Gramatica limbii române titularizare/definitivat învățământul primar

  Stilul individual și stilurile funcționale.          Stilul functional este o varietate a limbii specializata (individualizata prin particularitati de limba) în redarea continutului unui domeniu sociocultural. Stilurile functionale îsi datoreaza aparitia unor factori extralingvistici: dezvoltarea culturala a societatii, specializarea unui grup de vorbitori pentru o anumita activitate profesionala si cunoastere umana, iar profilul specific al stilurilor functionale este determinat de toti factorii lingvistici implicati în delimitarea stilurilor colective. Clasificarea stilurilor s-a facut în functie de exprimarea oamenilor, de apartenenta lor la un anume grup social, fapt ce imprima vorbirii sau scrierii anumite particularitati comune grupului respectiv. Asadar, stilurile limbii române se clasifica în functie de urmatoarele criterii:          Stilul artistic se identifica prin: limbaj conotativ, caracter individual, unicitate (fiecare scriitor are stilul sau personal) si inovare a expresiei; bogatie lexicala, stilistica; polisemie, contextual variabile.                Stilurile nonartistice se remarca prin limbaj denotativ; caracter colectiv; expresie caracteristica prin utilizarea unor formule si constructii consacrate de uz comun si repetabile la nivelul colectivitatii vorbitorilor; claritate, concizie; cuvinte monosemantice se adreseaza intelectului, ratiunii; independenta (sau cât mai putina dependenta) de context. „Stilurile functionale nonartistice mai sunt numite limbaje de specialitate sau sectoriale” [8, p. 21-22].              Caracteristicile fiecarui stil functional sunt determinate de specificitatea situatiei si a elementelor de comunicare, de functiile si finalitatile mesajului scris sau oral.         Consideram ca pentru identificarea stilurilor functionale ale limbii române este important sa se cunoasca care sunt functiile limbii, deoarece criteriul functiei dominante a limbii prezente într-un anume text este folosit pentru întelegerea corecta a diverselor variante stilistice ale limbajului uman [a se vedea: 9, p. 87-94]. Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar pentru clasificarea lor la un stil sau altul, la un tip de text sau altul, un rol decisiv îi revine functiei dominante. De exemplu, functia referentiala este dominanta în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, dari de seama, texte tehnico-stiintifice; cea persuasiva – în ordine, decizii, dispozitii, regulamente, discursuri politice, reclame etc.; cea expresiva – în memorii, confesiuni, comentarii, interpretari critice etc.; cea fatica – în saluturi si formule conventionale, texte de receptare a mesajului telefonic etc.; cea metalingvistica – în analizele gramaticale, în dictionare, în texte cu caracter didactic; cea poetica, în operele literare, dar si în unele mesaje publicitare [8, p. 21-22; 10, p. 16-26].          În cele ce urmeaza vom examina succint stilurile nominalizate anterior, în baza consultarii unor lucrari apartinând mai multor autori (D. Irimia, I. Toma etc.), care au investigat subiectul în discutie.   Stilul beletristic (artistic) are drept caracteristica fundamentala functia poetica (expresiva, sugestiva) a limbajului si se foloseste în operele literare în proza, versuri si în cele dramatice. Tot la acest stil pot fi raportate eseurile, jurnalele, memoriile, amintirile si tot ceea ce se numeste literatura artistica. Stilul literaturii artistice se individualizeaza prin urmatoarele trasaturi:   – utilizarea imaginilor artistice, a cuvintelor cu sens figurat care, prin muzicalitate si forta sugestiva, contureaza imagini plastice în constiinta cititorului;   – dominatia cuvintelor expresive, a figurilor de stil, a topicii si punctuatiei relevante pentru anumite stari afective ale autorului sau pentru ideile pur intelectuale sau notionale ale textului;   – destinatar precis – mai ales imaginatia si sensibilitatea cititorului, ideile fiind asadar, îmbracate în haina expresiei figurate si sugestive a textului beletristic; – varietatea elementelor lexicale – cuvinte din fondul principal lexical, arhaisme, regionalisme, neologisme, elemente de jargon si argou care au ca scop reflectarea realitatii prin imagini sugestive si crearea unor efecte de natura emotionala; – dominatia aspectului conotativ asupra celui denotativ, deoarece cuvintele obtin sensuri noi, figurate, prin polisemie si se individualizeaza prin bogatie sinonimica si multitudine de sensuri secundare; – prezenta valentelor stilistice ale partilor de vorbire; – valorificarea resurselor expresive ale tuturor nivelurilor limbii: fonetic, lexical, morfologic, sintactic, inclusiv a punctuatiei (fara ca aceasta sa fie considerata ca fiin nivel al limbii); – exploatarea elementelor de prozodie si de versificatie (în genul liric); – ocurenta relativ sporita a subiectivitatii limbajului (pronumele pers. de pers. – eu, ma, mi; verbe la pers. I; invocatii, exclamatii, interogatii retorice; descrieri de natura, care exprima în mod direct trairi, sentimente etc.); – caracterul individualizat al stilului [13]; – mesajul dominat de functia poetica a limbajului, centrata asupra lui însusi, ceea ce îi asigura limbajului o structura care îl face perceptibil la nivelul formei si adesea usor de fixat în memorie. Prin functia poetica, un mesaj nu mai e un simplu instrument informativ, ci un text interesant în sine: placut, frumos, obsedant, amuzant etc. Pregnanta mesajului e produsa de simetrii, repetitii, rime, ritm, sensuri figurate etc. Functia poetica se manifesta desigur în poezie, dar nu numai în ea; e prezenta în vorbirea curenta, în expresii si locutiuni populare, în sloganuri, proverbe etc.   Exemplu de text artistic: „Avea în sufletul ei ceva ce nu putea sa spuna nimanui, iar aceasta nu pentru ca s-ar fi silit, ci pentru ca nu stia nici dânsa ce are. Se temea ea însasi de sine, simtea c-o apuca din când în când o pornire navalnica si-i vine sa se duca, ea singura nu stia unde, si sa faca, ea singura nu stia ce. Mii si mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumari peste zbuciumari, o viata plina de nevoi si de dureri: le presimtea, le vedea, le stia parca pe toate cum vin” [14, p. 44-45].   Stilul stiintific se utilizeaza în lucrarile cu caracter stiintific, tehnic (articole stiintifice, lucrari de specialitate scrise de cercetatori, savanti etc.); comunicarea este lipsita de încarcatura afectiva, accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., functia limbajului este cognitiva, iar semnificatiile unitatilor lexicale sunt eminamente denotative. Stilul stiintific dispune de urmatoarele caracteristici indispensabile: – transmiterea informatiilor asupra unor fenomene, obiecte, procese menite sa dezvolte teorii, conceptii si idei, sa relateze rezultatele obtinute prin investigarea diferitor domenii ale realitatii sau sa precizeze tehnologii cu caracter aplicativ; – realizarea comunicarii prin notiuni stiintifice, rationamente riguroase, clare, precise; – evidentierea ideilor adresate logicii umane, dar nu sensibilitatii omului; – utilizarea unui vocabular stiintific, a unor termeni neologici si de specialitate cu circulatie internationala; – prezenta unor elemente expresive, cuvinte cu valoare afectiva cu scopul de a întari un punct de vedere al autorului, de a sublinia o concluzie, exprimând si adeziunea afectiva a autorului la pozitia intelectuala ilustrata prin argumentatie logica; – dominatia sensurilor denotative, adica utilizarea cuvintelor în sens propriu, a termenilor de specialitate care vizeaza precizia comunicarii; – manifestarea apare în trei moduri de comunicare (monolog scris – lucrari, documente, monolog oral – prelegeri, expuneri, dialog oral – dezbateri, colocvii); – prevalarea functiei exclusiv referentiale; – respectarea proprietatii termenilor; – orientarea mesajului de la emitator spre receptor: emitatorul poate fi specializat (chimist, psiholog, medic etc.), în timp ce receptorul poate fi specializat sau nespecializat, astfel încât relatia emitator-receptor poate fi determinata de emitator prin numirea publicului-tinta sau nedeterminata; – finalitatea mesajului, manifestata în informare, educare, publicitate; – potentialul emotional al mesajului (critic, polemic, neutru); – prezenta unui vocabular specific pentru fiecare domeniu stiintific – utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne conventionale, formule stereotip; – transmiterea informatiei prin diverse tipuri de texte (argumentativ, descriptiv, informativ, explicativ, injoctiv). – prezenta unor texte specifice: a) expozitive – tratatul, disertatia, studiul, articolul, reflectia, sinteza, eseul, referatul, comunicarea, conferinta, alocutiunea, nota;   b) descriptive: caracterizarea, raportul, informarea, cronica, recenzia; – identificarea datorita unor calitati generale distincte: obiectivitate, neutralitate, concizie, claritate si precizie [15, p. 244-246]. Exemplu: „Energia cinetica a unui corp aflat în miscare este acea energie datorata miscarii (de translatie) cu viteza v. Ea este egala cu lucrul mecanic.     