Honore de Balzac romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez

Léon de Lora, celebrul nostru peisagist, aparţine uneia dintre cele mai nobile familii din Roussillon2 – de origine spaniolă – care, deşi se impune prin vechimea neamului, este de un secol destinată proverbialei sărăcii a hidalgilor3.           Ajuns la Paris, după ce străbătuse sprinten, pe jos, drumul din departamentul Pirineii Orientali, cu o sumă de unsprezece franci drept orice provizii, îşi uitase, oarecum, mizeriile copilăriei, ca şi familia, în viitoarea celorlalte mizerii, nelipsite pictorilor ucenici, a căror întreagă avere este doar o cutezătoare vocaţie. Apoi, grijile celebrităţii şi succesului au fost pentru el alte cauze de uitare.           Dacă aţi urmărit cursul sinuos şi capricios al acestor Studii, vă amintiţi poate de Mistigris, elevul lui Schinner, unul dintre eroii din Un debut în viaţă (Scene din viaţa particulară) şi de apariţiile sale în alte câteva scene.           În 1845, peisagistul nostru, rival al pictorilor Hobbema, Ruysdaël, Lorrain4, nu mai seamănă deloc cu începătorul sărac şi neastâmpărat pe care l-aţi văzut. Om celebru, posedă acum o încântătoare locuinţă în strada Berlin, nu departe de palatul Brambourg, unde locuieşte prietenul său Bridau, şi aproape de casa lui Schinner, primul său maestru. Este membru al institutului şi ofiţer al Legiunii de onoare5, are treizeci şi nouă de ani, douăzeci de mii de franci rentă, tablourile sale sunt plătite cu bani grei şi, ceea ce i se pare mai extraordinar decât de a fi uneori invitat la balurile curţii, numele său aruncat atât de des de presă în ochii Europei, de şaisprezece ani încoace, a pătruns în fine şi în valea Pirineilor Orientali, unde vegetează trei Lora veritabili: fratele mai mare, tatăl său şi o mătuşă bătrână din partea tatălui, domnişoara Urraca y Lora.           Din partea mamei, celebrul pictor nu mai are decât un văr, nepot al ei, în vârstă de cincizeci de ani, care locuieşte într-un orăşel manufacturier din departament. Acest văr a fost primul care şi-a adus aminte de Leon.           Abia în 1840 Leon de Lora primi o scrisoare de la domnul Sylvestre Palafox-Castel-Gazonal (zis pur şi simplu Gazonal) la care răspunse că era într-adevăr el, adică fiul răposatei Leonia Gazonal, soţia contelui Fernand Didas y Lora.           Vărul Sylvestre Gazonal se duse în vara anului 1841 să anunţe celor din ilustra şi necunoscuta familie de Lora că micul Leon nu plecase spre Rio de la Plata, precum se credea, că nu murise acolo, cum iarăşi se credea, şi că era una dintre marile celebrităţi ale şcolii franceze de pictură, ceea ce nu se mai crezu. Fratele mai mare, Don Juan de Lora, îi spuse vărului Gazonal că era victima unui mucalit din Paris.           Numitul Gazonal propunându-şi, însă, să meargă la Paris pentru a se judeca într-un proces pe care prefectul din Pirineii Orientali îl smulsese, în urma unui conflict de competenţă, jurisdicţiei ordinare şi-l transferase la Consiliul de Stat, provincialul se hotărî să lămurească lucrurile şi să ceară socoteală pictorului parizian pentru îndrăzneala sa.           Dar se întâmplă că domnul Gazonal, care trăsese într-un modest hotel din strada Croix-des-Petits-Champs, fu uluit când văzu palatul din strada Berlin. Aflând că stăpânul călătorea prin Italia, renunţă, deocamdată, să-i ceară socoteală şi chiar se îndoi că celebrul om o să-i recunoască rudenia.           Din 1843 până în 1844 Gazonal se judecă. Acest litigiu privind cursul şi nivelul unei ape şi suprimarea unui baraj, în care se amestecase administraţia susţinută de locuitorii de pe malul râului, ameninţa însăşi existenţa fabricii.           În 1845, Gazonal socotea procesul în întregime pierdut, deoarece secretarul referendarului însărcinat cu întocmirea raportului îi destăinuise că acest raport se va opune concluziilor sale, iar avocatul său îi confirmase acest lucru. Gazonal, deşi era comandant al gărzii naţionale din oraşul său şi unul dintre cei mai pricepuţi fabricanţi din departament, se simţea atât de neînsemnat la Paris, fu atât de speriat de scumpetea vieţii şi a celor mai mărunte fleacuri, încât nu părăsea mizerabilul său hotel, tăcând chitic.           Acest meridional, lipsit de soarele său, ura Parisul, numindu-l o fabrică de reumatisme. Adunând cheltuielile procesului şi ale şederii la Paris, luă hotărârea ca la întoarcere să-l otrăvească pe prefect sau să-l ucidă cu lovituri de pumnal, ca Tezeu pe Minotaur6. Când era trist îl omora dintr-odată pe prefect, când era vesel, se mulţumea să-l înţepe.           Într-o dimineaţă, la sfârşitul mesei, apucă furios jurnalul, bombănind. Aceste rânduri prin care se termina un articol: Marele nostru peisagist Leon de Lora, reîntors de o lună din Italia, va expune mai multe tablouri la Salonul oficial; astfel expoziţia va fi, după cum se vede, strălucită… izbiră pe Gazonal ca şi cum vocea care le vorbeşte jucătorilor atunci când câştigă i le-ar fi zvârlit în ureche. Cu acea spontaneitate proprie meridionalilor, Gazonal sări din hotel în stradă, din stradă într-o cabrioletă şi se duse glonţ în strada Berlin, la vărul său.           Leon de Lora îi trimise răspuns vărului Gazonal invitându-l pentru a doua zi la dejun la Café de Paris, deoarece în acel moment era absorbit de o anumită ocupaţie, ceea ce nu-i permitea să primească. Gazonal, ca un meridional ce era, îi povesti valetului toate necazurile sale.           A doua zi, la ora zece, Gazonal, prea gătit pentru acea împrejurare (îmbrăcase fracul său de culoarea albăstrelelor, cu nasturi auriţi, o cămaşă cu jabou, o vestă albă şi mănuşi galbene), îşi aşteptă amfitrionul bătând pasul pe loc timp de o oră pe bulevard, după ce mai întâi aflase de la cafegiu (aşa se numesc în provincie patronii de cafenea) că aceşti domni dejunează, de obicei, între orele unsprezece şi douăsprezece.           — Pe la unsprezece şi jumătate, doi parizieni numai în redingotă – spunea el când îşi povestea aventurile celor din ţinutul lui – şi care nu prea făceau impresie, strigară văzându-mă pe bulevard: „Iată-l pe Gazonal al tău!..”           Acest interlocutor era Bixiou, pe care îl adusese Leon de Lora ca să-l facă pe vărul său să se dea în spectacol.

            I.           CASA CLAES.           În oraşul Douai1, pe strada Parisului, se află o casă care în înfăţişare, în orânduirea lăuntrică şi într-o seamă de amănunte, a păstrat mai mult decât oricare alta caracterul vechilor lăcaşuri flamande atât de firesc adaptate la moravurile patriarhale ale acestei tihnite ţări; însă mai înainte de a trece la zugrăvirea ei, s-ar cuveni poate să amintim, în sprijinul scriitorilor, nevoia acelor pregătiri didactice împotriva cărora protestează unii oameni ignoranţi şi nerăbdători ce-ar vrea emoţii, dar fără principii generatoare, floarea fără sămânţă, copilul fără procesul gestaţiei. Să fie oare arta mai tare decât însăşi natura?           Întâmplările din viaţa omului, fie publică sau particulară, sunt atât de strâns legate de arhitectură, încât cei mai mulţi dintre cercetători pot reconstitui fie o naţiune, fie un individ în tot adevărul fiinţei lor, după vestigiile monumentelor publice sau după relicvele sălaşurilor. Arheologia este pentru viaţa socială ceea ce anatomia comparată înseamnă pentru viaţa organică. Un mozaic rezumă o întreagă societate, după cum un schelet de ihtiozaur subînţelege o întreagă creaţie. Şi într-un caz şi în celălalt, totul se deduce, totul se înlănţuie. Cauza face să ghiceşti efectul, după cum fiecare efect îngăduie urcuşul îndărăt spre o cauză. Savantul reînvie astfel până şi negii bătrânelor veacuri.           De aici vine fără îndoială nemărginita pasiune pe care o trezeşte descrierea unei arhitecturi, când fantezia scriitorului nu-i alterează intru nimic elementele: cine n-o poate lega atunci de trecut prin stricte deducţii? Şi, pentru om, cât de straniu se aseamănă trecutul cu viitorul; a-i povesti ceea ce a fost, nu înseamnă oare a-i spune mai întotdeauna ce va fi? În sfârşit, arar zugrăvirea locurilor unde viaţa se scurge, nu deşteaptă în fiecine, când amintirea iluziilor amăgite, când a speranţelor încă în mugur. Asemuirea între un prezent ce înşală tainicele năzuinţe şi viitorul care le poate împlini, este şi un nesecat izvor de melancolie cât şi de dulci alinări.           Din această pricină e aproape cu neputinţă să nu te cuprindă un fel de înduioşare la descrierea vieţii flamande, când toate amănuntele îi sunt redate aidoma. De ce? Poate fiindcă dintre feluritele chipuri de trai, e cea care aţipeşte mai desăvârşit sentimentul de nesiguranţă al omului. Nici nu poate fi închipuită fără toate acele ospeţe de pomină, fără toate acele strânse legături de familie, fără acea bine hrănită îndestulare, menită să ateste o continuitate în chiverniseala traiului, fără acea tihnă vecină cu beatitudinea; dar mai cu seamă e o viaţă ce înfăţişează calmul şi monotonia unei fericiri naiv senzuale în care îndeplinirea plăcerii înăbuşă chinul dorinţei, preîntâmpinând-o mai întotdeauna. Orice preţ ar trebui să plătească omul pasionat sentimentelor tumultoase, n-ar putea totuşi niciodată să vadă fără emoţie imaginile acestei vieţi sociale în care bătăile inimii sunt atât de bine reglementate, încât cei uşuratici o învinuiesc de răceală. Mulţimea preţuieşte îndeobşte cu precădere forţa anormală care se revarsă, forţei egale care dăinuie. Mulţimea n-are nici răgazul nici răbdarea să-şi dea seama deplin de uriaşa putere ce se ascunde sub o aparenţă uniformă. De aceea, pentru a zgudui această mulţime târâtă de torentul vieţii, pasiunea, ca şi marele artist, n-a găsit altă cale decât sa treacă dincolo de ritmul firesc, cum au făcut-o Michelangelo, Bianca Capello, domniţoara de la Valličre, Beethoven ţi Paganini2. Numai marii calculatori socot că nu trebuie niciodată să depăşeşti ţinta şi n-au respect decât pentru perfecta realizare ce insuflă unei opere acea pace adâncă al cărei farmec subjugă pe oamenii superiori. Ci viaţa îmbrăţişată de acest popor înainte de toate econom, îndeplineşte întru totul condiţiile acelei fericiri visate de mulţimi pentru traiul cetăţenesc şi burghez.           Cea mai gingaşă materialitate este întipărită în toate obiceiurile flamande. Confortul englez oferă privirii nuanţe aspre, tonuri dure; pe când în Flandra vechiul interior al caselor încânta ochiul prin culori molatice, printr-o prietenoasă simplitate; e mărturia unei munci apărată de istovire; acolo pipa denotă o ferice împământenire a dulcelui farniente3 napolitan; mai vădind în aceeaşi vreme o potolită iubire, pentru artă, chezăşia sa cea mai de seamă, răbdarea, şi elementul ce dă trăinicie creaţiilor, conştiinţa. Toată firea flamandă e în aceste două cuvinte: răbdare şi conştiinţă, însuşiri ce-ar părea să excludă bogatele nuanţe ale poeziei şi să niveleze moravurile acestei ţări, tot atât de plate ca şi largile sale câmpii, tot atât de reci ca şi cerul împâclit. Şi totuşi, nimic din toate acestea. Civilizaţia şi-a desfăşurat aici în aşa fel forţa, încât a modificat totul, până şi efectele climei.

Introducere.           În general, protestăm în faţa paradoxului atunci când savanţii, loviţi de o eroare istorică, încearcă să o corecteze; dar pentru cei care studiază istoria modernă în profunzime, este clar că istoricii sunt nişte mincinoşi privilegiaţi care-şi lasă peniţele în voia credinţelor populare şi, ca majoritatea ziarelor de azi, nu exprimă decât opiniile cititorilor lor. Independenţa istorică a strălucit mai puţin la laici decât la religioşi. De la benedictini, una dintre gloriile Franţei, ne vin cele mai pure lămuriri în ceea ce priveşte istoria, atât timp cât interesele religiei nu erau puse în joc. Astfel că, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, au apărut numeroşi savanţi controversaţi care, preocupaţi de necesitatea corectării erorilor populare acreditate de istorici, au publicat opere remarcabile. Aşadar, M. de Launoy, supranumit Descoperitorul de sfinţi, a dus un război crud împotriva sfinţilor acceptaţi ilegal în Biserică. Iar emulii benedictinilor, membri mai puţin cunoscuţi ai Academiei Franceze, au început din puncte obscure ale istoriei să-şi scrie memoriile, admirabile prin răbdare, erudiţie şi logică.           Astfel, Voltaire, dintr-o greşeală nefericită şi o tristă pasiune, a purtat adesea lumina spiritului său asupra prejudecăţilor istorice. Diderot a scris, în acest sens, o carte prea lungă pentru o perioadă a istoriei Imperiului Roman. Dacă nu ar fi fost Revoluţia Franceză, critica aplicată istoriei ar fi pregătit, probabil, elementele unei bune şi adevărate istorii a Franţei, ale cărei dovezi erau adunate de multă vreme de marii noştri benedictini. Ludovic al XVI-lea, o minte înţeleaptă, a tradus el însuşi lucrarea engleză prin care Walpole a încercat să-l explice pe Richard al III-lea, lucrare care a preocupat atât de mult ultimul secol.           Cum este posibil ca personaje atât de celebre ca regii şi reginele, atât de importante ca generalii armatelor să devină obiectul urii sau al batjocurii? Jumătate din lume ezită între cântecul despre Marlborough şi istoria Angliei, aşa cum ezită între istoria şi credinţa populară despre Carol al IX-lea. În toate epocile în care au avut loc mari bătălii între mase şi putere, poporul şi-a creat personaje de tipul căpcăunilor, dacă ne este permis să riscăm un cuvânt pentru a transpune o idee clară. Prin urmare, în vremurile noastre, dacă nu ar fi fost Memorialul Sfânta Elena şi controversele dintre monarhişti şi bonapartişti, puţin a lipsit ca tocmai caracterul lui Napoleon să fie subestimat. Cu ajutorul câtorva stareţi şi al câtorva articole din ziare, din împărat, Napoleon trecea drept căpcăun. Cum se răspândeşte o asemenea greşeală şi cum poate fi acceptată?           Oricum, nimeni nu se îndoieşte de valoarea tiparului şi de invidia care-i leagă pe oamenii învăţaţi de glumele populare care rezumă în sens contrar un mare fapt istoric. Astfel, numele prinţului de Polignac este dat în toată Franţa cailor răi ce trebuie bătuţi. Şi cine ştie ce se va gândi în viitor de spre lovitura de stat a prinţului de Polignac? Ca urmare a unui capriciu de-al lui Shakespeare, sau poate să fi fost vorba despre o răzbunare precum cea a lui Beaumarchais împotriva lui Bergass (Bergearss), Falstaff este, în Anglia, tipul ridicolului, un nume ce provoacă râsete; este regele clovnilor. În loc să fie un mare burtos, îndrăgostit prosteşte, vanitos, beţiv, bătrân, corupător, Falstaff era unul dintre cele mai importante personaje ale timpului său, cavaler al Ordinului Jarretierei, ocupând un post superior în armată. La urcarea pe tron a lui Henric al V-lea, sir Falstaff nu avea decât treizeci şi patru de ani. Acest general care s-a remarcat în timpul bătăliei de la Azincourt, când l-a luat prizonier pe ducele d'Alençon, a cucerit în 1420 oraşul Montereau, foarte bine apărat. În sfârşit, sub Henric al VI-lea, a învins zece mii de francezi cu o mie cinci sute de soldaţi obosiţi şi morţi de foame! Cam atât despre războaie! Dacă trecem acum la literatură, şi anume la Rabelais, un om sobru care nu bea decât apă, acesta apare drept amator de mâncare bună şi beţiv notoriu. Mii de poveşti ridicole s-au spus despre autorul uneia dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii franceze, Pantagruel. Aretino1, prieten cu Tiziano şi Voltaire, are, în zilele noastre, un renume complet opus operelor sale şi caracterului său, care se datorează unui exces de isteţime, în armonie cu scrierile acestui secol în care farsa era la loc de onoare, în care reginele şi cardinalii scriau poveşti, numite astăzi licenţioase. Putem multiplica la infinit exemplele de acest gen. În Franţa, în cel mai grav moment al istoriei moderne, nici o femeie, cu excepţia Brunhildei sau a Fredegundei, n-a fost victima a numeroase erori populare cum a fost Catherine de Médicis; asta, în timp ce Maria de Médicis, ale cărei acţiuni au prejudiciat Franţa, scapă ruşinii ce ar trebui să-i acopere numele. Maria a risipit averile adunate de Henric al IV-lea, nu s-a eliberat niciodată de învinuirea de a fi ştiut despre asasinarea lui Henric al IV-lea, l-a avut printre apropiaţi pe d'Epernon care nu a parat lovitura lui Ravaillac şi care-l cunoştea pe acest om de mult timp; l-a forţat pe fiul ei să o alunge din Franţa, unde încuraja revoltele celuilalt fiu al ei, Gaston; în sfârşit, victoria lui Richelieu asupra ei a fost posibilă din cauza apariţiei unor documente referitoare la moartea lui Henric al IV-lea.           În schimb, Catherine de Médicis a salvat coroana Franţei; a menţinut autoritatea regală în miezul unor circumstanţe în care până şi cel mai mare prinţ ar fi cedat. Nevoită să înfrunte grupări şi ambiţii precum cele ale Casei de Guise şi ale Casei de Bourbon, ca şi oameni precum cei doi cardinali de Lorraine şi cei doi Balafré, cei doi prinţi de Condé, regina Jeanne d'Albret, Henric al IV-lea, conetabilul2 de Montmorency, Calvin, cei trei Coligny, Théodore de Beze, a dat dovadă de cele mai rare calităţi şi cele mai preţioase însuşiri ale unui om de stat sub focul batjocurii presei calviniste. Iată fapte care sunt, în mod cert, incontestabile. Pentru cei care cercetează istoria secolului al XVI-lea în Franţa, figura Catherinei de Médicis apare la fel ca a unui mare rege. Odată risipite calomniile prin intermediul faptelor regăsite cu dificultate pe parcursul contradicţiilor din pamflete şi false anecdote, totul se aşază în favoarea acestei femei extraordinare, care nu a avut niciuna dintre slăbiciunile sexului său, care a trăit castă în mijlocul iubirilor de la cea mai elegantă Curte din Europa, şi care a ştiut, în ciuda lipsei banilor, să construiască monumente admirabile, pentru a recupera pierderile cauzate de demolările calviniştilor care au făcut în artă tot atât de multe răni ca şi corpului politic.           Prinsă între prinţii care se credeau moştenitorii lui Charlemagne şi o tânără grupare rebelă care voia să ascundă trădarea conetabilului de Bourbon, Catherine, obligată să combată o erezie gata să devoreze monarhia, fără prieteni, conştientă de trădarea conducătorilor partidului catolic şi de republica anunţată de partidul calvinist, a folosit cea mai periculoasă armă a politicii, dar şi cea mai sigură: viclenia! A reuşit să-i păcălească pe rând pe cei care doreau ruina Casei de Valois, pe Bourboni, care voiau coroana, şi pe reformaţi, radicalii din acea vreme, care visau o republică imposibilă, asemenea celor de acum care nu au nimic de reformat. Atâta timp cât a trăit ea, familia Valois şi-a păstrat tronul. Auguste de Thou3 a înţeles valoarea acestei femei când, aflând despre moartea ei, a spus: Nu a murit o femeie, ci însăşi regalitatea! Într-adevăr, Catherine a împins la cel mai înalt grad sentimentul regalităţii, pe care a apărat-o cu un curaj şi o persistenţă admirabile. Reproşurile pe care scriitorii calvinişti i le-au făcut sunt în mod evident gloria ei; nu le-a atras decât din pricina triumfurilor ei. Putea învinge altfel decât prin viclenie? Aceasta este întrebarea. În ceea ce priveşte violenţa, acest mijloc atinge unul dintre cele mai controversate puncte ale politicii şi care, în vremurile noastre, a fost soluţionat prin amplasarea unei mari pietre din Egipt4, pentru a uita regicidul şi a oferi o emblemă a sistemului actual al politicii materialiste care ne guvernează. Orice putere, legitimă sau ilegitimă, trebuie să se apere când este atacată, dar, lucru ciudat, acolo unde poporul este eroic în victoria sa asupra nobilimii, puterea trece drept asasină în duelul ei cu poporul. În sfârşit, dacă cedează, după ce face apel la forţă, puterea trece drept imbecilă. Guvernul actual va încerca să se salveze prin două legi la fel cu acelea care l-au atacat pe Carol al X-lea şi de care acest prinţ a vrut să se debaraseze prin două ordonanţe. Nu e oare o tristă deriziune? Este viclenia permisă la putere împotriva vicleniei? Trebuie să-i ucidă pe cei care vor să o ucidă? Masacrele Revoluţiei răspund masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Poporul devenit rege le-a făcut nobilimii şi regelui ceea ce regele şi nobilimea le-au făcut insurgenţilor din secolul al XVI-lea. Astfel că scriitorii din popor, care ştiu foarte bine că într-o situaţie asemănătoare poporul ar acţiona în aceeaşi manieră, nu au nici o scuză când îi blamează pe Catherine de Médicis şi pe Carol al IX-lea.           Orice putere, spunea Casimir Périer învăţând ce ar trebui să fie puterea, este o conspiraţie permanentă. Astfel, aprobăm criticile pe care le publică unii scriitori îndrăzneţi, dar de ce atunci ne împotrivim adevărurilor sociale din Franţa, când acestea sunt curajos proclamate? Această problemă explică de la sine toate erorile istorice. Aplicaţi răspunsul acestei întrebări doctrinelor devastatoare care flatează pasiunile populare, dar şi doctrinelor conservatoare care reprimă încercările sălbatice sau nebuneşti ale poporului şi veţi găsi motivul nepopularităţii, ca şi pe cel al popularităţii unor anume personaje. Laubardemont şi Laffemans erau, ca anumiţi oameni din zilele noastre, devotaţi apărării puterii în care credeau. Soldaţi sau judecători, ascultau şi unii, şi alţii de regalitate. D'Orthez ar fi astăzi destituit pentru că a ignorat ordinele ministerului, dar Carol al IX-lea l-a făcut guvernator al provinciei sale. Puterea maselor nu dă socoteală nimănui, dar puterea unuia singur este obligată să dea socoteală supuşilor ei, atât celor mari, cât şi celor neînsemnaţi. Catherine, ca Filip al II-lea şi ducele de Alba, ca familia Guise şi cardinalul Granvelle, a observat viitorul pe care Reforma îl rezerva Europei; a văzut monarhiile, religia şi puterea zdruncinate! Catherine a scris imediat, din cabinetul regilor Franţei, o condamnare la moarte a acestui spirit de anchetă ce ameninţa societatea modernă, condamnare pe care Ludovic al XIV-lea a sfârşit prin a o executa. Revocarea Edictului de la Nantes nu a fost o măsură nefericită decât prin prisma mâniei Europei împotriva lui Ludovic al XIV-lea.           De ce să refuzăm, în zilele noastre, maiestuoasei adversare a celei mai infecunde dintre erezii măreţia pe care a obţinut-o prin propria ei luptă? Calviniştii au scris mult împotriva strategiei lui Carol al IX-lea, dar parcurgeţi Franţa, cercetând ruinele atâtor biserici frumoase, măsurând rănile imense făcute de protestanţi corpului social, aflând câte revanşe şi-au luat, deplângând nenorocirile individualismului, plaga Franţei actuale al cărei germen se află în problema libertăţii conştiinţei, şi vă veţi întreba de ce parte sunt călăii? Aşa cum spune Catherine în a treia parte a acestui studiu, există, din păcate, în toate epocile, scriitori ipocriţi gata să plângă două sute de bandiţi ucişi din necesitate. Cezar, care încerca să înduioşeze Senatul cu privire la soarta lui Catilina, l-ar fi învins probabil pe Cicero dacă ar fi avut la dispoziţie ziare şi o Opoziţie la ordinele sale. Un alt considerent explică dezavantajul istoric şi popular al Catherinei. Opoziţia a fost în Franţa întotdeauna protestantă, deoarece nu a avut altă politică decât cea a negării; a moştenit teoriile luteranilor, calviniştilor şi protestanţilor în ceea ce priveşte cuvintele teribile libertate, toleranţă, progres şi filosofic Timp de două secole au fost utilizate de opozanţii puterii pentru a stabili doctrina îndoielnică a liberului-arbitru. Alte două secole au fost folosite pentru a dezvolta primul corolar al liberului-arbitru, libertatea conştiinţei. Secolul nostru încearcă să o stabilească pe cea de-a doua, libertatea politică.           Situată între câmpurile deja parcurse şi câmpurile care urmau să fie parcurse, Catherine şi Biserica au proclamat principiul salutar al societăţii moderne, una fides, una dominus5 folosindu-se de dreptul lor de viaţă şi de moarte asupra inovatorilor. Deşi Catherine a fost învinsă, secolele următoare i-au dat dreptate. Produsul liberului-arbitru, al libertăţii religioase şi al libertăţii politice (să nu-l confundăm cu libertatea civilă) este Franţa de astăzi. Cum este Franţa la 1840? O ţară preocupată exclusiv de interese materiale, lipsită de patriotism şi de conştiinţă, unde puterea nu are forţă, unde alegerile, rodul liberului-arbitru şi al libertăţii politice, nu scot în evidenţă decât mediocrităţi, unde forţa brutală a devenit necesară în faţa violenţelor populare, şi unde discuţia, extinsă la lucruri minore, sufocă orice acţiune a corpului politic; unde banii domină orice problemă şi unde individualismul, produsul oribil al divizării la infinit a moştenirilor ce suprimă familia, va devora totul, chiar şi naţiunea pe care egoismul o va preda, într-o bună zi, invaziei.           Se va spune: De ce nu ţarul? Aşa cum s-a spus: De ce nu ducele d'Orléans? Nu mai ţinem cont de mare lucru, dar în cincizeci de ani nu vom mai ţine cont de nimic. Astfel, după părerea Catherinei şi a tuturor celor care cred într-o societate bine ordonată, omul social, supusul, nu are liber-arbitru, nu trebuie să profeseze dogma libertăţii conştiinţei, nici să aibă libertate politică. Dar, aşa cum nici o societate nu poate să existe fără garanţiile oferite supusului în dauna suveranului, rezultă pentru supus libertăţi cu anumite restricţii. Libertate, nu; dar libertăţi, da; libertăţi definite şi caracteristice. Iată ce este în conformitate cu natura lucrurilor. În mod cert, este în afara puterii umane să împiedice libertatea gândirii şi nici un suveran nu o poate face. Marii politicieni care au fost învinşi în această luptă îndelungată (care a durat cinci secole) le-au recunoscut supuşilor lor mari libertăţi; dar n-au admis nici libertatea publicării gândirilor antisociale, nici libertatea nelimitată a supuşilor. Pentru ei, supus şi liber sunt, din punct de vedere politic, doi termeni contradictorii, la fel cum teoria că toţi cetăţenii sunt egali constituie un nonsens pe care natura îl dezminte în fiecare clipă.           Victoria calvinismului va costa destul de scump Franţa pe viitor, mai mult decât a costat-o până acum, deoarece sectele religioase şi politice, umanitare, egalitare etc., din vremurile noastre, sunt urmarea calvinismului; văzând greşelile puterii, dispreţul pentru inteligenţă, afecţiunea pentru interesele materiale în care îşi stabileşte punctele de sprijin şi care sunt cele mai înşelătoare dintre toate, cu excepţia unei intervenţii providenţiale, geniul distructiv va învinge din nou geniul conservării. Atacatorii, care nu au nimic de pierdut, dar au totul de câştigat, se înţeleg reciproc admirabil, pe când adversarii lor bogaţi nu vor să facă nici un sacrificiu în bani sau de amor propriu pentru a se ataşa de apărători.           Odată ce gândirea umană, în loc să se restrângă aşa cum ar trebui să o facă pentru a rămâne în forma ei cea mai comunicativă, îmbracă o multitudine de ornamente şi devine însuş         Poporul în loc să rămână o oarecare divinitate axiomatică, există două mulţimi de combătut: mulţimea ideilor şi mulţimea oamenilor.           Puterea regală a sucombat în acest război, şi asistăm în zilele noastre, în Franţa, la ultima ei combinaţie cu elementele care o fac dificilă, ca să nu spunem chiar imposibilă. Puterea este o acţiune, iar principiul electiv este discuţia. Nu există politică posibilă atunci când discuţia există în permanenţă. Aşadar, trebuie să recunoaştem măreţia femeii care a ştiut să ghicească acest viitor şi pe care l-a combătut cu atâta curaj. Faptul că familia Bourbon a putut să succeadă Casei Valois, faptul că şi-a păstrat coroana i se datorează Catherinei de Médicis. Să presupunem că al doilea Balafré ar fi trăit; oricât de puternic ar fi fost Béarnais, este puţin probabil ca el să fi luat coroana, văzând cât de scump i-au vândut-o ducele de Mayenne şi rămăşiţele Casei de Guise. Mijloacele de care s-a folosit Catherine, care a trebuit să-şi reproşeze moartea lui Francisc al II-lea şi pe cea a lui Carol al IX-lea, morţi amândoi la timp pentru a o salva, nu fac – trebuie să remarcaţi – obiectul acuzaţiilor scriitorilor calvinişti şi moderni. Deşi nu a fost vorba despre otrăviri, aşa cum au spus unii autori, au existat combinaţii tot atât de criminale: nu există nici o îndoială că ea l-a împiedicat pe Paré să-l salveze pe unul, şi că asupra celuilalt a exercitat un îndelungat asasinat moral. Moartea rapidă a lui Francisc al II-lea şi cea a lui Carol al IX-lea, îndeplinită într-un mod atât de savant, nu au dăunat nicidecum intereselor calviniste, cauzele celor două evenimente au rămas în sfera superioară şi nu au fost bănuite nici de scriitori, nici de poporul acelor timpuri, nu au fost ghicite decât de Thou, de marchizul de l'Hôpital, de minţile cele mai înţelepte sau de conducătorii celor două partide care râvneau sau apărau coroana şi care găseau necesare astfel de mijloace.           Cântecele populare, fapt surprinzător, nu făceau abstracţie de moravurile Catherinei. Este foarte cunoscută anecdota cu soldatul care frigea o gâscă în curtea castelului de la Tours în timp ce Catherina de Médicis şi Henric al IV-lea se aflau acolo. Omul cânta o melodie în care regina era grav insultată. Henric al IV-lea a scos sabia pentru a-l ucide pe soldat, însă Catherine l-a oprit şi s-a mulţumit să-i arunce câteva vorbe:           — Hei! Catherine ţi-a dat găsea aia!           Dacă execuţiile de la Amboise i-au fost atribuite Catherinei şi dacă gruparea calvinistă a făcut din această femeie superioară responsabilul tuturor nenorocirilor inevitabile ale acestei lupte, este pentru că s-a întâmplat cu ea aşa cum s-a întâmplat şi cu Robespierre, care încă aşteaptă să fie judecat corect. De altfel, Catherine a fost crunt pedepsită pentru că-l prefera pe ducele d'Anjou. Henric al III-lea, ajuns, ca mai toţi copiii răsfăţaţi, la cea mai profundă indiferenţă faţă de mama sa, s-a cufundat în mod voluntar în desfrâu. Desfrâul a făcut din el ceea ce făcuse mama lui din Carol al IX-lea: un soţ fără fiu, un rege fără moştenitori. Din nefericire, ducele d'Alençon, ultimul băiat al Catherinei, moare. Aceasta face eforturi inimaginabile pentru a combate pasiunile fiului său. Istoria a păstrat amintirea cinei cu femeile goale care a avut loc în galeria Chenonceaux, la întoarcere din Polonia, şi care nu l-a făcut deloc pe Henric al III-lea să-şi schimbe obiceiurile proaste. Ultimele cuvinte ale marii regine sunt esenţa întregii ei politici şi conţin atât de mult bun-simţ, încât vom vedea toate cabinetele punându-le în practică în situaţii asemănătoare:           Ai tăiat bine, fiule – a spus regina-mamă, aflată pe patul de moarte, când Henric al III-lea a venit să o anunţe că duşmanul coroanei a fost ucis – acum trebuie să coşi la loc! Catherine se referea, aşadar, la faptul că tronul va trebui să se apropie imediat de familia Lorraine şi să se servească de ea, acesta fiind singurul mijloc prin care ar fi putut împiedica urmările intrigilor Casei de Guise, doar astfel putând fi consolidată poziţia regelui; însă această viclenie persistentă a femeii şi a italiencei, pe care a utilizat-o întotdeauna, era incompatibilă cu viaţa desfrânată a lui Henric al III-lea. Odată moartă, Catherine de Médicis a luat cu ea în mormânt şi politica familiei de Valois.           Înainte să înceapă să scrie istoria moravurilor în acţiune, autorul acestui studiu a cercetat cu răbdare şi minuţiozitate principalele domnii din istoria Franţei, cearta dintre familiile de Bourguignon şi d'Armagnac, dintre familiile de Guise şi de Valois, care au durat fiecare câte un secol. Intenţia lui a fost să scrie o istorie a Franţei pitoreşti. Isabela de Bavaria, Catherine şi Maria de Médicis, aceste trei femei ocupă un loc important, dominând din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea, ajungând până la Ludovic al XIV-lea. Dintre aceste trei regine, Catherine este cea mai interesantă şi cea mai frumoasă. Domnia ei a fost una virilă, o domnie ce nu a fost dezonorată nici de teribilele iubiri ale Isabelei, nici de şi mai teribilele, deşi mai puţin cunoscute, iubiri ale Măriei de Médicis. Isabela i-a chemat pe englezi în Franţa împotriva fiului ei, l-a iubit pe ducele d'Orléans, cumnatul ei, şi pe Boisbourdon. Pe socoteala Măriei de Médicis s-au pus lucruri şi mai grele. Niciuna, nici cealaltă n-a avut simţ politic. În aceste studii şi aceste paralele, autorul s-a convins de măreţia Catherinei: iniţiindu-se în dificultăţile permanente ale poziţiei ei, el şi-a dat seama în ce măsură istoricii, influenţaţi de protestanţi, au fost nedrepţi faţă de această regină; i-au rămas despre asta trei schiţe în care sunt combătute câteva opinii eronate despre persoanele care o înconjurau şi despre obiceiurile din vremea ei. Dacă această lucrare se află printre Studiile Filosofice este pentru că arată spiritul unei epoci şi pentru că se vede limpede în ea influenţa gândirii. Dar înainte de a intra în arena politică, unde Catherine se vede luptând cu cele două mari dificultăţi ale carierei sale, este necesar să prezentăm un rezumat al vieţii ei anterioare, făcut din punctul de vedere al unei critici imparţiale, pentru a putea îmbrăţişa cursul aproape întreg al acestei vaste şi regale existenţe, până la momentul în care începe prima parte a acestui studiu.           Niciodată n-a existat, în nici o epocă, în nici o ţară şi în nici o familie suverană un mai mare dispreţ pentru legitimitate decât în faimoasa Casă de Medici, al cărei nume, în Franţa, se pronunţă Médicis6. Aceasta avea despre putere aceeaşi doctrină pe care o profesează astăzi Rusia: orice conducător căruia i se potriveşte tronul este cel adevărat, legitimul. Mirabeau avea dreptate când spunea: N-a existat decât o mezalianţă în familia mea, cea a Medicilor; căci, în ciuda eforturilor genealogiştilor plătiţi, este cert că cei din familia de Medici, înaintea lui Avérard de Medici, gonfalonier7 al Florenţei în 1314, erau simplii neguţători în Florenţa, care au ajuns foarte bogaţi. Primul personaj din această familie, care începe să ocupe un loc important în istoria faimoasei republici toscane, a fost Salvestro de Medici, devenit gonfalonier în 1378. Din acest Salvestro s-au născut doi fii, Cosimo şi Lorenzo de Medici. Cosimo i-a avut ca descendenţi pe Lorenzo Magnificul, ducele de Nemours, ducele de Urbino, tatăl Catherinei, Papa Leon al X-lea, Papa Clement al VII-lea şi Alexandru, nu duce al Florenţei, cum se spune, ci duce al oraşului Penna, titlu dat de Papa Clement al VII-lea, ca o trimitere către titlul de mare duce de Toscana.           Din Lorenzo s-au născut Lorenzino, cunoscut drept Brutus Florentinul, care l-a ucis pe ducele Alexandru; Cosimo, primul mare duce, şi toţi suveranii Toscanei până în 1737, epocă în care s-a stins această familie. Dar niciuna dintre aceste două ramuri, ramura Cosimo şi ramura Lorenzo, nu domneşte în linie directă până în momentul în care Toscana, aservită de tatăl Măriei de Médicis, şi-a văzut marii ei duci succedându-se în mod natural. Astfel, Alexandru de Medici, cel care a avut titlul de duce al oraşului Penna şi care a fost asasinat de Lorenzino, era fiul ducelui d'Urbino, tatăl Catherinei, şi al unei sclave maure. Aşadar, Lorenzino, fiu legitim al lui Lorenzo, avea dublul drept de a-l ucide pe Alexandru, ca uzurpator al casei lui şi ca asupritor al oraşului. Câţiva istorici cred chiar că Alexandru era fiul lui Clement al VII-lea. Ceea ce a făcut ca acest bastard să fie recunoscut drept conducător al republicii şi al familiei de Medici, a fost căsătoria lui cu Margareta de Austria, fiica naturală a lui Carol Quintul.           Francesco de Medici, soţul Biancăi Capello, a acceptat ca fiu al său un copil din popor cumpărat de această celebră veneţiană. Şi, lucru ciudat, când Ferdinand i-a urmat lui Francesco, l-a menţinut pe acest copil înfiat în drepturile lui. Acest copil, numit don Antonio de Medici, a fost considerat timp de patru domnii ca fiind din familie, a reuşit să-şi câştige afecţiunea fiecăruia, a adus servicii importante familiei şi a fost regretat de toţi.           Aproape toţi primii Medici au avut copii naturali, al căror destin a fost întotdeauna strălucit. Astfel, cardinalul Iuliu de Medici, care a fost papă sub numele de Clement al VII-lea, era fiul legitim al lui Iulian I. Cardinalul Ippolito de Medici era, de asemenea, bastard, însă a fost cât pe-aci să devină papă şi conducător al familiei.           Câţiva autori de anecdote pretind că ducele d'Urbino, tatăl Catherinei, i-ar fi spus acesteia: A figlia dinganno non manca mai figlioanza (Unei fete isteţe nu-i lipsesc niciodată copiii), referindu-se la un anume defect de conformaţie de care suferea Henric, al doilea fiu al lui Francisc I, pretendentul ei. Însă Lorenzo al II-lea de Medici, tatăl Catherinei, care s-a căsătorit în 1518, pentru a doua oară, cu Magdalena de Tours-d'Auvergne, moare la 28 aprilie 1519, la câteva zile după soţia sa, al cărei deces a fost cauzat de naşterea Catherinei.           Aşadar, Catherine a rămas orfană de tată şi de mamă imediat ce a venit pe lume. De aici, ciudatele întâmplări ale copilăriei ei, amestecată în luptele sângeroase ale florentinilor, care doreau să-şi redobândească libertatea împotriva familiei de Medici care voia să domnească peste Florenţa şi se purta cu atâta circumspecţie, încât tatăl Catherinei purta titlul de duce d'Urbino. La moartea lui Lorenzo, tatăl Catherinei, conducătorul legitim al Casei de Medici era Papa Leon al X-lea, care l-a desemnat să guverneze Florenţa pe Iuliu de Medici, fiul ilegitim al lui Iulian, pe atunci cardinal. Leon al X-lea era unchiul Catherinei, iar cardinalul Iuliu, care a fost de fapt Clement al VII-lea, nu era decât unchiul ei nelegitim.           În timpul asediului întreprins de familia de Medici pentru a reintra în Florenţa, partidul republican, nemulţumit că doar o închisese pe Catherine, în vârstă de nouă ani, într-o mănăstire, după ce-i jefuise toate bunurile, a vrut să o expună între două creneluri focurilor artileriei, la propunerea unui anume Baptiste de Cei. Bernardo Castilogne a mers şi mai departe; a propus ca în loc să o redea pe Catherine papei, care o ceruse din nou, să o lase pe mâna soldaţilor pentru a fi dezonorată. Se pare că toate revoluţiile populare se aseamănă. Politica reginei Catherine, care favoriza atâta puterea regală, putea fi influenţată de astfel de scene pe care o italiancă de nouă ani nu putea să le uite.           