profil, pentru a întări cuvintele sale cu un argument avocăţesc. Cavalerul care, credeţi-mă, era un viclean, trăgea cu coada ochiului la pântecul fetişcanei şi ţinând mai departe briciul oblic aproape de gât, se prefăcu a înţelege.
— Bine, bine, fetica mea, vom sta numaidecât de vorbă. Dar nu ţi se pare c-o iei cam repede?
— Ce crezi, domnule cavaler, că trebuie s-aştept pe mama să mă bată şi doamna Lardot să mă dea afară? Dacă nu plec numaidecât la Paris, aci, în târgul ăsta, unde oamenii-s atât de caraghioşi, n-am să mă mai pot mărita niciodată.
— Ce vrei, copila mea, societatea se schimbă; femeile, ca şi nobleţea, sunt victimele unei groaznice neorânduieli ce se pregăteşte. După tulburările politice, urmează destrăbălarea moravurilor. Din păcate, nu va trece mult şi femeia nu va mai exista (îşi scoase vata pentru a-şi curăţa urechile), va pierde nespus de mult lăsându-se prada simţămintelor ei; femeia. Îşi va toci nervii; nu va mai putea gusta micile plăceri ale zilelor noastre, pe care le poftea fără ruşine şi le accepta fără nazuri, în timpul când frumoasele leşinau la comandă (îşi şterse de săpun micii cercei cu capete de arapi) doar pentru a-şi atinge ţelul. De acum încolo ele vor suferi de o boală de care se vor lecui printr-o infuzie de flori de portocal (începu să râdă). În fine, căsătoria, care era un lucru aşa de vesel pe vremea mea, va deveni ceva (îşi luă cimbistra pentru a se epila) – ceva foarte plictisitor! Ţine minte, copila mea: domnia lui Ludovic al XIV-lea şi a lui Ludovic al XV-lea a însemnat asfinţitul celor mai frumoase moravuri din lume.
— Dar, domnule cavaler, zise fetişcana, aci e vorba de moravurile şi de onoarea micei dumneavoastră Suzanne, şi sper că n-o s-o părăsiţi.
— Vai de mine! strigă cavalerul, terminându-şi coafura – dar mai degrabă-mi pierd numele.
— Ah! făcu Suzanne.
— Ascultă-mă, codană caraghioasă! spuse cavalerul întinzându-se pe o mare canapea numită odinioară. „duchesse” (şi pe care, cu destulă greutate, i-o putuse procura doamna Lardot).
O atrase lângă el pe splendida Suzanne, cuprinzându-i picioarele între genunchi. Şi frumoasa se lăsa – ea care se ţinea atât de mândră pe stradă, ea care de zeci de ori refuzase, fie din cinste, fie din dispreţ faţă de meschinăria tor, toate avantajele cu care o îmbiau unii bărbaţi din Alençon. Şi Suzanne se gudură pe lângă cavaler, exhibând cu atâta neobrăzare aşa-zisul ei păcat încât acest ticălos bătrân, care scrutase existente mult mai pline de viclenie şi de mister, sesiză dintr-o singură privire toată tevatura. Ştia prea bine că nicio fată nu glumeşte cu adevărata dezonoare; însă nu catadicsi să se atingă de această frumoasă minciună şi s-o spulbere,
— Zadarnic ne calomniem, o alintă cavalerul, surâzând cu deosebită fineţe, suntem cuminţi precum fata al cărui nume-l purtăm, putem să ne căsătorim fără de frică; numai că nouă nu ne prea place să ne uscăm aici, nouă ne este dor de Parisul unde fiinţele fermecătoare, când sunt spirituale, devin şi bogate; iar noi nu suntem proaste. Aşadar, vrem să mergem să vedem dacă în capitala plăcerilor nu cumva ne aşteaptă nişte tineri cavaleri de Valois, o caleaşcă, diamante, o lojă la Operă… ruşii, englezii, austriecii au de zvârlit acolo milioane – averi pentru care mama ne-a dat zestrea frumuseţii. În fine, mai suntem şi patriote şi vrem să ajutorăm Franţa să-şi recapete banii din buzunarul acestor domni. Hei! hei, oiţă pârdalnică, toate astea nu-s rele! Chiar dacă lumea în care trăieşti va să clevetească puţin, dar succesul tău va îndreptăţi totul… Ceea ce însă e tare rău, e atunci când nu ai bani – şi asta-i boala noastră a amândurora. Având însa imaginaţie, am pus la cale să tragem un folos din mica noastră onoare, prinzând în laţ pe un holtei bătrân; dar burlacul ăsta – vezi comoara mea – cunoaşte pe de rost toate vicleşugurile femeieşti, ceea ce înseamnă că mai degrabă pui un bob de sare pe coada unui vrăbioi, decât să mă faci să cred că sunt amestecat cât de cât în sforăriile tale. Du-te la Paris, micuţa mea, du-te pe socoteala vanităţii unui celibatar – nu eu am să te împiedic, dimpotrivă, eu te voi ajuta, căci bătrânii burlaci, Suzanne, sunt pavezele fireşti ale fetişcanelor. Eu unul nu vreau să mă vâr însă în treaba asta! Ascultă, regina mea, tu care înţelegi atât de bine viaţa, ai putea să-mi faci mult rău şi amar: rău?… ai putea să zădărniceşti căsătoria mea, într-o lume unde morala contează; amar… – chiar dacă ai fi la ananghie (ceea ce nu cred), ştii, drăguţa mea, că eu n-am leţcaie, sunt sărac lipit pământului. Ah! Dacă aş lua o domnişoară Cormon, dacă m-aş îmbogăţi, de bună seamă c-atunci te-aş prefera Césarinei. Mi-ai părut totdeauna fină ca aurul cu care se poleieşte plumbul şi croită spre a deveni iubita unui mare domn. Te cunosc atât de bine, încât renghiul pe care ai vrut să mi-i joci nu mă surprinde de fel, îl aşteptam. Pentru o fată, e ca şi când ai zvârli teaca unei săbii! Pentru a acţiona în felul acesta, îngeraşul meu, e nevoie de idei. Iată de ce ai toată stima mea!
Şi o bătu uşor pe obraz, ca un episcop ce miruieşte.
— Dar, domnule cavaler, v-asigur că vă înşelaţi, şi că…
Se înroşi fără să îndrăznească să continue, căci cavalerul ghicise şi-i dăduse-n vileag, dintr-o singură privire, tot gândul.
— Da, te aud. Vrei să te cred? Ei bine! hai să te cred. Dar urmează-mi sfatul: du-te la domnul du Bousquier. Nu eşti tu aceea care duce lenjeria domnului Bousquier de vreo cinci-şase luni de zile? Ei bine! nu te întreb ce se petrece între voi, dar pe el îl cunosc: are amor propriu, e un flăcău tomnatic, e putred de bogat, are o rentă de două mii cinci sute de livre şi nu cheltuieşte nici măcar opt sute. Dacă eşti îndemânatică şi ai atâta minte precum bănuiesc, cu siguranţă că vei vedea Parisul pe spezele lui. Hai, du-te, căprioara mea, du-te de mi-l zăpăceşte şi mai ales fii mlădioasă ca mătasea, cumpăneşte şi răscumpăneşte fiecare cuvânt; du Bousquier moare de frică de scanda! şi dacă ţi-a dat prilejul, atunci fă-l de ocară… În fine, înţelegi tu! Ameninţă-l că-l vei face de râs pe lângă doamnele de la biroul de binefaceri. În afară de asta, el e un ambiţios. Şi de altfel, un bărbat poate ajunge la orice prin femeia sa. Nu eşti tu oare destul de frumoasă şi de spirituală ca să faci norocul soţului tău? Împieliţată ce eşti! tu ai fi în stare să-nfrunţi chiar şi pe o doamnă de la Curte!
Fremătând de bucurie la ultimele cuvinte ale cavalerului, Suzanne abia aştepta, s-o tulească la domnul du Bousquier. Dar ca să nu plece chiar aşa brusc, în timp ce-l ajuta să se îmbrace, îi mai puse câteva întrebări în legătură cu Parisul. Cavalerul ghici efectul staturilor sale şi înlesni ieşirea Suzannei, rugând-o să-i spună Césarinei să-i aducă ciocolata pe care doamna Lardot i-o pregătea în fiece dimineaţă. Suzanne porni glonţ la victima ei, a cărei biografie iat-o:
Urmaş al unei vechi familii din Alençon, du Bousquier deţinea în societate un rang cam între boiernaş şi burghez. Tatăl său ocupase dregătoria juridică de Locotenent-Criminolog. După moartea lui, rămas fără venituri, du Bousquier – ca toţi scăpătaţii din provincie – se dusese să se căpătuiască la Paris. La începutul Revoluţiei se apucă de afaceri. În ciuda republicanilor care făceau mare caz de cinstea revoluţionară, treburile pe atunci nu prea mergeau pe roate. Mişunau tot soiul de afacerişti: spioni politici, samsari, slujbaşi însărcinaţi cu aprovizionarea armatei, emisari de-ai Sindicului Comunei pentru confiscarea şi valorificarea bunurilor celor emigraţi, miniştri şi generali. Între 1793 şi 1799, du Bousquier fusese însărcinat cu aprovizionarea armatelor franceze. Locuia pe atunci într-o casă somptuoasă, un adevărat palat, şi devenise unul dintre matadorii finanţelor; făcu afaceri în cârdăşie cu faimosul Ouvrard[35]. Avea mereu musafiri, ducând viaţa scandaloasă obişnuită a vremurilor, o viaţă de Cincinatus[36], înfruptându-se din delapidări şi sustrageri de rafii; ţinea mai multe ibovnice şi dădea frumoase serbări în cinstea directorilor Republicii… Cetăţeanul du Bousquier, care fusese unul dintre intimii lui Barras, era prieten la toartă cu Fouché şi cu Bernadotte[37]. În speranţa de a deveni ministru, se avânta însă orbeşte în partida care uneltea în taină împotriva lui Bonaparte – aceasta până la Marengo. Şarja lui Kellermann şi moartea lui Dessaix[38] au însemnat pentru du Bousquier năruirea aspiraţiilor lui de mare om de stat. Du Bousquier era chiar pe punctul să devină unul dintre înalţii demnitari ai guvernului în perspectivă pe care-l anihila norocul lui Napoleon, în 1793. Neaşteptata izbândă, cucerită prin încleştarea de la Marengo, a însemnat înfrângerea acestei fracţiuni ce avea gata tipărite până şi proclamaţiile către ţară, spre a reveni la sistemul Montagnard[39], în cazul când Primul Consul ar fi fost înfrânt. Convins acum de imposibilitatea unui triumf, du Bousquier îşi speculase cea mai mare parte a averii la Bursă, păstrând însă legătură cu două ştafete pe câmpul de luptă: cea dintâi părăsi câmpul de luptă în clipa când Mêlas[40] biruia, dar în timpul nopţii, la un interval numai de patru ore, cea de-a doua iscoadă sosi să vestească înfrângerea austriecilor. Du Bousquier blestemă pe Kellermann şi pe Dessaix, neîndrăznind însă să afurisească şi pe Primul Consul care-i datora milioane. Alternativa între un câştig de milioane de franci şi o ruină totală îl tâmpi pe furnizor cu desăvârşire timp de câteva zile; atâta abuzase de viaţă, încât lovitura îl găsi gata vlăguit. Lichidarea creanţelor sale de stat îndreptăţea totuşi oarecare speranţe; dar, în ciuda şperţurilor, du Bousquier trebui sa înfrunte ura lui Napoleon împotriva furnizorilor care mizaseră pe înfrângerea lui. Domnul de Fermon (poreclit în glumă Fermon-Puşculiţă) lăsă pe du Bousquier făr’ de sfanţ. Imoralitatea vieţii sale particulare, legăturile cu Barras şi Bernadotte displăcură Primului Consul mai mult chiar decât speculaţiile la Bursă; îl şterse aşadar de pe lista perceptorilor generali unde, datorită faimei lui de odinioară, ajunsese să fie numit la Alençon. Din tot avutul lui du Bousquier nu-i mai rămăsese decât o rentă viageră de una mie două sute franci înscrisă pe Marea Carte, – plasament făcut într-o doară, dar care-l scăpase acum din mizerie. Ignorând rezultatul lichidării, creditorii nu-i lăsară decât o mie de franci rentă, dar toţi banii fură plătiţi, prin lichidarea proprietăţilor, prin recuperări şi prin vinderea hotelului de Beauséant, care era al lui du Bousquier. Astfel încât speculantul, deşi ajuns aproape în pragul falimentului, îşi păstră totuşi numele neîntinat. Un om ruinat de Primul Consul şi cunoscut prin covârşitoarea reputaţie pe care i-o făcuseră relaţiile cu şefii guvernelor trecute, prin felul său de viaţă şi vremelnica sa atotputernicie, era de natură să intereseze oraşul Alençon unde, într-ascuns, domnea regalismul. Furios împotriva lui Bonaparte, du Bousquier povesti neajunsurile din viaţa de alcov a Primului Consul, destrăbălarea Josefinei şi câteva anecdote secrete din timpul celor zece ani de revoluţie; în consecinţă, fu foarte bine primit. În acea epocă, du Bousquier, în ciuda faptului că avea patruzeci de ani bătuţi pe muchie, făcea pe tinerelul de treizeci şi şase; de statură mijlocie, oacheş, gras ca un negustor, fălindu-se cu pulpele sale durdulii, avea trăsături bine marcate, nasul teşit, cu nările păroase, sprâncene stufoase şi ochi ce trimiteau priviri pătrunzătoare, ca ale domnului Talleyrand[41], – dar puţin mai şterse; păstra haina cu reverurile în chip de „aripi” (caracteristice modei republicane), iar părul său negru îl purta foarte lung. Mâinile, garnisite cu mici smocuri de peri pe fiece deget, adevereau, prin vinele vânjoase şi albastre, o puternică musculatură. În sfârşit, avea pieptul lui Hercule-Farnese[42] şi nişte umeri solizi ca să-şi ducă renta. Astăzi nu se mai văd asemenea umeri decât pe la Tortoni[43]. Acest exces de vitalitate masculină e caracterizat admirabil într-o expresie folosită în secolul trecut – astăzi abia dacă i se mai înţelege tâlcul; în stilul galant al epocii de odinioară, du Bousquier ar fi trecut drept un aşa-zis „plătitor de amenzi”, Dar întocmai ca la cavalerul de Valois, se observau şi la du Bousquier unele simptome care contrastau cu aspectul general al persoanei sale. Bunăoară, fostul furnizor n-avea vocea corespunzătoare muşchilor săi; însă aceasta nu fiindcă vocea lui ar fi fost doar firişorul subţire ce iese câteodată din gura acestor foci bipede; dimpotrivă, avea un glas puternic, dar înăbuşit, cu un timbru ce nu s-ar putea asemui decât cu zgomotul stârnit de un ferăstrău ce se opinteşte într-un lemn jilav şi moale; într-un cuvânt, avea glasul unui speculant ostoit.
Du Bousquier păstrase costumul la modă, aşa cum o apucase el, în zilele lui bune: cizme cu manşetă, ciorapi de mătase albă, pantalon de postav cu dungi de culoare cafenie, jiletcă à la Robespierre şi haină albastră. În pofida titlurilor cu care dispreţul Primului Consul îl recomandase regaliştilor, domnul du Bousquier nu fu primit în cele şapte-opt familii care alcătuiau cercul aristocraţiei din Alençon, frecventat în schimb de cavalerul de Valois.
[1] catagrafierea – inventarierea, înregistrarea (n.k.).
[2] pe cât şi Ludovic al XIV-lea era un Bourbon – de fapt, Ludovic al XIV-lea nu era Bourbon decât prin bunicul lui după tată, Henric al IV-lea. Mama acestuia fusese nepoata regelui Francisc I; ţinea deci de casa de Valois.
[3] Marie Touchet – Marie Touchet, din Belleville (1549—1638), a fost iubită de tânărul rege Carol al IX-lea şi cântată de poeţii vremii. Ea apare şi într-o nuvelă istorică a lui Balzac: Taina Ruggierilor.
[4] afacerea colierului – scandal provocat la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1784—1786) prin cumpărarea unui colier foarte scump pentru regina Marie-Antoinette, de către cardinalul de Rohan, care voia să-i câştige protecţia. Totul fusese pus la cale de o intrigantă, contesa de Lamothe.
[5] mişcarea chouans-ilor – mişcare reacţionară a regaliştilor care au antrenat pe unii ţărani din vestul Franţei, în ultimii ani ai revoluţiei din 1789—1794; ei s-au raliat la un moment dat mişcării de acelaşi fel a vandeenilor, dar au fost învinşi de armatele republicane.
[6] curtea din Cythera – Curtea lui Ludovic al XV-lea, aşa numită de Balzac pentru că asemenea Cytherei, insulă din arhipelag unde se afla un templu măreţ al zeiţei Venus, era considerată ca un loc de desfătare, o ţară a dragostei sau mai curând a libertinajului.
[7] les Incroyables – tineri din vremea Directoratului (1795—1799) care se îmbrăcau pretenţios şi vorbeau afectat, repetând mereu că totul este „de necrezut” (incroyable); ei aparţineau opoziţiei regaliste.
[8] Fleury… Molé – actori francezi din sec. XVIII–XIX; Molé (François-René), născut la Paris, a trăit între 1734—1802, iar Fleury (pseudonimul lui Abraham-Joseph Bénard), născut la Chartres (1750—1822).
[9] bunul secol… marele secol – secolul al XVIII-lea, considerat ca secolul amabilităţii graţioase, faţă de secolul al XVII-lea, epocă de maiestate rigidă.
[10] glorioasele zile din iulie – revoluţia din ultimele zile ale lunii iulie 1830, când a fost răsturnat guvernul reacţionar al lui Carol al X-lea şi, prin aceasta, lichidată dinastia Bourbonilor.
[11] cincizeci de scuzi – aproximativ una sută cincizeci franci.
[12] cavalerul de Gramont, baronul de Foeneste, marchizul de Moncade – gentilomi cunoscuţi pentru vioiciunea – cu sau fără efecte bune – a spiritului lor: Philibert de Gramont (1621—17071 a fost unul dintre cei mai spirituali curteni ai lui Ludovic al XIV-lea, baronul de Foeneste este protagonistul vorbăreţ şi iscusit în a arunca praf în ochi, din scrierea lui Agrippa d’Aubigné Aventurile baronului de Foeneste (1617—1630); iar Moncada (Francisco), generalisim al trupelor spaniole în Flandra (1586—1635), era foarte cultivat.
[13] Laïus a murit – joc de cuvinte între: Laius, tatăl lui Oedip şi laïus = discurs (termen de argou şcolăresc ocazionat de primul subiect de compunere dat la Politehnica din Paris, în 1804, asupra cuvântării lui Laius, tatăl lui Oedip).
[14] la revenirea Bourbonilor – adică în 1815. În 1814, după înfrângerile suferite de Napoleon, Bourbonii nu reocupaseră decât câteva luni tronul, fiind răsturnaţi din nou, pentru o sută de zile, prin reîntoarcerea lui Napoleon. Înfrângerea de la Waterloo a acestuia şi coaliţia guvernelor reacţionare europene împotriva Franţei i-au readus pentru 15 ani (1813—1830).
[15] două sute de pistoli – moneda cu acest nume valora în Franţa zece franci.
[16] Le Constitutionnel – Constituţionalul, ziar francez liberal, înfiinţat în 1815. În coloanele lui s-a dus o campanie susţinută împotriva politicii absolutiste a lui Carol al X-lea.
[17] emigranţii – aşa erau denumiţi aristocraţii care s-au refugiat – în principal în Anglia – pe durata revoluţiei franceze (1789—1794) şi a republicii. Au revenit odată cu căderea lui Napoleon şi începutul Restauraţiei.
[18] Restauraţia – epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, cu ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa restaurarea dinastiei Bourbonilor.
[19] crucea sfântului Ludovic – decoraţie instituită de Ludovic al XIV-lea, în 1693, pentru a recompensa serviciile de ordin militar; era însoţită şi de o mare sumă de bani.
[20] Castèranii, d’Esgrignonii, Troisvilii – nume de aristocraţi, personaje din diverse romane ale lui Balzac.
[21] valeo – în limba latină: sunt puternic.
[22] Concha Veneris – scoica Venerei, specie de scoică rară.
[23] Sixt al cincilea – Papă între 1585 şi 1590, cunoscut pentru activitatea lui în domeniul reformelor religioase
[24] anul 16 – se referă la 1816. Cavalérul de Valois vorbeşte astfel pentru a ridiculiza pe republicanii din vremea revoluţiei din 1789—1794, care decretaseră o nouă numărătoare calendaristică.
[25] o grizetă – fată din popor, muncitoare franceză, aşa numită din cauza rochiilor de stofă ieftină numită grisette, care constituiau îmbrăcămintea ei obişnuită.
[26] Longehamp – loc de plimblare lângă Paris şi pădurea Boulogne, devenit apoi câmp de curse.
[27] tocurile roşii – sub monarhia absolută, numai aristocraţii aveau dreptul să poarte încălţăminte cu tocuri roşii.
[28] Cavaleria Errantă – cavalerii rătăcitori din Evul Mediu se distingeau prin acţiunile lor locale de reparare a nedreptăţilor şi de ajutorare a oropsiţilor. Don Quijole este parodia unui asemenea cavaler.
[29] faimoasa Duthé – Rosalie Duthe (1752—1820) a fost o curtezană celebră, printre ai cărei admiratori s-a numărat şi contele d’Artois (viitorul rege Carol al X-lea).
[30] domnul de Sartines – şef al poliţiei franceze în secolul al XVIII-lea. Gabriel de Sartine sau Sartines a trăit între 1729—1801.
[31] Sophie Arnould – cântăreaţă a Operei din Paris, cunoscută pentru frumuseţea şi inteligenţa ei (1744—1802).
[32] Iezuiţii, flibustierii… otcupcii – Balzac apropie aceste categorii de atotputernici din trecut, nu fără ironie. Iezuiţii, ordin religios înfiinţat în 1534 pentru a ajuta ofensiva antireformă, au avut mare influenţă sub Ludovic al XIV-lea. Flibustierii erau, în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, piraţi ai mărilor americane, temuţi de vasele spaniole. Otcupcii (traitants) – cei care luau cu arendă dreptul de a încasa impozitele – se îmbogăţiseră peste măsură în secolul al XVIII-lea.
[33] Jupiter la Alemena – pentru a se putea apropia de Alemena, care-şi iubea soţul, pe Amphytrion, Jupiter – spune legenda mitologică – a trebuit să ia chipul acestuia.
[34] Berthier (Louis-Alexandre) – mareşal al Franţei sub Napoleon I, care-l preţuia în mod deosebit (1753—1815).
[35] faimosul Ouvrard – Gabriel-Julien Ouvrard (1770—1846), financiar fără scrupule, s-a îmbogăţit pe socoteala armatelor republicane şi napoleoniene, pe care trebuia să le aprovizioneze.
[36] o viaţă de Cincinaius – simplă şi austeră, ca cea care l-a făcut celebru pe consulul şi apoi dictatorul roman Cincinatus (sec. V î.e.n.).
[37] Barras, Fouche, Bernadotte – personaje istorice care au participat la revoluţia din 1789—1794, iar apoi au trădat-o; membru al Convenţiunii, Paul Barras (1755—1829) a devenit apoi unul dintre membrii Directoratului; Fouché (Joseph) membru montagnard (v. mai jos) al Convenţiunii, a ajuns ministrul poliţiei sub Napoleon I şi şi-a păstrat postul chiar la întoarcerea regilor (Restauraţie); Bernadotte (Charles) a participat ca mareşal al Franţei la războaiele Revoluţiei şi la cele napoleoniene, – apoi s-a raliat Contrarevoluţiei şi a devenit rege al Suediei (1763—1844).
[38] Marengo… Kellermann… Desaix – la Marengo, în Italia, armatele lui Bonaparte i-au învins pe austrieci la 14 iunie, 1800; în această bătălie a pierit tânărul general francez Desaix căruia i se datora victoria; Kellermann (François-Christophe), mareşal al Franţei, a contribuit la succes printr-o şarjă celebră. Victoria de la Marengo a fost decisivă pentru cariera dictatorială şi imperială a lui Napoleon, care a putut să se substituie guvernului republican.
[39] sistemul Montagnard – partidul cu ideile cele mai radicale în timpul revoluţiei din 1789—1794; extrema stângă.
[40] Mélas – general austriac, învins de Napoleon Bonaparte la Marengo.
[41] Talleyrand (Charles Maurice de) – diplomat şi om politic fără scrupule (1754—1838).
[42] Hercule Farnese – statuie antică impozantă, personificând forţa fizică unită cu siguranţa morală.
[43] Tortoni – cafenea din Paris, deschisă de un italian la începutul secolului al XIX-lea; aici se întâlneau oamenii politici şi scriitorii de seamă ai vremii; a existat până pe la 1887.
V
oiajorul comercial, personaj necunoscut în antichitate, nu este oare una dintre figurile cele mai ciudate, făurite de moravurile epocii noastre? Nu e oare sortit să însemneze, într-o anumită ordine a lucrurilor, marea trecere care, pentru cercetători, leagă vremea exploatărilor materiale de vremea exploatărilor intelectuale? Veacul nostru va reuni domnia forţei izolate, îmbelşugată în creaţii originale, cu domnia forţei uniforme, dar care nivelează, ridicând la acelaşi nivel produsele, aruncându-le cu grămada şi supunându-se unei gândiri unitare; aceasta fiind cea din urmă înfăţişare a societăţilor. După saturnalele spiritului ajuns la îndemâna tuturor, după ultimele sforţări ale civilizaţiilor, care adună comorile pământului într-un singur loc, nu vine oare totdeauna întunericul barbariei? Voiajorul comercial nu e oare pentru idei ceea ce e diligenţa pentru oameni şi lucruri? Le cară de colo până colo, le pune în mişcare, le face să se ciocnească între ele; îşi ia, din centrul luminos, încărcătura sa de raze şi le seamănă printre neamurile adormite. Acest pirofor[1] omenesc este un savant neştiutor de carte, un păcălici păcălit, un preot necredincios, care propovăduieşte cu atât mai bine tainele şi dogmele sale. Ciudată figură! Omul acesta a văzut tot, ştie tot, cunoaşte pe toată lumea. Săturat de viciile Parisului, el poate să îmbrace simplitatea provinciei. Nu e el oare veriga care leagă satul de capitală, deşi în fond nu e nici parizian, nici provincial? Căci e călător. Nu adânceşte nimic; învaţă pe de rost numele oamenilor şi locurilor; lucrurile le preţuieşte doar la suprafaţă; are un metru deosebit ca să socotească totul pe măsura sa; într-un cuvânt, privirea lui alunecă peste lucruri şi nu le pătrunde. Se interesează de orice, dar nimic nu-l interesează. Zeflemist şi cântăreţ, pare să se împace foarte bine cu toate partidele, dar de obicei, în adâncul sufletului, e patriot. Mim excelent, reuşeşte să-şi întipărească pe faţă, rând pe rând, zâmbetul dragostei, al bucuriei, al amabilităţii şi să-l lepede apoi, trecând la firea sa adevărată, la starea normală în care îşi află odihna. E nevoit să fie bun observator, dacă nu vrea să se lase de meserie. Nu e silit oare neîncetat să caute să pătrundă omul dintr-o singură ochire, să-i ghicească faptele, purtările şi, mai ales, dacă e bun de plată; apoi să preţuiască îndată sorţii de izbândă, ca să nu-şi piardă vremea în zadar? Obiceiul de a lua grabnic o hotărâre în orice chestie îl face să judece cu uşurinţă totul. Rezolvă dintr-odată orice, vorbeşte ca un maestru despre teatrele Parisului, despre actorii lor şi despre cei din provincie. Apoi, cunoaşte, de actu et visu[2], locurile bune şi pe cele rele din Franţa. La nevoie, te-ar putea călăuzi tot aşa de bine la viciu, ca şi la virtute. Înzestrat cu elocvenţa unui robinet cu apă caldă, pe care îl învârti cum vrei, nu poate oare tot atât de bine să oprească şi să ia de-a capul, fără greş, colecţia lui de fraze ticluite, care curg fără încetare şi fac asupra victimei impresia unui duş moral? Povestitor voios din cale afară, fumează şi bea. Are brelocuri, impune oamenilor de jos, în sate trece drept milord, nu îngăduie nimănui să-l „bată la cap” – cuvânt din argoul său – şi ştie să-şi lovească la vreme buzunarul, ca să-şi sune banii, pentru a nu fi luat drept hoţ de către slujnicele nespus de bănuitoare ale caselor burgheze în care pătrunde. Cât despre activitatea sa, nu e oare însuşirea cea mai măruntă a acestui mecanism omenesc? Nici eretele, năpustindu-se asupra prăzii sale, nici cerbul născocind noi tertipuri ca să treacă pe sub nasul câinilor, făcându-i pe vânători să-i piardă urma, nici câinii adulmecând vânatul nu se pot compara cu repeziciunea zborului său atunci când întrezăreşte un comision, cu dibăcia piedicilor pe care le pune rivalului său ca să i-o ia înainte, cu măiestria cu care simte, miroase şi descoperă un plasament de mărfuri. Câte însuşiri de seamă nu-i trebuiesc unui astfel de om! Găseşti cumva într-o ţară mulţi diplomaţi de aceştia de rând, mijlocitori iscusiţi, vorbind în numele stămburilor, al giuvaerurilor, al postavului, al vinului şi adesea mai dibaci decât ambasadorii, care, cei mai mulţi, nu au decât maniere. Nimeni în Franţa nu se îndoieşte de puterea de necrezut desfăşurată fără încetare de voiajori, care înfruntă cutezători negocierile, reprezentând în cel mai păcătos târguşor geniul civilizaţiei şi invenţiile pariziene, în luptă cu bunul-simţ, cu neştiinţa sau cu rutina provinciilor. Cum putem uita aci pe acei minunaţi salahori care plămădesc inteligenţa populaţiei, ospătează cu vorba mulţimile cele mai nesupuse şi oare seamănă cu acei cioplitorii neobosiţi, a căror daltă şlefuieşte porfirul cel tare! Dacă vreţi să cunoaşteţi puterea cuvântului şi presiunea foarte puternică pe care o exercită vorbirea asupra banilor care rezistă cu cea mai mare îndărătnicie, ai proprietarului înfundat în vizuina lui de la ţară, ascultaţi discursul unuia dintre fruntaşii industriei pariziene, în folosul cărora aleargă, se zbat şi lucrează aceste inteligente pistoane ale maşinii cu aburi numite speculaţie.