Stilul publicistic (jurnalistic) este caracteristic atât pentru mass-media scrisa (ziare, reviste, articole de presa ce dezbat distincte probleme economice, culturale, stiintifice, sociale, politice etc.), cât si în cea audiovizuala (editorial, reportaj, interviu, slogan publicitar, stire, declaratie de presa etc.). Modalitatile de comunicare sunt: - monologul scris (în presa si publicatii), monologul oral (la radio si televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate în scris). Stilul publicistic se individualizeaza prin urmatoarele caracteristici de limba: – exprimarea clara a mesajului, accesibil cititorului cu o cultura medie, având finalitate concreta informarea publicului si comentarea – pe întelesul tuturor – a ideilor si problemelor de interes public; – redactarea informatiei în mod clar, succint, precis si la obiect; – utilizarea unui lexic bogat si variat, menit sa convinga si sa provoace, în acelasi timp, stari afective; – orientarea spre influentarea opiniei publice (discurs persuasiv); – exprimarea pronuntata a unei atitudini; – amalgamarea unor caracteristici de limba specifice celorlalte stiluri; – mediatizarea evenimentelor; – utilizarea unor titluri socante, inedite, eliptice (adeseori formate dintr-un singur cuvânt), având menirea sa atraga atentia [15, p. 248-252]; – utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului cotidian; – receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi (neologisme), preocuparea pentru inovatia verbala (creatii lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a provoca curiozitatea cititorilor; utilizarea unor constructii retorice (repetitii, interogatii, enumeratii, exclamatii etc.) si a sinonimelor; – tendinta eliminarii conjunctiilor copulative; – reflectarea obiectiva a realitatii imediate, inclusiv cu mijloace extralingvistice (fotografie, caricatura, harta, schema, statistica, tabel); – utilizarea frecventa a unor texte specifice pentru genurile informative (stirea, nota, reportajul, transmisia directa, cronica, afisul, interviul, comunicatul) si pentru cele analitice (articolul de ziar, foiletonul, editorialul, tableta, glosa, recenzia, comentariul, discutia, polemica, caricatura, portretul, pamfletul); aceste forme de texte situându-se la granita cu literatura beletristica în intentie si în ceea ce priveste mijloacele stilistice folosite.   Stilul colocvial (familiar) se utilizeaza în sfera relatiilor de familie, în viata cotidiana. Se caracterizeaza prin simplitate, degajare si naturalete. Este stilul functional folosit de toti vorbitorii unei limbi si se evidentiaza prin urmatoarele caracteristici: – potential afectiv deosebit; – utilizarea spontana, neintentionata a limbii; – încalcarea frecventa a regulilor gramaticale; – folosirea elementelor de argou sau jargon; – manifestarea particularitatilor regionale sau socioprofesionale ale limbajului; – folosirea diminutivelor, augmentativelor, substantivelor în vocativ sau a verbelor la imperativ; – întrebuintarea cliseelor verbale, a abrevierilor de tot felul, a elipsei, ca urmare a vorbirii dialogate, precum si a mijloacelor extraverbale (mimica, gestica) care permit întreruperea comunicarii, restul fiind sugerat; – utilizarea zicalelor, proverbelor, locutiunilor si expresiilor, prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze; – urmarirea unei finalitati precise a mesajului – informare, educare, divertisment, publicitate [19, p. 103-243]. Pornind de la definitia lui St. Ullmann – „stilistica se ocupa cu valorile expresive si evocative ale limbii” [11, p. 9], St. Munteanu contesta proprietatea termenului stil functional, disociaza limbajul functional de stil, respectiv lingvistica de stilistica.   Si ca urmare ajunge la concluzia ca stilul este propriu stilisticii literare, iar limbajul – stilisticii functionale: „noi credem ca termenul stil îsi gaseste motivarea întrebuintarii lui în stilistica literara, pe care o concepem ca o stilistica a mijloacelor de expresie artistica.   Celelalte stiluri ale limbii literare (neartistice): administrativ, stiintific, publicistic sunt variante functionale ale limbii literare si pot fi desemnate prin denumirea mai veche de limbaje, tot astfel si stilurile popular, familiar, argotic – a caror cercetare ramâne, ca si aceea a limbii literare, pe seama lingvistului, nu a poeticianului. Atât unele, cât si altele intereseaza stilistica nu ca elemente apartinând unor stiluri constituite, ci ca procedee menite sa creeze efecte de evocare” [12, p. 86-87].   sursa: diacronia.ro