Ridicarea lui Alexandru de Medici, la care a contribuit atâta bastardul Clement al VII-lea, a avut ca principiu tocmai ilegitimitatea sa, dar şi dragostea lui Carol Quintul pentru faimoasa lui bastardă Margareta. Astfel, papa şi împăratul au fost inspiraţi de acelaşi sentiment. La acea epocă, Veneţia era centrul comerţului lumii, iar Roma era guvernatorul moral; Italia domnea încă prin poeţi, generali, oameni de stat născuţi acolo. În nici o perioadă nu s-a văzut în nici o ţară o atât de bizară şi de abundentă adunare de oameni de geniu. Erau atât de mulţi, încât şi cei mai mici prinţi erau oameni superiori. Italia gemea de talent, de îndrăzneală, de ştiinţă, de poezie, de bogăţie, de galanterie, deşi era sfâşiată de permanentele războaie interne şi deşi a fost locul de întâlnire al tuturor cuceritorilor care-şi disputau cele mai frumoase ţinuturi ale ei. Când oamenii sunt atât de puternici, nu se tem să-şi mărturisească slăbiciunile.           De aici, fără îndoială, această epocă de aur a bastarzilor. Trebuie, de altfel, să le facem dreptate copiilor ilegitimi ai Casei de Medici, care ardeau de ambiţia gloriei şi a creşterii bunurilor şi puterii acestei familii. De aceea, de îndată ce ducele oraşului de Penna, fiul maurei, a fost instalat ca tiran al Florenţei, acesta a împărtăşit şi interesul Papei Clement al VII-lea pentru fiica lui Lorenzo al II-lea, pe atunci în vârstă de unsprezece ani.           Când studiem mersul lucrurilor şi destinul oamenilor în acest curios secol al XVI-lea, nu trebuie să uităm niciodată că politica avea atunci o latură ce distrugea, la toate caracterele, acea înclinaţie spre onestitate, acea atitudine pe care imaginaţia o cere de la personajele eminente. Această observaţie îi face dreptate Catherinei în faţa acuzaţiilor banale şi nebuneşti ale scriitorilor Reformei.           A fost cea mai frumoasă vârstă a politicii, al cărei cod a fost scris atât de Machiaveli, cât şi de Spinoza, atât de Hobbes, cât şi de Montesquieu, căci dialogul lui Sylla şi al lui Eucrat conţine adevărata cugetare a lui Montesquieu, pe care legăturile cu partidul enciclopediştilor nu-i permiteau să o dezvolte într-o altă manieră. Aceste principii sunt astăzi morala secretă a tuturor cabinetelor în care se uneltesc planurile vreunei vaste dominaţii.           În Franţa, l-am blamat pe Napoleon când s-a folosit de acest geniu italian pe care-l avea în cute8 şi ale cărui combinaţii n-au reuşit întotdeauna; dar Carol Quintul, Catherine, Filip al II-lea, Iuliu al II-lea nu s-ar fi purtat altfel în chestiunea Spaniei. Pe vremea când s-a născut Catherine, dacă istoria ar fi fost judecată din punctul de vedere al cinstei, evenimentele ar fi părut un roman imposibil. Carol Quintul, obligat să susţină catolicismul în faţa atacurilor lui Luther, care ameninţa de fapt tronul atunci când ameninţa papalitatea, lasă să aibă loc asediul asupra Romei şi-l ţine pe Papa Clement al VII-lea în închisoare. Tocmai acest Clement al VII-lea, care nu are alt duşman mai aprig decât pe Carol Quintul, îi face curte pentru a-l putea pune pe Alexandru de Medici pe tronul Florenţei, iar Carol Quintul i-o dă pe fiica lui acestui bastard. Odată instalat, Alexandru, de comun acord cu Clement, încearcă să-l prejudicieze pe Carol Quintul, aliindu-se cu Francisc I, prin intermediul Catherinei de Médicis, şi amândoi îi făgăduiesc că-l vor ajuta să recucerească Italia.           Lorenzino de Medici devine tovarăşul de desfrâu şi complicele lui Alexandru, cu scopul de a-l ucide. Filippo Strozzi, unul dintre cele mai mari spirite ale acelor vremuri, a avut atâta stimă pentru acest asasinat, încât a jurat că fiecare dintre fiii săi se va căsători cu una dintre fetele ucigaşului, şi fiecare fiu a îndeplinit cu sfinţenie promisiunea tatălui, deşi fiecare dintre ei, protejat de Catherine, putea să facă alianţe strălucite, căci unul a fost emulul lui Doria, iar celălalt, mareşal al Franţei. Cosimo de Medici, succesorul lui Alexandru, cu care nu avea nici un grad de rudenie, a răzbunat, în cel mai crud mod posibil, moartea acestui tiran după doisprezece ani, de-a lungul cărora ura lui a fost veşnic vie împotriva unor oameni care i-au oferit, în definitiv, puterea. Avea optsprezece ani în momentul în care a fost chemat la domnie; primul său act a fost să declare nule drepturile fiilor legitimi ai lui Alexandru, tocmai pentru a-l răzbuna pe Alexandru! Carol Quintul confirmă dezmoştenirea nepotului său şi-l recunoaşte pe Cosimo în locul fiului lui Alexandru. Urcat pe tron de cardinalul Cibo, Cosimo îl exilează pe loc. De aceea, cardinalul Cibo îl acuză pe Cosimo, care a fost primul mare duce, de a fi vrut să-l otrăvească pe fiul lui Alexandru. Acest mare duce, gelos pe puterea sa pe cât era Carol Quintul pe a lui, la fel ca împăratul, abdică în favoarea fiului său Francesco, după ce-l ucisese pe celălalt fiu al său, don Garcias, pentru a răzbuna moartea cardinalului Giovanni de Medici, pe care îl asasinase Garcias. Cosimo I şi fiul său Francesco, care ar fi trebuit să fie devotaţi trup şi suflet Casei Franţei, singura putere care-i putea sprijini, au fost valeţii lui Carol Quintul şi ai lui Filip al II-lea şi, prin urmare, duşmanii secreţi, laşi şi perfizi ai Catherinei de Médicis, una dintre gloriile casei lor.           Acestea sunt principalele trăsături contradictorii şi ilogice, şireteniile, intrigile perfide ale singurei Case de Medici. Putem oare să mai judecăm, prin intermediul acestei schiţe, alţi prinţi ai Italiei şi ai Europei? Toţi trimişii lui Cosimo I la Curtea Franţei au primit în instrucţiunile lor secrete ordinul de a-l otrăvi pe Strozzi, rudă a reginei Catherine. Carol Quintul a pus să fie asasinaţi trei ambasadori ai lui Francisc I. La începutul lui octombrie 1533, ducele oraşului Penna pleacă de la Florenţa spre Livorno însoţit de unica moştenitoare a lui Lorenzo al II-lea, Catherine de Médicis. Ducele şi prinţesa Florenţei, acesta era titlul dat acestei tinere, atunci în vârstă de paisprezece ani, au părăsit oraşul înconjuraţi de un grup numeros de servitori, de ofiţeri, de secretari, precedaţi de oameni înarmaţi şi urmaţi de o escortă de călăreţi. Tânăra prinţesă nu ştia încă nimic despre destinul ei, în afară de faptul că papa urma să aibă o întrevedere, la Livorno, cu ducele Alexandru; dar unchiul ei, Filippo Strozzi, îi dezvăluie imediat viitorul care-i era sortit.           Filippo Strozzi se căsătorise cu Clarissa de Medici, soră după tată cu Lorenzo de Medici, duce d'Urbino, tatăl Catherinei; dar acest mariaj, făcut atât pentru a converti la cauza Casei de Medici pe unul dintre cei mai fermi susţinători ai partidului popular, cât şi spre a înlesni rechemarea familiei de Medici, pe atunci alungată, nu l-a făcut niciodată să şovăie pe acest campion viclean, care a fost persecutat de propriul său partid tocmai pentru că încheiase această căsătorie. În ciuda aparentelor schimbări ale comportamentului său, influenţat de această alianţă, el a rămas fidel partidului popular şi s-a declarat împotriva familiei de Medici imediat ce şi-a dat seama de planul lor de a subjuga Florenţa. Acest mare om a rezistat chiar în faţa ofertei de a conduce un principat, pe care i-a făcut-o Leon al X-lea. Filippo Strozzi se afla în acel moment în poziţia de victimă a politicii familiei de Medici, pe cât de nesigură în alegerea mijloacelor, pe atât de fermă în atingerea scopului ei. După ce împărtăşise nenorocirile captivităţii lui Clement al VII-lea, când, surprins de cei din familia Colonna, se refugiase în castelul Sunt Angelo, el a fost predat de Clement ca ostatic şi dus la Neapole.           Odată liber, papa s-a năpustit cu furie asupra duşmanilor săi, iar Strozzi era cât pe-aci să-şi piardă viaţa şi a fost obligat să dea o sumă mare de bani pentru a ieşi din închisoare. Când s-a văzut liber, într-un moment de bunătate firească a omului cinstit, a avut curajul de a se prezenta în faţa lui Clement al VII-lea, care se felicitase că a scăpat de el. Papa trebuie că s-a ruşinat foarte mult de purtarea sa, dar i-a făcut lui Strozzi cea mai proastă primire. Acesta îşi începuse de foarte tânăr ucenicia în viaţa nenorocită a omului cinstit în politică, a cărui conştiinţă nu se schimbă deloc în faţa capriciilor dictate de evenimente, ale cărui acţiuni nu sunt decât pe placul virtuţii şi care se pomeneşte astfel persecutat de toţi: de popor, căci se opune pasiunilor sale oarbe, de putere, căci se opune uzurpatorilor. Viaţa acestor mari cetăţeni este un martiriu în care nu sunt susţinuţi decât de vocea puternică a propriei conştiinţe şi de sentimentul eroic al datoriei sociale, care le dictează toate acţiunile conduitei lor. Au existat mulţi astfel de oameni în Republica Florenţa, toţi la fel de mari ca Strozzi şi la fel de desăvârşiţi ca şi adversarii lor din partidul de Medici, deşi învinşi de viclenia florentină a acestora din urmă.           Istoria consolidării Casei de Medici – din secolul al XIV-lea până în secolul al XV-lea – este una dintre cele mai frumoase care urmează să fie scrise, deşi mulţi condeieri de geniu şi-au încercat deja peniţa cu ea. Nu este vorba despre istoria unei republici, nici a unei societăţi, nici a unei anumite civilizaţii, ci despre istoria omului politic, despre istoria eternă a politicii, aceea a uzurpatorilor şi a cuceritorilor. Reîntors în Florenţa, Filippo Strozzi restabileşte din nou vechea formă de guvernământ şi-l scoate la iveală pe Ippolito de Medici, alt bastard, şi pe acest Alexandru cu care conlucra în acel moment. Înspăimântat de inconstanţa oamenilor şi temându-se de răzbunarea lui Clement al VII-lea, merge să supravegheze o imensă casă de comerţ pe care o avea la Lyon şi care coresponda cu bancherii săi de la Veneţia, Roma, din Franţa şi Spania.           Lucru ciudat! Oamenii care suportau greutăţile afacerilor publice şi lupta constantă cu familia de Medici, fără a lua în calcul dezbaterile din sânul propriului partid, duceau, de asemenea, şi greutatea comerţului şi a speculaţiilor lui, pe cea a băncii şi a complicaţiilor acesteia, pe care excesiva diversitate a monedelor şi falsificările acestora o făceau şi mai dificilă decât astăzi. (Numele de bancher vine de la banca pe care stăteau şi care le servea să zornăie piesele de aur şi de argint.)           Filippo a găsit în moartea soţiei sale, pe care o adora, pretextul de a răspunde exigenţelor partidului republican, a cărui poliţie devine în toate republicile cu atât mai teribilă, cu cât toată lumea devine spion în numele libertăţii care justifică totul. Filippo nu s-a întors la Florenţa decât în momentul în care oraşul s-a văzut obligat să accepte jugul lui Alexandru; dar mai înainte a mers să-l vadă pe Papa Clement al VII-lea, ale cărui afaceri erau destul de înfloritoare, astfel încât comportamentul pontifului în privinţa lui să se schimbe.           În momentul triumfului său, familia de Medici avea nevoie de un om ca Strozzi, chiar şi numai pentru a aranja înălţarea lui Alexandru, aşa încât Clement a ştiut să-l facă să participe la consiliile bastardului, care urma să înceapă oprimarea oraşului, iar Filippo a acceptat titlul de senator. Însă timp de doi ani şi jumătate, la fel ca Seneca şi Burrhus pe lângă Neron, el a observat începuturile tiraniei. În acel moment, se vedea expus unei atât de mari neîncrederi din partea poporului şi atât de suspectat de Casa de Medici, căreia îi ţinea piept, încât prevedea o catastrofă. Aşadar, imediat ce aflase de la ducele Alexandru despre negocierea mariajului Catherinei cu un fiu al Franţei, a cărui încheiere urma să aibă loc, poate, la Livorno, unde negociatorii îşi dăduseră întâlnire, şi-a făcut planul de a trece în Franţa şi de a-şi lega soarta de cea a nepoatei sale, căreia îi lipsea un tutore.           Încântat de posibilitatea de a se debarasa de un om atât de puţin înţelegător în ceea ce priveşte treburile Florenţei, Alexandru sprijină această decizie care îl scutea de o crimă şi-l sfătuieşte pe Strozzi să se aşeze în fruntea Casei Catherinei. Într-adevăr, pentru a uimi Curtea Franţei, familia de Medici a alcătuit într-un mod strălucit suita celei pe care o numea, în totalitate pe nedrept, prinţesă de Florenţa, şi care se numea şi mica ducesă d'Urbino.           Cortegiul în fruntea căruia mergeau Alexandru, Catherine şi Strozzi era format din mai bine de o mie de oameni, fără a lua în calcul escorta şi servitorii; când coada alaiului era la porţile Florenţei, capul depăşea deja primul sat dinafară oraşului, acolo unde se împletesc astăzi paiele pentru pălării. Se vorbea deja în popor că prinţesa Catherine urma să se mărite cu unul dintre fiii lui Francisc I; dar nu era decât un simplu zvon când a dobândit o oarecare consistenţă în ochii celor din Toscana, prin acest marş triumfal de la Florenţa la Livorno.           După toate pregătirile pe care le observa, Catherine bănuia că era vorba despre mariajul ei, iar unchiul îi dezvăluise planurile zadarnice ale ambiţioasei sale case, care ar fi vrut pentru ea chiar mâna Delfinului. Ducele Alexandru mai spera că ducele d'Albany va reuşi să-l facă pe regele Franţei să-şi schimbe părerea, care, deşi dorea să obţină sprijinul familiei de Medici în Italia, nu voia să-l cedeze pe ducele d'Orléans. Această meschinărie a făcut ca Franţa să piardă sprijinul Italiei, dar n-a împiedicat-o pe Catherine să devină regină. Acest duce d'Albany, fiul lui Alexandru Stuart, fratele lui Iacob al III-lea, regele Scoţiei, s-a căsătorit cu Anne de la Tours-de-Boulogne, sora Magdalenei de la Tours-de-Boulogne, mama Catherinei; el era, aşadar, unchiul ei din partea mamei. Datorită mamei sale era Catherine atât de bogată şi înrudită cu atâtea familii; mai mult, lucru curios, Diane de Poitiers, rivala ei, îi era şi verişoară. Jean de Poitiers, tatăl Dianei, o avea ca mamă pe Jeanne de la Tours-de-Boulogne, mătuşa ducesei d'Urbino. Catherine a fost, de asemenea, rudă cu Maria Stuart, nora ei.           Catherine a aflat atunci că dota ei în bani va fi de o sută de mii de ducaţi. Ducatul era o monedă de aur de dimensiunea unui ludovic, dar avea numai pe jumătate din grosimea acestuia. Aşadar, o sută de mii de ducaţi din acea vreme înseamnă, ţinând cont de marea valoare a aurului, aproximativ şase milioane, ducatul actual valorând aproape doisprezece franci. Ne putem da seama de importanţa băncii pe care Filippo Strozzi o avea la Lyon, căci reprezentantul său din acest oraş a fost cel care a vărsat cele o sută de mii de livre în aur. Comitatele d'Auvergne şi de Lauraguais urmau, pe lângă asta, să fie aduse ca zestre de Catherine, căreia Papa Clement al VII-lea i-a oferit încă o sută de mii de ducaţi în bijuterii, pietre preţioase şi alte daruri de nuntă, la care a contribuit şi ducele Alexandru.           Ajungând la Livorno, Catherine, atât de tânără, trebuie să fi fost flatată de măreţia excesivă pe care Papa Clement, pe atunci conducătorul Casei de Medici, o desfăşura pentru a ului Curtea Franţei. El sosise deja cu una din galerele sale, în întregime tapisată cu satin stacojiu, ornată cu ciucuri de aur şi acoperită de un cort din stofă aurită. Această galeră, a cărei decorare costase aproape douăzeci de mii de ducaţi, conţinea mai multe camere destinate viitoarei soţii a lui Henric al Franţei, toate mobilate cu cele mai bogate curiozităţi pe care familia de Medici le-a putut aduna. Vâslaşii, îmbrăcaţi magnific, şi echipajul aveau drept căpitan un preot din Ordinul Cavalerilor de Rodos. Alaiul papei se afla pe alte trei galere. Galerele ducelui d'Albany, ancorate lângă cele ale lui Clement al VII-lea, formau o flotilă destul de respectabilă. Ducele Alexandru i-a prezentat papei pe ofiţerii casei Catherinei; cu papa avusese o întrevedere secretă în care i-l prezentase pe contele Sébastian Montécuculi, care tocmai părăsise, destul de neaşteptat, serviciul împăratului; i-a prezentat papei şi pe cei doi generali ai săi, Antoine de Leves şi Ferdinand de Gonzagua. Să fi existat între cei doi bastarzi, Iulian şi Alexandru, un plan premeditat de a-l face Delfin pe ducele d'Orléans? Care să fi fost recompensa promisă contelui Sébastian Montécuculi care, înainte de a fi intrat în serviciul lui Carol Quintul, studiase medicina? Istoria este mută în ceea ce priveşte acest subiect. Vom vedea, de altfel, în ce nori este învăluit acest fapt. Această obscuritate este atât de mare încât, recent, istorici serioşi şi conştiincioşi au admis nevinovăţia lui Montécuculi.           Catherine a aflat atunci, în mod oficial, din gura papei despre căsătoria care-i era sortită. Ducele d'Albany nu a reuşit decât cu mare dificultate să-l facă pe rege să-şi menţină promisiunea de a-i da Catherinei ca soţ pe cel de-al doilea fiu al său. De aceea nerăbdarea lui Clement a fost atât de mare! Ii era teamă ca nu cumva planurile să-i fie răsturnate – fie din cine ştie ce intrigă a împăratului, fie din pricina dispreţului Franţei, unde mai-marii regatului vedeau cu ochi răi această căsătorie. Aşa se face că s-a îmbarcat imediat şi s-a îndreptat spre Marsilia. A ajuns la destinaţie la sfârşitul lunii octombrie 1533. În ciuda bogăţiilor sale, Casa de Medici a fost eclipsată de Casa Franţei. Ca să demonstrăm până unde au împins aceşti bancheri fastul, vom spune că darul de nuntă din partea papei a fost alcătuit din medalii de aur de o valoare istorică inestimabilă, căci erau pe vremea aceea unice.           La rândul lui, Francisc I, care iubea strălucirea şi serbările, s-a întrecut pe sine în această situaţie. Nunta lui Henric de Valois şi a Catherinei de Médicis a durat treizeci şi patru de zile. În mod cert, este inutil să repetăm detaliile cunoscute în toate cărţile de istorie despre Provence şi despre Marsilia cu privire la această ilustră întrevedere dintre papă şi regele Franţei, care a fost subliniată de o glumă a ducelui d'Albany cu privire la obligaţia de a ţine post; un quiproquo9 comic despre care a vorbit Brantôme, de care a făcut mult haz întreaga Curte şi care demonstrează nivelul moravurilor la acea epocă. Deşi Henric de Valois nu era decât cu douăzeci de zile mai mare decât Catherine de Médicis, papa a cerut ca tinerii să-şi consume căsătoria chiar în ziua celebrării ei, atât de teamă îi era de subterfugiile politicii şi de vicleniile fireşti din acea vreme. Clement care, spune istoria, a vrut să aibă dovezi concrete despre consumarea căsătoriei, a rămas dinadins treizeci şi patru de zile la Marsilia, în speranţa că tânăra sa rudă îi va oferi dovezi vizibile; căci, la cei paisprezece ani ai ei, Catherine era nubilă. Fără îndoială că înainte de plecare i-a spus copilei, pentru a o consola, aceleaşi faimoase cuvinte atribuite tatălui Catherinei: A figlia dinganno non manca mai figlioanza (Unei fete isteţe nu-i lipsesc niciodată copiii). Cele mai bizare presupuneri s-au făcut cu privire la sterilitatea Catherinei, care a durat zece ani. Puţine persoane ştiu astăzi că mai multe tratate de medicină conţin, cu privire la această particularitate, supoziţii atât de indecente încât nici nu pot fi povestite.           Vina „sterilităţii” ei îi aparţine doar lui Henric al II-lea. Ar fi fost suficient să se remarce că într-o perioadă în care nici un prinţ nu se jena să aibă bastarzi, Diane de Poitiers, mult mai favorizată decât femeia legitimă, nu a avut copii. Nu există nimic mai cunoscut în medicina chirurgicală decât defectul de conformaţie al lui Henric al II-lea, explicat, de altfel, de glumele doamnelor de la Curte, care puteau să-l numească abate de Saint-Victor într-o vreme când limba franceză se bucura de aceleaşi privilegii ca şi limba latină. Imediat ce prinţul a fost supus unei operaţii, Catherine a rămas însărcinată de unsprezece ori şi a avut zece copii. Este o bucurie pentru Franţa că Henric al II-lea a întârziat atât. Dacă ar fi avut copii cu Diane, politica s-ar fi complicat în mod straniu. Când a avut loc această operaţie, ducesa de Valentinois era deja la a doua tinereţe. Doar această observaţie demonstrează că istoria Catherinei de Médicis trebuie rescrisă în totalitate; şi că după o vorbă foarte profundă a lui Napoleon, istoria Franţei ar trebui să aibă un singur volum sau o mie.           Sejurul la Marsilia al Papei Clement al VII-lea, dacă stăm să comparăm purtarea lui Carol Quintul cu cea a regelui Franţei, îi dă o imensă superioritate regelui asupra împăratului, ca în toate lucrurile, de altfel. Iată rezumatul succint al acestei întrevederi, datorat unui contemporan:

