Cărți istorie

ISTORIA LUMII   A fost odată… Trecut si amintire •  Inainte de a exista oamenii • Şopârle gigantice •  Pământ fara viaţă •  Soare fără pământ • Ce este istoria?     Toate poveştile încep cu „a fost odată”. Istoria noastră vorbeşte doar despre ce a fost. Îţi aminteşti? A fost odată când erai mic. Când, ţinăndu-te pe picioare, abia reuşeai s-o prinzi de mână pe mama ta. Povestea ta ar putea să înceapă astfel: „A fost odată un băieţel – sau o fetiţă. Acest copil sunt eu". Dar, înainte de a fi copilaş, ai fost un bebeluş. Despre asta nu-ţi poţi aminti, totuşi ştii. Înaintea ta, tatăl tau şi mama ta au fost şi ei mici, după cum au fost şi bunicii bunicele tale mai demult. Totuşi, şi de toate acestea eşti conştient. Nu spunem despre ei că sunt bătrâni? Dar şi ei au avut bunici şi bunice. Şi ei spuneau: „A fost odată…” Am putea continua să ne întoarcem astfel în timp. În spatele fiecărui „a fost odată”, se va afla mereu un altul. Te-ai aşezat vreodată între două oglinzi? Te sfătuiesc să încerci. Vei vedea un şir de oglinzi, din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai mici şi din ce în ce mai neclare, o infinitate de oglinzi dintre care niciuna nu este ultima. Chiar dacă nu le mai desluşim, alte oglinzi urmează după cea pe care o credeam a fi ultima. Deşi nu le vezi, ştii totuşi că se află acolo, dincolo de ceea ce vezi. Exact acelaşi lucru se întâmplă cu „a fost odată”. Nu ne putem imagina că se poate întrerupe firul la un moment dat. Bunicul bunicului bunicului bunicului… Nu-i aşa că-ţi vine ameţeala? Totuşi, mai spune-o o dată, lent de data aceasta, şi vei reuşi să-ţi imaginezi. Repetând, ajungem repede la perioade din ce în ce mai vechi. Te afunzi în timp ca în şirul nesfârşit de oglinzi. Nici în acest caz nu vom ajunge vreodată la începutul timpului, deoarece în spatele fiecărui început există întotdeauna un nou „a fost odată”. E ca un puţ fără fund. Te cuprinde ameţeala dacă te uiţi în el? Şi pe mine! De aceea vom arunca o hârtie aprinsă în acest puţ infinit de adânc. Hârtia va cădea lent, va coborî din ce în ce mai jos. Totuşi, în căderea ei, va lumina pereţii puţului. O vezi coborând? Acum a ajuns atât de departe, încât seamănă cu o stea mică de tot în mijlocul întunericului. Apoi se face şi mai mică şi până la urmă nu o mai vedem.   Dacă te aşezi între două oglinzi şi încerci să numeri de câte ori îţi vezi chipul, lui vei ajunge niciodată la bun sfârşit.   La fel se întâmplă cu amintirea. Ea ne luminează cunoaşterea trecutului. Mai întâi, luminează propriul nostru trecut, apoi facem apel la amintirile celor în vârstă, căutăm scrisori ale persoanelor decedate. Căutăm alte „lumini” care, de fiecare dată, se vor revărsa peste un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Există clădiri unde sunt depozitate o mulţime de documente vechi, scrise cu foarte mult timp în urmă, numite arhive. Printre aceste arhive, găsim scrisori datând de câteva sute de ani. Într-o zi, într-unul dintre aceste locuri, mi-a căzut în mână o scrisoare conţinând doar aceste cuvinte: „Dragă mămico, ieri am avut trufe delicioase la masa de prânz. Semnat: Caetano”. Fusese scrisă în urmă cu patru sute de ani de un prinţişor italian. Trufele sunt o bunătate de ciuperci! Dar timpul pentru citirea acestui mesaj a durat doar o clipă. Pentru că lumina coboară din ce în ce mai repede. 1.000 de ani, 2.000 de ani, 5.000 de ani, 10.000 de ani… Şi în vremea aceea existau copii cărora le plăceau mâncărurile gustoase, numai că ei nu ştiau să scrie. 20.000, 50.000 de ani. Oamenii spuneau şi-atunci, ca noi: „A losl odată”. Acum, lumina amintirii noasl re devine’ micit ele lot. ^i, la un moment dai, nu mailuminează. Lotuşi, ştim că ea îşi continuă drumul până în timpuri şi mai îndepărtate, când omul nu exista, când munţii nu arătau aşa cum îi vedem astăzi. Unii erau mai înalţi, dar, de-a lungul timpului, ploaia i-a erodat până când au ajuns simple coline. Alţi munţi încă nu existau, dar au ieşit lent la suprafaţă din oceane, efort care le-a luat milioane şi milioane de ani. înainte de apariţia acestor munţi, au existat animale foarte diferite de cele de astăzi. Erau gigantice şi semănau cu balaurii. De unde ştim? Uneori le găsim oasele îngropate adânc în pământ. De exemplu, la Muzeul de Istorie Naturală din Viena (Austria), poţi să vezi un diplodocus. Un nume foarte ciudat, nu-i aşa? Dar animalul este şi mai ciudat. N-ar fi putut să încapă într-o cameră din casa ta, nici măcar în două! Era înalt cât cei mai înalţi copaci şi avea o coadă lungă cât jumătate dintr-un teren de fotbal. Îţi închipui ce zgomot făcea o astfel de şopârlă gigantică – pentru că diplodocus era o şopârlă enormă – când mergea prin pădurea virgină? Dar tot nu am ajuns la începutul timpurilor. Ne tot întoarcem cu milioane de ani. Uşor de spus! Totuşi, gândeşte-te un moment. Ştii cât durează o secundă? Cât numeri repede până la trei. Şi cât durează o mie de milioane de scunde? Treizeci şi doi de ani! Acum e rândul tău să-ţi imaginezi cât durează o mie de milioane de ani! Pe Uriaşa şopârlă Diplodocus, care a trăit pe pământ cu mult înainte de apariţia omului şi a munţilor din ziua de astăzi. Deşi extrem de puternică, era neagresivă   vremea aeeca, nu existau animale mari, ei doar melc i a.< nici Şi dacă ne depărtăm şi mai mult în timp, nu mai găsim nici plante. Întreg pământul era „deşertic şi fără viaţă”. Nu exista nimic. Nic i un copac, niciun tufiş, niciun fir de iarbă, nicio floare, nici cel mai mic colţ de verdeaţă. Doar un deşert plin de pietre şi marea! O mare fără peşti, fără scoici şi chiar fără mâl. Dar, atunci când asculţi valurile, ce-ţi spun ele? „A foat odată”. Acest „odată” te trimite la o epocă în care Pământul nu era poate decât o masă gazoasă, o nebuloasă, precum acelea, mult mai mari, pe care le putem vedea astăzi cu telescopul. Timp de miliarde şi miliarde de ani, fără stânci, fără apă, fără viaţă, această nebuloasă s-a rotit în jurul Soarelui. Şi înainte? înainte, Soarele, drăguţul nostru de soare, nu exista nici ei. Doar nişte stele necunoscute cu dimensiuni enorme şi corpuri cereşti mai mici se roteau între nebuloase, în spaţiul infinit. „A fost odată…” Dacă mă aplec mai mult, iar mă cuprinde ameţeala. Haide, vino cu mine! E preferabil să ne întoarcem cât mai repede şi să revenim spre Soare, Pământ, frumoasele oceane, plante, scoici, şopârle gigantice, spre munţii noştri şi, în sfârşit, spre oameni. Drumul înapoi ne dă acelaşi sentiment ca acela pe care îl avem atunci când ne întoarcem acasă? Pentru ca de acum înainte să nu mai fim traşi din nou spre adâncurile nevăzute ale puţului de acest „A fost odată”, ne vom grăbi de fiecare dată să adăugăm: „Stai puţin! Când s-a întâmplat asta?” Şi mai există o întrebate, care şi ea ne trimite le istorie: „Ce s-a întâmplat?” Bineînţeles, nu vorbim de orice istorie, ci de acea pe care o numim istoria lumii. Şi cu ea vom începe acum. Cei mai mari inventatori care au existat vreodată Maxilarul inferior al omului de Heidelberg ♦ Omul de Neandertal Preistoria ♦ Focul ♦ Uneltele ♦ Oamenii grotelor •  Limbajul ♦ Pictura ♦ Magia •  Perioada glaciară şi paleoliticul inferior ♦ Neoliticul ♦ Construcţiile pe piloţi •  Oameni ca mine şi ca tine într-o zi, la Heidelberg, a fost săpată o pivniţă. Oamenii au găsit acolo un os, adânc îngropat în pământ. Era un os uman. Maxilarul de jos. Numai că nicio fiinţă omenească nu are astăzi un maxilar atât de puternic cu dinţii atât de tari! Ne imaginăm cu uşurinţă că omul înzestrat cu un astfel de maxilar era în stare să muşte zdravăn. Acest om a trăit, după toate probabilităţile, cu foarte mult timp în urmă, altfel niciodată acest os nu ar fi fost îngropat atât de adânc în pământ! în altă zi, tot în Germania, la Neanderthal, a fost descoperit un craniu uman. Acest craniu era foarte interesant deoarece nimeni nu are astăzi unul asemănător. Fruntea era ca să spunem aşa inexistentă, marcată doar de două protuberanţe mari deasupra sprâncenelor. Dar, după cum se ştie, în spatele frunţii se află centrul gândirii. Aşadar, ne putem imagina că, dacă acest om nu avea frunte, probabil că nici nu gândea prea mult, sau că gânditul îl costa probabil mai multe eforturi decât pe noi. Am putea spune: „Au fost odată nişte oameni care nu erau în stare să gândească la fel ca noi, dar erau înzestraţi cu o dentiţie mai bună ca a noastră pentru a mânca”. Stai puţin! vei zice. Nu aşa ne-am înţeles. Aş vrea să ştiu când au trăit aceşti oameni, cine erau şi ce s-a întâmplat cu ei. întrebările tale mă fac să roşesc de jenă, pentru că nu pot să-ţi răspund: încă nu ştim cu exactitate. Dar, într-o zi, vom şti cu siguranţă. De altfel, când vei fi mare, vei putea şi tu să ne ajuţi să căutăm. Neştiinţa noastră provine din faptul că nu avem nicio dovadă scrisă de la aceşti oameni: ei nu cunoşteau scrisul. În plus, amintirea noastră nu poate ajunge atât de departe! (Când recitesc acest capitol, scris cu mulţi ani în urma, am mai puţine motive sa roşesc. Chiar dacă unele lucruri spuse aici nu mai sunt întru totul exacte, nu m-am înşelat în previziunile mele. În cursul ultimilor ani, cunoaşterea noastră a progresat şi astăzi ştim mult mai mult despre epoca în care au trăit aceşti oameni. Datorăm acest lucru unor oameni de ştiinţă care au descoperit că unele materiale ca lemnul, fibrele vegetale şi stânca vulcanică se transformă lent, dar regulat. Studiul acestui proces permite stabilirea momentului în care aceste materiale au luat naştere. De la aceste descoperiri în Germania, săpăturile arheologice s-au înmulţit şi au fost găsite alte oseminte umane. Astfel, în Asia şi China, au fost găsite oase cel puţin la fel de vechi ca maxilarul descoperit la Heidelberg. Acei oameni cu două cucuie mari în loc de frunte şi cu creier mic erau strămoşii noştri care, în urmă poate cu două milioane de ani, au început să folosească piatra drept unealtă. Oamenii de Neanderthal au apărut în urmă cu 100 .000 de ani şi au populat Pământul timp de aproximativ 70.000 de ani şi le datorez câteva scuze. Chiar dacă fruntea lor se reducea la două protuberanţe, creierul lor era în realitate doar cu puţin mai mic decât cel al majorităţii oamenilor de astăzi. În ceea ce priveşte grupul uman având caracterele omului modern, acesta ar exista doar de aproximativ 30.000 de ani.) Dar, o să-mi replici tu, faptul că folosesc mereu cuvântul „aproximativ”, fără să dau nume şi nici date precise, nu poate fi numit istorie. Ai dreptate. Sunt lucruri anterioare istoriei. De aceea şi vorbim de „preistorie”, pentru că avem doar o idee foarte vagă despre epoca în care se petreceau toate acestea. Totuşi, ştim unele lucruri despre aceşti oameni, numiţi preistorici. La fel ca oamenii din adevărata istorie (despre care va fi vorba din capitolul următor), şi aceştia aveau deja tot ceea ce avem noi astăzi: haine, case şi unelte; pluguri ca să are, cereale pentru pâine, vaci pentru lapte, oi pentru lână, câini pentru vânătoare şi pază. Îşi meşteriseră arc cu săgeţi, cască şi scut ca să se apere. Dar, vei spune tu, înainte de a ajunge aici, trebuie să fi fost un început. Nişte oameni s-au gândit obligatoriu la ele! Adevărat. Nu e de-a dreptul extraordinar să-ţi imaginezi că a existat neapărat o zi în care un om preistoric a avut ideea că e mai uşor să mănânci carnea animalelor ciupii ev ai fript o la foc? Poate cât Ideea a avut o <> femeie! Dar cineva a trebuit sil descopere cum să face focul. Înţelegi ce a reprezentat acest lucru? Să facă focul! Tu ai făcut focul? Evident, fără chibrituri. Pentru că încă nu existau chibrituri. Cu două bucăţi de lemn pe care le freci una de alta până când se încălzesc din ce în ce mai mult şi în cele din urmă se aprind. Încearcă şi tu o dată. Vei vedea cât e de greu. Şi a mai existat un om care a inventat uneltele. Primele unelte au fost, după toate probabilităţile, nişte simple crengi sau pietre. I) ar, foarte repede, oamenii au avut ideea să cioplească pietrele ca să le facă tăioase precum cuţitele. Au fost găsite în pământ multe dintre aceste pietre cioplite. Deoarece pe vremea aceea toate uneltele erau din piatră, această perioadă a fost numită „epoca pietrei”. Dar oamenii încă nu ştiau să construiască şi case. Evident, era foarte supărător, (iindcă atunci era mult mai frig decât astăzi. Iernile erau mai lungi şi verile mai scurte decât cele cunoscute de noi. Chiar şi văile puteau să rămână acoperite de zăpadă tot anul şi marii gheţari înaintau până în câmpii. De aceea, spunem că epoca de piatră a fost urmată de epoca glaciară. Oamenii preistorici sufereau de frig şi nu puteau decât să se bucure când găseau grote sau caverne care să-i protejeze cât de cât de vânt şi de frig. De aceea mai sunt numiţi şi „oamenii grotelor”. Şi ce-au mai inventat oamenii grotelor? Ai găsit? Vorbirea; adică, au început să formeze cuvinte. Animalele ştiu să scoată strigăte când le doare ceva sau lansează apeluri când presimt un pericol. Dar nu ştiu să le formuleze în cuvinte. Numai oamenii au această capacitate. Şi tocmai oamenii din preistorie au folosit prima dată cuvintele. Şi au mai inventat ceva deosebit de frumos. Sculptura în lemn şi pictura, după cum dovedesc numeroasele figuri gravate şi pictate descoperite pe pereţii grotelor. Chiar şi astăzi, un pictor nu ar putea să le facă mai bine. Ele reprezintă animale care nu mai există din timpuri imemoriale. Elefanţi cu o blană lungă şi lânoasă şi colţi enormi curbaţi (mamuţii) şi alte animale din era glaciară. De ce se crede că oamenii preistorici au pictat aceste animale pe pereţii grotelor? Doar ca element decorativ? Prea puţin probabil, pentru că grotele erau foarte întunecoase. Nu avem nicio certitudine, dar se presupune că au vrut Mamuţi, bivoli, cai sălbatici şi cerbi – pradă a unei vânători reuşite, ilustrată pe pereţii peşterilor în care locuiau oamenii în epoca de piatră.   să dea acestor desene o putere magică. Credeau că pictând animalele, le atrăgeau. Ca şi cum am spune: „Vorbeşti de lup şi lupul la uşă!“ Nu uita că aceste animale erau prada lor de vânătoare, fără de care ar fi murit de foame. Aşadar, reprezentarea lor ar putea să însemne că voiseră să inventeze magia. Ai li fost prea Inimos să reuşească. Dar, Im păcate, nimeni nu a reuşit până în prezent. Perioada glaciară a durat un timp inimaginabil. Câteva zeci de milioane de ani. A fost un lucru bun fiindcă oamenii, pentru care a gândi însemna un efort atât de mare, nu ar fi avut timp să realizeze (oate invenţiile. În cele din urmă, atmosfera s-a încălzit şi, vara, gheaţa im a mai rămas decât pe munţii înalţi. Odată cu căldura, oamenii, care erau deja asemănători cu noi, au învăţat să sădească plante în stepă, să macine grânele şi să facă un amestec pe care puteau apoi să-l coacă la foc. Aceasta a fost pâinea. Curând, au învăţat să ridice corturi şi să domesticească animalele care, până atunci, trăiau în libertate. S-au deplasat cu turmele lor aşa cum fac şi astăzi laponii. În acel timp, pădurile erau populate de foarte multe animale sălbatice, precum lupii şi urşii. Unii oameni, care îşi demonstraseră deja calităţile de inventatori, au avut atunci o idee extraordinară. Şi-au construit casele pe piloţi deasupra apei, creând astfel locuinţele lacustre. Dar şi-au perfecţionat şi uneltele din piatră. Au pus un mâner pietrei cioplite, după ce au găurit-o cu o piatră şi mai dură, obţinând o secure. Probabil că a fost foarte greu. Imaginează-ţi că, în ultimul moment, piatra se sparge. Atunci ar fi trebuit luat totul de la început. Apoi, aceşti oameni au avut ideea să facă recipiente din pământ, pe care le împodobeau cu desene şi le ardeau în cuptoare. În schimb, în cursul neoliticului, perioada cea mai recentă a pietrei, nu au mai pictat animale. La sfârşitul acestei perioade, care s-ar situa cam între şi 4.000 de ani î.Hr., au imaginat un nou fel de a fabrica unelte, superior celui precedent şi mai eficace. Descoperiseră metalul. Evident, nu au descoperit dintr-o dată toate metalele. Au început cu pietrele verzi, care se transformau în cupru când erau topite în foc. După ce era forjat, cuprul, strălucind frumos, putea fi folosit la fabricarea securilor sau a vârfurilor de săgeată. Dar cuprul era prea moale şi se tocea mai repede decât piatra. Însă oamenii au avut ideea să-i îmbunătăţească calităţile. S-au gândit să adauge cuprului un alt metal, deosebit de rar, dar care făcea cuprul mai rigid: staniul. Amestecul de cupru şi staniu a dat bronzul. Această perioadă, în cursul căreia oamenii au fabricat Sat lacustru – un sat construit pe piloni – din epoca de piatră timpurie sau din epoca de bronz, ceea ce înseamnă cam în urmă cu 8000 de ani.   din bronz coifurile şi săbiile, securile şi ceaunele, precum şi brăţările şi colierele, poartă, aşadar, numele de „epoca bronzului”. Aruncă o ultimă privire asupra acestor oameni, îmbrăcaţi cu piei de animale, care, în barca lor cioplită din trunchiul unui copac, vâslesc spre sălcii* lor Iacii st ic. Aduc cereale şi sare exl rasa din mine. Iţeau din potire frumoase din pământ ars, iar femeile şi copiii lor st* împodobesc cu pietre multicolore şi chiar cu bijuterii din aur. Crezi că de atunci s-au schimbat multe lucruri? Erau oameni ca şi noi, deseori răi unii cu alţii, care se puteau arăta plini de cruzime şi vicleni, cum ni se întâmplă şi nouă să fim, din păcate! Dar, la fel ca astăzi, se intâmplă ca o mamă să se sacrifice pentru copilul ei sau ca prietenii să moară din fidelitate unul faţă de celălalt. Toţi aceşti oameni nu erau nici superiori, nici inferiori nouă. E surprinzător? Lucrurile acestea se petreceau în urmă cu cel puţin 10 .000 de ani. De atunci, nu am avut timp să ne schimbăm prea mult! Uneori, când vorbim sau când mâncăm pâine, când folosim o unealtă sau când ne încălzim la un foc, ar trebui să fim recunoscători oamenilor din preistorie, cei mai mari inventatori care au existat vreodată. Ţara de pe malurile Nilului Regele Menes ♦ Egiptul •  Un imn închinat Nilului ♦ Faraonul ♦ Piramidele ♦ Religia Egiptului antic ♦ Sfinxul ♦ Hieroglifele ♦ Papirusul ♦ Revoluţia din Vechiul Imperiu- Reformele lui Akhenaton Acum, după cum ţi-am promis, va începe istoria. Ne aflăm în anul 3100 î.Hr. (adică în urmă cu 5100 de ani), perioadă în care, se crede, asupra Egiptului domnea un rege pe nume Menes. Dacă vrei să afli mai multe despre drumul care duce spre Egipt, te sfătuiesc să întrebi o rândunică. În fiecare toamnă, când vine frigul, ea zboară spre sud. Trece peste munţi, pe deasupra Italiei, apoi peste o parte din mare, înainte de a ajunge în Africa, în partea ei cea mai apropiată de Europa. Nu departe de această regiune se află Egiptul. în Africa e foarte cald şi nu plouă luni în şir. Vegetaţia e rară. Într-un mare număr de regiuni, găsim doar deşerturi. Este şi cazul ţinuturilor care se întind la stânga şi la dreapta Egiptului. Nici în Egipt nu plouă mult. I) ar ^ara mi arc nevoie1 eh1 ploaie, peni i u <A e i i nversată pe toată lungimea de un lluviu lung, Nilul. De două ori pe an, când ploile abundente îi alimentau izvoarele, Nilul ieşea din matcă şi inunda întreg ţinutul, obligând oamenii să se deplaseze cu barca printre case şi palmieri. Când apa se retrăgea, pământul era înmuiat şi fertilizat de un mâl foarte bogat. Atunci puteau să crească, ca nicăieri în altă parte, cerealele, coapte apoi de soare. De aceea, egiptenii, din timpuri foarte vechi, adresau imnuri Nilului, ca şi cum ar fi fost Dumnezeu în persoană. Vrei să cunoşti cântecul pe care l-au compus pentru el în urmă cu 4 .000 de ani? „Fii lăudat, o, Nil! Tu care ieşi din pământ şi vii spre noi ca să dăruieşti hrană Egiptului. Tu care ne irigi câmpurile şi ai fost creat să ne hrăneşti vitele. Tu care uzi deşertul, aflat departe de apă. Tu care faci să crească orzul şi să crească grâul. Tu care umpli hambarele. Tu care dai de mâncare săracilor. Pentru tine cântăm la harpă, pentru tine cântăm.” Astfel cântau egiptenii în acele timpuri. Şi aveau dreptate. Datorită Nilului, ţara a devenit atât de bogată, încât a ajuns o mare putere. Un rege domnea peste toţi egiptenii. Primul dintre aceşti regi a fost Menes. Îţi aminteşti de epoca domniei sale? Era prin anul 3100 î.Hr. Ştii ce nume aveau atunci regii Egiptului? Erau numiţi faraoni. Faraonul avea o putere foarte mare. Trăia într-un palat impozant de piatră, susţinut de coloane enorme şi având numeroase curţi interioare. Oamenii din ţară îi datorau supunere şi, dacă aşa hotăra, toţi erau obligaţi să muncească pentru el. Pe la anul 2500 î.Hr., un alt faraon, pe nume Keops, le-a poruncit tuturor supuşilor să lucreze la construirea mormântului său. Dorea ca edificiul să fie mare cât un munte – şi aşa s-a şi făcut. Îl putem vedea şi astăzi. Este celebra piramidă „a lui Keops”. Probabil că ai văzut-o în fotografii, dar nu-ţi poţi face o idee exactă a înălţimii sale. Înăuntrul ei ar putea să intre cea mai mare biserică. Escaladarea enormelor ei blocuri de piatră seamănă cu ascensiunea pe un munte. Şi totuşi, oamenii au transportat acele blocuri enorme, le-au lipit unele de altele, fără maşini, cel mult cu scripeţi şi pârghii. Oamenii trăgeau şi împingeau doar cu mâinile. Imaginează-ţi această muncă sub soarele fierbinte al Africii! Zeci de mii de oameni au muncit timp de ani de zile la mormântul regelui. Blocurile de piatră erau aduse cu care cu boi, însă erau urcate prin forţa omului.   Timp de treizeci de ani, aproape o sută de mii de oameni au trudit pentru faraon, în afara perioadelor când se efectuau muncile la câmp. Când cădeau de oboseală, supraveghetorii îi biciuiau ca să-i oblige. Să continue munca. Cu preţul unei strădanii teribile, au tras şi ridicat greutăţi colosale. Şi toate acestea ca să construiască mormântul regelui! Ce idee ciudată, vei spune tu, să vrei să-ţi construieşti un mormânt atât de mare! Cauza o constituia religia vechiului Egipt. Egiptenii venerau atunci mulţi zei. (Cei care cred în mai mulţi zei se numesc „politeişti”) Credeau că unii dintre zeii lor erau foşti regi care, cu mult înaintea lor, domniseră pe pământ, precum zeul Osiris şi soţia lui Isis. Erau convinşi că Soarele era o divinitate, pe care o numeau Amon. Lumea subterană avea şi ea zeul ei, pe nume Anubis, reprezentat cu un cap de şacal. Egiptenii aveau certitudinea că faraonul ora (iul /oului soare. A ll (ol de co Io ar (i inspirai al Ala lua mit şi clo c: o ar (i acceptat să i se supună orbeşte? Ca să şi venereze zoii, dăltuiau în piatră sculpturi maiestuoase, înalte cât un imobil cu cinci etaje. Au construit temple la fel de mari ca un oraş întreg. În faţa acestor temple, au ridicat nişte pietre de granit, dintr-un singur bloc şi a căror extremitate se termină în formă ascuţită. Aceste pietre poartă numele de „obeliscuri” (un nume care vine din greceşte şi înseamnă „suliţă mică”). În unele oraşe din Europa, ca Paris, în Piaţa Concorde, poţi vedea obeliscuri aduse din Egipt. Religia egipteană atribuie un caracter sacru unor animale – de exemplu, pisica –, la fel cum reprezenta unii zei sub trăsăturile unui animal. Sfinxul, cu corpul lui de leu şi capul de om, întruchipa şi el un zeu puternic. Sculptura care îl reprezintă lângă piramide este atât demare, încât ar putea să conţină un templu. De mai bine de cinci mii de ani, acoperit din când în când de nisipul deşertului, sfinxul veghează asupra mormintelor faraonilor. Cine ştie cât amar de vreme le va mai străjui astfel? Trăsătura predominantă a acestei religii uimitoare a egiptenilor era credinţa conform căreia, după moarte, sufletul omului părăseşte corpul, dar continuă, într-un fel sau altul, să aibă nevoie de el şi după moarte. Sufletul nu putea să fie nemuritor dacă trupul putrezea. De aceea, conservarea corpurilor era foarte importantă. Trupurile morţilor erau frecate cu balsamuri şi sucuri de plante, apoi erau înfăşurate în fâşii lungi de pânză ca să fie evitată putrefacţia. Acestor corpuri astfel conservate li s-a dat numele de „mumii”. Chiar şi astăzi, după mii de ani, aceste mumii au rămas intacte. Ele erau introduse într-un sicriu de lemn, care era aşezat într-un sicriu de piatră. Iar acesta din urmă nu era pus direct sub pământ, ci într-o stâncă scobită în interior în acest scop. Cei care aveau mijloacele necesare, precum „Fiul Soarelui”, regele Keops, îşi construiau un munte de pietre ca să-şi. Adăpostească sicriul, cu speranţa că mumia lui, adânc îngropată în interior, va fi acolo în siguranţă. Din păcate, eforturile şi puterea regelui Keops au fost zadarnice. Piramida sa a fost găsită goală! în schimb, au fost găsite în morminte mumiile altor faraoni şi ale multor egipteni din acea epocă. Mormintele seamănă cu nişte aparta- Un egiptean mort este adus în ultimul său lăcaş. Pe pereţi sunt ilustrate imagini de luptă, misiuni, precum şi trecerea sufletului în lumea de dincolo, cu ajutorul unui vapor.   mente, unde sufletele puteau veni să-şi viziteze corpul. De aceea găsim acolo şi alimente, obiecte de mobilier, haine şi numeroase picturi care reprezentau scene din viaţa defunctului, precum şi propria efigie, pentru ca sufletul, când îl vizita, să nu greşească mormântul. Când privim marile statui din piatră şi frescele superbe în culori bogate de pe pereţii mormintelor, ne putem imagina modul de viaţă al egiptenilor din acele timpuri. Desigur, aceste picturi nu constituie o reproducere exactă a realităţii. De exemplu, două obiecte care ar trebui să fie plasate unul în spatele celuilalt sunt în general reprezentate unul peste altul. Personajele au poziţii rigide. Corpul lor e văzut din faţă, dar mâinile şi picioarele sunt figurate din profil, ceea ce le conferă o atitudine ţeapănă. În schimb, evocarea modului de viaţă de atunci este redat în cele mai mici amănunte. Vedem, pe malul Nilului, oameni prinzând gâşte sălbatice cu plase mari sau vâslind în barca lor şi pescuind cu harpoane mari. Îi vedem cum atrăgeau apa în canale peni i n li ipur. I ogi tarelor, cum duceau la păşune turmele de vad şi de capre, cum «ulege. Ui gi. Inele şi făceau pâine, cum confecţionau încălţămite şi haine, cum prelucrau sticla – exista deja! —, cum fabricau ţigla şi construiau case. Vedem şi fetiţele jucându-se cu mingea sau cântând la flaut, soldaţi plecând la război sau întorcându-se cu străinii pe care i-au capturat, îndeosebi negri. în mormintele nobililor, pot fi văzuţi emisari străini sosind încărcaţi cu daruri sau faraonul înmânând decoraţii miniştrilor credincioşi. Mai vedem defuncţi rugându-se, cu mâinile ridicate, în faţa reprezentărilor propriilor divinităţi, sau la ei acasă, cu ocazia unui banchet, în mijlocul cântăreţilor care se acompaniază cu o harpă sau a saltimbancilor făcând tumbe. Alături de aceste fresce policrome, găsim, în general, desene mici reprezentând cucuvele şi oameni, embleme, flori, corturi, scarabei, recipiente, dar şi rânduri de linii frânte şi spirale, strâns îmbinate. Ce-ar putea să însemne? Nu sunt desene, ci semne ale scrierii egiptene, numite hieroglife. Egiptenii erau atât de mândri de ele, încât le confereau o valoare aproape sacră şi îi considera pe scribi ca îndelet- nicindu-se cu profesiunea cea mai elevată. Vrei să ştii cum se scrie cu astfel de semne? învăţarea acestui mod de scriere nu era, desigur, uşoară, deoarece scrierea hieroglifică seamănă în chip ciudat cu un rebus. Când egiptenii voiau să scrie numele zeului Osiris – Wosiri, în egipteana veche –, desenau un tron, denumit „wos“, şi un ochi, numit „iri“. Împreună formau „Wosiri”. Şi, ca să nu se creadă că însemna „ochiul tronului”, ei desenau în general alături emblema proprie a fiecărui zeu. Gândiţi-vă la crucea pe care o trasăm lângă numele unei persoane când vrem să indicăm că este decedată. Acum ştii să scrii „Osiris” cu hieroglife. Dar îţi poţi închipui ce munca enormă a trebuit înfăptuită pentru descifrarea tuturor acestor semne, când cercetătorii au început să se intereseze de ele, în urmă cu aproximativ o sută optzeci de ani? Descifrarea lor a fost posibilă datorită descoperirii unei pietre pe care un text era gravat în caractere greceşti (pe care le cunoşteam), şi în hieroglife. Cu toate acestea, a fost un incredibil joc de ghicitori căruia erudiţii i-au consacrat întreaga viaţă. Asla/i, înţelegem aproape loale semnele vechilor egipteni. Nn doar ce se află pe pereţii palatelor şi ale- templelor, ei şi în cărţi, chiar dacă aceste caractere nu sunt la fel de distincte. Ei, da, oamenii din vechiul Egipt aveau deja cărţi! Le fabricau nu din hârtie, ci dintr-un fel de stuf din Nil, nimit „papirus” în greceşte. Aceste cărţi aveau forma unor benzi lungi care puteau fi rulate. Au fost găsite multe astfel de suluri. De când am învăţat să le citim mai bine, descoperim aproape în fiecare zi mai mult din înţelepciunea şi inteligenţa egiptenilor din acea vreme. Vrei să vezi cum suna o maximă scrisă acum cinci mii de ani? Citeşte cu atenţie şi gândeşte-te o clipă: „Cuvintele înţelepte sunt mai rare decât piatra de smarald, totuşi le auzim rostite de gura umilelor servitoare care macină grânele”. Datorită înţelepciunii şi puterii egiptenilor, imperiul lor s-a întins pe o perioadă foarte lungă de aproape trei mii de ani. Dintre toate imperiile cunoscute până astăzi, al lor a fost cel care a durat cel mai mult timp. După cum au ştiut să-şi mimifice morţii pentru a nu putrezi, tot aşa au ştiut să-şi menţină tradiţiile de-a lungul secolelor. De altfel, preoţii aveau grijă ca fiii să repete ce realizaseră taţii înaintea lor. Tot ce venea de la cei din vechime avea un caracter sacru. Oamenii s-au revoltat doar de două ori împotriva acestei supuneri autoritare faţă de tradiţie. Prima dată, cu puţin timp după domnia lui Keops, pe la anul 2100 î.Hr., oamenii din popor au încercat să schimbe totul. Ei s-au ridicat contra faraonului, i-au asasinat înalţii funcţionari şi au scos mumiile din morminte. „Cei care altădată nu aveau nici măcar sandale aveau acum comori, iar cei care purtau straie scumpe merg acum în zdrenţe”, se poate citi pe un sul de papirus. Şi mai departe: „Ţara se învârteşte asemenea roţii olarului”. Dar acest episod nu a durat mult timp. S-a revenit foarte repede la sistemul vechi, unul poate şi mai constrângător decât cel de dinainte. A doua oară, un faraon a încercat să rupă tradiţia şi să schimbe lucrurile. Numele lui era Akhenaton şi a trăit pe la anul 1370 î.Hr. Akhenaton era un om remarcabil. El considera neverosimilă credinţa egipteană în existenţa a numeroase divinităţi şi în practicile sale misterioase. El s-a adresat poporului astfel: „Există doar un singur zeu, Soarele, ale cărui raze sunt sursă a vieţii Num, tl Inii robule să i adresaţi rugile voastre”. Vechile temple au fost închise şi faraonul Akhenaton s-a instalat împreună cu soţia într-un nou palat. Fiind împotriva a tot ceea ce era vechi şi susţinând orice idee nouă, el a poruncit să-i fie decorate zidurile palatului după noul mod artistic, înlocuind severitatea, rigiditatea şi solemnitatea tradiţionale cu forme naturale şi suple. Dar acestea nu erau pe placul poporului, care voia să vadă doar ceea ce era obişnuit de secole. Imediat după moartea lui Akhenaton, egiptenii au revenit la cutumele şi la stilul de altădată, care s-au menţinut până la sfârşitul imperiului egiptean. Ca pe timpul regelui Menes, egiptenii au continuat, timp de aproape trei secole şi jumătate, să mumifice morţii, să scrie cu hieroglife, să se roage aceloraşi zei. Şi au continuat să onoreze pisicile ca pe nişte animale sacre. Personal, cel puţin în acest domeniu, le dau dreptate egiptenilor!

Al Doilea Razboi Mondial  de Winston Churchill volumul 1 Cuvânt înainte   Memoriile din anii celui de-al doilea război mondial ale lui Winston Churchill apar acum într-o versiune condensată, în traducere românească. A trebuit să se prăbuşească regimul comunist, pentru ca această lucrare fundamentală, fără de care este imposibilă cunoaşterea marii conflagraţii din anii 1939-1945, să vadă lumina tiparului în ţara noastră. Churchill nu are nevoie de prezentare: a fost una dintre cele mai mari personalităţi din istoria lumii, omul politic prin excelentă, pentru care interesele britanice – ale Marii Britanii şi ale imperiului britanic – au fost mai presus de orice consideraţie şi scrupule. De l-ar fi cunoscut, Machiavelli l-ar fi zugrăvit în Principele său ca un model al divorţului dintre politică şi morală. Apariţia memoriilor sale în tălmăcire românească oferă posibilitatea cititorului din ţara noastră să cunoască pe unul dintre principalii actori ai marii drame, jucate pe scena istoriei în anii 1939 - 1945, şi să înţeleagă mobilurile ce l-au călăuzit în deciziile sale politice şi militare. Nu mulţi oameni de stat au purtat pe umerii lor o povară atât de imensă ca aceea care a apăsat asupra premierului britanic în anii celui de-al doilea război mondial. Churchill a purtat-o însă cu conştiinţa unui slujitor devotat al statului. După căderea comunismului, marele public din România, a aflat ceea ce istoricii şi cei care aveau acces la literatura străină ştiau de mult: Churchill poartă o mare răspundere pentru includerea României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice. În primăvara anului 1944, când Armata Roşie ocupase nordul Moldovei şi al Basarabiei, Churchill a considerat necesar ca, în perspectiva pătrunderii forţelor militare sovietice în Balcani, să fixeze cu Stalin zonele de interese ale Londrei şi Moscovei în aria sud-est europeană. În această parte a continentului, Marea Britanie era vital interesată doar de Grecia. Această ţară, dacă ar fi fost ocupată de Armata Roşie, ar fi putut constitui o ameninţare pentru securitatea Suezului, jalon de excepţională însemnătate strategică pe drumul imperial dintre metropola britanică şi posesiunile sale africane şi asiatice. A-l convinge pe Stalin să nu-şi trimită soldaţii în Grecia şi să nu-i sprijine pe comuniştii greci, care dispuneau de mijloacele de forţă pentru a cuceri puterea, a devenit un obiectiv fundamental al premierului britanic. În lunile mai-octombrie 1944, diplomaţia engleză a desfăşurat o intensă activitate în această direcţie, având ca punct de plecare principiul: România în schimbul Greciei, adică recunoaşterea unui drept de „first say” de primă şi hotărâtoare rostire pentru URSS în problemele româneşti, pentru Marea Britanie în cele greceşti. În octombrie, în timpul vizitei sale la Moscova, Churchill a fixat în procente influenţa Uniunii Sovietice şi a Marii Britanii în ţările Europei de Sud-Est. În România, URSS urma să deţină 90 de procente. În realitate, aşa cum reiese din documentele cunoscute acum, Churchill nu a informat exact Washingtonul asupra conţinutului înţelegerii sale cu Stalin. Totodată, în ciuda afirmaţiei lui că acordul anglo-sovietic din octombrie 1944 era valabil numai până la sfârşitul războiului, arhivele britanice arată că nu a fost stabilit niciun termen final al înţelegerii. Churchill nu poate fi condamnat că a pus interesele britanice înaintea celor ale ţărilor aruncate sub cizma sovietică. Egoismul naţional este legea dură a relaţiilor internaţionale. Dar Churchill trebuie condamnat pentru că a ascuns adevărul liderilor partidelor democratice din ţările est-europene atribuite Moscovei, lăsându-i să spere într-un sprijin britanic. Churchill mai trebuie condamnat pentru că a învăluit aceste acorduri cu dictatorul sovietic într-o retorică generoasă despre apărarea democraţiei, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta etc. Atât Churchill cât şi Roosevelt s-au făcut a uita că între regimul stalinist şi cel nazist nu era nicio deosebire de esenţă. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, ţări dezmembrate, ocupate sau controlate de Reichul hitlerist, au trecut sub dominaţia sovietică. Evident, înaintarea Armatei Roşii şi prezenţa pe teritoriul acestor ţări a fost un factor decisiv al procesului de sovietizare, dar Churchill s-a arătat total indiferent faţă de soarta acestor popoare. Când emisarul său în Iugoslavia, Fitzroy MacLean, l-a avertizat asupra acţiunii comuniştilor în vederea acaparării puterii, Churchill l-a întrebat ironic: „Vreţi să vă stabiliţi în Iugoslavia după război?” Premierul britanic a întruchipat la perfecţie tipul Principelui machiavellic: Politica, înainte de toate, succesul politic, fără de niciun fel de considerente morale. Churchill rămâne o figură istorică de dimensiuni considerabile. Iată de ce citirea memoriilor sale este nu numai folositoare, dar şi obligatorie. FLORIN CONSTANTINIU   Prefaţă   Winston Churchill (1874-1965) a fost fiul mai mare al Lordului Randolph Churchill şi al soţiei sale de origine americană Jennie Jerome. În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, care l-a sprijinit în viaţă. Au avut împreună patru fiice şi un fiu. Churchill a intrat în armată în 1895 şi a fost în serviciul militar în Cuba, India, Egipt şi Sudan. Primele lui lucrări au fost: Povestea Forţei Terestre Malarand (1898), Războiul râului (1899) şi Savrola (1900), singurul lui roman. Ca trimis special al ziarului Morning Post a fost implicat în războiul contra burilor, a fost luat prizonier şi a evadat. Experienţa lui a dus la scrierea lucrărilor De la Londra la Ladysmith, via Pretoria şi Marşul lui Ian Hamilton, ambele publicate în 1900. Şi-a început cariera politică în octombrie 1900, când a fost ales parlamentar de Oldham din partea Partidului Conservator. Totuşi, patru ani mai târziu, s-a alăturat Partidului Liberal. În 1906 a devenit subsecretar de stat pentru colonii şi şi-a exprimat dorinţa pentru reforme în scrieri, ca de pildă, Călătoria mea africană (1908). A devenit preşedintele Camerei de Comerţ în 1908 şi ministru de Interne în 1910; împreună cu Lloyd George, a introdus legislaţia socială care a ajutat mult la punerea bazelor Angliei moderne. Pentru că a prevăzut posibilitatea unui război cu Germania după criza de la Agadir, în octombrie 1911, a fost numit Prim Lord al Amiralităţii. El a făcut schimbări majore, inclusiv cea de modernizare şi pregătire a Marinei Regale pentru război, în ciuda nepopularităţii lui în Cabinet provocată de costurile implicate de aceasta. Totuşi în mai 1915, presat de opoziţie, a părăsit Amiralitatea şi a servit un timp ca locotenent-colonel în Franţa. În iulie 1917 Lloyd George l-a numit ministru al Muniţiilor, iar în anul următor, secretar de stat al Războiului şi Aerului. În 1924 s-a realăturat Partidului Conservator iar Baldwin l-a numit ministru de Finanţe. În ianuarie 1931 şi-a dat demisia, iar în anii 30 a scris numeroase cărţi, printre care Tinereţea mea (1930), Gânduri aventuri (1932) şi Mari contemporani (1937). Lui Churchill i s-a cerut din nou să ocupe o funcţie în 1939 după invazia germanilor în Polonia, iar când Chamberlain a fost silit să demisioneze pentru că Partidul Laburist n-a vrut să lucreze cu el, Churchill a devenit prim-ministru (mai 1940 – mai 1945). După 1945, şi-a petrecut tot timpul scriind Al doilea război mondial şi a revenit la post în 1951. În 1953 a acceptat Jartiera, iar în aprilie 1955 a cucerit de asemeni Premiul Nobel pentru literatură. În aprilie 1955 şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru din cauza bolii avansate, dar a continuat să scrie. Istoria popoarelor de limbă engleză (1956-58) este principala lui lucrare din această perioadă. A murit la vârsta de nouăzeci de ani.                       Notă   Al doilea război mondial este o prescurtare a următoarelor volume ale lui Sir Winston Churchill, realizată de Deni Kelly:   Furtuna se adună (1919 – 10 mai 1940) Ora cea mai frumoasă (1940) Marea alianţă (1941) Cumpăna sorţii (1942 – iulie 1944) Triumf şi tragedie (6 iunie 1944 – 25 iulie 1945)   Spaţiul a necesitat omiterea a numeroase pagini din aceste volume, iar continuitatea şi proporţia au cerut rearanjarea considerabilă a textului rămas. Totuşi, în afara câtorva fraze de legătură, nesemnificative ca număr, această formă prescurtată este redactată în întregime cu propriile cuvinte ale lui Sir Winston Churchill.

  CUPRINS: PARTEA ÎNTÂI. CLEOPATRA ŞI CEZAR. CAPITOLUL I Introducere asupra caracterului Cleopatrei. CAPITOLUL II Alexandria. CAPITOLUL UI Naşterea şi tinereţea Cleopatrei. CAPITOLUL IV Moartea lui Pompei şi sosirea lui Cezar în Egipt. CAPITOLUL V Caius lulius Ceesar. CAPITOLUL VI Cleopatra şi Cezar în palatul asediat din Alexandria. Capitolul vn Naşterea lui Cezarion şi plecarea lui Cezar. CAPITOLUL Vin Cleopatra şi Cezar la Roma. A CAPITOLUL IX. Întemeierea monarhiei egipto-romane. CAPITOLUL X Moartea lui Cezar şi întoarcerea Cleopatrei în Egipt. CLEOPATRA. PARTEA A DOUA. CLEOPATRA ŞI ANTONIU 137 CAPITOLUL XI Caracterul lui Antoniu şi ascensiunea lui la putere. 139 CAPITOLUL XII Alianţa dintre Cleopatra şi Antoniu 147 CAPITOLUL XHI Cleopatra şi Antoniu la Alexandria 157 „CAPITOLUL XIV. Înnoirea alianţei dintre Cleopatra şi Antoniu… 170 CAPITOLUL XV. Pregătirile Cleopatrei şi ale lui Antoniu pentru răsturnarea lui Octaviân 181 CAPITOLUL XVI Declinul puterii lui Antoniu 199 CAPITOLUL XVII Bătălia de la Actium şi fuga în Egipt. CAPITOLUL XVffl Noua încercare a Cleopatrei 226 CAPITOLUL XIX. Invadarea Egiptului de către Octaviân şi moartea lui Antoniu 240 CAPITOLUL XX Moartea Cleopatrei şi triumful lui Octaviân… 252       PARTEA ÎNTÂI. CLEOPATRA ŞI CEZAR. CAPITOLUL I. Introducere asupra caracterului Cleopatrei. Oricine ar încerca să întreprindă un studiu aprofundat despre viaţa Cleopatrei şi-ar da cu uşurinţă seama că părerea în general acceptată în privinţa caracterului său s-a format pe baza mărturiilor celor care i s-au opus în disputa dintre Antoniu şi Octavian. În ultimii ani, marea regină a Egiptului devenise un duşman de moarte al primului dintre aceşti doi împăraţi romani, iar amintirea ostilităţii sale a fost perpetuată de partizanii fiecărui Cezar al dinastiei. Astfel, ideea universal acreditată a unei influenţe nefaste, exercitate de ea asupra lui luliu Cezar şi Marc Antoniu, se bazează pe injuriile gratuite ale duşmanilor săi, iar istoria, din păcate, nu ne-a lăsat în schimb relatări asupra vieţii sale, consemnate de vreunul dintre adepţii pe care i-a avut în lupta pornita cu atâta cutezanţa. Sa remarcăm, totuşi, că cel mai onest dintre istorici, incomparabilul Prutarh, pare să-şi fi extras o mare parte a informaţiilor din jurnalul ţinut de doctorul Cleopatrei, Olympus. Nu avem pretenţia să facem aici apologia reginei atât de blamate, dar vom încerca să înfăţişăm evenimentele ce i-au marcat viaţa tumultuoasă, pentru a-i prezenta năzuinţele cu toată sinceritatea, aşa cum le înţelegem. Dacă vom reuşi să demonstrăm plauzibilitatea supoziţiilor noastre, faptele şi gesturile Cleopatrei vor apărea, fără să fie nevoie de nici o altă pledoarie, sub o lumina mai favorabilă, iar caracterul său, oricum ar fi fost, nu va fi în nici un caz mai rău prezentat decât al oricărui alt actor al acestei drame. Am vorbit despre nedreptatea şi parţialitatea duşmănoasă a atitudinii autorilor clasici. Va fi de ajuns, ca argument, un singur exemplu. Să ne întoarcem la începuturile relaţiei dintre Cleopatra şi Cezar. Opinia unanimă a istoricilor antici şi moderni este că marele dictator ar fi fost abătut de la drumul drept de către voluptuoasa egipteancă şi ţinut la Alexandria cumva împotriva dorinţei sale ba, mai mult, că ar fi fost prizonier al şiretlicurilor malefice ale acestei sirene orientale. Or, în acea vreme, după cum vom vedea, Cleopatra, „străina care nu ducea niciodată lipsă de romani viteji”, era, de fapt, o tânără în jur de douăzeci şi unu de ani, a cărei moralitate nu poate fi suspectată prin nici o teorie veridică; aceasta în timp ce lunu Cezar, bărbat în puterea vârstei, ştirbise reputaţia atâtor femei, adesea alese din rândul soţiilor şi fiicelor prietenilor săi, încât renumele său de seducător intrase în legendă. Pare de neconceput ca în aceste condiţii să fie acuzată Cleopatra! Desigur, nu vom încerca să o prezentăm pe regina Egiptului ca pe o întruchipare a virtuţilor celor mai înalte. Dar ţinem să i se facă dreptate şi să i se acorde, ca în faţa unui tribunal, premisa de nevinovăţie, convinşi că, astfel, cititorul va putea vedea mai târziu în ea un exemplu de feminitate fără nimic extraordinar. Nu am dori să fim acuzaţi că ne folosim de privilegiul biografului: acela de a-şi justifica eroul, încă o dată, nu se pune problema „apărării” Cleopatrei: vorn relata viaţa sa aşa cum a rezultat din investigaţiile noastre, fără a ocoli aprecierile întemeiate ale altor istorici, dar oferind judecăţii publicului un aspect al cauzelor faptelor sale care, dacă va fi acceptat, îi va spăla amintirea de stigmatul ce o întinează de prea multă vreme şi îi va aşeza reputaţia la acelaşi rang cu aceea a numeroşilor săi contemporani iluştri, dirvtre care niciunul nu a fost în întregime rău sau în întregime bun. Ceea ce se ştie cu oarecare siguranţă despre înfăţişarea sa extraordinară se reduce la atât de puţin încât nici biograful nu doreşte sa îi facă un portret clar. Dar, pe de altă parte, rolul de istoric interzice comerţul cu umbre şi fantome şi se opune ca el să se mărginească să invoce simulacre palide ale celor care au fost cândva realităţi puternice. Cei vii odinioară trebuie să fie înfăţişaţi nu ca spectre vagi, ezitând să iasă din mormânt, ci ca entităţi substanţiale, perceptibile în fiecare detaliu cu ochii minţii. De aceea este nevoit sa le comunice şi altora impresia pe care şi-o formează, chiar dacă nu-i neapărat conformă cu realitatea. Ca suport material, nu dispunem decât de nişte monezi, pe care este gravat profilul reginei, şi un bust, realizat mediocru, păstrat la British Museum. Nu ştim ce culoare aveau ochii sau părul ei, nu putem să afirmăm că ar fi avut pielea de o albeaţă de alabastru, asemenea compatrioţilor săi macedoneni, sau măslinie, precum grecii. Nici frumuseţea ei nu este un fapt dovedit. Singurul lucru pe care îl ştim este că nici o picătură de sânge oriental nu-i curgea prin vene, aşa că i-am atribui chipul greco-macedonean. Ar fi o gravă greşeală să considerăm că avea tenul brun al egiptencelor, ochii unei orientale, plini de somnolenţă, cu pupile de culoare închisă, gene lungi, iar părul negru şi mătăsos. Nu vom îndrăzni să afirmăm că era blondă cu ochi albaştri, deşi acest tip predomina la rasa macedoneană şi era frecvent întâlnit la popoarele orientale mediteraneene, iar dacă am considera-o brunetă, nu am face-o decât pur probabilistic. Trăsăturile chipului Cleopatrei, cu toate că, pe ansamblu, dădeau impresia de o rară fineţe, erau accentuate: nasul acvilin şi proeminent, cu nări viguroase şi distinse, gura fină, cu buze conturate ferm, ochi mari şi potrivit aşezaţi, sprâncene cu linie fină. Ovalul încântător al obrajilor şi al bărbiei îi îndulcea trăsăturile. „Frumuseţea sa, scria Plutarh, nu era în sine fără egal, nici de natură să-i frapeze pe cei aflaţi în apropiere” – şi adaugă că Octavia, soţia lui Antoniu, era mai frumoasă. Dar îi recunoaşte – şi nu a fost dezminţit de-a lungul secolelor – farmecul rar şi puterea de a-tracţie deosebită. „Era strălucitoare când o ascultai şi o vedeai, întăreşte şi Dio Cassius, capabilă să cucerească până şi inimile cele mai refractare la dragoste, până şi pe cei pe care vârsta îi răcise.” Se crede că era mică de statură: obligată, în împrejurări asupra cărora vom reveni, să pătrundă nevăzută în propriul palat, a făcut-o, înfăşurată în pleduri purtate pe umeri de unul dintre servitori, de unde putem deduce ca nu avea o greutate prea mare. Bustul de la British Mu-seum da, de altfel, impresia că ar fi fost executat după modelul unei femei zvelte, iar Plutarh sugerează faptul că tocmai această delicateţe a făpturii îi dădea puterea de seducţie. Ne-o imaginăm: mică şi graţioasă, nu foarte slabă, cu forme suave, cu pielea alba, cu ochii şi părul negru, frumoasă, desigur, dar nu de o frumuseţe desăvârşită. Se spune că modulaţiile vocii ei, întotdeauna acaparatoare şi convingătoare, i-ar fi fost arma principală.