— Domnule, îi spunea unui savant economist, directorul-casier-girant-secretar-general şi administrator al uneia dintre cele mai vestite societăţi de asigurare împotriva incendiului, domnule, în provincie, din cinci sute de mii de franci prime de reînnoit, nu se iscălesc de bunăvoie mai mult de cincizeci de mii; restul de patru sute cincizeci de mii ne sunt aduse prin insistenţa agenţilor noştri, care se duc la asiguraţii ce sunt în întârziere, să le bată capul, până ce semnează din nou poliţele de asigurare, înspăimântându-i şi înfierbântându-i cu povestiri cumplite despre incendii, şi aşa mai departe… Astfel că elocvenţa, potopul de vorbe de pe buze intră cu nouă zecimi în planurile şi mijloacele exploatării noastre.
A vorbi! A te face ascultat, nu înseamnă a fermeca? O naţiune oare are două Camere, ca şi o femeie, care ascultă cu amândouă urechile, sunt tot aşa de pierdute. Eva şi şarpele ei alcătuiesc simbolul veşnic al unui fapt de toate zilele, care a început şi care se va sfârşi poate odată cu lumea.
— După o convorbire de două ore, clientul trebuie să facă ceea ce doreşti, spunea un avocat retras din afaceri.
Urmăriţi-l cu atenţie pe voiajorul comercial! Cercetaţi această făptură! Nu treceţi cu vederea nici surtucul măsliniu, nici paltonul, nici gulerul de marochin, nici pipa, nici cămaşa de stambă cu dungi albastre. Câte firi deosebite n-o să descoperiţi în fiinţa aceasta nemaipomenită, care îndură orice! Priviţi! Ce mai atlet, ce mai circ şi ce arme de luptă: el, publicul şi limba lut. Marinar cutezător, se îmbarcă, înarmat cu câteva fraze, ca să pescuiască cinci-şase sute de mii de franci în mările îngheţate, în ţara irochezilor, în Franţa. Nu trebuie oare să scoţi la iveală prin operaţii care ţin numai de inteligenţă, laurul pitit în cotloanele provinciei, să-l scoţi fără durere? Plevuşca din provincie nu iese nici la undiţă, nici la făclie şi nu se prinde decât cu vârşa, cu năvodul, cu sculele cele mai blânde. Şi acum, vă puteţi gândi fără să vă cutremuraţi la potopul de vorbe care-şi revarsă puhoaiele, din zorii zilei, în Franţa? Cunoaşteţi specia, iată individul.
La Paris se află un voiajor fără pereche, tipul speciei, un om care dispune în cel mai înalt grad de toate însuşirile legate de soiul succeselor sale. În cuvântul lui se întâlnesc împreună cleiul cu vitriolul; cleiul, ca să momească victima, s-o învăluie şi s-o facă să se alipească părerii lui; vitriolul, ca să-i topească socotelile cele mai neînduplecate. Ramura în care lucra era pălăria; dar talentul şi măiestria cu care reuşea să prindă în mreje oamenii îl făcură să dobândească o atât de mare faimă comercială, încât toţi negustorii de marfă de Paris îi făceau curte, ca să-l înduplece să binevoiască a le lua comisioanele. Astfel că, atunci când se întorcea la Paris după marşurile sale triumfale, o ducea numai în chefuri şi ospeţe; în provincie, corespondenţii îl linguşeau; la Paris, casele mari de comerţ nu ştiau cum să-l mai măgulească. Pretutindeni era bine primit, sărbătorit şi ospătat; să prânzească, să cineze singur era pentru el un berbantlâc. Ducea o viaţă de suveran, mai mult încă, de gazetar. Dar oare nu era el foiletonul însufleţit al negoţului parizian? Îl chema Gaudissart şi renumele său, creditul său, laudele de care era copleşit îi aduseseră porecla de faimosul. Oriunde ar fi intrat băiatul ăsta, într-un birou, ca şi într-un han, într-un salon sau într-o diligenţă, într-o mansardă sau într-o casă de bancă, lumea spunea văzându-l: „Ah! Iată-l pe faimosul Gaudissart”. Niciodată nu s-a pomenit un nume mai potrivit cu fizionomia, cu apucăturile, cu ţinuta, cu vocea şi cu graiul cuiva. Totul îi surâdea Voiajorului şi Voiajorul surâdea tuturor. Similia similibus[3], el întruchipa homeopatia. Calambururi, râs zgomotos, chip monahal, obraz de călugăr minorit, înveliş rabelaisian; mintea, faţa, trupul, veşmântul se potriveau de minune, punând multă voie bună şi haz în toată făptura lui. Om cu care te înţelegi bine în afaceri, cumsecade, vesel, recunoşteai într-însul pe bărbatul îndatoritor preţuit de tinerele lucrătoare cochete şi galante; bărbat ce urcă cu eleganţă pe imperiala unei trăsuri, dă mâna unei doamne căreia îi, vine greu să se dea jos din cupeul său, glumeşte văzând basmaua de la gâtul surugiului şi îi vinde o pălărie; zâmbeşte slujnicei, o ia sau în braţe, sau cu vorbe de dragoste; imită la masă cum gâlgâie lichidul dintr-o sticlă, dându-şi bobârnace în obrazul anume aplecat; cu gura plină de bere ştie să facă o ţâşnitură repezind aerul printre buze; loveşte tare cu cuţitul în paharele cu şampanie fără să le spargă şi le spune celorlalţi: „Faceţi şi voi la fel!” Ia peste picior pe călătorii sfioşi, contrazice pe cei prea învăţaţi. La masă domină şi înfulecă bucăţile cele mai bune. Om energic, de altfel, putea să înceteze la vreme cu glumele şi părea serios în clipa când îşi arunca mucul de ţigară şi spunea, privind spre oraş: „Mă duc să văd cât le poate pielea oamenilor de colo!” Gaudissart devenea atunci cel mai dibaci, cel mai iscusit ambasador. Ştia să intre la subprefect, ca un administrator; la bancher, ca un capitalist; la un regalist, ca un om cu frica lui Dumnezeu şi devotat regelui; ca un burghez, la burghezi; într-un cuvânt, era pretutindeni ceea ce trebuia să fie; îl lăsa pe Gaudissart la uşă şi îl lua din nou la plecare.
Până în 1830, faimosul Gaudissart rămăsese credincios mărfii de Paris. Răspunzând celor mai felurite toane şi gusturi omeneşti, numeroasele ramuri ale acestui negoţ îi îngăduiseră să cerceteze colţurile cele mai tainice ale inimilor, îi dezvăluiseră tainele elocvenţei sale atrăgătoare, meşteşugul de a dezlega băierile cele mai bine înnodate ale pungilor, de a trezi poftele femeilor, ale bărbaţilor, ale copiilor, ale slujnicelor şi de a-i convinge să, şi le împlinească. Nimeni nu cunoştea ca el măiestria de. a momi pe negustori cu vrăjile unei afaceri şi de a pleca tocmai în clipa când dorinţa ajungea la culme. Plin de recunoştinţă faţă de comerţul de pălării, spunea că lucrând pentru ce e din afara capului înţelesese lăuntrul său, că luase obiceiul să îmbrobodească oamenii, să li se suie în cap ş.a.m.d.… Glumele lui despre pălării erau nesecate. Totuşi, după august şi octombrie 1830, el se lăsă de pălărierie şi de marfa de Paris, de comisionul negoţului cu lucruri mecanice şi la vedere, pentru a se arunca în sferele cele mai înalte ale speculaţiei pariziene. Părăsi, după cum spunea, materia pentru gândire, produsele de manufactură pentru construcţiile mentale cu mult mai înalte. Este nevoie de o desluşire.
Schimbarea de la 1830[4] scoase la iveală, după cum se ştie, multe idei învechite, pe care speculatori dibaci încercară să le întinerească. După 1830, îndeosebi, ideile ajunseră valori; şi aşa cum a spus un scriitor destul de spiritual ca să nu tipărească nimic, astăzi se fură mai multe idei decât batiste. Poate că vom vedea într-o zi o Bursă a ideilor; dar chiar de pe acum, bune sau rele, ideile se cotează, se recoltează, se importă, au căutare, se vând, se înfăptuiesc şi aduc câştiguri. Dacă nu se găsesc idei de vânzare, Speculaţia caută să asigure vorbelor mai multă trecere, să le dea consistenţa unei idei şi trăieşte din vorbele ei ca pasărea din seminţele de mei. Nu râdeţi! O vorbă face cât o idee într-o tară în care eşti atras mai mult de eticheta sacului decât de conţinutul lui. N-am văzut oare librăria exploatând cuvântul pitoresc, după ce literatura a ucis cuvântul fantastic? Şi de aceea fiscul a născocit impozitul intelectual, s-a priceput foarte bine să măsoare câmpul anunţurilor, să înregistreze prospectele şi să cântărească gândirea în palatul Timbrelor, din rue de la Paix. Devenind exploatare, era firesc ca inteligenta şi produsele ei să se supună sistemului întrebuinţat de exploatările de manufactură. Şi astfel, ideile zămislite la un pahar de vin în creierul unor parizieni ce par leneşi, dar care dau bătălii morale, golind la sticle sau tăind pulpa unui fazan, sunt predate a doua zi după naşterea lor cerebrală voiajorilor comerciali, însărcinaţi să prezinte cu dibăcie urbi et orbi[5]. La Paris şi în provincie, slăninuţa friptă pe grătar a Anunţurilor şi a Prospectelor, cu ajutorul cărora se prinde în capcana întreprinderii şoarecele provincial, care îndeobşte se numeşte fie abonat, fie acţionar, fie membru corespondent, uneori subscriitor sau protector, dar peste tot e un prostănac.
— Sunt un prostănac, îşi zice câte un proprietar ce s-a lăsat ispitit de ideea de a funda cutare lucru şi care în cele din urmă vede că i s-au dus la fund vreo mie sau o mie două sute de franci.
— Abonaţii, spune speculantul, sunt nişte prostănaci, care nu vor să înţeleagă că, pentru a propăşi în domeniul intelectual, e nevoie de mai mulţi bani decât pentru a face o călătorie în Europa.
Este deci o veşnică ciocnire între lumea înapoiată, care nu vrea să plătească birurile pariziene şi perceptorul care, trăind din încasările lui, împănează mulţimea cu idei noi, o înveleşte cu felii de întreprinderi, o frige pe grătar de prospecte, o rumeneşte cu linguşiri, ca în cele din urmă s-o mănânce cu vreun sos nou, în care ea îşi încurcă picioarele şi de care se ameţeşte, ca o muscă în plombagină. Dar şi ce de strădanii s-au făcut, de la 1830 încoace în Franţa, pentru a mări zelul, respectul de sine ale maselor inteligente şi progresive! Titluri, medalii, diplome, un fel de Legiune de Onoare[6] născocită pentru obştea mucenicilor, s-au urmat cu repeziciune. În sfârşit, toate fabricile de produse intelectuale au descoperit un pigment, un ghimber special, spre bucuria lor. De aci se trag primele, de aci dividendele anticipate; de aci acea recrutare de nume celebre, făcută fără ştirea nenorociţilor artişti care le poartă, punându-i astfel să coopereze activ la întreprinderi mai numeroase ca zilele anului, fiindcă legea n-a prevăzut furtul numelor. De aci se trage şi furtişagul ideilor pe care, asemănători negustorilor de sclavi din Asia, antreprenorii spiritului public le smulg, abia încolţite, creierului părintesc, le dezbracă, le târăsc în fata sultanului lor tâmp, Shahabahamul[7], acel public cumplit care, dacă nu petrece, le taie capul şi le ia înapoi tainul de aur.
Gaudissart se molipsi şi el de această nebunie a vremii noastre şi iată cum: o companie de asigurări pe viaţă şi pe capitaluri auzi vorbindu-se de elocvenţa lui irezistibilă şi-i propuse un câştig nemaiîntâlnit; iar el primi. O dată târgul încheiat, învoiala iscălită, voiajorul fu dat la înţărcat secretarului-general al administraţiei, care scoase mintea lui Gaudissart din scutece, îi explică punctele întunecate ale afacerii, îl învăţă jargonul, îi desfăcu bucată cu bucată tot mecanismul, îi desluşi cu de-amănuntul anatomia publicului deosebit pe care el avea să-l jumulească, îl îndopă cu fraze, îl îmbuibă cu răspunsuri de dat pe nepregătite, îl aprovizionă cu argumente decisive; într-un cuvânt, ascuţi vârful limbii care trebuia să lucreze asupra vieţii din Franţa. Dar şi pruncul răspunse de minune îngrijirilor date de domnul secretar-general. Fruntaşii Asigurărilor pe Viaţă şi Capitaluri l-au lăudat cu atâta căldură pe faimosul Gaudissart, au avut atâtea atenţii faţă de el, au pus aşa de bine în lumină, în înaltele sfere ale băncilor şi diplomaţiei intelectuale însuşirile acestei reclame vii, încât directorii financiari a două ziare faimoase în vremea aceea, dar dispărute acum, s-au gândit să-l folosească pentru a le face abonamente. Globul, organ al doctrinei lui Saint-Simon[8] şi Mişcarea, ziar republican, îl atraseră pe faimosul Gaudissart în birourile lor şi-i propuseră fiecare câte zece franci de cap de abonat dacă aduce o mie, dar numai cinci franci dacă trage pe sfoară numai cinci sute. PARTIDA Ziar politic nevătămând de fel PARTIDA Asigurări asupra capitalurilor, târgul se făcu. Gaudissart ceru totuşi o retribuţie de cinci sute de franci pentru cele opt zile în care trebuia să se pună în curent cu doctrina lui Saint-Simon[9], invocând sforţările nemaipomenite de memorie şi de inteligenţă de care este nevoie pentru a studia temeinic această marfă şi a putea vorbi despre ea aşa cum se cuvine „ca să nu fie înfundat”. Republicanilor nu le ceru nimic. În primul rând, fiindcă îl atrăgeau ideile republicane, singurele care, după părerea lui Gaudissart, ar fi putut stabili o egalitate raţională; apoi, Gaudissart, fusese pe vremuri amestecat în conspiraţia Carbonarilor francezi[10]; fusese arestat, dar eliberat din lipsă de dovezi; în sfârşit, atrase luarea-aminte a bancherilor ziarului că din iulie lăsase să-i crească mustaţa şi că nu-i mai trebuia decât o anumită şapcă şi nişte pinteni lungi, pentru ca să reprezinte Republica. Vreme de o săptămână se duse în fiecare dimineaţă la Globul, ca să tocească doctrina lui Saint-Simon, iar seara alerga la birourile societăţii de asigurare, ca să înveţe subtilităţile limbajului financiar. Aptitudinea, memoria lui erau atât de uimitoare, încât putu să pornească în călătorie pe la 15 aprilie, timp în care îşi făcea în fiecare an prima lui campanie. Se zice că două mari întreprinderi comerciale, îngrijorate de prostul mers al afacerilor, îl ademeniră pe ambiţiosul Gaudissart şi-l hotărâră să primească şi comisioanele lor. Regele voiajorilor se arătă milostiv, de dragul vechilor săi prieteni şi al primei uriaşe, care-i fu acordată.
— Ascultă, Jenny, mititico, spunea el, în trăsură, unei drăguţe florărese.
Oamenilor cu adevărat mari le place să se lase stăpâniţi de o fiinţă slabă; şi Gaudissart avea în Jenny tiranul său; la ora unsprezece, o aducea de la Gymnase, unde o dusese, foarte gătită, într-o lojă de rangul întâi.
— La întoarcere, Jenny, am să-ţi mobilez odaia, şi încă foarte îngrijit. Lungana de Matilda, care-ţi tot bate capul cu asemuirile ei, cu şalurile ei veritabile de India, aduse de curierii ambasadei ruseşti, cu argintăria ei aurită şi cu prinţul ei rus, care cred că e un mare farsor, nu va mai găsi ce să cârtească. Am să consacru împodobirii odăii tale toţi copiii pe care am să-i fac în provincie.
— Ia te uită! Ce drăguţ din partea ta! exclamă florăreasa. Cum, neruşinatule, nemernicule, îmi spui aşa liniştit, că o să faci copii, şi-ţi închipui că eu o să îndur aşa ceva?
— Vai! te-ai prostit, Jenny dragă? E un fel de a vorbi în negoţul nostru.
— Frumos negoţ!
— Dar ascultă o dată! Dacă vorbeşti întruna, sigur ca o să ai dreptate!
— Păi şi vreau să am dreptate întruna. Uite la el! nu ţi-e ruşine?
— Nu vrei să mă laşi să isprăvesc? Am luat sub ocrotirea mea o idee minunată, Un ziar care se face pentru copii. În meseria noastră, voiajorii când au făcut într-un oraş – să spunem – zece abonamente la Ziarul Copiilor, zic: am făcut zece copii; iar atunci când voi face zece abonamente la ziarul Mişcarea, am să spun; astă-seară am făcut zece Mişcări. Acum înţelegi?
— Halal să-ţi fie! Te-apuci să faci politică? Parcă te văd la Sainte-Pelagie[11], şi eu o să trebuiască să alerg acolo în fiecare zi. Ah! dac-ai şti la ce te înhami când iubeşti un bărbat, zău, mai bine v-am lăsa să vă descurcaţi singuri, voi toţi bărbaţii. Haide, mâine pleci, ce să ne mai băgăm în cap atâtea gânduri negre; toate astea-s prostii.
Trăsura se opri în faţa unei case clădite de curând, în strada d’Artois, unde Gaudissart şi Jenny se urcară la etajul al patrulea. Acolo locuia domnişoara Jenny Courand, despre care se zicea îndeobşte că ar fi fost cununată în taină cu Gaudissart, zvon pe care voiajorul nu-l dezminţea. Ca să-şi păstreze puterea asupra lui, Jenny Courand îl silea pe faimosul Gaudissart să aibă grijă de tot felul de nimicuri, ameninţându-l mereu că îl părăseşte dacă uită cumva vreunul dintre ele. Gaudissart trebuia să-i scrie din fiecare oraş unde se oprea şi să-i dea socoteală de fiecare faptă a lui.
— Şi câţi copii trebuie să faci, ca să-mi mobilezi odaia? zise ea aruncându-şi şalul şi aşezându-se lângă un foc viu.
— Am câte cinci gologani de fiecare abonament.
— Frumos! Şi cu cinci gologani crezi tu că o să mă îmbogăţeşti! Doar de-ai fi ca jidovul rătăcitor şi ai avea buzunarele cusute.
— Dar bine, Jenny, am să fac mii de copii. Gândeşte-te că până acum copiii n-au avut un ziar al lor. Dar prost mai sunt că vreau să-ţi explic politica afacerilor. Habar n-ai tu de toate astea!
— Ei, ia vezi, Gaudissart! Dacă sunt aşa de proastă, de ce mă iubeşti?
— Fiindcă eşti o proastă… încântătoare. Ascultă, Jenny! Vezi tu, dacă reuşesc să plasez Globul, Mişcarea, Asigurările şi mărfurile mele de Paris, în loc să câştig opt sau zece mii de franci amărui pe an, vânturându-mă de colo până colo, ca o paiaţă de bâlci, sunt în stare să aduc douăzeci sau treizeci de mii de franci dintr-o singură călătorie.
— Desfă-mi şiretele, Gaudissart, dar vezi, nu trage.
— Şi atunci, zise voiajorul uitându-se la spatele catifelat al florăresei, am să mă fac acţionar la ziare, ca Finot, un prieten de al meu, fiul unui pălărier, care are acum treizeci de mii de franci pe an şi care o să fie numit pair al Franţei[12]. Când te gândeşti că prichindelul de Popinot… Ah! Doamne, uitasem să spun că domnul Popinot a fost numit ieri ministrul Comerţului. Eu de ce n-aş avea ambiţie? Ehei! Aş prinde pălăvrăgeala de la tribună şi aş putea ajunge ministru. Şi încă îndrăzneţ de tot! Ia ascultă:
„Domnilor – zise el, stând în dosul unui fotoliu – presa nu e nicio unealtă, nicio negustorie. Privită din punct de vedere politic, presa e o instituţie. Or, noi suntem obligaţi aici să privim numai politic lucrurile, deci… (răsuflă adânc), deci, trebuie să ne dăm seama dacă e folositoare sau dăunătoare, dacă trebuie să fie încurajată sau oprită, constrânsă sau liberă: grave chestiuni! Nu cred că abuzez de clipele totdeauna atât de preţioase ale Camerei cercetând acest articol şi arătându-vă care sunt condiţiile. Mergem spre prăpastie. Desigur, legile nu sunt bătute la piuă cum trebuie…
— Ei? zise el uitându-se la Jenny. Toţi oratorii mână Franţa spre o prăpastie; spun asta, sau vorbesc despre carul statului, despre furtuni şi orizonturi politice. Parcă nu le cunosc eu toate minciunile! Mă pricep la orice negoţ. Şi ştii de ce? M-am născut cu căiţă în cap. Mama mi-a păstrat căiţa, am să ţi-o dau. Deci, o să fiu în curând la putere, eu, ăsta care mă vezi.
— Tu?
— Şi de ce adică n-aş fi baronul Gaudissart, pair al Franţei? Nu l-au făcut până acum de două ori deputat pe domnul Popinot, în arondismentul al patrulea? La masă cu Ludovic-Filip! Se zice că Finot o să ajungă consilier de stat. Ah! De m-ar trimite pe mine ambasador la Londra, le-aş arăta eu englezilor. Nimeni nu l-a păcălit încă pe Gaudissart, pe faimosul Gaudissart. Da! Nu m-a pus nimeni în cofă şi nici n-o să mă pună vreodată, în nicio meserie, politică sau nepolitică, aci sau aiurea. Dar deocamdată, trebuie să fiu cu trup şi suflet al capitalurilor, al Globului, al Mişcării, al Copiilor şi al mărfii de Paris.
— O s-o păţeşti cu ziarele alea ale tale. Mă prind că nici n-apuci bine să ajungi la Poitiers şi au să te înhaţe.
— Pe ce ne prindem, mititica?
— Pe un şal.
— Fie! Dacă pierd şalul, mă întorc iar la marfa mea de Paris şi la pălării. Dar să-l înfunde cineva pe Gaudissart, niciodată, niciodată!
Şi faimosul voiajor se înfipse în faţa frumoasei Jenny, o privi ţanţoş, cu o mână petrecută sub jiletcă, cu capul întors pe trei sferturi, cu o înfăţişare napoleoniană.
— Of! Caraghios mai eşti! Ce ai mâncat astă seară?
Gaudissart era un bărbat de treizeci şi opt de ani, de statură mijlocie, voinic şi gras, ca un bărbat deprins să umble cu diligenta; cu o faţă rotundă ca un dovleac, roşcovană, cu trăsături regulate, ca acele chipuri clasice adoptate de sculptorii tuturor ţărilor pentru statuile Belşugului, Legii, Puterii, Negoţului, şi aşa mai departe… Pântecul lui proeminent avea forma unei pere. Avea picioare scurte, dar era sprinten şi nervos. O luă pe Jenny, pe jumătate dezbrăcată, şi o puse în pat.
— Taci, femeie liberă ce eşti! zise el. Habar n-ai ce e femeia liberă, Saint-Simonismul, Antagonismul, Furierismul, Criticismul[13] şi cu exploatarea pătimaşă, ei uite! Asta e… în sfârşit, sunt zece franci de fiecare abonament, doamnă Gaudissart…
— Pe cuvântul meu de onoare, eşti nebun, Gaudissart!
— Din ce în ce mai nebun după tine, zise el, aruncându-şi pălăria pe divanul florăresei.
A doua zi de dimineaţă, după ce mâncă la prânz foarte mult la Jenny Courand, Gaudissart porni călare, ca să meargă în capitalele de plasă, a căror cercetare îi fusese dată în grijă mai cu deosebire, de către feluritele întreprinderi în slujba cărora îşi pusese tot talentul. După ce îi trebuiseră patruzeci şi cinci de săptămâni ca să străbată locurile cuprinse între Paris şi Blois, se opri două săptămâni în oraşul acesta din urmă, ca să-şi scrie scrisorile şi să viziteze târguşoarele din judeţ. În ajunul plecării sale la Tours, trimise domnişoarei Jenny Courand scrisoarea următoare ale cărei amănunte fermecătoare nu ar putea fi întrecute de nicio povestire, şi care dovedeşte de altfel cât de legitime erau legăturile care uneau pe aceste două fiinţe
[1] Pirofor – compoziţie chimică care ia foc în contact cu aerul.
[2] De actu et visu – în limba latină: prin acţiune şi vedere, din experienţă proprie.
[3] Similia similibus – în limba latină: cele asemenea se potrivesc între ele; deviza medicinii homeopatice „similis similibus curantur” exprimă părerea că bolile se tămăduiesc cu leacuri asemănătoare cu afecţiunile respective.
[4] Schimbarea de la 1830 – revoluţia franceză din 1830.
[5] Urbi et orbi – în limba latină: peste tot („oraşului şi universului”).
[6] „Legiunea de onoare” – decoraţie franceză, instituită în 1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, pentru a răsplăti serviciile militare şi civile.
[7] Shahabahamul – şahul cel mare.
[8] Globul, gazeta doctrinei lui Saint-Simon – Globul al cărui prim număr a apărut în septembrie 1824, a fost mai întâi o publicaţie literară care susţinea şcoala romantică: apoi a avut preocupări filosofice şi politice; din 1830, a devenit organul partizanilor lui Saint-Simon.
[9] Saint-Simon (1760-1825), unul dintre marii socialişti utopici, din secolul al XIX-lea, s-a apropiat de înţelegerea rolului proprietăţii şi claselor în dezvoltarea societăţii. Constatând antagonismele. el se interesează de „clasa cea mai numeroasă şi cea mai săracă”, dar nu vede misiunea istorică a proletariatului şi preconizează, ca soluţie, organizarea ştiinţifică a marii industrii în sânul societăţii capitaliste.
[10] Mişcarea carbonarilor francezi – mişcare liberală conspirativă care s-a întins în Franţa din vremea Restauraţiei, venind din Italia: numele italienesc de „carbonari” se datora faptului că, adesea, conspiratorii se adunau la început în colibele cărbunarilor.
[11] Sainte-Pelagie – închisoare din vechiul Paris. În Sainte-Pelagie erau închişi scriitorii şi deţinuţii politici, între 1792 şi 1899.
[12] Pair al Franţei – membru al Camerei superioare, în timpul Restauraţiei.
[13] Saint-Simonismul. Antagonismul, Furierismul, Criticismul – Gaudissart citează unele curente filosofice ale vremii; alături de cel al lui Saint-Simon, socialismul utopic al lui Fourier (1772—1837) preconiza o organizare socială nouă, bazată pe înalta productivitate a muncii, dar cu colaborarea capitaliştilor; criticismul era denumirea pe care a dat-o Kant (1724—1804) filosofiei sale.
1
Chipuri de burghezi
Î
n provincie găseşti uneori case a căror înfăţişare inspiră o melancolie asemănătoare cu aceea pe care o stârnesc cele mai mohorâte mănăstiri, cele mai anoste câmpuri pline de mărăcini şi de bălării sau cele mai triste ruine. Poate că în aceste case domnesc şi tăcerea sihăstriilor, şi ariditatea şesurilor pline de ciulini, şi relicvele ruinelor. Viaţa şi mişcarea sunt aici atât de liniştite, încât un străin le-ar crede nelocuite, dacă n-ar întâlni pe neaşteptate privirea palidă şi rece a unei persoane nemişcate, al cărei chip, pe jumătate monastic, apare deasupra pervazului ferestrei, la zgomotul făcut de paşii necunoscutului.
Acelaşi aer de melancolie îl are o locuinţă din Saumur, aflată la capătul străzii în pantă ce duce la castel, în partea de sus a oraşului. Strada, acum puţin umblată, toridă vara, rece iarna, întunecoasă pe alocuri, se distinge prin sonoritatea pavajului mărunt cu pietriş, întotdeauna curat şi uscat, prin îngustimea drumului întortocheat, prin liniştea caselor care fac parte din oraşul vechi şi pe care meterezele le domină. Locuinţele de trei ori seculare sunt încă foarte solide, deşi au fost construite din lemn, iar înfăţişările lor felurite sporesc originalitatea care recomandă această parte a străvechiului Saumur atenţiei arheologilor şi artiştilor. E greu să treci prin faţa acestor case fără să admiri bârnele enorme, ale căror capete dăltuite întruchipează figuri ciudate şi care încununează cu un basorelief negru parterul celor mai multe dintre ele. Ici, grinzile transversale sunt acoperite cu ţigle şi desenează linii albastre pe zidurile fragile ale unei locuinţe terminate cu un acoperiş din paiantă, lăsat în jos din pricina anilor, a cărui şindrilă putrezită s-a îndoit în urma acţiunii alternative a ploii şi a soarelui. Colo, zăreşti pervazuri uzate, înnegrite, ale căror delicate forme sculptate abia dacă se mai văd şi care par prea uşoare pentru ghiveciul maroniu de argilă din care răsar garoafele sau trandafirii unei biete lucrătoare. Mai departe apar porţile împodobite de cuie enorme, unde geniul străbunilor noştri a trasat inscripţii misterioase despre viaţa familiei, al căror sens nu-l vom desluşi niciodată. Fie un protestant şi-a marcat credinţa, fie un membru al Sfintei Ligi l-a blestemat pe Henric al IV-lea; un burghez şi-a gravat însemnele propriei nobleţi municipale, faima magistraturii sale uitate. Acolo se oglindeşte întreaga istorie a Franţei!