Cam pe la mijlocul străzii Saint-Denis, aproape de colţul cu strada Petit-Lion, se afla până nu de mult una dintre acele case valoroase care îi ajută pe istorici să reconstituie mai uşor, prin analogie, vechiul Paris. Pereţii acestei vechituri ce stăteau să cadă păreau împestriţaţi cu hieroglife1. Ce altă denumire ar fi putut să dea un trecător hoinar acelor X-uri şi V-uri formate pe faţadă de stinghiile de lemn aşezate cruciş, sau de-a curmezişul, ori desenate în tencuială de nenumărate mici crăpături paralele? De bună seamă, la trecerea celei mai uşoare trăsuri, fiecare din aceste bârne se zguduia în scobitura ei. Această venerabilă clădire se termina cu un acoperiş triunghiular, a cărui formă nu se va mai vedea în curând, nicăieri, la Paris. Învelişul, încovoiat de vitregiile climei pariziene, se alungea cu vreo trei picioare în stradă, atât pentru a feri pragul uşii de bătaia ploilor, cât şi pentru a ţine adăpost zidului unui pod şi ferestruicii lui fără prichici. Acest ultim etaj era construit din scânduri bătute în cuie una peste alta, ca nişte ţigle, fără îndoială cu scopul de a nu apăsa prea greu asupra acestei case şubrede.      Într-o dimineaţă ploioasă din luna lui martie, un tânăr înfăşurat cu îngrijire în mantaua lui, stătea sub streaşina unei prăvălii ce se găsea chiar în faţa acestei vechi locuinţe pe care o cerceta cu o râvnă de arheolog. Într-adevăr, această rămăşiţă a burgheziei din secolul al XVI-lea ridica în faţa cercetătorului seamă de probleme. Fiecare etaj avea ciudăţeniile lui. La primul, patru ferestre înalte şi înguste, apropiate una de alta, erau prevăzute în partea de jos cu nişte oblonaşe pătrate de lemn, menite să producă acea lumină slabă cu ajutorul căreia un negustor dibaci ştie să dea stofelor sale culoarea dorită de muşteriii lui. Tânărul părea că nu ia deloc în seamă această parte foarte importantă a casei; privirile nu se opriseră încă asupra ei. Ferestrele etajului al doilea, ale căror jaluzele ridicate lăsau să se vadă, prin ochiurile mari, pătrate, de geamuri de Boemia, nişte perdeluţe de muselină roşcată, nu-l interesau nici ele. Atenţia lui se îndrepta cu deosebire spre al treilea etaj, asupra unor ferestruici modeste, al căror lemn cioplit cu neîndemânare ar fi meritat mai degrabă să fie păstrat la muzeul de arte şi meserii, ca o mărturie despre primele strădanii ale tâmplăriei franceze. Aceste ferestruici aveau nişte gemuleţe de un verde atât de închis, încât, fără minunata lui vedere, tânărul n-ar fi putut zări perdelele de pânză cu carouri albastre, care fereau de ochii profanilor tainele acelui apartament. Uneori, observatorul acesta, plictisit de contemplarea lui zadarnică sau de tăcerea în care era învăluită casa, ca şi tot cartierul din jur, îşi cobora privirile spre părţile mai din jos. Pe buze îi apărea atunci un zâmbet firesc ori de câte ori dădea cu ochii de prăvălia la care se întâlneau în adevăr, nişte lucruri ce-ţi stârneau de-a dreptul râsul. Un butuc enorm, proptit orizontal pe patru stâlpi ce păreau îndoiţi sub greutatea acestei case gârbovite, fusese răzuit şi pictat din nou cu tot atâtea straturi de diverse zugrăveli, câte rânduri de fard se vor fi aşternut pe obrazul unei ducese bătrâne. În mijlocul acestei grinzi late, încrustată cu crestături gingaşe, se afla un tablou arhaic înfăţişând un motan care se juca cu o minge. Tabloul acesta stârnise veselia tânărului nostru. Trebuie să spunem, însă, că nici cel mai hâtru dintre pictorii moderni n-ar putea născoci o ghiduşie mai plină de haz. Animalul ţinea într-una dintre labele lui de dinainte o rachetă cât el de mare şi se înălţa pe labele de dinapoi ca să lovească o minge uriaşă pe care i-o arunca un gentilom îmbrăcat într-un costum cu dantele. Desenul, culoarea, amănuntele, totul era lucrat în aşa fel încât s-ar fi putut crede că artistul voise să-şi bată joc şi de negustor şi de drumeţi. Timpul, scorojind pictura asta naivă, o făcuse şi mai caraghioasă, prin unele ştersături care ar fi putut să pună pe gânduri pe orice trecător întreg la cap. Astfel, coada bălţată a pisicii era croită în aşa fel încât o puteai lua drept un spectator – într-atât de groase, de lungi şi de stufoase erau cozile pisicilor strămoşilor noştri. În partea din dreapta a tabloului, pe un câmp azuriu, care nu izbutea totuşi să ascundă putreziciunea lemnului, drumeţii citeau: GUILLAUME şi la stânga: SUCCESORUL DOMNULUI CHEVREL. Soarele şi ploaia mâncaseră cea mai mare parte din poleiala aplicată cu zgârcenie pe slovele acestei inscripţii, în care U era la fel cu V şi invers, după legile vechii noastre ortografii. Ca să domolim orgoliul acelora care cred că lumea devine din zi în zi mai plină de duh şi că tertipurile moderne sunt fără asemănare, se cuvine să observăm aci că astfel de firme, a căror etimologie pare ciudată celor mai mulţi dintre actualii negustori parizieni, nu sunt decât imaginile moarte ale unor imagini vii cu ajutorul cărora isteţii noştri străbuni reuşeau să atragă muşteriii în prăvăliile lor. Aşa, bunăoară, „Scroafa care toarce”, „Maimuţa verde” etc. au fost cândva animale închise în colivii, a căror iscusinţă uimea pe trecători şi a căror dresare dovedea puterea de răbdare a târgoveţului din secolul al XV-lea. Asemenea curiozităţi contribuiau la îmbogăţirea fericiţilor lor posesori mai mult decât „Providenţa”, „Dreapta credinţă”, „Harul lui Dumnezeu” sau „Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul”, care se mai pot vedea şi astăzi încă pe firmele din strada Saint-Denis. Totuşi necunoscutul nu stătea, desigur, acolo ca să admire motanul acela, pentru care o clipă de atenţie ar fi fost destul ca să ţi-l întipăreşti în memorie. Tânărul acesta avea şi el ciudăţeniile lui. Pelerina care-i cădea în cute, după moda veşmintelor antice, lăsa să se vadă o încălţăminte elegantă, cu atât mai bătătoare la ochi printre băltoacele pariziene, cu cât el purta ciorapi de mătase albă, ale căror pete de noroi arătau cât de nerăbdător era. Venea, fără îndoială, de la o nuntă sau de la un bal, pentru că la ora aceea matinală ţinea în mână o pereche de mănuşi albe, iar buclele părului său negru, ciufulit, împrăştiate pe umeri, arătau o pieptănătură a la Caracalla2, adusă la modă nu numai de şcoala lui David3, dar şi de înflăcărarea pentru formele greceşti şi romane ce caracteriza primii ani ai secolului nostru. În ciuda gălăgiei pe care o făceau câţiva zarzavagii ce se îndreptau în goană spre hala cea mare, pe strada aceasta de obicei atât de animată, domnea atunci o linişte a cărei vrajă n-o cunosc decât cei ce-au rătăcit prin Parisul pustiu, la orele când freamătul lui, potolit o clipă, se înfiripă iar şi se aude în depărtare ca vuietul puternic al mării.

I.           GILLETTE.           Într-o dimineaţă friguroasă de decembrie, spre sfârşitul anului 1612, un tânăr îmbrăcat în haine ponosite se plimba prin faţa porţii unei case din strada Les Grands-Augustin, din Paris. După ce umblă destul de mult timp pe această stradă, nehotărât ca un îndrăgostit care nu cutează să intre la prima sa iubită, oricât de uşurică ar fi ea, trecu, în sfârşit, pragul acelei uşi şi întrebă dacă maestrul François Porbus2 era acasă. La răspunsul afirmativ al unei bătrâne care mătura o încăpere de jos, tânărul urcă încet scara, oprindu-se la fiecare treaptă ca un proaspăt curtean îngrijorat de primirea pe care avea să i-o facă regele. Când ajunse sus, rămase o clipă pe palier, şovăind să ridice ciocănelul grotesc care împodobea uşa atelierului unde lucra, fără îndoială, pictorul lui Henric al IV-lea, părăsit de Marie de Medicis3 pentru Rubens. Tânărul era cuprins de acel sentiment adânc care a făcut desigur să vibreze inima marilor artişti când, în culmea tinereţii şi a dragostei lor pentru artă, au întâlnit un om de geniu sau vreo capodoperă. Există în toate sentimentele omeneşti o floare timpurie, născută dintr-un nobil entuziasm oare scade mereu, până când fericirea ajunge o amintire, şi faima o minciună. Dintre aceste emoţii nestatornice, niciuna nu seamănă mai bine cu dragostea, ca pasiunea tinerească a unui artist care începe fermecătorul supliciu al destinului său glorios şi nefericit, pasiune plină de îndrăzneală şi de timiditate, de credinţe nelămurite şi de nelipsite descurajări. Adolescentului înzestrat, uşurel la pungă, care n-a vibrat cu putere înfăţişându-se înaintea unui mare artist, îi va lipsi întotdeauna o coardă a inimii, o nu ştiu ce anume trăsătură de penel, emotivitatea artistică în operă, o anumită expresie poetică. Când unii lăudăroşi, plini de ei înşişi, se încred prea curând în viitorul lor, ei trec drept oameni deştepţi doar în ochii proştilor. În această privinţă, tânărul necunoscut părea să aibă mari merite, dacă trebuie să judecăm talentul după acea timiditate a începătorilor, după acea sfiiciune de nedefinit pe care oamenii sortiţi gloriei ştiu să o piardă practicându-şi arta, întocmai cum femeile frumoase o pierd pe a lor în manevrele cochetăriei. Obişnuinţa de a triumfa micşorează neîncrederea în sine, şi sfiiciunea nu-i, poate, altceva decât neîncredere.           Copleşit de mizerie şi uimit în acel moment de îndrăzneala sa, sărmanul neofit nici n-ar fi pătruns la pictorul căruia îi datorăm minunatul portretai lui Henric al IV-lea, fără ajutorul neaşteptat trimis de întâmplare. Tocmai atunci un bătrân urca scara. Tânărul nostru ghici, după ciudăţenia costumului, după bogăţia plastronului de dantelă, după siguranţa suverană a mersului, că acest personaj era sau protectorul, sau prietenul pictorului; se dădu la o parte ca să-i facă loc şi îl cercetă plin de curiozitate, sperând să descopere în el firea bună a unui artist, sau caracterul prevenitor al oamenilor îndrăgostiţi de artele frumoase, dar zări pe acea faţă ceva diabolic şi mai ales un nu ştiu ce care ispiteşte pe artişti. Închipuiţi-vă o frunte pleşuvă, bombată, proeminentă, care adumbrea un nas mic şi turtit, răsfrânt la vârf întocmai ca al lui Rabelais sau al lui Socrate, o gură surâzătoare şi încreţită, o bărbie mică, ridicată cu semeţie şi împodobită cu o barba căruntă şi ascuţită, nişte ochi verzi ca marea, şterşi de bătrâneţe, dar care, prin contrastul cu albul de sidef în care înota pupila, aruncau, desigur, uneori, în culmea furiei sau a entuziasmului, priviri magnetice. De altfel, faţa îi era deosebit de ofilită din pricina ravagiilor vârstei, dar mai ales a acelor gânduri care sapă deopotrivă sufletul şi trupul.           Ochii erau lipsiţi de gene şi de-abia se mai zăreau deasupra arcadei boltite câteva urme de sprâncene. Aşezaţi acest cap pe un trup subţire şi plăpând, înconjuraţi-l cu o dantelă de un alb strălucitor, găurită ca o strecurătoare, aruncaţi peste jiletca neagră a bătrânului un lanţ greu de aur şi veţi avea imaginea nedesăvârşită a acestui personaj pe care lumina slabă a scării îl scaldă sub o culoare fantastică. Ai fi spus o pânză de Rembrandt, mergând fără zgomot şi fără ramă, în acea ambianţă întunecată, proprie marelui pictor. Bătrânul aruncă spre tânăr o privire pătrunzătoare, bătu de trei ori în uşă şi spuse unui bărbat bolnăvicios, cam de vreo patruzeci de ani, care veni să-i deschidă:           — Bună ziua, maestre.      Porbus se înclină respectuos, îl lăsă şi pe tânăr să intre, crezând că-l însoţeşte pe bătrân, şi nu se mai sinchisi de el, mai ales că neofitul rămase cuprins de vraja pe care o simt desigur pictorii înnăscuţi când văd pentru prima oară un atelier unde se dezvăluie câteva din meşteşugurile artei. Atelierul pictorului Porbus primea lumină printr-un geamlâc fixat în tavan. Strălucirea zilei, adunată pe o pânză întinsă pe şevalet şi pe care se vedeau doar trei-patru linii albe, nu ajungea până la adâncimile întunecoase din ungherele vastei încăperi; dar câteva sclipiri aprindeau, în această umbră roşcată, fluturaşi argintii pe pântecul unei platoşe de cavaler agăţată pe perete, brăzdau cu o linie de lumină cornişa sculptată şi lucioasă a unui străvechi bufet încărcat cu vase ciudate sau împestriţau cu puncte scânteietoare urzeala grăunţoasă a unor vechi draperii de mătase ţesute cu aur, aruncate acolo în falduri mari, ca model. Frânturi de ghips, fragmente şi torsuri de divinităţi antice, lustruite drăgăstos de sărutul veacurilor, erau presărate pe măsuţe şi console.

Într-o noapte din iarna anului 1829-30, pe la ora unu, în salonul vicontesei de Grandlieu se mai aflau două persoane, care nu făceau parte din familia ei. Un tânăr chipeş, auzind bătaia pendulei ieşi. Când uruitul trăsurii răsună în curte, vicontesa, văzându-l numai pe fratele ei care termina partida de pichet începută cu un prieten, se îndreptă spre fiica sa; aceasta, stând în picioare în faţa căminului din salon, părea că cercetează o vizieră străvezie şi asculta uruitul trăsurii într-un fel care îndreptăţea temerile mamei sale.           — Camelio, dacă te vei purta şi de acum încolo cu tânărul conte de Restaud ca în astă-seară, mă vei sili să nu-l mai primesc. Ascultă-mă, copila mea, dacă ai încredere în dragostea ce ţi-o port, lasă-mă să te călăuzesc în viaţă. La şaptesprezece ani nu poţi judeca nici viitorul, nici trecutul, nici anumite principii sociale. Vreau să-ţi spun un singur lucru. Mama domnului de Restaud e o femeie de familie proastă, în stare să înghită milioane, o fostă domnişoară Goriot1, despre care s-au spus multe pe vremuri. S-a purtat aşa de urât cu tatăl ei, încât nu merită, fără îndoială, să aibă un fiu atât de bun. Tânărul conte o adoră şi o ajută cu un devotament demn de cele mai mari laude, are o grijă deosebită de fratele şi de sora lui. Dar, oricât de minunată i-ar fi purtarea, adăugă contesa cu subînţeles, atâta timp cât îi va trăi mama, nici o familie nu va cuteza să încredinţeze tânărului Restaud viitorul şi averea unei fete.           — Am auzit câteva cuvinte care mă îndeamnă să intervin în discuţia dintre dumneavoastră şi domnişoara de Grandlieu, exclamă prietenul familiei. Am câştigat, domnule conte, adăugă el, adresându-se partenerului său. Vă părăsesc pentru a veni în ajutorul nepoatei dumneavoastră.           — Iată ce înseamnă să ai urechi de avocat, rosti vicontesa. Dragul meu Derville, cum de ai putut auzi ce-i şopteam Cameliei?           — V-am înţeles privirile, răspunse Derville, aşezându-se într-un jilţ din colţul căminului.           Unchiul se apropie de nepoată, iar doamna de Grandlieu se aşeză pe un taburet, între fiica ei şi Derville.           — A sosit momentul să vă povestesc o întâmplare care vă va face să vă schimbaţi părerea despre situaţia contelui Ernest de Restaud.           — O întâmplare? Strigă Camelia. Povestiţi-ne-o cât mai repede, vă rog.           Derville aruncă doamnei de Grandlieu o privire care o făcu să înţeleagă că ceea ce-i va spune el o va interesa. Vicontesa de Grandlieu era, prin averea şi vechimea numelui ei, una dintre cele mai cu vază femei din cartierul Saint-Germain2; şi, deşi părea nefiresc ca un avocat parizian să-i vorbească pe un ton atât de familiar şi să aibă în casa ei o purtare atât de nestingherită, acest fenomen poate fi uşor explicat. Doamna de Grandlieu, care se întorsese în Franţa împreună cu familia regală, se stabilise la Paris, unde trăise la început numai din ajutoarele acordate de Ludovic al XVIII-lea din fondurile Listei Civile – ceea ce era o situaţie de nesuportat. Avocatul avusese prilejul să descopere unele vicii de formă în vânzarea casei Grandlieu, efectuată pe vremuri de către Republică, şi ceruse ca această casă să fie restituită vicontesei.           A deschis procesul, după o convenţie prealabilă, şi l-a câştigat. Încurajat de acest succes, a folosit cu atâta iscusinţă procedura împotriva nu ştiu cărui aşezământ religios, încât a obţinut restituirea pădurii ce-i aparţinuse lui de Grandlieu. Apoi a mai recuperat câteva acţiuni ale canalului Orléans şi câteva imobile destul de importante, cu care împăratul înzestrase o serie de aşezăminte publice. Refăcută astfel, datorită iscusinţei tânărului avocat, averea doamnei de Grandlieu s-a ridicat la un venit de aproape şaizeci de mii de franci, în perioada legii asupra îndemnizaţiilor, care i-a adus sume enorme. Foarte cinstit, priceput, modest şi sociabil, acest avocat devenise prietenul familiei. Cu toate că serviciile făcute doamnei de Grandlieu i-ar fi putut asigura preţuirea şi clientela celor mai distinse case din cartierul Saint-Germain, el nu profita de pe urma acestei situaţii, aşa cum ar fi profitat un om ambiţios. Dimpotrivă, respingea propunerile vicontesei, care ar fi vrut să-l vadă renunţând la avocatură şi să-l lanseze în magistratură, carieră în care, datorită relaţiilor ei, ar fi avansat foarte repede.           Cu excepţia casei Grandlieu, unde îşi petrecea uneori serile, avocatul nu ieşea în societate decât în interes de afaceri. Era nespus de fericit că putuse să-şi pună în lumină calităţile, datorită devotamentului său faţă de doamna de Grandlieu, căci, altfel, ar fi riscat să-şi ducă de râpă biroul. Derville nu era făcut să fie avocat.           De când contele Ernest de Restaud începuse să vină în casa vicontesei şi Derville descoperise simpatia Cameliei pentru acest tânăr, el o vizita pe doamna de Grandlieu tot aşa de des cum ar fi vizitat-o un filfizon din Chaussée d'Antin3, proaspăt primit în cercurile nobilului cartier. Cu câteva zile mai înainte, la un bal, aflându-se alături de Camelia, îi spusese arătând pe tânărul conte:           — Păcat că băiatul ăsta nu are vreo două-trei milioane, nu-i aşa?           — Nu văd în asta nici o nenorocire, îi răspunse ea. Domnul Restaud are multe calităţi, este cult şi bine văzut de ministrul pe lângă care lucrează. Nu mă îndoiesc că va ajunge un om cu vază. Băiatul ăsta va găsi bani cât îi va pofti inima, în ziua în care va ajunge la putere.           — Desigur, dar dacă ar fi bogat de pe acum?           — Dacă ar fi bogat, spusese Camelia roşind, toate fetele care se găsesc aci s-ar întrece să-l cucerească, şi arătase spre perechile ce dansau un cadril.           — Şi atunci domnişoara de Grandlieu n-ar mai fi singura către care şi-ar îndrepta el privirile. Iată de ce aţi roşit! Vă place, nu-i aşa? Haide, mărturisiţi!           Camelia se ridicase brusc.           „Îl iubeşte”, gândise Derville.