Prefaţă Pentru un intelectual, a spera nu înseamnă a avea o influenţă directă asupra mersului lumii, ci ca undeva, cândva, cineva să citească ceea ce a scris el, exact aşa cum a scris. Theodor Adomo     Am purtat întotdeauna în suflet această carte, mai mult decât pe oricare alt proiect la care am lucrat. Prin urmare, îmi este dificil să aranjez într-o ordine semnificativă (cronologică sau după importanţă) toate persoanele, operele şi evenimentele care au dat formă reflecţiei asupra acestui subiect. Din moment ce, scriind, am fost obligată să încalc teritorii pe care le cunosc prea puţin sau chiar deloc, aş putea omite, recunosc, influenţa unor autori importanţi. Acest lucru nu este nicidecum rezultatul unei aroganţe intelectuale, ci provine în primul rând din acele incursiuni sălbatice şi deseori nesistematice într-un spaţiu necunoscut, incursiuni care au fost totuşi întotdeauna pline de curiozitate şi respect pentru realizările altora. Subiectul pe care încerc să-l dezbat este evident ambiţios. El presupune o literatură secundară extraordinar de elaborată, precum şi, pe cât posibil, recurgerea la surse primare. Într-o formă ideală, un astfel de demers ar trebui să constituie activitatea unei echipe interdisciplinare de specialişti şi rezultatul unor lungi perioade de discuţii. Fapt imposibil pentru scopurile practice ale prezentului proiect. Sunt obligată să încep cu una din numeroasele remarci colaterale atât de frecvente în lucrare: sunt conştientă, în mod clar şi dureros, de incapacitatea mea de a produce ceea ce pentru mine reprezintă de multă vreme opera ştiinţifică ideală, o tapiserie complexă, cu un desen captivant şi plin de semnificaţie, executat cu o broderie plină şi bogată în toate detaliile. Din necesitate, voi fi obligată să apelez la peticeli, compoziţii pripite şi un stil eclectic. Sarcina mea principală va fi aceea de a construi un cadru acceptabil şi de a sugera posibile direcţii de dezbatere. Chiar dacă nu va stârni decât disputa, cartea îşi va fi îndeplinit scopul: am convingerea că problema „balcanismului” merită o pleiadă de lucrări. Multe cărţi ştiinţifice americane scrise comme il faut[1] încep cu teoria, se situează, în mod conştient, în punctul de plecare al operei, reuşind astfel să frustreze încă şi mai mult eforturile cititorilor: nu numai că vor fi obligaţi să facă faţă naraţiunii sau argumentării autorului, dar sunt de asemenea sortiţi (cel puţin în mod inconştient) să depisteze în ce măsură contextul teoretic declarat este într-adevăr însuşit, cât de mult reprezintă el doar un indiciu al simpatiilor intelectuale şi loialităţilor politice, cât este vorbărie goală, sindrom al citării. Din fericire, cititorii îşi urmăresc propriile lor strategii. Unii omit în întregime pretenţiile teoretice şi caută ceea ce consideră a fi substanţă temeinică; alţii, dimpotrivă, citesc numai teoria şi tratează restul ca ilustraţie empirică neimportantă. Doar o mână de cititori profesionişti, conştiincioşi şi curajoşi, abordează lucrarea aşa cum este în intertextualitatea sa declarată sau evidentă. Mă conformez doar parţial acestui stil ipocrit (nu sunt prea sigură dacă accentul trebuie să fie pe conformez sau pe ipocrit). Asta nu pentru că n-aş lua în serios teoria: din contră, am faţă de ea un enorm respect. Totuşi, a face o autoanaliză exhaustivă şi onestă a eclecticului „Hotel Kwilu” – ca să împrumut metafora elaborată de Mary Douglas pentru metateorie (grand theory) – necesită o investigaţie complicată şi poate zadarnică. Mă voi limita aici pur şi simplu la recunoaşterea datoriei mele faţă de mulţi teoreticieni de la care am preluat şi aplicat un număr de concepte utile sau care mi-au oferit alinare prin enunţarea limpede şi tratarea magistrală a multor dubii care mă asaltau. Sper că modul în care am folosit aceste concepte şi cel în care ele au influenţat propria mea argumentare le conferă mult mai mult credit decât reiterarea unor idei principale, mai ales că nu am dorit nici să urmez, nici să-mi însuşesc în totalitate gândirea lor. Mă gândesc la: Ernest Gellner, Eric Hobsbawm, Benedict Anderson, Tom Nairn şi întregul schimb fructuos de idei referitor la naţionalism, modernitate şi „inventarea tradiţiei”; opera dedicată fenomenologiei alterităţii stereotipiei; Erving Goffman despre stigmat şi discuţia amplă şi fructuoasă pe care opera lui a suscitat-o printre discipolii săi; Marry Douglas despre orice subiect, pornind de la cultură, trecând prin obiectivitate, scepticism, calomnie şi până la liminalitate; literatura din ce în ce mai amplă dedicată marginalităţii; întreaga strădanie postcolonialistă, cu toată admiraţia ce i se cuvine, dar îndeosebi pentru că m-a obligat să-mi formulez mai inteligibil scepticismul şi dezacordul cu ajutorul oferit de Arif Dirlik şi Aijaz Ahmad; Fredric Jameson despre orientarea lui generală în ceea ce el numeşte „era capitalului multinaţional” şi „cultura americană globală a postmodernismului”; cea mai recentă literatură despre imperiu şi imperialism, de la Richard Koebner şi Helmut Dan Schmidt la Wolfgang J. Mommsen; Pierre Bourdieu despre descriere, prescriere şi reprezentare în general şi, în mod special, despre puterea politică a „atribuirii numelor”; noile scrieri despre taxonomie (categorii, numire, etichetare, similitudine, proiecţie); noţiunea ca „discurs” şi „cunoaştere ca putere”, care au devenit acum atât de puternic înrădăcinate încât ar fi inutil să invoc cadrul mai larg al lui Michel Foucault. Mai presus de toate, mă refer la David Lodge ale cărui Changing Places, Small World şi în special Nice Work au constituit cea mai bună introducere în lumea teoriei critice, în semiotică, metaforă, metonimie, sinecdocă, aporie şi alunecarea perpetuă a semnificatului sub semnificant. Deoarece mă situez în interiorul unui gen atât de bogat şi important cum este cel al „investigării tradiţiei” şi din cauza evidentelor analogii între strădania mea şi „orientalism”, am fost sfătuită încă de la început să evit o aliniere intelectuală directă cu Edward Said, astfel incit să nu duc povara criticii din ce în ce mai mari a ideilor sale. Doresc însă, în bună măsură din pricina înclinaţiei mele spre anarhism, să recunosc, în acest punct, datoria mea intelectuală faţă de Said. Nu aş putea spune că influenţa sa a fost cea mai stimulatoare sau cea mai fructuoasă, dar a fost, fără îndoială, importantă. Cred că m-am distanţat suficient şi am arătat distincţiile de bază (dar şi corespondenţele) în tratarea propriului meu concept privitor la „balcanism” de „orientalismul” lui Said. Ar fi totuşi o lipsă deosebită de onestitate intelectuală să nu recunosc forţa stimulatoare şi inspiraţia datorată gândirii sau emoţiei lui Said. Critica sa plină de pasiune a produs discipoli, dar şi contestatari, ceea ce, până la urmă, se presupune a fi efectul oricărui efort intelectual adevărat. În ultimii ani a apărut un întreg corpus de studii importante referitoare la această regiune, animate de preocupări similare cu ale mele. Unele dintre aceste studii au fost scrise de prieteni, iar eu am profitat din dialogul fructuos cu ei; altele sunt operele colegilor pe care nu i-am întâlnit, dar a căror erudiţie o admir. Am recunoscut la timpul potrivit influenţa lor în textul meu. Este de la sine înţeles că, în final, eu sunt singura responsabilă pentru erorile săvârşite şi pentru omisiuni. A recunoaşte înseamnă şi a mărturisi. Motivele mele în scrierea acestei cărţi au fost complexe şi diverse, dar mărturia aceasta nu este menită să fie o povestioară morală, care să constate pur şi simplu preferinţa occidentală fie pentru imperialism, fie pentru orientalism (deşi s-ar putea argumenta în favoarea fiecărei perspective). Reacţionând împotriva unui stereotip produs în Occident, nu doresc să creez un contrastereotip al Occidentului, să comit eroarea „occidentalismului”. În primul rând, nu cred într-un Occident omogen; de altfel, există diferenţe substanţiale în cadrul şi între diferitele discuţii „occidentale” despre Balcani. În al doilea rând, sunt convinsă că o parte importantă a exegezei occidentale a contribuit semnificativ, crucial chiar, la studiile balcanice. Părtinirea şi ideile preconcepute, chiar şi la cei care încearcă să renunţe la ele, sunt aproape imposibil de evitat, lucru care se aplică atât celor din afară cât şi celor din interior. Într-adevăr, punctul de vedere al celor din afară nu este în mod necesar inferior celui ce provine din interior, iar cel din interior nu este deţinătorul adevărului absolut datorită unei intimităţi existenţiale cu obiectul de studiu, în ultimă instanţă, contează tocmai efortul conştient de a scăpa de aceste părtiniri şi de a căuta modalităţi prin care să se exprime realitatea alterităţii, chiar şi în faţa unui scepticism epistemologic paralizant. Fără importantul corpus de lucrări produs deopotrivă în Vest şi în Est, nu aş fi putut să abordez subiectele din această carte. Ar fi injust faţă de toţi savanţii care au contribuit la formarea gândirii mele dacă i-aş menţiona doar pe câţiva dintre ei, şi îmi este imposibil chiar şi să încep să-i enumăr.   [1] Aşa cum se cuvine (lb. fr).

Miron Costin este o personalitate de tip enciclopedic, unul dintre primii reprezentanţi ai umanismului românesc, eminent om politic şi de stat (mare vornic), scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului, prozator. A trăit şi a învăţat până la 20 de ani în Polonia. A avut o viaţă scurtă, curmată tragic la 58 de ani, prin decapitare.           Miron Costin şi-a început activitatea de scriitor prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent pe atunci.           Cele mai importante lucrări ale sale sunt: "Viaţa lumii" (poem filosofic), "Letopiseţul Tării Moldovei", "De neamul moldovenilor".           "Viaţa lumii" este un poem filosofic de inspiraţie religioasă, prezentând tema sortii alunecoase (fortuna labilis), comparând viaţa cu o "aţă subţire". Poemul a fost scris din ambiţia de a demonstra că limba română era suficient de maturizată pentru a exprima concepte filosofice în versuri. Tema aleasă este deşertăciunea vieţii lumeşti. Cum va face mai târziu Eminescu în "Scrisoarea I", Miron Costin şi-a imaginat surparea inevitabilă a lumii întregi, fiind cuprins de un pesimism fără leac: "Cerul, Soarele, Luna vor pieri.           Nu-i nimic care să stea în veaci.           Toate treace lumea, Toate-s nestătătoare, toate-s spuma".           Concluzia la care ajunge poetul este aceea că omul trebuie să aibă o anumită conduită. Având în vedere că existenta este scurtă, omul trebuie să se ilustreze prin fapte bune, pentru că binele este telul suprem al vieţii.           Tema poemului este trecerea timpului şi a soartei schimbătoare.           "Letopiseţul Tării Moldovei" al lui Miron Costin continuă pe cel al lui Grigore Ureche, de la Aron Vodă până la Dabija Vodă (1661).           Miron Costin păstrează scopul educativ al cronicii. El scrie: "să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească". Ca şi predecesorul său are darul povestirii, personajele acţionând asemeni ersonajelor de roman istoric.           Continuator al cronicii luii Grigore Ureche, Miron Costin dovedeşte prin cronica sa reale virtuţi scriitoriceşti. El este un memorialist atent asupra vieţii şi asupra psihologiei umane, cronica lui fiind învăluită într-o tonalitate meditativă.           Despre Tomsa-Vodă aflăm că omora la întâmplare. Odată boierii l-ar fi rugat să ierte un diac (funcţionar), care era foarte priceput în a scrie scrisori. Dar Domnul ar fi zis: "Ha, ha,ha, mai cărturar decât diavolul nu este!". Ca să taie cât mai repede pe cei bănuiţi îşi tocmise un gâde, care-şi permitea să glumească cu Domnul care-l recompensa: "S-au îngrăşat, Doamne, berbecii, buni sunt de-njunghiat". Stefan-Vodă râde la aceste cuvinte şi dă bani ţiganului. Boierii vor complota, dar vor fi descoperiţi şi daţi pe seama ţiganului. În fine, Tomsa va fi alungat şi va fi instalat pe tron un copil: Alexandru Movilă. În realitate domnea mama sa, Elisabeta, o femeie avidă de putere.           Turcii, iritaţi de această situaţie, îl trimit în tară pe Schindir-Pasa să-l înscăuneze pe Radu Mihnea. Acesta, fiind cavaler, dă de ştire Doamnei Elisabeta să plece. Doamna nu ascultă şi turcul se va răzbuna. Păţania Doamnei este un mic subiect de dramă tragi-comică.           În alte pagini epice vii sunt descrise: uciderea lui Batiste Veveli, a doua domnie a lui Miron Barnovschi, doar de trei luni; întâmplări despre logofătul Gheorghe Stefan, rival viclean al domnului Vasile Lupu, căderea acestuia, domnia lui Stefănită Lupu zis Papură-Vodă, şi sfârşitul lui; revolta pusă la cale de vornicul Vasile Lupu, viteazul domn, pentru înlăturarea de la domnie a lui Alexandru Ilies.           Influenta limbii vorbite e mică în opera lui Miron Costin, el fiind un cronicar cult. Întâlnim totuşi câteva expresii şi proverbe populare care amintesc de cele din zilele noastre: "Nu sunt în toate zilele Pastile"; "că acela care se îneacă se apucă de sabie cu mâna goală".           "De neamul moldovenilor, din ce tară au ieşit strămoşii lor" este o lucrare cu caracter polemic, în care autorul urmăreşte să dovedească originea română şi unitatea poporului nostru, latinitatea limbii române, aducând argumente lingvistice, arheologice, etnografice, folclorice.           Miron Costin combate toate denaturările introduse în cronica lui Ureche. Învăţatul umanist urmăreşte să suplinească lipsa unor date despre cucerirea Daciei, formarea poporului român, date de care nu a dispus Ureche. El este conştient de importanta celor scrie şi consideră obiectivitatea drept o condiţie de bază a fiecărui istoric: "Eu voi da seamă de ale mele câte scriu". Lucrarea este îndreptată împotriva "ocărilor" şi "basnelor" celor care au făcut "adăosături" cronicii lui Ureche. Aflăm din cronica lui Miron Costin că Train era de neamul lui "spaniol". Conicarul combate adăugirile din letopiseţul lui Ureche cu privire la originea românilor. Apelând la criteriul logic, la cronologie, el arată că între Traian şi Laslo Craiul ar fi o distantă de 600 de ani. Tot aici el scrie că nu s-ar fi putut dezvolta o naţie numai din tâlhari. Ajungând la felul în care se tundeau moldovenii, Costin găseşte un prilej de a combate falsurile. Pornind de la un istoric latin – Topeltin – arată că latinii obişnuiau să-şi taie părul la tâmple şi la ceafă, să arate mai tineri, să fie cu capul mai "slobod". Moldovenii moştenesc tunsoarea romană. Ei nu păstrează semnul tâlharilor.           Miron Costin e conştient de originea comună, romană, a tuturor locuitorilor Daciei de odinioară.           Poate că nicăieri nu iese în evidentă personalitatea lui Miron Costin ca în "Predoslovia" la "De neamul moldovenilor", mărturisire dramatică a unui cărturar patriot, care n-a putut suporta "ocările" aduse acestui popor de o seamă de scriitori.           Indignarea lui se îndreaptă împotriva unor copişti ai cronicii lui Ureche, Mai ales împotriva lui Simion Dascălul, "om de multă neştiinţă şi minte putină", care afirmase că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma exilaţi pe teritoriul Daciei. "A scrie ocară vecinică unui neam, spune cronicarul, nici este sagă, că scrisoarea este un lucru vecinicu". Cel care scrie trebuie să răspundă în fata viitorului. Miron Costin este conştient de faptul că scrisul este un act de responsabilitate istorică. Miron Costin închină etnogenezei noastre, coloana vertebrală a istoriei româneşti, o carte polemică: "De neamul moldovenilor", a cărei "Predoslovie", prin ideile afirmate, dezvăluie în autor un patriot înflăcărat şi un umanist de prestigiu. Cronicarul are un adevărat cult pentru adevăr, este interesat de recuperarea istoriei şi conservarea ei ("să nu se uite lucrurile şi cursul tării").           DE NEAMUL MOLDOVENILOR de Miron Costin.           Lucrarea,De neamul moldovenilor…” de Miron Costin are un caracter polemic fiind scrisa pentru a combate o serie de falsităţi şi de adăugiri fara sens din cronica lui Grigore Ureche.           De toate acestea profitaseră mai ales străinii deoarece cronica respectiva nu fusese tipărită şi circulase în copii datorate unor oameni mai mult sau mai putin pregătiţi dar care nu înţeleseseră scopul lucrării lui Grigore Ureche. Dintre copişti şi interpolatori,cel mai necinstit a fost Simion Dascălul alături de Misail Călugărul şi Axinte Uricariu.           Simion Dascălul,fiind,om de multa neştiinţă şi putina carte „,a introdus în cronica,pe lângă o serie de fapte neesenţiale şi o legenda găsită într-o carte bulgărească,legenda falsa despre originea romanilor.           Neînţelegând scopul educativ al cronicii lui Grigore Ureche copiştii au ţinut sa adauge pe alocuri o serie de fapte neesenţiale şi necontrolate în privinţa netemeiniciei scrise acolo.           Abia în zilele noastre istoricii şi lingviştii au putut sa separe adevărata cronica a lui B. Ureche de toate acele adugiri. A ajutat şi faptul ca respectivii au ţinut sa sublinieze ceea ce au adăugat.           Legenda despre originea romanilor a fost găsită, după cat se pare, într-o cronica bulgărească.           În PREDOSLOVIE, Miron Costin subliniază cat de greu i-a fost sa se hotărască la scrierea acestei lucrări deoarece faptele respective erau cuprinse tocmai într-o perioada atât de putin cunoscuta despre care avem puţine izvoare temeinice.           „De la prima descălecare”–cucerirea Daciei de către romani în timpul lui Traian,colonizarea ei pana la întemeierea Moldovei după legenda (1359)           El regreta ca Gr. Ureche şi-a început cronica de la a doua descălecare, adică a lăsat o perioada de o mie şi ceva de ani nescrisa de cronica.           Apreciază faptul ca bătrânul Gr. Ureche-vornicul a scris cronica sa, iar el vine acum sa astupe acest gol care a permis fel de fel de scorniri adică de „basne”.           Potrivit acelei legende mincinoase moldovenii s-ar trage din „tâlharii Romei” pe care Traian i-a eliberat pentru a-i da ajutor la cererea lui Laslo Craiul ca sa lupte cu tătarii.           Miron Costin procedează ca un istoric arătând ca nu e lucru „de saga” sa scrie lucruri mincinoase cu privire la originea unui popor. Este conştient de rolul pe care trebuie sa în joace cuvântul scris şi istoria.           Cronicarul combate cele scrise de S. Dascălul, recurgând nu numai la documente dar şi la criteriul logic.           Arata ca intre împăratul Traian şi Laslo Craiul este o nepotrivire cronologica demna de luat în seama de vreme ce exista o diferenţă de 600 de ani.           Împăratul Traian al Romei a cucerit Dacia la începutul secolului II e.n. iar ungurii s-au aşezat în secolul VIII.           Laslo Craiul ar fi cerut ajutor după anul 1000 când a început navala tătarilor.           Din punct de vedere logic chiar daca ar fi vrut să-l ajute nu ar fi putut.           Tot logic, nu s-ar fi putut alcătui o oaste numai din tâlhari, deoarece nimeni nu ar fi avut curajul să-i înarmeze.           Asa cum aprecia G. Călinescu,M. Costin,observa sistematic,compune şi ceea ce iese de sub pana lui…este rodul unei arte”.           Având în vedere ca dezbate o problema foarte importanta aceea a demonstrării latinităţii limbii şi poporului roman şi a înlăturării calomniilor venite din partea unui om cu minte putina-S. Dascălul.           În lucrarea sa,De neamul moldovenilor”scriitorul căuta de la bun început silueta demna, intelectuala, tonul sobru dar la nevoie incisiv, tăios. Deasemeni, cititorul este impresionat de vibraţia emotiva zvorata din patriotism, dar care este acoperita de o expunere ce căuta sa convingă prin justeţea şi obiectivitatea argumentelor.           Din primele fraze scriitorul convinge asupra unităţii şi latinităţii poporului roman:”începutul tarilor acestora şi neamul moldovenesc şi câţi sunt în tarile ungureşti cu acest nume-romani-şi pana astăzi de unde suntem şi de ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste parti de pământ de la Ram se trag”.           Scriitorul mărturiseşte ca i-a fost greu, adică a stat în cumpănă înainte de a începe aceasta lucrare, deoarece trecuseră multe veacuri de la descălecatul dintâi, iar faptele erau putin cunoscute şi consemnate de cronici.           Cu toate acestea, „biruit-a gândul” sa înceapă aceasta lucrare, desi având în vedere secolele care se scurseseră de la cucerirea Daciei se sparie gândul”;deoarece inima scriitorului era îndurerată de toate scornirile acelea urate şi defăimătoare cu privire la originea neamului romanesc:a lasă iarăşi nescris cu mare ocara înfundat neamul acesta de o seama de scriitori iaste inimii durere”.           Observam ca fraza,cu tot rafinamentul ei,conţine expresii populare care se transforma în adevărate imagini poetice prin intermediul personificării unor noţiuni abstracte:sufletul sta la cumpănă,gândul se sparie,iaste inimii durere”.           Apare şi întrebarea retorica folosita pentru a imprima o anumită vivacitate şi diversitate discursului întărind totodată solemnitetea.           Istoricul presupune un interlocutor care nu ar fi de acord cu cele afirmate de el:Zice-vă neştine,prea târziu este,după sutele de ani,cum se vor putea şti poveştile adevărate de atâtea veacuri? „.           Răspunsul dat de cronicar căuta sa atragă atenţia nu numai cititorului dar şi interlocutorului asupra aspectului intelectual:Lasat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omeneşti,scrisoarea,dintre care,daca va nevoi,omul ceale trecute cu multe vremi de va putea şti şi oblici „.

Sa nu plecam toti odata de Vlad Stolojan Aceste pagini au fost scrise pornind de la însemnările mele dintr-o vreme când mi se părea că este de primă importanţă să nu uit anii trăiţi în România de Vlad şi de mine ani ce trebuiau să sfârşească odată cu plecarea absolut necesară şi cu instalarea noastră definitivă în Occident. Voiam să-mi explic mie însămi raţiunea interesului meu obsedant, din acei ani, faţă de evenimentele ce se desfăşurau dincolo de Cortina de Fier în România şi repercusiunile lor asupra vieţii noastre din Paris. A existat o vreme când nu reuşeam să mă eliberez de obsesia Exilului românesc, de problemele României încătuşate. Astăzi, odată cu sfârşitul comunismului şi cu integrarea noastră profundă şi firească în viaţa pe care o ducem în Franţa, perspectiva s-a schimbat, timpul angajării şi al acţiunilor dictate de evenimente s-a îndepărtat de mine. În schimb, nimic nu va putea şterge amintirea anilor ’50. Românii numesc aceşti ani ”obsedantul deceniu”, pentru că au marcat marea cotitură făcută de istorie, momentul asfinţitului, când trecutul nu dispăruse încă de tot la orizont, când oamenii, locurile, atmosfera lumii româneşti, aşa cum o cunoscusem până când regimul comunist a pus mâna pe putere, palpitau încă sub violenţa evenimentelor destinate să transforme trecutul într-un morman de ruine. Iată de ce această experienţă rămâne neştearsă în memoria celor care au trăit-o. Anii ’50 au contribuit în mod decisiv la faptul că am devenit emigranţi, apoi francezi de origine străină, astăzi cetăţeni ai unei Europe în plin avânt. ”Să pleci în Occident!” Trebuie să fi trăit o anumită realitate pentru a înţelege greutatea acestor cuvinte, fascinaţia pe care au avut-o, vreme de patruzeci de ani, în imaginaţia cetăţenilor din Est. A fost o vreme când au căpătat şi pentru noi un sens magic, făcându-ne să visăm la lumină şi libertate. Vreme de patruzeci şi cinci de ani, cei din Europa de Est n-au privit decât într-o singură direcţie, sperând să plece într-o zi, să scape din întunericul lumii totalitare în care erau închişi în spatele Cortinei de Fier. Evenimente precum Revoluţia de la Budapesta, Primăvara de la Praga, revolta şantierelor din Gdansk cu prelungirea ei până la Varşovia au atras privirile lumii, au luminat pentru o clipă scena, apoi lumina s-a stins din nou peste viaţa oamenilor din cealaltă Europă. Comunismul, abătând cu o violenţă nemaivăzută istoria acestor ţări de la cursul ei normal, a împins multe fiinţe umane, confruntate cu forţe de opresiune necunoscute încă şi care au trezit în ei o cumplită revoltă, să rişte totul, să mizeze totul pe o alegere definitivă: plecarea. Astăzi, privind în urmă, descopăr cu oarecare mirare că mă încearcă un sentiment pozitiv faţă de faptul că am aparţinut, într-o anumită perioadă, cohortei anonime de refugiaţi ai secolului XX… Sute de mii de persoane, fugind de tirania totalitară, şi-au părăsit ţara, şi-au schimbat societatea, limba, naţionalitatea. Copiii lor trăiesc acum sub alte ceruri, dar ei, cei care au trăit experienţa rupturii, oameni ca toţi oamenii, uneori oameni cu deosebite calităţi, părăsindu-şi ţara supusă dictaturii sistemului comunist această invenţie a secolului XX –, au devenit în acelaşi timp actorii şi martorii unei epoci şi ai unei istorii colective dramatice, chiar dacă aventura fiecăruia a fost, de cele mai multe ori, obscură şi fără strălucire… Statutul de refugiat comporta realităţi prozaice, piedici foarte realiste, şi în acelaşi timp probleme vitale de rezolvat. Plecând de la” a fi un nimeni”, începea un drum lung către o altă identitate, către un alt statut, altă stare civilă, altă naţionalitate, un paşaport. Această trecere prin anonimat căci există întotdeauna un nimb întunecat în jurul unei persoane venite de aiurea –, trecerea prin perioada de aşteptare, speranţa nesigură, umilinţa necesară, toate aceste încercări pe care refugiaţii doresc să le şteargă cât mai repede din amintire, mi s-au părut demne de interes. Cel ce a trecut prin această experienţă este un om căruia i s-au întâmplat în acelaşi timp lucrurile cele mai banale şi cele mai grave din lume: ruptura de cei apropiaţi, memoria dezrădăcinată, limba uitată. În ce mă priveşte, am înţeles că trebuia să-mi asum faptul că veneam din altă parte şi că această altă parte, sortită întunericului, putea să dea năvală în orice clipă pentru a mă împiedica să fiu liberă în mine însămi atât pe cât credeam. Prea multe probleme omeneşti au lăsat urme de care ne împiedecăm odată şi odată. Apar semne care aduc mărturia unei trăiri îndepărtate ce se trezeşte în amintire.   Aceste rânduri scrise la mine, la Paris, dovedesc că sunt o fiinţă liberă, trăind în această veche cetate a lumii, la fel cu atâţia alţii cărora li s-a acordat această favoare, fără referinţe necesare la apartenenţa lor de altădată. Libertate interioară, cea care contează, datorită căreia existăm, respirăm, dormim, ne ducem viaţa de fiinţe umane. Astăzi, cred că pot spune că nu sunt nicio burgheză franceză, nicio emigrantă româncă, sunt un om care trăieşte la Paris, în arondismentul său, ca atâţia oameni de origine străină deveniţi parizieni. Când mă duc să-mi fac cumpărăturile pe rue du Commerce, să-mi cumpăr ziarul, să mă plimb prin cartier, când lucrez, când schimb o vorbă cu vecinii de la Paris sau de la ţară, asta sunt. Sunt zile când îmi dau seama în mod mai intens ca de obicei de ce înseamnă libertatea de a trăi la Paris, ca în acea după-amiază de iarnă, în inima oraşului, pe rue de Richelieu, în drum spre vechea Bibliotecă Naţională, unde mă aşez să citesc. Mi se pare că ceea ce simt ţine de spiritul Parisului care suflă asupra mea, uşor, imaterial, aşa cum suflă asupra Senei, a pietrelor, a arborilor şi asupra tuturor acelor cărţi ce mă înconjoară până la culmea cupolei transparente şi dincolo de ea, în cerul întunecat, luminat de luminile oraşului! De fapt, prezenţa mea pe străzile Parisului care mi se pare firească nu e de la sine înţeleasă. Această libertate am câştigat-o printr-o despărţire de un tip deosebit, prin smulgerea dintr-o ţară, dintr-o lume, dintr-un trecut. Pentru aceasta, a fost nevoie de un joc de circumstanţe excepţionale, de un angrenaj de evenimente neprevăzute. Fiecare român care trăieşte astăzi în Occident a cunoscut clipa declicului, în care soarta a basculat pentru el, în care a început sfâşierea la început în el însuşi, în conştiinţa lui, odată cu hotărârea de a pleca; apoi, în realitate, faţă în faţă cu greutăţile ce trebuiau rezolvate, cu obstacolele ce trebuiau depăşite. A uita încercările, a nu te mai gândi înapoi, a sfârşi cu experienţa românească şi cu prelungirea ei în exil reprezintă de asemenea unul dintre chipurile libertăţii căutate în Occident… Există unii care uită voit, care se debarasează rapid de balastul românesc, nu-şi mai cunosc propria limbă, şterg orice legături cu această ţară şi cu trecutul pe care-l resping în bloc. A-ţi lua un alt nume sau a-l franciza pe al tău, aşa cum eşti sfătuit atunci când se fac formele de naturalizare, a şterge urmele, a rupe cu martorii trecutului, cu cercul de cunoştinţe mulţi au încercat să-şi rezolve problemele printr-o operaţiune de acest gen. Şi noi ne-am adaptat, am devenit oameni diferiţi, dar ”romanitatea” noastră trăieşte cu noi, cu un fel de nostalgie care o însoţeşte, cu o întrebare, cu o curiozitate despre noi înşine, uneori cu umor, în zilele când nimic nu poate împiedica revenirea trecutului, în prezenţa unuia sau altuia la telefon, la uşă sau (ceea ce era cazul la începutul sejurului nostru), pe un divan improvizat pe care-l numeam cu o veche denumire regăsită, ”divanul moldovenesc”…   În timpul erei comuniste, adică vreme de patruzeci de ani, orice plecare din România era însoţită de un verdict subînţeles: ”Pleacă şi uită!” Orice plecare avea şansa de a deveni depărtare, adio… Cel care alegea, mai întâi în taină, în adâncul sufletului, despărţirea definitivă făcea în felul său şi în circumstanţe proprii o alegere dictată de o dezamăgire existenţială. La refugiatul plecat înainte de 1989, o revoltă surdă preceda somaţia de a nu se mai întoarce, de a părăsi totul, deseori o familie, locuri, legături de prietenie, uneori o viaţă ajunsă la jumătate de drum, o memorie, un trecut. Imaginea libertăţii, într-un Occident idealizat, îi dădea îndrăzneala de a învinge teama, de a face alegerea primejdioasă a plecării definitive. Am observat la mine însămi aceste diverse faze, începând cu o dorinţă înfocată şi cu o energie de necrezut investită în plecare, singura noastră ieşire din situaţia de atunci. Acest gen de energie poate de asemenea să zdrobească viaţa celor care au trăit vreme de ani întregi cu speranţa veleitară într-o ipotetică plecare. Am cunoscut oameni care s-au împotmolit în această formă de rezistenţă incertă, aşteptarea plecării. De aceea îmi este greu să vorbesc de experienţa noastră personală fără s-o leg în linii mari de ceea ce au trăit alţii. În timpul celor patru ani dinaintea plecării noastre, am fost purtată de o forţă care astăzi mi se pare de neînchipuit. Resemnată, ca atâtea soţii de deţinuţi politici, căutam de fapt, înfrigurată, o soluţie. A aştepta vreme de opt ani întoarcerea lui Vlad mi se părea de neconceput. Am hotărât să risc totul, trimiţând în secret un mesaj familiei franceze a lui Vlad, pentru a o informa de arestarea lui în 1958, urmată de o condamnare la opt ani de închisoare. Aruncând sticla în ocean scrisoarea trebuia să parvină în Franţa prin intermediul unei persoane binevoitoare care lucra la o ambasadă străină –, am trăit pândind un semnal, un răspuns la apelul meu. Îmi vedeam de treaba mea de zi cu zi, dar de fapt mă dedublasem, trăiam în acelaşi timp într-o stare de veghe ascunsă. Pentru a scăpa din situaţia fără ieşire în care mă aflam, duceam un fel de luptă de gherilă subterană cu inamicul invizibil care mă încercuia. Eram, în această privinţă, asemenea atâtor altor persoane din acea epocă sinistră, în care România era prinsă în ochiurile unei reţele de puşcării, de penitenciare, de lagăre de muncă şi de alte locuri de detenţie precum spitalele psihiatrice. Acestei faze de determinare şi de luptă secretă i-a urmat energia desfăşurată în momentul plecării propriu-zise. Vlad a ieşit din închisoare aproape patru ani după arestare, graţie unui concurs de circumstanţe excepţionale, răscumpărat de familia franceză. Mai târziu, odată ajunşi în Franţa, aveam să aflăm că făcuserăm parte dintr-un târg de export de cereale vândute de statul român. Contractul, dus la bun sfârşit printr-un intermediar, avocatul londonez Jacober, stipula cumpărarea de către o firmă străină a unei cantităţi de cereale plus cumpărarea unei familii de trei persoane. Pe moment, am crezut într-un fel de miracol: nu numai că Vlad ieşea din puşcărie, dar mai eram şi invitaţi să ne facem formalităţile de plecare! Plecarea era un lucru excepţional la începutul anilor ’60, când România prezenta imaginea unei lumi concentraţionare, a unei ţări complet ferecate. Singurii care plecau în vremea aceea erau persoanele oficiale, agenţii regimului şi emigranţii evrei. În realitate, ceea ce ni se întâmpla ţinea cu adevărat de o intervenţie extraordinară a destinului în vieţile noastre, datorită acelei rude franceze, acelui om extraordinar căruia îi datoram eliberarea noastră. Goneam nebuneşte, de la o autoritate la alta, pentru a aduna actele necesare: de la Sfatul Popular al sectorului nostru la Miliţie; de la Notariatul de Stat (pentru renunţarea obligatorie la cetăţenia română) la Ministerul de Interne şi la Administraţia Financiară. Căutam cu disperare un chiriaş care să preia locuinţa noastră, condiţie prealabilă a oricărei plecări definitive şi greu de împlinit în cazul nostru, căci nimeni nu ne dorea apartamentul. Am sfârşit prin a găsi într-un cartier mărginaş o femeie care locuia într-un subsol şi pe care am convins-o să se mute în locul nostru. Am vândut ultimele mobile din cele două camere ale noastre, inclusiv cele două fotolii pe care am dormit în ultima noapte. Vlad, abia ieşit din închisoare, cântărea treizeci de kilograme mai puţin, se clătina pe picioare şi mă însoţea acolo unde prezenţa lui era indispensabilă. Pentru rest, mă descurcam singură, împinsă de un motor interior a cărui energie mă uimeşte acum. În 28 ianuarie 1962, ne urcam în tren la Gara de Nord din Bucureşti Vlad, fiul nostru şi cu mine, cu cele trei valize ale noastre şi cu merinde să ne ajungă până la Paris, căci n-aveam niciun ban străin. Pe peronul gării, în acea dimineaţă în care ne luam rămas-bun de la România, o mulţime de femei din familie veniseră să ne conducă: mamă, soră, mătuşi, verişoare. Pentru ele era mai puţin riscant decât pentru bărbaţi să se prezinte la o asemenea plecare plecare învăluită în interdicţii, ca orice acţiune care avea legătură cu străinătatea. În acea vreme, a te apropia de Orient Expres, a te amesteca cu călătorii occidentali care s-ar fi putut afla în tren sau chiar cu emigranţii apatrizi, cum deveniserăm şi noi de azi pe mâine, putea stârni bănuieli, căci supravegherea politică, fie ea şi invizibilă, era omniprezentă. Ultima noastră confruntare cu România poliţienească a avut loc la frontiera cu Ungaria, unde trenul făcea o lungă oprire. După un control amănunţit al celor trei valize ale noastre, vameşii au confiscat un ceas deşteptător considerat ca neregulamentar pentru că aveam deja câte un ceas de mână fiecare precum şi o jachetă nouă din lână albastră cumpărată pentru călătoria lui Niculae şi mai ales o carte, marea Istorie a literaturii române de G. Călinescu, căci, oricât de absurd ar părea astăzi, o luasem sub braţ învelită în hârtie de ziar, atât de preţioasă mi se părea! Degeaba am protestat. Vameşii n-au vrut să audă nimic. Era o ediţie considerată veche şi orice carte datând dinainte de regimul de ”democraţie populară” era confiscată de vamă. Astfel uşuraţi de ultimele noastre lucruri preţioase, avurăm dreptul să ne urmăm călătoria spre îndepărtatul şi miticul Occident. A doua zi, trenul s-a oprit vreme de câteva ore în gară la Viena, la Ostbahnhof. În 30 ianuarie 1962, dis-de-dimineaţă, ajungeam la Paris, în Gara de Est, toţi trei în posesia unei Foi de drum pentru o singură călătorie care ţinea loc de paşaport pentru un drum fără întoarcere, o plecare pentru totdeauna. Mă îmbarcasem cu o puternică dorinţă de a pleca, de a scăpa de acea închisoare nevăzută, de aşteptarea în care trăisem. O dorinţă dublată de orbitoarea imagine a vieţii noastre viitoare, aşa cum mi-o închipuiam într-un Occident de lumină şi de libertate, care urmau după întunericul şi închisorile din România. La această imagine contribuia, Iară îndoială, amintirea copilăriei mele, anii dinainte de război petrecuţi în capitalele europene unde tatăl meu fusese în serviciu, precum şi viaţa părinţilor, reflectată în subconştientul meu. Toate aceste amintiri au contribuit, desigur, la speranţa, la elanul plecării, la marea îmbarcare pentru viitorul necunoscut care ne aştepta. Persistenţa acestor reflectări în imaginaţia mea, puterea iluziilor părăsind România mă pun astăzi pe gânduri. Mă gândeam că voi duce o viaţă strălucitoare, că voi ieşi în lume, că voi dansa… Nicio clipă nu mi-am pus vreo întrebare, nu m-am îndoit de iluziile mele. Cum puteam fi atât de naivă? Unde mi-era capul? Cum se face că am putut crede într-un asemenea roman? Primele luni m-au readus repede la realitatea noii noastre vieţi. Fusesem răscumpăraţi, salvaţi prin intervenţia unui om de suflet care reuşise acest tur de forţă excepţional de a scoate un prizonier politic din temniţele regimului comunist român. Acest om providenţial se numea Jean le Marois. Lui îi datoram libertatea. Acum era rândul nostru să ne vedem de treabă. Am trecut prin toate fazele unui nou început, înregistrarea la OFPRA[1], obţinerea statutului de refugiat politic, problemele de locuinţă, obţinerea unui permis de muncă în vigoare pe atunci. Am trecut prin toate etapele de readaptare gradată. Îmi amintesc de examenele de aptitudini fizice, care aveau loc la Ministerul Muncii, obligatorii pentru obţinerea permisului de muncă. Am obţinut note mediocre care l-au făcut pe responsabil să exclame aceste cuvinte de neuitat: ”N-o să puteţi să munciţi niciodată! Întoarceţi-vă în Iugoslavia voastră!” Nu uit nici prima oară când am căscat gura la Monoprix[2] , nici timiditatea mea la coaforul din cartier al cărui salon, foarte banal de altfel, mi se părea atunci de un lux nemaivăzut, nici dificultatea alegerii felurilor de mâncare într-un restaurant. Am trecut, desigur, prin faza coşmarurilor toţi românii din acea vreme aveau, la intervale mai mult sau mai puţin frecvente, acelaşi coşmar înfiorător: se reîntorseseră în România şi nu mai puteau pleca! În sfârşit, a urmat şi ultima etapă, obţinerea naturalizării şi a unui paşaport francez: clipă atât de aşteptată, atât de dorită, încoronare a speranţelor oricărui refugiat.   Unui prieten sceptic care se mira (pe când scriam aceste pagini) că mai sunt în stare, după atâţia ani, să rumeg încă aceste vechi păţanii i-am răspuns că nevoia de a mă explica, de a povesti, izvora probabil din faptul că, de la depărtare, prin efectul memoriei şi al detaşării, printr-un joc de oglinzi, judecam mai bine paradoxul acestei aventuri existenţiale care trebuia să ducă la plecarea mea din România, unde credeam că eram sortită să trăiesc. Or, iată că, privind lucrurile cu destulă distanţare, îmi dau seama că, dimpotrivă, totul pare să se fi jucat în sensul exilului, devenit realitate şi simbol al vieţilor noastre de oameni ai secolului XX… Nu bănuiam că întreaga mea copilărie itinerantă alături de părinţi prevestea un destin de rătăcitori. Franţa urma să devină pentru noi, ca pentru atâţia români, locul nostru natural de aterizare şi de implantare. Dar Franţa, cea care ne primea, nu semăna întru nimic cu amintirile de familie, nici cu ale mele din vremea scolii. Franţa în care începeam aventura noastră de refugiaţi era o altă ţară. Îmi amintesc că, într-o zi, chiar la începutul instalării noastre, ascultând refrenul unei melodii de altădată, France, doux pays de mon enfance[3] , am încercat o senzaţie ciudată, în care un gust uitat a revenit pe limbă pentru a se amesteca cu gustul Franţei de astăzi. Adică un fel de amestec al celor două ţări: o Franţă având savoarea noii noastre realităţi, a vieţii noastre de refugiaţi la Paris, şi o alta, o Franţă căreia îi regăsisem o clipă savoarea pe care o avea într-o vreme când noţiunea de refugiat sau de exilat nu exista, când n-ar fi avut niciun sens dac-aş fi auzit-o. Melodia trezise în mine amintirea şcolii, a examenelor, făcându-mă să realizez că, pe vremea când fredonam acest cântec, eu şcolăriţa româncă de la Paris visam la vacanţele din România, la regăsirea Bucureştiului şi a acelui loc mitic (azi abia îmi dau seama) pe care îl iubeam mai mult ca orice pe lume, satul şi mai ales via familiei din părţile Odobeştilor, pe dealurile Moldovei. Pe atunci, socoteam că-i un adevărat ghinion faptul că eram nevoită să plec, la sfârşitul vacanţelor, pentru a-mi regăsi părinţii undeva, în străinătate. Faptul că am revenit în România aşa cum am revenit, adică plină de pasiune, ca să-mi termin studiile, cu perspectiva de a trăi acolo şi de a trăi experienţa stalinismului şi a închisorii precum şi de a asista la aceeaşi experienţă trăită de alţii şi având acelaşi sfârşit: pentru unii plecarea, pentru alţii supunerea şi tăcerea în faţa împilării m-a făcut să văd în exilul interior sau exterior un destin pentru românii secolului XX.” Genul acesta de experienţe face parte din domeniul a ceea ce nu poate fi exprimat, îmi mărturisea un prieten sceptic; ”încercările prin care trecem sunt fără strălucire, prea obscure, prea monotone, nu interesează pe nimeni.” Ca şi el, m-am gândit vreme îndelungată că toate acestea erau lucruri de păstrat în sine, şi nu de povestit, încercări prea mult rumegate şi povestite de atâţia oameni veniţi din Est! Mă lăsam influenţată, fără nicio îndoială, de lucruri auzite de mii de ori. Ascultând povestirile oamenilor pe care-i cunosc, sunt covârşită de monotonia nenorocirilor lor, de problemele lor care au făcut ca, într-o bună zi, să se ”lase păgubaşi”, prăbuşindu-se în resemnare sau în fatalism, sau să-şi asume toate riscurile pentru a pleca. Genul acesta de experienţe de zi cu zi, în România, ca şi peste tot în Est, a constituit epopeea banală a milioane de fiinţe umane, începând cu ziua în care ţările lor, abandonate de Occident la sfârşitul războiului, au fost nevoite să îndure regimul impus de Uniunea Sovietică. Mii de oameni au fost antrenaţi, ca Vlad şi ca mine, în experienţa mizerabilă a epocii staliniste, al cărei rezultat a fost adesea dramatic. De câte ori nu mi s-a repetat:” Eşti obsedată de un trecut devenit ireal, ar trebui să-l uiţi!” La aceasta, răspundeam că văd în propria noastră experienţă un amestec al banalităţii cu oroarea a ceea ce a devenit soarta oamenilor în acei ani-cheie ai deceniului ’50. Tot ce ni s-a întâmplat a căpătat acea notă de tragică absurditate ce făcea ca, plecând de la nimic, dictatura totalitară să te închidă într-un angrenaj care putea să te ducă la închisoare sau să te ferece pentru totdeauna în situaţii fără ieşire. Câţi n-au devenit, asemeni nouă, actori fără voie, potrivit unui plan dinainte hotărât de distrugere a societăţii, în uriaşul spectacol politic pe care s-a întemeiat, în conformitate cu teoria urii instituţionalizate numită luptă de clasă şi a practicării unei terori permanente, planul comunismului ajuns la putere! Toate astea ni s-au întâmplat nouă în anii ’50. Ne-am jucat rolul în piesa plină de surprize care se juca, începând cu Conferinţa de la Yalta, în Europa de Est. Rolul nostru principal, cel al tinerilor şi obscurilor protagonişti ai unei drame care cuprindea o ţară întreagă, l-am jucat în actul care a urmat Revoluţiei maghiare din 1956, când regimul din România a luat măsuri. Temându-se de repercusiunile evenimentelor de la Budapesta, mai ales printre studenţii din Transilvania, Gheorghiu-Dej avea să lanseze marea vânătoare de suspecţi, menită să semene groaza în rândurile populaţiei. Acest scenariu, precedat de un nou articol în Codul penal, instituind delictul de huliganism şi cosmopolitism, avea să se soldeze cu un val uriaş de arestări şi de procese politice, implicând intelectualii consideraţi duşmani din interior, trădători, huligani şi cosmopoliţi. Pentru alţii, aventura absurdă şi insuportabilă care i-a dus la exil a venit mai târziu. Iar pentru alţii, ea a continuat până în ajunul Revoluţiei din 1989.   Unde ne aflam în clipa când evenimentele au luat-o razna, punând capăt scurtei perioade de democraţie regăsită după armistiţiul semnat în 1944 între România şi Aliaţi? În tot timpul celor trei ani ce au urmat, majoritatea populaţiei habar n-avea de soarta ce-o aştepta în ţara abandonată de Aliaţi. Ce făceam noi oare în anii aceia când Europa de Est intra în lagărul comunist? Privită de departe, perioada a fost pentru tinerii ca noi o epocă ciudată de început de viaţă şi de sfârşit de lume. În ajunul instaurării puterii comuniste, în 1947, eu trăiam realizarea unui vis: începutul unei vieţi bucureştene aşa cum mi-o doream. Scăpat din război, în ciuda dezastrelor armatei române pe frontul rusesc şi a prezenţei trupelor sovietice în tară, Bucureştiul redevenise un oraş animat, cu teatre, concerte şi petreceri numite ”ceaiuri prelungite”. În casele unde ne adunam ca să dansăm, domnea o poftă de veselie, o ciudată atmosferă de defulare, ca în ajunul unui sfârşit; dar eu nu vedeam decât partea strălucitoare, excitantă. Frivolitatea mea era însoţită de o nouă curiozitate, trăiam în euforia descoperirilor umane şi intelectuale pe care le datorez acelei epoci. Întoarsă din străinătate la începutul anilor ’40, făceam cunoştinţă cu cultura română, mă împrieteneam cu poeţi şi scriitori (Dan Botta, Ion Barbu, Dinu Noica, Barbu Brezianu, Ion Negoiţescu) care mă iniţiau în farmecul oraşului, mă făceau să descopăr marea poezie dintre cele două războaie şi vechile balade româneşti pe care ne duceam să le ascultăm în taverne unde recitau povestitori şi cântăreţi minunaţi. Când te gândeşti că, în timp ce Andrei Jdanov şi acoliţii săi moscoviţi preparau ukazurile care urmau să pună capăt în mod brutal libertăţilor culturale, inaugurând proletcultul, realismul socialist şi reformele fundamentale din 1948, eu descopeream limba română literară pentru care mă entuziasmam şi prieteni de care mă legam pe vecie! Asistam fără să ştiu la ultimul act dinaintea căderii cortinei. Era începutul nopţii, dar lumina purtată de creatorii dintre cele două războaie toţi încă în viaţă la începutul anilor ’40 mai strălucea cu ultimele sale sclipiri. Avânturile şi pasiunile mele, nepăsarea mea contrastau cu atmosfera politică din ce în ce mai ameninţătoare. La Bucureşti, unde americanii, englezii şi sovieticii stăteau alături în cadrul Comisiei Aliate de Control, viaţa politică era agitată. Partidele politice dinainte de război reconstituite (în principal Partidul Liberal şi cel Ţărănesc) se confruntau nu numai cu vechile lor rivalităţi, ci şi cu presiunea şi tulburările puse la cale de agenţii sovietici. Partidul Comunist Român şi organizaţiile sale anexe apărute de pe-o zi pe alta puneau la cale manifestaţii în spatele cărora se profila umbra consilierilor sovietici. În fiecare zi, aveau loc pe străzi demonstraţii de forţă, purtate cu lozincile şi portretele lui Marx Engels-Lenin şi Stalin ce anunţau instalarea ineluctabilă a regimului comunist. Ultimele alegeri libere au avut loc în noiembrie 1946. Ele s-au soldat cu trucarea rezultatelor favorabile democraţiei, care au fost pur şi simplu inversate. A venit la putere guvernul Petru Groza, politician de mâna a doua, numit de sovietici în fruntea unui ”bloc de mare concentrare democratică”. Din clipa aceea, calea era deschisă pentru instalarea la putere a partidului unic, având în fruntea sa pe secretarul general al Partidului Comunist Român, după metoda clasică a eliminării succesive a partidelor-marionetă. Toate tentativele de rezistenţă la acapararea puterii de către Partidul Comunist şi acoliţii săi susţinuţi de Moscova s-au dovedit neputincioase. Emisarul personal al lui Stalin, Andrei Vâşinski, fostul procuror din procesele de la Moscova din 1937, dădea ordine Regelui Mihai. După ce fusese decorat de sovietici ca înfăptuitor al armistiţiului din 23 august 1944, regele a fost obligat să abdice în 30 decembrie 1947 şi să părăsească România în zilele ce au urmat… Evenimentele se precipitau în cascadă, cu o rapiditate şi o violenţă de neînchipuit, de care nu mi-am dat seama decât mai târziu. 1948 a fost anul reformelor fundamentale: reforma monetară care a ruinat populaţia de pe-o zi pe alta, prima expropriere a pământurilor marilor proprietari colectivizarea proprietăţilor ţărăneşti avea să urmeze –, naţionalizarea industriei şi a comerţului şi începutul marilor procese intentate responsabililor politici ai vechiului regim, împrejurul nostru, lumea era bântuită de groaza semănată de trupele sovietice în toată ţara şi până pe străzile Bucureştiului. Şi totuşi, în ciuda situaţiei atât de grave, care se înrăutăţea pe zi ce trecea, oamenii erau plini de speranţă. Mai credeau, în ciuda evidenţei, că ”americanii vor veni să facă ordine în România”. De fapt, atitudinea americanilor şi a englezilor care făceau parte din Comisia Aliată de Control, stânjeneala lor, răspunsurile lor evazive atunci când li se puneau întrebări asupra libertăţii lăsate sovieticilor în problemele româneşti ar fi trebuit să le dea de gândit… optimiştilor. Şi totuşi fapt de necrezut şi dramatic majoritatea românilor refuzau să-şi închipuie răul cel mai mare, adică faptul că nimeni, niciodată, nu va veni să le salveze ţara lăsată pradă în mod definitiv sferei de influenţă sovietice. Atmosfera asta de îngrijorare nu-mi scăpa, dar nu ştirbea prea mult starea de spirit în care mă aflam în acea perioadă. Uneori, ca atunci când cântecele patrulelor sovietice care bântuiau străzile Bucureştiului mă trezeau în miez de noapte, tresăream. Le ascultam cu uluire şi groază. Realizam, vreme de o clipă, acest lucru de necrezut: România, care pierduse războiul, era ocupată de trupe sovietice! Ce ne aştepta oare? Nu-mi puteam imagina răspunsul, atât de necrezut îmi părea totul; apoi, venea dimineaţa, viaţa îşi relua cursul aşezând un ecran între mine şi schimbările grave pe care le trăiam. Dar cântecele nocturne ale soldaţilor sovietici, simbol al nopţii ce se lăsa peste România captivă, ocupată de forţe inamice de neînduplecat şi de o ideologie care îi era fundamental străină, cântecele acelea nu le-am uitat niciodată, îmi stăruie încă în amintire, ca un ecou al acelor ani trăiţi în mirajul tinereţii cu tresăriri de groază ce prevesteau viitorul.   [1] Oficiul Francez Pentru Refugiaţi şi Apatrizi (n.t.). [2] Supermarket francez (n.t.). [3] Franţă, dulce ţară a copilăriei mele (n.t.).