Lângă şubreda casă cu pereţii tencuiţi grosolan, unde meşteşugarul şi-a venerat rindeaua, se înalţă reşedinţa unui gentilom, unde, pe bolta în semicerc a porţii din piatră, se văd încă unele vestigii ale blazonului său, distruse de diferitele revoluţii care au agitat ţara de la 1789.
Pe această stradă, parterele comerciale nu sunt nici prăvălii, nici magazine, iar cei care îndrăgesc Evul Mediu ar găsi atelierul părinţilor noştri în toată naiva lui simplitate. Aceste săli joase, care nu au nici vitrină, nici ceas, nici geamlâc, sunt adânci, întunecoase şi lipsite de ornamente exterioare sau interioare. Uşa este formată din două părţi pline, grosolan ferecate, partea de sus deschizându-se spre interior, iar cea de jos, prevăzută cu un clopoţel legat la un arc, mişcându-se într-un veşnic du-te-vino. Aerul şi lumina zilei pătrund în acest fel de beci umed ori prin partea de sus a uşii, ori prin spaţiul aflat între boltă, podea şi zidul mic, înălţat cât să folosească de sprijin, în care sunt fixate obloane zdravene, îndepărtate dimineaţa şi puse la loc seara, când sunt ferecate cu bare de fier prinse în şuruburi mari. Zidul respectiv foloseşte la prezentarea mărfurilor negustorului. Nicio înşelătorie. În funcţie de natura comerţului, eşantioanele constau din două-trei putini pline cu sare şi cu cod, din câteva valuri de pânză de corabie, parâme, obiecte din alamă atârnate de grinzile tavanului, cercuri de-a lungul pereţilor sau câteva cupoane de postav pe etajere. Intraţi? O fată curată, plină de tinereţe, cu batic alb, cu braţele roşii, lasă lucrul de mână şi-şi cheamă tatăl sau mama, care vine şi, cu nepăsare, amabilitate ori cu aroganţă, după cum îi e felul, vă vinde marfă după cum doriţi, de două parale sau de douăzeci de mii de franci. Veţi vedea un negustor de doage aşezat la uşă şi care taie frunză la câini, flecărind cu un vecin; în aparenţă, are de vânzare doar scânduri proaste pentru rafturi de pus sticlele şi două-trei grămezi de şipci, dar, în port, şantierul lui aprovizionează toţi dogarii din Anjou. Ştie aproape exact câte butoaie va da dacă recolta va fi bună; timpul însorit îi umple buzunarele, ploaia îl ruinează: într-o singură dimineaţă, butiile valorează unsprezece franci sau scad la şase livre. În acest ţinut, ca în Touraine, instabilitatea vremii domină viaţa comercială. Podgorenii, proprietarii, negustorii de lemnărie, dogarii, hangiii, marinarii, toţi pândesc o rază de soare; se culcă seara cu teama că a doua zi vor afla că a dat îngheţul peste noapte; se tem de ploaie, de vânt, de secetă şi vor apă, căldură, nori, după propria fantezie. Este o înfruntare permanentă între cer şi interesele pământeşti! Barometrul aduce întristare, descreţeşte frunţile, înveseleşte rând pe rând chipurile. De la un capăt la celălalt al acestei străzi, fosta Stradă Mare din Saumur, cuvintele: „E o vreme de aur!” reprezintă o anumită cifră de la o poartă la alta. De aceea, fiecare îi răspunde vecinului: „Plouă cu ludovici!”, ştiind ce-i poate aduce o rază de soare sau o ploaie venită la momentul potrivit.
Sâmbăta, pe la amiază, vara, n-ai să capeţi marfă nici de o para de la aceşti vajnici negustori. Fiecare are via lui, mica lui fermă şi va petrece două zile la ţară. Acolo, cum totul este prevăzut – cumpărarea, vânzarea, profitul –, comercianţii pot să petreacă zece ore din douăsprezece în discuţii plăcute, observaţii, comentarii, iscodiri permanente. O gospodină nu cumpără o potârniche fără ca vecinii să nu-l întrebe pe soţ dacă a fost bine friptă. O tânără nu scoate capul pe fereastră fără să fie văzută de toţi cei aflaţi în treabă pe acolo. Aşadar, oamenii nu au gânduri ascunse, după cum casele impenetrabile, întunecoase şi tăcute nu au mistere. Viaţa se desfăşoară aproape întotdeauna în aer liber: familia se aşază la poartă, acolo prânzeşte şi acolo se ceartă. Nimeni nu trece pe stradă fără să nu fie cercetat. De aceea, pe vremuri, când un străin sosea într-un oraş de provincie, era luat în râs din poartă în poartă. Aşa erau scornite tot felul de baliverne şi apăruse porecla de maimuţăritori dată celor din Angers, pentru că toţi locuitorii de acolo se remarcau în mod deosebit prin zeflemeli urbane.
Vetustele case boiereşti din oraşul vechi sunt situate în partea de sus a acestei străzi, locuită pe vremuri de gentilomii din ţinut. Casa plină de melancolie unde s-au derulat evenimentele acestei poveşti era tocmai una dintre aceste locuinţe venerabile, rămase dintr-un secol în care lucrurile şi oamenii aveau o simplitate pe care moravurile franceze o pierd pe zi ce trece. După ce străbaţi întortocherile acestui drum pitoresc, unde cea mai mică denivelare trezeşte amintiri, efectul general fiind cufundarea într-o visare involuntară, zăreşti un intrând destul de întunecos, în centrul căruia se ascunde poarta „casei domnului Grandet”. Dar nu e cu putinţă să-ţi dai seama de înţelesul acestei expresii provinciale fără să cunoşti biografia domnului Grandet.
Domnul Grandet se bucura la Saumur de o reputaţie ale cărei cauze şi efecte nu vor fi înţelese pe de-a-ntregul de persoanele care n-au trăit cât de cât în provincie. Domnul Grandet – încă numit de unii moş Grandet, dar numărul acestor bătrâni scădea vădit – era, în 1789, un meşter dogar destul de înstărit, care ştia să citească, să scrie şi să socotească. Când Republica franceză a pus în vânzare, în regiunea Saumur, bunurile clerului, dogarul, atunci în vârstă de patruzeci de ani, tocmai se căsătorise cu fiica unui bogat negustor de cherestea. Grandet s-a dus cu banii lui şi cu dota, două mii de ludovici de aur, la departament, unde, în schimbul a două sute de ludovici dubli oferiţi de socrul lui republicanului înverşunat care supraveghea vânzarea domeniilor naţionale, a obţinut pentru un codru de pâine, legal dacă nu şi legitim, cele mai frumoase vii din ţinut, o veche abaţie şi câteva ferme. Deoarece locuitorii din Saumur nu prea erau revoluţionari, moş Grandet a fost considerat un ins îndrăzneţ, un republican, un patriot, un om înclinat spre noile idei, în timp ce dogarul era doar înclinat spre viţa-de-vie. A fost numit membru al administraţiei departamentului Saumur, iar influenţa lui împăciuitoare s-a făcut simţită politic şi comercial. Politic, i-a protejat pe nobilii decăzuţi din drepturi şi a împiedicat din toată puterea vânzarea bunurilor emigranţilor; comercial, a furnizat armatelor republicane una sau două mii de butoaie de vin alb, plătit cu păşunile de toată frumuseţea ale unei mănăstiri de maici, păstrate ca un ultim lot.
În timpul Consulatului, Grandet, devenit primar, a administrat cu înţelepciune, sporindu-şi avuţia. În timpul Imperiului, a devenit domnul Grandet. Napoleon nu-i suferea pe republicani: l-a înlocuit pe domnul Grandet, despre care se credea că purtase boneta roşie, cu un mare proprietar, un om cu particulă nobiliară, un viitor baron al Imperiului. Domnul Grandet a renunţat la onoarea de primar fără niciun regret. La iniţiativa lui fuseseră făcute, în interesul oraşului, drumuri trainice spre proprietăţile sale. Deoarece casa şi bunurile fuseseră trecute abil la cadastru, plătea impozite modice. După clasificarea diferitelor sale proprietăţi, viile, graţie unor îngrijiri constante, deveniseră „fruntea ţinutului”, expresie tehnică prin care sunt desemnaţi podgorenii care produc vin de calitatea întâi. Ar fi putut să ceară Crucea Legiunii de Onoare. Clasificarea a avut loc în 1806. Domnul Grandet avea atunci cincizeci şi şapte de ani, iar soţia lui, în jur de treizeci şi şase. Fiica, singură la părinţi, rodul iubirii lor legitime, împlinise zece ani. Domnul Grandet, pe care Providenţa a vrut probabil să-l consoleze pentru dizgraţia administrativă, i-a moştenit succesiv în acel an pe doamna de La Gaudinière, născută de La Bertellière, mama doamnei Grandet, apoi pe bătrânul domn de La Bertellière, tatăl defunctei, şi, în sfârşit, pe doamna Gentillet, bunica dinspre mamă: trei moşteniri a căror importanţă nu a fost cunoscută de nimeni. Zgârcenia acestor trei bătrâni era atât de mare, încât de mult timp adunau bani ca să-i poată contempla în taină. Bătrânul domn de La Bertellière numea plasarea banilor o adevărată risipă, considerându-se mult mai câştigat de contemplarea monedelor de aur decât de beneficiile cametei. Aşadar, oraşul Saumur a presupus valoare^ economiilor după veniturile aduse de bunurile deţinute. Domnul Grandet a obţinut atunci noul titlu de nobleţe pe care mania noastră pentru egalitate nu-l va desfiinţa niciodată: cel mai impozitat din ţinut. Exploata o sută de pogoane de vie, care, în anii mănoşi, îi aduceau şapte-opt sute de butoaie de vin. Deţinea treisprezece ferme, o veche abaţie – unde, din economie, zidise[1] ferestrele, ogivele şi vitraliile, ceea ce le-a conservat –, precum şi o sută douăzeci şi şapte de pogoane de păşuni, unde creşteau şi-şi îngroşau trunchiurile trei mii de plopi plantaţi în 1793. În sfârşit, casa în care locuia era a lui. Astfel i se putea stabili averea care se vedea cu ochiul liber. În privinţa capitalurilor, acestea se ridicau la o valoare pe care numai două persoane o puteau presupune în mod vag: una era domnul Cruchot, notarul însărcinat cu plasamentele cămătăreşti ale domnului Grandet, cealaltă, domnul des Grassins, cel mai bogat bancher din Saumur, la beneficiile căruia podgoreanul participa după bunul lui plac şi neştiut de nimeni. Deşi bătrânul Cruchot şi domnul des Grassins erau înzestraţi cu acea discreţie profundă care aduce, în provincie, încredere şi avere, amândoi manifestau public faţă de domnul Grandet un respect atât de mare, încât ceilalţi puteau să estimeze mărimea capitalurilor fostului primar după importanţa respectului plin de slugărnicie pe care i-l arătau. Toţi oamenii din Saumur erau convinşi că domnul Grandet avea o comoară aparte, o ascunzătoare plină cu ludovici, şi că se deda în timpul nopţii plăcerii inefabile pe care o trezeşte vederea unei cantităţi mari de bani de aur. Cărpănoşii aveau un fel de convingere în privinţa asta când îi vedeau ochii, care păreau să fi împrumutat nuanţa metalului galben. Privirea unui om obişnuit să obţină din capitalurile lui un câştig enorm capătă obligatoriu, ca şi cea a senzualului, a jucătorului sau a curtezanului, unele obişnuinţe greu de definit, mişcări furişe, jinduitoare, misterioase, care nu le scapă semenilor. Acest limbaj secret formează într-un fel francmasoneria pasiunilor.
Aşadar, domnul Grandet inspira stima plină de consideraţie la care avea dreptul un om care nu datora niciodată nimic nimănui. Vechi dogar, vechi podgorean, ghicea cu precizia unui astronom când trebuia să facă pentru recolta lui o mie de butoaie sau numai cinci sute; nu rata nicio învârteală, având întotdeauna butoaie de vânzare când butoiul valora mai mult decât marfa de adunat în el; putea să-şi pună recolta în beciuri şi să aştepte momentul să livreze butoiul cu două sute de franci, când micii proprietari îl dădeau pe-al lor cu cinci ludovici. Renumita lui recoltă din 1811, culeasă cu chibzuială şi vândută cu încetul, îi adusese mai bine de două sute patruzeci de mii de livre. Financiar vorbind, domnul Grandet semăna cu tigrul şi cu şarpele boa: ştia să se culce, să se cuibărească, să-şi privească fix mult timp prada şi să sară asupra ei; apoi, deschidea gura pungii, vâra în ea o provizie de scuzi şi se culca liniştit, asemenea şarpelui care digeră, nepăsător, rece şi metodic.
Nimeni nu-l vedea trecând fără să încerce un sentiment de admiraţie, amestecat cu respect şi cu teamă. Toţi locuitorii din Saumur simţiseră pe pielea lor efectul ghearelor lui de oţel învelite în cumsecădenie. Unuia, maestrul Cruchot îi procurase banii necesari pentru cumpărarea unui domeniu, dar cerând unsprezece la sută; altuia, domnul des Grassins îi scontase poliţele, dar cu o dobândă îngrozitoare. Puţine erau zilele care treceau fără ca numele domnului Grandet să nu fie rostit în piaţă sau în discuţiile de seară din oraş. Pentru câteva persoane, averea bătrânului podgorean constituia motiv de mândrie patriotică. De aceea, mulţi negustori, mulţi hangii le spuneau străinilor cu o anumită mulţumire: „Domnule, avem la noi doi-trei milionari, dar domnul Grandet nu ştie nici el câtă avuţie are!” În 1816, cei mai iscusiţi socotitori din Saumur estimau bunurile funciare ale podgoreanului la aproape patru milioane; dar, cum chiria medie plătită de fermieri trebuie să fi fost pe an, din 1793 şi până în 1817, o sută de mii de franci din proprietăţi, se putea presupune că poseda în bani o sumă aproape egală cu aceea a bunurilor imobile. De aceea, când, după o partidă de boston sau după vreo discuţie despre vie, se vorbea despre domnul Grandet, oamenii destoinici spuneau:
— Moş Grandet?… Moş Grandet trebuie să aibă cinci-şase milioane.
— Sunteţi mai iscusit decât mine, pentru că eu n-am putut să aflu niciodată totalul, răspundeau domnul Cruchot sau domnul des Grassins dacă auzeau astfel de vorbe.
Când se întâmpla ca vreun parizian să aducă vorba despre familia Rothschild sau despre domnul Laffitte, oamenii din Saumur întrebau dacă erau la fel de bogaţi ca domnul Grandet. Dacă parizianul le dădea, zâmbind, un răspuns dispreţuitor, se uitau unul la altul, dând din cap neîncrezători. O avere atât de mare acoperea cu o mantie de aur toate acţiunile acestui om. Dacă, la început, unele particularităţi ale vieţii sale stârniseră ridicolul şi bătaia de joc, bătaia de joc şi ridicolul erau acum răsuflate. În cele mai neînsemnate acţiuni, domnul Grandet avea de partea lui autoritatea lucrului judecat. Vorbele, hainele, gesturile, clipirea ochilor făceau legea în ţinut, unde fiecare, după ce îl studiase aşa cum un naturalist studiază efectele instinctului la animale, putuse să recunoască profunda şi tăcuta înţelepciune a celor mai mici gesturi ale sale.
— Iarna va fi aspră, moş Grandet şi-a pus mănuşile îmblănite, spuneau oamenii. Trebuie să culegem viile.
— Moş Grandet ia mult lemn pentru doage, se va face vin, nu glumă, anul ăsta!
Domnul Grandet nu cumpăra nici carne, nici pâine. Fermierii îi aduceau săptămânal o provizie suficientă de claponi, pui, ouă, unt şi grâu din rentă. Avea o moară, iar cel care o luase în arendă trebuia, în afara chiriei, să vină să ia o anumită cantitate de grâne şi să-i aducă tărâţe şi făină. Lungana Nanon, singura lui servitoare, deşi nu mai era tânără, pregătea chiar ea, în fiecare sâmbătă, pâinea casei. Domnul Grandet aranjase cu zarzavagiii, arendaşii lui, să-i aducă legume. Cât priveşte fructele, recolta atât de multe, încât vindea o mare parte la piaţă. Lemnul pentru foc era tăiat din gardurile vii sau luat din bătrânele trunchiuri de copaci pe jumătate putreziţi, îndepărtaţi din împrejmuirile proprietăţilor, iar fermierii i-l aduceau la oraş făcut bucăţi, i-l depozitau frumos în magazie şi primeau în schimb mulţumirile lui. Singurele cheltuieli cunoscute erau pentru anafura, toaletele soţiei şi ale fiicei sale, precum şi pentru plata stranelor lor de la biserică; pentru iluminat, pentru plata lunganei Nanon şi spoitul cratiţelor ei; pentru achitarea impozitelor, a reparaţiilor clădirilor sale şi pentru cheltuiala cu exploatările. Avea şase sute de pogoane de pădure recent cumpărate, a căror supraveghere o lăsase în seama unui vecin, căruia îi promisese o recompensă. Numai după această achiziţie începuse să mănânce vânat.
Felul de a fi al acestui om era foarte simplu. Vorbea puţin, în general, îşi exprima gândurile prin fraze scurte şi grave, rostite cu un glas plin de blândeţe. De la Revoluţie, perioadă în care atrăsese privirile asupra lui, se bâlbâia într-un chip obositor îndată ce era nevoit să vorbească îndelung sau să susţină o discuţie. Această bâiguială, incoerenţa vorbelor, năvala de cuvinte cu care îşi îneca gândul, absenţa aparentă de logică, atribuite unei lipse de educaţie, erau prefăcute şi vor fi îndeajuns de explicate prin câteva evenimente ale acestei povestiri. De altfel, patru fraze, exacte ca nişte formule algebrice, îi foloseau în mod obişnuit ca să cuprindă, să rezolve toate dificultăţile vieţii şi ale negustoriei: „Nu ştiu”, „Nu pot”, „Nu vreau” şi „O să vedem”. Nu spunea niciodată da sau nu şi nu scria neam. Cineva îi vorbea? Asculta cu răceală, îşi ţinea bărbia în mâna dreaptă, sprijinindu-şi cotul drept pe dosul mâinii stângi, şi îşi forma despre toată treaba o părere asupra căreia nu mai revenea. Chibzuia îndelung la cel mai neînsemnat târg. Când, după o târguiala iscusită, adversarul îi destăinuise secretul pretenţiilor crezând că-l convinsese, el îi răspundea: „Nu pot să hotărăsc nimic fără s-o întreb pe nevastă-mea”.
Numai că aceasta, ţinută de el într-o adevărată robie, era paravanul cel mai comod în afaceri. Grandet nu se ducea niciodată în vizită, nu voia nici să primească, nici să invite pe cineva la cină; nu stârnea niciodată zgomot şi părea să economisească orice, chiar şi mişcarea. Nu-i deranja cu nimic pe ceilalţi, dintr-un respect constant faţă de proprietate. Totuşi, în pofida blândeţii vocii, a purtării precaute, ieşeau la iveală limbajul şi apucăturile de dogar mai cu seamă când era acasă, unde se stăpânea mai puţin decât oriunde în altă parte. Fizic vorbind, Grandet avea aproape 1,62 m, era îndesat, spătos, cu pulpe groase, genunchi noduroşi şi umeri laţi; avea faţa rotundă, tăbăcită de vânt şi de soare, ciupită de vărsat; bărbia era dreaptă, buzele nu prezentau nici cea mai mică sinuozitate, iar dinţii erau albi; ochii aveau expresia calmă şi ucigătoare pe care poporul o atribuie animalului fabulos numit vasilisc. Fruntea, plină de riduri transversale, nu era lipsită de protuberante semnificative; părul, gălbui, care începea să încărunţească, era „aur şi argint”, spuneau câţiva tineri care nu cunoşteau gravitatea unei glume făcute pe seama domnului Grandet. Nasul, cu vârful gros, prezenta un fel de neg plin de vinişoare, despre care vulgul spunea, îndreptăţit, că era plin de răutate. Acest chip indica o viclenie periculoasă, o probitate lipsită de căldură, egoismul unui om obişnuit să-şi concentreze sentimentele în plăcerea avariţiei şi asupra singurei fiinţe care însemna cu adevărat ceva pentru el, fiica, Eugénie, singura sa moştenitoare. De altfel, atitudinea, comportamentul, mersul, totul la el vădea acea încredere în sine pe care ţi-o conferă reuşita în tot ce ai întreprins. Aşadar, în pofida unei comportări binevoitoare şi molatice în aparenţă, domnul Grandet avea un caracter de fier. Întotdeauna era îmbrăcat în acelaşi fel: cine îl vedea azi îl vedea aşa cum era din 1791. Pantofii grosolani se strângeau cu şireturi din piele, purta pe orice vreme ciorapi de lână, o pereche de pantaloni scurţi din postav gros, maroniu, cu catarame din argint, o vestă de catifea cu dungi galbene şi cafenii, încheiată până la gât, o haină maronie cu poale largi, o cravată neagră şi o pălărie de quaker. Mănuşile, la fel de solide precum cele ale jandarmilor, erau purtate douăzeci de luni şi, ca să le păstreze curate, le aşeza pe marginea pălăriei, în acelaşi loc, cu un gest metodic. În Saumur nu se cunoştea nimic mai mult despre acest personaj.
Numai şase locuitori ai oraşului aveau dreptul să intre în această casă. Cel mai important dintre primii trei era nepotul domnului Cruchot. De când fusese numit preşedinte al Tribunalului de primă instanţă din Saumur, acest tânăr adăugase numelui de Cruchot pe acela de Bonfons şi se străduia să-l facă pe Bonfons s-o ia înaintea lui Cruchot. Semna deja C. De Bonfons. Avocatul atât de nesocotit încât să-l numească „domnule Cruchot” îşi dădea imediat seama la audiere de nesăbuinţa lui. Magistratul îi proteja pe cei care i se adresau cu „domnule preşedinte”, dar îi răsplătea cu cele mai amabile zâmbete pe linguşitorii care-i spuneau „domnule de Bonfons”. Domnul preşedinte avea treizeci şi trei de ani şi deţinea domeniul Bonfons (Boni Fontis), care-i aducea o rentă de şapte mii de livre; aştepta să-şi moştenească unchii, unul notar, celălalt fiind abatele Cruchot, membru al consiliului de canonici de la Saint-Martin-de-Tours, amândoi consideraţi destul de bogaţi. Aceşti trei Cruchot, susţinuţi de un mare număr de veri, aliaţi cu douăzeci de familii din oraş, formau un clan ca pe vremuri, la Florenţa, familia Medici; şi, la fel ca familia Medici, familia Cruchot îşi avea Pazzi-i săi. Doamna des Grassins, mama unui fiu de douăzeci şi trei de ani, o vizita stăruitor pe doamna Grandet, sperând să-l căsătorească pe dragul ei Adolphe cu domnişoara Eugénie. Domnul des Grassins, bancherul, favoriza energic manevrele soţiei prin servicii constante aduse în taină bătrânului avar şi ajungea întotdeauna la timp pe câmpul de bătălie. Aceşti trei des Grassins aveau şi ei susţinătorii lor, veri şi aliaţi credincioşi. De partea familiei Cruchot, abatele, un Talleyrand al familiei, puternic susţinut de fratele lui, notarul, îşi disputa cu străşnicie terenul cu soţia bancherului şi ţinea să rezerve bogata moştenire nepotului său, preşedintele. Această luptă secretă între familia Cruchot şi familia des Grassins, al cărei preţ era mâna tinerei Eugénie Grandet, devenise o preocupare pătimaşă a diferitelor grupuri din Saumur. Domnişoara Grandet se va căsători cu domnul preşedinte sau cu domnul Adolphe des Grassins? La această întrebare, unii răspundeau că domnul Grandet nu-şi va da fiica nici unuia, nici altuia. Fostul dogar, ros de ambiţie, căuta, se spunea, un ginere pair al Franţei, care, pentru o rentă de trei sute de mii de livre, ar fi acceptat toate butoaiele trecute, prezente şi viitoare ale familiei Grandet. Alţii susţineau că domnul şi doamna des Grassins erau nobili, foarte bogaţi, că Adolphe era băiat arătos şi că, doar dacă nu cumva aveau un nepot de papă în mânecă, o alianţă atât de convenabilă ar fi trebuit să mulţumească nişte oameni simpli, pe unul ca el, pe care tot Saumurul îl văzuse cu rindeaua în mână, şi mai purtase şi bonetă roşie! Cei mai cu judecată atrăgeau atenţia că domnul Cruchot de Bonfons intra oricând în casă, în timp ce rivalul lui era primit doar duminica. Primii susţineau că doamna des Grassins, mai intimă cu femeile din casa Grandet decât familia Cruchot, le putea insufla unele idei care, mai devreme sau mai târziu, o vor ajuta să reuşească. Ceilalţi răspundeau că abatele Cruchot era omul cel mai insinuant din lume şi că, fiind vorba despre o înfruntare între o faţă bisericească şi o femeie, partida era egală.
— Sunt taman pe taman!, se pronunţase un om de duh din Saumur.
Bătrânii din ţinut, care ştiau mai multe, pretindeau că Grandet şi ai lui erau mult prea abili ca să lase bunurile să părăsească familia, aşa că domnişoara Eugénie Grandet de la Saumur va fi căsătorită cu fiul domnului Grandet de la Paris, un bogat angrosist de vinuri. La asta, tabăra Cruchot şi tabăra Grassins răspundeau:
— Întâi că fraţii nu s-au văzut de două ori în treizeci de ani. Apoi, domnul Grandet de la Paris are pretenţii mari pentru fiul lui. E primarul unui arondisment, deputat, colonel în garda naţională, judecător la tribunalul de comerţ; îl reneagă pe Grandet de la Saumur şi are pretenţia să se înrudească cu vreo familie ducală, prin bunăvoinţa lui Napoleon.
Dar câte nu se spuneau pe seama unei moştenitoare despre care se vorbea pe o rază de douăzeci de leghe şi până şi în diligentele de la Angers la Blois!
La începutul anului 1818, tabăra Cruchot a obţinut un avantaj important asupra taberei Grassins. Domeniul Froidfond, remarcabil prin parcul, castelul admirabil, fermele, râul, iazurile şi pădurile sale, valorând trei milioane, a fost pus în vânzare de tânărul marchiz de Froidfond, nevoit să facă rost de bani. Notarul Cruchot, preşedintele Cruchot, abatele Cruchot, ajutaţi de susţinătorii lor, au reuşit să împiedice vânzarea în loturi mici. Notarul a încheiat cu tânărul o înţelegere de milioane! L-a convins că vor avea loc multe procese cu beneficiarii bunurilor adjudecate până când îşi va primi banii pentru loturi şi că era mai bine să-i vândă totul domnului Grandet, om solvabil şi în stare să plătească domeniul în bani peşin. Falnicul marchizat de Froidfond a fost îndrumat atunci spre esofagul domnului Grandet care, spre uimirea oraşului Saumur, i-a plătit, prin scont, după îndeplinirea formalităţilor. Această tranzacţie a avut mare răsunet la Nantes şi la Orléans. Domnul Grandet, profitând de întoarcerea unei şarete, se duse să-şi vadă castelul. După ce aruncase asupra proprietăţii o privire de stăpân, se întorsese la Saumur sigur că-şi plasase fondurile cu un câştig de cinci la sută şi inspirat de un gând măreţ: să sporească marchizatul de Froidfond, adăugându-i toate bunurile sale. Apoi, ca să-şi umple din nou casa de bani aproape golită, hotărî să-şi taie toate pădurile şi să-şi exploateze plopii de pe păşuni.
Acum este uşor de înţeles valoarea expresiei: „casa domnului Grandet” – acea casă ternă, rece, tăcută, situată în partea de sus a oraşului, adăpostită de ruinele meterezelor. Cei doi stâlpi şi bolta, care formau deschizătura porţii, fuseseră, ca şi casa, construiţi din tuf calcaros, piatră albă specifică litoralului Loarei, atât de moale încât durata ei medie abia dacă este de două sute de ani. Numeroasele găuri inegale, pe care intemperiile le săpaseră în mod bizar, le dădeau bolţii şi stâlpilor aspectul pietrelor vermiculare ale arhitecturii franceze şi o oarecare asemănare cu poarta mare a unei temniţe. Deasupra arcului de boltă trona un basorelief lung, din piatră dură sculptată, reprezentând cele patru anotimpuri, figuri roase deja şi înnegrite de vreme. Acest basorelief avea deasupra o plintă ieşită în afară, pe care se înălţa o vegetaţie spontană: paracherniţe galbene, volbure, poala-rândunicii, pătlagină şi un cireş mic, destul de înalt deja. Poarta, din stejar masiv, maronie, uscată, crăpată peste tot, şubredă în aparenţă, era solid menţinută de un sistem de şuruburi mari, aranjaţi în desene simetrice. Un grilaj pătrat, mic, dar cu bare dese şi înroşite de rugină, ocupa mijlocul portiţei care se deschidea în poarta mare şi servea, ca să spunem aşa, ca bază unui ciocan prins de ea cu un inel, care lovea în capul schimonosit al unui piron. Acest ciocan prelung, de genul celor pe care strămoşii noştri îl numeau jacquemart, semăna cu un mare semn de exclamare; dacă l-ar fi examinat cu atenţie, un arheolog ar fi găsit la el unele indicii ale figurii esenţiale de bufon pe care o reprezenta pe vremuri, ştearsă acum de o lungă întrebuinţare. Prin micul grilaj, destinat recunoaşterii prietenilor în timpul războaielor civile, curioşii puteau să zărească, în adâncul unei bolţi întunecoase şi verzui, câteva trepte tocite care duceau la o grădiniţă mărginită pitoresc de ziduri groase, umede, pline de prelingeri de apă şi de tufe de arbuşti pricăjiţi. Aceste ziduri erau cele ale meterezelor, pe care se înălţau grădinile câtorva locuinţe vecine.