Prima parte.           Franţa, şi cu deosebire Bretania, mai posedă şi astăzi câteva oraşe rămase cu totul în afara mişcării sociale care dă fizionomia veacului al nouăsprezecelea. Lipsite de comunicaţii vii şi susţinute cu Parisul, de-abia legate printr-un drum prost cu subprefectura sau reşedinţa de care depind, oraşele acestea ascultă sau privesc trecerea noii civilizaţii ca pe un spectacol, minunându-se fără s-o aplaude; şi, fie că se tem de ea, fie că o iau în râs, rămân credincioase vechilor moravuri a căror pecete o poartă. Cel ce ar vrea să voiajeze ca arheolog al spiritului şi să cerceteze oamenii, în loc să cerceteze pietrele, ar putea regăsi o imagine a veacului lui Ludovic al XV-lea în vreun sat din Provence, pe cea a veacului lui Ludovic al XIV-lea în adâncul Poitou-ului pe cea a veacurilor încă şi mai vechi în adâncul Bretaniei. Cele mai multe dintre aceste oraşe au decăzut dintr-o strălucire despre care nu vorbesc deloc istoricii, mai preocupaţi de fapte şi de date decât de obiceiuri, dar a cărei amintire trăieşte încă în memorie, ca în Bretania, unde caracterul naţional nu prea îngăduie uitarea a ceea ce este în legătură cu locurile de baştină. Multe dintre aceste oraşe au fost capitalele vreunui mic stat feudal, comitat sau ducat cucerit de coroană ori fărâmiţat între moştenitori, din pricina lipsei unei descendenţe bărbăteşti. Dezmoştenite de activitatea lor, aceste capete au devenit de-atunci încoace braţe. Braţul, lipsit de hrană, se usucă şi vegetează. Aşa încât, de treizeci de ani, portretele acestea ale vremurilor bătrâneşti încep să se şteargă şi să devină rare. Producând pentru mase, industria modernă se dezvoltă distrugând creaţiile străvechii arte, ale cărei roade erau cu totul personale şi pentru consumator şi pentru meşterul ce le făurea. Noi avem produse, nu mai avem opere. Monumentele sunt şi ele, în bună parte, prinse în fenomenele acestea retrospective. Or, pentru industrie, monumente sunt carierele de piatră de construcţie, minele de salpetru sau depozitele de bumbac. Câţiva ani încă, şi aceste originale cetăţi vor fi transformate şi nu se vor mai vedea decât în iconografia aceasta literară.      Unul dintre oraşele în care se regăseşte cea mai corectă fizionomie a veacurilor feudale este Guérande. Acest nume e suficient spre a trezi mii de amintiri în mintea pictorilor, a artiştilor, a gânditorilor ce se pot duce pe ţărmul pe care sălăşluieşte acest magnific giuvaer al feudalităţii, atât de falnic aşezat încât să domine şleaurile dintre mare şi dune, şi care este ca vârful unui triunghi în colţurile căruia se află alte două bijuterii, nu mai puţin curioase, Croisic şi burgul Batz. După Guérande, numai Vitré, situat în centrul Bretaniei, şi Avignon în sud, îşi mai păstrează în toiul epocii noastre intacta lor înfăţişare din Evul Mediu. Încă şi azi Guérande este împrejmuită de puternicele sale ziduri: latele-i şanţuri de apărare sunt pline cu apă, crenelurile-i sunt întregi, meterezele-i nu sunt năpădite de mărăcini, iedera nu şi-a aşternut mantia peste turnurile-i pătrate ori rotunde. Are trei porţi, la care se văd uriaşele verigi ale grilajurilor de fier, nu poţi intra acolo decât trecând peste un pod umblător de lemn, legat în fier, care nu se mai ridică, dar care ar putea să se mai ridice. Primăria a fost blamată, în 1820, că a plantat plopi de-a lungul şanţurilor de apărare, ca să adumbrească promenada. Ea a răspuns că, de o sută de ani. Spre latura dinspre dune, lunga şi frumoasa esplanadă a fortificaţiilor care par terminate ieri fusese preschimbată într-o alee umbrită de ulmi sub care se desfătau locuitorii. La Guérande, casele n-au suferit nici o schimbare, ele n-au devenit nici mai mari, nici mai mici. Niciuna n-a simţit pe faţada ei ciocanul arhitectului ori pensula zugravului, şi nici nu s-a încovoiat sub greutatea vreunei etaj adăugat. Toate au caracterul lor de la obârşii. Unele se sprijină pe nişte stâlpi de lemn ce alcătuiesc galerii pe sub care circulă trecătorii şi ale căror planşeuri se îndoaie fără a se rupe. Casele negustorilor sunt mici şi scunde, cu faţadele acoperite cu plăci de ardezie bătute în cuie. Lemnul, putrezit acum, a fost folosit din plin la tocurile sculptate ale ferestrelor; iar la pervazuri el depăşeşte stâlpii ciopliţi în chip de figuri groteşti, se alungeşte în formă de animale fantastice pe la colţuri, însufleţit de marele dor de artă care, pe acele vremuri, dădea viaţă naturii moarte. Vechiturile acestea, pe care nimic nu le răpune, înfăţişează pictorilor tonurile brune şi figurile şterse atât de dragi pensulei lor. Străzile sunt ceea ce erau şi acum patru sute de ani. Doar că, întrucât populaţia nu mai e atât de numeroasă şi întrucât mişcarea socială este mai puţin vie, un călător dornic să cerceteze oraşul acesta, tot atât de frumos ca şi o străveche armură completă, ar putea străbate, nu fără melancolie, vreo stradă aproape pustie, unde ferestrele tăiate în piatră au fost înfundate cu paiantă, spre a evita impozitul. Strada duce la o poternă1 astupată de un zid tencuit, dincolo de care creşte un pâlc de copaci elegant orânduiţi de mâinile naturii bretone, una dintre cele mai luxuriante, dintre cele mai planturoase vegetaţii din Franţa. Un pictor, un poet s-ar opri să savureze adânca tăcere ce domneşte sub bolta încă nouă a acelei porţi, unde viaţa paşnicei cetăţi nu trimite nici un zgomot, unde bogata câmpie se arată în întreaga ei strălucire printre meterezele ocupate odinioară de arcaşi, de arbaletrieri, metereze asemănătoare cu înaltele vitralii ce se văd la unele foişoare. E cu neputinţă să te plimbi pe acolo fără ca la fiecare pas să nu te gândeşti la obiceiurile, la datinile din vremurile trecute; toate pietrele îţi vorbesc despre ele; în sfârşit, aici ideile Evului Mediu sunt încă în starea de superstiţie. Dacă, din întâmplare, trece vreun jandarm cu pălărie găitănată, prezenţa lui e un anacronism împotriva căruia cugetul protestează; dar nimic nu este mai rar decât a întâlni pe acolo vreo fiinţă sau vreun lucru din vremurile prezente.

Contele de Fontaine, şeful uneia dintre cele mai vechi familii din Poitou1, slujise cu iscusinţă şi curaj cauza Bourbonilor2 în timpul războiului pe care vendeenii3 l-au purtat împotriva Republicii. După ce scăpase teafăr din toate primejdiile ce ameninţară pe conducătorii regalişii în acea epocă furtunoasă a istoriei contemporane, îi plăcea să spună:           — Eu sunt unul dintre cei care s-au jertfit pe treptele tronului!           Această glumă avea un sâmbure de adevăr, dat fiind că era vorba de un om care în sângeroasa zi a luptelor de la Quatre-Chemins fusese cules dintre morţi. Deşi sărăcit cu totul în urma confiscărilor, acest leal vendeean refuzase cu încăpăţânare toate slujbele bine retribuite pe care i le oferise împăratul Napoleon. Nezdruncinat în concepţiile lui aristocratice, se supusese orbeşte concepţiilor clasei sale atunci când socotise că a sosit momentul să-şi aleagă o tovarăşă de viaţă. În ciuda încercărilor unui revoluţionar proaspăt îmbogăţit de a şi-l face ginere, punând mult preţ pe o asemenea încuscrire, el se însurase cu o domnişoară de Kergarouët, fără nici o avere, dar a cărei familie este una dintre cele mai străvechi din Bretania.           Restauraţia4 îl găsi pe domnul de Fontaine împovărat cu o familie numeroasă. Cu toate că nu era în firea acestui inimos gentilom să ceară favoruri, se supuse totuşi dorinţelor soţiei sale, îşi părăsi moşia, al cărei venit modest abia îi ajungea ca să-şi ţină copiii, şi se mută la Paris. Dezamăgit de lăcomia cu care foştii lui camarazi îşi împărţeau între ei funcţiile şi demnităţile constituţionale, era gata să se întoarcă la fâşia lui de pământ, când primi o adresă ministerială, prin care o excelenţă destul de cunoscută îl înştiinţa că i s-a conferit gradul de general de brigadă, în virtutea ordonanţei ce dădea dreptul ofiţerilor din armatele catolice de a-şi socoti primii douăzeci de ani, în care Ludovic ai XVIII-lea5 nu domnise, ca ani de serviciu. Peste câteva zile, vendeeanul mai primi, tot din oficiu, fără să fi făcut nici un demers, crucea ordinul „Legiunii de onoare” şi pe aceea a „Sfântului Ludovic”. Aceste favoruri ce-i veneau unul după altul, şi pe cane credea că le datorează faptului că monarhul nu-l uitase, îl clătinară în hotărârea lui; nu se mai mulţumi, aşa cum făcuse cu evlavie până atunci în fiecare duminică, să-şi ducă familia la Tuileries6 să strige „Trăiască regele” în sala mareşalilor, în clipa când se adunau toţi prinţii la capelă, şi ceru favoarea unei întrevederi particulare. Dar audienţa, care i se acordă numaidecât, nu fu câtuşi ele puţin particulară. Salonul regal era înţesat de slujitori bătrâni, ale căror chipuri pudrate, privite de o anumită înălţime, semănau cu un covor înzăpezit. Aici, gentilomul îşi regăsi vechii lui camarazi, care îl primiră cu oarecare răceală; în schimb, prinţii i se părură „adorabili”, expresie entuziastă, ce-i scăpă din gură în momentul când cel mai binevoitor dintre stăpânii lui, despre care contele credea că nu-l cunoaşte decât după nume, se apropie de el ca să-i strângă mâna şi să-l proclame drept cel mai neaoş dintre vendeeni. Cu tot acest elogiu însă, nici uneia dintre augustele figuri nu-i trecu prin minte să-l întrebe ceva în legătură cu pierderile pe care le suferise, sau cu banii pe care-i vărsase atât de darnic în vistieria armatei catolice. Îşi dădu seama, cam târziu e drept, că făcuse războiul pe socoteala lui propria. Către sfârşitul serii, socoti că îşi poate îngădui o aluzie spirituală la starea lui materială, asemănătoare de altfel cu aceea a multor alţi gentilomi. Maiestatea sa prinse a râde din toată inima, orice vorbă te duh având darul să-i placă, dar pe urmă replică printr-una dintre acele glume regale a cărei blândeţe ustură mai tare decât asprimea unei dojeni. Unul dintre cei mai intimi confidenţi ai regelui se grăbi să se apropie de interesantul vendeean, şi, printr-o frază subtilă şi politicoasă, îi dădu să înţeleagă că n-a sosit încă momentul să se socotească cu stăpânii: la ordinea zilei figurau alte întâmplări, mult mai întârziate decât a sa, şi care aveau să servească, de bună seamă, la istoricul revoluţiei. Contele se desprinse pe neobservate din grupul venerabil care forma un respectuos semicerc în faţa augustei familii. Apoi, după ce-şi desfăcu, nu fără bătaie de cap, sabia care se încurcase între picioarele subţiri, străbătu curtea palatului de la Tuileries, îndreptându-se pe jos spre trăsura ce şi-o lăsase pe chei. Cu îndârjirea specifică nobilimii de viţă veche pentru care amintirea Ligii şi a Baricadelor7 nu s-a stins încă, în trăsură răbufni cu glas tare şi cu riscul de a se compromite, împotriva schimbării ce se produsese la curte.           „Altădată – îşi spunea el – oricine putea să vorbească regelui pe faţă despre micile lui neajunsuri. Seniorii puteau să-i ceară, fără nici o teamă, favoruri şi bani, dar acum să nu poţi căpăta, fără scandal, nici măcar restituirea sumelor împrumutate în cadrul serviciului? La dracu! Crucea „Sfântului Ludovic„ şi gradul de general de brigadă nu fac cât cele trei sute de mii de livre8 pe care le-am cheltuit, până la una, pentru cauza regală. Am să-i vorbesc din nou regelui, dar de data asta deschis şi în cabinetul său.” Întâmplarea asta slăbi cu atât mai mult zelul domnului de Fontaine, cu cât repetatele lui cereri de audienţă rămaseră mereu fără răspuns. Pe deasupra, el mai văzu cum toţi intruşii Imperiului ajungeau la demnităţile rezervate, sub vechea monarhie, numai celor mai bune familii.           „Totul e pierdut – îşi spuse contele într-o dimineaţă. De bună seamă. Regele a fost şi el revoluţionar. Dacă n-ar fi Monsieur9 care nu-şi calcă demnitatea şi-şi răsplăteşte slujitorii credincioşi, nu ştiu pe ce mâini ar ajunge într-o zi coroana Franţei, dacă regimul ăsta ar continua prea mult. Blestematul lor sistem constituţional este cel mai rău dintre toate formele de guvernământ, şi niciodată, nu va fi potrivit pentru Franţa. Ludovic al XVIII-lea şi domnul Beugnot10 au dat totul peste cap la Saint-Ouen.

            Strada Tourniquet1-Saint-Jean – odinioară una dintre străzile cele mai întortocheate şi mai întunecoase ale vechiului cartier care înconjoară Primăria – şerpuia de-a lungul micilor grădini ale Prefecturii Parisului şi da în strada Martroi, tocmai la colţul unui zid, dărâmat astăzi. În locul acesta, se vedea bariera de în care s-a tras numele străzii şi care n-a fost desfiinţată decât în 1823, când oraşul Paris a clădit pe locul unei grădiniţe ce ţinea de Primărie, o sală de bal pentru serbarea dată în onoarea ducelui de Angouleme la întoarcerea lui din Spania2. Strada Tourniquet, în partea ei cea mai lată, la ieşirea din strada Tixeranderie, nu avea decât o lăţime de cinci picioare. Astfel că, pe vreme ploioasă, o apă murdară scălda partea de jos a caselor vechi ce mărgineau această stradă, luând cu ea gunoaiele puse de fiecare gospodină la colţul casei. Căruţele cu gunoi nu puteau trece pe-acolo, locuitorii îşi puneau nădejdea în vreo furtună ca să le cureţe strada, veşnic plină de noroi. Dar cum putea fi curată? Vara, când soarele îşi arunca din plin razele asupra Parisului, o perdea de aur scânteia ca ascuţişul unei săbii, luminând pentru o clipă întunericul acestei străzi, fără a putea usca umezeala de totdeauna, ce se întindea de la parter până la catul întâi al acelor case tăcute şi negre. Locuitorii, care în luna iunie îşi aprindeau lămpile la ora cinci, nu le stingeau niciodată iarna.           Astăzi încă, trecătorul inimos care porneşte din Marais3 pe cheiuri, luând-o de la capătul străzii Chaume, pe străzile Homme-Armé, Billettes şi Deux-Portes, dând în strada Tourniquet, va crede că a mers doar pe sub nişte hrube.           Aproape toate străzile vechiului Paris, a cărui strălucire a fost atât de mult lăudată în cronici, semănau cu acest labirint umed şi întunecos, în care iubitorii de trecut se mai pot încă minuna de unele ciudăţenii istorice. Astfel, când casa aşezată pe colţul făcut de strada Tourniquet cu strada Tixeranderie mai era în fiinţă, privitorii vedeau urmele a două inele groase de fier prinse în zid, rămăşiţă a acelor lanţuri pe care paznicul cartierului le întindea în fiecare seară pentru pază.           Casa aceasta, vrednică de a fi privită din pricina vechimii ei, fusese clădită cu o prevedere care dovedea starea nesănătoasă a acestor locuinţe vechi, deoarece, pentru a întări parterul, se ridicaseră bolţile pivniţei cam cu două picioare deasupra pământului, ceea ce te făcea să urci trei trepte ca să intri în casă. Pervazul uşii de la intrare se rotunjea ca o boltă, în semicerc, a cărei cheie era împodobită cu un cap de femeie şi cu nişte arabescuri roase de vreme. Trei ferestre, cu pervazul la înălţimea unui stat de om, ţineau de o mică locuinţă, aşezată în acea parte a casei care dădea pe strada Tourniquet, de unde îi venea lumina. Ferestrele acelea dărăpănate erau apărate de drugi groşi de fier, destul de rari şi care încheiau cu o măciulie rotundă, ca acelea ce se văd la zăbrelele brutarilor.           Dacă în timpul zilei vreun trecător curios arunca o privire în cele două camere din care se compunea locuinţa, îi era cu neputinţă să vadă ceva, fiindcă era nevoie de soarele de iulie ca să poată descoperi în camera de-a doua cele două paturi acoperite cu postav verde şi alăturate sub tăbliile de lemn care căptuşeau o firidă veche; seara însă, pe la orele trei, de îndată ce se aprindea lumânarea, se putea zări prin fereastra primei odăi o femeie bătrână, aşezată pe un scăunel în colţul vetrei, unde sufla într-o sobiţă pe care fierbea încet o tocană, cum se pricep că facă portăresele. Câteva vase de bucătărie şi unelte de gospodărie, agăţate în fundul odăii, se desluşeau în umbră. La ora aceea, o masă veche aşezată pe două picioare puse cruciş, fără faţă de masă, era împodobită cu câteva tacâmuri de cositor şi eu mâncarea pregătită de bătrână. Trei scaune proaste mobilau odaia aceasta, care slujea totodată de bucătărie şi de sufragerie. Deasupra vetrei se găsea un ciob de oglindă, un amnar, trei pahare, chibrituri şi o oală mare albă, hârbuită. Podeaua odăii, însă, vasele, vatra, totul te incinta prin buna rânduială şi economia care domnea în acest cămin rece şi întunecos.           Chipul palid şi zbârcit al bătrânei se potrivea cu întunecimea străzii şi cu rugina casei. Văzând-o nemişcată pe scaun, ai fi zis că face parte din casa aceasta, ca un melc în găoacea lui; chipul ei, pe care răzbea un fel de expresie nelămurită de răutate de sub o blândeţe prefăcută, era încununat cu o bonetă de tul, rotundă şi turtită, care îi ascundea prea puţin părul alb; ochii mari şi cenuşii erau la fel de liniştiţi ca şi strada: şi numeroasele zbârcituri de pe obraz semănau cu crăpăturile pereţilor.           Fie că se născuse în sărăcie, fie că decăzuse dintr-o trecută strălucire, părea de mult împăcată cu trista ei soartă.           De la răsăritul soarelui şi până seara, în afară de timpul când pregătea masa sau când se ducea, purtând un coş, să cumpere merinde, bătrâna asta şedea în cealaltă cameră, dinaintea ultimei ferestre, în faţa unei fete tinere. La orice ceas al zilei, trecătorii zăreau pe tânăra lucrătoare, aşezată într-un jeţ vechi de catifea roşie, cu grumazul aplecat pe un gherghef de brodat, lucrând cu râvnă. Maică-sa avea şi ca un gherghef verde pe genunchi şi se îndeletnicea cu facerea tulului, dar degetele ei mânuiau anevoie ghemele. Vederea îi slăbise şi nasul ei noduros, de bătrână de şaizeci de ani, purta nişte ochelari străvechi, de aceia ce se ţin pe vârful nărilor numai datorită apăsării pe care acestea o exercită.           Când venea seara, aceste două fiinţe harnice aşezau între ele o lampă, a cărei lumină, trecând prin două globuri de sticlă pline cu apă, arunca pe lucrul lor o puternică lumină, care îngăduia uneia dintre ele să vadă firele cele mai subţiri aflate în ghemele gherghefului ei şi celeilalte să deosebească desenele cele mai gingaşe trase pe ţesătura pe care o broda.