Condamnati la tacere de Dumitru Prichici ARGUMENT Prezenta lucrare constituie un adevărat eveniment editorial. Pentru prima dată în România un ofiţer tehnic de informaţii, specializat în tehnică operativă (TO), destăinuie pentru publicul larg adevărata dimensiune a ictivităţilor desfăşurate în compartimentele specializate. Cartea are un profund caracter autobiografic şi face lumină într-un domeniu care până acum constituia un subiect tabu al serviciilor secrete, implicit al muncii de informaţii. Încă de la apariţie, compartimentele de specialitate au reprezentat un sector de temut pentru adversari şi pentru cei certaţi cu legea, cât şi o sursă sigură, obiectivă de informaţii. Deşi condamnat la tăcere, autorul face o adevărată echilibristică între informaţia secretă şi cea publică, redând cu minuţiozitate aspecte inedite din activitatea cotidiană a lucrătorilor TO, dintr-o perioadă în care aceste structuri aparţineau fostului Departament al Securităţii Statului. Dovedind adevărate calităţi de narator, autorul ne prezintă pe itinerarul a peste trei decenii de carieră militară, cu împlinirile şi eşecurile de zi cu zi, viaţa militară dintr-o structură cu destinaţie cu totul specială şi deosebit de sensibilă prin activitatea şi atribuţiile sale. Pentru cei neavizaţi, multe din destăinuirile autorului pot fi de-a dreptul şocante, dar şi distrugătoare a miturilor create în jurul sectorului TO. După 1990, s-au scris multe lucrări cu caracter memorialistic, despre perioada comunistă din România, multe dintre ele relevându-i-se ca adevărate documente ale epocii menţionate, dar şi multe altele tratând evenimentele şi oamenii părtinitor, partizan, acuzator şi subiectiv. Lucrarea de faţă se constituie ca o adevărată frescă a unei epoci din istoria ţării noastre ce a avut izbânzile, frământările şi sincopele ei. Colonel dr. Emil Străinu   Cuvânt înainte   Depolitizarea structurilor informativ-operative din România, după revolta din decembrie 1989, ar fi creat o forţă deosebit de puternică, pentru stabilirea unor condiţii optime pentru instaurarea democraţiei şi a mecanismelor economiei de piaţă capitalistă modernă în România, dar s-au dorit doar banii, protecţia activiştilor PCR şi arhivele secrete, ca instrumente pentru manipularea societăţii civile. Eu, ca ofiţer tehnic-operativ, naţionalist ca şi majoritatea colegilor mei, angajat în DSS după retragerea consilierilor ruşi după 1960, am acceptat să fiu în slujba statului, în speranţa realizării deschiderii spre lumea liberă. Arhivele secrete, despre viaţa şi munca noastră a românilor, despre lupta anticomunistă, au luat fiinţă la ordinul conducătorilor PCR, fiind date în CUSTODIA SECURITĂŢII pentru a nu fi acuzaţi cândva: el, Gheorghiu-Dej, şi Nicolae Ceauşescu. Nu am scris aceste rânduri pentru a mă disculpa, nici pentru a-mi etala măiestria de povestitor, ci am dorit să vă aduc la cunoştinţă că noi, tehnicii-operativi, am fost condamnaţi dintotdeauna la tăcere, chiar şi când am fi avut ceva de spus. Mi-am asumat acest mare risc în 1989 şi în prezent, când sper ca aceste rânduri să vadă lumina tiparului, să satisfacă setea de adevăr despre noi, cei condamnaţi la tăcere. Bolşevismul a adus România şi naţiunea română într-o stare de sărăcie morală şi materială cumplită, oferindu-ne în schimb doar minciuna şi hoţia. Răspund cu acest prilej şi celor care m-au acuzat de trădarea bolşevicilor, Partidului Comunist Român, faţă de care nu aveam nici un jurământ sau angajament liber-consimţit, că am plătit totuşi cu apostrofarea „securist" preţul cunoaşterii secretului puterii dictatorilor. Acum este rândul lor, a unora din activiştii PCR, să se destăinue sau să plătească pentru fărădelegile săvârşite din anul 1945 şi până astăzi. Fiecare dintre noi este dator să facă cunoscut publicului larg, românilor de pretutindeni, faptele nedemne cel puţin a celor care după 1989 au oupat funcţii de conducere cu drept de decizie în administraţia statului, în domeniul financiar bancar, în Justiţie, în Parchetul General şi cel mai grav în Serviciile de Informaţii. Poliţia politică practicată de N.Ceauşescu a vizat doar adversarii politici, spre deosebire de cea practicată de Ion Iliescu după 1989 care a vizat pe lângă adversarii politici şi partea economică, financiară, legislativă, pentru menţinerea unei economii de piaţă confuze, unei legislaţii confuze, unei concurenţe neloiale, specifice unei dictaturi şi mai dure. Emil Constantinescu, urmaşul lui Ion Iliescu, a avut şansa de a anihila utilizarea forţei poliţiei politice, dar nu a avut curajul să o facă, fapt ce ne îndreptăţeşte să punem o întrebare: Cine a condus România în perioada 1996^ 2000: Parlamentul, Preşedintele sau Serviciile de Informaţii? în această carte, o nouă ediţie, în partea a doua a destăinuirilor mele, prezint un caz concludent de poliţie politică, pus în practică de acei activişti ai PCR, cărora în zilele fierbinţi din decembrie 1989, le-am stricat jocurile politice şi nu m-au iertat, am fost pedepsit după cum spunea generalul din DSS, Radu Gheorghe, în ianuarie 1990. Sper ca aceste destăinuiri să lumineze minţile şi calea celor care sau simţit sau încă se simt încorsetaţi de braţele lungi ale poliţiei politice din România. Aceste destăinuiri reflectă modul de a gândi, de a trăi şi de a munci a unui simplu ofiţer tehnic, din miile celor atraşi de mirajul Serviciilor Secrete, de secretul puterilor unui dictator, eliminaţi la rândul lor de aceste lungi braţe. * Autorul Scurtă biografie Am scris această carte în numele adevărului, în clipa în care am fost întrebat de directorul unui important cotidian Bucureştean, cum am ajuns în securitate şi fară să stau prea mult pe gânduri, i-am spus: „Aşa a fost destinul meu". Din copilăria mea, îmi amintesc de mama când spunea că vrea să mă facă preot, aşa cum era părintele Trifanescu, unchiul ei din comuna Căldăreşti de Ialomiţa, şi nu glumea când îmi amintea că mă va da la şcoala de popi. Ca să nu mă „stric", a avut grijă ca, la nici zece ani împliniţi, să mă încredinţeze preotului Clement de la biserica Bazilescu din Bucureştii-Noi, de a cărui parohie aparţineam, dându-mi printre alte atribuţii de ţârcovnic şi pe aceea de a spune Crezul, îngenunchind în faţa altarului şi a credincioşilor care ascultau cu smerenie evlavioasa mea recitare. Dar nu a fost să fie să ajung preot, ci militar de carieră ca şi tatăl meu, cu marea deosebire că el a slujit în armata română, sub comanda unor regi până în anul 1946, iar eu am slujit până în anul 1987 în armata română, sub comanda politică a unor activişti PCR. în timp ce regii i-au unit pe români şi ţara, ei, comuniştii, i-au dezbinat pe românii şi au vândut ţara ruşilor. Aşa a fost să fie soarta noastră, a românilor. Mulţi dintre cei care m-au cunoscut, înainte şi după revolta din decembrie 1989, s-au întrebat de unde şi de când un securist are asemenea vederi anticomuniste? De când este patriot atât de înflăcărat şi cu credinţă în Dumnezeu? Care au fost sfetnicii lui pe parcursul vieţii? Aceste întrebări mi-au fost puse de acelaşi director al cotidianului bucureştean, iar răspunsul meu a fost scurt şi de această dată: „Din familia în care m-am născut şi am crescut, de la bunicii mei care aveau nu mai puţin de treisprezece copii, educaţi la rândul lor în spiritul dragostei faţă de ţară, de semenii lor, fară a fi şovini sau extremişti" cu excepţia unuia dintre fii, Marcel Comănescu, fratele cel mic al mamei mele. Prin anii 1940, pe când lucra la depoul de locomotive Paşcani, acest tânăr Marcel Comănescu a fost atras în mişcarea sindicală, ajungând şi în funcţii importante în partidul comunist, în primii ani de după război, motiv pentru care tatăl lui şi întreaga familie i-au cerut să renunţe la viaţa de activist comunist, iar, dacă nu vrea, va trebui să-şi schimbe numele de familie şi să renunţe la toate drepturile fireşti. Atât de îndoctrinat a fost, încât şi-a schimbat numele de familie, din Comănescu devenind Coman, îndepărtându-se definitiv de părinţii, fraţii şi surorile lui, îndeplinind în mod inconştient misiunea partidului comunist, de a-i dezbina pe români, de a distruge celula de bază a societăţii, familia, intrând fară să ştie în tagma jefuitorilor, a burgheziei proletare. Atât de încrezător a fost în ideologia marxist-leninistă, încât a renunţat la familia în care s-a născut, deşi a avut condiţii materiale bune, primind o educaţie frumoasă şi sănătoasă, la fel ca şi ceilalţi fraţi şi surori, care pe atunci erau funcţionari bancari, comercianţi sau producători. Acest tânăr nu a renunţat la idealurile lui şi a luptat pentru drepturile muncitorilor pe care îi conducea ca şef al unei secţii din Uzina Griviţa Roşie din Bucureşti, neaccep. tând pentru el nici un avantaj material. A avut curajul să spună într-o şedinţă de partid că el nu este de acord ca aceia cu funcţii în conducerea partidului comunist să primească plicuri grase cu bani negri, fapt care i-a adus un vot de excludere din toate funcţiile pe care le deţinea în partid şi sindicat şi până la urmă chiar din partidul comunist, sub pretextul că în timpul războiului ar fi luat pe locomotiva lui un ofiţer german şi deci a colaborat cu armata germană. Cu acest prilej, a avut ocazia să constate cât de uşor sunt manipulaţi muncitorii simpli, cei care munceau, dar nu gândeau. Sărmanul de el, exclus şi din familie şi din partidul pentru care îşi părăsise familia, a ajuns acum un simplu muncitor în acelaşi atelier, unde era privit cu mânie proletară, culmea, de toţi cei care până atunci erau pentru el mai presus de familia lui. Acum, nu mai avea nici prieteni, nici idealul pentru care luptase în anii tinereţii, avea doar regretul şi ura faţă de cei care l-au minţit, l-au îndoctrinat cu minciuni, ascunzându-i adevărata lor intenţie de parvenire, de îmbogăţire pe spinarea clasei muncitoare, de creare a acelei burghezii proletare, de care chiar şi Lenin se temea. în contrast cu acest tânăr idealist, comunist, era un alt tânăr din familia mamei mele, Ahile Teodor Drăgan, funcţionar în Ministerul Justiţiei încă de prin anul 1935, educat şi el în spiritul dragostei faţă de ţară şi de semenii lui, dar care a ales o altă idee opusă extremei-stângi comuniste, fiind cooptat în mişcarea legionară a lui Zelea Codreanu. Fiecare dintre aceşti doi tineri entuziaşti, naţionalişti, fiecare în felul lui a avut de suferit de pe urma comuniştilor de conjunctură şi nu a idealiştilor de felul lui Marcel Comănescu fapt pentru care Ahile Drăgan a fost arestat de comunişti după 1944 şi torturat în numele poporului român, în multe din închisorile lor comuniste. A scăpat cu viaţă doar cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales din închisoarea Aiud, trăind tot restul vieţii cu teama de a fi urmărit şi arestat din nou. Tatăl meu, fost militar de carieră până în anul 1946 în regimentul 38 infanterie din Brăila, nu a fost racolat nici de comunişti şi nici de legionari şi totuşi a fost hărţuit de comunişti, pentru faptul că a luptat pe frontul de răsărit. A luptat, cei drept, la început din ordinul lui Antonescu până la Nistru pentru reântregirea ţării, apoi, tot din ordinul lui Antonescu, cel care, dintr-o greşit înţeleasă mândrie de militar, a sacrificat atât ostaşi români, ţara pe care o conducea, cât şi viaţa lui personală, continuând războiul peste Nistru. Antonescu, recucerind Basarabia, va rămâne în istoria şi memoria românilor, aşa cum vor rămâne şi statuile lui din lăcaşurile de cult ctitorite de el sau în domeniile private, apolitice, cât timp va exista naţiunea română. Din aceste exemple şi din altele la fel de tragice din familia mea şi din viaţa tuturor celor pe care i-am cunoscut, m-am format ca om, ca român patriot, naţionalist, dar nu şovin, nu extremist, nu antisemit. Convingerile mele politice au fost dintotdeauna călăuza mea şi m-am exprimat sau am acţionat practic în toate împrejurările, indiferent unde aş fi fost: în şcoală, în cercuri de prieteni sau în locurile de muncă pe care le-am avut până la ieşirea la pensie şi chiar şi după. M-am născut în CAPITALISMUL SĂLBATIC, am trăit în LAGĂRUL SOCIALIST şi sper să mor în CAPITALISMUL MODERN Am condamnat modul în care s-a creat o parte a burgheziei capitaliste până la cel de al doilea război mondial^ ca rezultat al practicării unui capitalism sălbatic, burghezie care a fost şi va rămâne acuzată pentru crearea condiţiilor de viaţă mizere de la începutul secolului douăzeci, condiţii în care a trăit şi a muncit o mare parte a proletariatului, a ţărănimii şi a intelectualităţii. Prea puţini au avut norocul să muncească în uzine precum MALAXA din Bucureşti. Aceste condiţii au favorizat folosirea ideologiei marxiste despre om, despre munca şi viaţa lui, în scopul formării unei clase de revoluţionari autentici, gata de sacrificiu, dar şi a unei clase conducătoare burgheze proletare. Este condamnabil şi modul în care s-a creat cea mai periculoasă burghezie, cea a proletariatului, care nu renunţă la doctrina care a creat-o şi la idealurile ei, deşi a fost învinsă material şi moral pe plan mondial, de capitalismul modern creat în statele capitaliste după cel de al doilea război mondial. „Această burghezie a proletariatului, apărută pentru prima dată în Rusia Sovietică după anul 1920, a devenit o clasă privilegiată, cu dorinţa de expansiune mondială. Ea nu va dispărea atâta timp cât îi va fi permis să se extindăîn ţări fie ele sărace sau bogate, unde se va instala ca puterejdministrativă şi politică, stăpânind până în ziua în care va epuiza toate bogăţiile acelei ţări. Dacă ţările capitaliste dezvoltate nu percep pericolul care le paşte, prin infiltrarea comuniştilor în instituţiile lor de bază, nu peste mulţi ani, vor fi distruse din interior fară nici un atac armat din afară, fie el nuclear, geofizic, chimic, bacteriologic, informaţional sau psihologic. Ele vor fi aduse în starea de descompunere şi sărăcie morală şi materială, aşa cum au fost şi sunt aduse: România, sora ei Moldova, ţări din lumea a treia sau chiar şi ţări din lumea capitalistă. TEROAREA, ca armă a comunismului mondializat, a ajuns la apogeu la începutul mileniului trei, se bazează pe învăţătura marxist-leninistă despre teoria şi tactica mişcării revoluţionare a proletariatului, despre transformarea revoluţionară a orâduirii capitaliste în orânduire comunistă. Ţările părăsite de cei care cu secole în urmă le-au colonizat, exploatat bogăţiile şi frumuseţile naturii, lăsând în urma lor o limbă oficială şi unele structuri administrative şi economice de mult depăşite sau nimic, au constituit şi constituie cel mai bun compost pentru dezvoltarea burgheziei proletare, aşa cum a procedat burghezia din partidele social-democrate din România, după 1989, urmând calea unei „economii socialiste de piaţă" nicidecum capitalistă modernă. Am fost educat şi instruit prin exemple vii, unele trăite de mine sau petrecute sub privirile mele în decursul anilor, în călătoriile mele prin ţară, în ţări occidentale şi din lumea a treia, din Asia şi Africa. De la sfârşitul celui de al doilea război mondial, din fragedă copilărie, am purtat în suflet şi în gând tot ce am văzut şi auzit, bun sau rău, frumos sau urât şi nu mi-am putut ascunde dezamăgirea faţă de cei care minţeau, furau, arestau, torturau şi omorau în temniţe sau oriunde se aflau, în numele unor idealuri străine de interesele neamului nostru românesc. Aşa a fost destinul nostru, destin creat de faptele noastre şi ale celor de care am depins în acele vremuri, să fim supuşi unei dictaturi comuniste, venite pe tancurile ruseşti în 1944 şi cu greu scoase după mai bine de douăzeci de ani. în acelaşi timp, alte ţări distruse şi ele de război şi-au creat cu sprijin financiar extern, dar şi cu forţe proprii alt destin, fiind libere să muncească să se refacă, să prospere şi să trăiască fericite, într-un sistem democratic capitalist modern. în schimb, la noi în România acest lucru nu s-a întâmplat, viitorul meu şi al generaţiei mele a depins de aderarea la concepţia marxist-leninistă despre muncă, instruire şi viaţă, în care originea socială muncitorească era criteriul de bază pentru promovarea în şcoală, la locul de muncă şi în viaţă. în aceste condiţii, la numai paisprezece ani, ca fiu al unui fost militar activ în armata regală până în anul 1946, persecutat pentru participarea pe frontul de răsărit, din Rusia Sovietică, am urmat cursurile gimnaziale şi am început viaţa de ucenic, elev al Şcolii Profesionale Electromagnetica din Bucureşti. Decizia privind viitorul a revenit tatălui meu în anul 1947, când am plecat cu întreaga familie din oraşul Brăila, pentru a scăpa de bandele de tâlhari care se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie, care jefuiau şi omorau în plină stradă şi în plină zi pe oricine, pentru bani sau din motive politice, la comandă. Aş putea spune că am ajuns cu mult noroc, în cartierul Bucureştii Noi, mai liniştit, fără bandele de tâlhari şi crimele săvârşite în plină zi, dar fară şansa celor din lumea liberă, fară comunişti. A fost o perioadă de luptă pentru supravieţuire, de sărăcie şi foamete destul de lungă, până prin anul 1960, când comuniştii deveniseră stăpâni pe situaţia politică şi nu mai aveau nevoie de starea de nesiguranţă a cetăţenilor, creată artificial la ordinul conducerii PCR. Despre aceste ordine secrete s-a scris doar după mai mult de cincizeci de ani, în săptămânalul „ALERTA" din Bucureşti, din 27 iulie 2000, când presa a devenit liberă şi a putut relata cu dovezi despre acţiunile de intimidare a populaţiei şi a partidelor istorice PNL, PNŢ şi PSDR, pentru scoaterea lor în afara legii. Redau un episod din publicaţia de mai sus: La indicaţiile NKVD se trece la o activitate de infiltrare a unor agenţi, în partidele istorice de opoziţie, atât în scopul de a informa conducerea comunistă asupra tacticii electorale a acestora, cât şi pentru a crea sciziuni între membrii partidelor amintite. Agentura secretă a PCR urma ca prin dezinformare să provoace disensiuni între conducerile PNT, PNL şi PSDR. în acest sens, adresa Nr. 3/456 SS, a secretariatului general al PCR, emisă către organizaţiile judeţene şi orăşeneşti, este edificatoare. 1. Şefii de echipă, care au fost infiltraţi în grupările „reacţionare", urmează să-şi intensifice activitatea, provocând disensiuni între membrii partidelor de opoziţie: Maniu, Brătianu, Titel Petrescu. 2. Totdeauna, trebuie să răspândească suspiciunea printre membrii reacţiunii şi să raporteze săptămânal sciziunile obţinute. 3. Munca trebuie îndeplinită de aşa natură, ca să împiedice descoperirea membrilor infiltraţi, iar dacă sunt descoperiţi, un atac viguros trebuie dus prin presă, contra membrilor reacţiunii. Semnat: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Vasile Luca. Circulara respectivă a fost emisă înaintea alegerilor din 1946 şi este evident concepută de specialiştii în spionaj politic al serviciilor secrete sovietice, Vasile Luca era, de altfel, colonel al G.R.U. Cu toate că Ministerul Justiţiei şi Internele erau deja în mâna comuniştilor, ca şi Serviciul Secret, conducerea comunistă va dispune crearea unor unităţi paramilitare, care urmau a fi folosite în declanşarea unor tulburări violente, servind interesele partidului, respectiv ale sovieticilor. Majoritatea ofiţerilor de poliţie şi jandarmerie nu prezenta încredere din punctul de vedere al consilierilor sovietici şi nici din partea agenţilor NKVD, care acţionau făţiş în România. CC. al PCR, Strict Confidenţial, Nr. 4573/23.11.1946. Secretarilor responsabili ai PCR din: Urmare a deciziei Comitetului Central al PCR, de a constitui o gardă înarmată, de încredere (precum gărzile patriotice ale lui N. Ceauşescu şi „minerii" lui Ion Iliescu, – n.a), vă informăm prin prezenta de planul pe care trebuie să-l executaţi cu minuţiozitate: 1. Garda înarmată trebuie să fie recrutată din membrii de încredere ai Tineretului Comunist, care să îndeplinească următoarele condiţii: de preferinţă, necăsătoriţi, să aibă serviciul militar satisfăcut şi cunoştinţă perfectă a folosirii armamentului greu de infanterie, să fi dat dovadă că este un om de încredere, să fie gata să îndeplinească orice misiune. 2. Garda înarmată trebuie să fie la dispoziţia partidului, dar, pentru a preveni protestele reacţiunii, trebuie ţinut cont de următoarele reguli: lumina străzilor trebuie neglijată, în aşa fel încât cetăţenii să ceară întăriri poliţieneşti pentru a face faţă hoţilor. în acest scop trebuie să luaţi măsuri necesare, incitând presa locală să ceară constituirea de gărzi înarmate. Aceste gărzi trebuie formate, ţinând cont de prevederile paragrafului 1 menţionat mai sus şi trebuie să acţioneze numai în interesul partidului. Trebuie să se înarmeze un număr cât mai mare de muncitori, care vor fi folosiţi la timpul potrivit pentru interesele partidului. Odată constituită garda înarmată, ne veţi trimite listele aderenţilor pentru garda muncitorească, ce pot fi aduse la cunoştinţă populaţiei, cât şi cele confidenţiale privind garda de siguranţa. Secretar-general, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Paternitatea acestor documente aparţine lui Serghei Nicolaev, ofiţer INU (Direcţia de Informaţii Externe a NKVD). Nicolaev, cunoscut sub numele de Nicolau, în perioada redactării documentului, era adjunctul lui Gh. GheorghiuDej la Ministerul Transporturilor, urmând ca în scurt timp să preia Direcţia Serviciilor Secrete de la Emil Bodnăraş. Anii 1945-l947 vor fi perioada în care Direcţia de Informaţii Externe NKVD îşi va instala agentura în fruntea organelor de siguranţă din România. Reţelele secrete din ţară şi din străinătate ale Serviciilor noastre vor fi lăsate fie „în adormire" pentru o reactivare ulterioară, fie distruse. Agenţii secreţi ai SSI au fost predaţi de Eugen Cristescu conducerii NKVD. Acest aranjament l-a salvat pe Cristescu de la execuţie, deşi fusese condamnat la moarte în procesul mareşalului Antonescu. Mai mult, Cristescu oferă sovieticilor întreaga reţea a Intelligence Service-lui din România. Informaţiile şi documentele furnizate de Cristescu NKVD-ului vor alcătui o parte din rechizitoriul privind aşa-zisele legături de spionaj dintre conducerea PNŢ şi anglo-americani. în fapt, toate sintezele informative despre activitatea lui Iuliu Maniu, documente pe care Antonescu nu le folosise, vor fi interpretate şi readaptate de tribunal, pentru a demonstra că liderii opoziţiei au lucrat pentru anglo-americani. După ce a fost arestat, Pătrăşcanu va recunoaşte că a semnat graţierea lui Cristescu, din motivele amintite. în acest haos politic, social şi economic am trăit noi românii în ţara noastră, după al doilea război mondial şi după cum vedeţi şi după revolta populară din decembrie 1989, cu deosebirea că în prezent Occidentul ne monitorizează permanent, în toate domeniile de activitate şi chiar în profunzime. în aceste condiţii vitrege de viaţă, pe care le-am trăit în primii ani de după război, m-am instruit pentru muncă într-un sistem social-economic centralizat controlat şi dirijat de conducătorii comunişti. Perioada despre care nu pot să nu amintesc este cea de secetă cumplită, din anul 1946, de confiscarea grânelor din hambarele ţarănilor, pentru plata datoriilor de război, către sovieticii eliberatori. De „trenul foamei" care pleca din nordul Moldovei, cu oameni şi pe acoperişul vagoanelor, pentru a găsi ceva de mâncare oriunde în ţară, ajungând până pe meleagurile Olteniei şi Banatului, pentru a căpăta o traistă de făină, de grâu sai^pOrumb. Primul contact cu serviciile secrete din România Totul părea că se va sfârşi cu bine în acel an 1958, dar, într-una din puţinele zile pe care le mai aveam până la eliberare, am fost contactat de un civil foarte elegant, pe care nu-l mai văzusem în viaţa mea. Am fost întrebat direct dacă doresc să mă angajez în Serviciile Secrete după terminarea serviciului militar, ca radiotelegrafist şi tehnician radio, cu gradul de sublocotenent cu posibilitatea de a lucra în cadrul ambasadelor noastre, de oriunde în lume. Când el a terminat ce a avut de spus, eu eram hotărât în privinţa răspunsului, care avea la bază în primul rând dorinţa mea şi a colegilor de laborator din Uzina Electromagnetica şi a şefului nostru ing Constantin Faur de a reveni acolo unde eram aşteptat şi unde promisesem că mă voi întoarce după armată. Mai ţineam minte şi sfatul tatălui meu cum că armata este frumoasă doar să o priveşti şi nu puteam să uit că atât tatăl meu, cât şi bunicul din partea mamei spuneau mereu şi aşteptau încă ziua în care vor veni americanii să ne salveze de comunişti. Aşadar, răspunsul meu a fost categoric NU, deşi domnul foarte elegant îmbrăcat mi-a spus să mă mai gândesc. Al doilea contact cu serviciile secrete din România După revenirea la locul meu de muncă, în laboratorul de radio al serviciului tehnic PS (produse speciale), şi după scugerea unei perioade de timp de aproape patru ani, prin 1962, am fost vizitaţi de un grup de civili tot atât de eleganţi ca şi domnul din 1958, dar care, de această dată, au purtat o discuţie secretă cu şeful nostru de serviciu ing. Nae Ştefanescu. Am înţeles că era vorba despre o lucrare neobişnuită, de această dată foarte secretă, la care urma să participe un număr restrâns de ingineri şi tehnicieni, selecţionaţi după criterii numai de ei cunoscute şi care va dura cel puţin un an de. zile. Am fost informaţi că vom lucra în birourile noastre, în care nu vor mai intra alte persoane în afara celor cuprinse în liste, şi vom avea obligaţia să semnăm periodic unele angajamente de confidenţialitate, de parcă am fi produs arme de distrugere în masă. Şi totuşi nu era o glumă, lucrarea era atât de secretă, încât în ziua în care au venit din nou acei domni eleganţi, pe culoarele pe unde treceau ei şi cei care purtau pe braţe un SARCOFAG al SECURITĂŢII de mărime neobişnuită, nu mai circula nimeni şi nici uşile nu se mai deschideau la vreun birou sau atelier. Mai târziu am aflat că acesta era un cadou, un colac de salvare aruncat lui Gheorghiu-Dej de comuniştii dintr-o ţară vecină. Atunci a fost momentul în care imaginaţia celor mai curioşi din fire a început să producă scenarii care mai de care mai fantastice, cu urmări benefice pentru unii, pentru alţii comice sau tragice, iar noi, cei care ştiam de acum cine este beneficiarul unui nou produs electronic atât de secret, nu am fost speriaţi, dar ne priveam întrebători Unii pe alţii, Volumul de muncă ce ne aştepta pentru următorul an şi păstrarea secretului ne îngrijorau. Acum, după patruzeci de ani şi după scoaterea lor din exploatare, vă pot spune ce era în acel sarcofag uriaş şi ce a însemnat el pentru mine şi pentru dumneavoastră, cei care am fost cel puţin douăzeci de ani ŢINTELE LUI VII. Acel produs electronic foarte secret era un grup compact de patruzeci de magnetofoane profesionale, acţionate de un singur motor şi un singur ax de antrenare a benzii magnetice, care lucrau simultan sau în contratimp, pentru a nu se pierde nici o secundă din înregistrările convorbirilor telefonice interne şi internaţionale, a convorbirilor interioare din camerele de acasă, de la locul de muncă, de pe stradă, din parcuri şi de oriunde ne-am fi aflat. După numărul mare de posturi de cca o mie, m-am speriat de ceace ne aştepta pe noi toţi cei care urmam să fim ascultaţi. Mai târziu, după ani, am constatat cu îngrijorare în ce scopuri le utiliza, noul Preşedinte Nicolae Ceauşescu. La termenul stabilit, lucrarea a fost predată beneficiarului, iar noi cei desemnaţi pentru a o executa am fost răsplătiţi cu primele obişnuite şi cu o propunere discretă de transfer în vederea supravegherii şi întreţinerii în timpul exploatării lor. Toate aceste instalaţii erau interconectate cu toate sistemele de comunicaţii telefonice şi radio, prin repartitoarele pe care le-aţi văzut in acele secvenţe la TVR 1, din filmul realizat de Jana Gheorghiu la începutul anului 1990, din care au fost prezentate doar cele acuzatoare la adresa mea şi a colegilor mei din domeniul tehnic-operativ. Timp de douăzeci de ani şi eu, şi colegii mei de serviciu de atunci am fost ca şi dumneavoastră clienţii ocazionali sau permanenţi ai acestor infernale sisteme concepute la ordinul expres al lui Gheorghiu-Dej, în scopul cunoaşterii şi luării unor decizii ferme în cazurile de abatere de la linia partidului, dar şi pentru depistarea spionilor, sabotorilor din economia naţională sau pentru rotirea cadrelor. Oferta pentru angajare în acel serviciu tehnic era într-adevăr tentantă doar din punct de vedere material, în rest era o pedeapsă care s-a dovedit a fi greu de evitat. Condiţiile erau avantajoase, funcţie de ofiţer tehnic, fără a fi obligat să port haina militară, cu un salariu mai mare decât cel pe care îl aveam, în uzina Electromagnetica dar cu un program de lucru fară sărbători, fară duminici, Paşte sau Crăciun libere, iar nopţile, din şapte, trei erau albe, pentru că aceste magnetofoane mergeau zi şi noapte. Am dat răspunsul pe loc, am spus că doresc să urmez cursurile serale ale Institutului Politehnic Bucureşti şi nu pot renunţa la această dorinţă. Am dat pentru a doua oară un răspuns negativ, la propunerea acelor domni eleganţi şi ce-i drept foarte politicoşi. Am sperat că va fi ultima dată când mi se mai face o asemenea propunere şi am continuat să muncesc în acel loc, unde timp de zece ani crescusem, învăţasem o meserie frumoasă şi de unde puteam să urmez şi cursurile serale la Politehnică. Am considerat că este ultima şansă de a scăpa de Securitate şi am făcut tot ce a fost posibil pentru a ieşi din colimatorul lor, deşi ei aveau gânduri bune pentru mine. Mulţi tineri şi-ar fi dorit poate să fie chemaţi să lucreze în condiţiile oferite sau să nu mai vorbim de cei care ne invidiau atunci când lucram în birourile noastre cu paza la uşă, pentru a nu se deconspira lucrarea, pentru a ne proteja de privirile curioşilor şi invidioşilor trepăduşi cu funcţii de conducere în sindicat sau în PCR. Am decis atunci să-mi caut alt loc de muncă, indiferent unde, pentru a ieşi din vizorul lor chiar mai repede, pentru că nu eram dispus să inventez un alt motiv mult mai serios, mai credibil pentru ei, pentru a mă lăsa să-mi văd de treburile mele, de pregătirea pentru examenele pe care urma să le susţin în vara anului 1963. Al treilea contact Destin sau jocul întâmplării? O vorbă din bătrâni spune „Ce-ţi este scris în frunte-ţi este pus". Deşi reuşisem pentru început să obţin prin concurs un post de tehnician electronist la Institutul de Telecomunicaţii din Bucureşti sau o posibilă angajare la Institutul Politehnic Bucureşti, într-unui din laboratoarele Facultăţii de Electronică, la Catedra de Măsurători electronice a prof. univ. Mariana Beliş, destinul mă urmărea. Tânăr fiind, mai mult sau mai puţin convins de puterea destinului, am început demersurile pentru evadarea din calea celor din serviciile secrete. * A doua zi după obţinerea locului din Politehnică, am spus vestea cea bună noului meu şef de laborator, ing. Mircea Bărbulescu, care m-a felicitat şi mi-a spus că pot face cererea de transfer pe care el o va aproba. Am înaintat cererea Serviciului Personal în aceeaşi zi şi am aşteptat câteva zile, după care am întrebat secretara dacă pot să-mi iau cererea aprobată. „Nu s-a aprobat, mi-a răspuns la telefon, şi ar fi bine să vii tu la şeful de cadre." Aşa am şi făcut, în câteva minute am şi ajuns şi am întrebat dacă ştie cine nu a fost de acord cu transferul, pentru că şeful meu direct a semnat cererea fară nici o altă condiţie. Nici nu am apucat să termin fraza, că uşa biroului s-a deschis şi a ieşit chiar şeful serviciului de cadre, care mă cunoştea de la meciurile de fotbal de la care nu lipsea niciodată, şi cu un zâmbet sadic după părerea mea, dar amical mi-a spus că nu se aprobă pentru că avem foarte mult de lucru. M-a condus câţiva paşi pe culoarul pe unde venisem, întrebându-mă: „Ce, nu-ţi place aici unde lucrezi şi unde joci şi fotbal?" I-am spus că locuiesc prea departe de uzina Electromagnetica, în Bucureştii-Noi, şi vreau să merg din această toamnă la cursurile serale din Politehnică. Cu regret, a spus că nu a acceptat şeful cel mare şi nu are ce face. Supărat de răspunsul dat, am mers în laboratorul meu şi, fară să le spun colegilor şi şefului meu răspunsul primit, au înţeles că nu se aprobase. Şeful meu mi-a spus să nu fiu trist, pentru că mai este o soluţie, dar care mă va obliga să mai aştept încă două săptămâni, până la plecarea mea la Politehnică, şi mi-a sugerat să-mi depun demisia cu preaviz, iar după două săptămâni să cer cartea de muncă şi să mă prezint la noul loc. Am procedat aşa cum m-a sfătuit şeful meu, care era pe lângă un foarte bun inginer şi un bun sfătuitor, şi am lucrat încă două săptămâni la vechiul loc de muncă, dar trecând zilnic şi pe la viitorul meu loc pentru a efectua lucrările de laborator, care erau aşteptate de studenţii de la cursurile de zi în special. în aceste zile, am avut ocazia să constat că timpul este uneori elastic, se comprimă şi se destinde în funcţie de interesele pe care le avem, ajungând să cred că Dumnezeu este atât de puternic, încât noi, oamenii buni care credem în El, suntem optimişti şi puternici datorită credinţei noastre şi fericiţi datorită puterii Lui. Timpul a trecut mai greu în acele cincisprezece zile, dar a venit şi ziua în care mi-am luat rămas-bun de la colegii şi prietenii mei, de la regretatul meu şef de laborator ing. Mircea Bărbulescu, cel care îmi era ca un frate mai mare. Bun sfătuitor, după ce mi-a urat succes în viaţă, mi-a spus să nu uit că cei care m-au căutat în 1958 şi mi-au propus şi în 1962 să lucrez pentru ei, în securitate, nu vor renunţa la serviciile mele mai ales după lucrarea la care participasem în ultimul an, considerându-mă util în exploatarea acelor mastodonţi. în aceeaşi zi, am anunţat şi pe cei care mă aşteptau cu transferul la Institutul de Telecomunicaţii că nu am obţinut transferul şi cu regretele mele şi ale lor, după cum spuneau şi ei, am încheiat discuţia. A urmat o perioadă de nelinişte şi de nerăbdare de a mă vedea plecat din vizorul celor de la securitate. Pentru mine, acum nu mai conta salariul pe care urma să-l iau, chiar dacă aici la Politehnică era ceva mai mic şi nici soţia mea nu a obiectat. Cei de la serviciul personal mi-au spus că se vor strădui să-mi acorde un salariu cel puţin egal cu cel de la vechiul loc de muncă. Aşa s-a şi întâmplat, după câteva zile de la intrarea în noile atribuţii, am fost chemat la serviciul personal şi anunţat că s-a găsit un salariu mai bun pentru mine, dar cu condiţia să accept ca în cartea mea de muncă să fie înscrisă funcţia de lăcătuş mecanic, fapt care pe mine nu mă deranja, şi am fost de acord cu propunerea. Iată-mă la începutul anului 1963 la locul de muncă mult visat, mult mai aproape de casa mea, în alt mediu de lucru, cu perspectiva de a lucra şi urma cursurile serale în acelaşi loc. Cel mai plăcut gând era că cei de la securitate îmi vor pierde urma şi poate vor renunţa. Acomodarea cu noii şefi şi colegi s-a făcut destul de repede, la fel de repede m-am acomodat şi cu varietatea lucrărilor de laborator efectuate pentru practica studenţilor, care îmi ocupau plăcut timpul şi mă ajutau să-mi cunosc viitoarele teme ca student al aceleiaşi facultăţi. Dar nu a fost să fie aşa, în acest an 1963 aveam să trăiesc momente pe care nu mi le imaginam, speram să am o viaţă liniştită, mai ales că soţia mea născuse în luna iulie un băiat frumos şi sănătos şi nu se putea plictisi în orele în care eu aveam să fiu prezent la cursurile serale. Mi-am făcut iluzii deşarte, pentru că ce-i este scris omului în frunte-i este pus şi nu a trecut nici mijlocul verii şi am fost căutat la serviciu de un alt domn pentru acelaşi motiv, cu eternele oferte avantajoase şi chiar tentante, nu numai pentru unul ca mine, care simţeam din plin lipsa unei locuinţe, cu un confort cât de cât mai bun, acum când aveam şi un copil de crescut şi cu un salariu care recunosc că începuse să devină insuficient. Atunci am recunoscut că nu se poate şi cu varza grasă şi cu slănina întreagă. Mi-am amintit de vorbele ing. Mircea Bărbulescu, că nu voi scăpa niciodată de acei domni eleganţi până nu mă vor convinge să intru în securitate. Atât insistenţele lor, cât şi ofertele m-au determinat să accept. în final, pentru liniştea întregii familii, atât a soţiei, cât şi a soacrei mele, îngrijorate ca toate femeile că ginerele ar fi student seralist, cu colege şi colegi de toate vârstele, l-am căutat eu de această dată pe acel domn elegant, pentru a-i da un răspuns pozitiv. Am sunat la numărul pe care mi-l lăsase şi i-am spus că sunt de acord să mă angajez, cu condiţia să nu fiu obligat să port haine militare şi numai în domeniul tehnic. în zilele care au urmat, am şi fost supus unui examen medical, foarte amănunţit şi am fost găsit sănătos, cu excepţia unei sinuzite, pe care o contractasem la antrenamentele de fotbal, din timpul junioratului, care se desfăşurau în fiecare an începând din luna februarie, pe zăpadă şi viscol, când pe unii tineri nu-i puteai găsi decât la gura sobei sau în vreo sală de spectacol. Pentru a primi şi semnătura medicului ORL-ist al MI-ului, am fost obligat să fac un tratament destul de dur pentru a grăbi vindecarea în cel mult o lună de zile, astfel ca la începutul lunii decembrie să încep activitatea la noul loc de muncă. Am făcut tratamentul, am obţinut avizul şi cu nici o zi în plus sau în minus am fost anunţat că pe data de 1 decembrie 1963 să mă prezint la biroul de informaţii al MI-ului, de la podul Izvor. Toate erau bune şi frumoase până aici, mai puţin faptul că eu nu-i spusesem nimic şefei mele de la serviciu, doamnei prof. universitar Mariana Beliş, căreia îi purtam un respect deosebit şi pentru faptul că era o doamnă de o fineţe rară. Cum să-i spun şi când ar fi mai bine, pentru a nu o supăra prin iminenta mea plecare, fară a-i cere asentimentul. Mi-am luat inima în dinţi şi am deschis discuţia într-una din zilelele în care am considerat că era mai bine dispusă. Am început prin a mă scuza în cazul în care ceea ce îi voi spune o va supăra şi am început să-i povestesc pe scurt cum am fost pentru prima dată contactat de acei domni eleganţi, în anul 1958 şi cum am ajuns în final să renunţ la visul meu de a fi student, pentru a deveni pentru tot restul vieţii un militar de carieră, dar fară a purta haina militară. M-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus că nu este supărată că nu am consultat-o, iar, dacă eu mi-am făcut bine socotelile, cu atât mai mult se va bucura. Aceasta era realitatea, în comparaţie cu salariul care îl aveam acum, la douăzeci şi şase de ani, era şi momentul să-mi asigur pentru întreaga familie un viitor mai bun, fie ca inginer, după şase ani de seralist, fie ca militar activ din acel moment. Cu un zâmbet părintesc, mi-a spus să calculez bine paşii pe care îi voi face, spre binele meu şi al familiei mele, iar despre referinţele care ar fi solicitată să le dea vor fi foarte bune. Eram acum cu gândul la ce voi întâlni la noul loc de muncă, ce oameni, ce mistere ascund aceste servicii secrete din ţara noastră, în ce scop erau folosiţi acei mastodonţi, construiţi de noi, după cea mai modernă tehnologie cunoscută de noi la acea vreme. Am acceptat compromisurile, fară să ştiu ce mă aşteaptă. Nu se mai întâmplase niciodată să decid împotriva voinţei mele, iar regretele ar fi fost tardive în cazul nerespectării condiţiilor promise. A sosit şi ziua în care am fost anunţat să-mi iau rămas bun de la civilie, de la şefa mea şi de la cel care mă cooptase într-o lucrare de cercetare privind realizarea unui sistem de comunicaţii radio, utilizabil în subteranele minelor. Acest sistem era conceput de prof. univ. Cartianu, cu care lucrasem câteva luni la realizarea practică şi de care cu regret m-am despărţit fiind un domeniu care mă pasiona. Dar ce mai puteam face în acel moment, decât să-mi cer scuze pentru faptul că nu l-am anunţat din timp şi am promis că voi încerca să-mi rup din timpul liber atunci când va fi nevoie, cu acordul de principiu al noilor mei şefi. în aceste condiţii m-am despărţit şi de cei care au fost pentru mine o speranţă pentru realizarea dorinţei de a fi un bun inginer lăsând loc de bună ziua, aşa cum am lăsat şi cu un an în urmă la vechiul serviciu. Preţul cunoaşterii adevărului despre munca şi oamenii din serviciile secrete româneşti Condiţiile de la noul loc de muncă au fost însă vitrege, fiindu-mi imposibilă şansa de a colabora cu prof. univ. Cartianu, în realizarea practică a acelui sistem de comunicaţii pentru subteranele din minerit şi chiar mai mult, am primit ordin să nu mai lucrez ca radioamator-emiţător, pe nici o frecvenţă şi sub nici o formă, deşi aveam autorizaţie cu indicativul Y03JK. A sosit vremea, mi-a spus la telefon ofiţerul de cadre, pentru a fi prezentat noilor mei şefi şi colegi. Vorbele lui mi-au rămas în memorie şi m-au pus pe gânduri, până a doua zi când am intrat şi am văzut locul de muncă şi colegii. In tot acest timp m-am întrebat dacă am acceptat din interes material sau din curiozitatea de a şti ce se întâmplă într-un serviciu secret de informaţii. Pentru a mă linişti, am spus: „Doamne, ajută-mă!" aşa cum m-au învăţat mama şi preotul Clement de la biserica Bazilescu, unde am slujit când eram copil de numai zece ani. Am cerut soţiei să-mi pregătească pentru a doua zi costumul de haine, o cămaşă şi o cravată asortată, pentru a mă prezenta şi eu în faţa noilor colegi, în ton cu ei. Nu vă pot spune cât de greu mi-a fost să mă obişnuiesc îmbrăcat cu costum şi mai ales cu cravată pe care nu o mai folosisem de la nunta mea, dar ce poţi face dacă aşa purtau toţi cei din securitate. Iată-mă faţă în faţă cu noul meu coleg de minister, care mi-a strâns mâna tovărăşeşte şi mi-a spus pentru prima dată: „Să trăiţi! Vă rog să acceptaţi o plimbare pe Calea Victoriei, pentru că locul de muncă este foarte aproape, la câţiva paşi." La 1 decembrie, vremea era destul de frumoasă, am acceptat invitaţia şi în câteva minute am ajuns în dreptul unei porţi metalice în spatele căreia se afla postat un subofiţer, probabil de serviciu. Acesta ne-a salutat cu mâna la chipiu şi cu un „Să trăiţi!" pe cât de încet pe atât de scurt, lăsându-ne să trecem fără nici o legitimare. Am urcat la primul etaj, unde se afla biroul comandantului, care ne aştepta conform programului stabilit. în camera în care se afla secretarul, am fost invitat să mă fac comod, pentru că eram îmbrăcat totuşi de iarnă, cu palton şi fular, iar el, cadristul meu, s-a scuzat pentru a anunţa sosirea noastră. Nu am avut timp nici să-mi verific nodul de la cravată, că a şi ieşit, invitându-mă în biroul comandantului ca pe un personaj important, fară ca eu să găsesc ceva deosebit la un tehnician oarecare, venit pentru a fi pus la muncă, nu pentru a i se da onoruri. Când am păşit în interiorul biroului spre cel care mă aştepta, întâmpinându-mă cu o privire veselă, luminoasă, nu pentru că ar fi avut părul blond, frumos ondulat sau tenul alb, ci poate pentru că mă aşteptase cu interes justificat, de lipsa unui om de încredere în munca lor de mare răspundere, destul de complexă din punct de vedere tehnic. Ne-am strâns mâinile ca doi civili, aşa cum eram de fapt şi îmbrăcaţi, deşi ştiam acum că el avea gradul de maior, iar eu nici nu întrebasem dacă mi s-a dat gradul de locotenent, după care am fost invitat să iau loc într-unui din fotoliile din faţa biroului său, iar cel care m-a verificat, angajat şi condus până în acel birou a cerut permisiunea să se retragă. După un „Mulţumesc, eşti liber!" din partea maiorului şi un „Să trăiţi!"din partea celui care acum, la despărţire, nu mi-a făcut decât un semn amical de salut, am rămas doar eu şi acel domn prezentabil, elegant şi chiar frumos ca bărbat. Pentru câteva secunde, a păstrat un moment de tăcere, după care m-a întrebat dacă fumez, concomitent cu gestul de a mă servi cu ţigări, dintr-un pachet frumos colorat, cartonat şi parfumat. Aş fi primit acea ţigară, numai de plăcerea de a o mirosi, dar, cum eu nu fumam, am mulţumit politicos motivând că antrenorul meu de fotbal de la Uzina Electromagnetica, Ioan Lupaş, nu ne permitea să fumăm. „Foarte bine, mi-a spus, felicitări, dacă aţi avut voinţă, atunci nu veţi avea acest viciu." în continuare, mi-a spus că se bucură că am decis să intru în această activitate, că mă cunoaşte destul de bine din datele pe care le are de la serviciul de cadre şi din recomandările pe care le-a citit şi le-a apreciat ca foarte bune, de la persoane de prestigiu. După câteva întrebări, privind viaţa de familie şi pasiuni personale, a trecut direct la prezentarea locurilor de muncă pentru care aş fi putut să optez, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, după care puteam cere probabil o schimbare. Primul loc pe care mi l-a descris şi propus pentru al accepta era din domeniul instalaţiilor pentru „sonorizarea" unor interioare, iar al doilea loc era cel pentru care de fapt am fost solicitat cu un an în urmă. Mi-a spus că am dreptul să aleg locul pe care îl doresc şi am considerat normal să-i răspund cu aceeaşi amabilitate, fără să fiu prea mult rugat, că voi lucra acolo unde consideră domnia sa că este nevoie de mine, de cunoştinţele mele profesionale şi de puterea mea de muncă. Mi-a mulţumit, a apăsat pe butonul unei sonerii şi a cerut să fie chemat şeful biroului pentru care optasem. Rină la sosirea lui, am mai schimbat câteva cuvinte despre locul respectiv, ca program de lucru, tehnici folosite, urmând ca detaliile să le cunosc ulterior. Rină aici, impresia mea era foarte bună şi nu am avut de ce mă teme, era un om distins/ inteligent, prietenos, inspirând pe lângă multă prestanţă şi multă încredere şi seriozitate, ceea ce eu doream să întâlnesc în aceste servicii secrete de informaţii. După intrarea în birou a celui care avea să-mi fie şef sau comandant de această dată, fiind de acum şi eu militar chiar şi numai pe hârtie, dar la ordin, m-am ridicat pentru a mă prezenta. Acest şef era fără exagerare un om de aproape doi metri înălţime, la fel de chipeş şi cu acelaşi grad ca şi mr. Ovidiu Diaconescu, care s-a prezentat mr. Arghiropol şi nimic mai mult, ţinându-mi mâna strânsă fară să mă mai lase, parcă pentru a nu mă pierde pe drumul până la biroul lui situat Ia acelaşi etaj unu. Mr. Arghiropol era, după cum am aflat mai târziu, unul dintre puţinii specialişti în electronică pentru munca Serviciilor Secrete de Informaţii (SSI) din România antebelică, lăsat în viaţă de comunişti, cu condiţia de a pregăti noi generaţii de specialişti în acest domeniu. Gestul maiorului Arghiropol l-a încântat pe cel care cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă mă primise ca şef al Comandamentului de . Tehnică Operativă şi Transmisiuni, iar acum i se adresa noului meu şef, destul de amical, spunându-i că a vorbit el cu Geartu şi nu sunt probleme. Mulţumit de mine, poate din experienţa pe care o avea cu oamenii, m-a caracterizat pe loc poate ca băiat bun şi m-a prezentat subalternilor săi, când am ajuns în noul compartiment, ca pe fiul lui, ca noul coleg de muncă. Am fost plăcut surprins să văd un colectiv format numai din tineri care nu depăşea treizeci de ani, prietenoşi, veseli şi, culmea curiozităţii, nici unul nu purta cravată ca mine sau ca aceia pe care eu îi întâlnisem până atunci. Am fost invitat să iau loc la unicul birou liber, iar în încăpere se mai aflau încă cinci birouri la care erau instalaţi ceilalţi, de acum colegi, tot tehnicieni şi ei ca şi mine şi probabil angajaţi şi ei în acelaşi scop, de a apăra ţara de hoţi şi de duşmanii poporului, nu ai comunismului. M-am făcut comod, mi-am scos chiar şi cravata pentru a nu face notă discordantă, după care am şi început să primesc date, informaţii despre modul de lucru, despre mijloacele tehnice din dotare, despre locurile pe care trebuia să le vizităm, urmând ca cele mai mici amănunte să le dobândesc pe parcursul anilor, până voi ieşi la pensie din DSS, după cum le plăcea să glumească. Pentru ca primirea mea să fie sărbătorită, au adus în grabă de la bufetul unităţii sticle cu sucuri şi câteva gustări, pe care nu le-am refuzat, fiindu-mi plăcut gestul lor şi sincer să fiu erau binevenite. în tot timpul cât am gustat din bunătăţile aduse, am şi stabilit ca a doua zi să fac parte din echipa ce urma să viziteze un castel. Ba chiar făcusem şi pregătirea materială, urmând ca a doua zi de dimineaţă să ne întâlnim în Gara de Nord pentru prima călătorie din viaţa mea de ofiţer tehnic specialist, în cu totul alte domenii, în cel tehnic-operativ şi transmisiuni cum era el numit în Departamentul Securităţii Statului de atunci. Dar, când este stabilit acolo sus, când Dumnezeu nu te lasă să apuci pe alte căi, ci doar pe calea pentru care te-a hărăzit, atunci apare ceva sau cineva care îţi schimbă direcţia de mers, viitorul, sensul vieţii. Aşa a apărut, în jurul prânzului, după doar câteva ceasuri de cunoaştere a activităţii în primul serviciu, un alt comandant elegant, chipeş şi simpatic, pe care îl cunoşteam din timpul executării acelor mastodonţi la Hlectromagnetica, în anul 1962, şi de la testul privind cunoştinţele teoretice din domeniul electronicii, efectuat cu câteva luni în urmă în faza de întocmire a dosarului meu de angajare. Cel care ştia despre mine totul şi a dorit angajarea mea în sectorul pe care îl conducea era lt. mj. ing. Istifie Geartu, care acum intra pe uşa biroului unde mă aflam, hotărât să-şi recupereze ceea ce îi aparţinea de fapt şi de drept, pentru că mă selecţionase şi îşi dăduse avizul pentru angajarea mea, doar în sectorul pe care îl conducea. Eu nu fugisem de lt. mj. Geartu, acceptasem doar propunerea comandantului acelei unităţi militare, locul în care aveau nevoie de mine în domeniul tehnic, loc în care am pregătit doar prima mea misiune, care s-a încheiat cu o sumară instruire şi o plăcută întâlnire cu acei tineri simpatici ca şi şeful lor. Cum în armată ultimul ordin se execută, m-am conformat ordinului noului meu şef, mai ales că a precizat că a vorbit cu comandantul unităţii. De fapt, la intrarea sa în biroul în care mă aflam, a întrebat „Ce faci tovarăşu', cum ai ajuns aici ?" şi, fară să mă lase să-i răspund, m-a întrebat zâmbitor: „Unde îţi sunt hainele?", la care am răspuns şi eu zâmbitor şi am arătat spre cuierul unde se aflau. Lăsând gluma, le-a spus celorlalţi din birou că eu am fost angajat pentru compartimentul dânsului şi a vorbit cu mr. Ovidiu Diaconescu; „Aşa că, hai să mergem, să-ţi vezi noii colegi şi aparatele la care ai lucrat." Cu scuzele de rigoare, mi-am luat rămas-bun de la foştii mei colegi şi de la fostul meu şef pentru câteva ore, şi l-am însoţit pe cel care îl cunoşteam şi care urma să-mi fie şef de acum încolo. Am intrat într-o cameră mică de la parterul aceleiaşi clădiri, un fel de hol îngust, în care nu pătrundea nici. lumina zilei, după care am intrat într-o altă cameră, ceva mai mare, în care nu vedeam decât flşete metalice şi o fe-, reastră de aerisire, mai mult decât de iluminare naturală. A deschis o altă uşă şi am pătruns într-un hol cu fereastră,[ prin care trecea doar un sfert din lumina zilei, cu iluminatul mai mult artificial, dar întâmpinat de un aer curat şi răcoros ca cel de la munte. Aici era situată graniţa dintre lumea secretă şi cea nesecretă, aici era camera unde nu se mai intra cu hainele şi încălţămintea cu care se mergea în celelalte încăperi din clădirea respectivă şi cu atât mai mult pe stradă, iar în acea cameră cu multe fişete, se schimba în mod obligatoriu ţinuta, mai ceva ca la moscheile turceşti. Atunci, am păşit pragul dintre cele două lumi, dintre cea care se vede şi se aude în mod obişnuit şi lumea care se aude în şoaptă, în taină, în culisele puterii sau în intimitatea locuinţelor, de oriunde ar fi ele şi în orice limba de pe glob, pragul dintre lumea pe care o ştim cu toţii şi lumea din acea sală plină cu magnetofoane şi alte sisteme electronice profesionale construite de noi românii^fără să ştim ce funcţii vor îndeplini cândva. Toată această sală, cu o suprafaţă de aproximativ două sute de metri pătraţi, deşi plină de tehnică, era supravegheată doar de trei oameni, dintre care un tehnician care intervenea doar atunci când se declanşa o alarmă. Sala era iluminată artificial, dar destul de bine, iar aerul condiţionat era asigurat de o instalaţie ca o uzină, care nu permitea nici unui fir de praf să pătrundă pe canalele ei de aerisire. Culoarea pardoselii era de un verde plăcut, odihnitor ca şi culoarea întregii aparaturi electronice, pentru a nu crea o stare de disconfort celor care o supravegheau. După o trecere în revistă a întregii săli şi după prezentarea celor care erau de serviciu, ca noul lor coleg, am fost întrebat ce părere am, dacă îmi place să lucrez aici. Am spus desigur da, mai ales că aflasem că pe majoritatea dintre cei care lucrau aici îi cunoşteam de la Electromagnetica. Faptul că şeful actual mă cunoştea, o parte dintre colegi mă cunoşteau, iar tehnica pe care o construisem cu ani în urmă o cunoşteam, nu a fost nevoie decât de două zile de acomodare pentru a fi lăsat să răspund de tot acest sistem diabolic, conceput şi realizat dintr-un motiv foarte important din punct de vedere strategic, al siguranţei naţionale a României, din păcate deturnat în interesul conducerii PCR-ului. Dacă acest sistem de supraveghere electronică a întregului teritoriu ar fi fost pus, aşa cum se declara, numai în slujba României, societatea românească ar fi prosperat, ar fi trăit liniştită, fericită, fără grija zilei de mâine, fără teama unor acţiuni teroriste de distrugere a unor obiective industriale sau instituţii militare sau civile. Teamă de nou nu am avut niciodată, dar acum a existat doar o emoţie în faţa noului, mai ales în prima noapte albă pe care am avut-o, fiind cum am spus inclus în programul normal de ture, fară duminici, fară Paşte, Crăciun sau anul nou liber, după doar două zile de acomodare. Atunci am intrat în mod indirect în contact cu obiectivele numerotate, fară să ştiu cum se numeau cei ascultaţi, care nu aveam cum să ştiu nici cine sunt, nici cu ce se ocupau, fiind interzisă prin ordin intrarea pe posturi, a noastră a celor care deserveam din punct de vedere tehnic sistemul. Ofiţerul care hicra în informativ şi avea răspunderea păstrării secretului obiectivului, a laturii intime şi a intereselor sale personale şi de familie avea cunoştinţă de toate acestea pentru că doar el avea dreptul să asculte ce se înregistra pe postul respectiv. De fapt noi tehnicienii, aveam notat obiectivul cu un număr, iar operatorul de pe centrală folosea un nume legendar pentru fiecare obiectiv, pentru a nu deconspira numele real în discuţiile sau înscrisurile cerute de cabinetul 1 sau 2 din CC al PCR. Notele informative şi artele de constatare erau folosite pentru întocmirea unor dosare de urmărire, în justiţie şi pedepsirea nesupuşilor PCR-ului, dar păstrate în ograda securităţii, pentru a nu fi acuzat PCR-ul. Şi eu, spre exemplu, am fost şi sunt şi în prezent „obiectivul Petre pentru interceptarea telefoanelor, corespondenţei şi filajului prin toate mijloacele tehnice operative", pentru faptul că în oct. 1989, am declarat în şedinţa PCR de cartier, unde eram obligat să activez ca pensionar din 1987, că mă abţin în privinţa realegerii lui N.Ceauşescu la al XIV-lea Congres. - Atunci, în mod conştient, am fost inclus în baza de date a PCRului, am devenit obiectiv al DSS-ului, al foştilor mei colegi şi al SRI-ului de după 1989, cu numele conspirativ PETRE, după cum veţi afla din PARTEA a Il-a a destăinuirilor mele. Acest nume poate fi întâlnit în toate notele informative ale ofiţerilor, din cele trei unităţi ale Serviciului Român de Informaţii, respectiv, UM 0198,0221 şi 0223, care m-au avut ca obiectiv, depuse la dosarul meu penal, la ordinul generalului Vasile Lupu, adjunct al lui Virgil Măgureanu, şi culmea, şi al procurorului general al României, Nicolae Cochinescu, pentru motive politice în fond, nu pentru pericolul care ü prezentam eu pentru siguranţa Naţională a României. Răspunderea pentru toate necazurile ce se abăteau asupra unei persoane care era urmărită pentru acţiunile sale politice şi nu de altă natură, doar a celor care afectau interesele familiei conducătoare, a lui Dej sau a lui Ceauşescu sau ale altor conducători comunişti, nu poate fi pusă de cât pe seama celor care au decis politic urmărirea, şicanarea şi pedepsirea acelei persoane. Ei, cei de la cabinetele „unu" şi „doi" al PCR, ordonau cine şi cât timp să fie supravegheat,, să fie lăsat sau luat în lucru de anchetatorii care nu erau ai securităţii, ci infiltraţi ai Partidului Comunist Român în corpul tehnic-operativ. Când românii vor înţelege acest sistem de acoperire, de mascare a acţiunilor de supraveghere şi represalii, asupra ; • adversarilor lor politici, unitatea naţională se va reface în mod sigur, sau când specialiştii din fostele şi actualele servicii de informaţii, uniţi pentru acelaşi ideal şi sub acelaşi ' ; nume, vor fi lăsaţi de politicieni să-şi facă datoria de' j onoare, de a scoate la lumină faptele şi mai ales făptuitorii, nevrednici de a se numi români. Dar să lăsam scuzele sau acuzele la adresa unora şi să>l trec la povestea vieţii mele de „securist", după cum unii ne incriminează laolaltă, fară pic de discernământ, fără a fi conştienţi că o ţară fară profesionişti în domeniul informativ operativ este vulnerabilă în faţa oricărui pericol venit fie el în domeniul politic, economic, social, militar ] sau de orice natură. ; Ştim cu toţii că tehnicii-operativi profesionişti care ne-am iubit şi ne iubim ţara, că noi şi munca noastră, a celor din temuta instituţie, eram suspectaţi de activul de partid, de „conducătorii iubiţi", de lipsă de loialitate, ajungându-se la pedepsirea unora dintre comandanţi, aşa cum veţi vedea din derularea evenimentelor trăite de mine şi de comandanţii noştri profesionali, nu politici. Momentul unei schimbări în viaţa mea şi în munca tehnic-operativă s-a produs nu după doar câteva ore ca în prima zi de muncă în securitate, ci după aproape trei ani, dar tot cu ajutorul celui care îmi era şef profesional, acum cpt. Geartu. Acest om a avut totdeauna o influenţă fastă asupra mea, de când l-am cunoscut în 1962 şi până în prezent, pentru că şi acum a intervenit în mod indirect, prin întrebarea pe care a pus-o într-o zi tuturor colegilor mei de muncă. întrebarea consta în cererea sa expresă de a ne hotărî, unul singur dintre noi, cei şase tehnicieni, să acceptăm să lucrăm în alt compartiment din subordinea sa, dar care necesita deplasarea şi în teritoriul ţării, la interval de două săptămâni sau de două ori pe lună, pentru întreţinerea aparaturii învechite de interceptare electronică, din dotarea colegilor noştri din provincie.