La parterul casei, încăperea cea mai mare era o sală, a cărei intrare se afla sub bolta porţii mari. Puţine persoane cunosc importanţa unei săli în orăşelele din Anjou, Touraine şi Berry. Sala este totodată anticameră, salon, birou, budoar, sufragerie; este scena vieţii casnice, căminul comun; acolo venea de două ori pe an frizerul cartierului ca să-l tundă pe domnul Grandet; acolo intrau fermierii, preotul, subprefectul, ajutorul morarului. Această încăpere, cu cele două ferestre care dădeau spre stradă, avea pe jos duşumele; panouri cenuşii, cu muluri antice, o lambrisau de sus şi până jos; tavanul era format din grinzi aparente, vopsite tot în cenuşiu, spaţiul dintre ele fiind umplut cu mortar din nisip şi var, amestecat cu câlţi, care se îngălbenise. O pendulă veche, din cupru încrustat cu arabescuri de baga, împodobea placa de deasupra şemineului din piatră albă, prost sculptată, pe care se afla o oglindă verzuie, ale cărei margini, tăiate oblic ca să-i arate grosimea, reflectau o rază de lumină de-a lungul unei tăblii gotice din oţel încrustat cu firişoare de metal preţios. Cele două candelabre de aramă aurită, care împodobeau fiecare dintre colţurile şemineului, puteau fi folosite în două feluri: scoţând trandafirii care le serveau ca talgere pentru picăturile de ceară, braţul principal se adapta la un piedestal de marmură albăstruie, cu incrustaţii vechi de aramă, acest piedestal formând un sfeşnic pentru zilele obişnuite. Scaunele de modă veche erau împodobite cu tapiţerii ilustrând fabulele lui La Fontaine, dar trebuia să ştii asta ca să recunoşti subiectele, deoarece culorile stinse şi figurile pline de cârpituri se desluşeau cu greu. În cele patru colţuri ale acestei săli se găseau colţare, un fel de bufete terminate cu etajere slinoase. O veche masă de joc, acoperită cu o marchetărie în forma unei table de şah, era aşezată în spaţiul dintre ferestre. Deasupra acestei mese se afla un barometru oval, cu margine neagră, ornat cu motive decorative imitând panglici înnodate din lemn aurit, unde muştele îşi făcuseră de cap atât de neruşinat, încât poleiala abia se mai zărea. Pe peretele opus şemineului, două portrete în pastel erau menite să-i reprezinte pe bunicul doamnei Grandet, bătrânul domn de La Bertellière, în uniformă de locotenent al gărzilor franceze, şi pe răposata doamnă Gentillet, îmbrăcată în păstoriţă. Cele două ferestre erau acoperite cu perdele din mătase groasă de culoare roşie, ridicate de şnururi de mătase cu ciucuri. Această decorare luxoasă, care se potrivea atât de puţin cu obiceiurile lui Grandet, existase la cumpărarea casei, ca şi rama gotică, pendula, mobila tapiţată şi colţarele din lemn de trandafir. Lângă fereastra cea mai apropiată de uşă se găsea un scaun din pai, cu picioarele fixate pe tălpici, ca s-o ridice pe doamna Grandet la o înălţime care să-i permită să vadă trecătorii. O masă din lemn de cireş decolorat pentru lucrul de mână ocupa spaţiul din faţa ferestrei, foarte aproape fiind aşezat micul fotoliu al tinerei Eugénie Grandet.
De cincisprezece ani, toate zilele mamei şi ale fiicei se scurseseră tihnite în acel loc, într-o muncă permanentă, începând din luna aprilie până în luna noiembrie. În prima zi din această ultimă lună, puteau să-şi ocupe locul de iarnă, în faţa căminului. Numai în ziua aceea îngăduia Grandet aprinderea focului în sală, poruncind să fie stins pe 31 martie, fără să ia în seamă nici primele zile friguroase de primăvară, nici pe cele de toamnă. O cutie cu jar de la focul din bucătărie, pe care lungana Nanon îl obţinea dând dovadă de o mare ingeniozitate, le ajuta pe doamna şi pe domnişoara Grandet să suporte dimineţile şi serile mai reci din lunile aprilie şi octombrie. Mama şi fiica întreţineau toată lenjeria casei şi-şi foloseau cu atâta conştiinciozitate zilele cu această adevărată muncă de lucrătoare, încât, dacă Eugénie voia să-i brodeze un guleraş mamei sale, era nevoită s-o facă în orele ei de somn, înşelându-şi tatăl ca să poată avea lumină. Avarul împărţea de mult timp lumânări numărate fiicei sale şi lunganei Nanon, aşa cum împărţea dimineaţa pâinea şi tot ce era necesar consumului zilnic. Lungana Nanon era, poate, singura fiinţă omenească în stare să accepte tirania stăpânului. Întreg oraşul îi invidia pentru ea pe domnul şi pe doamna Grandet. Lungana Nanon, numită aşa din pricina înălţimii cam de 1,70 m, muncea la Grandet de treizeci şi cinci de ani. Deşi primea drept plată numai şaizeci de livre, era considerată una dintre cele mai bogate slujnice din Saumur. Aceşti bani, strânşi de treizeci şi cinci de ani, îi îngăduiseră să plaseze recent patru mii de livre ca rentă viageră la maestrul Cruchot. Acest rezultat al unor lungi şi persistente economisiri ale lunganei Nanon a părut enorm. Servitoarele, văzând că biata sexagenară îşi asigurase bătrâneţea, erau invidioase, fără să se gândească cu câtă trudă fusese adunat fiecare bănuţ. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, biata fată nu putuse intra la nimeni, într-atât de respingătoare era. Cu siguranţă, această părere era foarte nedreaptă: chipul i-ar fi fost mult admirat dacă ar fi aparţinut unui grenadier din gardă, dar, după cum se spune, în toate trebuie să fie o potriveală! Obligată să părăsească o fermă care arsese, unde păzea vacile, venise la Saumur, unde căutase de lucru, însufleţită de acel curaj robust care nu se dă în lături de la nimic.
Pe atunci, moş Grandet îşi pusese în gând să-şi ia nevastă şi voia deja să-şi organizeze gospodăria. O văzuse pe această tânără respinsă de toţi. Cântărindu-i forţa fizică în calitatea lui de dogar, ghici câştigul pe care l-ar putea avea de pe urma unei femei care arăta ca un adevărat Hercule, care stătea zdravăn pe picioare ca un stejar de şaizeci de ani prins în rădăcinile lui, cu şolduri puternice, spatele lat, mâini de căruţaş şi o onestitate solidă, după cum era şi virtutea ei neştirbită. Nici negii care ornau acea faţă marţială, nici tenul cărămiziu, nici braţele vânjoase, nici veşmintele zdrenţuite ale lui Nanon nu-l înspăimântaseră pe dogar, care avea încă vârsta la care te laşi impresionat. Atunci, o îmbrăcă, o încălţă şi o hrăni pe biata fată, îi dădu o plată şi o folosi la treburile casei, fără să se răstească prea mult la ea. Văzându-se primită astfel, lungana Nanon plânsese de bucurie pe ascuns şi se ataşase sincer de dogar, care, de altfel, o exploata ca în feudalism.
Nanon făcea tot: gătea, spăla rufele, clătea rufăria în apa Loarei şi o aducea înapoi în cârcă; se scula cum se lumina de ziuă şi se culca târziu; le făcea mâncare tuturor culegătorilor în timpul recoltării viilor, îi supraveghea pe cei care strângeau ciorchinii rămaşi după cules; apăra, ca un câine credincios, bunurile stăpânului ei; în sfârşit, având o încredere oarbă în el, se supunea, fără să cârtească, celor mai ciudate fantezii ale lui Grandet. În faimosul an 1811, a cărui recoltă a cerut strădanii nespus de mari, după douăzeci de ani de slujire, Grandet hotărî să-i ofere lui Nanon vechiul lui ceas, singurul dar pe care-l primise vreodată de la el. Deşi îi dădea pantofii lui vechi (putea să-i încalţe), e cu neputinţă de considerat profitul trimestrial al încălţărilor lui Grandet ca un cadou, pentru că erau foarte uzaţi. Necesitatea o făcea pe această biată fată atât de zgârcită, încât Grandet ajunsese în cele din urmă să ţină la ea aşa cum ţii la un câine, iar Nanon îi dăduse voie să-i pună la gât o zgardă cu ţepi, cărora nu le mai simţea înţepăturile. Dacă Grandet împărţea pâinea cu prea multă zgârcenie, Nanon nu se plângea; participa cu veselie la profiturile igienice pe care le asigura regimul sever al casei, unde nimeni nu era bolnav vreodată. Apoi, Nanon făcea parte din familie: râdea când râdea Grandet, se întrista, dârdâia de frig, se încălzea, muncea cot la cot cu el. Câte compensaţii plăcute îi oferea această egalitate! Stăpânul n-o mustrase niciodată pe slujnică pentru ciorchinele, prunele sau piersicile mâncate sub pom.
— Haide, ospătează-te în voie, Nanon!, îi spunea el în anii când crengile se aplecau până la pământ de greutatea fructelor, pe care fermierii erau obligaţi să le dea la porci.
Pentru o fată de la ţară, care în tinereţea ei nu avusese parte decât de bruftuluieli, pentru o sărmană primită din milă, râsul ambiguu al lui Grandet era o adevărată rază de soare. De altfel, în inima simplă şi în mintea îngustă a slujnicei, nu puteau stărui decât un sentiment şi-un gând. De treizeci şi cinci de ani se revedea întruna ajungând în faţa şantierului lui moş Grandet cu picioarele goale, cu hainele zdrenţuite, şi-l auzea pe dogar întrebând-o:
— Ce vrei, drăguţo?
Iar recunoştinţa ei era la fel de mare ca în prima zi. Uneori, Grandet, gândindu-se că acea biată creatură nu auzise vreodată nici cel mai mic cuvânt măgulitor, că nu avea habar de niciunul dintre sentimentele plăcute pe care le inspiră femeia şi că ar fi putut să apară într-o zi în faţa lui Dumnezeu mai curată decât era Fecioara Maria, cuprins de milă, exclama, privind-o:
— Biata Nanon!
Cuvintele lui erau urmate întotdeauna de o privire greu de definit, pe care i-o arunca bătrâna slujnică. Aceste vorbe, rostite din când în când, formau de mult timp un lanţ de prietenie neîntrerupt, la care fiecare exclamaţie adăuga o nouă verigă. Această milă, care-şi găsise locul în inima lui Grandet şi era acceptată cu mare plăcere de biata fată bătrână, avea ceva oribil. Această milă atroce de cărpănos, care-i trezea o mare mulţumire bătrânului dogar, era pentru Nanon porţia de fericire. Oricine ar fi spus la fel: „Biata Nanon!” Dumnezeu îşi va recunoaşte îngerii după modulaţia plăcută a vocii şi după regretele lor tainice.
Existau la Saumur multe gospodării unde servitoarele erau mai bine tratate, dar stăpânii nu se bucurau de nicio manifestare de mulţumire din partea lor. De aici şi vorbele: „Ce-i fac aceşti Grandet lunganei de Nanon de le este atât de ataşată? Ar sări şi-n foc pentru ei!”
Bucătăria, ale cărei ferestre cu grilaj dădeau în curte, era întotdeauna curată, totul frumos rânduit, rece, o adevărată bucătărie de om zgârcit, unde nimic nu trebuia să se piardă. După ce spăla vasele, strângea resturile de la masă şi stingea focul, Nanon părăsea bucătăria, despărţită de sală de un culoar, şi venea să toarcă cânepă lângă stăpânele ei. Seara, o singură lumânare era de ajuns pentru întreaga familie. Slujnica dormea în fundul acestui culoar, într-o cămăruţă luminată de o ferestruică cu gratii, care dădea spre casa vecină. Sănătatea robustă îi îngăduia să locuiască fără consecinţe supărătoare în acel soi de bortă, de unde putea să audă cel mai mic zgomot, graţie liniştii profunde care domnea în casă ziua şi noaptea. Trebuia, asemenea unui câine de pază, să doarmă iepureşte şi să se odihnească stând de veghe.
Descrierea celorlalte părţi ale locuinţei se va face în strânsă legătură cu evenimentele acestei povestiri, dar schiţa sălii, unde strălucea luxul acelei gospodării, ne poate face să bănuim dinainte goliciunea etajelor.
În anul 1819, pe la mijlocul lunii noiembrie, spre seară, lungana Nanon aprinse focul pentru prima dată. Toamna fusese foarte frumoasă. Ziua aceea era una de sărbătoare bine cunoscută de tabăra Cruchot şi de tabăra Grassins. Astfel, cei şase potrivnici se pregăteau să vină înarmaţi până în dinţi, urmând să se întâlnească în sală şi să se întreacă în dovezi de prietenie. Dimineaţa, întregul Saumur le văzuse pe doamna şi pe domnişoara Grandet, însoţite de Nanon, ducându-se la biserica parohială, să asiste la slujbă şi fiecare îşi amintise că în acea zi era aniversarea naşterii domnişoarei Eugénie. De aceea, calculând ora la care masa de seară trebuia să se sfârşească, notarul Cruchot, abatele Cruchot şi domnul C. De Bonfons s-au grăbit să sosească înaintea familiei des Grassins, ca s-o sărbătorească pe domnişoara Grandet. Toţi trei aduceau buchete enorme de flori, culese din micile lor sere. Cozile florilor pe care preşedintele voia să le ofere erau înfăşurate în mod ingenios cu o panglică de satin alb, ornată cu franjuri aurii.
Încă de dimineaţa, domnul Grandet, după cum îi era obiceiul în ziua memorabilă a naşterii şi în cea a onomasticii tinerei Eugénie, venise înainte ca ea să se dea jos din pat şi-i oferise cu solemnitate darul lui părintesc, care consta, de treisprezece ani încoace, într-o monedă de aur de colecţie. Doamna Grandet îi dăruia în mod obişnuit fiicei sale o rochie de iarnă sau de vară, după împrejurare. Cele două rochii şi monedele de aur, pe care le primea de Anul Nou şi la aniversarea tatălui ei, formau un mic venit de aproape o sută de scuzi, iar lui Grandet îi plăcea s-o vadă cum îi strânge, într-un fel, asta însemna să-şi pună banii dintr-un buzunar în altul şi, ca să zicem aşa, să educe în mod minuţios avariţia moştenitoarei sale, căreia îi cerea uneori să-i dea socoteală de avutul ei, sporit mai de mult de rudele din familia La Bertellière, spunându-i:
— Va fi cadoul tău de nuntă!
Un astfel de cadou este un obicei străvechi, care se mai practică şi se păstrează cu sfinţenie în câteva ţinuturi situate în centrul Franţei. În Berry, în Anjou, când o tânără se căsătoreşte, familia ei sau cea a soţului trebuie să-i dăruiască o pungă în care se găsesc, în funcţie de avere, douăsprezece monede sau douăsprezece duzini de monede sau o sută de duzini de monede de aur sau de argint. Cea mai săracă ciobăniţă nu s-ar mărita fără darul ei de nuntă, chiar dacă ar fi vorba despre câţiva gologani amărâţi de aramă. Se mai vorbeşte şi acum la Issoudun despre un dar de nuntă oferit unei moştenitoare bogate: o sută patruzeci şi patru de portugheze[2] de aur. Papa Clement al VII-lea, unchiul Caterinei de Medici, i-a dăruit, căsătorind-o cu Henric al II-lea, o duzină de medalii de aur străvechi, de cea mai mare valoare. În timpul mesei, tatăl, foarte bucuros s-o vadă pe Eugénie a lui mai frumoasă în rochia nouă, exclamase:
— Azi e ziua lui Eugénie, aşa că facem focul! Să fie cu noroc!
— Domnişoara o să se căsătorească anul ăsta, mai mult ca sigur, zise lungana Nanon, luând de pe masă resturile unei fripturi de gâscă, fazanul dogarilor.
— Nu văd nicio partidă pentru ea la Saumur, răspunse doamna Grandet, privindu-şi soţul cu un aer timid care, având în vedere vârsta, vădea întreaga robie conjugală sub care gemea biata femeie.
Grandet se uită cu luare aminte la fiica lui şi exclamă voios:
— Copila împlineşte azi douăzeci şi trei de ani, va trebui să ne ocupăm de ea!
Eugénie şi mama ei se priviră în tăcere, cu subînţeles.
Doamna Grandet era o femeie uscăţivă, galbenă ca o gutuie, neîndemânatică, înceată; una dintre acele femei care par făcute anume ca să fie tiranizate. Era ciolănoasă, cu un nas mare, o frunte lată, ochi mari şi, la prima vedere, semăna vag cu acele fructe acoperite de puf care nu mai au nici gust, nici zeamă. Avea dinţii negri şi rari, gura ridată şi bărbia ascuţită. Era însă o femeie de toată isprava, o adevărată La Bertellière. Abatele Cruchot ştia să găsească ocazii de a-i spune că nu arătase rău deloc, iar ea îl credea.
O blândeţe angelică, o resemnare de insectă chinuită de copii, o pioşenie rară, o constanţă sufletească neştirbită, o inimă bună, toate făceau să fie compătimită şi respectată de toţi. Soţul nu-i dădea niciodată mai mult de şase franci o dată pentru micile cheltuieli. Deşi ridicolă în aparenţă, această femeie care, prin zestre şi moşteniri, îi adusese lui moş Grandet mai bine de trei sute de mii de franci, se simţise întotdeauna atât de profund umilită de o dependenţă şi de o robie contra cărora blândeţea ei sufletească o împiedica să se revolte, încât nu ceruse niciodată un bănuţ, nici nu făcuse vreo observaţie în privinţa actelor pe care notarul Cruchot i le prezenta la semnat. Această mândrie prostească şi tainică, această nobleţe sufletească permanent desconsiderată şi rănită de Grandet domina comportarea acestei femei. Doamna Grandet îmbrăca întotdeauna o rochie din mătase naturală, verzuie, pe care se obişnuise s-o facă să ţină aproape un an; purta o basma din stambă albă, o pălărie de pai cusută şi păstra aproape întotdeauna un şorţ de tafta neagră. Ieşind mai rar din casă, îşi uza puţin pantofii. În sfârşit, nu dorea niciodată ceva pentru ea. De aceea, Grandet, cuprins uneori de remuşcare gândindu-se la cât timp trecuse de când îi dăduse şase franci soţiei, stipula întotdeauna gratificaţii pecuniare pentru ea în actul de vânzare anuală a recoltelor. Cei patru-cinci ludovici oferiţi de olandezul sau de belgianul care achiziţiona recolta Grandet formau cel mai sigur venit anual al doamnei Grandet. Dar, după ce primea cei cinci ludovici, soţul ei îi spunea deseori, ca şi cum ar fi avut pungă comună:
— N-ai să-mi împrumuţi câţiva gologani?
Iar biata femeie, fericită să poată face ceva pentru un om pe care duhovnicul i-l înfăţişa ca fiind domnul şi stăpânul ei, îi înapoia, în cursul iernii, câţiva scuzi din banii gratificaţiilor. Când Grandet scotea din buzunar moneda de o sută de bani alocată lunar micilor cheltuieli – aţă, ace, toaleta fiicei sale –, nu scăpa niciodată ocazia, după ce-şi încheia buzunarul de la vestă, să-i spună soţiei sale:
— Mamă, vrei şi tu ceva?
— Dragul meu, vom vedea, răspundea doamna Grandet, însufleţită de un sentiment de demnitate maternă.
Devotament sublim, dar irosit! Grandet se credea foarte generos cu soţia lui. Filosofii care întâlnesc persoane precum Nanon, doamna Grandet şi Eugénie nu au oare dreptul să considere că ironia constituie fondul caracterului Providenţei?
După această masă, la care, pentru prima dată, se vorbise despre căsătoria tinerei Eugénie, Nanon aduse o sticlă de lichior de coacăze din camera domnului Grandet şi puţin lipsi să nu cadă coborând scara.
— Prostănacă ce eşti!, îi spuse stăpânul. Cazi şi tu de-a-npicioarelea?
— Domnule, e de la treapta de la scară, care nu mai ţine.
— Are dreptate, interveni doamna Grandet. Ar fi trebuit să pui s-o repare de mai de mult. Eugénie era să-şi scrântească ieri piciorul.
— Uite!, îi zise Grandet lui Nanon, văzând-o foarte palidă. Dacă tot e ziua de naştere a fetei şi era să cazi, bea un păhărel de lichior ca să-ţi vină inima la loc!
— Zău că-l merit!, răspunse Nanon. Alţii ar fi spart sticla, dar mi-aş fi rupt cotul şi tot aş fi ţinut-o.
— Biata Nanon!, exclamă Grandet, turnându-i lichiorul de coacăze.
— Te-ai lovit?, întrebă Eugénie, privind-o curioasă.
— Nu, pentru că m-am ţinut, opintindu-mă în şale.
— Ei bine, pentru că tot e ziua de naştere a lui Eugénie, o să vă repar treapta, spuse Grandet. Voi nu ştiţi să puneţi piciorul în colţ, acolo unde ţine încă bine.
Grandet luă lumânarea, le lăsă pe soţie, fiică şi pe slujnică doar cu lumina focului, care ardea cu flăcări vioaie, şi se duse în magazia unde era cuptorul de pâine ca să ia scânduri, cuie şi sculele.
— Să vă ajut?, îi strigă Nanon, auzindu-l bătând în scară.
— Nu! Nu! La asta mă pricep, răspunse fostul dogar.
Pe când Grandet îşi repara singur scara mâncată de cari şi fluiera de-ţi spărgea timpanele, amintindu-şi anii tinereţii, la poartă bătură cei trei Cruchot.
— Dumneavoastră sunteţi, domnule Cruchot?, întrebă Nanon, uitându-se prin ferestruica cu grilaj.
— Da, răspunse preşedintele.
Nanon deschise uşa, şi lumina focului, care se reflecta sub boltă, le îngădui celor trei Cruchot să zărească intrarea sălii.
— A! Aţi venit pentru aniversare!, le spuse Nanon, mirosind florile.
— Scuzaţi, domnilor, într-o clipă sunt al dumneavoastră!, strigă Grandet, recunoscând glasul prietenilor. Eu nu mă ţin cu nasul pe sus şi-mi dreg singur treapta la scară.
— Nu vă grăbiţi, nu vă grăbiţi, domnule Grandet. Fiecare e primar la el acasă![3], spuse sentenţios preşedintele, râzând singur de aluzia pe care nimeni nu o înţelese.
Doamna şi domnişoara Grandet se ridicară. Preşedintele, profitând de penumbră, îi şopti tinerei Eugénie:
— Daţi-mi voie, domnişoară, să vă urez astăzi, cu ocazia zilei de naştere, ani fericiţi şi să fiţi mereu sănătoasă ca acum!
Îi oferi un buchet mare de flori rare la Saumur, apoi, strângând-o pe moştenitoare de coate, o sărută de o parte şi de alta a gâtului, într-un fel care o făcu să se ruşineze. Preşedintele, care semăna cu un cui mare ruginit, credea că aşa îi făcea curte.
— Nu vă sfiiţi, spuse Grandet, intrând. Ce elan vă dau zilele de sărbătoare, domnule preşedinte!
— Păi, cu domnişoara alături, toate zilele ar fi sărbători pentru nepotul meu, răspunse abatele Cruchot, cu buchetul lui în mână.
Abatele îi sărută mâna tinerei Eugénie. Cât despre notarul Cruchot, el o pupă de-a dreptul pe amândoi obrajii şi zise:
— Vai, cum ne mai cresc fetele! Cu douăsprezece luni în fiecare an!
Punând la loc lumânarea în faţa pendulei, Grandet, care o ţinea lângă cu o glumă şi o repeta până la saturaţie când i se părea hazlie, spuse:
— Pentru că tot e ziua de naştere a lui Eugénie, să aprindem candelabrele!
El scoase cu grijă braţele candelabrelor, fixă discul pentru ceară la fiecare piedestal, luă din mâinile slujnicei
O lumânare nouă, înfăşurată într-o bucată de hârtie, o vârî în gaură, o potrivi bine, o aprinse, apoi se aşeză lângă soţia lui, privindu-şi pe rând prietenii, fiica şi cele două lumânări. Abatele Cruchot, scund şi rotofei, cu perucă roşcată şi netedă, cu chip de bătrână ghiduşă, întrebă, întinzându-şi picioarele cu pantofi straşnici cu catarame de argint:
— Familia des Gressins n-a venit?
— Nu încă, răspunse Grandet.
— Dar trebuie să vină?, întrebă bătrânul notar, strâmbându-şi faţa găurită ca o lingură de spumă.
— Cred că da, răspunse doamna Grandet.
— Aţi terminat culesul viei?, îl întrebă preşedintele Bonfons pe Grandet.
— Peste tot!, îi răspunse bătrânul podgorean, ridicându-se să se plimbe de-a lungul sălii şi înălţându-şi pieptul cu o mişcare plină de îngâmfare, ca şi răspunsul. Peste tot!
Prin uşa culoarului care ducea la bucătărie, el o văzu atunci pe Nanon aşezată lângă foc cu o lumânare şi pregătindu-se să toarcă acolo, ca să nu strice petrecerea.
— Nanon, fă bine şi stinge focul, stinge lumânarea şi vino să stai cu noi!, îi zise el, păşind pe culoar. La naiba! Sala e destul de mare pentru toţi.
— Da, domnule, dar o să aveţi lume bună.
— Şi eşti cumva altfel? Tot din coasta lui Adam ai ieşit şi tu!
Grandet se întoarse spre preşedinte şi-l întrebă:
— V-aţi vândut recolta?
— Nu, pe legea mea, o păstrez. Dacă acum vinul e bun, peste doi ani va fi şi mai bun. Proprietarii, ştiţi foarte bine asta, s-au înţeles să păstreze preţurile hotărâte, iar anul ăsta belgienii nu vor avea ce face. Dacă pleacă, n-or să nimerească să se-ntoarcă!
— Da, dar să fim bine înţeleşi, răspunse Grandet, pe un ton care-l făcu pe preşedinte să se înfioare.
„O fi şi el amestecat?”, îşi zise în sinea lui Cruchot.
În acel moment, o lovitură de ciocan anunţa sosirea familiei des Grassins, ceea ce întrerupse o discuţie începută între doamna Grandet şi abate.
Doamna des Grassins era una dintre acele femei scunde şi vioaie, durdulii, cu pielea albă şi rozalie la faţă, care, din pricina regimului monahal din provincie şi a obiceiurilor unei vieţi virtuoase, s-au păstrat tinere încă la patruzeci de ani. Ele sunt ca ultimii trandafiri de toamnă, pe care-ţi face plăcere să-i vezi, dar ale căror petale au o oarecare răceală şi aproape că nu mai miros. Se îmbrăca destul de bine, îşi comanda stofele de la Paris, dădea tonul în oraşul Saumur şi organiza serate. Soţul ei, fost ofiţer trezorier în Garda Imperială, rănit grav la Austerlitz şi rezervist acum, îşi păstra, în pofida consideraţiei faţă de Grandet, vorbirea directă a militarilor.
— Bună ziua, Grandet, îi spuse el podgoreanului, întinzându-i mâna şi afişând un fel de superioritate sub care-i strivea întotdeauna pe cei din familia Cruchot.
O salută apoi pe doamna Grandet şi i se adresă astfel tinerei Eugénie:
— Domnişoară, eşti mereu frumoasă şi cuminte, aşa că nu prea ştiu ce ţi-aş putea ura.
Apoi îi oferi o lădiţă, adusă de servitorul lui, care conţinea o phylica, o floare adusă de curând în Europa şi foarte rară.
Doamna des Grassins o sărută foarte tandru pe Eugénie, îi strânse mâna şi-i zise:
— Adolphe a vrut să-ţi ofere el micul meu dar.
Un tânăr înalt şi blond, palid şi delicat, cu purtări destul de frumoase, timid în aparenţă, dar care tocmai tocase la Paris, unde se dusese să studieze dreptul, nouă-zece mii de franci, pe lângă suma pe care o primea în mod regulat, se apropie de Eugénie, o sărută pe amândoi obrajii şi-i oferi o cutie cu ustensile de lucru, toate din argint aurit, de proastă calitate, chiar dacă stema, cu iniţialele E. G., gotice, destul de abil gravate, putea să dea impresia unei lucrături foarte îngrijite. Deschizând-o, Eugénie simţi una dintre acele bucurii nesperate şi complete care le fac pe tinere să roşească, să tresară, să tremure de plăcere. Îşi îndreptă ochii spre tatăl ei, vrând parcă să afle dacă-i era îngăduit să primească darul, iar domnul Grandet îi răspunse „Ia-l, fiica mea!” pe un ton de actor. Cei trei Cruchot rămaseră stupefiaţi văzând privirea bucuroasă şi plină de însufleţire aruncată lui Adolphe des Grassins de tânăra moştenitoare, care socotea că primise ceva nemaivăzut. Domnul des Grassins îi oferi lui Grandet o priză de tutun, luă şi el una, scutură firişoarele căzute pe panglica Legiunii de Onoare prinsă la butoniera redingotei albastre, apoi se uită la cei trei Cruchot de parcă ar fi spus: „Cum paraţi lovitura asta?”
Doamna des Grassins îşi aruncă privirea spre vasele albastre unde se aflau buchetele celor trei Cruchot, stăruind asupra cadourilor lor cu buna-credinţă prefăcută a unei femei ironice. În această situaţie delicată, abatele Cruchot îi lăsă pe toţi să se aşeze în cerc în faţa focului şi se duse să se plimbe în fundul sălii cu Grandet. După ce bătrânii ajunseră în dreptul celei mai îndepărtate ferestre de familia des Grassins, preotul şopti la urechea avarului:
— Oamenii ăştia aruncă banii pe fereastră.
— Ce dacă, de vreme ce intră în pivniţa mea!, replică podgoreanul.
— Dacă aţi fi vrut să-i daţi o foarfecă de aur fiicei dumneavoastră, aţi fi avut cu ce s-o plătiţi, spuse abatele.
— Îi dau ceva mai bun decât o foarfecă, răspunse Grandet.