Numele și prenumele ______________________                                                        Data _________________                                                                                             Predicatul – fișă de lucru       „Au înfrunzit pădurile. Plugarii ară. Copacii au dat floare. Pajiștea e și ea numai flori. Mierla șuieră în zăvoi. Noaptea cântă privighetoarea. Cucul își strigă numele în pădure.   Pretutindeni vezi păsărele cu paiele-n cioc, ca să-și facă cuib moale și călduros. Au sosit și rândunelele,care le alungă din cuiburile lor pe obraznicele vrăbii ce s-au adăpostit acolo peste iarnă.”  – (Primăvara după George Coșbuc)       1. Ce fac rândunelele ?   _________________________________________________________   _________________________________________________________       2. Scrie ideile principale ale textului.   _________________________________________________________ _________________________________________________________   _________________________________________________________ _________________________________________________________       3. Scrie cuvinte înrudite cu cuvântul „frunză”.   __________________________________________________________ __________________________________________________________       4. Scrie cuvinte cu înțeles asemanator pentru cuvintele:   pădure – _____________   copacii – _____________   zăvoi – ______________   cioc – _______________   au sosit – _____________   alungă – ______________       5. Scrie cuvinte cu înțeles opus pentru cuvintele :   moale – _____________   căduros – ____________   au sosit – ____________   alungă – _____________   acolo – ______________   acolo – ______________   au dat – ______________       6. Subliniază predicatele cu o linie, după ce ai pus întrebarea potrivită în paranteză.   a) Plugarii ară. (_____________________)   b) Mierla fluieră în zăvoi. (_______________)   c) Noaptea cântă privighetoarea. (___________________)   d) Cucul își strigă numele în pădure. (_________________)       7. Pune întrebarea și subliniază predicatele verbale din următoarele proverbe:   a) Graba strică treaba. (__________________________)   b) Lăcomia pierde omenia. (_______________________)   c) Ziua bună se cunoaște de dimineață. (_______________)       8. Completează spațiile punctate cu predicatele, din paranteză.   a) Buturuga mică ______________carul mare   b) Leneșul mai mult ____________________   c) Toamna ___________________bobocii.   (se numără, răstoarnă, aleargă)       9. Găsește predicate potrivite în următoarele propoziții.   a) În pădure ___________________ cucii.   b) În livadă____________________ pomii.   c) Fluturii_____________________ în voie.       Succes !!

Pronumele reflexiv   Pronumele reflexiv ţine locul ţine locul obiectului asupra căruia se exercită acţiunea verbului, exprimând identitatea între obiect şi subiectul verbului.   Particularităţi – are numai cazurile dativ şi acuzativ – are forme proprii numai pentru persoana a II-a – acuzativ: se, -s; dativ: îşi, -şi – la persoana I şi a II-a, rolul de pronume reflexiv îl îndeplinesc formele neaccentuate de dativ şi acuzativ ale pronumelui personal – pronumele reflexiv neaccentuat poate fi folosit singur sau însoţit de pronume accentuat: mă apăr pe mine, îmi aduc mie   Funcţii sintactice 1. Nume predicativ: Roadele erau pentru sine. 2. Atribut pronominal: Lauda de sine nu este bună. 3. Atribut pronominal (dativ posesiv): Îşi puse căciula pe cap. 4. Complement direct: Eu mă trezesc devreme. 5. Complement indirect: Munceşte pentru sine. 6. Complement de agent: Convins de sine însuşi, nu se mai temea. 7. Complement circumstanţial de mod: Se înţelegea de la sine că va veni. 8. Complement circumstanţial de loc: El o apropie de sine cu fiecare zi.