Batalia Angliei de Marcel Jullian CUVÂNT ÎNAINTE   „Bătălia Angliei” – denumire sub care este cunoscut an­samblul de operaţii militare desfăşurate în spaţiul aerian britanic în toamna anului 1940 – constituie tema unei bo­gate literaturi memorialistice şi istoriografice. Personalităţi politice, comandanţi militari, simpli combatanţi, reporteri de război şi, în sfârşit, istorici au prezentat în scrierile lor di­versele faze ale acestei încleştări dramatice de pe cerul An­gliei şi au analizat factorii care i‑au determinat deznodământul. În şirul numeros al autorilor care au consacrat Bătăliei Angliei lucrări speciale sau i‑au acordat un spaţiu larg în cuprinsul operelor lor, cei mai iluştri sunt, desigur, Winston Churchill şi feldmareşalul Allan Brooke. Memoriile lor în­făţişează acest important moment al istoriei celui de‑al doilea război mondial din perspectiva cuprinzătoare a responsabili­tăţilor pe care le deţineau în amintita dificilă perioadă a istoriei britanice : prim‑ministru unul, comandant suprem al forţelor engleze din metropolă celălalt. Evenimentele politice şi militare din toamna anului 1940 sunt relatate de cele două personalităţi engleze în cadrul larg al unei viziuni europene şi mondiale a conflictului anglo‑german; de la 10, Downing Street[1] şi de la postul de comandă al Home Force, bătălia Angliei a fost văzută mai mult în aspectele ei politice şi strategice decât în cele umane. Cartea lui Marcel Jullian, pe care Editura politică o oferă astăzi, în traducere, cititorului român, înfăţişează bătălia pentru Anglia în primul rând din unghiul de vedere al soldatului de rând. În paginile cărţii de faţă, protagoniştii celor două tabere cedează de cele mai multe ori locul participanţilor direcţi la bătălie; autorul nu a urmărit să dea o expunere sistematică a luptelor desfă­şurate deasupra Angliei în vara şi toamna anului 1940, ci să‑l introducă pe cititor în lumea ostaşului confruntat în fiecare clipă cu prezenţa tragică a morţii. Istoria Bătăliei Angliei scrisă de Marcel Jullian este în primul rând o istorie trăită, o istorie umană a acestui episod al celui de‑al doilea război mondial. Concepută astfel, bătălia Angliei se fărâmiţează într‑o puzderie de lupte sau dueluri individuale ai căror eroi sunt în primul rând piloţii englezi şi aparatele conduse de ei – Spitfire şi Hurricane – care aveau să repurteze biruinţa. Printr‑o succesiune de flash‑uri, cititorul este deplasat rapid de la Bentley Priory la Karinhall – reşedinţele şefului Fight Command‑ului şi, respectiv, Luftwaffe‑ului –, de la aerodromurile engleze la cele germane. Directivele, planurile sau ordinele comandamentelor ori statelor majore reţin mai puţin atenţia autorului, ale cărui pre­ocupări se îndreaptă în chip covârşitor spre atitudinile şi re­acţiile piloţilor din cele două armate angajate în luptă. O senzaţie de viu, de autentic, de participare directă la episoa­dele descrise se imprimă cititorului la lectura paginilor lui Marcel Jullian. Ea este rezultatul largii anchete întreprinse de autor, care nu s‑a mărginit la consultarea bibliografiei temei alese, ci a interogat direct pe martorii evenimentelor descrise şi a izbutit să reconstituie astfel participarea emotivă şi mentală a fiecărui individ la unul din marile momente ale istoriei contemporane. Dar tocmai această modalitate prefe­rată de autor îngustează uneori perspectiva de înţelegere a faptelor relatate şi obligă la unele lămuriri de neapărată ne­cesitate pentru cunoaşterea mai aprofundată a evenimentelor care fac obiectul lucrării. În vara anului 1940, Reichul nazist părea invincibil. Sub loviturile germane, Polonia sucombase, după o rezistenţă eroică, în septembrie 1939; în primăvara anului următor, Danemarca şi Norvegia erau ocupate de unităţile Wehrmacht-ului; campania din mai‑iunie a aceluiaşi an avusese drept urmare căderea Belgiei, Olandei şi a Luxemburgului; în sfâr­şit, armistiţiul de la Rethondes pecetluia catastrofa militară a Franţei. În faţa agresiunii naziste, Anglia rămânea pentru moment singură să continue lupta. Oricât ar părea de sur­prinzător, comandamentul german nu dispunea la sfârşitul lunii iunie 1940 de nici un plan pentru desfăşurarea unor ope­raţii militare în insulele britanice. Convins încă din august 1939 că Anglia nu‑şi va onora garanţia acordată Poloniei, Hitler nu credea într‑o rezistenţă îndelungată a Marii Brita­nii după eliminarea aliaţilor ei continentali. Faimosul „Halt‑Befehl” de la 24 mai 1940, care a îngăduit evacuarea la Dunkerque a 340 000 de soldaţi englezi şi francezi, dintre care 224 000 de englezi (operaţia „Dynamo”), a fost explicat de unii generali germani – explicaţie acceptată şi de câţiva istorici – prin dorinţa lui Hitler de a oferi Angliei posibi­litatea unei soluţionări politice a conflictului anglo‑german. După eşecul tentativelor germane de a angaja negocieri cu Anglia, führer-ul a ordonat, la începutul lunii iulie, O.K.W.‑ului[2] să studieze măsurile în vederea unei debarcări în Anglia. La 16 iulie, Hitler a semnat directiva nr. 16, în care îşi arăta intenţia de a pregăti împotriva Angliei o operaţie de debar­care, destinată a fi executată dacă împrejurările ar fi cerut‑o. Trei zile mai târziu, în faţa Reichstag-ului el încerca să con­vingă opinia publică internaţională că este călăuzit de sin­gurul gând al reinstaurării păcii. Cuvintele agresorului nu puteau însă înşela pe nimeni; de a doua zi, cabinetul britanic refuza orice discuţie atât timp cât ţările cotropite de hitlerişti nu‑şi vor fi recăpătat libertatea. Refuzul guvernului britanic de a duce tratative exprima voinţa hotărâtă a poporului englez de a lupta împotriva na­zismului, în acel moment, mijloacele de rezistenţă ale Angliei erau cu totul restrânse : 24 de divizii, care dispuneau de aproape o mie de tunuri. Corpul expediţionar englez fusese silit să abandoneze la Dunkerque aproape întreg armamen­tul de care dispunea : la 8 iunie în metropolă se aflau doar 72 de care de luptă de tipul „Matilda” şi 33 de tipul „Crusader”[3]. Ieşeau la iveală consecinţele dezastruoase ale politicii de conciliere faţă de agresiunea nazistă. Preocupat să ajungă la un acord cu Reichul nazist, cabinetul Chamberlain neglijase consolidarea şi perfecţionarea forţelor militare bri­tanice. Considerată ca o nouă manifestare a egoismului „perfi­dului Albion”, hotărârea cabinetului de război de la Londra de a nu trimite escadrile engleze în Franţa în momentul cel mai critic al ofensivei germane, a asigurat Marii Britanii mi­nimul necesar de forţe aeriene care să‑i garanteze securitatea şi să‑i permită, în toamna aceluiaşi an, să respingă ofensiva aeriană germană. În aceste momente deosebit de dificile, care evocau în mintea tuturor zilele când Napoleon îşi concentra la Boulogne flota pentru a debarca în insulele britanice, poporul englez a făcut dovada patriotismului şi spiritului său de sacrificiu, înscriind o pagină sublimă în istoria ţării sale. Materializarea cea mai evidentă a înaltelor simţăminte care au animat poporul englez în această perioadă dramatică au fost desigur rezultatele obţinute în producţia de război, în primul rând în cea aeronautică. Astfel, în cursul lunilor iunie‑august s‑au construit 4 857 de avioane, faţă de 4 111 cât fuseseră planificate. În Marea Britanie exista nu numai un popor hotărât să‑şi apere libertatea, ci şi câteva realizări remarcabile ale tehnicii de luptă care aveau să compenseze inferioritatea nu­merică a R.A.F.‑ului (Royal Air Forces) faţă de Luftwaffe : e vorba de avionul Spitfire, construit de Reginald Mitchell, şi de invenţia lui Robert Watson Watt, radarul militar. Bătălia Angliei s‑a desfăşurat de‑a lungul a trei faze în perioada iunie 1940‑iunie 1941[4]. Cea dintâi, desfăşurată între 22 iunie şi 17 august, s‑a caracterizat prin atacuri ae­riene asupra convoaielor navale britanice şi prin ciocniri între aviaţiile de vânătoare deasupra Canalului Mânecii şi a Mării Nordului. În cea de‑a doua fază, 13 august - 6 sep­tembrie, germanii au încercat să dobândească supremaţia aeriană prin distrugerea aerodromurilor din sudul şi sud‑estul Angliei şi prin atacarea centrelor industriei aeronautice. Între 7 septembrie 1940 ‑ 21 iunie 1941 s‑a desfăşurat ultima fază a bătăliei Angliei, loviturile aviaţiei germane s‑au îndreptat împotriva potenţialului economic şi militar al Marii Britanii, bombardamentele masive executate asu­pra Londrei şi a altor oraşe engleze urmărind, în acelaşi timp, subminarea moralului populaţiei. Hitler a făcut din eliminarea R.A.F.‑ului condiţia prin­cipală pentru realizarea debarcării în Anglia. Eforturile în­treprinse de aviaţia germană în cea de‑a doua fază a bătă­liei, în scopul de a distruge aviaţia de vânătoare britanică, s‑au soldat cu un eşec. Între 13 şi 23 august, Luftwaffe a pierdut 290 de aparate faţă de 114 ale R.A.F.‑ului; între 24 august şi 6 septembrie 1940, pierderile germane au fost de 359 faţă de 295 de aparate britanice. În acest meci aerian, scorul a fost aproape în permanenţă favorabil R.A.F.‑ului, dar la începutul lunii septembrie team‑ul englez se apropie de punctul critic al capacităţii sale de luptă. Schimbarea de obiectiv de la 6 septembrie avea să se dovedească fatală pentru Luftwaffe; abandonând atacurile asupra aeroportu­rilor pentru a se concentra asupra capitalei britanice, ger­manii au oferit un răgaz adversarului, pe care acesta a ştiut să‑l folosească pentru a‑şi reface forţele. La 15 septembrie, zi care avea să devină data aniversară a bătăliei Angliei, germanii pierd 56 de avioane. Două zile mai târziu, cu prilejul unei consfătuiri militare la cancelaria Reichului, participanţii constată că aviaţia britanică îşi menţine ca­pacitatea de luptă. Acţiunilor Fight Command‑ului li se alăturau atacurile întreprinse de Bombcr Command asupra vaselor şi ambarcaţiunilor germane concentrate în porturile franceze, în vederea executării operaţiunii „Leul de mare”. La 19 septembrie debarcarea este amânată sine die, iar la 12 octombrie Hitler anunţă colaboratorilor săi că problema debarcării va fi din nou studiată în primăvara anului următor. Trecerea în arhivă a „Leului de mare” nu a însemnat încetarea atacurilor aeriene asupra Angliei. Începând de la data de 6 septembrie 1940, Londra a fost ombardată 57 de nopţi consecutiv; la 9 decembrie 1940 Londra o fost supusă atacului aerian german timp de 24 de ore; în noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1940, 437 de bom­bardiere germane au aruncat asupra oraşului Coventry tone de bombe incendiare, 394 de tone de bombe explozive şi 127 de mine paraşutate. Intensitatea bombardamentelor germane nu a putut clinti însă voinţa de rezistenţă a poporului englez. Cu sânge rece şi umor tipic britanice, locuitorii Angliei au înfruntat primejdiile. O statistică făcută la Londra în perioada bom­bardamentelor germane a arătat că 64% din londonezi nu‑şi părăseau paturile în timpul atacurilor nocturne decât în momentul când exploziile bombelor deveneau foarte apro­piate[5]. În ciuda epuizării fizice provocate de atacurile de noapte şi de dificultăţile de aprovizionare, populaţia Angliei şi‑a continuat munca şi lupta la posturile ce‑i fuseseră în­credinţate, în acele zile, populaţia Angliei a făcut dovada patriotismului şi eroismului său. De la un capăt la celălalt al ţării, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, militari şi civili s‑au pregătit să dea riposta agresorului nazist. Lucrând în fa­brici şi uzine unde se plămădeau armele victoriei, instruindu‑se în pregătirea militară, donând ţării economiile lor pentru a sprijini efortul de înarmare, fiecare englez a de­venit un combatant al luptei antifasciste. Într‑un moment când Anglia se afla singură în faţa Reichului nazist, poporul britanic a înfruntat cu spirit de sacrificiu şi curaj una din cele mai puternice armate din istoria militară a lumii. Jertfele nu au fost puţine; bombele germane au secerat zeci de mii de vieţi şi au distrus sau avariat monumente şi clă­diri care făceau mândria englezilor. Lupta împotriva Ger­maniei hitleriste a devenit un adevărat război popular, pen­tru că fiecare englez ştia ce înseamnă pentru ţara sa robia nazistă. Agresorul s‑a lovit de rezistenţa unui popor care a făcut din libertate bunul său cel mai de preţ. Cartea lui Marcel Jullian este de fapt un omagiu adus celor 1 000 de piloţi englezi care au făcut dovada că invinci­bilitatea Wehrmachtului nazist era un mit. Să nu uităm însă că fără efortul milioanelor de englezi de a păstra şi spori forţa Angliei, bravura acestor piloţi nu ar fi adus singură victoria. Adevăratul biruitor în bătălia Angliei este poporul britanic.               Fl. Constantiniu               ÎN LOC DE PREFATÃ     Datorez această carte colonelului Rémy. El m‑a îndem­nat s‑o scriu şi a făcut să mi se deschidă toate uşile în An­glia; fără dânsul nu m‑aş fi încumetat niciodată s‑o fac. Colonelul Rémy este obişnuit cu reţelele. De la Paris la Londra a făcut să funcţioneze o filieră, ale cărei verigi au fost colonelul Passy, colonelul Guy Westmacott, Air‑Marshal[6]‑ul sir John Salmond şi, în sfârşit, Air Chief Marshal[7]‑ul sir Charles Elworthy, actualul comandant‑şef al Forţelor aeriene britanice. Le sunt tuturora profund recunoscător. La Fighter Command[8]‑ul de la Stanmore, care a fost creierul bătăliei pentru Anglia, unde m‑a primit Air‑Marshal‑ul sir Douglas Morris, colonelul Williams de la Intelligence Branch[9] mi‑a încredinţat preţioasa sa documentaţie personală, secretă la acea dată. Comandantul de escadrilă Moorat mi‑a făcut cunoscute diferitele aspecte ale Bentley Priory‑ului. La Hillingdon House (lângă Uxbridge), Air Commodore[10]‑ul Thompson, povestindu‑mi amintirile sale din timpul bătăliei, m‑a făcut să înţeleg mai bine problemele care opuneau atunci grupurile 11 şi 12. De altfel, lui îi dato­rez faptul că m‑am familiarizat cu Ops'room[11]‑ul, rămas intact, de unde au plecat ordinele spre escadrilele care au doborât 1 300 din cele 1 733 de aparate germane distruse. La Biggin Hill, cu al său aerodrom stindard şi martir, „Manston cel făcut praf”, datorez totul Air‑Commodore‑ului Deacon Elliot, care, cu o prietenoasă simplitate, mi‑a ară­tat urmele luptelor, popota rămasă aceeaşi, ca şi faimoasa capelă a piloţilor. În plus, mi‑a dat o deosebită dovadă de încredere, îngăduindu‑mi să folosesc însemnările sale luate zi de zi, necunoscute până atunci. La Londra, documentarea mi‑a fost înlesnită de Air‑Commodore‑ul J. Wallace din Ministerul Apărării, de Wing Commander[12]‑ul K. Stevens, de domnul L. A. Jackets, şeful secţiei istorice a Forţelor aeriene britanice, expert necon­testat al bătăliei, şi de domnul Rigby, bibliotecar şi arhi­vist al lui Imperial War Museum[13]. În sfârşit, mulţumesc piloţilor, îndeosebi Air Commodore‑ului Deacon Elliot, Air Commodore‑ului Alan Deere, care şi‑a dat osteneala să dic­teze pentru mine impresiile asupra bătăliei, pe care nu le inclusese în cartea sa, Wing Commander‑ului John Hemingway, care a căutat şi a regăsit pentru mine jurnalul său de bord, Air Commodore‑ului S. B. Grant, precum şi coman­danţilor de grupă W. A. Toyne şi D. P. Kelly. La Paris, ambasada Marii Britanii a manifestat o de­osebită înţelegere şi bunăvoinţă pentru cercetările şi docu­mentaţia mea mulţumită Air Commodore‑ului A. L. Winskill, ataşat al aerului pe lângă ambasadă, consilierului de presă D. A. Logan, precum şi domnişoarei Winnie M. Towers. Datorez domnului Paul Guilbert informaţiile referi­toare la Georges Perrin, unul din cei paisprezece francezi care au luat parte la bătălie, iar domnului Marcel Boisot, anumite amănunte privind acelaşi subiect. Trebuie, de asemenea, să mulţumesc colonelului Berlin, ataşat al aerului pe lângă ambasada Republicii Federale a Germaniei la Paris, care mi‑a indicat principalele izvoare germane, îndeosebi Militärgeschichtliches Forschungsamt[14] de la Freiburg şi „Internationale Luftwaffenrevue”[15]. În sfârşit, trebuie să arăt tot ce datorez acelor lucrări în care s‑a scris, înaintea mea, despre „Bătălie”. Menţionez, în primul rând, cartea „The Defence of the United Kingdom” („Apărarea Regatului Unit”) de Basil Collier, pe care englezii o apreciază ca pe o „Biblie” a celui de‑al doilea război mondial; apoi „The narrow margin” („Hotarul strâmt”) de Derek Wood şi Derek Dempster, tradusă în franceză sub titlul „Victoria R.A.F.‑ului”; „The Sky Suspended” („Cerul suspendat”) a lui Drew Middleton, tra­dusă sub titlul „Londra, prima victorie”, şi excelenta carte „Strike from the Sky” („Lovitură dată din cer”) a lui Alexander MacKee, tradusă în franceză sub titlul „Bătălia Mânecii, bătălia pentru Anglia”. Cartea lui Basil Collier „Leader of the few” („Conducătorul celor puţini”) mi‑a fost preţioasă pentru cunoaşterea personalităţii lui sir Hugh Dowding, la fel ca şi „Many Mansions” („Multe clădiri”), aparţinând însuşi Air Chief Marshal‑ului. Piloţi ca Richard Hillary, Johnny Johnson, Alan Deere, Ginger Lacey etc, care au lăsat memorii, mi‑au uşurat de asemenea mult sarcina. În ceea ce priveşte partea germană, în afară de cartea „Die Ersten und die Letzten” („Cei dintâi şi cei din urmă”) a lui Galland, tradusă în franceză sub titlul „Până la capăt cu Messerschmitt‑urile noastre”, de un interes capital a fost lucrarea lui Cajus Bekker „Angriffshöhe 4 000” („Înălţimea de atac 4000”). Aici se găseşte mai ales telegrama lui Göring din 23 august 1940, încă necitată până atunci în vreo altă lucrare. Pentru persoana lui Hermann Göring, lucrările lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel, precum şi aceea a lui Emmy Göring, au fost coroborate cu studiile generale asu­pra celui de‑al treilea Reich, procurându‑mi date deosebit de preţioase despre anumiţi oameni. În fine, colecţia de ziare din acea perioadă, mai ales „Times” şi „Signal”, mi‑a furnizat mii de aspecte ale vieţii cotidiene în cursul celor trei luni ale bătăliei. După ce am cercetat toate aceste materiale, ce se cuve­nea să fac? Aveam în minte fraza pe care Air Chief Marshal‑ul Sir Hugh Dowding o înscrisese în raportul său pu­blicat în suplimentul lui „London Gazette” : „Orice încer­care de a descrie zi cu zi peripeţiile bătăliei va avea ca rezultat o poveste mult prea lunga, din care cititorul nu‑şi va putea făuri o imagine clară a evenimentului”. Vrafuri de documente diferite, în curs de a fi traduse din engleză şi germană, mi‑au îngăduit să‑mi fac o primă impresie asupra bătăliei. Atunci am scris o serie de emisiuni radiofonice. Am plecat după aceea din nou în Anglia pe urmele personajelor şi în căutarea locurilor unde acestea au trăit. Am făcut acelaşi lucru şi în nordul Franţei, pentru a încerca să regăsesc acolo urmele prezenţei lui Göring şi a piloţilor lui. Peste tot se iveau martori, şi decorurile reînviau. Abia atunci m‑am hotărât să scriu. Am căutat să reconstitui bătălia înfăţişând un noian de fapte, câteva portrete în mişcare şi examinând cu atenţie evenimentele din cursul celor trei mari date „oficiale” men­ţionate de Winston Churchill : 15 august, 15 septembrie şi 27 septembrie, precum şi trei date mai puţin cunoscute, când, după părerea mea, s‑a hotărât, în afara luptelor, soarta bă­tăliei pentru Anglia, şi anume : 16 mai, când Dowding şi‑a rechemat escadrilele din Franţa, 24 august, când Londra a fost bombardată din eroare, şi 3 septembrie, când germanii au hotărât în mod greşit Zielwechsel‑ul, adică schimbarea obiectivului. Dacă am realizat ceea ce mi‑am propus, răspunsul îl va da numai cititorul. Aş dori să aflu că Air Marshal‑ul sir Hugh Dowding a citit această carte şi că, cel puţin în parte, şi‑a recunoscut bătălia.                                                           M. J.                       .   I. BÃTÃLIA PENTRU ANGLIA NU VA AVEA LOC   Pentru englezi bătălia a început la 10 iulie; pentru ger­mani ea nu s‑a dezlănţuit decât la 8 sau chiar la 13 august. Este însă posibil ca ea să fi fost câştigată încă din ziua de 16 mai. În acea zi, la câteva mile nord de Londra, în localitatea Stanmore, la capătul liniei cafenii a tube[16]‑ului, în clădirea lui Bentley Priory, la al doilea etaj, Air Chief Marshal‑ul sir Hugh Dowding se pregătea să coboare în biroul său aflat la parter. Îşi puse pe cap chipiul de stofă de un albastru ca oţelul, cu cozorocul de piele împodobit cu două rânduri de ceaprazuri din fir, încununat cu insigna R.A.F.[17]‑ului şi‑şi verifică ţinuta.  La cincizeci şi opt de ani, şeful Fighter Command‑ului, stăpânul aviaţiei de vânătoare britanice, îşi făurise o solidă reputaţie de austeritate. Era considerat sever faţă de subordonaţi şi necruţător faţă de el însuşi. Rigid, turnat în uniforma lui, Air Chief Marshal‑ul apucă cu o mână nervoasă clanţa uşii. La încheietura mâinii îi străfulgeră o scânteiere aurie. Era singurul lux pe care şi‑l permitea Dowding: o colecţie de butoni de manşetă, care de care mai grei, mai enormi. Trecu pragul uşii. De patru ani de când locuia aici o fi observat vreodată existenţa întregolului încadrat de ornamentaţii în relief din lemn poleit de deasupra acesteia? El înfăţişa trei amoraşi, vestigii ale unui rafinament feminin datorate lady‑ei Hamilton, fosta proprietară a casei, pe care aceasta o oferise reginei Adelaida, soţia lui Wilhelm al IV[18]‑lea . Air Chief Marshal‑ul coborî un etaj, străbătu bal­conul din lemn sculptat aurit, care domina holul printr‑o consolă în arc de cerc, asemănătoare unei avanscene de teatru. „Scoţian blestemat şi încăpăţânat”, spun despre el aceia – şi sunt numeroşi – care nu‑l iubesc. „Stuffy”, „înăbuşi­tor”, adaugă cei mai ostili. O privire severă, o mustaţă bogată şi regulat tăiată, buza superioară deosebit de subţire, şi în rest o înfăţişare rămasă foarte tânără, aidoma aceleia a unui vechi militar englez care a servit în Indii, a pilotat ve­chiturile zburătoare ale războiului din 1914—1918, a fost un jucător „entuziasmat” de polo, rămânând un excelent trăgător şi un schior remarcabil. Dowding a ajuns la parter. De o parte şi de cealaltă a scării, două grupuri de câte trei graţii înconjoară partea de jos a rampei, susţinând două abajururi gălbui cu franjuri roşii. Lumina pătrunde aici prin două imense ferestre cu vitralii, plasate foarte sus şi protejate în vederea apărării pasive. O a treia fereastră, mai scundă, dă spre gazonul pe care se profilează un cedru mare, întunecat. Air Chief Marshal‑ul deschide uşa biroului său situat chiar sub balconul în formă de avanscenă. Masa de lucru se află în faţa căminului; camera este sobră, simplă, cu o mare deschidere spre câmpia Middlesex‑ului. În dimineaţa aceea, Dowding nu acordă nici o atenţie peisajului. Totul este prea calm, prea catifelat în jurul lui Bentley Priory. Ochii de culoarea iazului, ochii nemişcaţi, ca apele moarte, ai Air Chief Marshal‑ului privesc departe, spre Franţa, unde băieţii lui, piloţii escadrilelor de Hurricane, sunt angajaţi într‑o bătălie fără cruţare. Ar putea să recite aproape pe dinafară, cu începere din septembrie 1939, însemnările din jurnalele lor de bord. Ar fi o înşiruire ne­întreruptă de localităţi din nordul şi estul Franţei : Maubeuge, Seclin, Saint‑Inglevert, Reims, Lille, Douai, Peronne, Le Bourget... iar, începând din mai, cu câteva variante cum ar fi cele notate în carnetul pilotului S. A. Hemingway : „10 mai. Doborât un Heinkel 111”. „11 mai. Lovit un aparat german deasupra liniilor de la Maastricht. Coborât în Belgia”. O dată cu invadarea Olandei şi Belgiei, războiul a început cu adevărat. Ştirile primite de pe continent sunt proaste, în zece zile au fost doborâte două sute cincizeci de Hurricane: Air Chief Marshal‑ul simte cum i se scurg rezervele „ca nisipul într‑o clepsidră”. Matematician cu experienţă, Dowding îşi face calculele; le înşiră pe zece puncte, în două pagini, care vor fi dactilografiate, purtând referinţa FC/S 19 048 şi transmise la Londra cu menţiunea SECRET : 1. – Am onoarea a mă referi la comunicările foarte serioase făcute recent cu privire la unităţile de luptă pentru apărarea patriei, în vederea stăvilirii invaziei germane de pe continent. 2. – Nădăjduiesc şi cred că armatele noastre mai pot fi victorioase în Franţa şi în Belgia, dar trebuie avută în vedere şi eventualitatea că ele ar putea fi învinse. 3. – În acest caz, presupun că nu va exista cineva care să nege că Anglia va continua să lupte chiar dacă restul ontinentului european s‑ar afla sub stăpânirea germanilor. Air Chief Marshal‑ul îşi aliniază cifrele : „S‑a hotărât că cincizeci şi două de escadrile constituie forţa minimă necesară apărării ţării. În prezent, forţa mea fost redusă la echivalentul a treizeci şi şase de escadrile, comandamentelor aliate de pe continent ar trebui să le fie clar că nici un avion aparţinând de Fighter Command şi care nu este prevăzut în limita fixată nu va fi trimis pe celălalt mal al Mării Mânecii, oricât de desperată ar putea fi situaţia”. Mai departe, el insistă asupra faptului că esca­drilele lui staţionate în Franţa sunt la limita epuizării şi că cu cât va trimite mai multe, cu atât pierderile vor fi mai grele, iar cererile de întăriri mai presante. În concluzie, con­sider că Anglia, dacă‑şi păstrează forţele aeriene, maritime şi terestre, va putea să continue singură războiul un anumit timp, dacă nu chiar nelimitat. Dimpotrivă, dacă ea se va lăsa târâtă să‑şi irosească forţele în încercări desperate de a remedia situaţia din Franţa, înfrângerea din această ţară va aduce după sine înfrângerea „completă şi iremediabilă” a Angliei.                                                       Semnat :  H.G.T. Dowding”.   Câteva zile mai târziu, neliniştit de faptul că n‑a primit asigurările cerute, Air Chief Marshal‑ul solicită şi obţine autorizaţia de a‑şi expune personal teza în faţa cabinetului de război. Demersul îi va fi, fără îndoială, înlesnit de dorinţa, exprimată de către primul ministru, de a cunoaşte părerile diferiţilor şefi de stat‑major asupra situaţiei mili­tare a Marii Britanii în faţa unei „anumite eventualităţi”. De când Dowding îşi expediase scrisoarea, războiul a căpătat un nume şi se chema Dunkerque, unde floarea ar­matei britanice a fost zvârlită în Marea Mânecii. Când a aflat despre aceasta, Air Chief Marshal‑ul şi‑a încruntat sprâncenele, căci îşi trimisese acolo piloţii cu ordinul precis de a reveni pe insulă imediat după terminarea misiunii. Fu­seseră păstrate în rezervă doar două escadrile, toate cele­lalte fiind angajate. Şefii de stat‑major erau în unanimitate de părere că Germania are „aproape toate atuurile în mână”. Pentru ei, adevărata problemă era de a şti „dacă moralul populaţiei engleze, civili şi militari, va putea să ţină piept superiori­tăţii numerice şi materiale a adversarului”. La această în­trebare precis formulată de Winston Churchill, ei au răs­puns : „Credem că da”. Dowding părăseşte Stanmore, îndreptându‑se spre Lon­dra. Imobilele capitalei sunt înconjurate cu saci cu nisip. Barajele de baloane stau suspendate în văzduhul liniştit. Lo­calurile publice sunt pline, însă fiecare se arată preocupat. S‑ar spune că toţi locuitorii Londrei sunt ocupaţi cu lucrări de primă importanţă într‑un minister ţinând de apărarea naţională. Cu toate acestea, se vorbeşte de concediul din august, însă toţi sunt de acord că nu se va putea merge pe coasta de vest, căci acolo se aude prea des bubuitul tunului. Air Chief Marshal‑ul este ascultat „cu curtoazie şi sim­patie”. El pleacă după ce i s‑a dat asigurarea că nici un alt avion nu va fi trimis ca întărire pe continent, „cu excepţia celor necesare acoperirii evacuării finale”. Reîntors la Stanmore, îşi regăseşte cedrii şi vechile orna­mentaţii de lemn, umbra lady‑ei Hamilton; iunie însă se apropie, şi pe covoarele de iarbă narcisele se ofilesc...   * * *   La 31 mai, Marea Britanie îşi pune uniforma de război. Toate plăcile indicatoare, toate bornele kilometrice, toate numele străzilor, ale gărilor sau ale satelor sunt înlăturate. Iluminarea gărilor se face cu lămpi albastru‑verzui camu­flate, ale căror raze slabe aruncă chiar sub ele, pe peron, o lumină de acvariu. În compartimentele cu perdelele lăsate, becurile n‑au mai mult de zece lumini. Două săptămâni mai târziu, guvernul interzice şi tragerea clopotelor la biserici. Ele nu vor mai trebui folosite decât în caz de pericol aerian grav. O linişte neobişnuită se întinde asupra câmpiei engleze. Războiul, care de obicei se manifestă prin vacarm, pune stăpânire pe viaţa cotidiană prin linişte. Mii de biserici amu­ţesc. Pe jumătate oarbă şi surdă, Marea Britanie, asemenea acelor „terrae incognitae” de pe vechile planisfere, a devenit insula fără glas şi fără chip. În Franţa, evenimentele se precipită. La 14 iunie cade Parisul. Trei zile mai târziu, guvernul format de mareşalul Pétain cere armistiţiu. În aceeaşi zi, de pe aerodromul de la Mérignac, aproape de Bordeaux, decolează un avion Handley Page, îndreptându‑se spre Anglia şi având la bord zece aviatori francezi, printre care şi pe sublocotenentul de la Brière. Acesta îl va întâlni acolo pe sergentul de Mozay, care cu două zile în urmă, la Nantes, se urcase într‑un avion al R.A.F.‑ului. La 18 iunie, viitorul conducător al Franţei libere lan­sează apelul său : „Eu, generalul de Gaulle, în prezent la Londra, invit pe ofiţerii şi soldaţii francezi... să ia legătura cu mine”. Este unul dintre momentele cele mai critice pe care le‑a cunoscut Marea Britanie de la stabilirea taberei lui Napoleon la Boulogne în vederea invaziei şi de la criza din 1588[19] încoace.   Winston Churchill, urmaşul Marlborough‑ilor, se fotografiază şezând, cu trabucul între degete, cu o cască plată pe cap şi cu mâinile odihnind pe genunchi. Toată greutatea lumii libere apasă pe umerii lui şi, pozând în faţa obiectivului, a găsit atitudinea ţăranului la capătul unei zile de muncă istovitoare. Pe masa de al cărui colţ stă sprijinit şi‑a lăsat pălăria şi bastonul – natură moartă a unui timp de pace. Cu câteva ore mai înainte, el se ridicase în banca sa din Camera Comunelor. Conştient că reprezintă o ţară veche, una din cele mai tradiţionaliste din Europa, cu o monarhie seculară, cu un puternic imperiu, cu o marină stăpânind sfidător mările, el a vorbit ca un căpitan fixat solid în stânca unei insule atunci când se stârneşte furtuna : „Generalul Weygand declară că bătălia pentru Franţa a luat sfârşit. Eu mă aştept să înceapă bătălia pentru Anglia”. La Bentley Priory, Dowding îşi reface calculele şi pregă­teşte cu grijă ordinea de luptă a Figbter Command‑ului, care prevede ca de aici înainte să cuprindă patru grupe echi­pate, după modelul escadrilelor, cu avioane Hurricane, Spitfire, Défiant şi Blenheim. Cuvântarea primului ministru n‑a avut darul de a‑l surprinde. El ştie că a văzut limpede încă cu o lună mai devreme şi este obişnuit să‑şi exprime părerile mai puţin conformiste. „Încă din copilărie – spune el – n‑am acceptat niciodată ideile numai pentru că erau ortodoxe. În consecinţă, m‑am găsit adesea în opoziţie cu unele puncte de vedere în general admise. Dacă privesc înapoi, îmi spun că, în ansamblu, n‑a fost un lucru rău...” În Camera Comunelor, unde se mai poartă jachetă şi gu­ler tare, în sala cu lambriuri din lemn de culoare deschisă, Winston Churchill îşi termină cuvântarea : „Să ne comportăm astfel încât, chiar dacă Imperiul şi Commonwealth-ul ar dura o mie de ani, oamenii să poată spune :  a fost cea mai frumoasă perioadă a lor”.   În aceeaşi zi, la Munchen, Adolf Hitler avu o întrevedere cu Benito Mussolini, care la 10 iunie târâse Italia în conflict. Führer-ul nu se lăudă în gura mare cu victoria. Manifestă chiar o anumită rezervă, dusă până acolo, încât, după afir­maţia contelui Ciano, ducele fusese decepţionat de întrevedere. „Hitler se temea ca pacea să nu fie prea aproape – scrie ginerele lui Mussolini – şi să vadă încă o dată spulberându‑se  visul  irealizabil al vieţii sale: gloria pe câmpul de luptă...” Această impresie era atât de puternică, încât Ciano i‑o comunică omologului său, ministrul aface­rilor externe al Reichului, von Ribbentrop : — Ce preferă Germania în momentul de faţă, pacea sau războiul? — Pacea, răspunse Ribbentrop. S‑ar putea ca aceasta să fi fost o atitudine de faţadă des­tinată aliatului italian şi, prin el, opiniei publice interna­ţionale, însă o frază a lui Hitler adresată credinciosului său Göring, şeful Luftwaffe[20]‑ului, dezminte acest lucru: — Războiul s‑a sfârşit, Hermann. Cu Anglia voi ajunge la o înţelegere. La 22 iunie intră în vigoare armistiţiul franco‑german. „Iată – scrie Jean Giraudoux la Bordeaux —, radioul îl anunţă, ei l‑au semnat... Mulţimea ascultă, se opreşte, pentru prima oară se opreşte, căci mersul neîntrerupt în cerc din această piaţă era încă fuga, mimarea fugii... Se opresc aici cei care continuau pe jos strania lor călătorie, acel bătrân venit din Lisieux într‑o roabă, cocoşatul sosit de la Vincennes pe un cal de călărie, maicile venite de la Amiens într‑un dric... Pentru prima dată, exodul se opreşte...” Între 22 iunie şi primele zile ale lunii iulie mai evadează încă doisprezece piloţi, cu avionul sau pe mare, luând cu ei vechi aparate Simoun sau Goéland, strecurându‑se în uni­forme de împrumut printre trupele poloneze dintr‑un trans­port al Graţioasei Sale Maiestăţi. Ei se numesc Scitivaux, Guérin, Mouchotte, Fayolle, Labouchère, Bazin, Blaize, Bouquillard, Choran, Lafont, Montbon şi Perrin. Împreună cu La Brière şi Mozay, ei vor forma micul nucleu de avia­tori francezi care, alături de piloţii britanici, canadieni, neozeelandezi, australieni, belgieni, polonezi şi cehi, vor participa la bătălie. „M‑am gândit – scrie Labouchère – că, dacă Anglia va fi învinsă, voi fi salvat pe cât posibil mai mult din onoarea franceză; dacă Germania va fi bă­tută, ei bine, aceşti francezi care au continuat lupta vor avea un cuvânt de spus şi vor reface Franţa. Noi reprezentam o poliţă de asigurare pentru Franţa”. Pentru moment, în mod paradoxal, la ordinea zilei pare a fi pacea. Cele mai fantastice ştiri circulă prin ambasade. Se spune că regele Suediei ar servi ca mediator între nişte trimişi reuniţi la Stockholm; se afirmă că ducele de Alba a intrat în legătură cu Foreign Office‑ul din Londra; se vorbeşte despre o intervenţie hotărâtoare a papei... Zvonul cel mai persistent însă este cel după care prinţul de Hohenlohe ar fi luat contact, prin intermediul lui Carl Burckhardt şi al ambasadei Elveţiei la Londra, cu d‑l Kelly, ambasa­dorul Marii Britanii la Berna. În tabăra germană, Hitler îşi afirmă în mai multe rânduri convingerea că o suspendare a luptelor este iminentă. El declară generalului von Kleist, venit să‑l întâmpine pe aeroportul din Cambrai : — Englezii nu vor mai relua niciodată acest război. Iar şefului său de stat‑major, Halder : — Credeţi‑mă, Anglia îşi toarnă apă în propriul vin. Apoi dă ordin ca Berlinul să se pavoazeze în cinstea vic­toriei, iar toate clopotele să sune. În tabăra engleză, Winston Churchill arată încă de la 28 iunie, într‑un mod precis, ministrului său de externe, Anthony Eden, voinţa implacabilă a Angliei de a continua lupta : — Sper că‑l vom face pe nunţiul papal să înţeleagă în mod clar că nu dorim nici o informaţie despre condiţiile unei păci cu Hitler şi că este categoric interzis agenţilor noştri să întreţină cea mai mică iluzie în acest sens.   Nepăsător la tot ceea ce nu reprezintă ordinea de bătaie a Fighter Command‑ului său, Dowding îşi instalează pionii pe tabla de şah : escadrilele 43, 145 şi 601 la Tangmere, escadrilele 79 şi 32 la Biggin Hill... Îşi pune bateriile de apă­rare antiaeriană, reflectoarele, barajele de baloane, radarele – această armă magică a Marii Britanii – în legătură cu generalul‑locotenent sir Frederick A. Pile, comandantul apă­rării antiaeriene. Seara se urcă în camera sa, în care se în­chide, îşi numără în repetate rânduri efectivele; deschide fereastra spre noaptea de afară. Jos, bătrânul pământ res­piră prin toţi arborii săi, prin fiecare fir de iarbă, încă liniştit, încă neameninţat. Air Chief Marshal‑ul trage perde­lele. Uneori i se întâmplă să deschidă un sertar, de unde ia un dosar doldora de tăieturi din ziare şi le citeşte. Sunt mai bine de douăzeci de ani de când a inaugurat acest dosar şi-l ţine la zi. Îl obsedează problema supravieţuirii. De fie­care dată când această temă este tratată într‑un articol, el îl taie şi-l clasează. Ceea ce se petrece după moarte, viaţa „de pe tărâmul celălalt”, comunicarea cu spiritele sunt tot atâtea întrebări pasionante pe care Dowding le examinează cu privirea sa înşelător rece de om de ştiinţă. Nu declarase el oare într‑o zi unui prieten că descoperise perpetuum mobile; iar când interlocutorul i‑a atras atenţia că nu este primul care crede acest lucru, nu i‑a răspuns cu cel mai serios aer din lume : „Da, dar la mine merge!”? Lungit sub lambriurile poleite de la Bentley Priory, Air Chief Marshal‑ul visează la legăturile lui cu morţii. În loca­lurile publice din Londra sau în baracamentele aerodromu­rilor întunecate de noaptea războiului sunt sute de tineri nepăsători care, mâine, luna viitoare, în câteva săptămâni vor şti ceea ce se întâmplă după ce ai încetat să trăieşti...   La 30 iunie, mareşalul Göring, care mai deţine şi titlul de mare vânător al Reich-ului, emite un ordin de luptă : „Atâta vreme cât forţele aeriene inamice nu sunt înfrânte, imperativul primordial al războiului aerian este de a le ataca în orice împrejurare, ziua ca şi noaptea, în aer şi la sol, lăsând de o parte orice altă misiune”. Două zile mai târziu, la 2 iulie, mareşalul Wilhelm Keitel, în numele înaltului comandament al Wehrmacht-ului, anunţă o hotărâre a führer-ului potrivit căreia „o debarcare în Anglia este posibilă cu condiţia ca aviaţia să‑şi asigure stăpânirea spaţiului aerian şi anumite alte obiective să fie îndeplinite în prealabil”. În ziua următoare, 3 iulie, la Berlin, Hitler mărşăluieşte pe străzile presărate cu flori. Tineretul hitlerist difuzează o declaraţie triumfală a doctorului Goebbels, gauleiterul ora­şului. Un imens „heil” îl întâmpină pe führer de îndată ce îşi face apariţia în gara Anhalt şi nu‑l mai părăseşte pe tot lungul drumului până la cancelariat. Un delir se dez­lănţuie atunci când se arată la balconul din Wilhelmstrasse, însoţit de comandanţii‑şefi ai celor trei armate şi de von Ribbentrop. Un cor de tinere fete intonează : „Vom lupta împotriva Angliei”. Este încântător, tot atât de idilic pe cât e de războinic, aidoma frumoaselor iubiri din legendele germanice : „Dă‑mi mâna ta, frumoasa ta mână albă, Căci ne ducem să învingem Anglia...” Vremea e frumoasă. S‑a interzis să se arunce buchete, căci îi displace führer-ului. Din nou bat toate clopotele.   La aproximativ două mii de kilometri mai la sud izbuc­neşte drama : flota engleză bombardează navele franceze staţionate în rada portului Mers‑El‑Kebir. „A fost o hotărâre odioasă, cea mai inumană, cea mai penibilă din toate cele pe care le‑am avut de comunicat”, recunoaşte Winston Churchill, care conchide : „Trebuia demonstrat însă până la evidenţă că cabinetul de război britanic nu se temea de nimic şi nu ar fi dat înapoi de la nimic”. Un act înfricoşător, resimţit cu durere şi furie de toţi francezii, aflaţi în acel moment fie în metropolă, fie în Algeria sau la Londra. Dar dacă lovitura are darul să ni­merească în plin Franţa, ea face însă impresie şi asupra ger­manilor. Generalul Rommel scrie soţiei sale : „Starea de război dintre Franţa şi flota britanică este un fapt fără precedent”. Pentru prima dată de la evacuarea Dunkerque‑ului, zarurile de fier ale războiului au fost aruncate. Acum, chiar în tabăra germană nu mai îndrăzneşte nimeni să afirme că „bătălia pentru Anglia nu va avea loc”.   Se iau deci toate măsurile pentru declanşarea ei. Primarul micului sat Le Coudray, la sud de Beauvais, vede sosind automobile cenuşii. Ele se opresc pe uliţa prin­cipală. Portierele sunt trântite; coboară nişte ofiţeri în uni­forma aviaţiei militare germane. Este căutat primarul. D‑l Laroche se prezintă. Satul este golit aproape în întregime de locuitorii lui, care au fugit încă din primele zile ale lunii iunie, după ce şi‑au încărcat în cărucioare sau căruţe tot ce putea fi transportat. Numai o fermă din zece mai lu­crează, restul fiind părăsite. Ce vor germanii? Relaţiile dintre ocupanţi şi ocupaţi sunt foarte reci. Ele se mărginesc la câteva rechiziţii, la câ­teva schimburi elementare în natură făcute sub semnul unei antipatii foarte fireşti, în pofida afişelor, lipite la întâm­plare pe străzi, înfăţişând un soldat din Wehrmacht cu un copil în braţe căruia îi întinde o felie de pâine şi sfătuind ca „populaţiile părăsite să acorde încredere soldatului ger­man”. D‑l Laroche se prezintă; unul dintre ofiţeri cunoaşte franceza, şi discuţia se leagă... Doi kilometri mai la nord se repetă aceeaşi scenă. D‑l Henry Masselin, primarul din Neuville‑d'Aumont, primeşte o vizită... şi nu va fi singurul. În curând devine evident fap­tul că, în perimetrul delimitat de satele La Boissiere, Parfondeval, Le Coudray‑en‑Thelle, Neuville‑d'Aumont şi Le Déluge, se pune „ceva” la cale. Regiunea se situează între cele două şosele naţionale, 1 şi 327, din care una duce la Paris, iar cealaltă la Pontoise. Este împădurită, străbătută de calea ferată Paris‑Beauvais şi bine alimentată cu apă de băut. Ce pot urmări germanii în acest loc? Prima măsură pe care o iau este tăierea căii ferate între Méru, la sud, şi Saint‑Sulpice, la nord. Se înfiinţează o na­vetă de autobuz care ia călătorii din cele două gări şi îi trans­portă pe porţiunea de aproximativ doisprezece kilometri într‑un sens şi în celălalt. Motivul acestei tăieri a căii ferate? În pădure, nu departe de Coudray, trenul trece printr‑un tunel; germanii l‑au zidit la nord cu scopul de a‑l transforma într‑o ascunzătoare pentru un tren special, care se va putea refugia acolo în caz de alarmă aeriană. În aşteptarea acestui tren, trupele de ocupaţie încercuiesc sectorul. Sunt rechizi­ţionate nişte ferme, precum şi locuinţa preotului din Neuville şi cafeneaua‑tutungerie din Coudray. Peste tot sosesc maşini, e întinsă sârmă ghimpată, civilii sunt controlaţi. Îşi fac apariţia feldjandarmii cu plăcile lor metalice pe piept şi câinii lor poliţişti. Curând sosesc camioane întregi cu ma­teriale şi muncitori care vin din Compiegne. În pădurea pe care vegetaţia verii o face de nepătruns şi unde circulaţia este de acum încolo interzisă lucrează zi şi noapte aproape trei mii de oameni. Pentru ce această muncă imensă al cărui scop nu poate fi aflat şi care va continua timp de multe săptămâni? într‑o dimineaţă, totul devine clar după mai multe semne : un neobişnuit du‑te‑vino de maşini purtând fanioane de ge­neral, instalarea unui cordon de trupe de o parte şi de cea­laltă a căii ferate între Meru şi Le Coudray, înmulţirea pa­trulelor pe bicicletă... şi apoi, fără îndoială că între ocupanţi şi ocupaţi a funcţionat acel al şaselea simţ, acel instinct al clarviziunii care face ca cel mai mic gest al temnicerului să fie inteligibil şi clar pentru prizonier. Toată lumea bănuieşte, toată lumea ştie : este aşteptat mareşalul Göring. Iată‑l pe uliţele satului, la Coudray. Nu se ştie dacă a venit pe şosea sau cu trenul său personal. De fiecare dată sau aproape de fiecare dată va fi la fel: agitaţie neobişnuită, apoi vizita. Trenul special este numit de germani cu numele lui secret Asia. El este format dintr‑un tren‑pilot cu va­goane de călătorie şi platforme pentru maşini şi din trenul special propriu‑zis. Se afirmă că este deservit de 171 de persoane. Flancat la ambele capete de baterii antiaeriene, vagonul lui Göring, încărcat cu plumb pentru a i se amor­tiza trepidaţiile, se compune din două încăperi : un mic birou şi o cameră de baie. E urmat de un vagon‑salon ame­najat cu o instalaţie cinematografică, de un vagon rezer­vat comandamentului şi de un al patrulea, destinat bucătă­riilor şi sufrageriei. În timpul bătăliei pentru Anglia, acest tren va mai fi văzut adesea în regiune. Göring pare să se simtă la largul său. Se zice că el, ca toţi oamenii corpolenţi, îşi dă osteneala să fie sprinten. În cămaşă, cu o figură deschisă, păşeşte înconjurat de statul său major, se opreşte pentru a arăta cu degetul un câmp sau o casă, apoi porneşte din nou... E arşiţă... De‑a lungul potecilor, murele se colorează în negru. Unul dintre ofiţerii din suita mareşalului se apleacă şi culege una...   [1] Reşedinţa oficială de la Londra a primului ministru al Angliei.   [2] O.K.W. = iniţialele de la Oberkommando der Wehrmacht (Coman­damentul suprem al armatei germane). [3] Eddy Bauer. „Histoire controversée de la deuxième guerre mondiale", vol. II (1940), Monaco, 1966, p. 258. [4] Ne orientăm după periodizarea lui Karl Klee, „Die Luftschlacht um England 1940" în „Entscheidungsschlachten des zweiten Weltkrieges", Frankfurt am Main, 1960, p. 75.   [5] Drow Middleton în „Historia", nr. 226, 1965, p. 404. [6] Mareşal al aerului. [7] Mareşal şef al aerului. [8] Comandamentul aviaţiei de vânătoare. [9] Secţia de informaţii. [10] Comandor de aviaţie. [11] Prescurtare din Operations'room (punctul de comandă). [12] Comandant de aripă. [13] Muzeul Militar Imperial. [14] Institutul de cercetări a istoriei militare. [15] „Revista internaţională a aviaţiei de vânătoare” [16] Linia de metro. [17] Forţele aeriene britanice. [18] Wilhelm al IV lea (1765—1837), rege al Marii Britanii. [19] An în care Invincibila Armada, pornită să invadeze Anglia, a fost distrusă de o furtună şi de flota britanică. [20] Aviaţia de vânătoare germană.    