„Nepotul meu e un neghiob, îşi zise abatele, uitându-se la preşedinte, al cărui păr ciufulit sporea lipsa de farmec a chipului său măsliniu. Nu putea să inventeze şi el un fleac mai acătării?”
— Să jucăm o partidă, doamnă Grandet, propuse doamna des Grassins.
— Dar suntem cu toţii, aşa că am putea să facem două mese…
— Dacă tot e ziua lui Eugénie, să jucăm toţi loto, spuse moş Grandet. Şi aceşti doi copii vor lua parte.
Fostul dogar, care nu juca niciodată, arătă spre fiica lui şi spre Adolphe.
— Hai, Nanon, pregăteşte mesele!
— Vă ajutăm noi, domnişoară Nanon, se oferi veselă doamna des Grassins, bucuroasă de plăcerea pe care i-o făcuse tinerei Eugénie.
— N-am mai fost niciodată în viaţa mea atât de mulţumită!, îi spuse moştenitoarea. Nicăieri n-am văzut ceva mai drăguţ.
— Adolphe a adus-o de la Paris şi tot el a ales-o, îi şopti doamna des Grassins la ureche.
„Aşa, dă-i înainte, intrigantă afurisită!, îşi spuse preşedintele. Dacă vei avea vreodată un proces, tu sau bărbatul tău, n-o să câştigaţi în veci.”
Notarul, aşezat într-un colţ, se uita la abate cu un aer calm, zicându-şi:
„Degeaba se străduiesc aceşti Grassins; averea mea, cea a fratelui şi a nepotului meu urcă la un milion o sută de mii de franci. Familia des Grassins posedă cel mult jumătate şi au şi o fiică: pot să facă orice dar! Moştenitoarea şi cadourile vor fi ale noastre într-o zi.”
La opt şi jumătate seara erau pregătite două mese. Drăguţa doamnă des Grassins reuşise să-şi aşeze fiul lângă Eugénie. Actorii acestei scene pline de interes, deşi banală în aparenţă, înarmaţi cu cartonaşe pestriţe cu cifre şi cu jetoane din sticlă albastră, păreau să asculte glumele bătrânului notar, care nu trăgea un număr fără să facă o remarcă, dar toţi se gândeau la milioanele domnului Grandet. Bătrânul dogar se uita cu îngâmfare la penele roz, la toaleta nouă a doamnei des Grassins, la mutra marţială a bancherului, la cea a lui Adolphe, la preşedinte, la abate, la notar şi-şi spunea în sinea lui: „Ăştia sunt aici pentru bănişorii mei. Au venit să se plictisească pentru fiica mea. Dar fiica mea nu va fi nici a unora, nici a celorlalţi, şi toţi oamenii ăştia îmi slujesc drept momeală pentru pescuit!”
Veselia de familie, în vechiul salon cenuşiu, prost luminat de cele două lumânări; râsetele, însoţite de zgomotul vârtelniţei lunganei Nanon, sincere doar din partea tinerei Eugénie şi a mamei sale; meschinăria alăturată unor interese atât de mari; tânăra care, asemenea acelor păsări victime ale sumei mari la care sunt preţuite fără să ştie nimic, era hărţuită, asaltată de dovezi de prietenie în care credea – totul insufla acelei scene o tristeţe comică. Dar nu-i oare o scenă din toate timpurile şi de peste tot, redusă însă la cea mai simplă expresie? Figura lui Grandet, care exploata falsul ataşament al celor două familii, trăgând profituri enorme, domina această dramă şi o lumina. Oare nu aceasta este singura divinitate modernă în care toţi se încred: Banul în toată puterea lui, exprimată de o singură fizionomie? Sentimentele blânde ale vieţii ocupau aici doar un loc secundar, însufleţind trei inimi curate: Nanon, Eugénie şi mama ei. Şi câtă ignoranţă în naivitatea lor! Eugénie şi mama ei nu ştiau cât de mare era averea lui Grandet, nu vedeau viaţa decât în lumina palidelor lor idei şi nu preţuiau, dar nici nu dispreţuiau banii, obişnuite fiind să se lipsească de ei. Sentimentele lor, ofensate fără să ştie, dar vivace, taina existenţei lor constituiau excepţii ciudate la acea reuniune de oameni a căror viaţă era pur materială. Ce destin cumplit are omul! Toate fericirile sale provin dintr-o ignoranţă oarecare. În momentul în care doamna Grandet câştiga o miză de şase bănuţi, cea mai mare care se jucase vreodată în acea sală, iar lungana Nanon râdea de bucurie că doamna strânsese această mare sumă, o lovitură de ciocan răsună în poartă cu atâta putere, încât femeile tresăriră de pe scaune.
— Nu-i din Saumur cel care bate aşa, spuse notarul.
— Ce-i asta?, se indignă Nanon. Vor să ne spargă poarta?
— Cine naiba e?, zise şi Grandet.
Nanon luă una dintre cele două lumânări şi se duse să deschidă, însoţită de Grandet.
— Grandet, Grandet!, strigă soţia lui, care, îmboldită de un sentiment vag de teamă, se repezi spre uşa sălii.
Toţi jucătorii se uitară unul la altul.
— Dacă ne-am duce şi noi?, propuse domnul des Grassins. Bătaia asta de ciocan mi se pare cu intenţii rele.
Domnul des Grassins abia dacă întrezări faţa unui tânăr, însoţit de funcţionarul de la mesagerie, care ducea două geamantane enorme şi târa nişte genţi. Grandet se întoarse brusc spre soţia lui şi-i zise:
— Doamnă Grandet, vedeţi-vă mai departe de loto. Lăsaţi-mă să stau de vorbă cu domnul.
Apoi închise brusc uşa sălii, unde jucătorii agitaţi îşi reocupară locurile, dar fără să continue jocul.
— E cineva din Saumur, domnule des Grassins?, îl întrebă soţia lui.
— Nu, e un drumeţ.
— Nu poate veni decât de la Paris. Chiar aşa, e ora nouă, zise notarul, scoţându-şi cu două degete groase vechiul ceas, care semăna cu o corabie olandeză. Drace! Diligenta mare nu întârzie niciodată!
— Şi domnul ăsta e tânăr?, întrebă abatele Cruchot.
— Da, răspunse domnul des Grassins. Are nişte bagaje care cred că atârnă pe puţin trei sute de kilograme.
— Nu se mai întoarce Nanon, spuse Eugénie.
— Poate că e vreo rudă, presupuse preşedintele.
— Să punem mizele, le ceru cu glas blând doamna Grandet. Mi-am dat seama, după voce, că domnul Grandet era contrariat, aşa că ar putea fi nemulţumit dacă ar băga de seamă că vorbim de treburile lui.
— Domnişoară, spuse Adolphe, trebuie să fie vărul dumitale Grandet, un tânăr foarte drăguţ, pe care l-am văzut la balul domnului de Nucingen[4].
Adolphe se opri, mama sa îl calcă pe picior, apoi, cerându-i doi bănuţi pentru miză, ea-i şopti la ureche:
— Tacă-ţi gura, nătângule!
În acel moment, Grandet reveni în sală fără lungana Nanon, iar paşii ei şi cei ai omului de la mesagerie răsunară pe scară. Stăpânul casei era urmat de drumeţul care, de câteva momente, stârnea o curiozitate atât de mare şi care punea la grea încercare imaginaţia tuturor, încât sosirea lui în acea casă şi în acea lume ar putea fi comparată cu cea a unui melc într-un stup şi cu introducerea unui păun în vreo ogradă amărâtă de la ţară.
— Aşează-te lângă foc, îl îndemnă Grandet.
Înainte să se aşeze, tânărul străin salută cu amabilitate întreaga adunare. Bărbaţii se ridicară să răspundă printr-o înclinare politicoasă, iar femeile făcură o reverenţă ceremonioasă.
— Aţi îngheţat, domnule?, i se adresă doamna Grandet. Poate că veniţi de la…
— Astea-s femeile!, exclamă bătrânul podgorean, fără să sfârşească de citit scrisoarea pe care o avea în mână. Lăsaţi-l pe domnul să se odihnească.
— Dar, tată, poate că domnul are nevoie de ceva, interveni Eugénie.
— Are şi el limbă!, replică cu severitate podgoreanul. Această scenă îl surprinse numai pe necunoscut. Celelalte persoane erau obişnuite cu purtările despotice ale stăpânului casei. Totuşi, după rostirea celor două întrebări şi a celor două răspunsuri, necunoscutul se ridică, se întoarse cu spatele la foc, ridică un picior ca să încălzească talpa cizmei şi-i spuse tinerei Eugénie:
— Mulţumesc, verişoară, am luat cina la Tours. Şi nu am nevoie de nimic, nici măcar nu sunt obosit, adăugă el, uitându-se la Grandet.
— Domnul vine din capitală?, întrebă doamna des Grassins.
Domnul Charles – acesta era numele fiului domnului Grandet de la Paris –, auzind întrebarea, apucă un mic monoclu agăţat de gât cu un lănţişor, îl lipi de ochiul drept ca să examineze ce se afla pe masă şi persoanele din jurul ei, se holbă foarte impertinent la doamna des Grassins şi, după ce văzu totul, îi răspunse:
— Da, doamnă. Jucaţi loto, mătuşă, adăugă el. Vă rog să vă continuaţi jocul, e prea amuzant ca să renunţaţi la el…
„Eram sigură că-i vărul”, îşi zise doamna des Grassins, aruncându-i mici ocheade.
— Patruzeci şi şapte!, strigă bătrânul abate. Nu marcaţi, doamnă des Grassins, că e numărul dumneavoastră?
Domnul des Grassins puse un jeton pe cartonul soţiei sale, care, cuprinsă de presentimente triste, se uită rând pe rând la vărul de la Paris şi la Eugénie, fără să-i mai fie mintea la joc. Din când în când, tânăra moştenitoare îi arunca o privire furişă vărului ei, iar soţia bancherului putu să descopere cu uşurinţă în ea un crescendo de uimire şi de curiozitate.
[1] Ca să nu plătească impozitul pe uşi şi pe ferestre, instituit în timpul Revoluţiei.
[2] Monede cu efigia regelui Emanuel I al Portugaliei.
[3] Alterarea proverbului „Fiecare e stăpân în casa lui”.
[4] Bancher celebru din Comedia umană.
Î
ntr-una dintre cele mai pricăjite capitale de provincie ale Franţei, în mijlocul târgului, la colţul unei străzi, se află o casă; dar numele străzii şi oraşului nu pot fi date în vileag aici. Va înţelege oricine înţeleptele motive ale discreţiei pe care împrejurările o impun. Când porneşte la drum să cerceteze lumea în care trăieşte, scriitorul atinge multe răni…
Casa noastră era palatul Esgrignon, dar trebuie să aflaţi că Esgrignon este un nume convenţional, cu nimic mai real decât Belval, Floricour, Derville din Comedia umană, sau Adalbert ori Monbreuse din roman. Numele principalelor personaje vor fi de asemenea schimbate. Autorul ar dori să adune aci elemente contradictorii şi să îngrămădească unele anacronisme, pentru a acoperi adevărul cu un văl de absurdităţi şi lucruri de necrezut; dar îşi dă seama că orişice ar face, acest adevăr va încolţi necontenit, aşa cum viţa prost smulsă răzbate cu vlagă în podgoria desţelenită.
Palatul Esgrignon era nimic alt decât locuinţa unui nobil bătrân, pe nume Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz d’Esgrignon, sau des Grignons potrivit unor mai vechi titluri. Negustorimea şi burghezia oraşului îi decretase casa „palat” mai mult în derâdere; şi, de vreo douăzeci de ani, cei mai mulţi dintre localnici sfârşiseră prin a pronunţa cu seriozitate „palatul Esgrignon”, ori de câte ori vorbeau despre reşedinţa marchizului.
Carol (fraţii Thierry ar fi scris Karawl[1]) era numele glorios al uneia dintre cele mai de vază căpetenii venite pe vremuri din nord pentru a cuceri şi feudaliza pe gali. Purtătorii acestui nume nu plecaseră niciodată capul, nici în faţa Comunelor[2], nici în faţa Regalităţii, nici în faţa Bisericii, nici în faţa marii finanţe. Chemaţi în alte vremi să apere o provincie franceză, titlul de marchiz reprezenta pentru ei în acelaşi timp o datorie şi o onoare, şi nicidecum simulacrul presupuselor împuterniciri: iar feuda Esgrignon fusese din totdeauna un bun al lor.
Adevărată nobilime de provincie, neluată în seamă la curtea regală timp de două secole, dar neprihănită de orice mezalianţe, atotputernică în împrejurimi, respectată de oamenii locului ca un crez, familia aceasta – precum o binefăcătoare fecioară ce tămăduieşte durerile de dinţi – se conservase în străfundul provinciei, aşa cum în adâncul unui fluviu se păstrează pilonii carbonizaţi ai vreunui pod din vremea lui Cezar. Timp de treisprezece veacuri – fără să se abată o singură dată – domnişoarele fuseseră căsătorite fără zestre, sau trimise la mănăstire; mezinii acceptaseră supuşi succesiunea maternă, se făcuseră ostaşi, preoţi, sau se căsătoriseră la Curte. Un mezin al casei d’Esgrignon, fost amiral, e făcut duce şi pair[3], dar moare fără urmaşi. Marchizul d’Esgrignon, şeful ramurii principale, n-a acceptat niciodată titlul de duce.
— Eu stăpânesc marchizatul d’Esgrignon în aceleaşi condiţii în care regele stăpâneşte Statul Francez, spunea el conetabilului Luynes[4] care în timpul acela apărea în ochii săi ca un partener neînsemnat. În timpul tulburărilor, câţiva din familia Esgrignon fuseseră decapitaţi. Sângele lor frânc s-a păstrat nobil şi mândru până la 1789. Actualul marchiz d’Esgrignon nu a emigrat: el trebuia să-şi apere moşia. Datorită respectului pe care i-l purtau ţăranii, capul lui a fost cruţat de eşafod; dar ura adevăraţilor „Sans-Culottes”[5] atât a fost de aprigă, încât l-au considerat emigrat, când de fapt el fusese silit doar să se ascundă. În numele poporului suveran, districtul a cotropit pământul familiei d’Esgrignon, iar pădurile au fost vândute ca bunuri naţionale, în pofida împotrivirii marchizului care, pe atunci, avea patruzeci de ani.
Sora sa, domnişoara d’Esgrignon, fiind minoră, a salvat o parte a feudei prin mijlocirea unui tânăr administrator al familiei care, în numele clientei sale, a cerut împărţirea presuccesorală; cu prilejul lichidării efectuate de Republică, i-au fost atribuite câteva ferme şi castelul. Devotatul Chesnel a trebuit să cumpere pe numele său (cu bani pe care îi dădu marchizul) anumite părţi ale domeniului, la care stăpânul său ţinea în chip deosebit, precum biserica, prezbiteriul şi grădinile castelului.
Sfârşindu-se cu anii cei iuţi, dar trecători, ai terorii, marchizul d’Esgrignon, al cărui caracter impusese respect în regiune, voi să-şi reia reşedinţa în castel, împreună cu sora sa, domnişoara d’Esgrignon, pentru a repune în picioare ce putuse fi salvat datorită strădaniilor lui Chesnel, fostul său intendent, devenit acum notar. Dar vai! Castelul jefuit, rămas fără mobilă, nu era oare prea mare, prea costisitor pentru un proprietar ale cărui drepturi la dijmă fuseseră suprimate, ale cărui păduri fuseseră parcelate, care deocamdată nu putea scoate mai mult de nouă mii de franci de pe pământurile fostelor sale domenii?
Când notarul îl readuse pe vechiul său stăpân, în octombrie 1800, în bătrânul castel feudal, nu-şi putea stăpâni o adâncă emoţie văzând pe marchiz cum sta înmărmurit, în mijlocul curţii, în faţa şanţurilor pline, privind turnurile năruite până la nivelul acoperişurilor. Urmaşul francilor contempla tăcut când cerul, când locul unde pe vremuri se-nvârteau elegantele morişti de vânt ale turlelor gotice, întrebând parcă pe Dumnezeu ce rost a avut toată această răsturnare socială.
Doar Chesnel putea cuprinde adânca mâhnire a marchizului, care se numea atunci cetăţeanul Carol. Marele d’Esgrignon, rămas multă vreme mut, sorbind parcă adânc mireasma strămoşească a acelor meleaguri, i se adresă cu o adâncă melancolie:
— Chesnel, vom reveni aci mai târziu, când vor înceta tulburările; întrucât nu-mi dau voie să-mi refac blazonul, până la edictul de pacificare n-aş mai putea locui aici.
Arătă castelul, se întoarse şi, încălecând, îşi petrecu sora care venise în şubreda trăsurică de răchită a notarului.
În oraş nu mai exista palatul d’Esgrignon. Măreaţa casă fusese dărâmată; pe locul ei se ridicaseră două fabrici de manufactură.
Cu ultima pungă de galbeni a marchizului, maestrul Chesnel îi cumpără, într-un colţ al pieţei, o veche casă cu stâlpi, cu morişti, cu turnuleţe, cu hulubărie, care fusese pe vremuri un tribunal seniorial, apoi Preşedinţia, şi care aparţinuse odinioară marchizului d’Esgrignon. Contra sumei de cinci sute de galbeni, achizitorul naţional înapoie vechiul edificiu proprietarului său legitim.
De atunci, mai în batjocură, mai în serios, casa a fost poreclită „palatul” d’Esgrignon. În 1800, când ştergerea numelor din listele negre ale proscrişilor se obţinea destul de uşor, – câţiva emigranţi se întoarseră în Franţa. Printre nobilii care cei dinţii se înapoiară În oraş, se aflau baronul de Nouastre cu fiica sa; erau cu desăvârşire scăpătaţi. Domnul d’Esgrignon le oferi cu mărinimie un adăpost, unde baronul muri după două luni de amărăciune. Domnişoara de Nouastre avea douăzeci şi doi de ani. Familia Nouastre era de cea mai nobilă viţă şi marchizul d’Esgrignon, pentru ca să nu i se stingă stirpea – o luă în căsătorie; dar ea muri atunci când avea să nască, ucisă de nepriceperea medicului. lăsând – din fericire – familiei d’Esgrignon un fiu.
Bietul bătrân (cu toate că marchizul n-avea atunci decât cincizeci şi trei de ani, necazurile şi chinuitoarele dureri ale vieţii sale făcură ca anii săi să fie mai lungi), pierdu şi bucuria ultimelor zile, văzând cum s-a dus cea mai frumoasă dintre făpturi, femeia nobilă în care retrăiau gratiile – azi asfinţite – ale figurilor de femei din al XVI-lea veac… A fost una dintre acele lovituri care nu se uită, care lasă urme adânci în tot restul vieţii.
După ce rămase câteva clipe în picioare lângă catafalc, marchizul sărută fruntea soţiei sale, culcată ca o sfântă, cu mâinile împreunate, îşi scoase ceasul, îi sfărâmă rotiţa şi se duse să-l atârne deasupra căminului. Era unsprezece înainte de amiază.
— Domnişoară d’Esgrignon, să rugăm pe Dumnezeu ca această oră să înceteze a mai fi năpasta casei noastre. Unchiul meu, arhiepiscopul, a fost căsăpit la această oră şi tot la aceeaşi oră s-a prăpădit şi tatăl meu.
Îngenunche, rezemându-şi capul pe pat; tot astfel făcu şi sora sa. Apoi, după un timp, amândoi se ridicară; domnişoara d’Esgrignon izbucni în plâns, bătrânul marchiz privi cu ochii uscaţi copilul, odaia şi pe moartă. La încăpăţânarea sa de franc se adăuga un zel creştinesc, întâmplarea aceasta avea loc în al doilea an al veacului nostru.
Domnişoara d’Esgrignon avea atunci douăzeci şi şapte de ani. Era frumoasă, Un parvenit, furnizor al armatelor Republicii născut în acel ţinut, având o rentă de o mie de scuzi[6], obţinu de la maestrul Chesnel – după ce izbuti să-i înduplece împotrivirea – să intervină în favoarea căsătoriei cu domnişoara d’Esgrignon. Şi fratele şi sora se mâniară de această nemaipomenită îndrăzneală. Chesnel nu-şi ierta faptul că se lăsase înduplecat de jupânul du Croisier. Din ziua aceea, el n-a mai găsit mângâietoarea bunăvoinţă, care putea fi socotită prietenie, nici în felul de a se purta, nici în vorbele marchizului d’Esgrignon. Marchizul nu-i mai păstra decât recunoştinţă. Dar această recunoştinţă, deşi nobilă şi adevărată, a rămas pentru notar o pricină de nesfârşită amărăciune. Sunt unele inimi deosebite cărora recunoştinţa li se pare o prea mare răsplată şi care preferă monotonia unor sentimente prieteneşti, pe care ţi-o dă comuniunea unor gânduri şi o voită fuziune sufletească. Maestrul Chesnel gustase din bucuria acestei preţioase amiciţii; marchizul îl ridicase până la el. Pentru nobilul bătrân, personajul acesta era mai puţin decât un copil şi mai mult decât un servitor; un şerb supus de bună voie, un vasal legat cu tot sufletul de suzeranul său. Nu mai putea fi vorba de socoteli cu acest notar, ci totul se cumpănea printr-un neîncetat schimb de afecţiune. În ochii marchizului, caracterul oficial pe care notariatul îl conferea lui Chesnel nu mai însemna nimic, i se părea că servitorul său este doar deghizat în notar.
În ochii lui Chesnel, marchizul rămăsese o fiinţă de obârşie dumnezeiască; el credea în aristocraţie şi îşi amintea, fără umilinţă, că tatăl lui deschidea porţile salonului, vestind: – „Masa este servită, domnule marchiz!”
Devotamentul său pentru nobila familie scăpătată nu pornea însă numai dintr-o evlavie, ci dintr-un tel de egoism; se socotea ca făcând parte dintre ai casei. Adâncă i-a fost dar mâhnirea când a îndrăznit să vorbească de eroarea sa marchizului, cu toate că marchizul îi interzisese.
— Chesnel – îi răspunse bătrânul nobil pe un ton grav – înainte de Tulburări[7] cred că nu ţi-ar fi trecut prin cap să ai năluciri atât de jignitoare. Cum sunt oare aceste noi doctrine de ţi-au putut strica în aşa hal mintea?
Maestrul Chesnel era preţuit, se bucura de încrederea întregului oraş. Cinstea sa desăvârşită şi marea sa avere îi sporeau prestigiul. Din ziua aceea nenorocită descoperi că avea o adevărată silă pentru jupân du Croisier. Cu toate că notarul nu purta nimănui pică, făcu în aşa fel ca această silă să fie împărtăşită de un număr destul de însemnat de familii. Du Croisier, om afurisit şi în stare să clocească o răzbunare timp de douăzeci de ani, prinse o ură de moarte împotriva notarului şi a familiei d’Esgrignon, o ură din acelea mocnite, cum numai în provincie se mai întâlnesc.
Refuzul dispreţuitor al marchizului îl desfiinţa în ochii răutăcioşilor provinciali printre care venise să-şi petreacă zilele şi pe care voia să-i domine. A fost o adevărată catastrofă, încât urmările ei n-au întârziat să se facă simţite. Du Croisier, în disperare de cauză, se adresă unei fete bătrâne, care de asemenea îl respinse. Şi astfel ambiţioasele planuri pe care le făurea s-au năruit, întâi datorită refuzului domnişoarei d’Esgrignon, care i-ar fi deschis porţile acestui provincial „Faubourg Saint-Germain[8]”, apoi datorită celui de-al doilea refuz care îl umili atât de mult, încât abia se putea menţine în societatea de mâna a doua a oraşului.
În 1805, domnul de la Roché-Guyon, primul născut al uneia dintre cele mai vechi familii din regiune, care se înrudise pe vremuri cu d’Esgrignon – peţi, tot prin maestrul Chesnel, mâna domnişoarei d’Esgrignon. Dar domnişoara Marie-Armande-Claire d’Esgrignon nu voi să asculte pe notar.
— Ar fi trebuit să ghiceşti că sunt mamă, dragul meu Chesnel, îi zise ea adormindu-şi nepotul, un copil frumos de cinci ani.
Bătrânul marchiz se ridică pentru a-şi întâmpina sora care se întorcea de lângă leagăn; plin de respect, îi sărută mâna apoi, aşezându-se din nou, îşi regăsi graiul pentru a-i spune;
— Eşti o adevărată d’Esgrignon, scumpa mea soră!
Nobila fată tresări şi plânse. La bătrâneţe, domnul d’Esgrignon, tatăl marchizului, se căsătorise cu nepoata unui mic birtaş, înnobilat sub Ludovic al XIV-lea. Această căsătorie a fost socotită în familie o îngrozitoare mezalianţă, dar fără importanţă, deoarece din ea nu rezultase decât o fată. Armande ştia aceasta, cu toate că fratele său era atât de bun cu ea. O privise întotdeauna ca pe o străină; acum însă cuvintele lui o repuneau în drepturi. Dar şi răspunsul ei nu era oare o deplină încoronare a purtării nobile pe care o avusese timp de unsprezece ani de când, după majorat, fiece faptă a sa purta pecetea celui mai desăvârşit devotament? Avea un soi de cult pentru fratele ei.
— Voi muri domnişoară d’Esgrignon! spuse ea cu simplitate notarului.
— Nu există pentru dumneavoastră un titlu mai frumos, răspunse Chesnel, crezând că-i face un compliment.
Sărmana fată se îmbujoră.
— Ai spus o prostie, Chesnel, replică bătrânul marchiz, în acelaşi timp măgulit de vorbele fostului său servitor, dar necăjit de mâhnirea pricinuită surorii sale, O d’Esgrignon se poate căsători cu un Montmorency: sângele nostru nu este atât de amestecat cum a fost al lor. Pajura Esgrignonilor cuprinde pe un câmp de aur, două benzi roşii. Nimic altceva, de nouă sute de ani încoace, n-a fost schimbat în blazonul nostru. El este acelaşi ca şi în prima zi.
Blondet, căruia literatura contemporană îi este îndatorată, printre altele, şi pentru această povestire, istoriseşte următoarele:
„Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreo femeie care să-mi stimuleze mai mult imaginaţia ca domnişoara d’Esgrignon. Eram într-adevăr foarte tânăr copil şi poate că imaginea care mi-a rămas stăruitoare în minte, cu strălucirea şi coloritul ei, se datorează în bună parte şi acelei porniri ce presupunea în copilăria noastră predispoziţia pentru supranatural. Când o vedeam de departe venind pe Promenadă, unde mă jucam cu alţi copii, însoţită de Victurnien, nepotul său, simţeam o emoţie asemănătoare reflexelor produse de curenţii galvanici asupra morţilor. Cât eram de tânăr, mă simţeam totuşi însufleţit de o nouă viaţă.
[1] fraţii Thierry ar fi scris Karawl – e vorba de istoricii, contemporani cu Balzac, Amedee Thierry (1797—1873) şi Augustin Thierry (1795—1856), care s-au ocupat cu studii din epoca merovingiană şi au utilizat în mod deosebit cronicile şi documentele originale. Aici ar fi putut găsi ei grafia veche, germanică, a numelui de Carol.
[2] în faţa Comunelor – „Comunele” erau în Evul Mediu, oraşele care izbutiseră să obţină oarecare autonomie, prin „charte” smulse de la suzerani sau acordate de regi, aceştia încercând astfel să înlăture concurenţii feudali şi să întărească puterea centrală.
[3] pair al Franţei – în secolul al XIX-lea, membru al Camerei aristocratice, creată în 1814 de Bourbonii „restauraţi” pentru a contrabalansa Camera deputaţilor, pe care n-o puteau suprima. Demnitatea de pair era acordată de rege şi era ereditară. Instituţia a dispărut prin revoluţia din 1848.
[4] Luynes – familie aristocratică din Provenţa; contemporan cu marchizul d’Esgrignon a fost ducele de Luynes (1749—1807), deputat în Statele Generale din 1789, devenind senator în 1803.
[5] sans-culottes – nume dat în batjocură de către aristocraţie revoluţionarilor din 1792, care renunţaseră la pantalonul (culotte) al costumului elegant din secolul al XVIII-lea şi purtau pantaloni lungi. Istoria a şters însă, orice batjocură de pe această expresie, făcând-o sinonimă cu: patriot revoluţionar.
[6] o mie de scuzi – trei mii de franci.
[7] înainte de Tulburări – neînţelegând caracterul adânc istoric al revoluţiei din 1789—94, care a răsturnat clasa feudală fie la putere, marchizul d’Esgrignon, reprezentant al acestei clase, vorbeşte de revoluţie ca de nişte simple tulburări trecătoare.
[8] Saint-Germain – cartier din Paris, locuit de familiile nobile.
Capitolul I
„E o mare greşeală să crezi că primul venit te poate iubi. Ca să săvârşeşti această mare nebunie, trebuie să ai mult suflet şi să afli tot atâta şi la cel pe care-l iubeşti… Mahomed a spus că femeile n-ar avea suflet.