Definitia pleonasmului : PLEONASMUL este o greşeală de exprimare, care constă în folosirea alăturată  a unor cuvinte sau a unor construcţii cu acelaşi înţeles: Iata o scurta lista a acestora si sa incercam sa fim atenti cand le folosim in vorbirea curenta: – zboruri aeriene – perioada de timp -averse de ploaie – poarta de acces – luni de zile – lihnit de foame – hit de mare succes – vizibil cu ochiul liber – a cobori jos – a urca sus – enorm de mult – a aduce aportul – cobaii de experienţă – a avansa înainte – contrabandă ilegală – averse de ploaie – babă  bătrână – concluzie finală – caligrafie frumoasă – conducere  managerială – cel mai superior – a conlocui laolaltă – a cere o solicitare – a conlucra împreună – a conţine în cuprins – copartener – a dăinui permanent – a ecraniza un film – genunchiul  piciorului – hemoragie de sânge – a îngheţa de frig – mijloace mass-media – perioadă de  timp – persuasiune convingătoare – a poposi pentru odihnă – a prefera mai bine a rămâne în continuare – a relua din nou – a  repeta încă o dată – a rescrie iar – a reveni din nou – scurtă alocuţiune – a urma în  continuare – vestigii trecute

Definitie: Predicatul este partea principală de propozitie care arată ce face, cine este, cum este, ce este subiectul. Predicatul răspunde la întrebările: Ce face subiectul? Ce este subiectul ? Cum este subiectul ?   B. Clasificare   1. Predicat verbal 2. Predicat nominal   1. Predicatul verbal – exprimat printr-un verb la modul personal, arată ce face subiectul, impreuna cu Sb. Sau fără el poate contrui o propoziție de sine stătătoare Exp. – verb la modurile personale: Indicativ: Eu merg la scoala. Imperativ: Du-te! Conjunctiv: Să citim cu toții. Conditional-optativ: Ar compune o scrisoare. Verb la cele 3 diateze: Activă: Eu învăț la gramatică. Pasivă: El este invățat de profesor. Reflexivă: El iși face temele. – Intejecție predicativă: Hai la noi!, Iată o vază! – Locuțiuni verbale: Îmi aduc aminte de tine., A luat-o la fugă pe drum.   Predicatul nominal Predicatul nominal este alcătuit din verb copulativ + nume predicativ.   Verbul copulativ: – face legătura între subiect şi numele predicativ; – nu are înţeles de sine stătător, fiind verb nepredicativ; – nu este la un mod personal în predicatul nominal. Verbul copulativ de bază este a fi. Mai pot funcţiona ca verbe copulative şi verbele: a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a rămâne, a însemna.   Numele predicativ precizează caracteristica subiectului.   Numele predicativ poate fi exprimat prin:   1. Substantiv: Omul este o fiinţă raţională. Masa este de brad. Casa este a bunicului.   2. Adjectiv: Cerul este senin.   3. Pronume: – Acesta e caietul tău? – Da, e al meu.   4. Numeral: El este a treilea.   5. Verb la infinitiv sau supin: Datoria noastră este de a învăţa. Ei sunt de invidiat.   6. Adverb: Aşa este el.   Numele predicativ este: – simplu = când este exprimat printr-un singur termen ( Ina este cuminte.); – multiplu = când este exprimat prin doi sau mai mulţi termeni ( Ina este cuminte şi simpatică.). Între termenii numelui predicativ multiplu se pune virgulă sau se pune un cuvânt de legătură: şi, sau, ori etc. Verbul a fi este: copulativ ( Mănuşile sunt groase.); predicativ ( Dan este acasă.); auxiliar ( El ar fi mers acasă.)