GEOPOLITICA LUMILOR SECOLULUI XXI   INTRODUCERE POLITICA SUPERPUTERII   Din momentul în care continentele au început să fie interdependente din punct de vedere politic, adică acum aproximativ 500 de ani. Eurasia a fost în permanenţă centrul de putere al lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de Ia extremitatea ei vest-europeană – au pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii, astfel că statele eurasiatice au dobândit un statut special şi s-au bucurat de privilegiile de a fi principalele puteri ale lumii. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume. Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura şi, de fapt, prima putere cu adevărat globală. Cu toate acestea, Eurasia îşi păstrează importanţa geopolitică. Nu numai că extremitatea ei vestică – Europa – deţine încă o mare parte din puterea economică şi politică a omenirii, dar partea sa estică – Asia – a devenit, în ultima vreme, un periculos centru de creştere economică şi de sporită influenţă politică. Prin urmare, problema modulpi în care America, angajată la scară planetară, poate face faţă complexelor relaţii de putere din Eurasia – în special, dacă ea poate preîntâmpina apariţia unei puteri eurasiatice dominante şi potrivnice – rămâne fundamentală pentru capacitatea Americii de a-şi exercita supremaţia mondială. Rezultă deci că, pe lângă preocuparea pentru dezvoltarea diferitelor noi dimensiuni ale puterii (tehnologie, comunicaţii, informaţii, precum şi comerţ şi finanţe), politica externă americană trebuie să se preocupe în continuare de dimensiunea geopolitică şi să-şi folosească influenţa în Eurasia în aşa fel încât să creeze un echilibru continental stabil, cu Statele Unite ca arbitru politic. Eurasia este astfel tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială, iar această luptă implică geostra- tegia – administrarea strategică a intereselor geopolitice. Este demn de atenţie faptul că nu mai departe decât în 1940 doi aspiranţi la puterea mondială, Adolf Hitler şi Iosif Stalin, au fost de acord în mod explicit (la negocierile secrete din luna noiembrie a acelui an) că America ar trebui exclusă din Eurasia. Fiecare din ei realiza că pătrunderea puterii americane în Eurasia ar periclita propriile lui ambiţii de dominaţie mondială. Fiecare împărtăşea supoziţia că Eurasia e centrul lumii şi că acela care controlează Eurasia controlează lumea. Jumătate de secol mai târziu chestiunea a fost redefinită: va dăinui supremaţia Americii în Eurasia şi în ce scopuri ar putea fi ea aplicată? Obiectivul fundamental al politicii americane ar putea fi benefic şi vizionar: modelarea unei comunităţi mondiale cu adevărat cooperante, în conformitate cu tendinţele pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii. Dar, în acelaşi timp, este imperios necesar ca să nu apară niciun concurent eurasiatic capabil să domine Eurasia şi astfel să concureze America. De aceea, scopul acestei cărţi este formularea unei geostrategii cuprinzătoare şi integrale pentru Eurasia. ZBIGNIEW BRZEZINSKI Washington. D.C. Aprilie 1997 CAPITOLUL 1 UN NOU TIP DE HEGEMONIE Hegemonia s-a născut o dată cu omenirea. Dar actuala supremaţie a Americii este distinctă prin rapiditatea apariţiei, anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat – şi a fost transformată de către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată din emisfera vestică într-o putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii. SCURTUL DRUM SPRE SUPREMAŢIA MONDIALĂ Războiul hispano-american din 1898 a fost primul război de cucerire dus de America în afara hotarelor sale. El a deschis calea extinderii puterii americane în Pacific, dincolo de Hawaii, spre Filipine. La începutul acestui secol, strategii americani erau deja preocupaţi de dezvoltarea doctrinei unei supremaţii navale asupra celor două oceane, iar marina americană începuse să conteste concepţia că Anglia „domneşte peste mări“. Revendicarea de către America a unui statut special de unic apărător al securităţii emisferei vestice – statut proclamat la începutul secolului prin Doctrina Monroe şi ulterior justificat de aşa-zisul „destin evident” al Americii – s-a accentuat după construirea Canalului Panama, ce facilita dominaţia navală atât asupra Oceanului Atlantic, cât şi asupra Oceanului Pacific. Baza crescândelor ambiţii geopolitice ale Americii era rapida industrializare a economiei ţării. La izbucnirea primului război mondial puterea economică în creştere a Americii reprezenta deja circa 33% din P.N.B. Mondial, ceea ce surclasa Marea Britanie ca principală putere industrială a lumii. Acest remarcabil dinamism economic a fost favorizat de o cultură care încuraja experimentul şi inovaţia. Instituţiile politice şi economia de piaţă liberă din America au creat posibilităţi nemaiîntâlnite pentru inventatori ambiţioşi şi iconoclaşti, pe care privilegii arhaice sau ierarhii sociale rigide nu îi împiedicau să urmărească înfăptuirea propriilor vise. Pe scurt, cultura naţională era deosebit de prielnică creşterii economice şi, prin atragerea şi asimilarea rapidă a celor mai talentate personalităţi din străinătate, ea înlesnea de asemenea expansiunea puterii naţionale. Primul război mondial a oferit prima ocazie pentru o masivă lansare în Europa a forţei militare americane. O putere până atunci relativ izolată şi-a transportat prompt peste Atlantic mai multe sute de mii de militari – o expediţie militară transoceanică fără precedent ca desfăşurare şi amploare, care semnala apariţia unui nou important jucător pe arena internaţională. Fapt tot atât de important, războiul a determinat, în acelaşi timp, primul important efort diplomatic american de a aplica principiile americane în găsirea unei soluţii la problemele internaţionale ale Europei. Celebrele „Patrusprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson au reprezentat inculcarea idealismului american în geopolitica europeană, idealism consolidat de puterea americană. (în urmă cu 15 ani, Statele Unite jucaseră rolul principal în rezolvarea unui conflict din Extremul Orient, acela dintre Rusia şi Japonia, impunându-şi, şi prin aceasta, crescânda talie internaţională.) Fuziunea dintre idealismul american şi puterea americană s-a făcut astfel din plin simţită pe scena lumii. Totuşi, strict vorbind, primul război mondial era încă un război predominant european, nu mondial. Dar caracterul său autodes- tructiv a marcat începutul sfârşitului predominării politice, economice şi culturale a Europei asupra restului lumii. Pe parcursul războiului niciuna dintre puterile europene nu a fost capabilă să obţină o victorie decisivă – iar rezultatul războiului a fost serios influenţat de intrarea în conflict a unei puteri non-europene în ascensiune: America. Din acest moment. Europa avea să devină din ce în ce mai mult obiectul, şi mai puţin subiectul politicii mondiale de putere. Dar această scurtă izbucnire de primat mondial american nu a produs o angajare continuă a Americii în chestiunile internaţionale, în schimb, ea s-a retras rapid într-o combinaţie auto-mulţumitoare de izolaţionism şi idealism. Deşi pe la jumătatea anilor ’20 şi începutul anilor ’30 totalitarismul devenea din ce în ce mai puternic pe continentul european, puterea americană – care atunci includea o puternică flotă pe două oceane ce depăşea în mod clar marina britanică – nu s-a implicat. Americanii au preferat să fie spectatori la politica mondială. Conceptul american de securitate, bazat pe o viziune a Americii ca insulă continentală, a fost în acord cu această predispoziţie. Strategia americană se concentra asupra apărării ţărmurilor sale, având astfel un orizont îngust-naţional, fără a se gândi prea mult la considerentele internaţionale sau globale. Principalii actori internaţionali erau, încă, puterile europene şi, din ce în ce mai mult, Japonia. Era europeană în politica mondială a luat sfârşit definitiv în cursul celui de-al doilea război mondial, primul război cu adevărat mondial. Desfăşurat pe trei continente simultan, oceanele Atlantic şi Pacific fiind şi ele puternic disputate, dimensiunea sa mondială a fost demonstrată în mod simbolic atunci când soldaţii britanici şi japonezi – care reprezentau, respectiv, o îndepărtată insulă din Vestul Europei şi o insulă similară din Estul Asiei – s-au ciocnit la o distanţă de mii de mile de patriile lor pe frontiera indiano-bir- maneză. Europa şi Asia deveniseră un unic câmp de bătălie. Dacă războiul s-ar fi încheiat printr-o victorie clară a Germaniei naziste, o unică putere europeană ar fi apărut ca putere mondială dominantă. (Victoria Japoniei în Pacific ar fi adus pentru acea naţiune rolul dominant în Extremul Orient, dar, după toate probabilităţile. Japonia nu ar fi rămas doar un hegemon regional.) în schimb, înfrângerea Germaniei a fost în mare măsură pecetluită de cei doi învingători extra-europeni. Statele Unite şi Uniunea Sovietică, care au devenit moştenitoarele nerealizatelor tendinţe ale Europei către supremaţia mondială. Următorii cincizeci de ani au fost dominaţi de competiţia bipolară dintre America şi Uniunea Sovietică pentru supremaţia mondială. În unele privinţe, competiţia dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a reprezentat împlinirea teoriilor celor mai dragi geopoliticienilor: ea a adus în arenă principala putere maritimă a lumii, care domină două oceane. Pacific şi Atlantic, împotriva principalei puteri de uscat a lumii, deţinătoare a supremaţiei în heart- land-uV eurasiatic (cu blocul chino-sovietic care cuprindea un spaţiu amintind, cu putere, întinderea Imperiului Mongol). Aspectul geopolitic nu putea fi mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea întreagă. Câştigătorul ar fi dominat cu adevărat globul pământesc. Nimeni nu i-ar mai fi stat în cale, odată victoria obţinută. Fiecare rival lansa în întreaga lume un apel ideologic impregnat cu optimism istoric, care justifica, pentru fiecare din ele, eforturile necesare şi, în acelaşi timp, îi întărea convingerea în victoria inevitabilă. Fiecare rival îşi domina clar propriul spaţiu – spre deosebire de aspiranţii imperiali europeni la hegemonie mondială, dintre care niciunul nu a reuşit vreodată cu adevărat să-şi impună predominarea decisivă în interiorul Europei înseşi. Iar fiecare dintre cele două rivale îşi folosea ideologia pentru a-şi consolida dominaţia asupra respectivilor săi vasali sau tributari într-un mod care amintea oarecum de epoca războaielor religioase. Combinaţia dintre dimensiunile geopolitice mondiale şi declarata universalitate a dogmelor rivale a dat competiţiei o intensitate nemaiîntâlnită. Dar un factor suplimentar – şi el plin de implicaţii mondiale – a făcut ca această competiţie să fie cu adevărat unică. 1 Nota traducătorului: Heartland: concept introdus de Harold Mackinder (1861-1947) în articolul „The Geographical Pivot of History”, prezentat la Royal Geographic Society în ian. 1904. Mackinder înţelegea prin heartland „partea centrală a Eurasiei, zona-pivot a politicii mondiale”, „acea zonă a Eurasiei inaccesibilă vapoarelor şi controlată de Rusia”. (Conform International Encyclopaedia of Social Sciences, voi. 9, The Macmillan Company & The Free Press, N.Y., Collier-Macmillan Publishers, London, 1972.) Apariţia armelor nucleare însemna că un război frontal, de tip clasic, între cei doi rivali principali putea nu numai să atragă după sine distrugerea lor reciprocă, dar şi să aibă consecinţe fatale pentru o parte însemnată din omenire. Intensitatea conflictului era astfel – supusă simultan unei extraordinare auto-constrângeri din partea ambilor rivali. Pe tărâm geopolitic, războiul era purtat în mare măsură la extremităţile Eurasiei înseşi. Blocul chino-sovietic domina majoritatea Eurasiei, dar nu îi controla extremităţile. America de Nord reuşise să-şi consolideze poziţia atât la extremitatea vestică, cât şi la cea estică ale marelui continent eurasiatic. Apărarea acestor capete de pod continentale (rezumată, pe „frontul” de vest de către Blocada Berlinului şi pe cel de est de către Războiul din Coreea) a fost astfel primul test strategic pentru ceea ce avea să Fie cunoscut sub denumirea de Războiul Rece. în faza finală a Războiului Rece, pe harta Eurasiei (vezi harta de mai sus) a apărut un al treilea „front” defensiv: cel sudic. Invadarea Afganistanului de către sovietici a provocat o ripostă americană pe două direcţii: asistenţa directă pentru rezistenţa autohtonă din Afganistan în scopul blocări armatei sovietice; şi o intensificare pe scară mare a prezenţei militare americane în Golful Persic pentru a descuraja o eventuală înaintare spre sud a puterii militare sau politice sovietice. Statele Unite şi-au asumat obligaţia de a apăra regiunea Golfului Persic, în conformitate cu propriile interese de securitate în vestul şi estul Europei. Faptul că America de Nord a frânat cu succes eforturile blocului eurasiatic de a obţine stăpânirea efectivă asupra întregii Eurasii – proces în care ambele părţi s-au abţinut până la final de la o ciocnire militară directă de teama unui război nuclear – însemna că rezultatul disputei era decis în cele din urmă pe căi non-militare. Vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic, atractivi- tatea culturală au devenit dimensiuni decisive. Coaliţia condusă de America şi-a păstrat unitatea, în timp ce blocul chino-sovietic s-a dezmembrat în mai puţin de două decenii. În parte, aceasta s-a datorat flexibilităţii mai mari a coaliţiei democratice, în contrast cu caracterul ierarhic şi dogmatic – dar şi fragil – al lagărului comunist. Prima presupunea împărtăşirea unor valori, dar fără un cadru doctrinar formal. A doua punea accent pe corectitudinea dogmatică, cu un singur centru autorizat de interpretare. Principalii vasali ai Americii, de asemenea, erau cu mult mai slabi decât ea, în timp ce Uniunea Sovietică nu putea trata la nesfârşit China ca pe o subordonată. Rezultatul s-a datorat şi faptului că partea americană s-a dovedit mult mai dinamică din punct de vedere economic şi tehnologic, în timp ce Uniunea Sovietică a stagnat treptat şi nu a putut concura eficient nici în ce priveşte creşterea economică, nici tehnologia militară. În schimb, decăderea economică a generat demoralizarea ideologică. De fapt, puterea militară sovietică – şi teama pe care ea le-o inspira occidentalilor – a ascuns multă vreme inegalitatea esenţială dintre cei doi opozanţi. America era pur şi simplu mult mai bogată, mult mai avansată tehnologic, mult mai mobilă şi mai novatoare din punct de vedere militar, mult mai atrăgătoare şi mai creatoare pe tărâm social. Constrângerile ideologice subminau potenţialul creator al Uniunii Sovietice, făcând astfel ca sistemul său să fie din ce în ce mai rigid, iar economia – din ce în ce mai risipitoare şi mai puţin competitivă din punct de vedere tehnologic. Câtă vreme nu izbucnea un război în care părţile s-ar fi distrus reciproc, intr-o competiţie pe termen lung balanţa trebuia să se încline în cele din urmă în favoarea Americii. De asemenea, rezultatul final a fost puternic influenţat de considerente culturale. Coaliţia condusă de America accepta, în general, ca pozitive, multe din trăsăturile culturii politice şi sociale americane. Cei mai importanţi doi aliaţi ai Americii, de la extremele vestice şi estice ale Eurasiei, Germania şi Japonia, s-au însănătoşit economic în contextul unei admiraţii aproape nelimitate pentru tot ce este american. Foarte mulţi considerau că America reprezintă viitorul, că este o societate demnă de admiraţie şi care merită să fie imitată. în schimb. Rusia era dispreţuită din punct de vedere cultural de către majoritatea „vasalilor” săi din Europa Centrală şi încă şi mai mult de către aliatul său principal – şi din ce în ce mai sigur pe sine – din est: China. Pentru locuitorii Europei Centrale, dominaţia ruşilor însemna izolarea de ceea ce ei considerau a fi patria lor filosofică şi culturală: Europa Occidentală şi tradiţiile ei religioase creştine. Mai rău, însemna dominaţia de către un popor pe care central-europenii îl considerau, deseori pe nedrept, ca inferior lor din punct de vedere cultural. Chinezii, pentru care cuvântul „Rusia” înseamnă „ţara nesătulă”, erau dispreţuitori chiar mai făţiş. Deşi iniţial ei contestaseră numai pe tăcute pretenţiile Moscovei privind valabilitatea generală a modelului sovietic, la un deceniu de la revoluţia comunistă chineză ei au pus hotărât sub semnul întrebării primatul ideologic al Moscovei şi chiar au început să-şi exprime deschis dispreţul tradiţional faţă de barbarii cu care se învecinau la nord. în fine, chiar în interiorul Uniunii Sovietice, 50% din populaţie, care era ne-rusă, a sfârşit prin a respinge dominaţia Moscovei. Treptata trezire a ne-ruşilor însemna că ucrainenii, georgienii, armenii şi azerii au început să privească puterea sovietică ca pe o formă de dominaţie imperială străină, de către un popor faţă de care nu se simţeau inferiori cultural. În Asia Centrală aspiraţiile naţionale puteau fi mai slabe, dar aceste popoare erau stimulate suplimentar de o crescândă conştiinţă a identităţii islamice, intensificată de cunoaşterea faptului că în alte părţi avea loc o decolonizare. Ca atâtea imperii înaintea sa. Uniunea Sovietică a fost supusă în cele din urmă imploziei şi dezmembrării, căzând victimă nu atât unei înfrângeri militare directe, cât unei dezintegrări accelerate de către tensiunile economice şi sociale. Soarta sa a confirmat observaţia competentă a unui savant care spunea că „imperiile sunt în mod inerent instabile politic, deoarece părţile subordonate preferă aproape întotdeauna o mai mare autonomie, iar contra-elitele din aceste părţi acţionează aproape întotdeauna, când au ocazia, pentru a obţine o mai mare autonomie, în acest sens, imperiile nu se prăbuşesc, ci, mai degrabă, se dezintegrează, de obicei foarte încet, deşi uneori deosebit de repede”[1]. PRIMA PUTERE MONDIALĂ Prăbuşirea rivalei sale a adus America într-o situaţie unică. Ea a devenit, simultan, prima şi unica putere cu adevărat mondială. Şi totuşi supremaţia mondială a Statelor Unite aminteşte în multe privinţe de imperii mai vechi, fără a ţine seama de dimensiunile lor regionale mai restrânse. Aceste imperii îşi bazau puterea pe o ierarhie de vasali, tributari, protectorate şi colonii, în care cei aflaţi în afară erau în general priviţi ca barbari. Până la un anumit punct, această terminologie anacronică nu e întru totul neadecvată pentru unele din statele aflate acum în interiorul orbitei americane. Ca şi în trecut, exercitarea puterii „imperiale” americane decurge în mare măsură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt. În scopuri militare, vaste resurse economice şi tehnologice, din farmecul cultural neclar, dar însemnat al modului de viaţă american, din dinamismul absolut şi competitivitatea înnăscută ale elitelor politice şi sociale americane. Şi imperiile mai vechi întrunesc aceste caracteristici. Roma e prima care vine în minte. Acest imperiu a fost întemeiat pe parcursul a aproape 2 secole şi jumătate printr-o susţinută expansiune teritorială către nord. Apoi şi spre vest şi spre sud, ca şi prin stabilirea unui control maritim eficient asupra întregului litoral al Mării Mediterane. Ca întindere geografică, imperiul a atins punctul culminant în jurul anului 211 d.Hr. (vezi harta de mai jos). Roma avea o organizare statală centralizată şi o economie unică şi autonomă. Puterea sa imperială era exercitată cu grijă şi hotărâre printr-un complex sistem de organizare politică şi economică. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri şi rute navale, pornind din Capitală, permitea rapida redislocare şi concentrare a legiunilor romane staţionate în diversele state vasale şi provincii tributare – în eventualitatea unei ameninţări serioase împotriva securităţii imperiului. în perioada de apogeu a imperiului, legiunile romane desfăşurate în străinătate numărau nu mai puţin de trei sute de mii de oameni – o forţă remarcabilă, cu atât mai distructivă cu cât romanii aveau tactică şi armament superioare, iar centrul era capabil să ordone redislocări relativ rapide. (Este frapant să observăm că în 1996, America, o putere suverană cu un teritoriu mult mai populat, proteja extremităţile stăpânirii sale staţionând 296 000 soldaţi profesionişti în afara hotarelor sale.) Totuşi, puterea imperială a Romei se baza şi ea pe o importantă realitate psihologică. Civis Romanus sum – „Eu sunt cetăţean roman“ – era cea mai înaltă auto-definire posibilă, motiv de mândrie, şi pentru mulţi – o aspiraţie. Acordat, în cele din urmă şi celor ce nu erau născuţi romani, statutul solemn de cetăţean roman era o expresie a superiorităţii culturale care explică conştiinţa puterii imperiale despre misiune. Aceasta nu numai că legitima dominaţia Romei, dar îi şi făcea pe cei supuşi ei să-şi dorească asimilarea şi includerea în structura imperială. Superioritatea culturală, considerată de către dominatori ca de la sine înţeleasă şi recunoscută de către dominaţi, întărea astfel puterea imperială. Această putere imperială uriaşă, în mare măsură necontestată, a dăinuit aproape 300 de ani. Cu excepţia ameninţării reprezentate, la un moment dat, de apropiata Cartagină şi, la hotarul estic, de Imperiul părţilor, lumea din afara imperiului era în mare măsură barbară, prost organizată, capabilă – de cele mai multe ori – doar de atacuri sporadice şi în mod evident inferioară cultural. Câtă vreme imperiul era capabil să-şi menţină vitalitatea şi unitatea internă, lumea exterioară nu reprezenta niciun fel de concurenţă. Trei cauze majore au dus la prăbuşirea finală a Imperiului Roman. Mai întâi, imperiul a devenit prea mare pentru a fi condus dintr-un singur centru, dar împărţirea lui într-o jumătate vestică şi una estică a distrus automat caracterul de monopol al puterii sale. În al doilea rând, şi în acelaşi timp, lunga perioadă de exagerată încredere în sine a puterii imperiale a generat un hedonism cultural, care, treptat, a erodat dorinţa de mărire a elitei politice. În al treilea rând, inflaţia prelungită a subminat şi ea capacitatea sistemului de a se susţine în absenţa sacrificiului social pe care cetăţenii nu mai erau dispuşi să-l facă. Decăderea culturală, divizarea politică şi inflaţia financiară, toate au contribuit la subminarea Romei, fa- când-o vulnerabilă chiar faţă de barbarii din apropierea graniţelor ei. După standardele noastre de azi. Roma nu era o putere cu adevărat mondială, ci regională. Cu toate acestea, dată fiind starea de izolare între diversele continente de pe glob ce exista în acele vremuri, puterea regională a Romei era de sine stătătoare şi izolată, fără vreun rival imediat sau chiar îndepărtat. Imperiul Roman era astfel o lume în sine, cu o organizare politică excelentă şi o superioritate culturală care au făcut din el precursorul sistemelor imperiale de mai târziu, chiar cu o mai mare întindere geografică. Chiar şi aşa. Imperiul Roman nu era unic. Imperiile roman şi chinez au apărut aproape în acelaşi timp, deşi niciunul nu avea cunoştinţă de existenţa celuilalt. Pe la anul 221 î.Hr. (perioada Războaielor punice dintre Roma şi Cartagina), unificarea realizată de statul Ch în a celor şapte state existente a dus la formarea primului Imperiu chinez, care imediat a început construirea Marelui Zid din nordul Chinei cu scopul de a izola interiorul regatului de lumea barbară de la graniţa sa. Următorul imperiu, al Dinastiei Han, care a cunoscut înflorirea după anul 140 î.Hr.. Era şi mai impresionant prin întindere şi organizare. La începutul erei creştine nu mai puţin de 57 de milioane de oameni erau supuşi autorităţii sale. Această cifră uriaşă, ea însăşi fără precedent, demonstrează extraordinara eficacitate a controlului centralizat exercitat printr-o birocraţie centralizată şi represivă. Stăpânirea imperială se întindea până în Coreea de azi, părţi din Mongolia şi mare parte din litoralul chinez. Cu toate acestea, aproape ca şi Roma, Imperiul Dinastiei Han a început şi el să fie afectat de frământări interne, iar prăbuşirea sa definitivă a fost grăbită prin împărţirea sa, în anul 220 d.Hr., în trei regate independente. Istoria ulterioară a Chinei a cuprins perioade de reunificare şi extindere, urmate de decădere şi fărâmiţare. De mai multe ori, China a reuşit să instaureze sisteme imperiale care erau de sine stătătoare, izolate şi neameninţate din afară de niciun rival organizat. Împărţirea în trei state a regatului Dinastiei Han a fost înlăturată în anul 589 d.Hr. Prin unificarea ce anunţa, intr-un fel. Reapariţia unui sistem imperial. Cea mai mare autoafirmare imperială a Chinei a avut loc sub dinastia manciuriană, şi mai ales la începutul dinastiei Ch’ing. Prin sec. Al XVIlI-lea China era din nou un imperiu în plin avânt, cu un centru imperial înconjurat de state vasale şi tributare, printre care Coreea, Indochina, Thailanda, Birmania şi Nepalul de astăzi. Stăpânirea Chinei se întindea astfel de la extremitatea estică a Rusiei de astăzi şi până în sudul Siberiei, până la Lacul Baikal şi în Kazahstanul de astăzi, spre sud spre Oceanul Indian şi din nou spre est, peste Laos şi Vietnamul de Nord (vezi harta de la p. 25). Ca şi în cazul Romei, imperiul era o complexă organizaţie financiară, economică, de învăţământ şi de securitate. Controlul asupra vastului teritoriu şi a celor peste 300 de milioane de locuitori era exercitat pe toate aceste căi, cu un puternic accent pe autoritatea politică centralizată susţinută de un serviciu de curieri deosebit de eficient. Întregul imperiu era împărţit în patru zone, care porneau de la Pekin, şi delimitau zonele în care mesagerul putea ajunge într-o săptămână, în două, în trei şi, respectiv, în patru săptămâni. Birocraţia centralizată, pregătită din punct de vedere profesional şi selectată pe criterii competitive, constituia izvorul de putere al unităţii imperiului. Acea unitate era întărită, legitimată şi susţinută – din nou, ca şi în cazul Romei – de o conştiinţă a superiorităţii culturale, adânc înrădăcinată şi puternic resimţită, care a fost sporită de confucianism, o filosofie atât de utilă imperiului, ea punând accent pe armonie, ierarhie şi disciplină. China – Imperiul celest – era văzută ca centrul universului, având la graniţe, şi dincolo de ele, doar barbari. A fi chinez însemna a fi cultivat şi din acest motiv restul lumii îi datora Chinei respectul cuvenit. Această deosebită conştiinţă a superiorităţii străbătea din răspunsul pe care – chiar în faza de declin a Chinei de la sfârşitul secolului al XVII-lea – împăratul chinez l-a dat regelui George al 111-lea al Marii Britanii, ai cărui emisari încercaseră să ademenească China într-o relaţie de comerţ oferind ca daruri, în semn de bunăvoinţă, unele produse industriale britanice. „Noi. Prin mila Cerului. Împărat, anunţăm pe Regele Angliei să ia cunoştinţă de mesajul nostru: Imperiul Celest, dominând între graniţele celor patru mări… nu pune preţ pe lucrurile rare şi scumpe… şi nici nu avem nici cea mai mică nevoie de manufacturile ţării voastre… De aceea, noi… am ordonat celor pe care i-aţi trimis cu ofranda să se întoarcă fără grijă acasă. Tu, o. Rege, trebuie doar să ne îndeplineşti dorinţele întărindu-ţi loialitatea şi jurând supunere veşnică1’. Declinul şi prăbuşirea succesivelor imperii chineze s-au datorat, şi ele, în primul rând, factorilor interni. „Barbari” mongoli şi apoi occidentali au învins aceste imperii din cauza oboselii interne, a decăderii, a hedonismului; pierderea creativităţii economice şi militare a vlăguit voinţa Chinei şi mai apoi a accelerat prăbuşirea ei. Puterile străine au exploatat proasta stare internă a Chinei – Anglia în Războiul opiului din 1839-1842; Japonia, un secol mai târziu – fapt care, în schimb, a generat profundul sentiment de umilire culturală care i-a motivat pe chinezi de-a lungul întregului secol XX, umilire şi mai intensă din cauza contradicţiei dintre conştiinţa lor adânc înrădăcinată despre superioritatea culturală şi înjositoarele realităţi politice din China postimperială. Mai mult decât în cazul Romei, China imperială ar fi astăzi clasificată ca putere regională. Dar. În zilele ei de glorie. China nu avea egal pe glob, în sensul că nicio altă putere nu era capabilă să-i pună sub semnul întrebării statutul său imperial ori să se opună expansiunii ei, dacă aceasta ar fi fost dorinţa Chinei. Sistemul chinez era de-sine-stătător şi autonom, bazându-se, în primul rând, pe o identitate etnică comună, cu o relativ limitată extindere a puterii centrale asupra statelor tributare, cu etnii diferite şi periferice din punct de vedere geografic. Miezul său etnic, mare şi dominant, i-a dat Chinei posibilitatea să realizeze refacerea periodică a imperiilor. Din acest punct de vedere, China a fost destul de diferită de alte imperii, în care popoare mici din punct de vedere numeric, dar cu propensiuni dominatoare au reuşit, pentru o vreme, să-şi impună şi să-şi menţină dominaţia asupra unor populaţii diferite etnic şi mult mai numeroase. Dar, o dată ce dominaţia unor asemenea imperii era subminată, nu mai putea fi vorba de restaurarea lor. Pentru a găsi o asemănare oarecum apropiată de definiţia de astăzi a unei puteri mondiale trebuie să apelăm la remarcabilul fenomen al Imperiului Mongol. Apariţia sa a fost realizată printr-o lupta intensă împotriva unor adversari importanţi şi bine organizaţi. Printre învinşii săi erau regatele Poloniei şi Ungariei, forţele Sfântului Imperiu Roman, mai multe cnezate ruseşti şi statul rus, califatul Baghdadului şi, mai târziu, chiar dinastia Sung a Chinei. învingându-şi rivalii, Genghis-Han şi urmaşii săi au instaurat un control centralizat asupra teritoriului pe care experţii în geopolitică de mai târziu l-au considerat a fi heartland-ul global sau pivotul puterii mondiale. Imperiul lor continental eurasiatic se întindea de la ţărmurile Mării Chinei până în Anatolia din Asia Mică şi până în Europa Centrală (vezi harta). Doar în perioada de vârf a blocului stalinist chino-sovietic Imperiul Mongol de pe continentul eurasiatic a fost în sfârşit egalat în ceea ce priveşte întinderea conducerii centralizate asupra unor teritorii contigui. Imperiile roman, chinez şi mongol au fost precursorii regionali ai aspiranţilor la puterea mondială ce au apărut după aceea. În cazul     Romei şi al Chinei, aşa cum am observat deja, structurile lor imperiale erau foarte dezvoltate, atât din punct de vedere politic, cât şi economic, iar ampla răspândire şi acceptare a culturii superioare a centrului exercitau un important rol de consolidare. În contrast cu acestea, Imperiul Mongol menţinea dominaţia politică bazându-se pe cucerirea militară urmată de adaptare (şi chiar asimilare) la condiţiile locale. Puterea imperială mongolă se baza în mare măsură pe dominarea militară. Realizată prin aplicarea strălucită şi nemiloasă a unei tactici militare superioare ce îmbina o remarcabilă capacitate de deplasare rapidă a forţelor cu concentrarea acestora în timp util, dominaţia mongolă nu a impus vreun sistem economic sau financiar organizat. Pe de altă parte, nici autoritatea mongolă nu deriva dintr-un sentiment arogant de superioritate culturală. Conducătorii mongoli erau prea puţini pentru a reprezenta o clasă conducătoare capabilă să se auto-regenereze şi, în orice caz, absenţa unui sentiment precis şi conştient al superiorităţii sale culturale sau chiar etnice a privat elita imperială de încrederea în sine de care avea nevoie. De fapt, conducătorii mongoli s-au dovedit destul de sensibili la asimilarea treptată de către popoarele deseori mai avansate cultural pe care le-au cucerit. Astfel, unul dintre nepoţii lui Genghis-Han, care devenise împăratul zonei chineze a împărăţiei marelui Han, a devenit fervent propagator al confucianismului; un altul a devenit musulman evlavios, în calitatea sa de sultan al Persiei; iar un al treilea a devenit conducătorul persan din punct de vedere cultural al Asiei Centrale. Acest factor – asimilarea stăpânitorilor de către cei stăpâniţi din cauza absenţei unei culturi politice dominante – ca şi problemele nerezolvate ale succesiunii la tronul marelui Han care fondase imperiul au cauzat în cele din urmă sfârşitul imperiului. Statul mongol devenise prea mare pentru a fi guvernat dintr-un centru unic, dar soluţia încercată – aceea de a împărţi imperiul în mai multe părţi de sine stătătoare – a determinat o asimilare locală încă şi mai rapidă şi a grăbit dezintegrarea imperiului. După ce a durat două secole, de la 1206 la 1405, cel mai mare imperiu pe uscat din lume a dispărut fără urmă. După aceea. Europa a devenit atât centrul de putere mondială, cât şi focarul principalelor lupte pentru puterea mondială. Într-adevăr, timp de aproape trei secole, mica extremitate nord-vestică a continentului eurasiatic a atins – prin extinderea puterii maritime şi pentru prima oară în istorie – autentica dominaţie mondială, astfel că puterea europeană se întindea şi se afirma pe fiecare continent al globului. Este demn de remarcat faptul că puterile imperiale hegemone din vestul Europei nu erau foarte populate din punct de vedere demografic, mai ales dacă le comparăm cu cei pe care îi subjugau efectiv. Totuşi, pe la începutul secolului al XX-lea, în afara emisferei vestice (care, cu două secole în urmă, fusese şi ea supusă controlului Europei de Vest şi era locuită cu precădere...   [1] Donald Puchala. The History ofthe Future of International Relations, în „Ethics and International Affairs", 8 (1994), p. 183.  