ANONIM[1]
SĂ NE ÎNCHIPUIM O FAŢADĂ magnifică: arhitectul şi-a desfăşurat aici toate posibilităţile sale, iar omul, toată măreţia fanteziei lui. Pe o temelie de treizeci de picioare înălţime, ale cărei pietre se îmbucă perfect una cu alta şi sunt lustruite într-un mod desăvârşit, se înalţă douăzeci şi patru de coloane canelate, pe care e aşezată o friză de o admirabilă simplitate. Frumuseţea, albeaţa ei, nu se pot compara decât cu ale unei frunţi virginale de fată tânără… În adâncul acestei galerii aeriene se află nişte coloane plate şi spaţiul este aici atât de bine amenajat, încât lumina, aerul şi privirea trec printre ele fără dificultate. Arhitravele, capitelurile şi basoreliefurile sunt de un gust fără cusur. Geniul care a prezidat amenajarea Parthenonului a aşezat cu propriile sale mâini pietrele acestui lăcaş. În dreapta şi în stânga se ridică două pavilioane pătrate, încadrate perfect ansamblului central; în mijloc, un minunat portal, deasupra căruia e sculptat un Apollo conducându-şi cvadriga cerească: prezenţa acelui zeu în acel loc pare să anunţe că palatul, prea mare pentru micimea omului, este lăcaşul nemuritorilor. Totul întăreşte această credinţă: puritatea aerului, strălucirea unui cer de azur şi majestoasa repeziciune a fluviului care, după ce a străbătut imperiul, se grăbeşte să-şi aducă omagiul stăpânului acestui nou Olimp… Cât priveşte interiorul, noi, subsemnaţii, scriitori modeşti, nu vom vorbi despre el, având în vedere că n-am avut niciodată cinstea de a fi poftiţi înăuntru. Asta nu înseamnă că am admirat mai puţin imensa trudă pe care acest edificiu a impus-o celor zece generaţii de oameni şi de animale. Într-adevăr, zânele şi geniile, mai pe limba noastră, supraintendenţii şi miniştrii (presupunând că le-am putea da aceste nume şi mai ales ultimul), care au construit acel vast monument, au stors pentru el mai bine de trei sute de ani de cazne şi de sudoare (ale oamenilor lor, se înţelege): lucrătorii folosiţi au fost în număr de 91.912.500.095.258.912.349.781.239; aceştia au mâncat: 258.945.988.578.959.000.956.667.778.889.111.122 de obroace de grâu pe jumătate stricat; mai bine de 359.105.905.920.597.810.009 de pungi cu morcovi, 32 de miliarde de livre de carne de vacă; în ceea ce priveşte vinul… fluviul curgea doar la o sută de paşi de ei. Zidarii, au stricat nedeliberat diverse maşinării, în valoare de treizeci de milioane, aparţinând Statului; în ceea ce priveşte sculele lor, stricăciunile au fost în valoare doar de douăzeci şi şapte de livre şi zece bănuţi… În concluzie, acea clădire importantă nu este, la urma urmelor, decât un monument funerar, căci a murit acolo o mulţime de lume, fie la săpatul fundaţiilor, fie la ridicatul schelelor, fie sub bâtele şefilor, fie de foame, de sete, de frig, de căldură, de apoplexie, de epilepsie, de ţâfnă sau de răpciugă.
Ceea ce posterităţii îi va fi greu să creadă, e faptul că acel carbet[2] regal n-a costat decât vreo şaizeci de miliarde, care şaizeci de miliarde au fost achitate în mod scrupulos şi fără nicio revoltă de cel mai spiritual dintre popoarele lumii. În concluzie, acea grămadă de pietre a văzut multe lucruri, dintre care despre unele e bine să vorbeşti, dar pe cele mai multe e bine să le treci sub tăcere. Construcţia a fost întinată de vizitele a douăzeci de milioane de mincinoşi şi de linguşitori, adică vrem să spunem, de curteni; numărul înşelaţilor care s-au înghesuit în incinta sa se ridică la cincizeci de milioane, cel al pungaşilor la patruzeci şi nouă de milioane şi… n-au păşit în ea decât treizeci şi doi de oameni cinstiţi, şi încă şi dintre aceştia, douăzeci şi cinci, victime ale virtuţilor lor, au fost alungaţi în mod ruşinos.
Această capodoperă a geniului oamenilor, această somptuoasă dovadă a tuturor necazurilor lor, va dăinui oare? Nu ştim… Important pentru noi e doar faptul că în 1788 ea exista şi că eroina noastră locuia atunci în acel palat nemaipomenit, dar când spunem în, înseamnă de fapt invers!
Dragă cititorule! Noi îi iubim mult pe cititori, dar mai ales pe cei care, în loc să ne laude (locare), ne cumpără. Nu-ţi vom aduce ocara de a crede că, după descrierea noastră amănunţită, te vei strădui să afli numele acelui palat… Totuşi, în cazul în care noi vom fi fost neclari, căci suntem mult prea politicoşi pentru a da vina pe perspicacitatea dumitale, te invităm – după ce menajera dumitale, urâtă sau frumoasă, îţi va aduce cafeaua sau orice altceva, deci după ce vei fi cu stomacul plin, cu burta pusă la cale, cu picioarele calde şi cu ideile limpezi – să ieşi, pe orice drum vei vrea, în Piaţa Saint-Germain-l’Auxerrois, având totodată precauţia de a-ţi înălţa cu mândrie capul şi de a deschide ochii. După ce vei fi văzut şi recunoscut Luvrul, coboară un pic acel cap mândru şi vei zări, lipit de poarta mare din stânga, un mic butoi… care e locuinţa Fanchettei.
Această locuinţă nu l-a costat decât o zi de muncă pe Jean Matigot, din strada Verrerie 64. L-a meşterit între gustarea de dimineaţă şi masa de seară. Fata i-a plătit pe loc şase franci şi n-a profitat de sudoarea nimănui pentru a-şi plăti datoria. Nu s-a stricat nimic util. N-a pierit nicio fiinţă, ci doar un biet vierme pe care l-a zdrobit rindeaua. Orice s-ar spune, acel butoi diogenic[3] era şi el locuit de un om, ca şi Luvrul, căci avea şase picioare în înălţime şi nouă în circumferinţă.
În plus, conţinea chiar şi un fotoliu mâncat de carii, căci fusese scos la licitaţie de către primul consilier cleric ce făcea parte din Parlamentul Parisului; se mai găseau de asemenea în butoi, buzunare unde se aflau ciorapii rupţi, lână, andrele de tricotat; butoiul era acoperit cu o bucată de tafta înnegrită, ce fusese odată de un alb moarat, rămasă din rochia pe care o avusese domnişoara de la Vallière în ziua… sau în noaptea în care Ludovic al XIV-lea… dar şşşt! să păstrăm secretele de Stat. Puterea are mare trecere la răposata Bastilie!
Această casă modestă se afla acolo întocmai ca o violetă alături de un stejar. Niciodată vreunul dintre cei care au locuit la Luvru n-au avut sufletul atât de liniştit ca Fanchette, deşi nu avea pe acest pământ, nici tată, nici mamă, nici pergamente, avere sau alte dovezi ale vieţii sociale. Era veselă, prin urmare săracă. Săracă? Nu, fiindcă plătea un franc capitaţie[4] pentru nişte obiecte ce valorau mai mult de o sută de mii şi anume: o talie frumoasă, braţe rotunde şi durdulii, două mâini ale căror degete prelungi şi subţiri se sfârşeau cu nişte unghii de culoarea petalelor de trandafir, picioare mici, doar de două degete – încântător indiciu!… item[5] doi sâni mici, rotunjori, tari şi bine despărţiţi, ce începeau a se împlini, a deveni frumoşi şi a fremăta; în sfârşit, gura îi era ca o rodie, ochii ca stelele, dinţii ca perlele, obrazul ca o piersică, fiecare gest, plin de graţie, iar ea întrutotul, o încântare.
Nu vă înflăcăraţi şi să nu credeţi că era, totuşi, desăvârşită: năsucul ei frumos nu era acvilin, sprâncenele, perfect arcuite, din păcate puţin cam prea stufoase, dădeau fizionomiei sale o expresie de mândrie, care s-ar fi potrivit oricărei alteia, dar nu unui sărman copil găsit; ochii ei negri erau prea mari, iar genele, prea lungi, le diminuau strălucirea aproape umedă. Dar aceste cusururi nu însemnau nimic în comparaţie cu cel pe care-l vom semnala acum: frumoasa Fanchette, da, trebuie s-o spunem, fiică a sărăciei şi a virtuţii, nu poseda acel ten palid, apanajul fetelor din aristocraţie, descris de către adoratorii lor prin interesantul cuvânt „paloare”, rezultatul inevitabil al nopţilor pierdute, pe la baluri, la recepţii, la concerte şi la alte o mie de distracţii pe care nu le cunoaşteţi.
Sigur că e vina dumitale, amabile cititor, dacă n-ai văzut-o pe Fanchette trudind în butoiul ei, cu privirea coborâtă în mod pudic, dar ridicând-o cu graţie pentru a trage cu ochiul, desigur, în mod involuntar, la fiecare cavaler frumos care trecea pe sub acea poartă a Luvrului. Era în iunie şi toţi negustorii îşi datară, în acea zi, toate scrisorile, cu cifra 27. La Saint-Germain-l’Auxerrois ceasurile bătuseră ora trei, anunţând vecernia. Foarte puţină lume se duse la slujbă, având în vedere că plouase toată ziua şi ştiţi şi dumneavoastră cam ce urmează după o ploaie la Paris.
De două minute, Fanchette – cu privirea fixată asupra străzii Prêtres – urmărea, plină de curiozitate, mişcările unui tânăr destul de arătos, îmbrăcat în negru din cap până în picioare şi care părea să se îndrepte spre dugheana ei. Văzând grija cu care îşi punea pe fiecare piatră ieşită în afară, picioarele cu încălţări foarte curate, ai fi spus că mergea pe cărbuni aprinşi, după exemplul nu ştiu cărui sfânt. Datorită manevrelor savante, tânărul izbuti să străbată oceanul de noroi ce acoperea piaţa şi, cu ingeniozitatea sa, se străduia să treacă peste pârâu când, o voce ascuţită îl făcu să se oprească exact în timpul saltului graţios pe care voise să-l facă. Strigătul ieşise din gâtlejul unei fiinţe înaltă de patru picioare şi nouă degete, cu o mutră de dihor, cu picioare sprintene şi cu spinarea murdară de noroi, oh, dar ce murdară! Purta o taşcă plină cu acte care-l acoperea aproape. Acea fiinţă se numea Courottin, şi era un mic slujbaş al unui procuror.
— Domnule Vaillant! Domnule Vaillant! Sunteţi aşteptat la Palat[6]… E vorba de afacerea monseniorului duce de Parthenay… Iată dosarul!
Rostind cuvintele cu un glas de trâmbiţă, Courottin agită dosarul pe care-l scosese din taşca lui enormă; mişcarea fu executata cu întreg orgoliul unui tânăr recrut purtând un vechi drapel.
La strigătele ascuţite, notarul, căci asta era, se întoarse, făcu un gest poruncitor şi sări uşor peste pârâu pentru a înainta spre butoiul pe care-l asedia cu privirea. Pe măsură ce se apropia, chipul Fanchettei se însufleţea, răsuflarea îi devenea sacadată, şalul nu-şi mai găsea locul şi totuşi nu-l iubea pe tânăr. Vedeţi deci că păcătuia prin cochetărie, uşurinţă, vanitate, imprudenţă şi slăbiciune, toate cusururi înrudite.
— Bună ziua, domnişoară Fanchette, zise notarul cu o voce dulceagă şi aproape tremurând.
— Bună ziua, domnule Vaillant, răspunse fata, stânjenită de privirile lacome ale tânărului.
— Ţi-am adus de lucru.
— Iar?
— Fiindcă eşti foarte pricepută. Iată ciorapii.
— Dar sunt aproape noi! Ar fi păcat!
— Ah, Fanchette, zise notarul încercând s-o apuce de mână, niciodată un ciorap nou nu mi s-a părut atât de moale ca cel dres de tine.
— Cum aşa? se miră Fanchette râzând.
— Nu ştiu; ceea ce ştiu, însă, e că mâinile tale dau o anumită suavitate tuturor lucrurilor pe care le ating.
— Ah, domnule, mâinile mele!
Şi roşie ca o cireaşă, fata îşi ascunse sub şorţ degetele mici şi frumoase, înnegrite de lâna pe care o folosea.
Notarul, văzând mişcarea pudică declanşată de vanitate, se crezu pe drumul cel bun. Şi tocmai când se pregătea să facă un gest de o familiaritate elocventă, auzi un: – Bună ziua, Fanchette!, ieşit din adâncurile unui piept voinic, care-l făcu să rămână in statu quo, adică cu cete zece degete ale sale doar la o jumătate de picior distanţă de caraco[7]-ul Fanchettei. Notarul, dezumflat, se întoarse spre vocea de bas şi zări un băiat înalt de cinci picioare şi zece degete (vechea măsură), voinic, brunet, proaspăt, bine dispus, sigur de sine. Şi neîndoios că avea motive temeinice, căci formele sale atletice dădeau în vileag puterea de a reînnoi chiar şi cea mai dificilă dintre cele douăsprezece munci ale lui Hercule. Oh, dacă vă întoarceţi cu gândul la 1778, timp în care femeile par să fi însemnat mult în statul nostru, veţi fi de acord că Jean-Louis putea merge încrezător-şi ţanţoş.
Forţa fiului Alcmenei n-a fost singurul dar pe care natura generoasă l-a revărsat asupra acestei fiinţe privilegiate. Jean-Louis se bucura, de asemenea, de o rară perspicacitate; aşa că ghici îndată dorinţele ascunse în sufletul clerical al lui Vaillant. Un cărbunar înghite tot atât de puţin ca şi un duce pe cel care vrea să-i sufle iubita şi se răzbună când şi cum poate; iată de ce Jean-Louis, izbind cu talpa lui solidă în noroiul ce se afla lângă Fanchette, îl împroşcă din cap până în tălpi pe frumosul notar. Dar, dezarmat de aerul lui jalnic, puse capăt răzbunării, aşezându-şi pe creştet sacul de cărbuni pe care tocmai îl golise acasă, la şeful rivalului său şi, zâmbindu-i plin de înţeles frumoasei sale, strigă râzând cu glas tare:
— Pe deseară, Fanchette! După care dispăru, dar bolţile Luvrului mai păstrară încă multă vreme ecoul râsului său.
Notarul, năucit, nu cuteza s-o privească pe frumoasa care-i cârpea ciorapii; îşi închipuia că noroiul care-i stropise superba lui haină îi răpise orice merit, făcându-l să pară ridicol. Vru să bată în retragere, simţind că în situaţia lui era singurul lucru pe care l-ar mai fi putut face. Tocmai se pregătea să execute această manevră, când Fanchette, scoţându-şi şorţul, i-l întinse cu un aer pe jumătate compătimitor, pe jumătate ironic.
— Ia-l, sărmane domn Vaillant şi şterge-te. Sunt foarte supărată de stângăcia lui Jean-Louis.
— Deci necioplitul ăla se numeşte Jean-Louis? Cum se face, adăugă notarul, că o fată atât de plăcută ca dumneata e în relaţii cu un asemenea specimen?
— E logodnicul meu. Fiul domnului Granivel, cărbunarul cel bogat…
— Granivel… un cărbunar… Ah, domnişoară Fanchette!
Aerul de dispreţ al notarului îl nedreptăţi cumplit pe Jean-Louis în inima tinerei, care avu josnica vanitate de a roşi pentru iubitul ei şi singura apărare pe care i-o luă fu să-i replice notarului, cu un aer încurcat:
— E totuşi foarte cunoscut în port…
— Cunoscut? reluă notarul.
— Cunoscut? repetă şi Courottin care-şi potrivi mutra după cea a şefului său, prezentându-i inevitabilul dosar. Eu nu-l cunosc, eu, care cunosc întreg cartierul, adică lumea bine. De pildă, pe bogata negustoreasă de fructe, care furnizează desertul doamnei, pe bătrâna negustoreasă de hârtie timbrată, pe aprod, pe ajutoarele de portărei şi pe grefierul comisarului… ba puţin chiar şi pe comisar. Aşa că vezi, îi zise Vaillant Fanchettei, în mod triumfător, vezi…
Aici notarul luă un aer plin de demnitate, adăugând:
— Domnişoară, vreau ciorapii gata la ora şapte! Apoi, smulgând dosarul din mâinile respectuosului Courottin, alergă la Palat.
— La ora şapte! repetă Fanchette.
— Trebuie neapărat, adăugă atunci Courottin, devenit mult mai expansiv după dispariţia şefului său; îi trebuie neapărat, că doar n-o să meargă la serată cu picioarele goale precum canibalii, fiindcă n-are decât trei perechi de ciorapi de mătase: una murdară, una în picioarele lui şi una în frumoasele dumitale mânuşiţe.
— Şi la ce serată e poftit? întrebă curioasă Fanchette.
— Cum, nu ştii? strigă micul slujbaş răutăcios, când de o lună de zile întreg cartierul a fost întors pe dos pentru a-i face rost maestrului Plaidanon de cincizeci de cutii cu biscuiţi, de douăzeci şi cinci de îngheţate, de ceai de China pe care l-am văzut fabricat azi-dimineaţă din frunze de vătămătoare elveţiană, de către cofetarul din colţ… Ah, ce n-aş da să văd şi eu serbarea şi dumneata la fel, nu-i aşa? În ce mă priveşte, eu sunt invitat. Pot să intru oriunde. Chiar şi în salon. E adevărat că trebuie să fiu chemat ca să intru acolo. Dar mi-am ales domiciliul în bucătărie.
— Desigur că eşti foarte fericit că poţi să vezi toată lumea aceea.
— Păi nu ţine decât de dumneata să te împărtăşeşti din această fericire. Îţi ofer protecţia mea… N-am decât să-i spun un cuvânt Justinei, şi poţi intra.
— Ce să zic, mare bucurie mi-ai mai face! N-ai spus dumneata mai adineauri că viitorul meu socru nu e cunoscut în cartier? Ei drăcie! E urât să renegi un om căruia îi suntem obligaţi. Ţi-ar plăcea s-o vezi pe bătrâna dumitale mamă sâcâită pentru cărbunii pe care i-i datorează?
— Cum se face, domnişoară, Fanchette, că tocmai dumneata, care ai atâta spirit, nu înţelegi că sunt obligat, din pricina slujbei şi din prudenţă, să devin ecoul şefului meu? Dacă de o sută de ori n-are dreptate, eu trebui să-i dau dreptate. Asta nu mă împiedică să-l respect în mod deosebit pe domnul Granivel, ale cărui vapoare şi probitate sunt cunoscute pe cele două maluri ale Senei.
— Deci eşti, cum s-ar spune, cu fundul în două luntri…
— Ascultă-mă, domnişoară Fanchette, peştele nu poate trăi pe uscat… în plus, e vorba de domnul Vaillant… Nu mai pierde timpul. L-ai auzit, îi trebuie ciorapii la ora şapte. Te rog să nu uiţi să-i aduci dacă ţi-e milă de picioarele mele. Au alergat prin întreg Parisul. Cu bine, domnişoară.
— Şi serata pe care mi-ai făgăduit să mi-o arăţi?
— Un Courottin n-are decât o vorbă, zise cu nobleţe micul slujbaş. Du-te la Justine şi o să te lase să intri… Mă duc să-i strecor două vorbe… Cu bine, micuţo!
Cu asta, cotoiul judecătoresc îşi reluă drumul, fără să-i pese de pârâu şi în trei minute ajunse la maestrul Plaidanon.
Fanchette se apucă de treabă şi cum domnul Vaillant nu-i dăduse cine ştie ce de lucru, isprăvi repede; după care se îndreptă către locuinţa maestrului Plaidanon. În timp ce urca scara, un dihor căruia naturaliştii i-au uitat numele în nomenclatorul lor, într-un cuvânt Courottin, o pândea. Îi surâse, îi făcu semn cu ochiul, o conduse, i-o prezentă Justinei şi i-o recomandă pe un ton şi cu nişte gesturi care dovedeau că Justine, camerista, nu mai avea nimic ce-i refuza. O, preafericitule Courottin! Căci Justine era perla subretelor; avea ochi de pungăşoaică (dar să nu te laşi înşelat, cititorule: pungăşoaică are aici înţeles de femeie cinstită), îndărătnicia zugrăvită pe chip, auzul fin, piciorul sprinten, inima la fel, încolo, fată bună! Totuşi trebuie să spunem că de cincisprezece zile de când îl alesese pe Courottin, îi era credincioasă; această fidelitate data din momentul în care dibuise în persoana acestuia din urmă o mare doză de filosofie, multă dibăcie, ordine şi ambiţie; de asemenea Justine se gândi şi la jurământul de atâtea ori uitat…
Pentru toate aceste motive pe care vi le-am expus în amănunt, la recomandarea micului slujbaş, Fanchette a căpătat, fără nicio greutate, permisiunea de a vedea lumea bună ce avea să se strângă în acea seară la procuror acasă. Prudenta Justine avea în plus şi un interes personal care o determinase să-i îndeplinească dorinţa curioasei Fanchette. Având de rezolvat o mulţime de treburi, se gândise că Fanchette îi va da o mână de ajutor.
În timp ce aceasta din urmă discuta şi făgăduia tot ce-i cerea Justine, timpul trecea şi solidul Jean-Louis ajunse la poarta Luvrului pentru a lua, ca de obicei, casa portativă a iubitei sale. Dar în zadar o căută pe Fanchette: locul era pustiu şi butoiul gol. Departe de a o acuza pe Fanchette, bravul tânăr îşi făcu sieşi reproşuri că ajunsese prea târziu. E drept că nu şi le-a făcut cu glas tare. Doi sau trei de: „Ei drăcie!”, au fost principalele fraze ale discursului său.
Acestea odată spuse, Jean-Louis a înşfăcat casa Fanchettei şi s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său.
Cititorilor, dacă ne îngăduiţi, vom alerga şi noi odată cu el.
[1] Traducerea versurilor şi a notelor, neurmate de nici o altă menţiune aparţine traducătoarei.
[2] Colibă uriaşă, în Antile şi Guyana franceză, construită din trunchiuri şi frunze, care adăposteşte foarte multe familii.
[3] Filosoful grec Diogene (413—323 î.e.n.) îşi manifesta dispreţul pentru bunurile trecătoare şi pentru convenţiunile sociale, locuind într-un butoi şi lipsindu-se de cele mai necesare obiecte. (n.k.)
[4] Impozit pe cap de om.
[5] Item – termen latin întrebuinţat la enumerări şi inventare; înseamnă „pe lângă aceasta, de asemenea”. (n.k.)
[6] E vorba de Palatul de Justiţie.
[7] Bluză ţărănească, lungă şi largă, încheiată în faţă cu nasturi şi purtată în Franţa.
ALT STUDIU DE FEMEIE
L
a Paris, pe la baluri sau pe la recepţiile mondene[1] au loc aproape întotdeauna două serate. Mai întâi, o serată oficială, la care iau parte persoanele invitate, o societate aleasă care se plictiseşte. Fiecare caută să facă impresie vecinului său. Cele mai multe dintre tinerele femei nu vin decât pentru o singură persoană. După ce fiecare femeie s-a încredinţat că ea este cea mai frumoasă în ochii acelei persoane şi că opinia ei este împărtăşită şi de alţi câţiva, după ce se schimbă câteva fraze fără importanţa, cum ar fi:
— Vă gândiţi să plecaţi curând la Crampade[2]?
— Ce bine a cântat doamna de Portenduère[3]!
— Cine să fie tinerica aceea plină de diamante? sau, după ce au rostit câteva fraze ironice, care fac o plăcere trecătoare şi răni ce nu se mai închid, grupurile se subţiază, cei nepăsători pleacă, lumânările se consumă în sfeşnice. Atunci stăpâna casei opreşte câţiva artişti, oameni veseli, prieteni, spunându-le:
— Rămâneţi, vom supa între noi.
Şi se adună într-un salonaş. Urmează a doua serată, cea adevărată: serată unde, ca pe timpul vechiului regim, toată lumea ascultă ceea ce se spune, unde conversaţia e generală, unde eşti nevoit să fii spiritual şi să contribui la buna-dispoziţie a tuturor. Toate se reliefează, râsul nestăpânit ia locul acrelor afectate care, în societatea înaltă, întunecă până şi cele mai atrăgătoare chipuri. În sfârşit, plăcerea începe atunci când recepţia mondenă[4] se termină. Recepţia mondenă, rece paradă a luxului, desfăşurare de amoruri-proprii în mare ţinută, este una dintre acele născociri englezeşti ce tind la mecanizarea celorlalte naţiuni. Anglia pare a dori ca lumea întreagă să se plictisească precum se plictiseşte ea şi tot atât de mult. Această a doua serală constituie aşadar, în Franţa, în unele familii, un fericit protest al vechilor tradiţii ale binecuvântatei noastre ţări; numai că, din păcate, prea puţine familii protestează, şi explicaţia e cât se poate de simplă. Dacă astăzi prea arareori se mai supează, asta-i din pricină că sub niciun alt regim nu s-au aflat mai puţini oameni căpătuiţi, cu greutate şi ajunşi, decât sub domnia lui Ludovic-Filip, când Revoluţia a reînceput în mod legal[5]. Toată lumea aleargă spre o ţintă sau se zbate pentru avuţii. Timpul a devenit marfa cea mai scumpă, de aceea nimeni nu face enorma risipă de a se întoarce acasă în zori spre a se trezi târziu din somn. Iată de ce a doua serată nu mai are loc decât la femeile îndeajuns de bogate spre a-şi ţine casa deschisă; iar după iulie 1830, la Paris asemenea femei se pot număra pe degete. Cu toată împotrivirea mută a foburgului Saint-Germain[6], două sau trei femei, printre care se află doamna marchiză d’Espard şi domnişoara des Touches, n-au vrut să renunţe la influenţa de care se bucurau în Paris şi nu şi-au închis saloanele.
Salonul domnişoarei des Touches[7], vestit de altminteri în Paris, este ultimul adăpost în care s-a refugiat spiritul francez de pe vremuri, cu profunzimile sale ascunse, cu nenumăratele sale subtilităţi şi cu politeţea sa rafinată. Aici puteţi vedea farmecul manierelor în ciuda convenţiilor politeţei, firescul convorbirilor intime în ciuda rezervei naturale a oamenilor subţiri şi mai ales generozitatea ideilor. Aici, nimănui nu i-ar trece prin minte să-şi păstreze ideea pentru o dramă; iar într-o întâmplare care i se povesteşte nimeni nu vede subiectul unei cărţi pe care ar putea s-o scrie. Cu un cuvânt, hidosul schelet al unei literaturi la strâmtoare nu se înalţă la auzul unei fericite vorbe de duh sau al unui subiect interesant. Mai ales de o anumită serată îmi aduc aminte, nu atâta datorită unei confidenţe a vestitului de Marsay[8], care mi-a dezvăluit una dintre cele mai adânci cute ale sufletului feminin, cât datorită reflecţiilor prilejuite de povestirea sa, reflecţii asupra prefacerilor pe care le-a suferit femeia franceza după fatala revoluţie din Iulie.
În seara aceea, hazardul adunase mai multe persoane care, graţie meritelor lor de netăgăduit, se bucurau de o faimă europeană. Ceea ce nu înseamnă a linguşi Franţa, deoarece printre noi se aflau şi mai mulţi străini. De altfel, nu bărbaţii care străluceau mai mult erau şi cei mai celebri. Replici spirituale, observaţii subtile, izbutite vorbe de duh, descrieri făcute cu o artă desăvârşită scânteiau şi se succedau fără afectare, risipindu-se cu dărnicie, fără dispreţ şi fără efort, cu deliciu simţite şi delicat savurate. Oamenii din înalta societate se distingeau mai ales prin farmecul şi verva lor cât se poate de artistică. În alte ţări ale Europei veţi putea vedea maniere elegante, cordialitate, bunăvoinţă, erudiţie; dar numai la Paris, în acest salon şi în cele de care am amintit, abundă un spirit propriu care uneşte toate aceste virtuţi sociale într-un ansamblu plăcut şi mereu schimbător, o nu-ştiu-ce atmosferă fluvială care înlesneşte schimbul unei mari bogăţii de idei, de formule, de povestiri, de documente istorice. Numai Parisul, capitala bunului-gust, posedă ştiinţa de a preface o convorbire într-o competiţie, în cursul căreia natura fiecărui spirit se condensează într-o singura trăsătură, când fiecare îşi exprimă gândul şi îşi comunică experienţa într-un singur cuvânt, iar toată lumea se distrează, se destinde şi îşi încearcă puterile. Iată de ce numai acolo poţi schimba idei; numai acolo nu vei purta, precum delfinul din fabulă[9], o maimuţă pe umeri; numai acolo vei putea fi înţeles şi nu vei risca să arunci în joc monede de aur în schimbul unor bănuţi fără valoare. În sfârşit, acolo, secrete deseori divulgate, convorbiri uşoare şi profunde plutesc în aer, se agită, îşi schimbă înfăţişarea şi culoarea cu fiecare frază. Se împletesc critici aspre şi povestiri grăbite. Toate privirile ascultă, gesturile întreabă şi fizionomiile răspund. În sfârşit, acolo, toate sunt, cu un cuvânt, numai spirit şi gândire. Niciodată nu mi se întâmplase ca fenomenul oral care, bine studiat, bine folosit, face puterea actorului şi a povestitorului, sa mă vrăjească atât de deplin. Nu numai eu[10] căzusem pradă acestei magii, ci cu toţii am petrecut o seară delicioasă. Conversaţia, care se prefăcuse într-o povestire, antrenase, în torentul ei grăbit, stranii mărturisiri, mai multe portrete, mii de nebunii care fac cu totul intraductibilă această încântătoare improvizaţie; dacă însă veţi ţine seama de prospeţimea lor, de firescul lor spontan, de sinuozităţile lor înşelătoare, poate că veţi înţelege cu adevărat farmecul unei autentice serate franceze, simţit în clipa când familiaritatea cea mai agreabilă îi face pe toţi să-şi uite de interese, de amorul-propriu special sau, dacă vreţi, de pretenţii.