  -H aide, iarăşi gioarsa aia bătrână! Această exclamaţie o scosese un secretăraş de soiul celora ce se numesc prin birourile de notariat trepăduşi şi care în clipa asta muşca cu mare poftă dintr-o bucată de pâine; scoase din ea niţeluş miez, făcu un cocoloş şi îl azvârli prin vasistasul unei ferestre pe care se sprijinea. Bine ţintit, cocoloşul sări îndărăt până aproape de înălţimea geamului, după ce a lovit pălăria unui necunoscut care tocmai străbătea curtea unei case aşezate pe strada Vivienne, unde locuia domnul Derville, avocat. — Isprăveşte o dată, Simonin, nu mai face şotii oamenilor, că te dau afară. Clientul, oricât ar fi el de sărac, e tot om, ce naiba, spuse primul-secretar, întrerupându-se din verificarea unei socoteli. Îndeobşte, trepăduşul este, cum era şi Simonin, un băiat de treisprezece-patrusprezece ani, care în toate birourile de notariat se află sub ocârmuirea specială a primului-secretar, de ale cărui comisioane şi bileţele de dragoste are grijă, tot ducându-se cu ordine de urmărire pe la portărei şi cu jalbe la tribunal. Prin apucăturile sale aduce cu ştrengarul Parisului şi meseria îi impune să umble cu chichiţe şi cârcote. Copilul acesta e aproape întotdeauna nemilos, neînfrânat, nesupus, face cuplete, e mucalit, lacom şi trândav. Totuşi, aproape toţi secretarii aceştia au câte o mamă bătrână, locuind la al cincilea, şi cu care-şi împart cei treizeci-patruzeci de franci, leafa lor pe o lună. — Dacă şi el e om, de ce îi zici gioarsă bătrână? zise Simonin, cu o mutră de şcolar care şi-a prins profesorul cu o greşeală. Şi începu iarăşi să-şi mănânce pâinea şi brânza, proptindu-şi umărul în pervazul ferestrei, căci se odihnea în picioare ca şi caii de birja, cu un picior ridicat şi sprijinit pe celălalt, pe vârful pantofului. — Ce festă i-am mai putea juca chinezului ăstuia? întrebă pe şopti te cel de-al treilea secretar, pe nume Godeschal, oprindu-se în mijlocul unei argumentări pe oare o redacta într-o petiţie transcrisă de către al patrulea secretar şi ale cărei copii erau făcute de doi învăţăcei veniţi din provincie. Apoi continuă să improvizeze… Dar în binevoitoarea şi înalta sa înţelepciune, Maiestatea Sa Ludovic al 18-lea (în litere, hei, Desroches, cel plin de ştiinţă, tu care faci transcrierea!) în clipa în care a luat din nou în mână frânele regatului său: a înţeles… (ce-o fi înţeles, şmecherul ăsta bătrân?) înalta misiune la care o chema divina Providenţă… (semn de mirare şi şase puncte: cei de la tribunal sunt destul de evlavioşi ca să ne treacă asta cu vederea) şi cel dintâi gând al său a fost, după cum o dovedeşte data decretului mai sus-arătat, de a înlătura nenorocirile pricinuite de către groaznicele şi jalnicele dezastre ale vremurilor noastre revoluţionare, restituind credincioşilor şi numeroşilor săi servitori (numeroşilor, e o măgulire care va plăcea tribunalului) toate bunurile lor nevândute, fie că ele se găsesc în domeniul public, fie că se găsesc în domeniul ordinar sau extraordinar al Coroanei, fie, în sfârşit, că se găsesc în daniile către aşezămintele publice, căci suntem şi ne socotim în stare de a susţine că acesta e spiritul şi înţelesul faimosului şi atât de loialului decret dat în ziua de… luaţi seama, – zise Godeschal celor trei secretari – păcătoasa asta de frază mi-a umplut tot restul paginii. Ei bine, reluă el, muind cu limba marginea caietului ca să poată întoarce fila groasă a colii timbrate, ei bine dacă vreţi să-i jucaţi o festă, spuneţi-i că patronul nu poate vorbi cu clienţii decât între orele două şi trei dimineaţa: să vedem dacă o să mai vină hoţomanul ăla bătrân! Şi Godeschal reluă fraza începută: dat în ziua de… aţi scris? întrebă el. — Da, strigară tustrei copiştii. Toate mergeau în acelaşi timp, petiţia, statul de vorbă şi uneltirea. — Dată în ziua de… hei, moş Boucard, ce dată avea decretul? trebuia să punem punctul pe i, carnacsi![1] asta lungeşte cererea. — Carnacsi, repetă unul dintre copişti, înainte ca Boucard, primul-secretar, să fi putut răspunde. — Cum a sta? Ai scris carnaxi? strigă Godeschal, uitându-se la noii veniţi cu un aer aspru şi mucalit totodată. — Păi da, zise Desroches, cel de-al patrulea secretar, aplecându-se peste copia vecinului său, a scris: trebuie să punem punctele pe i şi carnacsi cu x. Toţi secretarii izbucniră într-un hohot de râs. — Cum asta, domnule Huret, dumneata iei carnacsi drept un termen juridic, şi mai spui că eşti din Montagne! exclamă Simonin. — Şterge bine de tot, zise primul-secretar. Dacă judecătorul însărcinat cu dosarul vede una ca asta, o să spună că ne batem joc de mâzgăleală. O să se supere patronul. Haide! nu mai face prostii de astea, domnule Huret. Un normand nu are voie să dea rasol când scrie o cerere. Asta e „prezentaţi arm” al breslei notarilor. — Dat în ziua… dat în ziua… întrebă Godeschal. Spune-mi o dată Boucard, când a fost dată? — Iunie 1814, răspunse primul-secretar, fără să-şi lase lucrul. O bătaie în uşă întrerupse fraza acestei petiţii, îmbâcsite de amănunte de prisos. Cinci secretari rânjiţi până la urechi, cu ochii vioi şi ironici, cu părul creţ, se întoarseră cu nasul spre uşă, după ce strigară cu toţii, cu glasul unui cântăreţ de strană: intră. Boucard rămase cu faţa îngropată într-un maldăr de acte, numite, în stil de grefă, vreascuri, şi continuă să-şi întocmească darea de seamă a cheltuielilor, la care tocmai lucra. Biroul de notariat era o încăpere mare, împodobită cu soba clasică ce se găseşte în toate vizuinile sâcâielii. Burlanele străbăteau odaia în diagonală şi ajungeau la un cămin nefolosit pe a cărui tăblie de marmură se vedeau felurite bucăţi de pâine, triunghiuri de brânză de Brie, costiţe de porc proaspete, pahare, sticle şi ceaşca de ciocolată a primului-secretar. Aroma acestor bunătăţi se amesteca atât de bine cu mirosul sobei încinse peste măsură, cu izul anumit al birourilor şi al hârţoagelor, încât nici duhoarea unei vulpi n-ar fi putut fi simţită. Podeaua era de mult acoperită de noroiul şi de zăpada adusă de secretari. Lângă fereastră se afla masa de scris cu oblon a primului-secretar şi de oare se sprijinea măsuţa celui de-al doilea. În clipa aceasta, al doilea secretar făcea tribunalul. Era cam între opt şi nouă dimineaţa. Drept orice podoabă, secretariatul nu avea decât acele afişe mari, care anunţă sechestre imobiliare, vânzări, licitaţii între majori şi minori, adjudecări definitive sau în pregătire, mândria birourilor de notariat. În spatele primului-secretar se afla un dulap uriaş cu rafturi, care acoperea tot peretele şi în care fiece despărţitură era îndesată cu teancuri de hârtie de unde atârna un număr nesfârşit de etichete şi capete de sfoară roşie ce dădeau o înfăţişare cu totul deosebită dosarelor de procedură. Rafturile de jos ale dulapului erau pline de cartoane îngălbenite de atâta întrebuinţare, mărginite cu hârtii albastre şi pe care se puteau citi numele clienţilor de seamă ale căror afaceri mănoase erau în lucru în acel moment. Lumina zilei pătrundea anevoie prin geamurile murdare. La Paris, de altminteri, sunt prea puţine birouri de notariat în care se poate lucra fără lampă, în luna februarie înainte de ora zece, căci toate sunt într-o stare de neîngrijire care se poate lesne înţelege. Toată lumea trece pe acolo, nimeni nu rămâne, nici nu arată vreun interes faţă de ceea ce este atât de banal, nici avocatul, nici împricinaţii, nici secretarii nu ţin la eleganţa unui loc care pentru unii e o şcoală, pentru alţii un loc de trecere, iar pentru maestru un laborator. Plin de jeg, mobilierul trece din mână în mână, de la avocat la avocat, cu o evlavie atât de mare, încât unele secretariate mai păstrează încă cutii de rămăşiţe, ghemuri de şnururi de hârtie, formulare de la procurorii de la Chlet, prescurtare de la Châtelet[2], jurisdicţie care în vechea orânduială însemna ceea ce numim astăzi un tribunal de primă instanţă. Secretariatul acesta întunecos, năclăit de praf, avea deci la fel ca toate celelalte, ceva pe care împricinaţii îl găseau respingător şi care din această pricină era unul dintre cele mai hâde şi mai monstruoase lucruri din Paris. Desigur, dacă paraclisele umede în care rugăciunile sunt cântărite şi plătite ca mirodeniile, dacă prăvăliile telalilor în care se răsfaţă zdrenţele ce-ţi spulberă toate iluziile vieţii, arătându-ţi cum sfârşesc toate gloriile noastre; dacă aceste două haznale ale poeziei n-ar fi existat, secretariatul unui avocat ar fi fost, dintre toate dughenele lumii noastre, cea mai îngrozitoare. Dar tot aşa stau lucrurile cu tribunalul, cu tripourile, cu colecturile şi cu localurile deocheate. De ce? Poate că în aceste locuri drama, desfăşurându-se în sufletul omului, face ca accesoriile să-i fie indiferente; ceea ce ar explica simplicitatea marilor cugetători şi a marilor ambiţioşi. — Unde mi-e briceagul? — Îmi iau dejunul. — Hai te cară, am făcut o pată pe petiţie. — Sssst! domnilor! Aceste felurite exclamaţii se auziră toate deodată în clipa în care bătrânul pricinaş închise uşa, cu acel soi de umilinţă ce schimonoseşte toate mişcările unui om nenorocit. Necunoscutul încercă să zâmbească, dar muşchii obrazului i se destinseră, după ce căutase în zadar un semn de bunăvoinţă pe chipurile neînduplecat de nepăsătoare ale celor şase secretari. Obişnuit, fără îndoială, să judece oamenii, el se adresă cu multă cuviinţă trepăduşului, nădăjduind că acest topor de oase o să-i răspundă cu blândeţe. — Domnule, patronul dumitale e dispus să mă primească? Mucalitul trepăduş nu-i răspunse bietului om decât dându-şi binişor, de câteva ori la rând, cu mâna stângă peste ureche, de parcă ar fi spus: „Sunt surd”. — Ce doreşti, domnule? întrebă Godeschal care, pe când punea această întrebare, înfuleca o bucată de pâine cu care s-ar fi putut încărca o ţeavă de tun. Îşi ridică în aer cuţitul şi se aşeză picior peste picior, ridicându-l pe cel de deasupra la înălţimea ochilor. — Domnule, vin aici a cincea oară. Aş dori să vorbesc cu domnul Derville. — Aveţi treabă cu dânsul? — Da, dar nu pot vorbi decât cu dânsul… — Patronul doarme; dacă doriţi să-l consultaţi asupra unor lucruri grave, dânsul nu lucrează serios decât la miezul nopţii. Dar dacă vreţi să ne spuneţi nouă despre ce e vorba, am putea tot ca şi dânsul să vă… Necunoscutul nici nu clipi. Se uită cu sfială în jurul lui, ca un câine care, strecurându-se într-o bucătărie străină, se teme să nu fie bătut. Datorită stării lor, secretarii de avocat nu se tem niciodată de hoţi; ei nu aruncară deci nicio bănuială asupra omului cu manta cu mai multe gulere şi-l lăsară să cerceteze încăperea în care zadarnic se uita după un scaun pe care să-şi odihnească trupul, căci se vedea bine că era obosit. Avocaţii lasă într-adins foarte puţine scaune în birourile lor. Clientul de rând, plictisit să tot aştepte în picioare, pleacă bombănind, dar nu răpeşte un timp care după vorba unui vechi procuror nu e socotit în onorar. — Domnule, răspunse el, am avut cinstea să vă înştiinţez că nu pot să expun chestiunea care mă aduce decât domnului Derville; am să aştept până se trezeşte. Boucard îşi sfârşise adunarea. Simţi aroma ciocolatei lui, se ridică din jilţul său de paie, veni lângă cămin, îl măsură pe bătrân cu privirea, se uită la mantaua lui cu trei gulere şi făcu o schimă ce nu se poate descrie. Se gândi pesemne, că oricât l-ar stoarce cineva pe acest client, i-ar fi fost cu neputinţă să scoată de la el un ban; se amestecă atunci în vorbă răspicat şi scurt, în dorinţa de a se dezbăra de un client păgubos. — V-au spus adevărul, domnule. Patronul nu lucrează decât noaptea. Dacă pricina dumneavoastră e gravă, vă sfătuiesc să veniţi la unu noaptea. Împricinatul se uită la primul-secretar cu un aer năuc şi rămase o clipă nemişcat. Obişnuiţi cu toate schimbările de fizionomie şi cu toanele ciudate care fac pe oamenii ce se ţin de procese să pară când nehotărâţi, când îngânduraţi, secretarii îşi văzură de prânzul lor, făcând tot atâta zgomot cu fălcile cât ar face nişte cai la ieslele lor, fără a se mai sinchisi de bătrân. — Domnule, am să vin deseară, zise în cele din urmă bătrânul care, cu o îndârjire proprie oamenilor nenorociţi, căuta să prindă în greşeală pe toată lumea. Singura epigramă îngăduită mizeriei este de a sili justiţia şi milostenia la denegări nedrepte. După ce nenorociţii au dat societatea de minciună, se aruncă şi mai cu ardoare la sânul lui Dumnezeu. — Ia uite, ce îndrăzneţ fără pereche, zise Simonin, cât încă bătrânul n-apucase să închidă uşa. — Parcă a ieşit din mormânt, răspunse secretarul. — O fi vreun colonel care-şi cere vreo restanţă, spuse primul-secretar. — Nu, e un fost portar, zise Godeschal. — Pun rămăşag că e nobil, strigă Boucard. — Mă prind că a fost portar, răspunse Godeschal. Numai portarii sunt înzestraţi din fire cu mantale cu mai multe gulere, soioase şi rupte ferfeniţă la poale, ca a acestui unchiaş. Nu i-aţi văzut cizmele scâlciate în care intră apa, şi cravata care îi ţine loc de cămaşă? A dormit pe sub poduri. — Ar putea să fie nobil şi să fi tras cordonul[3], strigă Desroches. Asta s-a mai văzut. — Nu, reluă Boucard printre hohote de râs, eu susţin că a fost berar în 1789 şi colonel pe vremea republicii. — Pun rămăşag cu fiecare din voi, pe câte un bilet de teatru, că a fost soldat, zise Godeschal. — S-a făcut! răspunse Boucard. — Domnule, domnule! strigă micul secretar, deschizând fereastra. — Ce faci, Simonin, ce faci? întrebă Boucard. — Îl chem ca să-l întreb dacă e colonel sau portar; el trebuie să ştie. Toţi secretarii izbucniră în râs. Cât despre bătrân el şi urca scările. — Ce-o să-i spunem? strigă Godeschal. — Las pe mine! răspunse Boucard. Bietul om intră cu teamă, plecând ochii în jos, poate ca să nu-şi trădeze foamea uitându-se cu prea mare lăcomie la mâncăruri. — Domnule, îi zise Boucard, vreţi să fiţi aşa de bun şi să ne spuneţi cum vă numiţi, pentru ca patronul să ştie dacă… — Chabert. — O fi colonelul mort la Eylau[4]? întrebă Huret care, pentru că nu spusese niciun cuvânt până atunci, era dornic să adauge şi el o batjocură pe lângă toate celelalte. — El însuşi, domnule, răspunse bietul om cu o antică simplitate. Şi se retrase. — Tiiii! — Ramolit! — Pfiiiu! — Of! — Ah! — Bum! — Ah, caraghios bătrân! — Tralala, lala! — Dus pe copcă! — Domnule Desroches, te duci la teatru fără să plăteşti, zise Huret celui de al patrulea secretar, dându-i o asemenea palmă peste umăr că ar fi putut ucide un rinocer. Se porni un puhoi de strigăte, de râsete şi de exclamaţii, pe care, ca să-l poţi descrie, ar trebui să foloseşti toate onomatopeele graiului. — La care teatru mergem? — La Operă, strigă primul-secretar. — Mai întâi, strigă Godeschal, nu s-a fixat un anume teatru. Dacă vreau, pot să vă duc la madame Saqui[5]. — La madame Saqui nu e un spectacol, spuse Desroches. — Dar ce e un spectacol? reluă Godeschal. Să stabilim mai întâi faptele. Pe ce am pus rămăşag, domnilor? — Pe un spectacol. Ce e un spectacol? Un lucru pe care îl vezi… — Dar în felul acesta o să scapi ducându-ne să vedem cum curge apa pe sub Pont-Neuf, strigă Simonin, întrerupându-l. — Pe care-l vezi pe bani, zise Godeschal în continuare. — Apăi pe bani vezi o mulţime de lucruri care nu sunt un spectacol. Definiţia nu e exactă, vorbi Desroches. — Ci ascultaţi-mă o dată! — Baţi câmpii, dragule, zise Boucard. — La Curtius e oare un spectacol? zise Godeschal. — Nu, răspunse primul-secretar, e o sală în care sunt expuse chipuri de oameni, de animale. — Mă prind pe o sută de franci contra unui gologan, reluă Godeschal, că şi sala lui Curtius alcătuieşte un ansamblu de lucrări căruia îl poate fi atribuit numele de spectacol. El presupune un lucru care poate fi văzut la diferite preţuri, după locul pe care vrei să-l ocupi… — Hodoronc-tronc, zise Simonin. — Ia vezi să nu te pocnesc! spuse Godeschal. Secretarii ridicară din umeri. — De altfel, nu e deloc sigur că maimuţoiul ăsta bătrân nu şi-a bătut joc de noi, zise el, punând capăt argumentării sale, înăbuşită de râsul celorlalţi secretari. Într-adevăr, colonelul Chabert e mort de-a binelea, soţia lui s-a recăsătorit cu contele Ferraud, consilier de stat. Doamna Ferraud este una dintre clientele biroului. — Procesul se amână pe mâine, spuse Boucard. La lucru domnilor! — Daţi-o naibii! nu ne ţinem de treabă. Isprăviţi cu cererea ceea, trebuie să fie înregistrată înainte de şedinţa secţiei a patra. Procesul se judecă astăzi. Haideţi, în galop. — Dac-ar fi fost colonelul Chabert, nu i-ar fi tras un picior undeva, şolticului ăstuia de Simonin care făcea pe surdul? zise Huret, socotind că observaţia aceasta e mai convingătoare decât a lui Godeschal. — Deoarece n-am hotărât nimic, continuă Boucard, hai să ne-nvoim să luăm o lojă de rangul al doilea la Comedia Franceză, să-l vedem pe Talma[6] în Nero. Simonin merge la parter. Spunând aceasta, primul-secretar se aşeză la biroul său şi ceilalţi făcură la fel. — Dată în iunie 1814 (în litere), zise Godeschal. Gata? — Da, răspunseră cei doi copişti dimpreună cu cei care transcriau, şi penele începură să scârţâie pe hârtia timbrată, făcând în birou zgomotul a o sută de cărăbuşi închişi de nişte şcolari în cornete de hârtie. — Şi nădăjduim că domnii care alcătuiesc tribunalul… zise cel care dicta. Staţi! trebuie să-mi recitesc fraza, nu mai înţeleg nici eu. — Patruzeci şi şase… ar trebui să se întâmple mai des!… şi cu trei, patruzeci şi nouă, zise Boucard. — Nădăjduim, – reluă Godeschal după ce recitise totul – că domnii care alcătuiesc tribunalul, nu vor fi mai puţin mărinimoşi de cum a fost augustul autor al decretului şi că vor da dreptate neînsemnatelor cereri ale administraţiei marii cancelarii a Legiunii de Onoare[7], fixând jurisprudenţa în sensul larg pe care îl stabilim noi aici… — Domnule Godeschal, doriţi un pahar de apă? întrebă secretăraşul. — Afurisitul ăsta de Simonin! zise Boucard. Hai, pregăteşte-ţi caii cu două rânduri de talpă şi şterge-o până la palatul invalizilor. …pe care îl stabilim noi aici, reluă Godeschal. Adăugaţi: în interesul doamnei… (scrieţi cuvintele întregi) vicontesa de Grandlieu. — Cum? strigă primul-secretar, vă apucaţi de făcut o jalbă într-un proces Grandlieu pentru Legiunea de Onoare – o afacere angajată în interesele biroului, revenindu-i cheltuielile şi cheltuielile în bloc! — Ah, nătângi mai sunteţi! Puneţi-mi vă rog la o parte copiile şi ciorna, păstraţi-mi-le pentru procesul Navarin împotriva ospiciilor. E târziu, mai fac o scurtă petiţie cu „având în vedere” şi mă duc chiar eu la tribunal… Scena aceasta dezvăluie una dintre miile de plăceri, care mai târziu te fac să spui în treacăt tineretului: erau vremuri frumoase!   