Cuprins       Preambul ....................................................... ........................... 5   Lumea veche. Inventarea imaginii liderului ............................. 13   Egiptul.................................................... ................................ 13 Mesopotamia ....................................................... ................... 23 India ....................................................... ................................ 33 China ....................................................... .............................. 45 Poporul evreu ....................................................... ................... 57 Cetatea greacă ....................................................... .................. 69 Roma ....................................................... ................................ 87 Concluzii — Lumea veche ...................................................... 106 Răspândirea credinţei ....................................................... .... 115 Apostoli, misionari, predicatori............................................... 115 Media. Realitatea artificială................................................. .. 161 Tehnologie şi cenzură................................................ ............ 161 Presa ca instrument. Primii paşi ........................................... 178 Momentul de libertate ....................................................... .... 190 Media în totalitarism ....................................................... ...... 202 Ficţiunea ca  instrument ....................................................... 235 Marele manipulator ....................................................... ........ 259   Note..................................................... ................................. 273 Bibliografie ....................................................... .................... 303         Preambul         În  lucrările dedicate istoriei propagandei, de  exemplu, sau altor forme  şi tehnici de comunicare în masă, tabla de materii este formata totdeauna dintr-o înşiruire de momente sau de etape  ale istoriei omenirii din care autorii desprind dovezi excepţionale ale utilizării manipulării asupra cetăţeanului. Niciodată nu vor lipsi Hitler şi ai lui, Stalin şi chinezii lui Mao, Biserica, în principiu cea catolică, sofiştii greci şi împăraţii romani. Vom citi mai mereu despre Congregatio de Propaganda Fide1 şi donaţia lui Constantin, despre Goebbels, Holocaust şi Ministerul Propagandei, despre  Gulag, lupta  de  clasă  şi Directiva NKVD numărul 3 din 2 iunie 1947, despre Revoluţia Culturală şi laogai2, despre cultul imperial, Nero şi Caligula, despre malformările istoriei în De bello Gallico, despre piramide, catedrale şi statui.  Şi  bineînţeles  despre  multe altele... Toate elemente credibile şi spectaculoase  ale fenomenului. Sunt identificate cu precizie datele apariţiei primei lucrări tipărite, a primului ziar şi a primei emisii radio, sunt  dovedite legăturile istorice dintre emergenţa anumitor mişcări sociale şi politice şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare. Fiecare secol scurs de la naşterea statalităţii are momentele lui de glorie – mai puţine cele  îndepărtate, tot mai multe spre prezent – ale intersecţiei dintre comunicare, evoluţie şi istorie. Legând  cu o  linie continuă  aceste vârfuri  se obţine perspectiva modului în care comunicarea (cu toate componentele ei) a determinat modelarea realităţii cunoscute nouă acum. Un lung şir de excese şi de acte geniale, care poate începe cu pşentul faraonic şi duce până la difuzarea în lumea întreagă de  către structurile abilitate ale armatei americane a imaginilor simulate în studio, care arătau  cetăţenilor planetei cum sunt distruse  de  la distanţă obiective ale armatei irakiene în timpul primului război din Golf. Urmărind aceasta cale se creează imaginea unor evenimente în care comunicarea devine importantă, în care propaganda se revarsă asupra cetăţenilor, în care manipularea determină acţiuni care poate altfel nu ar fi avut loc. Acele întâmplări sunt evidente şi devin ele însele chiar esenţa fenomenului. Der Sturmer este propaganda, creştinul incendiator al Romei este manipularea, Reforma a reuşit datorită tiparului, Kennedy a devenit preşedinte datorită televiziunii. Analizele făcute pe  acest tip de evenimente exemplare conduc la identificarea şi cuantificarea întregului modei funcţional. În ultima jumătate a secolului al XX-lea s-au teoretizat masiv comunicarea de masă şi toate dezvoltările ce  decurg din ea. De  asemenea, prin prisma acestor teoretizări au fost explicate acţiuni ale structurilor sociale în contextul evoluţiei umanităţii: o parte din „clipele astrale‖ ale istoriei este legată şi de comunicare. O parte şi mai mică este chiar determinată de comunicare. În paralel cu ţesătura tuturor faptelor şi vorbelor care constituie cei cinci mii de     1 Congregația pentru Răspândirea Credinței.(nota editurii electronice – n.ed.el.) 2   Reforma prin  muncă  -  sistemul chinez de  a  pedepsi criminalii într-un mod  util  pentru stat.(n.ed.el.)   ani de civilizaţie – de la Egipt şi Sumer până în prezent – putem trasa un fir care leagă acele noduri în care comunicarea a influenţat istoria. Acest fir se îngroaşă tot mai mult spre secolul al XX-lea, când progresele tehnologice din media si cele  din ştiinţele sociale au permis o presiune sporită a fenomenului comunicaţional asupra societăţii. Omul modern este o victimă probabilă a propagandei, omul modern este o victimă sigură a manipulării din partea organizaţiilor politice, dar şi a celor comerciale sau de media. Omul modern este măsurabil din punct de vedere sociologic, este determinabil din punct de vedere psihologic el este parte a unui organism complex, dar perfect analizabil care se numeşte opinie publică. Fiecare rând citit într-un ziar, fiecare film  văzut, fiecare reclamă întâlnită pe  drum, fiecare discurs politic, fiecare demers al societăţii civile  îl afundă şi mai mult într-o  lume a multiplelor opţiuni, toate precomandate, dar niciuna izvorâtă pur şi simplu din mintea sa. Un individ unidimensional prins între multiple canale de comunicare. Toată această imagine, desigur îngroşată, ar fi valabilă dacă istoria ar începe într-un punct şi s-ar sfârşi în altul. Dacă acest om  s-ar fi născut pentru prima dată, să zicem în 1920, atunci când a avut loc prima transmisie radio, sau mai devreme, în 1905, când a apărut teoria relativităţii restrânse, sau poate şi mai devreme, în 1869, când în Wyoming a existat primul sufragiu cu adevărat universal al epocii moderne, sau chiar şi mai devreme, în 1822, când papa Pius al VII-lea a decis să permită tipărirea cărţilor care vorbeau despre heliocentrism. Numai că omul la care facem referire s-a născut de  două ori. O dată atunci când i-a apărut specia şi a doua oară când s-a organizat social. Istoria sa începe deci  odată cu specia sa şi a doua oară cu sistemul social. În toată existenţa sa socială acest om a fost manipulat. Fără tehnologie, fără sociologie, fără  psihologie, fără  advertising. Când acestea au apărut,  manipularea exista de  mult şi principiile ei erau deja acceptate atât de manipulat, cât şi de manipulator. Este clar că putem măsura mai uşor cum se produce aceasta la început de  secol XXI, având  alături  de  noi ştiinţa, tehnologia şi globalizarea. Dar firul roşu al comunicării, cel care se leagă de anumite noduri ale ţesăturii istoriei cunoscute, nu există decât dacă vrem să simplificăm foarte-foarte mult lucrurile. În fapt, comunicarea este urzeala pe care s-a construit tot edificiul. Printr-un efort cotidian, anonim şi, în general neinteresant,  de  comunicare, individul a fost  calibrat în interiorul sistemului social a cărui regulă fundamentală a fost şi a rămas supunerea. Convingerea nu s-a făcut nici prin conspiraţii, nici prin lovituri de forţă, ci prin rutină. Omul nu este supus de către televiziune, ci de liderul pe care-l vede  la televizor. Această supunere n-a deprins-o din septembrie 1930, când a avut loc prima emisiune TV, ci cu mult timp înainte. Liderul care l-a învăţat să se supună lui şi sistemului pe  care el îl conducea şi îl reprezenta nu a folosit sondajele de opinie pentru a identifica nevoile maselor, dar tot acestor nevoi – pe care le-a aflat prin mijloace mai rudimentare – s-a adresat şi tot prin rezolvarea acestora şi-a  dovedit utilitatea.  Aşa  cum, într-o  analiză a epocii de  după cel  de-al Doilea Război Mondial se constata că, deşi al treilea conflict nu a izbucnit vreodată, nu a trecut niciun singur minut fără un război pe  planetă, se poate spune că în toată istoria socială a omenirii nu a existat niciun minut  fără  comunicare în scop manipulatoriu purtată  între   ierarhie şi supuşi. Tehnologia este ulterioară supunerii şi poate fi privită şi ca un produs al acesteia. Deşi doar epoca modernă a consacrat conceptul de  comunicare instituţionala  a creat pârghii pentru realizarea acesteia, tehnici pentru implementarea ei, şcoli pentru pregătirea comunicatorilor şi metode de  cercetare pentru stabilirea eficienţei comunicării, simultan cu crearea statului şi  cu consolidarea relaţiilor sociale, ierarhice şi funcţionale din interiorul său, liderul politic a simţit nevoia să comunice cu supuşii săi şi cu egalii săi, lideri ai altor ierarhii. Elementele care stau la baza acestei comunicări nu diferă fundamental de  marile campanii din ziua de   astăzi.  Modernizarea tehnicilor a atras  după  sine  diversificarea metodelor de comunicare, după cum modernizarea societăţii a atras după sine emanciparea publicului căruia  îi este dedicată comunicarea. Dar, în esenţă, reprezentanţii sistemului social încearcă acum ca şi în urmă cu multe mii de ani acelaşi lucru: să-şi asigure controlul câmpului informaţional în care evoluează populaţia din interiorul ierarhiei. Răvăşite între cuvinte cu înţelesuri relativ apropiate (convingere, persuasiune, manipulare, propagandă), istoria şi analiza fenomenelor comunicării dintre ierarhie şi supus, dintre stat şi cetăţean s-au preocupat mult mai mult de subtilităţile psihologice ale dominaţiei decât de organizarea şi de implementarea strategiilor de comunicare. Oriunde privim înapoi, în cei  aproape cinci mii  de  ani de  istorie mai mult sau mai puţin  cunoscută a societăţii omeneşti, vom  găsi elemente similare cu tehnicile de comunicare, de persuadare, de manipulare, de propagandă (albă, neagră sau gri) ale contemporaneităţii.

CUPRINS Prefaţă Lista abrevierilor din text Cuvânt înainte Capitolul I – Scurtă incursiune în istoria instituţiei ataşaturii militare române 1. Până în anul 1944 2. După anul 1948 Capitolul II – Aşa am început ... 1. „Dă-I, domnule, la trupe!" 2. Dilema generalului Pletos 3. „Ofiţer de perspectivă" 4. Surpriza lui Pafencu Capitolul III – Pe meleaguri clujene 1. O decizie greoaie 2. Cu un singur gând 3. „Astral 78" 4. O trădare ce a zguduit România Capitolul IV-O misiune dificilă 1. „Cu faţa la producţie" 2. Răzbunarea lui Prăgoi 3. Necazurile începutului 4. Aberaţiile unui sistem politic Capitolul V-Din „secretele" muncii informative 1. Să cunoaştem „Cetatea eternă" 2. Câte ceva din viaţa de „diplomat militar" 3. Informaţiile nu cădeau din cer u Capitolul VI-Şi totuşi „tranşeele războiului invizibil" au existat 1. „Cavalerismul unui agent" 2. „Racolarea" şi etica profesională 3. „Consilier la preşedinţia Italiei" Capitolul VII – Vicisitudinile istoriei 1. E bine de ştiut 2. Reflecţii asupra ultimului deceniu al Războiului rece 3. Tratatul C.F.E. şi dezarmarea României Capitolul VIII – încheierea misiunii şi întoarcerea în ţară 1. O tragedie ce putea fi evitată 2. Reîntoarcerea în ţară 3. Şef al contraspionajului militar 4. În confruntarea cu adversarul 5. Democratizarea sau sindicalizarea armatei? 6. „Invitaţie la odihnă" În loc de încheiere Anexe Balada transportului cu avionul „Astral 78" Fotografii document PREFAŢA 9   Cartea de faţă se prezintă singură prin semnatarul ei, prin titlul semnificativ şi prin conţinutul captivant nu numai al stilului în care este scrisă, ci şi al faptelor evocate de autor ca participant activ la îndeplinirea mai multor misiuni de importanţă majoră pentru instituţia pe care a servit-o cu dragoste şi profesionalism, Armata României. Distinsul general de divizie Victor Negulescu s-a născut la 16 mai 1934 în frumoasa comună de moşneni de la poalele Leaotei, Runcu-Dâmboviţa, într-o familie cu mulţi copii şi cu o situaţie materială modestă, înzestrat cu pasiunea de a munci şi persevera, cu un caracter ferm, tânărul runcean va atinge în cariera sa înalte grade militare româneşti, precum şi unele din cele mai prestigioase funcţii ostăşeşti. Şcoala primară, gimnaziul, studiile liceale le-a făcut în sat, Pietroşiţa şi Pucioasa, fiind an de an premiant şi şef de promoţie. I-au plăcut şi l-au interesat ştiinţa şi arta militară, cărora le-a dedicat aproape 44 de ani din viaţa sa. A absolvit Şcoala de ofiţeri de la Sfantu Gheorghe în anul 1955 ca şef de promoţie, cu gradul de locotenent, facându-şi stagiul la o mare unitate militară din Oradea. În acest oraş, de altfel, şi-a cunoscut viitoarea soţie, o demnă şi bună româncă transilvană cu care a întemeiat o familie model. A evoluat de la funcţia de comandant de subunitate la cele de locţiitor al Şefului de Stat Major al T.U., şef al secţiei cercetare la Comandamentul Armatei a IV-a Transilvania şi Statul Major General, apoi mulţi ani ataşat militar aeronautic şi naval al României în Italia. În această funcţie-misiune, a dovedit mult profesionalism şi patriotism îndeplinind cu demnitate sarcinile ce-i reveneau ca reprezentant al ţării noastre în oraşul Columnei. O perioadă îndelungată a îndeplinit funcţia de decan al Corpului ataşaţilor militari externi de la Roma. După evenimentele din 1989, a fost chemat în ţară, dându-i-se sarcina grea de a organiza modern şi în interesul noilor instituţii democratice ale României, Direcţia de contraspionaj a M. Ap. N., organism cu atribuţii de siguranţă naţională. Implicat direct în diverselor probleme ce vizau securitatea şi integritatea statului naţional român, generalul runcean Victor Negulescu, personalitate agreată de unii oameni politici patrioţi, îşi atrage simpatia colaboratorilor şi ofiţerilor Armatei noastre. A îndeplinit cu calificativul excepţional şi această nobilă misiune. În anul 1996, la cererea sa, Victor Negulescu iese la pensie, stabilindu-se în satul natal, unde, în momentele de repaos, ca om care a iubit şi iubeşte cartea, ca bun român, îşi scrie memoriile creionând amintiri ce constituie documente istorice inedite. Este trecut la loc de cinste în rândul marilor personalităţi pe care le-au dat comuna şi judeţul Dâmboviţa ţării noastre. Volumul de faţă, primul dintr-un ciclu al generalului Negulescu, înfăţişează aspecte din activitatea sa, legăturile stabilite cu serviciile secrete ale altor state, atunci când era ataşat în Italia, dar şi unele momente, precizări ale activităţii sale ca şef al Serviciului de Contraspionaj al Armatei. Lucrarea, pentru ineditul ei, prezintă interes deosebit cititorilor care vor descoperi scene, acţiuni interesante, puncte de vedere ce vizează anumite situaţii mai puţin cunoscute de marele public, degajându-se, pe tot parcursul lecturii cărţii, sentimentul patriotic al autorului în ceea ce a făcut, dorinţa de unitate şi integritate a statului român. La început de drum, dorim domnului general Victor Negulescu sănătate şi putere de a termina opera începută prin acest prim volum. prof. Mihai Gabriel Popescu       LISTA ABREVIERILOR A. Armată A.M.G. Academia Militară Generală Av.M. Aviaţia Militară B.A.M. Biroul Ataşatului Militar B.Cc. Batalion Cercetare B.Cc.Ad.Pş. Batalion Cercetare în Adâncime prin Paraşutare B.Cc.Rd. Batalion Cercetare Radio Bg.I.Mo. Brigadă Infanterie Moto C.A. Corp de Armată C.A.D.A. Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei C.A.M.E. Corpul Ataşaţilor Militari Externi (Italia) C.F.A.U. Comandamentul Forţelor Armate Unite C.F.E. Tratatul privind reducerea forţelor convenţionale din Europa C.M.J. Centrul Militar Judeţean C.M.S. Consiliul Militar Superior C.P. Consiliul Politic C.P.S. Consiliul Politic Superior C.S.A.T. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării D.C. Direcţia Cadre D.Cs. Direcţia Contraspionaj D.G.S.P. Direcţia Generală de Securitate a Poporului D.I. Direcţia Informaţii D.I.E. Departamentul de Informaţii Externe D.I.M. Direcţia Informaţii Militare D.Mc. Divizie Mecanizată D.O. Direcţia Operaţii D.P. Direcţia Personal   D.P.S.D. Direcţia de Protecţie şi Siguranţă a Apărării (Franţa)   D.P.S.M. Direcţia de Protecţie şi Siguranţă Militară   D.S.S. Departamentul Securităţii Statului   E.U.R. Expoziţia Universală Roma   F.A. Forţele Armate   G.R.U. Agenţia Sovietică de Informaţii Militare   I.N.F. Forţele Nucleare Intermedii   K.G.B. Comitetul Securităţii Statului   M.Ap.N. Ministerul Apărării Naţionale   M.M. Marina Militară   M.St.M. Marele Stat Major   M.U. Mare Unitate   N.K.V.D. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne   P.C. Punct Comandă   P.C.I. Partidul Comunist Italian   P.I.B. Produsul Intern Brut   R.Mc. Regiment Mecanizat   S.Cc. Secţia cercetare   S.D.I. Iniţiativa de Apărare Strategică   S.H.A.P.E. Statul Major Internaţionale (N.A.T.O.)   S.I.E. Serviciul Informaţii Externe   S.I.O.S. Serviciul Informaţii Operative şi Securitate (Italia)   S.I.S.D.I. Serviciul Informaţii şi Securitate Democratică (Italia)   S.I.S.M.I. Serviciul Informaţii şi Securitate Militară (Italia)   S.M.G. Statul Major General   S.S.I. Serviciul Special (Secret) de Informaţii (România)   T.A.M. Teatru de Acţiuni Militare   T.O. Tehnică Operativă   T.U. Trupe de Uscat   U. Unitate   U.S.S. Oficiul Serviciilor de Securitate (Italia)                 CUVÂNT ÎNAINTE   În procesul de dezvoltare a armatelor moderne, activitatea de culegere de informaţii din domeniul militar, politico-militar şi economico-militar capătă noi dimensiuni, fiind guvernată de legi şi norme riguroase, multe nescrise dar obligatoriu a fi cunoscute şi respectate. Azi, ca şi în trecut, în lume există numeroase structuri informative, denumite generic servicii secrete sau speciale. Ele sunt încadrate cu oameni perfect instruiţi, puternic motivaţi şi conştienţi de obstacolele şi riscurile ce le au de înfruntat în cadrul bătăliilor „războiului invizibil" sau din „umbră" cum este definit, adesea, spionajul. Modul de abordare a activităţii serviciilor secrete este strâns legat de interesele celor angajaţi într-o asemenea analiză, nelipsind, de cele mai multe ori, exagerările şi poziţiile extreme, începând cu cele de încriminare şi punere pe seama lor şi a oamenilor ce le deservesc a tuturor relelor societăţii în care trăim. Este cazul să reamintesc aici numeroasele şi gravele greşeli făcute la noi, după Revoluţia din decembrie 1989, prin desfiinţarea şi apoi culpabilizarea în bloc a structurilor de siguranţă naţională, cu impact catastrofal pe linia posibilităţilor statului de a se apăra împotriva agresiunii informative externe. Obiectiv analizând situaţia, fără a aluneca deci pe panta mistificărilor şi exagerărilor de tot felul, nu putem să nu admitem că în anii '80, deşi cu o evoluţie contradictorie, activitatea serviciilor secrete a influenţat în mod decisiv cursul evenimentelor internaţionale. Un exemplu de netăgăduit în această privinţa îl reprezintă destrămarea imperiului sovietic şi căderea precipitată a regimurilor comuniste din Europa de Est. Aducând în discuţie un subiect, prin natura lui interesant şi chiar considerat de mulţi senzaţional cum este activitatea de culegere de informaţii, cu partea ei ascunsă denumită spionaj, nu putem să nu ne oprim, fie şi în treacăt, la oamenii care se dedică acestei nobile profesii, a idealurilor şi aspiraţiilor acestora. O voi face respingând din start pe acei autori de romane poliţieneşti care prezintă lucrătorii din domeniul informaţiilor ca pe nişte „funcţionari oarecare, plictisiţi sau absenţi" şi care, pentru a-şi primi „salariul sau recompensa meritată", nu fac nici o diferenţă în slujba cui se află. Tendinţa unora de a gândi şi pune astfel problema, poate fi uşor combătută apelând la numeroasele exemple de agenţi care prin eforturi şi privaţiuni îndeplinesc misiuni dificile, de cele mai multe ori rămase pentru todeauna în anonimat. Fără a mitiza pe cei aflaţi în „tranşeele războiului invizibil", transformându-i în superoameni, ar fi nedrept să nu acceptăm că dragostea de neam şi glie şi, în situaţii extreme, spiritul de sacrificiu sunt adevăratele motive ce dau curaj şi forţă muncii lor. Sunt oameni ce aleg liberi şi conştienţi să se angajeze într-o luptă continuă dar invizibilă, de mulţi contestată şi blamată, dar atât de necesară siguranţei şi liniştii tuturor.

Cartea Neagră A Inchiziţiei Reconstituirea marilor procese Introducere Biserica îşi revizuieşte trecutul   Roma, 10 noiembrie 1979. Comemorarea centenarului lui Albert Einstein. Sala mare a Palatului Pontifical. Ioan Paul al II-lea ţine un discurs important în care se referă la Galileo Galilei, spunând că „a avut, din păcate, mult de suferit din partea oamenilor şi a reprezentanţilor Bisericii”. Sfântul Părinte şi-a exprimat dorinţa de a se cerceta în profunzime „cazul Galilei”: „Îi invit pe teologi, pe savanţi şi pe istorici să aprofundeze, în spiritul unei colaborări sincere, examinarea cazului Galilei şi prin recunoaşterea cu onestitate a injustiţiilor, indiferent din ce parte provin, să fie şterse suspiciunile pe care acest caz le-a născut, împiedicând o înţelegere rodnică între ştiinţă şi credinţă, între Biserică şi lume.” Prin această invitaţie se iniţiază revizuirea proceselor lui Galilei, ce va cădea în sarcina unei comisii pontificale anume înfiinţată şi care îşi va încheia lucrările la 31 octombrie 1992. În viziunea actualului Papă, de altfel, Biserica nu se va putea prezenta drept protagonista unui Jubileu al păcii şi al reconcilierii, fără a se purifica ea însăşi prin căinţă, cerând iertare pentru răul pe care adeseori l-a provocat. Din această perspectivă redeschiderea cazului Galilei înseamnă un început de drum, asumat de Biserică cu toată responsabilitatea, ce vizează revizuirea „cazului Inchiziţiei” în toată complexitatea sa: recenta deschidere a arhivelor secrete ale Vaticanului, ce conţin documente ale Sfântului Oficiu de la Roma, este doar ultimul şi cel mai important pas făcut în această direcţie. Şi dacă putem înţelege cu uşurinţă motivul pentru care Biserica a început să se confrunte cu una din paginile cele mai întunecate ale istoriei sale, tot atât de lesne putem înţelege exigenţa tot mai multor oameni, interesaţi de înţelegerea istoriei europene, de a cunoaşte cu exactitate şi în profunzime istoria Inchiziţiei: în ea se grupează o bogăţie atât de mare de motive de ordin istoric, cultural, politic, social şi religios, din domeniul dreptului, de obiceiuri ca şi de imaginar colectiv, încât o putem considera unul din firele roşii cele mai importante care traversează în profunzime întreaga istorie a Europei medievale şi moderne, permiţându-ne să îi surprindem sensul şi motivaţiile.   Dincolo de legendă   Puţine evenimente istorice au avut puterea de a-şi pune amprenta pe imaginarul colectiv precum Inchiziţia. Simpla pronunţare a numelui său are o forţă de evocare deosebită, aducându-ne imaginea unor călugări tenebroşi şi fără chip care, înfăşuraţi în rasa lor, ascultă spovedaniile unor amărâţi nefericiţi, torturaţi în subteranele întunecate, luminate de pâlpâirea nesigură a unei torţe. În general, orice cuvânt referitor la istoria Inchiziţiei – Marele Inchizitor, Suprema, Tribunalul Sfântului Oficiu, renegare, auto-da-fé, tortură, rug – a devenit simbolul însuşi al unui sistem cu puteri opresive şi inumane, fără milă şi neînduplecate, prin care conştiinţa omului este strivită şi mulţimile celor lipsiţi de apărare sunt paralizate prin teroare. De la Dostoievski la un cronicar de ziar, de la literatură la cinema, inchizitorul este în mod sigur şi cu o evidenţă absolută o figură cu trăsături bine definite. Dacă în multe cazuri această imagine reflectă cu adevărat realitatea istorică, tot atât de adevărat este că în jurul ei s-au ivit născociri fanteziste, lipsite de discernământ critic. Şi nu întâmplător legenda neagră a Inchiziţiei ia naştere pe timpul Iluminismului, ce îi va stabili canoanele, chiar iconografice, preluate ulterior atât de cultura populară cât şi de mediile intelectuale. În secolele XVIII şi XIX atacul împotriva Inchiziţiei se înscrie într-o dispută mai amplă, în care raţiunea critică este mai întâi opusă fenomenului considerat a fi obscurantismul bisericii, iar mai pe urmă noile state europene, sau cele reînnoite, fiice ale Revoluţiei franceze, deci laice, sunt opuse puterii Bisericii. Distorsiunile rezultate din această comparaţie istorică, apărută pe fundalul unei lupte politice şi ideologice cu scopuri bine precizate, continuă să acţioneze. Ceea ce trebuie făcut este de a avea curajul să abordăm cu implicare afectivă, dar şi cu o privire lipsită de prejudecăţi, istoria Inchiziţiei, lăsând în urmă legenda creată, conştienţi fiind că ea totuşi nu s-a născut întâmplător; să depăşim mitul cruzimii sale, fără a nega duritatea reală care a caracterizat-o; să încercăm în special de a o reîncadra în contextul istoric, singurul capabil de a-i restitui în întregime înţelesul.   Motivele şi momentele apariţiei Inchiziţiei   Inchiziţia apare ca instituţie la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al XIII-lea şi acţionează, cu intensitatea diferită, până la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest interval de timp, de aproape cinci secole, ea şi-a schimbat de mai multe ori înfăţişarea, modificându-şi şi adaptându-şi instrumentele de care se folosea, schimbându-şi obiectivele şi strategiile, întreţinând relaţii diferite cu puterea politică. Tabloul este cu atât mai complex cu cât Inchiziţia nu a fost niciodată în structura sa interioară o instituţie unitară şi omogenă, diferind chiar în mod evident după statul în care s-a dezvoltat: în fiecare din diferitele regiuni în care au acţionat inchizitorii au existat practici, obiceiuri, strategii de oprimare foarte diferite între ele. Deosebirea regională este atât de accentuată încât mai corect ar fi să vorbim de Inchiziţii şi nu de Inchiziţie. Suprema spaniolă a însemnat ceva cu totul diferit de Sfântul Oficiu roman, tot aşa cum lupta împotriva catarilor s-a deosebit în mod evident de persecuţia ereziei din Germania sau din Italia din aceeaşi perioadă. Inchiziţia ia naştere între 1180 şi 1231, când capătă o primă formă definită, în ambianţa luptei împotriva ereziei catare. După secole de creştinism unitar, se dezvoltă, în sudul Franţei în special, dar şi în regiunile dimprejur, o erezie care îşi manifestă imediat capacitatea de difuzare şi prozelitism în sânul noilor clase sociale, apărute în urma renaşterii urbanismului şi a economiei de după anul 1000. Pentru Biserică evenimentul devine profund îngrijorător: pentru prima oară după nenumărate secole, apare o formă organizată de religie alternativă la cea oficială; catarii înfiinţează o adevărată Biserică proprie, cu toate atributele ei, preoţi, ritualuri, rugăciuni, cărţi în care sunt stabilite principiile de bază ale doctrinei. În mod preventiv se ia hotărârea de a fi folosită forţa pentru reprimarea ereziei: pedeapsa cu moartea, confiscarea bunurilor acuzatului şi în ultimă instanţă folosirea torturii, devin în mod progresiv instrumente obişnuite. Hotărâtoare pentru afirmarea rolului Inchiziţiei este însă cruciada victorioasă împotriva catarilor (1212–1229): după înfrângerea lor militară apare într-adevăr necesitatea supravegherii unui duşman ce se poate ascunde în spatele unor false înfăţişări, sub faţada unei adeziuni mincinoase la religia oficială.   Logica: refuzul diferenţierii   În orice început se anunţă deja un destin, sunt definite tonalitatea şi structura celor ce vor urma: faptul că Inchiziţia s-a născut în lupta împotriva fenomenului catar, ne permite să înţelegem logica care va domina istoria însăşi a Inchiziţiei, de-a lungul celor cinci secole următoare; persecutarea evreilor, a moriscos-ilor (arabi convertiţi), a vrăjitoarelor, a liberilor cugetători, a misticilor, diferă ca obiect, dar nu ca motivare de fond prin care se susţine şi se justifică persecuţia: refuzul diferenţierii, a deosebirilor de opinii şi credinţe ce izvorăsc dintr-o conştiinţă – dintr-o aspiraţie – în mod hotărât liberă şi individuală. Acest refuz al individualităţii ca liberă exprimare, această căutare obsedantă a unei unităţi absolute şi a omogenităţii în sfera practicii religioase se explică doar dacă înţelegem că în secolele în care se naşte şi se dezvoltă Inchiziţia, fenomenul religios nu este considerat în mod exclusiv şi primordial drept o categorie a spiritualităţii personale, ci ca un element caracterizat în mod esenţial prin însemnătatea sa socială, politică şi morală: el implică colectivitatea, întregul unei societăţi. Unitatea credinţei e văzută ca bază a stabilităţii statului însuşi. Logica, deşi aplicată la domeniul interior, este aceeaşi care susţinuse spre exterior cruciadele: era vorba de combaterea necredinţei, care prin însăşi prezenţa ei aduce ofensă universalităţii credinţei creştine; în cazul Inchiziţiei în schimb „cruciada” este îndreptată împotriva ereticului, reprezentant al unei forme de nesupunere la creştinism, mai periculoasă, mai ascunsă.   Inchiziţia ca instrumentum regni   Deosebirile de credinţă, de păreri, de obiceiuri sunt resimţite drept nişte pericole potenţiale, capabile să destrame sistemul social, să provoace fisuri primejdioase şi greu de remediat. Pe acest fundal trebuie să înţelegem apariţia Inchiziţiei, extinderea şi durata dominaţiei sale; numai astfel se va înţelege complicitatea cu structurile puterii seculare care vor susţine neîncetat tribunalul inchizitorial: dacă universalitatea şi omogenitatea credinţei este o garanţie a ordinii sociale, a moralităţii şi a atenuării divergenţelor politice şi ideologice, este limpede că statele vor avea tot interesul de a păstra în funcţie acest preţios instrument de presiune asupra conştiinţelor şi de reprimare a diferenţelor, deoarece existenţa unui crez religios unic devine pentru fragilele formaţiuni statale din secolele XV şi XVI, un liant social şi politic de neînlocuit. Alianţa naturală dintre puterea politică şi structurile inchizitoriale duce în unele cazuri la inversarea raportului: se trece astfel, după cum s-a întâmplat în Spania, la o subordonare totală a tribunalului inchizitorial faţă de puterea monarhică, care găseşte în acesta un instrument excepţional şi eficient de control „poliţienesc” al supuşilor, de oprimare exercitată de sus asupra lor. Nu trebuie să uităm că Inchiziţia acţionează în vremuri în care lipseşte cu desăvârşire ideea de toleranţă şi de respect al libertăţii particulare, idei care se vor forma cu încetul în planul culturii (va trebui să aşteptăm reflecţiile lui Spinoza şi Locke din secolul al XVII-lea şi filosofia Iluminismului din secolul următor) şi cu mai mare întârziere în cel politic şi social.   Teroarea e creată și întreţinută   După o fază iniţială, Inchiziţia a ştiut să-şi alcătuiască o structură din ce în ce mai solidă pe plan organizatoric, prin stabilirea unor procedee precise, redactând manuale care să înlesnească desfăşurarea, în mod omogen, a etapelor unui proces: de la interogatoriu la tortură, de la sentinţă la abjurare, până la procesiunea prin care ereticii erau conduşi la rug. Teritoriul diferitelor state au fost împărţite pe districte, ce se aflau sub autoritatea unui inchizitor şi a asistenţilor săi. În mod constant viaţa instituţiei e marcată de lipsa mijloacelor şi a oamenilor, a fondurilor financiare pe măsura sarcinilor. Dacă luăm Spania ca exemplu din multe puncte de vedere, adeseori găsim câte un inchizitor căruia i se încredinţează teritorii foarte întinse, posibile de controlat doar printr-o continuă şi istovitoarea deplasare dintr-un oraş într-altul. Această relativă insuficienţă a mijloacelor ne arată că, pe moment, important este ca Inchiziţia să existe şi să demonstreze că Biserica are capacitatea de a veghea şi de a fi prezentă; într-un fel simpla prezenţă a tribunalului contează mai mult decât efectiva putere de acţiune pe care o deţine şi care adeseori este în mod inevitabil limitată. Hotărâtor este prin urmare să existe posibilitatea de a fi pedepsit, un risc real şi iminent de care toţi oamenii trebuie să fie conştienţi: vor fi de ajuns câteva procese, execuţii publice cu înscenări bine gândite şi impresionante, mitul secretelor inchizitoriale şi al cumplitelor torturi la care poţi fi supus, ruşinea şi ruinarea economică a câtorva nefericiţi, unele sanbenitos agăţate în biserică cu numele celor ce ar fi trebuit să le poarte, pentru a menţine în mod constant întreaga colectivitate într-o stare de subordonare deplină faţă de autoritatea morală a Bisericii. Pe nesimţite şi în mod inconştient însăşi persecutarea ereziei nu mai este un scop în sine ci capătă rolul de mijloc: Inchiziţia are nevoie de eretici (când nu-i găseşte îi inventează) deoarece prezenţa lor şi spaima populaţiei la vederea nenorocitului lor sfârşit favorizează controlul aproape total al conştiinţelor, îi menţine pe toţi într-o stare de supunere absolută şi acceptată de la sine. Sărăcia veniturilor se explică prin urmare şi prin faptul că elementul hotărâtor în existenţa Inchiziţiei este afişarea puterii, publicitatea, în mod inevitabil legate de activitatea sa: importante nu sunt acţiunile numeroase şi atunci când totuşi au loc reprezintă un element mai degrabă accidental decât de substanţă; trebuie ca mecanismul terorii şi al înspăimântării colective să nu se oprească, iar tribunalul să însemne pentru toţi o sperietoare, asemeni unui Supra-Eu schimonosit şi grotesc, capabil să zdrobească puţina rezistenţă pe care conştiinţele ar putea s-o opună, cel puţin în interiorul lor, faţă de sistemul puterii de stat şi de biserică.   Apariţia abaterii   Pentru acest motiv – menţinerea unei stări de teamă – Inchiziţia se grăbeşte să creeze un mecanism de autoalimentare: când dispare erezia ca motiv de bază al existenţei acestor tribunale particulare, vor fi identificate forme noi de abatere, considerate drept posibile semne de erezie: de exemplu, cu timpul Inchiziţia va persecuta orice comportament sexual neacceptat în mod canonic. Dar şi blestemele, obiceiurile alimentare care încalcă prescrierile bisericeşti (consumarea de carne în anumite momente ale anului liturgic), susţinerea teologică a unor teze prea originale sau heterodoxe, citirea sau scrierea unor cărţi suspectate sau condamnate de Biserică, devin tot atâtea cazuri ale unor procese inchizitoriale. Justificarea, criteriul teologic de fond este următorul: poate şi trebuie să fie supusă unei proceduri inchizitoriale orice comportare care presupune existenţa unor convingeri sau credinţe eretice. Prin adoptarea acestui criteriu sfera de control a tribunalelor inchizitoriale se măreşte precum o pată de ulei: aproape orice gest sau faptă poate deveni motiv de persecuţie, atunci când nu e considerat un simplu caz doar, un accident sau o cedare, ci rezultatul unei convingeri eretice secrete. Un blestem nu mai este un simplu păcat, oricât de grav, ci semnul lipsei de credinţă faţă de Hristos ca Dumnezeu, o atitudine potenţial eretică ce justifică o anchetă inchizitorială. În lumina acestei logici se explică în mare parte dezlănţuirea vânătoarei de vrăjitoare ce a avut loc între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, cu toate omorurile ce i-au urmat: în cazul acesta Inchiziţia, ca de altfel şi elitele intelectuale ale vremii, au adoptat un model de abatere, ale cărei trăsături de bază au izvorât şi s-au definit pornind de jos, de la tradiţiile şi spaimele colective şi populare, pentru a alimenta în mod exponenţial mecanismul persecuţiilor şi a-şi justifica prin urmare propriul rol. O Inchiziţie lipsită de activitate este un non sens; forţa şi puterea sa depind de capacitatea de a fi în continuă mişcare, de a scoate mereu la iveală noi duşmani posibili, de a îmbunătăţi cu o eficacitate calitativ crescută mecanismele persecuţiei şi ale exterminării fizice – sau morale – ale adversarului. Ca şi pentru judecătorii care organizau şi administrau închisorile staliniste, nu se pune problema, contrar aparenţelor, de a anihila erezia, ci de a o crea acolo unde nu exista, de a-i da viaţă, de a o vedea pretutindeni, evocându-i constant spectrul neliniştitor, în spatele formelor noi mereu în schimbare, pentru a-i combate prezenţa printr-un mecanism sadic care se strânge învârtindu-se în jurul său şi care pare imposibil de oprit. În sfârşit, ca şi în totalitarismele moderne, lupta nu se dă împotriva unui duşman vizibil prezent şi periculos, ci împotriva unuia născocit, care să justifice continua funcţionare a unui aparat represiv, costul său, nebunia proprie, structura sa halucinantă şi paranoică.   Metoda: strategia suspiciunii   Metoda inchizitorială are la bază suspiciunea, deoarece se pleacă, în conformitate şi cu evoluţia dreptului penal al vremii, de la prezumţia de vinovăţie a acuzatului: unii erau anchetaţi pentru că trebuiau să-şi demonstreze propria nevinovăţie, într-un demers în care totul contribuia la eşecul acestui efort; structura interogatoriilor, folosirea chiar repetată a torturii, izolarea la care erau supuşi în carcere, prelungirile la nesfârşit ale proceselor, teama de a risca o condamnare, provocată de refuzul acuzatului de a nu-şi recunoaşte vinovăţia, toate acestea făceau ca absolvirea de acuzaţie să fie dacă nu imposibilă, oricum foarte greu de obţinut. Faptele se petreceau ca atare în special când era vorba de persoane simple şi umile, care rămâneau prinse în mecanismul Inchiziţiei: este cazul, de exemplu, al majorităţii celor acuzaţi de vrăjitorie, de obicei ţărănci sau oameni săraci din popor, ce nu se descurcau în faţa întrebărilor pline de subtilităţi ale judecătorilor. Eficacitatea unei strategii bazate pe suspiciune şi care se folosea de denunţul anonim sau autodenunţare ca de instrumentele sale obişnuite, se datora nu numai uşurinţei cu care se putea da curs unei proceduri, dar şi în mod special faptului că oricine putea rămâne în ultimă instanţă captiv în urzeala suspiciunilor: criteriul de bază de la care pornea acţiunea judiciară fiind suspiciunea, toţi erau expuşi cu uşurinţă riscului de a fi persecutaţi. Şi chiar acesta era scopul, nu contează dacă urmărit în mod conştient sau nu, al maşinăriei inchizitoriale, ca toată lumea să se simtă expusă acestei primejdii.   Judecători ai sufletului   Putem acum să înţelegem originea secretă a groazei care a însoţit imaginea, simplul nume al Inchiziţiei, de-a lungul istoriei: ea judecă înseşi părerile oamenilor, ideile, convingerile, credinţa; într-un cuvânt inchizitorul judecă sufletul celui căruia i s-a intentat proces. Sufletul trebuie dezgolit pentru a fi complet transparent în timpul procesului, el trebuie „desfăcut” bucată cu bucată, recompus şi sfărâmat din nou, până se capătă siguranţa ortodoxiei sale, dar şi a golului şi a disperării de care e cuprins. Această intervenţie asupra sufletelor este un lucru care ne tulbură şi astăzi referitor la Inchiziţie, şi care a generat de fapt legenda. Răul Inchiziţiei nu se apreciază la nivel cantitativ – cu toţii ştim că au existat instituţii care au provocat omoruri la o scară mai mare – după cum se cunoaşte că dreptul penal al acelor vremuri era de multe ori mult mai aspru cu un răufăcător decât Inchiziţia; el este un rău care trebuie mai degrabă apreciat la nivel calitativ: violenţa extremă este neliniştitoare, cu atât mai gravă când e mascată de o aparentă neutralitate cu care se acţionează asupra conştiinţelor victimelor şi a ideilor lor. Celălalt aspect care continuă pe drept cuvânt să provoace nelinişte, deşi ne aflăm într-o lume ajunsă la o totală secularizare, este faptul că cea care a întemeiat şi a administrat tribunalele, a fost Biserica lui Hristos, Biserica bazată pe iubire, pe iertarea celui care păcătuia, pe predicarea păcii şi a blândeţii. Religia, întemeiată pe un Dumnezeu care este biciuit şi moare pe cruce, biciuieşte, torturează, arde pe mg pe cei care neagă sau se bănuie că neagă chiar pe acest Dumnezeu sau preceptele sale: iată elementele scandaloase, ce continuă să acţioneze în profunzime, ale unei Biserici care nu ştie să se imagineze ca victimă, ci doar triumfătoare şi victorioasă. Contextele istorice nu ajută prea mult, scandalul rămâne absolut, deşi în fond este scandalul Bisericii considerată o casta meretrix, Biserica lui Dumnezeu dar şi a oamenilor, aflată sub semnul greşelii şi al răului ca orice lucru omenesc. Decenţa ne impune totuşi, în numele celor mulţi care au suferit pe nedrept şi au fost aduşi la capătul puterilor, de a echilibra fenomenul redus la orizontul istoric care îl creează, cu răul rămas absolut şi inevitabil aşezat în afara elementelor care îl definesc şi îl explică.   Cum poate fi abordată istoria Inchiziţiei?   Prin această Carte neagră a Inchiziţiei, deşi ne aflăm într-un moment în care se pare că e mai uşor să scrii „cărţi negre“ despre fenomene istorice mai apropiate de noi, s-a dorit realizarea unei analize a fenomenului inchizitorial prin reconstituirea celor mai faimoase procese, ale unor figuri de mari protagonişti ale acestora, ale momentelor mai semnificative. Criteriul după care s-a făcut alegerea temelor tratate a fost caracterul lor exemplar, adică puterea de a reliefa cu o deosebită claritate temele principale ale istoriei Inchiziţiei şi aspectele sale cele mai interesante şi cu relevanţă istorică. În acest sens fiecare capitol a fost conceput ca o unitate în sine şi poate fi citit separat de restul volumului. În acelaşi timp totuşi, diferitele capitole respectă linia istorică fundamentală de dezvoltare a instituţiei inchizitoriale şi permit de asemeni să-i fie urmărită istoria în ordine cronologică. În alcătuirea fiecărui capitol s-a urmat un criteriu de bază: recurgerea la texte, la documente originale, valorificarea prin recuperare a proceselor verbale din diferitele procese, pentru a evoca în mod nemijlocit şi în tonalităţi vii atmosfera, climatul, tensiunea şi dramatismul care au caracterizat aceste pagini unice ale istoriei. Dar folosirea izvoarelor, uneori citate în întregime, îi permite cititorului să stabilească un contact direct cu documentele, cu stilul în care erau formulate, făcând posibile interpretările personale şi inedite. Notele au fost reduse la esenţial, fie pentru a nu îngreuna lectura, fie pentru că nu am dorit să realizăm o confruntare critică cu diversele şcoli de interpretare – deşi ele sunt amintite – ambiţia noastră fiind de a reuşi să povestim istoria Inchiziţiei pentru a arăta cât de interesantă, de captivantă a fost în realitate, demnă cu adevărat de a fi studiată şi aprofundată. Fiecare capitol trimite, la modul ideal, spre alte posibile lecturi şi cercetări ulterioare, spre descoperiri personale pe care, suntem convinşi, mulţi vor dori să le realizeze.   Dolcino   Béziers şi Monte Rubello: locuri care nu vor putea fi date uitării; locuri de luptă, unde unii mor iar alţii înving. Căci într-o bătălie sau mori sau învingi. Viaţa e mai puţin importantă. Bâtele şi halebardele, săgeţile şi spadele se înfruntă; braţe vânjoase lovesc corpuri neputincioase; armele se întărâtă şi inimile, cele îndrăzneţe şi curajoase, ca şi cele laşe şi vlăguite se aprind de furia sângelui. Béziers şi Monte Rubello sunt locurile începutului şi sfârşitului Inchiziţiei medievale, totodată şi ale ereziei medievale. Deoarece Inchiziţia şi erezia merg mână în mână. Parcurgerea istoriei Inchiziţiei înseamnă într-adevăr intrarea în acea dimensiune mereu prezentă în istoria Bisericii care este erezia. Dacă nu ar fi existat fenomenul eretic cu epopeea sa zgomotoasă şi legendară nu s-ar fi născut nici cealaltă legendă, neagră, a Inchiziţiei. Lupta împotriva ereticilor a însoţit drumul istoric al Bisericii încă de la începuturi, dar ea capătă doar în Evul Mediu o formă precisă şi capabilă de a dăinui timp de opt secole. Erezia căţără oferă prilejul acestei cristalizări; Dolcino este exemplul acţiunii de încercuire practicată de Inchiziţia medievală.   Oameni puri   „Catar“ este un cuvânt care derivă din grecescul „katharos“ şi înseamnă „pur”, deşi în trecut unii cercetători au preferat să-i caute rădăcina în termenul „cato”, o fiinţă misterioasă, de origine demonică probabil, care apare şi în procesele împotriva Templierilor; prin prezenţa sa erezia catară s-ar învecina îndeaproape cu vrăjitoria: aşa cum vrăjitoarele (vom vedea aceasta) „sărută fundul Satanei”, tot astfel catarii sărută fundul lui Cato. De altminteri e destul de evident că această definiţie se naşte în atmosfera de luptă antieretică, ca un fel de contra-etimologie la felul în care se considerau catarii: definiţia de „puri” este preluată de adepţii înşişi; ei sunt cei care se văd aşa; adversarii vor prefera să-i numească în numeroase alte moduri, derivate în general de la locurile în care prezenţa lor e predominantă: albigenzi (de la Albi, în Languedoc), albanezi (după oraşul Alba), concorezziani (după Concorezzo, regiune din jurul Milanului), bulgari; sau în moduri mai mult decât jignitoare patari sau patarini (cuvânt denigrator, care se referea la locurile în care membrii sectei din Milano obişnuiau să se întâlnească: „patariile“ erau un fel de gropi de gunoi pe timpul acela), insabataţi (de la „sabatul” vrăjitoresc), ticăloşi, pungaşi, escroci. Diversitatea denumirilor ne vorbeşte despre complexitatea apariţiei fenomenului catar: rădăcinile sale se întind în locuri îndepărtate geografic (cum este Bulgaria bogomililor[1]) sau în timp (propovăduirea maniheismului[2]). În timpul Evului Mediu ideile dualiste s-au putut dezvolta în forme multiple: şi tocmai această multitudine a fost una din limitele mişcării, căci în lipsa unui singur întemeietor şi conducător, ea oglindea confuzia religioasă din epocă: o dorinţă puternică de revenire la puritatea originară a mesajului evanghelic şi perceperea faptului că structura bisericească devenise de acum un pericol pentru păstrarea acelui mesaj în sine. Tendinţa spre purificare se învecina cu dispreţul faţă de oamenii şi lucrurile care puteau să-i împiedice realizarea; faţă de structura eclezială, sfintele taine, sexualitate, hrană, munca manuală; adeseori, faţă de viaţa însăşi: două dintre cazuri ne pot ajuta să pătrundem într-o lume cu siguranţă mai puţin poetică şi luminoasă decât încearcă să ne-o descrie o anumită tradiţie. Ne referim la îndemnul la avort şi la fenomenul „endura”. Îndemnul la avort rezulta ca o consecinţă logică a concepţiei asupra lumii materiale: dacă tot ce ţine de carne este un rău, propagarea acestei cărni este unul din lucrurile rele. Refuzul sexualităţii nu a fost doare refuzul plăcerii, ci refuzul de a răspândi viaţa ca atare: a nu procrea însemna pentru cel „pur” renunţarea la refacerea perversă a părţii rele a lumii. Avortul însemna o piedică în calea naşterii altui rău. Endura însemna şi ea alegerea definitivă a purităţii, într-o lume bolnavă încă de la începuturi: dacă trupul este o piedică pentru progresul spiritual, calea cea mai bună de a ajunge la libertatea totală este să te laşi să mori de foame; doar prin încetarea oricărei acţiuni, chiar a celor destinate supravieţuirii, se putea crede că scapi de „pericolele întâlnite zi de zi în lupta împotriva materiei corupte“[3]. Endura putea fi provocată în două feluri: prin sufocare, atunci când credinciosul afirma că doreşte să moară ca un martir; prin foame, când omul îi cerea „confesorului” său dezlegarea de a muri. În mod obişnuit, a te supune sau nu acestei proceduri era hotărârea neofitului, dar uneori „sinuciderea voluntară” era de-a dreptul impusă, „ne perderet bonum quod receperat”, „pentru a nu se pierde binele care fusese obţinut” (prin convertire). Tensiunea dintre Biserica oficială şi aceste forme de religiozitate riguros spirituale a însoţit întregul Ev Mediu; cotitura a avut loc când, din mulţimea de secte, catarii au reuşit până la urmă să se unească într-o singură mişcare, surprinzător de puternică. Momentul hotărâtor a fost conciliul catar de la Saint Félix-de-Caraman, reunit în jurul anilor 1167: a fost prezidat de episcopul Niceta, provenit din Biserica Bizanţului, una dintre cele mai radicale în privinţa ideilor de purificare. La conciliu au sosit din toate părţile Franţei şi ale Lombardiei, pentru a primi „consolamentum”[4] din partea lui Niceta şi pentru a fi confirmaţi în credinţă de cei şapte episcopi, ce aminteau ca număr de cele şapte Biserici ale Apocalipsei: cei confirmaţi trebuiau să întemeieze noua Biserică a lui Hristos, să combată prin toate mijloacele pe cei care susţineau înşelătoria Bisericii romane, să se iniţieze pentru a discuta şi a învinge în dezbateri teologice pe preoţii catolici corupţi. Nu întâmplător doctrina catară s-a dezvoltat în cele mai importante centre comerciale şi culturale ale Europei: Italia de nord şi centrală, Flandra, Franţa, Spania orientală. Modelul de viaţă apărat de adepţii acestei secte era deosebit de convingător: în faţa luxului şi a puterii romane, ei trăiau ca nişte săraci adevăraţi, atât persoanele particulare cât şi Biserica: fără bunuri funciare şi senioriale; păreau liberi faţă de ingerințele puterilor politice şi hegemonice care tulburau Biserica oficială a vremii. Opţiunea pentru o astfel de viaţă a fost favorizată desigur de nobilime, care vedea cu ochi buni cum oamenii bisericii renunţau la averi pământeşti: în felul acesta ea putea în sfârşit să şi le însuşească fără nicio luptă. Înainte de sinodul de la Saint Felix reacţia Bisericii oficiale a fost calmă, în ciuda eforturilor lui Bernardo di Chiaravalle de a pune sub acuzaţie o mişcare care se propaga cu prea mare repeziciune în sudul Franţei. După sinod, pericolul începe să fie luat în seamă: în 1170 papa Alexandro al III-lea a condamnat erezia în mod oficial, deşi a încercat să evite o ciocnire violentă; condamnarea a fost confirmată cu deosebită forţă de Inocenţiu al III-lea, după patrusprezece ani, la sinodul din Verona, unde s-au luat de asemeni hotărâri foarte precise de strategie: prima şi cea mai importantă, pentru anii care vor urma, a fost obligaţia încredinţată episcopilor, de a-i căuta pe vinovaţi pentru a-i readuce în sânul Bisericii, sau pentru a-i pedepsi la modul exemplar; în scurt timp această sarcină a fost încredinţată delegaţilor legali ai Sfântului Scaun; se pecetluia astfel naşterea efectivă a tribunalului inchizitorial, prin care se înlocuia procedura penală bazată mai înainte pe ordalie („Judecata lui Dumnezeu”).   Dumnezeu modifică modul de a judeca   Ordalia a fost, până la sfârşitul secolului al XII-lea, un adevărat model specific de procedură penală în cazuri de presupuse delicte de erezie. Această „acţiune juridică” lua, în realitate, aspectul unei provocări, asemănătoare cu cele ale profeţilor din vechiul testament: ea putea fi cerută fie de acuzator fie de acuzat; uneori era solicitată cu voce tare de mulţimea însăşi. Printre formele cele mai faimoase de ordalie merită să amintim „judecata focului”, în care ereticul considerat de mulţi drept un sfânt (să ne amintim) urma să calce desculţ pe cărbuni încinşi, fără a se arde: nimeni nu se îndoia că doar o minune îl putea ajuta, făcându-se astfel o delimitare sigură şi de natură divină între erezie şi sfinţenie: omul care ieşea nevătămat din încercare nu putea fi decât protejatul lui Dumnezeu. Prin crearea Inchiziţiei se ajunge în schimb la o logică penală mai riguroasă: judecata lui Dumnezeu e înlocuită, cu bună ştiinţă, de „judecata omului”. „Tribunalului profetic” i se substituie un tribunal „organizat”. Odată cu apariţia ereziei catare (erezie organizată) pentru prima oară Biserica oficială se simte în mod limpede agresată în structura eclezială. Inchiziţia organizată devine instrumentul menit să apere structura Bisericii. Pentru a fi obiectivi, trebuie să spunem că forma justiţiară a Inchiziţiei nu s-a născut de la o zi la alta; ea a fost rodul matur al unui parcurs, din care nu am adus la lumină până acum decât prima etapă.   Se propovăduieşte pacea, se aşteaptă războiul   Al doilea moment al acestui parcurs a fost încercarea de a se organiza propăvăduirea păcii pentru readucerea la stână a oilor rătăcite. Cu această predică au fost însărcinaţi călugării cistercensi, care la sfârşitul secolului al XII-lea au pornit într-o cruciadă neînarmată către regatul catarilor: sudul Franţei. Ei au intrat în oraş predicând, înlăturând şi înlocuind prelaţii locali; organizau dezbateri publice, spre binele populaţiei; spovedeau; rareori pronunţau sentinţe. Dar rezultatele au fost departe de aşteptări: prea mare era distanţa ce se crease de acum între teologia Curiei romane, care de la înălţimea bogăţiei şi a puterii sale trimitea predicatori şi apropierea de viaţă pe care „purii“ nu numai că o predicau dar o şi împărtăşeau cu poporul. Celor douăsprezece abaţi din Citeaux se alăturară mai târziu alţi oameni, printre care Domenico Guzman, viitorul fondator al Ordinului care îi va purta numele şi care a jucat un rol important împotriva ereziei în secolele următoare: Domenico a înţeles imediat că pentru a fi ascultat trebuia la rândul lui să renunţe la bogăţii. Dar nici acest lucru nu mai era de ajuns; prea adânc pătrunsese în inima oamenilor imaginea Bisericii şi a slujitorilor ei, descrise cu aceste cuvinte de Pierre Cardenal, poet al epocii:   „Sărăcia lor nu este una a «spiritului»: îşi păstrează bunurile şi iau şi ce-i al meu. Leapădă ciliciu, prea aspru pentru ei şi îmbracă cămăşi noi, ţesute din lână englezească. Dar nu-şi împart hainele cum făcea Sfântul Martin. Iar pomenile, cu care-şi ţin viaţa oamenii sărmani, le vor toate pentru ei.   Cu haine uşoare şi largi, cu gluga bine aranjată, vara din postav fin, groasă pe timpul iernii, cu pantofi fini – au tălpi franţuzeşti când e prea frig – din piele bună de Marsilia, înnodaţi bine şi cu măiestrie – fiindcă un nod greşit e de neiertat – încep să predice, cu ştiinţa lor subtilă pentru a-l sluji pe Domnul cu inima şi cu bunurile noastre. Dacă aş fi însurat mare mi-ar fi frica ca un bărbat fără pantaloni să stea lângă soaţa mea…”[5]   A venit vremea luării crucii   Ajungem prin urmare la cel de-al treilea moment, devenit anticamera evenimentelor sângeroase: în 1208, unul din legaţii papali, călugărul Pierre de Castelnau este ucis la Saint Gilles, cu complicitatea probabilă a contelui de Toulouse Raimond al VI-lea. Acesta intuise că doar sprijinind puternic Biserica catară ar fi reuşit să devină liber faţă de papă şi astfel să recupereze averile ecleziale aflate pe domeniile sale. Inocenţiu al III-lea nu a mai stat pe gânduri: de mai mult timp deja el cerea în mod insistent regelui Franţei să intervină pentru a combate erezia ce separa Biserica de Franţa, acum avea la îndemână o armă hotărâtoare: era limpede că ereticii nu subminau doar existenţa Bisericii ci chiar pacea şi viaţa civilă. Regele avea şi el pe de altă parte anumite interese politice şi personale pentru a se decide să intervină împotriva excomunicatului conte de Toulouse. Pune în mişcare împotriva Languedoc-ului, în 1209, o adevărată cruciadă personală: cu doi ani înainte, printr-o bulă emisă pe 17 noiembrie, Inocenţiu al III-lea îl îndemnase la luptă, promiţându-i indulgenţe asemănătoare celor acordate cruciaţilor de pe Pământul Sfânt; se punea în mişcare acum armata credinţei adevărate. Ca şi în cazul cruciadelor de pe Pământul Sfânt, se adunaseră laolaltă credincioşi şi mercenari, muritori de foame şi răufăcători: cu toţii animaţi de motive contradictorii, dorind să obţină iertarea pentru păcatele sau crimele lor. La comanda trupelor, ca semn al unităţii dintre regatul Franţei şi Biserică, se afla călugărul Arnauld de Citeaux şi contele Simon de Montfort. Războiul dură douăzeci de ani şi ca în toate războaiele avură loc acte de eroism şi masacre cumplite, printre care putem aminti măcelul de la Béziers, în care au fost trecuţi prin sabie toţi locuitorii oraşului. Legenda povesteşte că ordinul de masacrare suna astfel: „Omorâţi-i pe toţi. Dumnezeu îi va deosebi pe adevăraţii creştini”. Trubadurul Guilhem Figuiera, din Toulouse, aminteşte în Sirventes împotriva Romei, compus pe la 1227, acest masacru, înălţând cuvinte aspre şi pline de curaj împotriva celor care, în numele lui Hristos, omoară oameni:   „Roma… ar trebui să rămâi fără creieri, căci sub pălărie porţi ruşinea, tu şi Citeaux al tău – care aţi distras Béziers, atât de groaznic!”   Însuşi Arnauld, legatul pontifical, îi comunica de altfel papei victoria câştigată, prin cuvinte din care nu lipseşte satisfacţia: „Oraşul Béziers a fost cucerit şi deoarece ai noştri nu au mai ţinut seama nici de rang, nici de sex sau de vârstă, au murit de sabie aproape douăzeci de mii de oameni. După un asemenea masacru al oamenilor, oraşul a fost jefuit şi incendiat: el a fost lovit astfel de minunata pedeapsă divină”[6]. După ce oraşele Carcassonne şi Narbonne au căzut, cruciaţii asediară Toulouse-ul: aici a murit Simon de Montfort izbit în tâmplă de o lovitură de arbaletă; oraşul s-a predat în 1229, când cruciada devenise de acum doar o problemă politică. Tratatul de pace, semnat de Raimond al VII-lea la Meaux, fiul bătrânului conte filo-catar, a avut o dublă consecinţă: din punct de vedere politic a readus Toulouse sub stăpânirea regelui Franţei; din punct de vedere religios a pecetluit începutul efectiv a celei ce va deveni în următorii ani Inchiziţia. În mod special, un punct al tratatului urma să fie hotărâtor: crima ereziei era egalată cu cea de lèse maiestate, puterea civilă putea colabora astfel din acel moment cu puterea bisericească, pentru a-i căuta şi a-i condamna pe cei care se împotriveau credinţei.   Inchiziţia ţese reţeaua proprie   Înfrângerea contelui de Toulouse şi pacea de la Meaux au avut consecinţe imediate: catarii nu mai puteau colinda şi predica nicăieri pe teritoriul refăcut al creştinătăţii, fără a fi pedepsiţi; nu mai aveau unde să se adăpostească; cei care ar fi dorit să continue cu practicarea ereziei trebuiau să o facă pe ascuns în locuri bine păzite, mereu sub ameninţarea că puteau fi denunţaţi de cineva. Denunţul şi delaţiunea deveniră mijloacele prin care se delimita cancerul eretic, pentru a-l elimina în mod definitiv. Inocenţiu al III-lea nu a mai apucat să contemple în linişte rezultatul acelui război pe care îl provocase cu atâta ferocitate, murind la jumătatea lui, în 1216, dar urmaşii săi nu au părăsit opera începută. Oricum îşi sfârşea viaţa pământească după ce îşi ajunsese scopul, de la care nu mai exista cale de întoarcere: lupta împotriva ereziei se transformase dintr-o problemă etico-religioasă într-una juridică. Honorius al III-lea şi Grigore al IX-lea îi întregiră opera: primul prin aprobarea statului Ordinului Sfântului Dominic; al doilea (jurist şi canonic ca şi Inocenţiu) a definit legislaţia canonică a tribunalului, extinzându-i puterea în toate ţările creştinătăţii. În aceeaşi vreme, împăratul Frederic al II-lea, inspirat de conciliile antieretice, formula concluziile referitoare la domeniul civil al problemei, persecutarea ereziei începând să fie considerată drept o problemă de drept public şi nu doar ecleziastic: el a hotărât, printr-o serie de edicte, care de care mai pline de cruzime, emise între 1220 şi 1239, ca pedepsirea ereticilor să se facă prin confiscarea averilor, apoi prin exil, prin închisoare pe viaţă şi în sfârşit prin rug. În felul acesta Frederic îi făcea papei un dublu serviciu: îi punea la dispoziţie intervenţia justiţiei laice ca o „intervenţie de sânge”, eliberând Biserica de hotărârea ambiguă şi greu de acceptat referitoare la condamnarea sau nu la moarte a ereticilor; de asemeni îi dădea prilejul lui Grigore al IX-lea de a repeta cu tărie că problema ereziei era şi trebuia să rămână pentru totdeauna o responsabilitate ecleziastică; era în joc credinţa şi nici împăratul nici oricare altă putere lumească nu putea emite judecăţi în privinţa credinţei. Relaţia dificilă Imperiu-Biserică, centrală în tot Evul Mediu, se reafirma şi în problema eretică. După cum am spus, prin pacea de la Meaux, aceste două elemente au ajuns să se întrepătrundă: delictul împotriva credinţei trebuia să fie considerat şi ca un delict de lèse maiestate. Judecata iniţială aparţinea Bisericii, dar în ce priveşte condamnarea ea putea fi pronunţată de partea civilă şi penală. Se înfăptuise un fel de divizare a omului: sufletul era al Bisericii (care îl cerceta pentru a-l salva); corpul aparţinea regelui, care îl executa pentru a face dreptate. În 1231, la doi ani după Meaux, Grigore al IX-lea aducea la bun sfârşit opera de reorganizare a tribunalului Inchiziţiei, prin constituirea unei adevărate plase de păianjen formată din curţi judecătoreşti, prezente în toate oraşele europene de oarecare importanţă. Responsabilitatea diferitelor tribunale a fost încredinţată în mod oficial dominicanilor în 1236, cărora li se adăugară după treisprezece ani călugării minoriţi din Ordinul franciscan.   „Puri“ împotriva celor „puri”. Pietro martirul   Istoria Inchiziţiei consemnează un element asupra căruia nu s-a reflectat îndeajuns probabil, faptul că duşmanii cei mai înverşunaţi ai ereziei catare au fost cei care „riscau să fie eretici”: dominicanii şi franciscanii, în special ultimii. Inocenţiu al III-lea a înţeles printr-o intuiţie deosebită că puterea catarilor de a-şi face adepţi avea la bază modul lor de viaţă umilă, săracă, lipsită de ostentaţie. Când papa s-a confruntat cu fenomenul franciscanismului şi al dominicanilor, a sesizat că cea care putea „salva Biserica”, deşi existase riscul de a o distruge, era tocmai calea sărăciei trăite. În timp ce puterea ecleziastică era acuzată, la cele mai înalte ranguri, de a nu mai îmbrăţişa îndemnul la sărăcie al lui Hristos, iată că apariţia unor oameni rămaşi credincioşi instituţiei şi doritori de a reveni la puritatea începuturilor, puteau să-i readucă credibilitatea. În această atmosferă, unul din cazurile hotărâtoare în lupta împotriva ereziei, a fost cel al lui Pietro da Verona. Povestea sa e pilduitoare: născut la Verona în 1203, fiu al unor părinţi ce aderaseră la secta catară, a crescut primind o educaţie catolică şi romană. La Bologna, ca student la Universitate, a ascultat din întâmplare predica fratelui Domenico: era în 1221 în ziua de Rusalii şi Domenico, care urma să moară în curând, vorbea plin de o inspiraţie ce i s-a transmis tânărului amestecat în mulţime. Pietro s-a simţit cuprins de Duhul sfânt şi şi-a înţeles menirea: urma să-l slujească pe Domenico şi prin aceasta pe Dumnezeu; trebuia ca prin vorbele sale să-i convingă pe oameni să nu se mai lase înşelaţi aşa cum fuseseră părinţii săi; urma să între în Ordinul Fraţilor Predicatori. Pietro îşi îndeplini inspiraţia şi deveni în scurt timp unul din personajele de frunte ale Ordinului, ţinând predici la Milano, Bergamo, Como, Florenţa, Roma. La Florenţa a întemeiat o armată, însărcinată cu apărarea catolicilor, chiar şi fizică, de orice formă de erezie sau înşelătorie religioasă: astfel să născu Societatea căpitanilor Sfintei Marii. Pentru angajarea sa personală plină de zel împotriva răului ce lua proporţii, papa Grigore al IX-lea l-a numit în 1251 inchizitor al Lombardiei: Pietro s-a lansat din nou în apărarea credinţei, activând în special la Milano şi Como. Chiar pe drumul între Milano şi Como, la Seveso, predicatorul a fost prins într-o capcană de către ereticii care îl urmăreau. A fost aşteptat într-o pădure numită „Farga“ şi a fost omorât fiindu-i înfipt vârful unei săbii în mijlocul capului. Era anul 1251. Sabia este păstrată şi acum la Seveso, ca o relicvă, în sanctuarul alăturat seminarului închinat memoriei sale. Pietro a fost canonizat de Inocenţiu al IV-lea la doi ani după aceea, Biserica considerându-l un martir exemplar: fiu de eretici, el a fost ucis fiindcă a apărat adevărul împotriva ereziei. „Cazul“ lui urma să facă mare vâlvă peste tot. Pietro a fost considerat inchizitorul „perfect”: cel care în numele credinţei şi al adevărului, în numele „inquisitio veritatis”, murise ca un sfânt. Faptul că el a fost considerat conform tradiţiei adevăratul patron al Inchiziţiei ne spune multe despre semnificaţia pe care moartea sa a căpătat-o, chiar în ochii poporului. Pe de altă parte, e de ajuns să ne amintim că această luptă, purtată nu numai cu sângele ci şi prin sfinţenie, fusese şi ea oficializată de însuşi Inocenţiu al IV-lea, când consimţise, în 1246, în urma cererii Dominicanilor din Milano, ca perioada de noviciat pentru foştii eretici care doreau să între în Ordin să poată fi redusă. Metoda favorizării celor ce păcătuiesc nu este o invenţie a timpului nostru: doar metodele de convingere erau poate schimbate: „…desigur armele convingerii ne pot apare cumplite; dar torturile şi rugurile aveau un scop de înfricoşare persuasiv mai înaintea celui punitiv. Cu ajutorul lor încăpăţânaţii trebuiau să-şi dea seama de greşeala lor sau şi mai bine să o recunoască public. Inchiziţia nu doreşte să pătrundă în intimitatea celor pe care îi urmăreşte[7]: de la ei se pretinde disponibilitatea de a se conforma regulilor religioase, să se poarte la fel ca ceilalţi, să renunţe la critica ce dezbină. Dovada sigură a unei asemeni convertiri este colaborarea”[8]. Nimeni nu e mai potrivit pentru a şti să povestească credincioşilor propria experienţă şi a cere iertare decât cel care cunoaşte răul: el „a văzut”, „s-a îndepărtat plin de groază” şi e dispus la sfârşit să primească chiar moartea – rugul – ca pe un ritual de purificare. Renaşte principiul după care se conducea ordalia, suprimată în 1215 de Conciliul din Lateran: focul se va pronunţa asupra adevărului credinţei; dar acum e vorba de un adevăr stabilit dinainte: individul care se supune probei autodafé-ului nu va putea ieşi învingător decât prin moarte, o ultimă diferenţiere între salvare şi damnare, un act public ca şi „Judecata lui Dumnezeu”, ba chiar o judecată divină prin excelenţă ce are loc în faţa mulţimii de credincioşi, cărora nu li se oferea decât această singură imagine: „Nu e întâmplător faptul că procedurile inchizitoriale ce priveau interogatoriile acuzaţilor erau protejate prin secret, în schimb actele finale deveneau publice: lectura sentinţelor se făcea public, anunţul pedepselor, execuţia de asemeni erau publice. Astfel de acte slujeau la reafirmarea «adevărului» ca şi a dreptului instituţiei ecleziale de a-l apăra şi de a-l impune printr-o ceremonie solemnă şi impresionantă din punct de vedere emoţional. Însuşi ritualul din urmă al morţii – rugul – avea ca semnificaţie de a proclama reînsănătoşirea unei realităţi bolnave, refacerea unui univers măcinat de greşeală”[9]. Doar dacă însuşi vinovatul – era posibilitatea hotărâtoare şi tulburătoare – renunţa la trecutul său până la identificarea cu persecutorii săi, devenind cel mai credibil „ciocan” al duşmanilor: persecutorul foştilor săi tovarăşi. Ce dovadă mai mare în sprijinul adevărului?     [1] Sectă care s-a dezvoltat în Bulgaria începând cu secolul al X-lea, prin predicile unui preot sărac, Bogumil, în limba bulgară „iubit de Dumnezeu” şi care s-a răspândit în secolul al XI-lea până la hotarele Bizanţului, devenind religie de stat în Bosnia lui Kulin (1180–1214). Încercarea de a pătrunde în Occident a fost reprimată iniţial prin arderea pe rug, în 1022, la Orleans, a zece persoane. [2] Doctrină dualistă, care pune crearea lumii şi a omului pe seama a două divinităţi contrarii, una benefică şi alta malefică; în acelaşi timp, dualismul manihean îl consideră pe Dumnezeul benefic creatorul tuturor formelor de viaţă spirituală, în timp ce Dumnezeului malefic i-ar corespunde partea carnală a omului: de aici îndemnul la sărăcie, asceză, abstinenţă sexuală, etc. [3] C. Della Veneria, Inchiziţia medievală și procesul inchizitorial, Bocca, 1939, p. 15. [4] „Consolamentum” era iniţierea în viaţa catară şi se îndeplinea printr-o binecuvântare. Ca prim rezultat avea loc separarea de mediul familiei şi începerea unei vieţi total înnoite, fără nicio legătură cu lumea pământească. [5] R. Nelli, Scriitori anticonformişti ai Evului Mediu provensal. Eretici şi politici, II, Luni editrice, pp. 229–231. [6] Textul, menţionat în registrul oficial al cancelariei pontificale, este citat de G. G. Merlo, Eretici şi erezii medievale, II Mulino, 1989, p. 47. [7] Faptul pare a contrazice ceea ce vom spune în continuare despre invadarea conştiinţelor de către tribunalul inchizitorial; dar numai în aparenţă: Inchiziţia nu pretinde să pătrundă în intimitatea conştiinţelor, ci se foloseşte de conştiinţă şi de mecanismele sale. [8] G. G. Merlo, op. cit., p. 90. [9] Ibid., pp. 90–91.  