Către orele două dinspre ziuă, în clipa când supeul era pe sfârşite, în jurul mesei nu mai rămăseseră decât intimii, toţi încercaţi de legături ce datau de cincisprezece ani, sau oameni eu mult bun-gust, bine educaţi, deprinşi cu bunele maniere. Printr-o învoială tăcută şi de toţi respectată, la supeu fiecare renunţa a-şi da importanţă. O egalitate deplină dădea tonul. De altminteri, pe-atunci fiecare era foarte mândru de sine. Domnişoara dos Touches îşi construise oaspeţii să rămână la masă până la plecare, după ce în mai multe rânduri remarcase schimbarea radicală pe care deplasările o aduc în minţile oamenilor. Între sufragerie şi salon, tot farmecul se pierde. După Sterne, ideile unui scriitor care şi-a ras barba diferă de cele pe care le avusese înainte[11]. Dacă Sterne are dreptate, nu s-ar putea oare afirma, cu toată îndrăzneala, că starea de spirit a oamenilor care şed la masă este alta decât aceea a aceloraşi oameni care s-au întors în salon? Atmosfera nu mai e captivantă, ochiul nu mai contemplă strălucita dezordine a desertului, pierdute sunt binefacerile gândurilor molatice, ale bunăvoinţei care ne inundă când ne aflăm în starea deosebită a sătulului, bine aşezat într-un scaun moale, dintre cele care se fac acum. Poate că omul stă mai bucuros de vorbă dinaintea unui desert, având în faţa-i şi nişte vinaţuri fine, în clipa când poate să-şi pună cotul pe masă şi fruntea în palma. În asemenea clipe, tuturor le place nu numai să vorbească, dar şi să asculte. Digestia, aproape totdeauna atentă, este, după firea fiecăruia, când vorbăreaţă, când tăcută. Încât toată lumea e mulţumită. Oare nu era necesar acest preambul spre a vă iniţia în farmecul povestirii confidenţiale a unui bărbat celebru, astăzi decedat, care a înfăţişat nevinovatul iezuitism feminin cu fineţea proprie oamenilor care au văzut multe şi care face din bărbaţii de stat nişte neîntrecuţi povestitori atunci când, precum a fost cazul cu principii de Talleyrand şi von Metternich, binevoiesc să povestească?
De Marsay, numit prim-ministru cu şase luni înainte[12], dăduse deja dovada unor capacităţi superioare. Deşi cei care-l cunoşteau de mai multă vreme nu s-au mirat văzându-l cum îşi manifestă toate talentele şi variatele aptitudini proprii bărbatului de stat, unii se mai întrebau dacă se ştiuse a fi un mare politician sau dacă se dezvoltase în focul împrejurărilor. Întrebarea îi fusese pusă cu intenţie vădit filosofică de către un bărbat spiritual şi deprins să observe, pe care el îl numise prefect, fost multă vreme ziarist şi care-l admira, fără a amesteca în admiraţia sa acel grăunte de critică veninoasă cu care, la Paris, un om superior se scuză că admiră pe un altul.
— A existat în viaţa dumneavoastră de până acum vreun fapt, vreun gând, vreo dorinţă care să vă fi dezvăluit vocaţia? îl întrebă Émile Blondet[13], căci avem cu toţii, precum Newton, mărul nostru care cade şi ne îndrumă spre terenul unde facultăţile noastre se pot desfăşura.
— Da, îi răspunse de Marsay, şi o să vă povestesc.
Femei frumoase, bărbaţi de stat de o rafinată eleganţă vestimentară, artişti, oameni în vârstă, intimii lui de Marsay, cu toţii se aşezară mai comod, fiecare cum îi venea mai bine şi-şi îndreptară privirile spre primul-ministru. Mai e nevoie să spunem că servitorii plecaseră, că uşile erau închise şi draperiile lor trase? Tăcerea era atât de adâncă încât se auzea murmurul vizitiilor în curte şi zgomotul cailor care cereau să fie mânaţi la grajduri.
— Bărbatul de stat, prieteni, nu poate exista decât datorită unei singure calităţi, spuse ministrul, jucându-se cu cuţitul său de sidef şi de aur: să ştii să fii întotdeauna stăpân pe tine, să ştii să faci oricând decontul fiecărui eveniment, oricât da întâmplător ar fi el; în cele din urmă, să ai, în forul tău interior, o fiinţă rece şi dezinteresată care să asiste, ca spectator, la toate mişcările vieţii tale, la pasiunile tale, la sentimentele tale, şi care să-ţi şoptească, în legătură cu orice, decizia unui fel de barem moral.
— Acum înţeleg de ce bărbaţii de stat sunt atât de rari în Franţa, spuse bătrânul lord Dudley.
— Din punct de vedere sentimental, e oribil lucru, continuă ministrul. De aceea, când fenomenul se întâmplă cu un tânăr… (Richelieu, avertizat printr-o scrisoare, în ajun, de primejdia care-l pândea pe Concini[14], dormise până la nămiază, în vreme ce binefăcătorul său urma să fie ucis la ora zece)… un tânăr, să zicem Pitt[15] sau Napoleon, se poate spune că ar fi o monstruozitate? Eu, unul, am devenit un asemenea monstru de foarte tânăr şi din pricina unei femei.
— Credeam, spuse doamna de Montcornet[16] surâzând, că noi mult mai mulţi bărbaţi de stat răsturnăm, decât promovăm.
— Monstrul de care vă vorbesc e monstru numai pentru că vă rezistă, răspunse povestitorul, înclinându-şi ironic capul.
— Dacă-i vorba de o aventură de dragoste, spuse baroana de Nucingen, cer să n-o întrerupem cu nicio observaţie.
— O observaţie ar fi cât se poate de nepotrivită! strigă Joseph Bridau.
— Aveam şaptesprezece ani, reluă de Marsay. Restauraţia se consolida[17], vechii mei prieteni mă ştiu cât eram pe atunci de aprig şi de violent. Iubeam pentru prima oară şi, astăzi pot s-o spun, eram unul dintre tinerii cei mai atrăgători din Paris. Eram chipeş şi tânăr, doua virtuţi datorate întâmplării, dar de care suntem mândri ca de o cucerire. Restul sunt nevoit să-l trec sub tăcere. Ca toţi tinerii, mă îndrăgostisem de o femeie cu şase ani mai în vârstă decât mine[18]. Niciunul dintre domniile-voastre, spuse plimbându-şi privirea în jurul mesei, nu-i poate bănui numele, nici s-o identifice. Pe-atunci, numai Ronquerolles îmi aflase taina, dar a păstrat-o bine, mă temeam de surâsul lui; dar văd că a plecat, spuse ministrul, privind în jur.
— N-a vrut să rămână la supeu, spuse doamna de Serisy.
— Timp de şase luni, rob al iubirii mele, incapabil să-mi dau seama că devenisem prada unei pasiuni, reluă primul ministru, îmi treceam vremea într-o adorabilă idolatrie, triumf şi totodată nestatornică fericire a tinereţii. Păstram nişte mănuşi vechi ale ei, beam ceaiuri făcute din florile pe care ea le purtase, mă trezeam nopţile ca să privesc spre fereastra ei. Tot sângele îmi inunda inima când respiram parfumul ei preferat. Habar n-aveam că femeile sunt ca nişte sobe cu friza de marmură.
— Vai, n-aţi vrea să ne scutiţi de cugetările astea oribile? spuse doamna de Camps surâzând.
— Cred că aş fi fost în stare să-l nimicesc cu dispreţul meu pe filosoful care a publicat această idee îngrozitoare, dar profund adevărată, continuă de Marsay. Domniile-voastre aveţi cu toţii prea mult spirit ca să fie nevoie să vă spun mai mult. Puţinele mele cuvinte vă vor aduce aminte de propriile dumneavoastră nebunii. Doamnă distinsă ca nimeni alta şi văduvă fără copii (o, avea aşadar toate harurile!), idolul meu se închisese în casă pentru a-mi marca ea însăşi lenjeria cu fire din părul ei; în sfârşit, la nebuniile mele răspundea cu alte nebunii. Cum să nu crezi aşadar într-o pasiune când nebunia ţi-o certifică? Ne dădeam amândoi toată osteneala să ascundem de ochii lumii o dragoste atât de desăvârşită şi atât de frumoasă; şi izbutisem. Aşa că nu-i de mirare că escapadele noastre aveau atâta farmec! Despre ea nu vă voi spune nimic; desăvârşită pe acea vreme, ea trece şi astăzi drept una dintre cele mai frumoase femei din Paris; dar pe-atunci ţi-ai fi dat şi viaţa pentru o privire de-a ei. Se bucura de o stare materială mulţumitoare pentru o femeie adorată şi care iubea, stare ce, sub Restauraţia căreia ea îi datora o strălucire noua, devenise cam nepotrivită pentru numele pe care-l purta. În situaţia mea avusesem trufia de a nu bănui nimic. Deşi eram gelos cât o sută douăzeci de Othello, acest simţământ îngrozitor dormita în mine precum aurul în pepita lui. Gândeam că aş merita ca servitorul meu să mă bată cu băţul dacă aş fi avut laşitatea să mă îndoiesc de puritatea acelei fiinţe îngereşti atât de gingaşe şi atât de puternice, atât de blonde şi atât de naive, de neprihănite, de nevinovate, ai cărei ochi albaştri îngăduiau, cu adorabilă supunere, privirii mele să-i pătrundă în adâncul sufletului. Nicicând nici cea mai mică ezitare în felul de a fi, în privirea sau în vorba ei; întotdeauna albă, fragedă şi supusă iubitului ei precum crinul oriental din Cântarea cântărilor[19]… Vai, prieteni! exclamă cu durere ministrul, care se simţea din nou tânăr, trebuie să te loveşti zdravăn de friza de marmură ca să te vindeci de-atâta poezie!
Acest strigăt spontan, care-i impresionă pe comeseni, trezi şi mai mult curiozitatea lor, cu pricepere aţâţată.
— În toate dimineţile, călare pe falnicul meu Sultan pe care mi l-aţi trimis din Anglia, se adresă el lordului Dudley[20], treceam pe lângă caleaşca ei, ai cărei cai erau mânaţi înadins la pas şi citeam cuvântul de ordine scris în florile buchetului său pentru cazul când n-ar fi fost posibil să schimbăm rapid câteva cuvinte. Deşi ne vedeam aproape seară de seară în societate şi, deşi îmi scria în fiecare zi, adoptasem, spre a înşela privirile şi a dejuca bârfelile, un anumit fel de a ne purta. A nu se privi, a se evita, a se vorbi reciproc de rău; a se admira şi a se lăuda, sau a face pe îndrăgostitul dispreţuit: toate aceste străvechi manevre nu preţuiesc, de o parte şi de cealaltă, cât o falsă pasiune mărturisită pentru o fiinţă indiferentă şi un aer de indiferenţă pentru adevăratul idol. Dacă doi îndrăgostiţi vor să joace acest joc, lumea va fi întotdeauna păcălită; dar, în acest caz, ei trebuie să fie absolut siguri unul de celălalt. Scutierul[21] ei era un bărbat stimat, un curtean rece şi bigot, pe care nu-l primea niciodată la ea. Această comedie se juca spre folosul proştilor şi al saloanelor, care făceau haz. Nici vorbă nu era să ne căsătorim; cei şase ani care ne despărţeau aveau darul s-o pună pe gânduri; nu ştia nimic despre averea mea de care, din principiu, nu-i vorbisem niciodată. În ce mă priveşte, fermecat de spiritul ei, de manierele, de vastitatea cunoştinţelor ei, de mondenitatea ei, aş fi luat-o de soţie fără a sta mult la gânduri. Nu mai puţin, această rezervă îmi plăcea. Dacă ea, cea dintâi, ar fi adus cumva vorba de căsătorie, poate că firea ei desăvârşită mi s-ar fi părut vulgară. Şase luni bătute pe muche şi pline, un diamant cu ape splendide! iată partea mea de dragoste pe lumea asta. Într-o dimineaţă, cuprins de un început de catar cu durere de şale, scriu câteva rânduri ca să amân una dintre acele serbări secrete, ascunse în casele Parisului ca perlele în mare. După ce trimit răvaşul, simt o mustrare de cuget: „N-o să creadă că sunt bolnav!” mi-am zis. Căci ea făcea pe geloasa şi pe bănuitoarea. Când gelozia e adevărată, spuse de Marsay întrerupându-şi povestirea, apoi e semn vădit de dragoste unică…
— De ce? întrebă cu vioiciune principesa de Cadignan.
— Dragostea cea unică şi adevărată, spuse de Marsay, duce ia un fel de apatie a trupului în armonie cu contemplaţia fa care te cufunzi. Apoi, spiritul le complică pe toate, se zbuciumă singur, plăsmuieşte fantazii, face din ele realităţi, suferinţe; şi gelozia asta e pe cât de chinuitoare, pe-atât de delicioasă.
Un ministru străin surâse amintindu-şi, în lumina unei reminiscenţe, adevărul acestei constatări.
— De altminteri, îmi ziceam, cum să dai cu piciorul fericirii? spuse de Marsay, reluându-şi povestirea. Nu ar fi mai bine să mă duc, aşa, răcit precum sunt? Şi-apoi, ştiindu-mă ea bolnav, o cred în stare să vină în grabă şi să se compromită. Fac o sforţare, scriu alte câteva rânduri şi însumi i le duc, fiindcă omul meu de încredere plecase. Ne despărţea Sena, trebuia să străbat Parisul; în cele din urmă, la o distanţă potrivită de somptuoasa ei locuinţă, fac apel la un comisionar, îi cer să-i ducă deîndată scrisoarea şi-mi vine în gând fericita idee de a trece, în trăsură, pe dinaintea intrării ei, ca să văd dacă, din întâmplare, nu va primi ambele răvaşe în acelaşi timp. Când sosesc, pe la orele două, poarta cea mare se dădea în lături ca să poată intra trăsura… a cui credeţi? A scutierului! Au trecut cincisprezece ani de-atunci… dar, zău aşa! acum, când vă povestesc, vorbitorul istovit din mine, ministrul hârşit în contactul cu treburile publice simte din nou o strângere de inimă şi o fierbinţeală în viscere. După un ceas, trec din nou: trăsura era tot în curte! Desigur că răvaşul meu rămăsese la portar. În sfârşit, la orele trei şi jumătate, trăsura plecă şi avui prilejul să studiez fizionomia rivalului meu; era grav, nu surâdea deloc; dar iubea şi, fără îndoială, era ceva la mijloc. Mă duc la întâlnire, regina inimii mele apare şi ea, o găsesc calmă, pură, senină. Acum trebuie să va mărturisesc că Othello mi s-a părut întotdeauna nu numai stupid, dar şi de prost-gust. Numai un bărbat pe jumătate negru e în stare să se poarte astfel. Lucru pe care de altfel e clar că Shakespeare l-a simţit când şi-a intitulat piesa Maurul din Veneţia. Înfăţişarea femeii pe care a iubim are ceva atât de balsamic pentru suflet încât alină durerea, îndoielile, amărăciunea: toată mânia îmi trecuse, am început din nou să surâd. Iată de ce această, stăpânire de sine care, la vârsta mea, ar fi cea mai josnică prefăcătorie, a fost, atunci, o urmare a tinereţii mele şi a iubirii mele. Îndată ce m-am vindecat de gelozie, am dobândit capacitatea de a observa. Se vedea cât de colo că sunt suferind, iar oribilele îndoieli care mă munciseră îmi agravaseră starea. În cele din urmă, mi s-a ivit prilejul să strecor şi eu o vorbă:
— Astă-dimineaţă ai primit vreo vizită? bizuindu-mă pe neliniştea pe care mi-o provocase teama că, după ce primise primul meu bilet, nu mai putuse dispune de dimineaţa ei.
— Vai, îmi răspunse, numai un bărbat poate nutri asemenea gânduri! Crezi cumva că m-aş putea gândi la altceva decât la suferinţa ta? Până să primesc al doilea bilet, am tot căutat un mijloc ea să trec pe la tine.
— Şi ai rămas singură?
— Singură, spuse, privindu-mă cu un aer atât de nevinovat, incât cred că, sfidat tocmai de un atare aer de nevinovăţie, Maurul a strâns-o de gât pe Desdemona. Deoarece locuia singură în somptuoasa ei locuinţă, vorba asta fusese o îngrozitoare minciună. O singură minciună distruge absoluta încredere care, pentru unele suflete, este însăşi temelia dragostei. Ca să înţelegeţi mai bine ce s-a petrecut cu mine în clipele acelea, trebuie sa admiteţi că avem cu toţii o fiinţă interioară, al cărei noi vizibil este înfăţişarea noastră, că aceasta fiinţă, strălucitoare ca o lumină, e plăpândă ca o umbră… Ei bine, acest frumos eu s-a înveşmântat atunci, pentru totdeauna, în doliu. Da, am simţit că o mână rece şi descărnată mă acoperă cu linţoliul experienţei, îmi impune doliul veşnic pe care ni-l aşterne pe suflete cea dintâi trădare. Coborându-mi privirea, ca ea să nu poată vedea cât sunt de tulburat, un gând orgolios îmi mai dădu oarecare puteri: „Dacă te înşală, apoi e nevrednică de tine!” Pusei pe seama durerilor care se înteţeau roşeaţa care mă cuprinsese pe neaşteptate şi lacrimile care-mi dădură în ochi, iar blânda fiinţă se oferi să mă conducă până acasă, cu storurile birjei lăsate. Pe drum mi-a arătat o solicitudine şi o tandreţe care l-ar fi putut înşela până şi pe Maurul din Veneţia, pe care-l iau drept termen de comparaţie, în adevăr, dacă acest copil mare ar mai fi ezitat încă două secunde, orice spectator inteligent ar fi ghicit că va cere iertare Desdemonei. De aceea, a ucide o femeie e o treabă de copil! Despărţindu-se de mâne plângea, atât se simţea de nefericită că nu mă poate îngriji ea însăşi. Ar fi dorit să fie valetul meu, pe care-l gelozea pentru fericirea lui şi toate mi le servise, o! parcă erau scrise de Clarissa, în clipele ei de fericire[22]. În cea mai încântătoare şi mai angelică dintre femei zace întotdeauna o straşnică maimuţă!
La vorba asta, toate femeile îşi plecară privirile, parcă rănite de crudul adevăr, atât de crud rostit.
— Nu vă spun nimic nici despre noaptea, nici despre săptămâna pe care am trăit-o, continuă de Marsay, atunci mi-am dat seama că sunt un bărbat de stat.
Vorbă care fu spusă pe un asemenea ton încât tuturor ne-a scăpat un gest de admiraţie.
— Reflectând într-un spirit diavolesc la cele mai autentice şi mai crude răzbunări cu care am putea pedepsi o femeie, spuse de Marsay mai departe (şi pentru că ne iubeam, erau răzbunări cumplite, ireparabile), mă dispreţuiam, mi se părea că sunt vulgar, pe nesimţite îmi alcătuisem un cod oribil, al Indulgenţei. Să te răzbuni împotriva unei femei, nu înseamnă oare că pentru noi nu există decât o singură femeie, la care nu putem renunţa? şi dacă-i aşa, poate fi răzbunarea o cale de a o recuceri? Dacă nu avem neapărată nevoie de ea, dacă pot fi şi altele, de ce nu i-am acorda dreptul la nestatornicie pe care ni-l arogăm noi? Toate câte vi le spun se aplică, bineînţeles, numai când e vorba de o pasiune; altminteri ar fi ceva antisocial, de aceea nimic nu dovedeşte mai convingător necesitatea căsătoriei indisolubile decât nestatornicia pasiunii. Cele două sexe trebuie să fie înlănţuite, ca fiare sălbatice ce sunt, de legi fatale, surde şi mute. Suprimaţi răzbunarea, şi trădarea nu va mai însemna nimic în dragoste. Cei ce cred că, pentru ei, nu există decât o singură femeie pe lume, trebuie să se declare partizani ai răzbunării, care nu poate fi decât una, cea a lui Othello. Şi iată răzbunarea mea.
Vorba asta creă printre noi toţi o imperceptibilă mişcare pe care ziariştii, în cronicile lor despre dezbaterile parlamentare, o denumesc: (senzaţie profundă).
— Vindecat şi de răceală şi de dragostea mea curată, absolută, divină, m-am lăsat târât într-o aventură a cărei eroină era fermecătoare şi de un gen de frumuseţe cu totul opus celui al îngerului meu înşelător. Nici nu m-am gândit să rup legătura cu acea femeie, atât de abilă şi atât de făţarnică, fiindcă nu ştiu dacă adevărata dragoste poate da bucurii atât de fermecătoare ca acelea pe care le poate da o atât de savantă înşelătorie. Atâta ipocrizie e curată virtute (asta, milady, n-o spun pentru dumneavoastră, englezoaicele, zise calm ministrul, adresându-se lady-ei Barimore, fiica lordului Dudley). Cu un cuvânt, m-am străduit să rămân acelaşi îndrăgostit, de dragul noului meu înger, a trebuit să-mi aranjez câteva şuviţe de păr, încât m-am adresat unui coafor isteţ care, pe atunci, locuia pe strada Boucher[23]. Omul acela, a cărui adresă o pot da celor cu părul rar, deţinea monopolul darurilor capilare şi avea dintr-astea de toate felurile şi de toate culorile. După ce i-am explicat ce doresc, mi-a arătat lucrările lui. Şi mi-a dat să văd nişte roade ale răbdării care întrec lucrările zânelor din basme şi ale ocnaşilor. Apoi m-a iniţiat în capriciile şi în modele care guvernează arta capilară.
— De un an încoace, îmi spuse, s-a ivit nebunia de a marca lenjeria cu fir de păr; din fericire, aveam o bogată colecţie de cosiţe şi lucrătoare foarte pricepute.
Auzind aceste vorbe, o bănuială mă încearcă, scot batista şi-i spun:
— Vasăzică, asta s-a lucrat aici, cu păr fals?
Se uita la batista mea, apoi spuse:
— O, doamna era foarte pretenţioasă, a ţinut să verifice nuanţa părului ei. Batistele astea le-a marcat chiar soţia mea. Iată, domnule, una dintre cele mai frumoase lucrări din câte s-au executat.
Până la această din urmă lămurire, aş fi crezut în ceva, mi-aş fi plecat urechea la spusa unei femei. Am plecat crezând în plăcere; dar în ce priveşte dragostea, am devenit ateu ca un matematician. După două luni, şedeam lângă femeia cea eterată, în budoarul ei, pe divanul ei; o ţineam de o mână, avea mâini foarte fine şi urcam Alpii sentimentului, culegând cele mai frumoase flori, smulgând petalele margaretelor (există întotdeauna o clipă când smulgi petale de margarete, chiar când te afli într-un salon şi nu ai margarete)… Când te afli în toiul dezmierdărilor şi când iubeşti mai cu foc, dragostea e atât de conştientă că nu va dura mult, încât simţi o invincibilă nevoie de a întreba: „Mă iubeşti? Mă vei iubi veşnic?” M-am folosit de această clipă elegiacă, atât de caldă, de agreabilă şi de încântătoare, spre a-i asculta cele mai frumoase minciuni, spuse în fermecătorul limbaj al exagerărilor spirituale şi al poeziei gascone proprii dragostei. Charlotte îmi debită lamura înşelăciunilor ei: că nu putea trăi fără mine, că eram singurul bărbat pe care-l avea pe lumea asta, că se temea să nu mă plictisească fiindcă prezenţa mea o prostea de tot; când era cu mine, calităţile ei se transformau în dragoste şi nimic altceva; ea era, de altminteri, prea iubitoare spre a nu se teme; de şase luni căuta un mijloc de a mă cuceri pentru totdeauna, taina asta numai Dumnezeu o ştie; în sfârşit, eram idolul ei!…
Femeile care îl ascultau atunci pe de Marsay părură ofensate văzându-l cât de bine le imită, căci el îşi însoţea vorbele astea cu o mimică, cu atitudini ale capului şi cu fandoseli care amăgeau.
— În clipele când era cât pe ce să mă încred în acele adorabile prefăcătorii, continuând să ţin mâna ei transpirată în mâna mea, i-am spus:
— Când te măriţi cu ducele?…
Vorba asta fu atât de bruscă, privirile noastre se înfruntară atât de direct şi mâna Charlottei sta atât de liniştit într-a mea, încât emoţia ei, cât fu de slabă, nu putu să şi-o ascundă deplin; sub privirea mea îşi plecă ochii, o uşoară roşeaţă îi împurpură obrajii.
— Ducele? Ce vrei să spui? mă întrebă, prefăcându-se adânc mirată.
— Ştiu totul, i-am răspuns; şi, după părerea mea, ar trebui să te cam grăbeşti: ducele e bogat, e duce; dar e mai mult decât evlavios, e religios! Încât sunt încredinţat că mi-ai fost credincioasă, datorită scrupulelor sale. Nici n-ai crede cât de urgent e pentru tine să-l compromiţi în propriii săi ochi şi în cei ai lui Dumnezeu; altminteri, nu vei sfârşi niciodată.
— Visez oare? spuse, făcând, pe părul care-i acoperea fruntea, cincisprezece ani înainte de Malibran[24], atât de celebrul gest al doamnei Malibran.
— Haide, nu face pe neştiutoarea, îngeraşule, i-am spus, dând s-o apuc de mâini.
Dar ea îşi încrucişă braţele la piept, cu un aer făţarnic şi mâniat.
— Căsătoriţi-vă, vă dau voie, am continuat eu, replicând la gestul ei cu pluralul politeţii. Mai mult, vă sfătuiesc s-o faceţi.
— Dar, spuse ea, căzându-mi în genunchi, e o confuzie îngrozitoare; numai pe tine te iubesc pe lumea asta; pot să-ţi dau orice dovadă doreşti.
— Ridicaţi-vă, scumpă doamnă, şi faceţi-mi onoarea de a fi sinceră.
— Ca în faţa lui Dumnezeu.
— Vă îndoiţi de dragostea mea?
— Nu.
— De fidelitatea mea?
— Nu.
— Aflaţi că am comis cea mai mare crimă, am continuat, m-am îndoit de dragostea şi de fidelitatea domniei-voastre. Între două beţii am început să privesc liniştit în juru-mi.
— Liniştit! exclamă ea suspinând. Ajunge, Henri, nu mă mai iubeşti!
După cum vedeţi, găsise o portiţă de scăpare. În scenele de felul ăsta, un adverb poate fi primejdios. Dar, din fericire, curiozitatea o îndemnă să adauge:
— Şi ce-aţi văzut? Am vorbit eu vreodată cu ducele altundeva decât în societate? Aţi surprins vreodată în ochii mei…
— Nu, i-am răspuns, dar în ai săi. Şi de opt ori mi-aţi cerut să vă însoţesc la biserica Sf. Toma din Aquino ca să puteţi asculta aceeaşi liturghie cu dânsul.
— Aşa! strigă ea în cele din urmă, va zică v-am făcut gelos!
— Vai, aş vrea să fiu gelos, i-am spus, admirând supleţea inteligenţei ei atât de vie şi exerciţiile acrobatice care nu reuşesc decât în faţa orbilor. Dar tot ducându-mă la biserică, am devenit foarte necredincios. În ziua când pentru prima oară am răcit şi când pentru prima oară m-aţi înşelat, când credeaţi că sunt la pat, l-aţi primit pe duce şi mi-aţi spus că nu aţi văzut pe nimeni.
— Ştiţi că purtarea domniei-voastre e josnică?
— De ce? Găsesc că măritişul vostru cu ducele e excelent lucru: el vă acordă numele său de nobil, o poziţie avantajoasă, o situaţie strălucită, onorabilă. Veţi deveni una dintre reginele Parisului. M-aş face vinovat faţă de domnia-voastră dacă aş pune beţe-n roate acestei înţelegeri, acestui trai onorabil, acestei superbe alianţe. A, cândva, Charlotte, îmi veţi da dreptate descoperind cât se deosebeşte caracterul meu de al altor tineri… Aţi fi fost silită să mă înşelaţi… Da, aţi fi fost foarte stânjenită să rupeţi cu mine, căci el vă spionează, A venit vremea să ne despărţim, ducele e de o moralitate severă. Trebuie să deveniţi ipocrită, aşa vă povăţuiesc. Ducele, vanitos, va fi mândru de soţia sa.
— Vai! îmi spuse, izbucnind în lacrimi, Henri, dacă ai fi vorbit! da, dacă ai fi vrut tu (eu greşisem, înţelegeţi?), am fi plecat să ne trăim toată viaţa într-un colţişor, căsătoriţi, fericiţi, în văzul lumii.
— În sfârşit, acum e prea târziu, i-am spus sărutându-i mâinile şi făcând pe victima.
— Doamne! dar pot să repar totul.
— Nu, aţi mers prea departe cu ducele. Va trebui chiar să plec într-o călătorie, ca despărţirea noastră să fie deplină. Am avea amândoi să ne temem de dragostea noastră…
— Credeţi, Henri, că ducele bănuieşte ceva?
Continua să-mi spună Henri, dar renunţase definitiv la tu.
— Nu cred, răspunsei, adoptând felul de a fi şi tonul unui prieten; dar fiţi cât se poate de credincioasă, împăcaţi-vă cu Dumnezeu, căci ducele aşteaptă dovezi, ezită şi trebuie să-l convingeţi.
Se ridică, dădu ocol de două ori budoarului într-o agitaţie adevărată sau prefăcută; apoi găsi, fără îndoială, o atitudine şi o privire potrivite cu noua situaţie, deoarece se opri în faţa mea, îmi întinse mâna şi îmi spuse cu glas emoţional:
— Bine, Henri, sunteţi un bărbat loial, nobil şi fermecător: n-o să vă uit niciodată.
Strategia fusese admirabilă. Charlotte se dovedi încântătoare în această transformare treptată, necesară poziţiei care voia s-o ia faţă de mine. Eu, unul, am adoptat atitudinea, purtarea şi privirea unui om atât de adânc îndurerat, încât am văzut prea recenta ei demnitate înmuindu-se; s-a uitat la mine, mi-a apucat mâna, m-a tras spre ea, aproape că m-a răsturnat, dar cu blândeţe, pe divan şi, după o clipă de tăcere, mi-a spus:
— Sunt adânc întristată, copile. Mă iubiţi?
— O, da!
— Atunci, ce veţi face?
La vorba asta, toate femeile schimbară o privire.
— Dacă am suferit amintindu-mi de trădarea ei, apoi am râs de aerul ei de intimă convingere şi de tihnită satisfacţie interioară la gândul, dacă nu al morţii mele, măcar la al unei veşnice melancolii, reluă de Marsay. O, nu vă grăbiţi să râdeţi, spuse el comesenilor, asta nu-i totul. După o pauză, am privit-o cu multă dragoste şi i-am spus:
— Da, chiar asta m-am întrebat şi eu.
— Şi-atunci, ce veţi face?
— M-am întrebat a doua zi după ce răcisem.
— Şi?… spuse cu vădită nelinişte.