Pe la ceasurile unu din noapte, pretinsul colonel Chabert, bătu la poarta domnului Derville, avocat pe lângă tribunalul de primă instanţă din departamentul Senei. Portarul îi răspunse că domnul Derville n-a venit acasă încă. Bătrânul însă spuse că are întâlnire cu dânsul şi urcă scările la acest faimos jurist care, cu toată tinereţea sa, trecea drept unul dintre capetele cele mai luminate de la Palatul de Justiţie. După ce a sunat, nu mică îi fu mirarea acestui bănuielnic solicitator când îl văzu pe primul-secretar că orânduia în sufrageria patronului său numeroasele dosare ale proceselor care veneau la rând a doua zi. Nu mai puţin mirat, secretarul îl salută pe colonel, rugându-l să ia loc; ceea ce clientul şi făcu. — Pe legea mea domnule, am crezut că glumeaţi ieri, când mi-aţi dat o oră aşa de cu noapte, zise bătrânul cu veselia falsă a unui om ruinat, care se sileşte totuşi să zâmbească. — Secretarii glumeau şi spuneau totodată şi adevărul, reluă primul-secretar văzându-şi de treabă. Domnul Derville a ales ceasul acesta ca să-şi cerceteze procesele, să-şi aleagă mijloacele, să pună totul în ordine şi să hotărască în privinţa apărării. Inteligenţa sa uimitoare e mai liberă în această clipă, singura în care poate avea liniştea şi tihna trebuitoare unei bune chibzuieli. De când e dumnealui avocat sunteţi al treilea căruia îi dă o consultaţie la acest ceas din noapte. După ce se întoarce, patronul discută fiecare afacere, citeşte totul, îşi petrece patru-cinci ore cu lucrul; pe urmă sună şi mă lămureşte asupra intenţiilor sale. Dimineaţa, de la zece ceasuri până la două, îşi ascultă clienţii, apoi tot restul zilei îl foloseşte pentru felurite întâlniri. Seara iese în lume ca să-şi întreţină relaţiile. Nu-i rămâne deci decât noaptea ca să-şi studieze cu atenţie procesele ce le are, să scotocească în arsenalul codului şi să-şi întocmească planul de bătaie. Nu vrea să piardă niciun proces, e îndrăgostit de meseria lui. El nu ia asupră-şi, aşa cum fac colegii lui, orice fel de afaceri. Iată cum e viaţa sa, care e deosebit de activă. Şi câştigă mulţi bani. Ascultând aceste lămuriri, bătrânul rămase mut şi figura lui ciudată luă o expresie atât de lipsită de deşteptăciune, încât secretarul, după ce se uită lung la dânsul, nu-l mai băgă în seamă. Puţin după aceasta intră şi Derville în ţinută de bal; primul-secretar îi deschise uşa şi căută să isprăvească cu orânduirea dosarelor. Tânărul avocat rămase o clipă uluit zărind în penumbră pe ciudatul client care-l aştepta. Colonelul Chabert era tot aşa de nemişcat ca figurile de ceară din cabinetul lui Curtius, unde Godeschal voise să-şi ducă colegii. Nemişcarea aceasta n-ar fi avut poate nimic surprinzător dacă n-ar fi întregit priveliştea neobişnuită, pe care o înfăţişa personajul acesta din cap până în picioare. Bătrânul soldat era slab şi uscăţiv. Fruntea lui, dinadins ascunsă sub o perucă lucioasă, îi dădea un aer misterios; ochii păreau acoperiţi de-o albeaţă străvezie, ai fi zis un sidef murdar, ale cărui răsfrângeri albăstrii sclipeau la flacăra luminărilor. Obrazul său palid şi gălbejit, lung şi subţire, tăiş de cuţit, dacă e îngăduit să folosim această expresie comună, părea al unui mort. Grumazul îi era strâns înfăşurat într-o cravată proastă de mătase neagră. Clar-obscurul îi ascundea atât de bine trupul, începând de la dunga întunecată pe care o făcea această zdreanţă, încât un om cu imaginaţie ar fi putut să ia acest cap de bătrân drept un desen în profil după umbra unei figuri, datorit întâmplării, sau drept un portret fără ramă a lui Rembrandt. Marginile pălăriei care acopereau fruntea bătrânului aruncau o umbră neagră pe partea de sus a chipului său. Acest efect ciudat, deşi natural, scotea în relief, prin violenţa contrastului, zbârciturile albe, adânciturile îngheţate, expresia lâncedă şi searbădă a acestei fizionomii cadaverice. În sfârşit, înţepeneala trupului, lipsa de căldură din privire, se acordau cu o anumită expresie de nebunie tristă, cu semnele degradante caracteristice idioţiei, ca să facă din acest chip un nu ştiu ce jalnic, care nu poate fi redat în cuvinte. Dar un observator şi mai ales un avocat ar mai fi găsit în acest om ca lovit de trăsnet, semnele unei dureri adânci, urmele unei mizerii care îi schimonosise chipul, întocmai cum picăturile de ploaie căzute din cer pe o marmură frumoasă o strică în cele din urmă. Un medic, un scriitor, un magistrat ar fi presimţit o întreagă dramă, văzând această sublimă grozăvenie, care se putea făli doar cu atât că semăna cu acele schiţe pe care le desenează pictorii în joacă, pe marginea pietrelor litografice, stând de vorbă cu prietenii. Văzându-l pe avocat, necunoscutul tresări, cu o mişcare convulsivă, ca aceea care îi scutură pe poeţi când un zgomot neaşteptat îi trezeşte dintr-o adâncă visare în toiul tăcerii şi al nopţii. Bătrânul îşi scoase grabnic pălăria şi se ridică în picioare ca să-l salute pe acest tânăr; pielea care îi căptuşea pălăria, fiind fără îndoială foarte unsuroasă, peruca îi rămase lipită înăuntru, fără ca el să-şi dea seama, şi îi ieşi la iveală creştetul gol, mutilat îngrozitor de o cicatrice transversală, care pornea dinapoia capului şi ajungea până la ochiul drept, alcătuind peste tot un fel de cusătură grosolană ieşită în relief. Dezlipirea neaşteptată a acestei peruci murdare, pe care bietul om o purta ca să-i ascundă rana nu stârni câtuşi de puţin râsul celor doi tineri jurişti, atâta era de cumplit la vedere craniul acesta crăpat. Primul gând pe care ţi-l trezea înfăţişarea acestei răni, iată-l: pe acolo s-a scurs inteligenţa. — Dacă nu e colonelul Chabert, trebuie să fie un straşnic ostaş, se gândi Boucard. — Domnule, îi zise Derville, cu cine am onoarea să stau de vorbă? — Colonelul Chabert. — Care? — Cel care a murit la Eylau, răspunse bătrânul. Auzind fraza aceasta ciudată, secretarul şi avocatul îşi aruncară o privire care însemna: e nebun! — Domnule, reluă colonelul, aş dori să vă încredinţez numai dumneavoastră taina situaţiei mele. Un lucru vrednic de luat în seamă este îndrăzneala naturală a avocaţilor. Fie obişnuinţa de a primi un mare număr de persoane, fie sentimentul adânc al sprijinului pe care li-l dă legea, fie încrederea în menirea lor, ei pătrund pretutindeni fără teamă; întocmai ca preoţii şi ca medicii. Derville făcu un semn lui Boucard, care dispăru. — Domnule, spuse avocatul, ziua nu sunt prea zgârcit cu timpul meu; dar la miezul nopţii, clipele îmi sunt preţioase. Aşadar, fii scurt şi precis. Vino la chestie fără ocoluri. Îţi voi cere eu însumi lămuririle de care voi avea nevoie. Vorbeşte! După ce-l pofti pe ciudatul său client să şadă, tânărul se aşeză şi el la masă, însă pe când asculta cele ce îi spunea răposatul colonel, îşi răsfoia dosarele. — Domnule, începu răposatul, ştii poate că eu comandam un regiment de cavalerie la Eylau. Am avut o parte însemnată la reuşita faimoasei şarje a lui Murat, care a hotărât soarta bătăliei. Din nefericire pentru mine, moartea mea este un fapt istoric, consemnat în Victorii şi Cuceriri, unde este descrisă în amănunţime. Am rupt în două cele trei fronturi ruseşti care, realcătuindu-se îndată, ne siliră să le străbatem din nou în sens contrar. În clipa în care ne întorceam la împărat, după ce îi risipiserăm pe ruşi, am întâlnit cavaleria duşmană cu arme grele. Mă repezii la îndărătnicii aceştia. Doi ofiţeri ruşi, doi adevăraţi uriaşi, mă atacară În acelaşi timp. Unul dintr-înşii îmi dădu în cap o lovitură de sabie care despică totul, până şi boneta de mătase neagră pe care o aveam pe cap şi îmi crăpă adânc ţeasta. Căzui de pe cal. Murat îmi veni în ajutor, trecu peste trupul meu, el şi toţi ai lui, o mie cinci sute ide oameni, o nimica toată, nu-i aşa? Moartea mea fu adusă la cunoştinţa împăratului care, din prevedere (mă iubea niţeluş, ocrotitorul), vru să ştie dacă mai erau ceva sorţi de scăpare pentru omul căruia îi datora un atac atât de puternic. Trimise doi doctori ca să mă caute şi să mă aducă la ambulanţă, spunându-le poate cam prea cu nepăsare, fiindcă avea altceva de făcut: „Ia duceţi-vă şi vedeţi dacă nu cumva mai trăieşte bietul meu Chabert”! Afurisiţii aceia de studenţi în medicină, care mă văzură călcat în picioare de caii a două regimente, fără îndoială că nu şi-au mai dat osteneala să-mi pipăie pulsul şi au spus că eram mort de-a binelea. Actul morţii melc a fost pesemne întocmit după regulile stabilite de jurisprudenţa militară. Când îşi auzi clientul că se exprimă cu o atât de desăvârşită limpezime şi povesteşte fapte aşa de posibile, deşi ciudate, avocatul îşi lăsă dosarele, îşi puse cotul stâng pe masă, îşi sprijini capul în pumn şi privi ţintă la colonel. — Ştii domnule, îi spuse întrerupându-l, că sunt avocatul contesei Ferraud, văduva colonelului Chabert? — Soţia mea? Da domnule. Aşa că după sute de încercări fără rezultat pe lângă oameni de legi, care toţi m-au luat de nebun, m-am hotărât să vin la dumneata. Îţi voi vorbi mai  târziu despre nenorocirile melc. Lasă-mă mai întâi să expun faptele, să-ţi lămuresc mai degrabă cum au trebuit să se petreacă, decât cum s-au petrecut. Oarecare împrejurări, care trebuie să fie cunoscute numai de Cel de Sus, mă silesc şi-ţi înfăţişez multe dintre ele ca pe nişte ipoteze. Aşadar, domnule, rănile pe care le-am primit mi-au dat pesemne un tetanos, care mi-a pricinuit o criză asemenea unei boli numită, pare-mi-se, catalepsie. Altfel, cum să-mi explic, că după obiceiul războiului, am fost despuiat de haine şi aruncat în groapa comună, de către cei însărcinaţi să îngroape morţii! Aici, îngăduie-mi să aduc un amănunt pe care m-am putut să-l cunosc decât după întâmplarea pe care trebuie să o numesc moartea mea. Am întâlnit în 1814 la Stuttgart un fost sergent din regimentul meu. Dragul de el, singurul care a voit să mă recunoască şi despre care îţi voi vorbi îndată, îmi lămuri fenomenul conservării mele, spunându-mi că şi calul meu primise un glonţ în coastă, în clipa în care am fost rănit eu însumi. Cal şi călăreţ s-au prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Căzând fie la dreapta fie la stânga, am fost desigur acoperit de trupul calului meu, care a împiedicat să fiu călcat în picioarele cailor sau lovit de vreun glonţ. Când îmi venii în fire, domnule, eram într-o poziţie şi într-o atmosferă de care nu ţi-aş putea da vreo idee nici dacă ţi-aş povesti până mâine. Am vrut să mă mişc, dar nu găseam loc. Deschizând ochii, nu văzui nimic. Lipsa de aer era lucrul cel mai primejdios şi care mă lumină cum nu se poate mai bine asupra stării mele. Înţelesei că acolo unde mă aflam, aerul nu se primenea deloc şi că urma să mor. Gândul acesta făcu să-mi înceteze senzaţia de durere cumplită care mă trezise. Urechile îmi ţiuiau îngrozitor. Auzii, sau mi se păru că aud, nu vreau să dau ca sigur nimic, gemete care ieşeau din acea lume de cadavre în mijlocul căreia zăceam. Deşi amintirea acelor clipe mi-e destul de întunecată, deşi aducerile aminte îmi sunt foarte nedesluşite, cu toate impresiile de suferinţă cu mult mai puternice pe care trebuie să le fi îndurat şi care mi-au încurcat gândurile, câteodată noaptea mi se mai pare că aud suspinele acelea înăbuşite! Dar a fost ceva şi mai cumplit decât strigătele, o tăcere pe care n-am regăsit-o nicăieri niciodată, adevărata tăcere a mormântului. În sfârşit, ridicând mâinile, pipăii morţii, găsii un gol între capul meu şi acel gunoi omenesc de deasupra mea. Putui deci să măsor spaţiul, pe care mi-l lăsase o întâmplare a cărei pricină mi-era necunoscută. Se pare că, mulţumită nepăsării sau grabei cu care ne aruncase claie peste grămadă, doi morţi se încrucişaseră pe deasupra mea, astfel încât descriau un unghi asemănător cu acel format de două cărţi de joc sprijinite una de alta de către un copil care pune temeliile unul castel. Scotocind cu grabă, căci nu era timp de pierdut, am dat din fericire peste un braţ desprins de trupul său, braţul unui Hercule! Un ciolan zdravăn, căruia îi datorez scăparea mea. Fără acest ajutor nesperat aş fi murit. Dar cu o înverşunare lesne de închipuit, am început să dau la o parte cadavrele care mă despărţeau de stratul de pământ aruncat peste noi, zic noi, ca şi cum ar mai fi fost şi oameni vii acolo. M-am străduit din răsputeri, domnule şi iată-mă aici. Dar nici astăzi nu-mi dau seama cum de am izbutit să răzbesc prin pătura de carne care punea o stavilă între mine şi viaţă. Îmi vei spune că aveam trei braţe. Pârghia aceasta de care mă slujeam cu dibăcie, îmi procura puţin din aerul care se găsea între cadavrele pe care le urneam din loc şi îmi economiseam răsuflările. În sfârşit zării lumina zilei, dar prin zăpadă, domnule! În clipa aceea, îmi dădui seama, că ţeasta mi-era despicată. Din fericire, sângele meu, acela al camarazilor mei sau poate pielea cu vânătăi a calului meu – ştiu şi eu? – îmi făcuse, închegându-se, un plasture natural. Cu toată coaja aceasta am leşinat în clipa în care ţeasta mea a venit în atingere cu zăpada. Între timp, puţina căldură care îmi mai rămăsese, topind zăpada din jurul meu, mă găsii, când mi-am venit în fire, în mijlocul unei mici deschizături, prin care am strigat cât am putut. Dar tocmai atunci răsărea soarele şi nu prea trăgeam nădejde să fiu auzit. Să fi ieşit oare lumea la câmp? Mă ridicai, opintindu-mă pe picioarele mele sprijinite în morţii aceia cu spete zdravene. Vă daţi seama că nu era momentul potrivit să spun: respect curajului fără noroc. Pe scurt, domnule, după ce am avut durerea, dacă vorba asta poate să redea furia mea, să văd mereu, da, mereu, pe afurisiţii de nemţi fugind când auzeau un glas acolo unde nu zăreau pe nimeni, am fost în cele din urmă tras afară de o femeie destul de îndrăzneaţă sau destul de curioasă ca să se poată apropia de capul meu care părea crescut din pământ ca o ciupercă. Femeia aceasta s-a dus să-şi caute bărbatul şi amândoi m-au dus pe braţe în căscioara lor săracă. Se pare că am avut un nou atac de catalepsie, daţi-mi voie să mă exprim astfel, ca să vă zugrăvesc o stare de care n-am nici cea mai mică idee, dar pe care am socotit-o, după spusele gazdelor mele, că ar fi o urmare a acestei boli. Şase luni am fost între viaţă şi moarte, fără să pot vorbi, sau vorbind fără şir. În sfârşit, gazdele mele au făcut să fiu primit în spitalul din Heilsberg. Înţelegi, domnule, că am ieşit din pântecele gropii tot aşa de gol ca din al maicii mele; astfel că, după şase luni, când într-o bună dimineaţă îmi adusei aminte că am fost colonelul Chabert şi venindu-mi în minţi, vrui să capăt de la îngrijitoare mai mult respect decât îi arăta unui biet om ca mine, toţi tovarăşii mei de cameră începură să râdă. Din fericire pentru mine, chirurgul îşi luase din amor-propriu, pe a lui răspundere, sarcina vindecării mele şi, bineînţeles, se interesa de bolnavul său. Când îi vorbii cu şir de traiul meu de înainte, acest om de treabă, căruia îi zice Sparchmann, a consemnat, după cum o cereau legile ţării, felul în care ieşisem, ca prin minune, din groapa morţilor, ora şi ziua când am fost găsit de binefăcătoarea mea şi de bărbatul ei; starea, poziţia exactă a rănilor mele şi adăugând la aceste felurite procese verbale o descriere a persoanei mele. Ei bine, domnule, nu am nici aceste documente importante, nici declaraţia pe care am făcut-o la un notar din Heilsberg, în vederea stabilirii identităţii mele. Din ziua în care am fost izgonit din acest oraş, de evenimentele războiului, am rătăcit neîncetat ca un vagabond cerşindu-mi pâinea, luat drept nebun când povesteam întâmplarea mea şi fără să pot găsi sau câştiga bani ca să-mi procur actele care puteau să dovedească spusele mele şi să mă redea vieţii sociale. Adesea, durerile mă ţintuiau câte şase luni la rând prin orăşele unde se dădea ajutor din plin francezului bolnav, dar unde i se râdea în nas acestui om, de îndată ce pretindea că e colonelul Chabert. Multă vreme, râsetele acestea, îndoielile acestea mă aduceau într-o stare de furie care îmi strică şi chiar mă făcu să fiu închis la Stuttgard ca nebun. La drept vorbind, puteţi judeca după cele ce v-am povestit că aveau tot dreptul să închidă un astfel de om. După doi ani de închisoare, pe care am trebuit să-i îndur, după ce am auzit de o mie de ori pe paznici spunând: „Iată un biet om care crede că e colonelul Chabert!” unor oameni care le răspundeau: „Bietul om”, m-am convins de imposibilitatea celora ce mi se întâmplaseră, am devenit trist, resemnat, liniştit şi am renunţat să mă mai numesc colonelul Chabert, numai ca să pot ie şi din închisoare şi să văd iar Franţa. Ah, domnule, să revăd Parisul; era o nebunie pe care n-o…   [1] Carnácsi – interjecţie, blestem; expresie învechită, aici cu sensul de: „Drace!”, „Fir-ar să fie!” [2] Châtelet – în vechiul Paris, fortăreaţa numită marele Châtelet, pe malul drept al Senei, era sediul de jurisdicţie penală a Parisului; marele Châtelet a fost dărâmat în 1802; astăzi mai există doar micul Châtelet, fostă închisoare, pe malul stâng al Senei. [3] Cordonul – sfoara pe care o trag portarii când deschid uşa. [4] Eylau – oraş din Prusia, locul unde s-a dat celebra bătălie în care Napoleon I a înfrânt armatele prusiene şi ruse (februarie 1807). [5] Madame Saqui – acrobată dansatoare pe sârmă, din prima jumătate a secolului al XIX-lea (1786—1866). [6] Talma – celebru actor francez (1763—1826). [7] „Legiunea de onoare” – decoraţie franceză, instituită în 1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, pentru a răsplăti serviciile militare şi civile.