 Fenomenul Pitesti de Virgil Ierunca Ne aflăm mereu sub semnul lui George Orwell, care – o știm cu toții – în cartea sa, „1984”, punea printre instrumentele-cheie ale statului comunist, Ministerul Adevărului, menit să rescrie, în fiecare zi, Istoria. În crematoriile acestui Minister dispăreau, clipă după clipă, nu numai documentele adevărate asupra trecutului, dar și versiunile succesive ale puterii. Dispăreau și dispar. Ceea ce se numește în Răsărit disidența se definește, în primul rând, prin apelul la memorie, prin smulgerea documentelor din crematoriul acestui Minister, prin metamorfozarea cenușii în faptă. Soljenițân nu și-a reconstituit altfel Gulagul; a cules mărturie după mărturie, cu riscurile pe care le știm, la umbra unui Minister al Adevărului ce continuă să cearnă trecutul și istoria după înrădăcinate metehne. Toată lumea cunoaște azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai știe că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins și asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă – și încă – la cunoștința tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești [1]. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiență de o sumbră originalitate denumită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului. Experiența aceasta, care a ținut până în august 1952, întinzându-se și asupra altor închisori din România, a fost și mai acoperită de tăcere și mai înfundată în uitare decât celelalte crime săvârșite în închisorile din România, mai ales din două motive. Mai întâi, cenzura oficială a funcționat cu atât mai drastic cu cât procesul cu țapi ispășitori înscenat de comuniști n-a putut să fie destul de bine pus la punct spre a se desfășura” la lumina zilei și a acredita versiunea dorită de partid. Apoi și aici stă, fără îndoială cheia tăcerii, victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi. Or, călăul – chiar împotriva voinței și firii lui – nu se grăbește niciodată să-și mărturisească crimele. De-a lungul experienței de la Pitești, categoria martorului inocent a fost pur și simplu suprimată. Totuși, un fel de murmur subteran a circulat în închisorile din România asupra reeducării de la Pitești. Cartea lui Dumitru Bacu, primul document despre Pitești și care rămâne o referință, este alcătuită din aceste mărturisiri individuale, fărâmițate, transmise de la gură la gură, de la ureche la ureche, prin închisori, fără o vedere de ansamblu, imposibil de avut atunci, dar care are imensa calitate a autenticității (Dumitru Bacu a fost el însuși deținut politic, izvoarele sale fiind de primă mână) și a bunei credințe. Numai că ea a apărut în 1963 în ediție românească (și mai recent, în limba engleză, în Statele Unite), când foarte puțini martori direct implicați se hotărâseră să vorbească. Așa încât ne propunem s-o completăm – continuând de altfel să ne referim la ea – printr-un dosar asupra reeducării de la Pitești care ne-a sosit, mai recent, din țară. S-ar putea ca asupra unor detalii să mai existe incertitudini sau aproximații în acest dosar – și cum ar putea să fie altfel, date fiind condițiile în care a fost dusă, în țară, o astfel de anchetă? —, dar el ni se pare a cuprinde totuși esențialul[2]. Înainte de a intra în substanța vie și intolerabilă a experienței de la Pitești, să stabilim schema ei prealabilă. În frunte cu Nikolski, general, comandant suprem al Securității românești timp de 16 ani (fiind la pensie se plângea că regimul nu-i recunoaște meritele), Securitatea a pus la punct un plan pentru lichidarea rezistenței morale a tinerilor deținuți politici, slujindu-se de un nucleu de deținuți, conduși de Eugen Țurcanu, ce urma să pună în aplicare, în domeniul dreptului comun, cunoscutele teorii ale lui Makarenko. Infractorul, conștient că e un element declasat care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, își ia sarcina de a-i reeduca pe alții, care au fost în situația lui, pe drumul cel bun. În fapt, Poemul pedagogic al lui Makarenko se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte. De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deținutul fie se regăsea singur în celulă – având răgazul să-și revină în fire – fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalți deținuți. Reeducarea constă, foarte simplu, în a pune pe torționar în aceeași celulă cu cel torturat și a nu îngădui nici o pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu știa atunci că în România avea să fie găsit secretul reușitei depline: era suficient ca deținuții să fie puși să se tortureze unii pe alții. * * * Când „fenomenul Pitești” a fost oprit, în 1952, a trebuit să fie găsită, cât de cât, o explicație, să fie stabilită o răspundere. A fost înscenat clasicul proces cu țapi ispășitori. De-abia în 1954. Și atât de prost pus la punct, încât, în ultima clipă, s-a renunțat la publicitatea prevăzută inițial. În proces au fost implicați dintre deținuții-torționari numai cei ce fuseseră legionari – eliminându-se doi sioniști, un țărănist etc, etc… —, pentru a se acredita următoarea versiune: spre a lovi în regimul comunist, Horia Sima ar fi transmis unor legionari din închisori ordinul de a introduce o acțiune de teroare. Profitând de lipsa de vigilență, desigur regretabilă, a unor organe ale administrației închisorii Pitești, acești legionari au instituit în închisoare o serie de acțiuni de tortură, iar partidul și guvernul, conștiente de gravitatea faptelor, în momentul în care au demascat uneltirile mârșave ale acestui grup fascist, le-au adus în fața justiției și Procuraturii Generale a Republicii. Versiunea era atât de aberantă – cum să convingi pe cineva că șeful unei mișcări dă ordin să fie lichidați membrii ei? —, încât se renunță la publicitatea prevăzută inițial în ziare. Versiunea n-a mai fost prelucrată decât în închisori, fără prea multă insistență, fiind greu să explici unui deținut care cunoaște pe propria lui piele supravegherea constantă a gardienilor că în celulele de la Pitești se putea tortura neîntrerupt, fără ca administrația închisorii să fie avertizată. În „Pitești”, Dumitru Bacu relatează o convorbire avută în iarna lui 1956, înainte să fie eliberat, cu un director general al Ministerului de Interne care-i spune următoarele: „Este o chestiune destul de simplă în definitiv. Un grup de studenți arestați, agenți ai imperialismului american, mistici, habotnici și retrograzi s-au apucat să schingiuiască pe ceilalți colegi ai lor, pentru ca să compromită conducerea închisorilor și, prin ea, partidul. (…) Primiseră dispoziții din exterior, de la cei care sunt în străinătate și conduc echipele de spioni și sabotori, vroiau ca la un moment potrivit să acuze partidul ca fiind inițiatorul și deci vinovatul”. Dat fiindcă nu era vorba de o anchetă propriu-zisă, ci mai mult de o discuție, Dumitru Bacu își poate îngădui să replice: „Pare totuși de necrezut. Închisorile au un sistem de pază interioară foarte strict. Cum a fost posibil să se petreacă ororile de care pomeniți fără ca Ministerul să intervină imediat?”  Răspunsul vine, ca știut pe dinafară:  „Noi nu am știut nimic din cele ce se petreceau acolo. Când am aflat, am luat măsurile necesare… Cei vinovați au fost pedepsiți exemplar…” Dumitru Bacu nu se stăpânește și intervine din nou: „Eu sunt deținut de aproape 7 ani. Am trecut prin mai toate penitenciarele din țară. Fie izolat, fie în celule comune. Niciodată nu am putut face cel mai mic gest fără să fim văzuți de paznicii de pe coridor. Supravegherea riguroasă la care eram supuși făcea imposibilă utilizarea unui ac fără consimțământul gardianului. Cum s-au putut petrece toate acestea fără ca ofițerii politici să fie sesizați imediat de gardieni? Oare în toate închisorile în care s-au petrecut acte de genul celor care spuneați nu ați avut nici o persoană de încredere, care să vă pună la curent cu cele petrecute acolo?” Iarăși un răspuns dinainte învățat. „Conducerea închisorilor era pe mâna unor oportuniști, dușmani ai poporului, care s-au strecurat în rândurile lui tocmai cu intenția de a face rău. Aceștia au conlucrat cu bandiții. Dar au fost pedepsiți și ei cum se cuvine”. De data aceasta, Dumitru Bacu tace și comentează doar în gând: „Nu i-am mai spus toate cele ce aflasem despre experiență. Nici de faptul că cei din conducerea închisorilor, considerați de dânsul ca oportuniști, nu numai că nu fuseseră sancționați, dar primiseră avansări în grad și funcții. Nici că, înainte de a trece la Gherla, Țurcanu înaintase faimosul memoriu tocmai ministerului din care făcea parte. Nici de faptul că pe baza declarațiilor smulse în demascări se judecaseră zeci și zeci de procese și că aceste declarații trecuseră înainte pe la minister… și atâtea alte detalii de care toți avuseseră cunoștință pentru că li se raportaseră în timp util dar nu luaseră nici un fel de măsură”. Regăsim această versiune în romanul, „Caloianul” al lui Ion Lăncrănjan, în care un legionar spune următoarele personajului principal, scriitorul Ghețea: „ Îi spusese după aceea cum se marinaseră ai lui, foștii săi camarazi, îndeosebi într-o anumită perioadă, prin 1949-1953, cea mai grea, după cum zicea el. «Nu-ți dau numele închisorii, nici amănunte prea multe nu-ți dau, dar acolo, domnule Ghețea și iubite prieten, s-au întâmplat și tragedii!» … Directorul unei anumite închisori inițiase și înființase, cu aprobări sau fără, încă nu se știa – cazul e-n anchetă, din câte-am aflat – un fel de comandou, îl pusese pe unul de-ai lor șef peste ei, îi băgase la autogospodărire, cum zicea el. La început, lucrurile erau interesante, se crease o anumită libertate interioară, dar după aceea, după două sau trei luni, s-au vădit a fi strâmbe toate, fiindcă începuseră autojudecările pentru fel de fel de pricini, mărunte mai întâi, mai mari după aceea… Intrase dihonia între noi, dihonia trădării și a suspiciunii. Și-am început să ne sfărâmăm, cum se sfărâma pământul care a înghețat cu prea multă apă în el. Așa a fost cu noi. Și ei, stăpânii și șefii închisorii, nu ziceau nimic. Nu se amestecau direct. Indirect se amestecau, foarte mult chiar. Lansau zvonuri false, în ce-l privea pe câte unul de-al nostru, ne strecurau câte un șarpe în sân, să stârnească discordie și neîncredere și mai multă între noi. Și stăteau și se uitau pe urmă! Și așteptau rezultatele, care erau grave, din ce în ce mai grave. Fiindcă noi ajunseserăm de la autogospodărire la autoexterminare”. Ion Lăncrănjan renunță deci la o parte din versiunea oficială cu ordinul venit din străinătate, de la Horia Sima și inocența autorităților de resort care n-ar fi știut nimic. În schimb, sub inspirația constantă a partidului comunist, menține teza fenomenului tipic legionar de la Pitești. Un alt personaj din „Caloianul” îi spune lui Ghețea: „Ei, gardiștii, erau în marea lor majoritate o adunătură de troglodiți-aventurieri, oameni fără căpătâi, scursuri și căzături sociale. De aceea s-au și dedat în timpul rebeliunii la atrocități. Pentru că nu aveau nimic sfânt, n-aveau nici un crez, nici un suport moral! Și-n închisoare, pe urmă, s-au ros și s-au măcinat din aceleași motive. (…) Exterminările de care vorbea Vicențiu, autoexterminările, de fapt, au existat, s-au practicat. Dar n-a fost numai asta. Au mai fost și alte lucruri, mai crunte și poate mai caracteristice pentru un anumit tip de organizație-extremistă, paramilitară ca disciplină. Unul dintre ele se referă la delațiune, la pâră, nu ca incident însă, ci ca sistem de lucru și de existență, ca posibilitate de a te salva”. Or, „fenomenul Pitești” n-a fost un fenomen tipic legionar. Nu legionarii au fost aceia care s-au gospodărit și autoexterminat între ei. „Piteștiul”, în 1949, era o închisoare rezervată tineretului, mai precis studenților care nu-și trecuseră încă diplomă sau licența. Dintre ei, o bună parte erau legionari, restul aparținând tuturor formațiunilor politice. Nikolski este acela care a inițiat acolo o operație de distrugere psihică a deținuților, slujindu-se de ambiția nemăsurată și de spiritul demonic al unui deținut, care făcuse o vreme parte din „frățiile de cruce”, dar care trecuse repede la comuniști și începuse o carieră strălucită în partid: Țurcanu. Acesta își pune la punct o echipă de deținuți, dintre care unii făcuseră parte cândva dintr-o organizație de tineret legionar, alții nu. Printre legionarii din grupul lui Țurcanu se aflau: Popa Alexandru, zis Popa Țanu, Livinski, Mărtinuș, Nuți Pătrășcanu. Dar tot atât de importanți și nelegionari, erau Titus Leonida (dintr-o organizație național-țărănistă), Fuchs și Steier (sau Steiner), evrei arestați pentru activitate sionistă. Nici ei și nici alți torționari ai lui Țurcanu de mai târziu n-au fost implicați în proces spre a nu se știrbi omogenitatea legendei. Astfel, n-au fost judecați în procesul reeducatorilor Bogdănescu, (torționarul de la Canal), Enăchescu care și-a torturat propriul său unchi până ce acesta a scuipat sânge, Titus Leonida, Dan Diaca, care practică o celebră lovitură la ficat ce te făcea să-ți pierzi imediat cunoștința (i se spunea în închisori „lovitura Diaca”), Cori Gherman, socialist (venit prin 1945-1946 din străinătate) și unul dintre cei mai cruzi reeducatori. Alături de Fuchs și Steier, toți aceștia au fost eliminați din proces pentru a nu sta în calea versiunii oficiale. Scopul Securității, inițiind reeducarea de la Pitești, nu era numai de a doborî forțele vii ale unei mișcări politice – oricare ar fi fost ea –, ci și de a anihila metodic și fără posibilitate de recuperare, forța de opoziție a totalității tineretului deținut. Avantajele imediate sau mai îndepărtate erau următoarele: mai întâi, a completa ancheta prin denunțurile obținute sub tortura neîntreruptă și îngăduirea arestării altor opozanți rămași în libertate. Apoi, legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei. Principiul este simplu, îl aflăm în „Posedații” lui Dostoievski și, pe bună dreptate, unii dintre cei care l-au cunoscut pe Țurcanu, l-au putut compara cu Verkovenski. Stavroghin, ghicindu-i gândul, îi spune lui Verkovenski, care pregătește asasinarea lui Șatov de către mica sa organizație de revoluționari: „… ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-l ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca o dată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală”. În sfârșit – repetăm –, din clipa în care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare. Nimeni nu va mai mărturisi pentru că toți au fost legați între ei prin tortură. Nu există vreun deținut din timpul „Fenomenului Pitești” (în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi săvârșit ceea ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimă a reeducării i se cerea să-și tortureze cel mai bun prieten. E drept că au existat cazuri, extrem de rare, în care, din necesități de anchetă, un deținut sau altul a fost smuls din reeducare, dus la București și ținut acolo, în anchetă, până când procesul de reeducare s-a încheiat. Dar dintre cei care au rămas la Pitești nimeni n-a putut ieși cu mâinile curate. De aceea e bine, înainte chiar de a trece la descrierea celor petrecute la Pitești, să se înțeleagă că de această experiență – una din cele mai neomenești din câte au fost vreodată înregistrate într-o posibilă antologie a sadismului – nu pot fi acuzați decât cei care au inițiat-o: autoritățile comuniste, pe de o parte, în frunte cu Nikolski, primii executanți, pe de alta, grupul de vreo douăzeci de deținuți, în frunte cu Eugen Țurcanu, care au început să tortureze, fără a fi fost ei înșiși torturați mai înainte[3]. Pe toți ceilalți, deveniți chiar călăi după ce au fost victime, cine poate avea dreptul să-i judece? Astfel, un student din Timișoara care era, după spusele profesorilor și colegilor săi, nu numai un foarte bun violonist, nu numai un fin literat (putea să recite pe dinafară din Saint-John Perse), dar și o natură sensibilă, aproape feminină, de o extremă curățenie sufletească, după reeducarea de la Pitești a ajuns printre cei mai aprigi torționari și a fost condamnat la moarte în procesul Țurcanu. Mama lui auzise că băiatul s-a purtat admirabil în închisoare – și c-ar fi fost omorât tocmai din cauza dârzeniei și demnității lui. În toată suferința ei, atâta mângâiere avea. Până ce, într-o zi, cineva i-a spus adevărul, sau o parte din el. De atunci femeia nu mai făcea decât să umble din casă-n casă, căutând foști pușcăriași, sperând nebunește că într-o zi un om îi va spune că nu e adevărat. Și ar fi trebuit să se găsească cineva, nu s-o mintă, ci să-i arate că, o dată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua a fi un om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne. Judecata se oprește pe pragul acesta al inumanului care a fost Piteștiul reeducării chiar și pentru victimele devenite călăi. În schimb, cei care au inițiat experiența, autoritățile comuniste și primii executanți, poartă răspunderea pentru toți ceilalți. Pe toți aceștia trebuie să-i numim înainte de a începe descrierea reeducării de la Pitești. De partea autorităților comuniste. Mai întâi Nikolski, comandant suprem al Securității până prin 1960-1962 și, după toate mărturiile, cel mai cumplit torționar al acelor vremi. Cu cei doi adjuncți ai săi: colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu. Acesta din urmă a fost pe front în Rusia și ar fi fost demascat c-ar fi împușcat acolo comuniști. Condamnat și reabilitat, el a fost responsabil de încercarea extinderii experienței de la Pitești la închisoarea-spital de la Târgu-Ocna. Aceștia la București. La Pitești, în primul rând directorul, căpitanul Dumitrescu. Printre „civilii” din oraș avea reputația unui om foarte fin și lumea se chiar mira că un om atât de delicat, bun dansator, elegant, chipeș, jucând bine bridge, avea o funcție atât de incompatibilă cu firea lui… sensibilă. După ce reeducarea a luat capăt la Pitești, Dumitrescu a fost transferat la închisoarea Mărgineni. Asupra a ceea ce s-a întâmplat ulterior, circulau în închisori zvonuri nesigure. Astfel, după un an sau doi de la procesul lui Țurcanu, prezența lui Dumitrescu ar fi fost semnalată în închisoarea de la Văcărești. Unii spun că l-ar fi auzit țipând în celulă: „Să știți că toate se plătesc pe lumea asta!” Apoi nu i s-a mai aflat urma și nici nu s-a auzit de vreo sentință de condamnare privindu-l. Să fi fost suprimat ca unul ce știa prea multe? Mai era, tot la închisoarea Pitești, locotenentul politic Marina. Pentru el, ședințele de tortură constituiau o adevărată hrană sufletească. Stătea cu orele la vizetă și se desfăta mai ales la ședințele de blasfemie anticreștină. Nici de el nu se mai știe nimic, după transferul lui la închisoarea din Brașov. Trimis direct de la Ministerul de Interne la Pitești spre a recruta deținuți reeducați pentru Canal, colonelul Zeller, din direcția generală a penitenciarelor, era îmbrăcat în uniformă de miliție deși aparținea Securității. După dizgrația Anei Pauker, s-ar fi sinucis, alegând un cimitir spre a-și trage un glonte în cap. De partea deținuților: Eugen Țurcanu. Cei care l-au cunoscut îl caracterizează mai ales prin spiritul demonic, o inteligență ieșită din comun și dorința de afirmare prin toate mijloacele. Încă din liceu, Țurcanu caută să-și satisfacă voința de putere și grupările de tineret legionar i se par cele mai apte pentru scopul pe care, conștient sau nu, îl urmărește. Face deci parte, prin 1940-1941. Din „Frățiile de Cruce”. Foarte puțin timp, deoarece, imediat ce legionarii intră în ilegalitate, rupe orice legătură cu ei: n-are nici o vocație de a înfrunta persecuțiile. Dimpotrivă, imediat după 23 august, Țurcanu este printre primii care se înscriu în partidul comunist. Foarte bun student la Drept, el este unul dintre agitatorii de mase ai partidului, foarte bine văzut de organele locale, iar în 1948 devine membru în biroul județean de partid din Iași. Trimis la București la o școală de diplomați, se face remarcat nu numai prin studiile excelente, dar și prin rolul de informator pe care și-l asumă cu entuziasm. Se pare că doi studenți de la Drept au fost obligați să părăsească Universitatea din pricina denunțurilor sale: filosoful de mai târziu, Titus Mocanu și scriitorul Aurel Pintilie. Dar cariera lui Țurcanu ce se anunța strălucitoare – era programat să fie trimis la Berna –, este curmată brusc printr-o întâmplare care nu numai lui îi va schimba soarta. În „Frățiile de Cruce”, Țurcanu cunoscuse pe Bogdanovici, legionar ce-și continuase activitatea politică și în ilegalitate, din care pricină nici nu-și terminase studiile (nu e sigur nici măcar că-și trecuse bacalaureatul, cu toate că era mai în vârstă). În 1945, Bogdanovici, care conducea Centrul studențesc din Iași, își amintește de un fost frate de cruce pe care-l cunoștea din liceu: Țurcanu. Convocat, acesta îi spune categoric c-a intrat în partidul comunist și nu mai vrea să știe de trecut. Și adaugă că nu-i dă pe mâna poliției eu condiția ca legionarii să nu pomenească de el niciodată. Convenția este respectată și de Bogdanovici și de aceia din jurul lui care știau de existența lui Țurcanu. După ce legionarii din centrele studențești București, Cluj, Iași, Timișoara sunt arestați la 15 mai 1948, într-una din acele mari nopți polițienești când dubele circulau de-a lungul României până în zori, unul dintre tinerii de la Centrul Studențesc Iași mărturisește însă la Securitate, sub tortură, că la o întâlnire cu Bogdanovici, prin 1945-1946, ar fi luat parte și Țurcanu. Și e de-ajuns ca acesta să fie arestat și închis la Suceava, pentru a fi implicat în procesul lotului Bogdanovici. Țurcanu nu va uita și nu va ierta: Bogdanovici va muri, chinuit de el, în timpul reeducării de la Pitești. La Suceava, unde este cunoscut și de partid și de Securitate, se manifestă față de Țurcanu o deosebită bunăvoință. Nu este pus cu ceilalți deținuți, are celulă separată, este utilizat ca planton, i se promite că la proces i se vor da circumstanțe atenuante și o condamnare ușoară, cu suspendarea pedepsei, în așa fel încât să-și poată relua cât mai repede, desigur nu chiar la același nivel, activitatea de membru de partid, în libertate. În acest timp, în închisoarea de la Suceava se desfășoară un fel de acțiune de reeducare, însă pe cale cu totul pașnică. Bogdanovici, care-și face tot felul de procese de conștiință pentru că a implicat sumedenie de oameni, acceptă propunerea de a citi colegilor săi de detenție cărți marxiste, de a face un fel de îndoctrinare ideologică în celulă. Unii studenți îl urmează, alții îl declară trădător. Țurcanu nu ia parte la acțiune. E planton pe culoar și urmărește de acolo ce se petrece în celulă, informând probabil autoritățile asupra felului în care se desfășoară experiența. Procesul lotului Bogdanovici nu este însă judecat de comuniști, ci de vechi magistrați militari, aceiași poate care-i judecaseră mai înainte pe comuniști și care acum se străduiau să dobândească state de serviciu cât mai bune pentru a fi menținuți de noul regim. Așa încât, dau sistematic maximum de pedeapsă la articolul prevăzut. Astfel, Bogdanovici este condamnat la 25 de ani muncă silnică, iar Țurcanu la 7 ani închisoare corecțională. Toate speranțele lui de a se reabilita rapid se năruie. Introdus în celulă cu ceilalți, Țurcanu se integrează grupului lui Bogdanovici, devenind chiar un fel de adjunct al său în reeducare marxistă, pe care acesta o continuă, ca să nu se spună că fusese oportunist și începuse această acțiune doar pentru a primi o pedeapsă mai ușoară. Țurcanu nu se poate însă mulțumi cu un rol de adjunct. În discuții se distinge printr-o intransigență interpretativă, devenind cel mai leninist din grup și atacându-l nu o dată pe Bogdanovici pentru interpretările sale oportuniste, kauțkiste. Merge mai departe și pune sub semnul îndoielii sinceritatea reeducării lui Bogdanovici, începând să-și alcătuiască propriul său grup. La Suceava era penitenciar în așteptarea judecății, sau închisoare disciplinară cu celule individuale pentru cei care, în alte închisori, se dovediseră irecuperabili. (Aici a murit cel mai eroic „turnător” din România, Luca Damaschin. Doi ani simulase a fi informatorul colonelului Koller, pentru a salva de la moarte – dându-le suplimente de mâncare în calitatea lui de planton –, cât mai mulți deținuți de la Aiud. Descoperit, el a fost transferat, disciplinar, la Suceava). De la Suceava, tot grupul Bogdanovici este deci îmbarcat într-o zi pentru a fi dus într-o închisoare de execuție și, în tranzit, se oprește la Jilava. Aici, Țurcanu dispare pe mai multe zile. La întoarcere, pretinde c-a fost la o anchetă suplimentară. De fapt, fusese dus la Ministerul de Interne pentru întrevederi directe cu Nikolski, spre a pune la punct un alt stil de reeducare. Țurcanu avea, încă de la Suceava, vreo zece studenți cu totul devotați lui și gata să treacă la acțiune. Împreună cu alții, recrutați la Jilava, Țurcanu alcătuiește organizația O.D.C.C. (Organizația deținuților cu convingeri comuniste), despre care nici un deținut, în afară de cei care o alcătuiau, nu știa nimic. Din O.D.C.C. făceau parte vreo douăzeci de tineri. Iată numele celor mai cunoscuți dintre ei: Popa Alexandru, zis Popa Țanu, adjunctul lui Țurcanu, student la agronomie, la Iași, a fost una din cele mai fioroase figuri ale reeducării și a condus câtva timp reeducarea la Gherla. Printr-un concurs de circumstanțe asupra cărora vom reveni, a scăpat de condamnarea la moarte și trăiește în pace în România. Alții: Livinski, Mărtinuș, Titus Leonida, Nuți Pătrășcanu, Fuchs, Steier, erau legionari, dar și național-țărăniști și sioniști. De la Jilava, acest grup, împreună cu alți studenți veniți din Timișoara și din Cluj, este îndreptat spre Pitești, unde sunt reuniți studenții – printre ei se mai rătăciseră câțiva elevi sau muncitori – care nu-și trecuseră încă diploma. Cei cu diplomă sau licență erau trimiși la Aiud, scăpând astfel de reeducare. În clipa aceea însă, nimeni printre deținuți, din afara grupului lui Țurcanu, nu știa ce se pregătește la Pitești și nici ce înseamnă reeducarea. Cel mult dacă cei sosiți de la Suceava pot să creadă c-ar fi o reeditare a tentativei lui Bogdanovici. De fapt, până în ziua de 6 decembrie 1949, nici un deținut de ia Pitești nu știa ce-l așteaptă.   [1] Largi fragmente din aceste pagini au fost transmise în 1975-1976 la Radio Europa Liberă. Prima ediție a acestui text a apărut în colecția „Limite”, Paris, 1981. [2] Mărturia lui G. Dumitrescu, Demascarea, apărută în limba română în Occident în 1978, deci când lucrarea de față era încheiată, nu ni se pare a modifica cele cuprinse aici. Cartea trebuie însă citită neapărat, deoarece, în acest domeniu în care mărturiile sunt atât de rare, din motivele pe care le-am analizat, descrierea unei experiențe directe e de neînlocuit. [3] Și chiar în grupul inițial al primilor executanți circulă versiuni după care unii ar fi fost în prealabil torturați.