— Şi m-am pregătit pentru cuconiţa cea drăguţă căreia toată lumea ştia că-i fac curte.
Charlotte se ridică de pe divan ca o căprioară luată fără veste, tremurând ca frunza, îmi aruncă o privire dintre rele în care femeile uită şi de demnitate, şi de ruşine, şi de delicateţe, ba până şi de toată gingăşia lor, o privire vie de viperă urmărită, încolţită în ungherul ei, şi-mi spuse:
— Şi eu, care-l iubeam! Eu, care luptam! Eu, care…
În legătură cu această a treia idee a ei, pe care vă las s-o ghiciţi, Charlotte făcu una dintre pauzele melodice cele mai frumoase pe care le-am auzit vreodată.
— Doamne! exclamă, cât suntem de nefericite! Niciodată nu putem fi iubite. Niciodată nu luaţi în serios nici cele mai curate sentimente. Da, las’ că ştiu eu, când încercaţi să ne înşelaţi, apoi tot noi vă tragem pe sfoară.
— Văd şi eu, spusei, pe un ton spăsit. În mânia domniei-voastre intră prea multă inteligenţă ca inima să mai sufere din această pricină.
Această modestă ironie îi mări furia şi, de ciudă, izbucni în lacrimi.
— Îmi faceţi de ocară lumea şi viaţa, spuse, îmi răpiţi toate iluziile, îmi depravaţi sufletul.
Mi-a spus toate câte aveam eu dreptul să i le spun, cu-atâta simplitate în neruşinarea ei, cu-atâta îndrăzneală naivă, încât sunt sigur că oricare alt bărbat ar fi rămas încremenit.
— Ce se va alege de noi biete femei, în societatea pe care ne-o făureşte Carta lui Ludovic al XVIII-lea?[25]… (Ca să vedeţi până unde ajunsese ea cu frazeologia.)
— Da, ne-am născut spre a suferi. Cât priveşte pasiunea, suntem întotdeauna mai presus, iar voi mai prejos de orice loialitate. În sufletele voastre, nimic cinstit. Pentru voi, dragostea e numai un joc la care întotdeauna trişaţi.
— Scumpo, i-am spus, a lua în serios societatea de azi înseamnă a fi fericit în dragoste cu o actriţă.
— Ce trădare infamă! A fost premeditată…
— Nu, ci meditată.
— Rămas-bun, domnule de Marsay, mi-a spus, m-aţi înşelat în mod oribil.
— Doamna ducesă, i-am spus, luând o atitudine supusă, îşi va aduce aminte de injuriile Charlottei?
— Sigur că da, îmi răspunse pe un ton amar.
— Aşadar, mă detestaţi?
Înclină capul, iar eu îmi spusei în gând: „Există scăpare!”
Am plecat lăsând-o cu sentimentul că are ceva de răzbunat. Să ştiţi, prieteni, că am studiat îndelung vieţile bărbaţilor care au avut succese la femei, dar sunt încredinţat că nici mareşalul de Richelieu[26], nici Lauzun[27], nici Louis de Valois[28] n-au izbutit, de prima oară, o retragere atât de savantă. Mintea şi sufletul meu s-au educat cu acel prilej pentru totdeauna, iar stăpânirea pe care atunci am ştiut s-o dobândesc asupra gesturilor nechibzuite care ne fac să comitem atâtea neghiobii m-a înzestrat cu remarcabilul sânge-rece pe care-l cunoaşteţi.
— Cât o deplâng pe a doua! spuse baroana de Nucingen.
Un surâs imperceptibil, care înflori pe buzele palide ale lui de Marsay, o făcu să roşească pe Delphine de Nucingen.
— Cum oameni uiţi! exclamă baronul de Nucingen.
Naivitatea cunoscutului bancher s-a bucurat de un atât de mare succes, încât soţia lui, care fusese acea a doua a lui de Marsay[29], nu se putu opri să râdă ca toată lumea.
— Sunteţi cu toţii gata s-o condamnaţi pe această femeie, spuse lady Dudley, dar eu o înţeleg; ea nu gândea că măritişul ei înseamnă nestatornicie! Bărbaţii nu vor niciodată sa facă deosebire între statornicie şi fidelitate. Eu o cunosc pe aceea a cărei poveste ne-a spus-o domnul de Marsay, e una dintre ultimele voastre mari doamne!
— Vai, milady, aveţi dreptate, reluă de Marsay. De aproape cincizeci de ani suntem martorii ruinei neîncetate a tot ce e socialmente distins, ar fi trebuit să salvăm femeile din acest mare naufragiu, dar Codul civil[30] a trecut peste capetele lor tăvălugul articolelor sale. Oricât de îngrozitoare ar fi aceste cuvinte, să le rostim: ducesele dispar, marchizele de asemenea! Cât despre baronese, cer scuze doamnei de Nucingen, care se va face contesă atunci când soţul său va deveni pair al Franţei, însă baronesele n-au izbutit niciodată să fie luate în serios.
— Aristocraţia începe cu vicontesa, spuse Blondet surâzând.
— Contesele vor rămâne, continuă de Marsay. O femeie elegantă va fi mai mult sau mai puţin contesă, contesă a Imperiului sau de mai ieri, contesă de stirpe veche, sau, cum se spune în italiană, contesă prin rafinament. Cât despre doamna aristocrată, ea a pierit odată cu grandiosul anturaj din secolul trecut, odată cu pudra, aluniţele artificiale, papucii cu tocuri, corsetele cu balene împodobite cu un păienjeniş de funde şi de panglici. Ducesele din vremea noastră trec pragul fără a fi nevoie să lărgeşti uşa pentru crinolinele lor. În sfârşit, sub Imperiu s-au văzut ultimele rochii cu trenă! Încă nu pot înţelege de ce suveranul care voise ca satinul sau catifeaua rochiilor ducale să-i măture curtea nu a decretat prin legi straşnice, în favoarea anumitor familii, dreptul întâiului născut[31]. Napoleon nu a prevăzut urmările acestui Cod de care era atât de mândru. Acest om, creând ducesele sale, a dat naştere femeilor de lume din ziua de azi[32], produsul mediat al legislaţiei sale.
— Gândirea, apucată ca un baros şi de către copilul care iese din liceu şi de către ziaristul obscur, a dărâmat splendorile stării sociale, spuse contele de Vandenesse[33]. Astăzi, orice caraghios care-i în stare, de bine, de rău, să-şi poarte capul pe un guler tare, să-şi acopere pieptul puternic de bărbat cu o jumătate de cot de satin în chip de platoşă, să arate o frunte pe care străluceşte un spirit fals sub păru-i buclat, să se legene încălţat în doi pantofi de lac împodobiţi cu ciorapi de mătase care costă şase franci, care îşi ţine monoclul sub una dintre arcadele lui sprâncenate încreţindu-şi obrazul şi – fie el secretar la un notar, fiu de antreprenor sau copilul din flori al unui bancher – măsoară impertinent cu privirea pe cea mai frumoasă ducesă, o cântăreşte din creştet până-n tălpi când ea oboară treptele unui teatru şi-i spune prietenului său care se îmbracă la Buisson, unde cu toţii ne îmbrăcăm, şi care, cu eleganţa lui de împrumut, pare cel din urmă dintre duci: „Iată, dragul meu, o femeie de lume”.
— Nu v-aţi priceput, spuse lordul Dudley, să vă transformaţi într-un partid[34], va mai trece multă vreme până să puteţi face politică. În Franţa vorbiţi mult despre organizarea Muncii, dar încă nu aţi organizat Proprietatea. Şi iată ce i se întâmplă: un duce oarecare (sub domnia lui Ludovic al XVIII-lea sau a lui Carol al X-lea se mai aflau încă duci care aveau o rentă de două sute de mii de livre, o reşedinţă magnifică, un personal casnic somptuos), un asemenea duce putea să se poarte ca un mare senior. Ultimul mare senior francez este principele de Talleyrand[35]. Acest duce a lăsat patru copii, dintre care două fete. Presupunând că aceştia au fost cu toţii foarte fericiţi în căsniciile lor, fiecare dintre moştenitorii săi direcţi posedă astăzi o rentă de numai şaizeci sau optzeci de mii de livre; fiecare este tatăl sau mama mai multor copii, aşadar e nevoit să locuiască într-un apartament la parterul sau la primul etaj al unei case, făcând cea mai mare economie; şi cine ştie dacă nu cumva umblă după o avere? De-atunci, soţia celui mai în vârstă dintre fii, care e ducesă numai cu numele, nu are nici trăsura ei, nici servitorii ei, nici loja ei, nici timpul ei liber; nu are nici apartament propriu în reşedinţa ei, nici avere proprie, nici fleacurile ei; trăieşte îngropată în căsătorie ca o femeie de pe strada Saint-Denis în negustoria ei; cumpără ciorapi pentru scumpii ei copilaşi, îi hrăneşte şi îşi supraveghează fetele pe care nu Ie mai trimite la mănăstire. Cele mai nobile femei ale Dumneavoastră au devenit astfel nişte respectabile cloşti.
[1] În text: raout (subl. de Balzac).
[2] La Crampade, numele proprietăţii familiei de L’Estorade în romanul Mémoires de deux jeunes mariées, apărut în 1842 (Memoriile a două tinere căsătorite), a fost introdus de Balzac în acest preambul, scris în 1832, pe exemplarul său personal, corectat în vederea unei noi ediţii a operelor complete (Fume corrigé), probabil pentru a întări legăturile dintre Autre étude de femme şi ansamblul Comediei umane.
[3] Numele doamnei de Portenduere, fostă Ursule Mirouët (personajul principal al romanului Ursule Mirouët, scris în 1841), a fost introdus de Balzac tot în varianta Furne corrigé din aceeaşi dorinţă de a crea legături între diferitele capitole ale Comediei umane.
[4] În text: rout, grafia engleză pentru raout. După cum se menţionează în nota ediţiei franceze, Balzac a corectat, în Furne corrigé, numai la această pagină.
[5] După revoluţia din Iulie 1830, în timpul domniei lui Ludovic Filip d’Orléans (1830—1848).
[6] foburgul Saint-Germain – cartier din Paris, locuit în acea perioada de familiile nobile. (n.k.)
[7] Personajul balzacian Félicité des Touches, scriitoare cunoscută sub pseudonimul Camille Maupin, apare în romanul Beatrix şi în numeroase alte romane şi povestiri din La Comédie humaine (Illusions perdues, Le Cabinet des Antiquesf Honorine, Splendeurs et misères des courtisanes, La Rabouilleuse, Le Bal de Sceaux, La Muse du département, Une fille d’Ève, Les Secrets de la princesse de Cadignan etc.).
[8] „Ilustrul de Marsay”, dandy şi om politic, este unul dintre personajele balzaciene cel mai frecvent întâlnite în La Comédie humaine, fiind reluat de Balzac în 29 de romane.
[9] Aluzie la fabula lui La Fontaine Le Sange et le Dauphin (Fables, IV, 7), în care un delfin, înşelat de asemănare, salvează într-un naufragiu o maimuţă lăudăroasă, ducând-o pe spate. Dându-şi însă seama de greşeală, o aruncă înapoi în apă şi pleacă să salveze un om.
[10] Acest je care povesteşte nu este deci Balzac – naratorul omniscient, ci unul dintre personajele prezente în salonul Domnişoarei des Touches, şi anume doctorul Bianchon, după cum se va vedea mai departe (Vezi nota 70). Horace Bianchon apare în Le Père Goriot, La Messe de l’athée şi în numeroase alte romane din La Comédie humaine.
[11] Romancierul englez Laurence Sterne (1713—1868) este deseori citat de Balzac în La Comédie humaine (Modeste Mignon, Beatrix, Gobseck, La Femme de trente ans, Ursule Mirouët, Le Curé de Tours, Le Cabinet des Antiques, Illusions perdues, La Peau de Chagrin, La Recherche de l’Absolu etc.). Personajele din romanul său Tristram Shandy (1760—1787), mai ales unchiul Tobie şi Trim, sunt frecvent evocate în romanele balzaciene. În acest paragraf, Balzac se referă la un fragment din acest roman, reprodus în traducere în nota ediţiei franceze: „Les idées d’un homme dont la barbe este forte deviennent sept fois plus, nettes et plus fraâches sous le rasoir; et şi cet homme pouvait, sans inconvénient, se raser du matin au soir, ses idées parviendraient au plus haut degré du sublime”
[12] Henri de Marsay a fost numit prim-ministru în 1832; scena poate fi deci datată în 1832 sau la începutul anului 1833 (Nota ed. fr.).
[13] Personajul balzacian Émile Blondet, ziarist şi scriitor, numit prefect în 1831 de către de Marsay, apare foarte frecvent în La Comédie humaine, ca personaj secundar sau interlocutor, fără a juca un rol de prim plan în vreun roman. Spiritual şi plăcut în conversaţie, este întâlnit în saloanele unde Balzac îşi reunesie personajele, în lumea literară şi în cercurile presei (Les Paysans, Béatrix, La Peau de chagrin, Le Cabinet des Antiques, Illusions perdues, Splaideurs et misères des courtisanes, Ursule Mirouët, Modeste Mignon, Les Secrets de la princesse de Cadignan, Une fille d’Eve, La Maison Nucingen, La Muse du département etc.)
[14] Referire la Cardinalul de Richelieu (Armand Jean du Plessis, cardinal de Richelieu, 1585—1642), om de stat francez, şeful Consiliului regelui din 1624, iniţiatorul unor importante reforme în finanţe, armată, legislaţie, cultură (Academia franceză, 1835). Concino Concini, aventurier italian, care împreună cu soţia sa Leonora Galigaï, a exercitat o mare influenţă asupra Mariei de Medicis (soţia lui Henric al IV-lea, regentă în timpul minorităţii lui Ludovic al XIII-lea), care l-a făcut marchiz d’Ancre şi mareşal al Franţei. Datorită incapacităţii şi avidităţii lui, Ludovic al XIII-lea a pus să fie arestat. A fost asasinat la 24 aprilie 1017. Soţia sa, acuzată de vrăjitorie, a fost decapitată.
[15] William Pitt (1759—1806), om de stat englez, prim-ministru (1783—1801), a condus lupta împotriva Franţei revoluţionare începând din 1793, apoi din 1804 l-a combătut pe Napoleon. Balzac îl citează, deseori în La Comédie humaine (Un début dans la vie, Honorine, Beatrix, Gobseck, Illusion perdues, Splendeurs et misères des courtisanes, Les Employés, Une ténébreuse affaire, Le député d’Arcis, Z. Marcas, Les Chouans, Les Paysans, La Peau de chagrin etc.).
[16] Balzac reuneşte în salonul Domnişoarei des Touches personaje cunoscute cititorilor din romane apărute anterior, cu intenţia de a sublinia unitatea şi coeziunea ansamblului său romanesc. În afară de Henri de Marsay, Horace Bianchon şi Emile Blondet, la conversaţie participă: contesa de Montcornet, iubita lui Blondet, cu care se va căsători după moartea soţului ei (Le Cabinet des Antiques, Les Paysans etc.); Delphine de Nucingen (Le Père Goriot etc.); pictorul Joseph Bridau (La Rabouilleuse etc.); contesa Léontine de Sérisy (Un début dans la vie, Splendeurs et misères des courtisaties etc.); doamna de Camp (Madame Firmiani etc.); lordul Dudley, om de stat englez, tatăl adevărat al lui Henri de Marsay (La Fille aux yeux d’or, La Rabouilleuse etc.); Diane de Maufrigncuse, devenită principesă de Cadignan (Le Cabinet des Antiques, Splendeurs et misères des courtisanes, Les Secrets de la princesse de Cadignan etc.); baronul Frédéric de Nucingen, bancher de origine israelită (Le Père Goriot, La Maison Nucingen, Splendeurs et misères des courtisanes etc.); lady Dudley, soţia lordului Dudley, fostă iubită a lui Félix de Vandenesse (Le Lys dans la vallée etc.); contele Félix de Vandenesse (Le Lys dans la vallée, Le Contrat de mariage, Une fille d’Ève etc.); Daniel d’Arthez, scriitor, unul dintre purtătorii de cuvânt ai lui Balzac (Illusions perdues, Les Secrets de la princesse de Cadignan etc.); marchiza Beatrix de Rochefide (Béatrix etc.); Eugène de Rastignac, fost student în pensiunea Vanquer, devenit om politic în echipa lui de Marsay (Le Père Goriot, Illusions perdues, La Maison Nucingen etc.); contele Adam Laginski (La Fausse maîtresse etc.); marchiza d’Espard (Le Contrat de mariage, Illusions perdues, Une fille d’Ève etc.); Canalis, poet din „şcoala angelică” (Mémoires de deux jeunes mariées, Modeste Mignon etc.); generalul de Montriveau (La Duchesse de Langeais etc.); contesa de Vandenesse, fostă Marie-Angélique de Grandville (Une fille d’Eve etc.); doamna de Porlenduère, fostă Ursule Mironët (Ursule Mirouët, Béatrix etc.); ducele de Rhétoré (Mémoires de deux jeunes mariées, Illusions perdues, Modeste Mignon, Splendeurs et misères des courtisanes etc.)
[17] Restauraţia (Restauration), perioadă din istoria Franţei (1814—1830) în cursul căreia, după abdicarea lui Napoleon, a fost restaurată monarhia prin regii din ramura vârstnică Bourbon.
[18] Această frază aminteşte de iubirile lui Balzac, cele mai multe dintre femeile pe care le-a iubit fiind mai în vârstă decât el: Doamna de Berny, ducesa d’Abrantos, marchiza de Castrios.
[19] Referire la începutul capitolului doi din Cântarea cântârilor („Eu sunt o narcisă din Şaron / Un crin al văilor. / Precum un crin între scaieţi / Astfel iubita mea între fete.”), carte biblică (cca. 450 î.e.n.), culegere de cântece de dragoste, cărora tradiţia ebraică şi creştină le dă interpretări alegorice. Balzac o mai citează în Illusions perdues, Le Lys dans la vallée, La Peau de chagrin şi Petites misères de la vie conjugale.
[20] Henri de Marsay este fiul natural al lordului Dudley, după cum scrie Balzac în Le Contrat de mariage.
[21] În text: plastron, piesă de armură protejând pieptul (fr.).
[22] Referire la romanul epistolar Clarissa Harlowe (1748) de scriitorul englez Samuel Richardson (1689—1761). Balzac avea o deosebită admiraţie pentru acest roman, pe care îl citează deseori în La Comédie humaine. Victimă a familiei, virtuoasa Clarissa caută refugiu lângă un libertin, Lovelace, care o violează şi o lasă să moară într-un spital din Londra, înainte de a fi ucis în duel. Tradus în limba franceză de abatele Prévost şi deseori adaptat pentru teatru, romanul a avut o imensă influenţă asupra sensibilităţii literare în Franţa.
[23] Rue Boucher, străduţă din arondismentul I al Parisului, între Rue du Pont-Neuf şi Rue de Bourdonnais.
[24] Maria de la Felicidad Garcia, zisă La Malibran (1808—1836), cântăreaţă (mezzo-soprano) franceză de origine spaniolă, care a cunoscut succese strălucite la Paris, Londra şi în alte oraşe. Moartea ci prematură i-a inspirat lui Musset celebra poezie Stances à la Malibran (1830).
[25] Referire la Carta constituţională (Charte constitutionelle) promulgată de Ludovic al XVIII-lea în timpul primei Restauraţii (iulie 1814), după abdicarea lui Napoleon. Compromis între cuceririle Revoluţiei şi ale Imperiului (egalitatea civilă, organizarea socială şi administrativă a Franţei instituită de Codul civil) şi Vechiul Regim pe care încerca să-l restaureze (tradiţie regală, drapelul alb etc.), a instaurat în Franţa o monarhie constituţională. Regele alegea miniştrii, funcţionarii, conducea forţele armate şi politica externă, avea dreptul, în virtutea articolului 14, să emită regulamente şi ordonanţe necesare executării legilor şi securităţii stalului. Puterea legislativă era deţinută de Parlament, alcătuit din Chambre des pairs şi Chambre des députés. Catolicismul era proclamat religie de stat. După revoluţia din Iulie 1830, în timpul monarhici din Iulie, Carta a fost modificată (dreptul contractual a fost substituit dreptului divin, drapelul tricolor a fost recunoscut drapel naţional, a fost suprimat caracterul de religie de stat pe care-l avea catolicismul etc.).
[26] Mareşalul de Richelieu (1696—1788), celebru ca militar şi diplomat, dar şi pentru aventurile sale galante (Vezi Contractul de căsătorie).
[27] Armand-Louis de Gontaut-Biron, duce de Lauzun (1717—1793), zis Le Beau Lauzun, cunoscut pentru numeroasele lui aventuri sentimentale.
[28] După cum se arată în nota ediţiei franceze, ar putea fi vorba, sub o denumire neobişnuită, de Louis-Philippe-Joseph, duce d’Orléans, supranumit Philippe-Égalité (1747—1793). Ducatul Valois a fost într-adevăr dat de Ludovic al XIV-lea ramurii Orléans iar Philippe-Égalité a fost în 1789 deputat al nobilimii la Crepy-en-Valois. Aliat Stării a Treia şi exilat în Anglia după zilele revoluţionare din 5 şi 6 octombrie 1789, s-a împrietenit cu prinţul de Wales şi a contribuit la introducerea dandysmului în Franţa. Ales deputat în Convenţie în 1792, când a luat numele de Philippe-Égalité, a votat condamnarea la moarte a lui Ludovic al XVI-lea, vărul lui. A fost ghilotinat în 1793
[29] Legătura lui Henri de Marsay cu Delphine de Nucingen (amintită în Le Père Goriot) este totuşi posterioară aventurii acestuia cu Paquita Valdès (La Fille aux yeux d’or).
[30] Vezi Moş Goriot.
[31] În text: le droit d’aînesse, dreptul de primogenitură (fr.). A apărut în Franţa odată cu regimul feudal, în interesul seniorului, pentru a asigura indivizibilitatea fiefului său. Acest drept atribuia fiului cel mare (l’einé), în detrimentul cadeţilor şi al fiicelor, o parte preponderentă din moştenirea paternă şi maternă. La sfârşitul Vechiului Regim din Franţa, acest drept urmărea să menţină bogăţia familiilor aristocratice, împiedicând diviziunea bunurilor. A fost abolit în timpul Revoluţiei franceze, de către Adunarea Constituantă (legile din martie 1790 şi aprilie 1791). În perioada Restauraţiei, în timpul lui Carol al X-lea, a fost elaborat un proiect care prevedea restabilirea acestui drept, dar proiectul a fost respins de Chambre des pairs. Balzac şi-a exprimat opiniile în această privinţă încă din 1824, în broşura Du droit d’aînesse, reluându-le ulterior în unele romane ale sale. Pentru Balzac, dreptul de primogenitură trebuia să asigure stabilitatea şi ierarhia socială, transmiterea intactă a averilor, şi păstrarea patrimoniului familial. Ca întotdeauna însă la Balzac, creaţia romanescă dezvăluie dramele provocate de preeminenţa acestor interese materiale asupra fericirii indivizilor.
[32] În text: femmes comme il faut (subl. de Balzac). În clasificarea „speciilor” feminine pe care o propune în acest paragraf, folosind un criteriu sociologic, Balzac opune la grande dame, femeia din înalta societate, de origine aristocratică, şi la femme comme il faut, femeia de lume, doamna din lumea bună descinsă din rândurile nobilimii sau ridicată din cele al burgheziei”, produs social al Codului civil al lui Napoleon, tip feminin caracteristic monarhiei din Iulie
[33] Contele Félix de Vandenesse (Vezi nota 24).
[34] În anul 1832, Balzac se raliase partidului neolegitimist, care avea drept unul dintre conducători pe ducele de Fitz-James, unchiul marchizei de Castries. În acest paragraf, Balzac pare să constate eşecul acestui partid.
[35] Talleyrand murise în 1838, dar scena se petrece în 1832, sau la începutul anului 1833
Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie a anului 1844, un bărbat în vârstă de vreo şaizeci de ani, dar căruia oricine i-ar fi dat mai mult, mergea pe Bulevardul Italienilor, cu nasul în vânt, cu un zâmbet şmecheresc, ca un negustor care a încheiat chiar atunci o afacere bună, sau ca un holtei mulţumit de el după o întâlnire galantă. La Paris, aceasta-i cea mai desăvârşită expresie cunoscută a satisfacţiei personale la un bărbat. Zărindu-l de departe pe bătrân, persoanele care îşi petrec toată ziua pe bulevard, stând pe scaune şi dedându-se plăcerii de a-i analiza pe trecători, lăsau să le mijească pe faţă surâsul caracteristic al parizienilor, atât de plin de ironie, de batjocură sau de compătimire, surâs care nu apare însă, parizianul fiind blazat în privinţa tuturor înfăţişărilor posibile, decât atunci când e vorba de foarte rare curiozităţi vii. O anecdotă va face să se înţeleagă atât valoarea arheologică a cetăţeanului, cât şi motivul surâsului care se repeta ca un ecou în toate privirile, întrebat fiind unde-şi face pălăriile care stârneau hazul publicului, Hyacinthe2, actor celebru prin cuvintele lui de spirit, a răspuns: „Nu le fac, le ţiu!” Ei bine, în milionul de actori care compun marea trupă a Parisului, se întâlnesc hyacinţi fără voie, care ţin pe ei tot ridicolul unei epoci şi care îţi ies înainte ca personificări ale unor vremuri trecute ca să-ţi stârnească veselia când te plimbi năpădit de durerea amară pricinuită de trădarea vreunui fost prieten.
Rămânând, prin câteva amănunte ale îmbrăcămintei sale, credincios totuşi modei din 1806, acest trecător amintea Imperiul fără să fie prea mult o caricatură. Pentru cine ştie să observe, această nuanţă face deosebit de preţioase asemenea evocări. Dar ansamblul lucrurilor mărunte cerea atenţia analitică a celor care se pricep la hoinăreală; iar pentru a stârni râsul de la distanţă, trecătorul trebuia să arboreze ceva care să sară în ochi, cum se zice, ca o enormitate din cele pe care le caută actorii ca să-şi asigure succesul intrărilor. Acest bătrân, slab şi uscat, purta un spenţer de culoarea alunei peste o haină verzuie cu nasturi de metal alb!.. Un bărbat cu spenţer, în 1844, asta e, vedeţi dumneavoastră, ca şi cum Napoleon ar fi catadicsit să învie pentru două ceasuri.
Spenţerul3 a fost inventat, după cum îl arată numele, de către un lord mândru, desigur, de zvelteţea lui. Înainte de pacea de la Amiens4, acest englez rezolvase problema de a acoperi bustul fără să îngreuieze corpul cu povara groaznicului carrick5, care a ajuns astăzi pe spinarea birjarilor bătrâni; dar cum taliile zvelte sunt în minoritate, moda spenţerului la bărbaţi n-a avut decât un succes trecător în Franţa, deşi era o invenţie englezească. La vederea spenţerului, bărbaţii de patruzeci-cincizeci de ani îmbrăcau în gând, pe domnul care-l purta, cu pantaloni scurţi de stofă verde ca fisticul şi cu cizme cu carâmbii răsfrânţi, şi se revedeau în costumul tinereţii lor! Femeile în vârstă îşi aminteau de cuceririle lor! Cât despre tineri, ei se întrebau de ce îşi tăiase acest bătrân Alcibiade6 pulpanele pardesiului. Toate se potriveau atât de bine cu spenţerul încât n-ai fi stat un moment pe gânduri să-l numeşti pe trecător un om de stil Imperiu7, aşa cum se spune o mobilă de stil Imperiu; dar el nu simboliza Imperiul decât pentru cei care cunoşteau cel puţin de visu această epocă măreaţă şi splendidă; căci cerea să-ţi aduci orişicum bine aminte de ce era atunci la modă. Imperiul e acum atât de departe de noi, încât nu oricine şi-l poate închipui în realitatea lui galo-greacă.
Pălăria pusă pe ceafă dezgolea aproape toată fruntea cu acel soi de semeţie prin care administratorii din armată şi civilii au încercat atunci să ţie piept celei a militarilor. Era de altfel o pălărie groaznică de mătase, de paisprezece franci, pe ale cărei boruri urechile lungi şi mari lăsaseră urme alburii cu care degeaba se lupta peria. Materialul de mătase prost întins, ca de obicei, pe cartonul formei făcea cute pe alocuri şi părea mâncat de lepră, cu toate îngrijirile de fiecare zi.
Sub pălărie, care stătea parcă să cadă, se lăţea o faţă pocită şi caraghioasă, ca acelea de porţelan pe care numai chinezii ştiu să le născocească pentru bibelourile lor. Această faţă lată, ciupită ca o strecurătoare într-atât încât găurile făceau umbre şi scobită ca o figură de statuie romană, dezminţea toate legile anatomiei. Te uitai la ea şi nu-i simţeai scheletul susţinător. Acolo unde conturul cerea oase, carnea se aşeza în planuri gelatinoase, şi acolo unde obrazul arăta de obicei adâncituri, aici se răsucea în ridicături fleşcăite. În mijlocul acestei feţe groteşti, turtită în chip de dovleac şi întristată de nişte ochi cenuşii având deasupra lor două linii roşii în loc de sprâncene, se înălţa un nas ca al lui don Quijote, aşa după cum deasupra unei câmpii se ridică o stâncă adusă de ape. Un asemenea nas vădeşte, după cum trebuie să fi observat Cervantes, o înclinare din naştere spre jertfirea de sine faţă de lucrurile măreţe, un soi de înclinare care degenerează în amăgire. Dar sluţenia asta cu aspecte atât de comice nu stârnea de fel râsul. Cel pus pe zeflemele era mişcat de nesfârşita melancolie care se revărsa din ochii spălăciţi ai bietului om şi gluma îi îngheţa pe buze. Te gândeai pe dată la faptul că natura îl oprise pe acest om să rostească vorbe de dragoste, căci femeile ar fi râs, sau s-ar fi întristat. Francezul nu mai are glas în faţa unei asemenea nefericiri care-i pare cea mai crudă din toate nefericirile: să nu poţi să placi cuiva.