Istoria navigatiei  de A.Thomazi                                                                   I       Trebuinţa de a naviga”. — Vasele egiptene şi greceşti. — Piroga oceanică şi cabotorul roman. — Exploratorii din antichitate. — Utilitatea meteorologiei. — Navigaţia vara. — Navigaţia în lungul coastelor. — Pilotajul şi Instrucţiunile nautice. — Distanta şi vitesele pe mare.     Fără să mergem până la arca lui Noe, care nu era decât o casă plutitoare, nici până la trunchiurile de arbori scobiţi, pe care oamenii primitivi îi făceau să înainteze servindu-se de mâini ca de rame, este sigur că origina navigaţiei se pierde în negura primelor epoci ale umanităţii. Picturi şi sgârieturi pe pereţi, datând de mai mult de 50 secole, ne arată, încă de pe atunci, vase cu vâsle şi cu pânze; iar faptul că astfel de imagini au fost descoperite atât în Scandinavia cât şi pe ţărmurile Mediteranei, ne dovedeşte imposibilitatea de a atribui prioritatea lor unui popor sau altuia. Dar Orientalii – Egipteni, Cretani, Fenicieni, Eleni – se bucurau de condiţiuni geografice şi climaterice care nu se întâlneau în Nord; afară de aceasta ei aveau grije să noteze ceeace făceau (nu însă fără oarecare împodobeli), în documente dintre care multe au ajuns până la noi. Aşadar numai la ei putem studia Istoria vaselor antice, ca şi pe aceea a mijloacelor folosite pentru cârmuirea lor. Pare cel puţin probabil că la început s’au costruit vase de pescuit şi că acestea au fost folosite pentru deplasarea dela un punct la altul, în lungul coastelor, spre a se merge mai repede şi mai comod decât pe uscat, de exemplu traversând un golf sau ocolind o limbă de pământ. Nu exagerăm, fără îndoială, afirmând că folosirea vaselor este mai veche decât a căruţelor, căci acestea din urmă cereau prealabila invenţie a roţilor; navigaţia este poate cea mai veche dintre toate artele. De altfel, Plutarc spune lui Pompei: „este neapărată nevoie să navighezi, nu însă să trăeşti”. Într’o bună zi, îmbarcânduse pentru unul din aceste drumuri scurte şi uşoare, câţiva oameni au fost smulşi, cu vasul lor, de o furtună care i-a aruncat pe un mal îndepărtat; au găsit acolo produse utile şi preţioase şi, aducându-le acasă, s’au întors să mai aducă şi altele. În acest mod s’au stabilit, cu siguranţă, relaţiunile dintre Egipt şi Creta, a căror existenţă pare să fi fost activă de acum 4000 ani. Prin anul 3200 înainte de era noastră, un faraon, numit Snewru, a sărbătorit sosirea a 40 de vase încărcate cu lemn de cedru, venind din Biblos în Fenicia. În aceeaşi epocă, sau cam pe atunci, flotele egiptene mergeau la încărcare pe ţărmurile Mării Roşii, până la strâmtoarea Bab-el-Mandeb, căutând parfumuri, droguri şi altele. Iar primele călătorii ale Cretanilor spre Orient, dincolo de stâmtoarea Siciliei, nu par deloc mai puţin vechi. Cunoaştem, din numeroase reprezentaţiuni grafice contemporane, corabia egipteană din acele vremuri. Coca ei era îngustă, subţiindu-se spre capete, extremităţile ridicate sus, având forma destul de asemănătoare cu aceea a gondolelor veneţiene: după toate probabilităţile, Egiptenii păstraseră formele bărcilor de pe Nil, convenabile pentru a fi trase la mal, dar puţin favorabile navigaţiei pe o mare agitată. Sub influenţa Cretanilor, apoi a Fenicienilor, silueta s’a modificat încetul cu încetul, a devenit mai înaltă la mijloc, păstrând totuşi, la pupă şi la proră, platforme şi mai înalte. Lungimea totală depăşea numai rareori 20 m, iar adâncimea sub apă nu atingea nici 2 metri. În lungul bordurilor erau aşezate bănci pentru 30 de vâslaşi (2 vâslaşi pe fiecare bancă), lăsând liber în mijloc un spaţiu în care se încărcau mărfuri şi se îmbarcau călători. Fiindcă trebuiau să se lupte deseori, – căci pirateria nu pare nicidecum mai puţin veche decât navigaţia – pe platformele din faţă şi din spate erau aşezaţi soldaţi, care trăgeau cu arcul, până în clipa abordajului. În plus, erau un căpitan, un pilot, un vătaf al ocnaşilor şi 4 mateloţi pentru manevrarea velelor. Fiecare dintre ei nu aveau deci la bord decât un loc extrem de redus şi, în aceste condiţiuni, călătoriile pe mare nu erau, evident, escapade de plăcere.   * *           *   Putem foarte bine să nu plecăm pe mare decât pe vreme frumoasă, căci furtunile se stârnesc repede în Mediterana, iar vasele atât de puţin apărate contra valurilor, riscau în trecut să fie răsturnate. Naufragiile erau dese iar marinarii care scăpau din ele povesteau întâmplările prin care au trecut cu groază şi, în plus, imaginaţia orientală le mai şi împopoţona. Marea era populată cu monştri, zei duşmănoşi deslănţuiau în fiecare clipă vânturi în contra cărora navigatorii nu puteau lupta decât cu ajutorul altor zei; omul, plutind pe acest element mişcător şi inexplicabil, se simţea în puterea fiinţelor superioare, teribile, şi ale căror capricii nu puteau fi prevăzute. Fiecare loc îşi avea legenda lui: la capul Male, Poseidon însuşi trimetea rânduri-rânduri de valuri împotriva corăbiilor, silindu-le să se întoarcă din drum; la intrarea în Bosfor, stâncile Simplegade nu lăsau printre ele decât o trecătoare îngustă, închizându-se în urma acelor marinari neprevăzători, care încercau să le străbată; cei care pătrunseseră în Sirta Mare, au fost reţinuţi acolo timp de săptămâni şi chiar de luni, de curenţi duşmănoşi; peste tot valurile erau vecine cu stâncile ascunse sub apă şi navigatorii cădeau din Charybda în Scylla. Aşa dar, nu ne mai mirăm că Ulysse – mare navigator cu toate acestea – răspunse lui Calypso, când aceasta îi oferă mijlocul să-şi construiască o corabie, cu care să se întoarcă acasă: „Nu întoarcerea mea, ci moartea mea o vrei, Zeiţă, când îmi spui să mă avânt peste prăpăstiile mării, să înfrunt ameninţări şi pericole peste care vasele cele mai fine, cu mersul cel mai repede nu pot trece, chiar dacă Zeus le dă un vânt favorabil” Pentru înţeleptul Anacarsis, care trăia în Secolul al 6-lea înainte de Christos, existau „trei feluri de oameni: viii, morţii şi cei care sunt pe mare“. Şi, 800 ani după Homer, Horaţiu mai scria: „avea puterea stejarului şi o triplă centură de aramă în jurul pieptului, acela care, cel dintâi, a lansat pe marea teribilă o barcă uşoară, şi nu s’a temut nici de năvalnicul vânt al Africei, luptând cu Acvilonul, nici de tristele Hyade, nici de turburarea lui Notus, acest stăpân atotputernic al Adriaticei, fie că vrea să întărâte, sau să potolească valurile. De care chip al morţii să se mai sperie acela care a văzut, fără să plângă, monştrii înotând şi marea bântuită de valuri, şi stâncile infame acrocerauniene!” Este drept că aceşti poeţi, sau aceşti înţelepţi, erau făpturi de pe uscat; oare în zilele de azi, se îmbarcă un cetăţean trăit în mijlocul ţării, pe cel mai solid pachebot, fără o teamă ascunsă?     * *           *   În lungul interval care separă epoca homerică de secolul lui Augustus, vasele nu au făcut prea mari progrese. Lungimea lor abia de se dublase, căci, după Lucian, în secolul al 2-lea înainte de Christos, Isis, ale cărei dimensiuni colosale stârniseră admiraţia Atenienilor, nu avea mai mult de 45 m dela proră până la pupă: această dimensiune, pe atunci excepţională, a ajuns astăzi aceea a unui vas de pescuit mijlociu sau a unui cargobot mic. Odată cu lungimea a sporit şi înălţimea cocii, iar cea mai mare parte de vase au început să fie acoperite cu o punte, ceea ce făcea să le crească mult de tot siguranţa. Doar armătura lor rămânea, mereu, aproape aceeaşi, în vremea lui Cezar ca şi a lui Sesostris. Acest echipament cuprinde un catarg unic, înfipt spre mijlocul lungimii cocii, iar de el era legată o pânză dreptunghiulară fixată de o vargă orizontală Dela vârful catargului spre proră şi spre pupă, erau întinse straie şi sarturi, asigurând soliditatea catargului şi îngăduind replierea lui pe punte, atunci când se merge cu vâsle, pe vreme calmă, sau cu vântul în faţă. Încă nu existau hobanele (pataraţine, servind de sprijine laterale catargului): de aci imposibilitatea de a merge cu o viteză diferită de aceea a vântului din spate, căci dacă vântul sufla într’o parte, catargul s’ar fi rupt cu siguranţă. Este curios să se compare vasele antice, în această privinţă, cu prosul sau piroga cu cârmă de care se servesc indigenii din arhipelagul Molucelor, probabil încă din timpurile cele mai vechi, şi pe care Anson le descria astfel, prin (750: „Prosurile sunt de o construcţie care ar face cinste naţiunilor celor mai civilizate. Nu se poate imagina nimic mai convenabil pentru navigaţia între aceste insule, situate toate aproape pe acelaşi meridian, între limitele vânturilor alizee, şi unde, prin urmare, trebuesc vase care să poată naviga cu vântul dintr’o parte. „Construcţia lor este cu totul diferită de ceea ce se obişnueşte în restul lumii. Corăbiile noastre au prora diferită de pupă, şi cele două flancuri asemănătoare: dimpotrivă, prosul are prora asemenea cu pupa, iar cele două flancuri, diferite. „Unul dintre ele, care trebue să se găsească totdeauna în partea de unde suflă vântul, este plat, în timp ce cel de al doilea este curb, ca la vasele obişnuite. Această formă, şi lărgimea mică a prosului, le-ar face să se răstoarne repede sub vele, dacă nu s’ar lega de ele un fel de cadru, montat pe partea expusă vântului şi susţinând o grindă scobită în forma unei bărci mici: greutatea acestui cadru ţine prosul în echilibru, iar bărcuţa, aflată la extremitatea lui, şi scufundată în apă, îl susţine şi îl împiedică să se răstoarne… „Astfel de vase merg mai bine decât oricare altele cu vântul în coastă şi au posibilitatea uşoară să meargă într’o parte sau într’alta, schimbând numai pânzele, fără să vireze vreodată de bord”. Prosurile sunt conduse cu ajutorul unui palier, pe care îl manevrează un om aşezat la pupă. Acelaşi a fost, însă, sistemul pe toate vasele din antichitate şi chiar până în Evul Mediu. Ceea ce se numea cârmă, era o vâslă aşezată în apropiere de coada corăbiei, vâslă care se înclina pentru a face vasul să se îndrepte într’o parte sau alta. Vasele mari aveau două, câte una pe fiecare bord, acţionate fiecare printr’o pârghie. Când zicem, însă, „mari”, cuvântul nu are, bine înţeles, decât o valoare relativă. Nu este probabil că vasele vechi să fi deplasat mai mult de 250 sau 300 tone, ceea ce corespunde cu tonajul vaselor cu pânze întrebuinţate şi azi pentru cabotajul în lungul unora din coastele Europei. Fiindcă lipsesc alte motive, trebue să admitem că tonajul era limitat la aceste cifre, tocmai de dificultatea de manevrare cu o cârmă atât de rudimentară. Câtă vreme vasele au fost destul de uşoare, era deajuns ca ele să fie trase la mal pe plăji pentru a fi încărcate sau descărcate: pentru acest cuvânt, fundul lor se făcea plat, iar chila nu a apărut decât mai târziu. S’a simţit apoi nevoia să se construiască porturi, spre a se înlesni operaţiunile comerciale, iar Romanii s’au dovedit tot atât de îndemânatici în lucrări hidraulice ca şi în cele de zidărie; ceea ce a mai rămas din Ostia, din Chercheli şi din alte porturi, lasă să se vadă urme de cheiuri care dădeau marinarilor toate înlesnirile de dorit. Cu toate acestea, porturile propriu zise rămâneau rare – aşa cum sunt şi azi – şi a fost întotdeauna necesară oprirea în faţa anumitor puncte ale coastei; în acest scop, încă dela început, se foloseau pietre mari, ca ancore. Mai târziu, s’au întrebuinţat cârlige de fier, căngi formate din mai multe cârlige aranjate în jurul unei tije centrale, în cele din urmă ancora veritabilă, caracterizată printr’un ax transversal, sau traversă, perpendicular pe planul „ghiarelor”, adică al punctelor care se agaţă de fund: traversa este aceea care asigură acest mod de agăţare, şi invenţia ei, datând probabil din veacul al 6-lea înainte Christos, era de o importanţă capitală. Ancora cu traversă este folosită şi astăzi pe multe vase, aşa cum au cunoscut-o Romanii şi Grecii. De altfel, nu a rămas ea, în toate ţările, simbolul maritim prin excelenţă? Aceste vase de mărime mijlocie, pe care un val mai mare risca să le umple cu apă sau să le răstoarne, care nu puteau să meargă cu pânzele decât în sensul în care sufla vântul, au făcut totuşi călătorii a căror întindere şi îndrăsneală merită admiraţia noastră. Savanţii discută datele la care navigatori mediteraneeni au ajuns în Atlantic pe de o parte, la Marea Neagră pe de altă parte, şi rolul pe care l-au avut, în aceste descoperiri, Fenicienii, Cretanii şi Grecii. Acestea sunt subiecte în care se pot aventura numai specialiştii, iar neînţelegerile dintre ei arată cât de nesigure le sunt concluziunile. Totuşi, putem privi ca sigur faptul că la începutul secolului al 12-lea din era noastră, nu numai că întreaga Mediterană fusese parcursă, dar şi că se instalase, de pe atunci, un stabiliment fenician, dincolo de strâmtoarea Gibraltar, la Gades (actualul Cadix). Este tot atât de sigur că înainte cu 1000 de ani, cel puţin, înainte de Christos, cositorul din Cornwill şi din Bretania, aurul din Irlanda şi chihlimbarul din Jutlanda, ajungeau în Mediterana orientală, şi ajungeau pe mare, căci nu există nici o cale de comunicaţie prin pădurile nesfârşite, locuite de triburi barbare, care acopereau continentul european. Dar numai marinarii orientali asigurau aceste transporturi, sau şi cei din Nord lucrau alături de ei? Este imposibil să se ştie. Ceea ce pare demonstrat este că, încă din acea vreme, constructorii navali din Europa occidentală îi egalau aproape pe cei din Mediterana, şi că existau curente de schimb din insulele britanice în Scandinavia, pe de o parte, şi şi spre Galia pe de alta. La fel ca şi Marea Egee, Marea Neagră şi cea a Nordului, au trebuit să fie socotite, din primele vremuri, mai de grabă ca trecători, decât ca bariere. Cei care au străbătut pentru prima dată Kattegatul şi Sundul, pentru a pătrunde în Baltica, poate înainte de anul 1500, nu au fost nici mai puţin curajoşi, nici mai puţin îndemânatici ca echipajul faimosului vas Argo, pe care Jasson l-a adus prin anul 1250 în Marea Neagră, să cucerească lâna de aur, deşi nu ne-au lăsat nici o urmă. Dimpotrivă, expediţia argonauţilor a fost subiectul uneia şi chiar a mai multor poeme, în care peripeţiile ei sunt atât de bine încâlcite cu poveşti fabuloase, încât eroii ei au trecut în rândul semizeilor. Tot aşa nu ştim nimic nici despre luptele în care popoarele nordice s’au înfruntat timp de secole, dar privim pe copiii noştri cum învaţă cu de-amănuntul, încă dela dela vârsta de 12 ani, povestea certurilor care iscau, interminabile, între oraşele Greciei antice. Mai puţin minunată, dar mai remarcabilă prin îndrăsneala ei, este prima circumnavigare a Africei (plecarea prin Marea Roşie şi întoarcerea prin Glbraltar), despre care ne vorbeşte Herodot. Ea a avut loc pe la anul 600-595 înainte de Christos şi a fost efectuată de Fenicieni aflaţi în serviciul regelui Egiptului, Nechao. Lipsa lor de acasă a durat 4 ani, căci se opreau toamna, semănau grâu şi aşteptau recolta, ca să plece mai departe. Au mers mai mult de 20.000 km, ceea ce constitue un record surprinzător, şi trebuiau să treacă 2000 de ani până când Bartolomeu Diaz să descopere Capul Bunei Speranţe, pe lângă care ei au trecut cei dintâiu. Expediţiunea avea, bineînţeles, un scop comercial; dar rezultatul el principal a fost să arate că Africa – Libia, cum i se zicea atunci – se întindea cu mult mal departe decât se credea. Nu merita, însă, oboseala să se meargă atât, pentru a nu se găsi decât ţinuturi sălbatece, care nu ofereau nici o perespectivă pentru schimburi profitabile. Călătoria a avut atât de puţin interes practic, că nimeni nu a mai întreprins-o, şi a fost multă vreme uitată. Cartaginezii, popor de comercianţi prin excelenţă, au redeschis seria călătoriilor de descoperiri, necesare fie pentru a-şi asigura monopolul importurilor de cositor din Bretania, cum a făcut Himilcon prin anul 500, fie pentru a întemeia colonii pe coasta occidentală a Africei până la Carmen, cea ce a constituit, cam tot pe atunci, opera lui Hannon. Două secole mai târziu, marsiliezul Pytheas a ocolit Scoţia mergând probabil până în Norvegia, în timp ce Grecii învăţau drumul Golfului Persic, de unde aduceau mirodenii, parfumuri şi perle. Puţin câte puţin, cunoaşterea lumii s’a întins, curente comerciale s’au stabilit şi navigaţia a ajuns o rutină. În primele secole ale erei noastre, corăbii comerciale romane şi greceşti făceau drumuri aproape regulate până în Indiile orientale (câteva dintre ele au ajuns chiar până în golful Tonkin) şi prin toate mările Europei. Nu este locul aci să relevăm etapele acestui progres, ci numai să indicăm prin ce mijloace au fost parcurse aceste etape.   * *           *   Dacă, prin minune, unul din marinarii care au condus armata greacă sub zidurile Troiei, în secolul 13-lea înainte de Christos, ar fi fost adus pe bordul vasului pe care Sfântul Pavel a pornit din Cezareea la Koma, ar fi avut, cu siguranţă, mai mult decât un singur motiv, să se mire şi chiar să admire. O punte acoperind coca de la un capăt la altul, o cală spaţioasă pentru mărfuri, forme de cocă rotunjite şi destul de ridicate deasupra apei i-ar fi făcut impresia că au îmbunătăţit în chip surprinzător confortul şi siguranţa transporturilor maritime. Cu toate schimbările, nu s’ar fi simţit ca într’un loc străin. Deabia ajuns pe mare, ar fi costatat că nici manevrarea vasului, nici metodele de navigaţie nu se schimbaseră prea mult. Ca şi în trecut verga purta o pânză mare triunghiulară; se pare că nici acum nu putea fi orientată la mai mult de circa 20 grade de axa transversală, ceea ce limita cam la acelaşi unghiu abaterea maximă a drumului faţă de direcţia vântului. Galerele, dispunând de numeroşi vâslaşi, aveau posibilitatea să meargă cu vântul în coastă sau în faţă: dar galerele nu serveau niciodată ca bastimente militare. Vasele grele de mărfuri, obligate să se mulţumească cu un efectiv redus, nu- şi întrebuinţau vâslele decât la manevrele de intrare şi de ieşire din porturi; pentru a ieşi în larg, trabuiau să aştepte ca vântul să fie favorabil, şi trebuiau să se oprească atunci când vântul le bătea în faţă. Dacă vântul se oprea cu totul, corăbiile de acest fel trebuia să fie remorcate de luntrii, aşa cum fac şi azi vasele cu pânze, de cabotaj, din Mediterana; dar acest procedeu nu constitue decât un expedient la care nu se putea recurge decât în vederea unei deplasări neînsemnate, pentru a se ajunge la un punct apropiat, în care să se lase ancora. Cunoaşterea regimului vânturilor avea, în aceste condiţiuni, o importanţă capitală. De mult de tot, Fenicienii observară, de pildă, alternanţa brizelor uşoare, care, vara, suflă dinspre mare în timpul zilei şi dinspre uscat în timpul nopţii. Grecii personificaseră vânturile şi dăduseră numele celor 4 puncte cardinale, pe care le socoteau, ca şi noi, prin învârtire în sensul rotaţiei limbilor ceasornicului, dar începând dela răsărit, de unde vin, odată cu soarele, lumina şi viaţa. Numele lor era Euros, Notos, Zephiros şi Boreas. Aceste direcţiuni, de altfel, nu reprezentau pentru ei (nici pentru Romanii care le păstraseră numele, latinizându-le) direcţiunile precise cu care ne-am învăţat noi. Numele de  Euros sau de Eurus desemna acea regiune a orizontului în care vedem soarele răsărind, adică, după sezon Nord-Est sau Sud-Est şi, tot aşa de bine, răsărit. Şi ca şi sensul vântului, acela al drumului urmat de vase, nu putea fi decât vag cunoscut. Cu toate acestea, spiritul de observare şi o practică îndelungată îngădue să se obţină, în această ordine de idei, rezultate surprinzătoare. Cook, vorbind despre indigenii oceanieni, admira cunoştinţele lor meteorologice: „Nu pretind, zice le, să judec exactitudinea normelor pe care le urmează; dar, oricare ar fi metoda întrebuinţată de ei pentru prezicerea timpului, sau cel puţin a vântului care va bate, ei se înşeală cu mult mai arareori decât noi”. Marinarii fenicieni, greci şi romani trebue că ne era inferiori acestor oameni primitivi, altfel nu au făcut niciodată drumuri atât de lungi. Chiar şi în zilele noastre, de altfel, sunt mulţi pescari, aproape neştiutori de carte, care ne uimesc prin exactitudinea cu care îşi conduc vasele lor, întemeiaţi pe semne pe care nu le remarcă nici chiar observatorii cei mai savanţi, dar mai puţin experimentaţi. Depinzând atât de mult de capriciile vântului, marinarii din antichitate nu se avântau pe mare decât cu rare excepţii, numai în timpul sezonului favorabil. „Aminteşte-ţi, scrie Hesiod, în poemul său „Muncile şi zilele", că în timp ce Pleiadele fug din faţa puternicului Orion şi cad în marea neguroasă, în acel moment toate vânturile se sbat… Trage-ţi barca la ţărm, înconjoar’o cu pietre pe toate părţile şi desfă capacul, (capacul de pe fundul cocii, servind la scurgerea apei atunci când vasul a eşuat sau este ridicat) astfel ca apa să nu-i poată face nimic. Adu lângă tine toate ustensilele în bună ordine, împachetează cu grijă pânzele şi atârnă cârma cea bună deasupra coşului sobei, la fum. Cu vorba laudă vasele mici, dar încarcă-ţi mărfurile pe unul mare…. Anotimpul de navigaţie, pentru muritori, nu durează decât 50 de zile pe an, începând din momentul în care soarele se învârteşte în inima verii grele. Atunci nu-ţi vei sfărâma corabia, şi marea nu-ţi va înghiţi echipajul. Atunci vânturile sunt sincere şi marea nu este periculoasă. Fără teamă, încrede-te în vânturi, du în largul mării vasele care aleargă uşor, încarcă pe ele toate bunurile şi grăbeşte-te să ajungi acasă îndată ce vei putea… Când, pentru prima dată, vezi în vârful smochinului frunze mari cât urmele lăsate pe pământ de labele ciorilor, atunci se poate merge pe apă, atunci este ora navigaţiei de primăvară. Trebue să prinzi momentul, căci este destul de greu să eviţi o nenorocire. Oamenii se folosesc uneori rău de el, pentru că sufletele lor sunt oarbe: banul este viaţa muritorilor. Dar este greu să mori în mijlocul valurilor…" Hesiod dădea aceste înţelepte sfaturi în secolul al 9-lea înainte de Christos, dar şi cu o mie de ani mai târziu nu se naviga în Mediterana, afară de cazuri când era cineva obligat să navigheze, decât dela sfârşitul lui Martie până la începutul lui Octomvrie. Sfântul Luca, povestind traversarea pe care a făcut-o Sf. Pavel în anul 61 după Christos, spune: „după ce trecuse multă vreme, cum timpul postului se apropia” (este vorba de postul mare dela echinocţiul de toamnă) „Pavel dădu această îndrumare celor ce ne conduceau: fraţilor, văd că navigaţia devine supărătoare şi plină de pericole, nu numai pentru vas, ci şi pentru persoanele şi pentru vieţile noastre”. Pavel care naufragiase de trei ori până atunci în călătoriile lui pe mare, îşi dădea seama de utilitatea regulilor de prudenţă, inspirate de o experienţă de mai multe ori seculară. Fiindcă a neglijat aceste reguli, stăpânul vasului a băgat pe sfânt la apă pentru a patra oară. În povestirea pe care am citat-o mai sus, Cook mai spune despre Oceanieni: «În călătoriile lor cele mai lungi, se conduc ziua după soare şi noaptea după stele. Toate stelele au numele lor şi ei îşi dau seama în ce parte a cerului vor apărea în fiecare anotimp şi în fiecare lună, în care sunt vizibile pe orizont; ştiu, deasemenea, cu mai multă preciziune decât ar crede poate un astronom din Europa, în ce anume timp al anului încep să apară sau să dispară". Astronomii egipteni aveau despre cer cunoştinţe cu mult mai aprofundate; Thales, în Grecia, apoi Pithagora, în veacul al 6-lea înainte de Christos, îşi dădeau seama foarte exact de mişcările aparente ale astrelor; dar, chiar după Hypparc (150 ani înainte de Christos), chiar după Ptolomeu (150 după Christos), nu se ştia încă să se navigheze în largul mării, decât în acelaşi chip în care navigau eroii lui Homer: „Ulysse, aşezat la bară, cârmea dibaciu, fără ca somnul să-i atingă pleaopele. Privea Pleiadele şi Boarul care spuneau, şi Ursa căreia i se mai zicea şi Carul, şi care se întoarce pe loc, privind pe Orion, şi pe tot largul cerului, ea singură, nu atinge apele oceanului. Ilustra zeiţă Calypso îi poruncise să o lase totdeauna la stânga lui“. Se ştie că Victor Bérard, care a indentificat toate locurile periplului odiseian, aşează insula zeiţei Calypso pe Coasta Marocului, alături de Ceuta. De acolo, spre strâmtoarea Ithaca, Ulysse trebuia să meargă spre Est; trebuia, aşa dar, pentru ca să se încumete să facă un drum atât de lung, ca zeiţa să-i fi promis şi un vânt favorabil şi continuu. Fără busolă, fără hărţi, marinarii care pierdeau pământul din ochi, nu mai ştiau de unde se găsesc. Acesta era unul din principalele motive – mai important poate decât teama de furtuni – de a se întrerupe navigaţia între lunile Octomvrie şi Aprilie: când cerul era acoperit, dacă nu se mai vedea nici un pic de pământ, nu mai exista nici un reper şi se naviga la voia întâmplării. Pentru acest cuvânt, afară de cazul când era cu totul imposibil, se urmărea neîntrerupt coasta, de frica rătăcirii. Nu se părăsea ţărmul decât la ultimul lui promontoriu, pentru a acosta la promontoriul cel mai apropiat. Aşa făcuse Pytheas, pentru a ajunge până în Scandinavia, şi la fel Hannon pentru a coborî la ecuator. În primul secol al erei noastre, cele 100 de vase greceşti care mergeau în fiecare an în India, călătoreau dealungul litoralului Arabiei, şi ocoleau pe-de-a’ntregul golful Oman, până când un oarecare Hippalus a avut îndrăzneala să se încredinţeze Musonului de Sud-Vest, care l-a dus de-a-dreptul dela Aden la gura Indusului: idee genială, recompensată nu numai printr’o campanie comercială fructuoasă, ci şi prin glorie, căci numele lui Hippalus a fost dat unei părţi a Golfului Persic, unui cap de pe coasta Africii şi chiar Musonului de Sud-Vest. Prin aceeaşi vreme, şi prin locuri perfect de bine cunoscute, vasul cu Sf. Petru, pentru a merge dela Cezareea la Roma, urca de-alungul întregei coaste a Siriei, ocolea golfurile Asiei Mici, mergea din insulă în insulă până la Creta şi de acolo, luată într’un suflu de vânt, se îndrepta spre Malta. Chiar într’un timp când navigaţia devenise activă – căci Roma imperială îşi aducea pe mare, ca Anglia din zilele noastre, cea mai mare parte din hrana ei – îmbarcarea rămânea o aventură. Se evitau, pe cât posibil, locurile cunoscute ca periculoase, precum promontoriile dela Sudul Peloponesului, Maleca şi Matapan, temute pentru furia valurilor lor şi pentru întoarcerile brusce de vânturi. „Cel care trece pe lângă Maleca, zicea un proverb grec, trebue să- şi uite patria”. Deseori se pierdeau mai multe zile, prin locurile cele mai dificile, mai degrabă decât să se meargă câteva ore prin larg. Dacă vasele erau destul de uşoare, marinarii preferau să le ridice pe braţe, la trecerea unui istm, decât să ocolească peninsula: legenda povesteşte că tovarăşii lui Jason au purtat timp de 12 zile, în acest chip, pe Argo, care era totuşi o galeră cu 50 de vâslaşi. Iar unele curente comerciale din epoca romană, combinând curios parcursurile maritime cu cele terestre, nu se explică decât prin grija de a se reduce cât mai mult călătoria în largul mării.

 Bibliotecara de la Auschwitz de Antonio Iturbe 1 AUSCHWITZ-BIRKENAU, IANUARIE 1944   Acei ofiţeri care se îmbracă în negru şi privesc moartea cu indiferenţa groparilor ignoră că, deasupra acestei mocirle întunecate în care se cufundă totul, Alfred Hirsch a ridicat o şcoală. Ei nu ştiu asta şi nu trebuie să o ştie. La Auschwitz, viaţa omului nu valorează nici cât negru sub unghie; are atât de puţină valoare încât nici măcar nu mai e nimeni împuşcat, pentru că un glonţ e mai valoros decât un om. Există hangare unde se foloseşte gaz Zyklon pentru că reduce costurile şi cu un singur bidon pot fi omorâte sute de persoane. Moartea a devenit o industrie rentabilă doar dacă se acţionează la scară mare. În şopronul din lemn, sălile de curs nu sunt altceva decât nişte grupuri de băncuţe înghesuite. Pereţii nu există, tablele de scris sunt invizibile, iar profesorii trasează în aer triunghiuri isoscele, accente circumflexe şi chiar şi cursul râurilor din Europa prin simpla mişcare a mâinilor. Există în jur de douăzeci de cete mici de copii, fiecare cu supraveghetorul ei, atât de aproape unele de altele încât profesorii trebuie să ţină lecţiile în şoaptă, ca povestea celor zece plăgi ale Egiptului să nu se amestece cu zumzetul tablei înmulţirii. Unii n-au crezut cu putinţă acest lucru ori şi-au închipuit că Hirsch era un nebun sau un naiv: cum să fie posibil să fie şcolarizaţi copiii într-un lagăr de exterminare în care domneşte violenţa şi unde totul este interzis? Şi el zâmbea. Hirsch zâmbea mereu enigmatic, de parcă ar fi ştiut ceva care pentru ceilalţi rămânea o taină. Nu contează câte şcoli vor închide naziştii, le răspundea. Ori de câte ori cineva se va opri într-un colţ să povestească ceva şi copiii se vor aşeza în jurul lui să asculte, acolo se va fi înfiinţat o şcoală. Uşa pavilionului se deschide brusc şi Jakopek, paznicul, aleargă spre camera şefului blocului, Hirsch. Saboţii lui stropesc duşumeaua cu pământul umed din lagăr, iar atmosfera plăcută de siguranţă din blocul 31 dispare. Din colţul său, Dita Adlerová priveşte hipnotizată micile pete de noroi: par nesemnificative, dar transmit realitate, la fel cum o singură picătură de cerneală pătează o strachină întreagă de lapte. Şase, şase, şase! Este semnalul care indică sosirea gărzilor SS în blocul 31 şi în întregul pavilion se iscă un murmur. În acea fabrică de distrugere de vieţi care este Auschwitz-Birkenau, unde cuptoarele funcţionează zi şi noapte având drept combustibil trupuri umane, blocul 31 este unul atipic, o ciudăţenie. Mai bine zis, o anomalie. O reuşită a lui Fredy Hirsch, care la început a fost un simplu antrenor sportiv pentru grupuri de tineri şi acum este un atlet care aleargă la Auschwitz într-un maraton cu obstacole împotriva celui mai mare tăvălug de vieţi din istoria umanităţii. A reuşit să convingă autorităţile germane din lager că a-i line ocupaţi pe copii într-o baracă ar înlesni munca părinţilor din acel lagăr BIIb, pe care-l numesc „lagăr familial”, căci, în celelalte, copiii sunt tot atât de rari precum păsările. La Auschwitz nu există păsări; se electrocutează în garduri. Înaltul comandant al lagărului a acceptat să se creeze un loc pentru copii, poate că aceasta a fost intenţia sa de la început, dar cu condiţia ca acesta să fie un bloc cu activităţi ludice: era total interzisă predarea oricărei materii şcolare. Hirsch îşi scoate capul pe uşa camerei sale de Blockältester din blocul 31 şi nu este nevoie să spună nimic nici asistenţei, nici profesorilor care sunt cu ochii pironiţi asupra lui. Încuviinţează dând imperceptibil din cap. Privirea lui transmite exigenţă. El face întotdeauna ce trebuie să facă şi se aşteaptă ca toată lumea să procedeze la fel. Lecţiile se opresc şi se transformă în cântecele banale în germană sau în jocuri de ghicitori pentru ca, atunci când îşi vor arăta privirea gălbejită lupii arieni, să se creadă că totul este în regulă. În general, patrula alcătuită din vreo doi soldaţi intră firesc în baracă, dar de-abia trece de uşă, stă câteva secunde observându-i pe copii, uneori chiar aplaudă un cântec sau îl mângâie pe cap pe un micuţ, şi imediat după aceea îşi continuă rondul. Dar Jakopek mai adaugă ceva la alarma convenţională: — Inspecţie! Inspecţie! Inspecţia este altceva. Trebuie să se alinieze, au loc percheziţii, uneori îi interoghează pe cei mai mici pentru a încerca să-i descoasă şi să obţină astfel informaţii, profitând de naivitatea lor. N-au obţinut niciodată nimic. Copiii cei mai mici înţeleg mai mult decât afişează feţele lor murdare de muci. Cineva şopteşte: „Preotul!…” Şi ţâşneşte un murmur de dezolare. Aşa este numit un subofiţer SS (un oberscharführer) care umblă întotdeauna cu mâinile vârâte în mânecile vestonului ca un cleric, deşi singura lui religie cunoscută este aceea a cruzimii. — Haide, haide, haide! Tu, Iuda, chiar tu, spune: „Văd, văd…”! — Şi ce văd, domnule Stein? — Orice! Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, orice! Doi profesori ridică îngrijoraţi capetele. Au în mâinile lor ceva strict interzis la Auschwitz şi pot fi condamnaţi la moarte dacă îi descoperă. Acele unelte, atât de periculoase încât deţinerea lor este motiv de pedeapsă capitală, nu sunt arme de foc, nici obiecte ascuţite, tăioase sau contondente. Acele obiecte de care se tem atât de mult gărzile implacabile ale Reichului nu sunt altceva decât cărţi: cărţi vechi, rupte, fără foi şi aproape distruse. Dar naziştii le urmăresc, le hărţuiesc şi le interzic în mod obsesiv. De-a lungul istoriei, toţi dictatorii, tiranii şi asupritorii, fie ei arieni, negri, orientali, arabi, slavi sau de orice culoare a pielii, fie că apărau revoluţia populară, privilegiile claselor dominante, porunca lui Dumnezeu sau disciplina sumară a militarilor, oricare le-ar fi fost ideologia, cu toţii au avut ceva în comun: mereu au persecutat cu înverşunare cărţile. Acestea sunt foarte periculoase, stimulează gândirea. Grupurile sunt la locul lor fredonând în aşteptarea sosirii gărzilor, dar o fată întrerupe armonia specifică unei barăci liniştite, destinată distracţiei, şi o ia la fuga, printre cercurile de scaune, provocând un întreg tărăboi. — La pământ! — Ce faci? Eşti nebună? aude strigându-i-se. Un profesor încearcă s-o tragă de braţ ca să o oprească, dar ea se fereşte şi continuă să alerge împiedicându-se, când ceea ce trebuie ei să facă este să stea liniştiţi ca să treacă neobservaţi. Se urcă pe soba orizontală de un metru înălţime, care împarte pavilionul în două jumătăţi, şi sare zgomotos în cealaltă parte. Chiar întrece măsura şi dărâmă un scaun gol, care se rostogoleşte zgomotos, lăsând să se aştearnă pentru o clipă tăcerea peste activităţile susţinute de profesori. — Afurisito! O să ne dai de gol pe toţi! ţipă doamna Křízková, roşie de mânie. Copiii, când ea nu este de faţă, îi spun „doamna Burduf”. Nu ştie că tocmai fata la care ţipă acum a fost cea care i-a inventai porecla. Aşază-te în fundul pavilionului, cu supraveghetorii, proasto! Dar fata nu se opreşte, îşi continuă cursa frenetică, fără să ia seama la toate privirile dezaprobatoare. Mulţi copii se uită la ea fascinaţi cum hoinăreşte cu picioarele slabe acoperite cu nişte şosete lungi de lână, cu dungi orizontale. Este o fată foarte slabă, dar nu bolnăvicioasă, cu nişte plete castanii care flutură dintr-o parte în alta în timp ce ea fuge într-un zigzag rapid printre grupuri. Dita Adlerová se mişcă printre sute de persoane, dar aleargă singură. Mereu alergăm singuri. Ajunge şerpuind până în centrul barăcii şi acolo îşi face loc, cu chiu, cu vai, în mijlocul unui grup. Îndepărtează cu bruscheţe un scaun şi o fetiţă cade rostogolindu-se. — Hei, cine te crezi! îi strigă de pe podea. Profesoara din Brno priveşte cu uimire cum se înfăţişează în faţa ei, gâfâind, tânăra bibliotecară. Fără să aibă timp, nici răsuflare pentru a spune ceva, Dita îi smulge cartea din mâini şi profesoara se simte brusc uşurată. Când, după o clipă, reacţionează pentru a-i mulţumi, Dita este deja la câţiva paşi mari distanţă de ea. Mai sunt doar câteva secunde până la sosirea naziştilor. Inginerul Marody, care a văzut manevra, o aşteaptă deja în afara cercului. Îi dă din zbor cartea de algebră, de parcă i-ar preda ştafeta. Dita aleargă disperată spre supraveghetori care, în fundul barăcii, se prefac că mătură pe jos. Se află încă la jumătatea drumului când observă că vocile grupurilor slăbesc pentru o clipă, se încovoaie la fel ca flacăra unei lumânări când se deschide o fereastră. Nu trebuie să se întoarcă pentru a şti că s-a deschis uşa şi că intră gărzile SS. Se lasă să cadă brusc şi aterizează într-un grup de fetiţe de unsprezece ani. Vâră cărţile sub rochie şi-şi încrucişează braţele la piept pentru a evita ca acestea să pice. Fetiţele o privesc pieziş, amuzate, în timp ce profesoara, foarte agitată, le face semn cu bărbia să fredoneze în continuare. La intrarea în baracă, gărzile SS, după ce privesc timp de câteva secunde panorama, strigă una dintre vorbele lor preferate: — Achtung! Se aşterne tăcerea. Încetează cântecelele şi jocul „Văd, văd”. Mişcarea paralizează. Şi totuşi, în mijlocul tăcerii, se aude cum cineva fluieră limpede a cincea simfonie a lui Beethoven. Preotul este un sergent de temut, dar chiar şi el pare oarecum iritat, pentru că-l însoţeşte cineva şi mai sinistru. — Doamne ajută-ne! se aude şoptind vocea profesoarei. Înainte de război, mama Ditei cânta la pian şi de aceea îl distinge perfect pe Beethoven. Îşi dă seama că a mai auzit şi înainte acest mod atât de aparte de a fluiera simfoniile cu o precizie de meloman. Asta s-a întâmplat după ce au călătorit timp de trei zile îngrămădiţi într-un vagon de mărfuri închis, fără mâncare şi fără apă, venind din ghetoul din Terezín, unde fuseseră deportaţi odată expulzaţi din Praga şi unde au trăit vreme de un an. Era noapte când au ajuns la Auschwitz-Birkenau. Îi era cu neputinţă să uite zgomotul de fier vechi al porţii mari metalice când aceasta s-a deschis. Îi era cu neputinţă să uite prima gură de aer rece, care mirosea a carne arsă. Îi era cu neputinţă să uite scânteierea luminilor intense în noapte: peronul era luminat ca o sală de operaţii. Apoi ordinele, loviturile cu patul puştii în tabla vagonului, împuşcăturile, fluierăturile, ţipetele. Şi, în mijlocul confuziei, acea simfonie de Beethoven fluierată impecabil, cu un calm absolut, de către un căpitan, un Hauptsturmführer pe care chiar şi gărzile SS îl priveau cu spaimă. În ziua aceea, ofiţerul a trecut aproape de Dita, iar ea i-a văzut uniforma impecabilă, mănuşile de un alb imaculat şi Crucea de Fier pe pieptul vestonului; o medalie care nu se câştigă decât în luptă. S-a oprit în faţa unui grup de mame şi copii şi cu mâna înmănuşată l-a bătut pe umăr prietenos pe unul dintre micuţi. Ba chiar a şi zâmbit. A arătat spre doi fraţi gemeni de paisprezece ani Zdenek şi Jirka şi un caporal s-a grăbit să-i scoată din rând. Mama s-a agăţat de poala tunicii gardianului şi a îngenuncheat implorând să nu-i ia. Căpitanul a intervenit foarte calm: — Nicăieri nu vor fi trataţi cum îi va trata unchiul Josef. Şi, într-o oarecare măsură, aşa avea să fie. Nimeni din întregul Auschwitz nu se atingea nici măcar de un fir de păr al perechilor de gemeni pe care le colecţiona, pentru experimentele sale, doctorul Josef Mengele. Nimeni nu avea să-i trateze ca el în macabrele sale experimente genetice, menite să cerceteze felul cum nemţoaicele ar putea să nască gemeni şi, astfel, să crească numărul naşterilor ariene. Fata şi-l aminteşte pe Mengele îndepărtându-se cu copiii de mână, neîncetând nicio clipă să fluiere liniştit. Aceeaşi simfonie care acum se aude în blocul 31. Mengele… Uşa camerei responsabilului acelui bloc se deschide cu un uşor scârţâit şi Blockältester Hirsch iese din cămăruţa sa, prefăcându-se plăcut surprins de vizita gărzilor SS. Loveşte sonor din călcâie pentru a-l saluta pe ofiţer; este o formulă de respect prin care-i recunoaşte rangul de militar, dar este şi un mod de a indica o atitudine marţială, nici supusă, nici înfricoşată. Mengele abia dacă îl priveşte, este absent şi continuă să fluiere cu mâinile la spate, de parcă toate astea n-ar avea nimic de-a face cu el. Sergentul Preotul, cum îi spun cu toţii scrutează încăperea cu ochii săi aproape transparenţi, fără să scoată încă mâinile din mânecile vestonului, căzute peste poală, nu foarte departe de tocul pistolului. Jakopek nu s-a înşelat. — Inspecţie, şuşoteşte Oberscharführerul. Gărzile SS care-l însoţesc îi repetă ordinul şi îl amplifică, transformându-l într-un strigăt care intră în timpanele prizonierilor. Dita, în mijlocul corului de fete, simte un fior, îşi strânge braţele pe lângă trup şi simte foşnetul cărţilor lipite de coaste. Dacă descoperă că are cărţile la ea, totul se va sfârşi. — N-ar fi drept… şopteşte. Are paisprezece ani şi toată viaţa înainte, multe de făcut. Nu a putut nici măcar începe ceva. Îi vin în minte cuvintele pe care mama ei le tot repetă de ani de zile, când fata se plânge de soarta ei: „De vină e războiul, Edita… războiul”. Era atât de mică încât aproape că nu-şi mai aminteşte cum era lumea când nu exista războiul. La fel cum ascunde cărţile sub rochie în acel loc în care i s-a luat tot ce avea, păstrează, de asemenea, în mintea ei un album de fotografii făcute ca amintiri. Închide ochii şi încearcă să rememoreze cum era lumea când nu exista teama. Se vede pe sine însăşi la vârsta de nouă ani, pironită în faţa ceasului astronomic din Piaţa Primăriei din Praga, la începutul anului 1939. Privea puţin pieziş vechiul schelet care supraveghea acoperişurile din acel oraş, cu enormele sale orbite goale, ca nişte găuri negre. La şcoală le spuseseră că marele ceas era o maşinărie mecanică inofensivă, concepută de maestrul Hanus cu mai bine de cinci secole în urmă. Dar legenda pe care o povesteau bunicile o îngrijora: regele i-a poruncit lui Hanus să construiască ceasul astronomic cu statuetele care defilau la fiecare oră fixă şi apoi le-a ordonat portăreilor săi să-i scoată ochii, ca să nu mai poată niciodată reproduce o asemenea minunăţie pentru un alt monarh. Drept răzbunare, ceasornicarul a introdus mâna înăuntrul mecanismului şi l-a paralizat. Când angrenajele i-au tăiat mâna, maşinăria s-a blocat şi nu a mai putut fi reparată timp de mulţi ani. Noaptea visa uneori acea mână amputată şerpuind în sus şi-n jos printre roţile dinţate ale maşinăriei. Scheletul a agitat un clopoţel şi a început festivalul mecanic: o defilare de păpuşi automate care se desfăşoară ca să le amintească cetăţenilor că minutele se împing nervoase unele pe altele, iar orele trec una după alta, ca acele figurine care, de câteva secole, intrau şi ieşeau grăbite din acea cutie muzicală neobişnuită. Totuşi, acum îşi dă seama, împietrită de groază, că la vârsta de nouă ani o fetiţă încă nu observă acest lucru şi crede că timpul este o coadă groasă, o mare nemişcată şi lipicioasă, în care nu înaintezi. De aceea, la acea vârstă, ceasurile înspăimântă doar dacă au schelete lângă sfere. Dita, ţinând strâns acele cărţi vechi, care o puteau condamna la camera de gazare, o vede cu nostalgie pe fetiţa fericită de altădată. Când o însoţea pe mama ei la cumpărături prin centru, îi plăcea să se oprească în faţa ceasului astronomic din Piaţa Primăriei, dar nu pentru a privi spectacolul mecanic, căci în realitate acel schelet o neliniştea mai mult decât voia să recunoască, ci pentru a se distra uitându-se cu coada ochiului la trecătorii duşi pe gânduri, mulţi dintre ei străini aliaţi în trecere prin capitală, care observau foarte concentraţi apariţia păpuşilor automate. Se abţinea cu greu să nu râdă văzând strâmbăturile de uimire şi râsul prostesc al celor prezenţi. Imediat le inventa porecle. Îşi aminteşte cu o urmă de melancolie că una dintre distracţiile sale preferate era să pună porecle tuturor oamenilor, îndeosebi vecinilor şi cunoştinţelor părinţilor ei. Pe înţepata doamnă Gottlieb, care îşi întindea mult gâtul ca să-şi dea importanţă, o numea „doamna Girafă”. Iar pe tapiţerul creştin de la prăvălia de jos, complet chel şi costeliv, îl poreclise în sinea ei „domnul Cap de Sferă”. Îşi aminteşte cum mergea câţiva metri în urma tramvaiului, care-şi agita clopoţelul când se arcuia în intersecţia din piaţa Staromestke şi se pierdea şerpuind în cartierul Josefov, după care ea o lua la fugă spre prăvălia domnului Ornest, de unde mama ei cumpăra ţesături pentru a-i confecţiona hainele şi fustele de iarnă. Nu a uitat cât de mult îi plăcea acel magazin, care avea la intrare un afiş luminos cu nişte beculeţe colorate care se aprindeau unul după altul până ajungeau sus şi o luau apoi de la capăt. Dacă n-ar fi fost o fetiţă care alerga cu acea fericire nepăsătoare a copiilor, poate că, trecând pe lângă chioşcul vânzătorului de ziare, ar fi băgat de seamă că era o coadă lungă de cumpărători şi că, în grămada de exemplare ale ziarului Lidove Noviny, titlul, de patru rânduri şi cu un corp de literă enorm, mai degrabă striga decât informa pe frontispiciu: „Guvernul acceptă intrarea armatei germane în Praga”. Dita deschide o clipă ochii şi vede gărzile SS adulmecând prin fundul barăcii. Dau la o parte chiar şi desenele atârnate de pereţi cu nişte cuie ale căror vârfuri sunt fabricate din sârmă, ca să vadă dacă nu cumva se ascunde ceva sub ele. Nimeni nu vorbeşte, iar zgomotul gărzilor cotrobăind se aude limpede în acel hangar care miroase a umezeală şi a mucegai. Şi a teamă. Este mirosul războiului. Din puţinul pe care şi-l aminteşte de pe vremea când era copilă, mereu îi vine în minte că pacea mirosea a supă concentrată de pui, care era lăsată la fiert toată noaptea de vineri spre sâmbătă. Cum să nu-şi amintească gustul mielului foarte rumenit şi cel al pastei de ouă cu nuci! Lungi zile de şcoală şi după-amiezi jucând şotronul şi de-a v-aţi ascunselea cu Margit şi alte colege, zile care se estompează în amintirea ei… Până când totul a intrat în declin. Schimbările nu au avut loc brusc, ci progresiv. Deşi a fost o zi în care copilăria s-a închis ca peştera lui Ali Baba şi a rămas îngropată în nisip. Îşi aminteşte perfect acea zi. Ea nu ştie în ce zi a săptămânii, dar s-a întâmplat pe 15 martie 1939. Întreg oraşul Praga s-a trezit tremurând. Lacrimile de cristal ale lămpii din salon vibrau, dar a ştiut că nu era un cutremur, pentru că nimeni nu alerga, nici nu se panica. Tatăl ei îşi bea ceaşca de ceai la micul dejun şi citea ziarul, prefăcându-se indiferent, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A plecat la şcoală însoţită de mama ei şi oraşul se cutremura. A început să audă zgomotul abia când s-au îndreptat spre piaţa Wenceslao, unde trepidaţia solului era atât de puternică încât te gâdila în tălpi. Rumoarea surdă devenea din ce în ce mai perceptibilă pe măsură ce se apropiau, iar Dita era intrigată de acel fenomen ciudat. Când au ajuns, n-au putut să traverseze strada blocată de lume, nici să vadă altceva decât un zid de oameni stând cu spatele, haine, cefe şi pălării. Mama ei s-a oprit brusc. I s-a încordat faţa şi a îmbătrânit dintr-odată. A luat-o de mână pe fiica ei ca să se întoarcă şi să facă un ocol pe alt drum până la şcoală, dar aceasta nu a putut să suporte curiozitatea şi, pe loc, s-a desprins de mâna care o ţinea. Fiind mărunţică şi slăbuţă, nu i-a fost greu să se strecoare prin mulţimea aceea de oameni înghesuiţi pe trotuar şi să se proţăpească în primul rând, tocmai acolo unde agenţii de poliţie ai oraşului formau un şir, cu mâinile înlănţuite. Zgomotul era asurzitor: una după alta, motocicletele gri cu ataş treceau prin faţă, transportând soldaţi îmbrăcaţi în jachete strălucitoare de piele şi cu ochelari de motociclist atârnându-le la gât. Caschetele lor sclipeau, erau recent aduse din fabricile din centrul Germaniei, fără vreo zgârietură încă, fără urmă de bătălii. În spatele lor, soseau care de luptă echipate cu mitraliere enorme şi apoi răsunau tancurile, care înaintau pe bulevard cu încetineala ameninţătoare a elefanţilor. Îşi aminteşte că i s-a părut că cei care defilau erau nişte păpuşi automate, ca acelea ale ceasului astronomic de la primărie şi că după câteva secunde în urma lor avea să se închidă o uşă şi că o să dispară. Şi cutremurul avea să înceteze. Dar de data asta, cei care formau acea procesiune mecanică nu erau păpuşi, ci bărbaţi. În acei ani avea să înveţe că diferenţa dintre unii şi alţii nu este întotdeauna evidentă. Avea doar nouă ani, dar i-a fost frică. Nu exista muzică de fanfară, nu erau hohote de râs, nici hărmălaie, nu existau fluierături… Era o defilare mută. Ce căutau acolo acei bărbaţi în uniformă? De ce nu râdea nimeni? Dintr-odată, acea paradă silenţioasă i-a amintit de un cortegiu funebru. Mâna de fier a mamei sale a scos-o târâş din mulţime. S-au îndepărtat în direcţia opusă, iar Praga a apărut din nou în faţa ochilor celor două ca oraşul vioi dintotdeauna. Era ca o trezire dintr-un coşmar, când simţi uşurare şi constaţi că toate sunt din nou la locul lor. Dar solul se mişca în continuare sub tălpile ei. Oraşul tremura. Şi mama ei tremura. O smucea cu disperare, încercând să lase în urmă parada şi să scape de gheara uriaşă a războiului, cu paşi grăbiţi în pantofii ei cocheţi de lac. Dita suspină strângând cărţile la piept, îşi dă seama cu tristeţe că atunci, şi nu în ziua când i-a venit ciclul pentru prima oară, a fost momentul în care a abandonat copilăria, pentru că nu i-a mai fost frică de schelete sau de mâinile din poveştile cu fantome şi a început să-i fie teamă de oameni.