Ş tiţi prea bine cât de subţiri sunt pereţii de scânduri care despart salonaşele intime din cele mai elegante restaurante ale Parisului. La Véry, de pildă, sala cea mare e tăiată în două de un paravan de scânduri ce poate fi uşor scos ori pus la loc după dorinţă. Scena ce urmează nu s-a petrecut acolo, ci într-un alt local de petreceri pe care nu-mi vine la îndemână să-l numesc. Luam masa în doi, aşa că mă voi mulţumi să spun ca Prudhomme, personajul lui Henri Monnier[1]: „N-aş vrea s-o compromit”. Ciuguleam din bunătăţile ce alcătuiau cina noastră, delicioasă în toate privinţele, în timp ce stăteam de vorbă în şoaptă, fiindcă ne dădusem seama cât erau de subţiri pereţii micului salonaş în care ne găseam. Până în momentul când ajunsesem la friptură nu avusesem niciun vecin în încăperea alăturată, de unde nu se auzea decât pâlpâitul locului din sobă. Când orologiul bătu ora opt „se auziră paşi zgomotoşi, forfotă, cuvinte schimbate la repezeală, apoi chelnerii aducând sfeşnice cu lumânări aprinse. Era vădit că salonaşul vecin fusese ocupat. După voci am înţeles numaidecât cine se afla acolo. Erau patru din acei aprigi corbi de mare, ieşiţi din spuma ce încununează valurile mereu reînnoite ale generaţiei actuale; nişte băieţi de viaţă, ale căror mijloace de trai sunt o taină, deoarece nimeni n-a auzit să aibă rente sau moşii, dar, cu toate acestea, trăiesc bine. Aceşti spirituali condottieri ai finanţelor moderne[2], pe tărâmul căreia se dă astăzi cel mai cumplit dintre războaie, lasă toate frământările în seama creditorilor, păstrând pentru ei numai plăcerile, singura lor preocupare fiind eleganţa vestimentară. Destul de cutezători, de altfel, pentru a-şi fuma trabucul şezând pe un butoi cu praf de puşcă, ca Jean Bart[3], poate numai pentru că şi acest lucru face parte din rolul pe care îl joacă; mai zeflemişti decât o gazetă-revolver, zeflemisindu-se chiar pe ei înşişi, ageri la minte şi bănuitori, veşnic în goană după afaceri, hrăpăreţi şi risipitori, invidioşi pe toată lumea, dar mulţumiţi de sine; deşi uneori de o dibăcie politică surprinzătoare, în stare să analizeze şi să ghicească totul, ei nu izbutiseră încă să-şi croiască drum în lumea în care ar fi vrut să-şi desfăşoare talentele. Dintre toţi patru numai unul singur s-a ridicat, dar şi acesta numai pe prima treaptă a scării sociale. În această lume nu-i de ajuns să ai bani, iar un parvenit nu-şi dă seama de tot ce-i lipseşte decât după şase luni de linguşiri. Tăcut, rece, băţos, lipsit de humor, acest parvenit, anume Andoche Finot, a avut destulă tărie pentru a se târî pe brânci înaintea celor care-i puteau fi de folos şi destulă şiretenie pentru a se obrăznici faţă de cei de care nu mai avea nevoie. Asemenea unui personaj grotesc din baletul lui Gustave, pare un marchiz când îl priveşti din faţă, iar din spate, un bădăran. Acest vlădică al bursei întreţine un ţârcovnic, pe Emile Blondet, redactor pe la diferite gazete, om plin de duh, dar împrăştiat, sclipitor, capabil, dar leneş, care se lasă exploatat cu bună-ştiinţă, când perfid, când generos, după toane; unul dintre acei oameni pe care-i iubeşti, dar nu-i stimezi. Şiret ca o subretă de comedie, incapabil să refuze condeiul său oricui ar vrea să îl cumpere şi inima oricui i-o cere cu împrumut, Emile este cel mai fermecător dintre acei bărbaţi cu apucături de curtezană, despre care cel mai năzdrăvan dintre zeflemiştii noştri a spus: „Îmi plac mai mult când poartă pantofiorii de mătase, decât cizme”. Cel de al treilea, anume Couture, se menţine datorită speculaţiilor de bursă. El înnădeşte o afacere cu alta: câştigul adus de una acoperă pierderea pricinuită de cealaltă. Şi astfel izbuteşte să se menţină la suprafaţa apei numai datorită încordării nervoase a jocului său, a cacialmalelor sale pe cât de neaşteptate, pe atât de îndrăzneţe. El înoată când într-o direcţie, când în alta, căutând în oceanul afacerilor pariziene o insulă oricât de mică, dar destul de litigioasă, ca să se poată cuibări pe ea. Fireşte, un asemenea om nu-i nicăieri la locul lui. Cât despre ultimul dintre cei patru, cel mai pornit pe zeflemea şi ironie, e de ajuns să-i pomenim numele: Bixiou! Dar vai, Bixiou din 1836 e cu totul altul decât cel din 1825. El a ajuns bufonul mizantrop, cu cea mai multă vervă şi cu cel mai muşcător sarcasm, un diavol înfuriat fiindcă şi-a cheltuit în zadar humorul atât de fin şi îndârjit, fiindcă n-a izbutit să pescuiască măcar o epavă din marea agitată a ultimei revoluţii[4], gata să dea oricui un picior în spate, ca un adevărat Pierrot de la Théâtre Funambules[5], cunoscând pe degete epoca sa şi aventurile ei scandaloase, înflorindu-le cu propriile sale scorneli hazlii, gata să încalece ca un clovn pe umerii oricui, ca, apoi, să-i pună pe frunte, asemenea unui călău, pecetea infamiei.   După ce şi-au satisfăcut pe rând primele şi cele mai imperioase cerinţe ale unei lăcomii rafinate, vecinii noştri au ajuns cu cina acolo unde ne găseam şi noi, şi anume la desert, iar datorită tăcerii noastre se crezură singuri. Printre divertismentele gastronomice ale desertului, mulţumită şampaniei îmbibate cu fumul de trabuc, se înfiripă o conversaţie intimă. Pătrunsă ele acea luciditate glacială care împietreşte sentimentele cele mai elastice, frânează şi inspiraţia cea mai generoasă, imprimând râsului o notă stridentă, această convorbire, plină de ironia muşcătoare ce schimbă veselia în sarcasm, dădu la iveală secătuirea unor suflete care s-au închis în ele însele, fără alt scop în viaţă decât satisfacerea propriului egoism, rod al huzurului în care trăim. Numai cu Nepotul lui Rameau, pamfletul îndreptat împotriva omului pe care Diderot nu s-a încumetat să-l publice[6], numai cu această carte, voit dezmăţată pentru a arăta anumite răni, se poate asemui pamfletul rostit fără niciun gând ascuns de vecinii noştri; aci cuvântul nu ţinea seamă nici măcar de nedumeririle cugetului, totul era clădit din ruine, totul era tăgăduit şi nu era admirat decât ceea ce e nevoit să recunoască şi un sceptic: forţa atotputernică, atotştiutoare şi atotcuprinzătoare a banului. După ce a tras la întâmplare câteva gloanţe în cercul cunoştinţelor comune, bârfeala îşi îndreptă focul ucigător asupra prietenilor intimi. Un semn a fost de ajuns pentru ca să fie înţeleasă dorinţa mea de a rămâne şi de a asculta mai departe, atunci când Bixiou începu să povestească ceea ce va urma. Ne-a fost dat să auzim una dintre acele teribile improvizaţii care i-au atras lui Bixiou reputaţia de artist în rândul câtorva spirite blazate, şi pe care memoria mea a înregistrat-o cu fidelitatea unei stenograme, în ciuda deselor întreruperi, intervenţii şi reluări. Nici părerile, nici forma în care erau exprimate nu răspund câtuşi de puţin cerinţelor literare. Cu toate acestea, voi reda totul aşa cum a fost: un potpuriu de lucruri sinistre, care zugrăveşte vremurile noastre, vrednice să asculte numai astfel de istorii; de aceea şi las întreaga răspundere povestitorului ei principal. Mimica, gesturile corespunzătoare deselor schimbări ale glasului, prin oare Bixiou înfăţişa personajele aduse în scenă, trebuie să fi fost desăvârşite, judecând după exclamaţiile de aprobare şi după interjecţiile de satisfacţie ale celor trei ascultători ai săi. — Aşadar i-ai propus lui Rastignac şi a refuzat? întrebă Blondet pe Finot. — Categoric. — Şi nu l-ai ameninţat cu ziarele? întrebă Bixiou. — Ba da, dar a pufnit în râs, răspunse Finot. — Rastignac e moştenitorul direct al răposatului de Marsay şi-şi va face drum în politică cum şi-a făcut şi în lumea bună, fu de părere Blondet. — Dar cum s-o fi îmbogăţit oare? întrebă Couture. În 1819 locuia cu celebrul Bianchon într-o mizeră pensiune din Cartierul Latin[7], în timp ce familia lui mânca răbdări prăjite şi bea poşircă ţărănească numai ca să-i poată trimite lui o sută de franci pe lună, că de! moşia lui taică-său nu valora nici trei mii de franci şi pe deasupra mai avea şi două surori şi un frate pe cap, iar acum… — Acum are un venit de patruzeci de mii de franci, răspunse Finot. A dat fiecăruia dintre surori o zestre grasă, le-a măritat pe amândouă cu câte un nobil de viţă veche şi a lăsat maică-si uzufructul moşiei… — În 1827, zise Blondet, îl ştiam fără o leţcaie. — Asta a fost în 1827! exclamă Bixiou. — Ei bine, continuă Finot, astăzi e pe cale să devină ministru, să ajungă pair al Franţei[8] şi tot ce i-o pofti inima! De Delphine s-a despărţit în termeni buni încă de acum trei ani, şi nu încape îndoială că vânează o partidă grozavă, fiindcă nu-l împiedică nimic să ia chiar şi o fată de neam mare! Ştrengarul a avut destulă minte să se încurce cu o femeie bogată. — Ei, prieteni, să-i acordăm circumstanţe atenuante: a încăput pe mâna unui om foarte dibaci tocmai când izbutise să se smulgă din ghearele mizeriei, zise Blondet. — Îl cunoşti prea bine pe Nucingen, interveni Bixiou; la început Delphine şi Rastignac îl socoteau un om de treabă; părea că vede în femeie o jucărie, o podoabă a casei sale. Pentru mine, asta-i încă o dovadă că omul acesta cântăreşte toate cu aceeaşi măsură: Nucingen nu se sfieşte să spună pe şleau că nevastă-sa este emblema averii lui, un lucru foarte necesar, totuşi de importanţă secundară în viaţa veşnic sub presiune a oamenilor politici şi a marilor financiari. Eram de faţă când a spus că Bonaparte a fost mărginit ca un burtă-verde la începutul legăturii lui cu Joséphine, că, deşi a dovedit apoi destul cura; s-o folosească drept trambulină, a fost un caraghios când a vrut s-o facă părtaşă la gloria lui[9]. — Orice om superior trebuie să aibă o concepţie orientală în ceea ce priveşte femeile, afirmă Blondet. — Baronul a contopit teoriile orientale cu cele occidentale într-o admirabilă doctrină pariziană. Nu-l putea suferi pe de Marsay, care nu era uşor de mânuit. În schimb Rastignac i-a plăcut foarte mult şi l-a exploatat, lăsându-i în seamă toate îndatoririle lui familiale, fără ca acesta să o simtă măcar; toate toanele Delphinei se spărgeau în capul lui Rastignac, el trebuia s-o plimbe la Bois de Boulogne[10], s-o însoţească la toate spectacolele. Ca să ajungă astăzi un viitor mare om politic, Rastignac a trebuit să-şi piardă o bună parte din viaţă scriind şi citind răvaşe de dragoste. La început, Eugène era beştelit pentru orice fleac; se înveselea când era Delphine veselă, se posomora când era ea tristă, trebuia să-i suporte migrenele. confidenţele, să-i consacre tot timpul, oră cu oră, cei mai frumoşi ani ai tinereţii lui, ca să alunge plictisul din viaţa searbădă a acestei doamne din elita Parisului. Cu el se sfătuia îndelung Delphine în privinţa toaletelor care ar prinde-o cel mai bine, asupra lui îşi descărca furia, el era ţinta nenumăratelor ei bobârnace, aşa că baronul avea parte numai de drăgălăşenia soţiei sale. În sinea lui, baronul râdea de toate astea, şi, de câte ori îl vedea pe Rastignac copleşit de atâtea obligaţii, se prefăcea că a căzut la bănuială, şi astfel teama comună îi apropia din nou pe cei doi amanţi. — Înţeleg ca o femeie atât de bogată să-l fi ajutat pe Rastignac, ba chiar să-i fi asigurat o situaţie onorabilă, dar de unde atâta avere? întrebă Couture. Ca să ajungă la o avere atât de considerabilă, ca aceea de astăzi, trebuie să fi dat o lovitură, şi, pe câte ştiu, nimeni nu l-a învinuit vreodată de a fi pus la cale o afacere bănoasă. — O fi moştenit-o, zise Finot. — De la cine? întrebă Blondet. — De la cine ştie ce neghiobi, adăugă Couture. — Ei, nu i-o fi jumulit chiar pe toţi, mai sunt destui, dragii mei, zise Bixiou: …Nu vă pierdeţi cu firea, fraţilor; Azi mai mult ca oricând e vremea de aur a hoţilor.   Hai să vă povestesc de unde i se trage averea. Să ne închinăm în primul rând în faţa talentului său! Prietenul nostru nu este un ştrengar, cum pretinde Finot, ci un gentleman care ştie regulile jocului, cunoaşte cărţile şi pe care galeria îl respectă. Rastignac are prezenţă de spirit, ce se cere în anumite împrejurări, şi procedează ca un militar care nu-şi împrumută curajul decât contra poliţă cu scadenţă peste nouăzeci de zile şi cu trei giruri plus gaj. Deşi pare un om slab de înger, un zănatic, un om cu idei incoerente, şovăitor, incapabil să ducă ceva la bun sfârşit, totuşi, în clipa când se iveşte o afacere serioasă, o combinaţie ispititoare, el nu se împrăştie ca Blondet, de pildă, care în astfel de împrejurări se zbate pentru alţii; dimpotrivă, Rastignac îşi adună toate forţele, cercetează temeinic poziţia pe care vrea s-o cucerească, apoi atacă fără greş. Cu o îndrăzneală şi o pricepere demne de urmat, el ia cu asalt poziţiile adversarului, produce panică printre acţionari, în consiliile de administraţie, în sfârşit, zguduie din temelii toată şandramaua; apoi, după ce a dat lovitura, se domoleşte, îşi reia viaţa de huzur, lipsită de griji, devenind iarăşi meridionalul dornic de plăceri, flecarul, leneşul Rastignac, care-şi poate îngădui să doarmă până la amiază, tocmai fiindcă a fost în stare să vegheze în momentul crizei. — Toate bune şi frumoase, dar mai bine ne-ai lămuri odată ce-i cu averea lui, zise Finot. — Bixiou o să ne înşire câte în lună şi în soare, interveni Blondet. Ce mai încolo-încoace, averea lui Rastignac se datorează în întregime Delphinei de Nucingen, o femeie excepţională, care îmbină îndrăzneala cu prevederea. — Nu cumva ţi-a împrumutat nişte bani? întrebă Bixiou. Izbucniră cu toţii într-un hohot de râs. — Te înşeli, i se adresă Couture lui Blondet. Inteligenţa ei se reduce la anumite replici mai mult sau mai puţin spirituale, la dragostea ei pentru Rastignac, pe care-l plictiseşte cu fidelitatea ei supărătoare şi cu supunerea ei oarbă… pe scurt, este o adevărată italiancă. — Dacă nu ţinem seama de avere, adăugă răutăcios Andoche Finot. — Ei, vedeţi – continuă Bixiou cu şiretenie – după tot ceea ce vorbirăm acum, se mai încumetă vreunul dintre voi să-l învinuiască pe bietul Rastignac de a fi trăit pe seama Băncii Nucingen, care l-ar fi căpătuit, chipurile, întocmai cum a procedat prietenul nostru des Lupeaulx cu la Torpille[11]? În cazul acesta aţi fi la fel de vulgari ca oricare mic-burghez de pe strada Saint-Denis[12]. Mai întâi, judecând abstract, după cum spune Royer Collard[13], chestiunea rezistă la critica raţiunii pure[14], cât despre raţiunile impure… — Iar a luat-o razna! îi spuse Finot lui Blondet. — Dar are dreptate! exclamă Blondet, chestiunea asta nu se pune de azi, de ieri. Ea este cheia vestitului duel pe viaţă şi pe moarte între La Châteigneraie şi Jarnac[15]. Jarnac a fost învinuit de a fi în relaţii prea bune cu soacră-sa, pe socoteala căreia acest ginere excesiv de iubit ducea o viaţă pe picior mare. Când un fapt e atât de evident, nu se cade să vorbeşti despre el. Din devotament pentru regele Henric al II-lea, La Châteigneraie a luat bârfeala regelui asupra sa; de aici duelul care a îmbogăţit limba franceză cu expresia „lovitura lui Jarnac”. — Aşa! vasăzică e o expresie nobilă, de vreme ce-i atât de veche, zise Finot. — Cum, nu ştiai? La urma urmei e firesc, ai fost doar proprietar de gazete şi reviste! îl ironiză Blondet. — Există anumite femei, ca şi bărbaţi de altfel – continuă Bixiou pe un ton grav – care pot să-şi împartă viaţa în două şi să nu dăruiască decât o parte (ţineţi seama că vă expun părerea mea, folosind o formulă umanitaristă). Pentru asemenea oameni, interesele materiale n-au nimic comun cu sentimentele. Ei îşi dau viaţa, timpul, onoarea pentru o femeie, ei sunt darnici cu bărbaţii, când e vorba de acele hârtii cu filigran[16] pe care stă scris: Legea prevede pedeapsa cu moartea pentru falsificatori. În schimb asemenea oameni nu primesc nimic de la o femeie. Şi bine fac, deoarece totul devine o infamie atunci când contopirea intereselor se confundă cu contopirea sufletelor. Multă lume propovăduieşte această doctrină, dar foarte puţini o aplică… — Fleacuri! exclamă Blondet. Mareşalul de Richelieu, care ştia să fie într-adevăr galant, a făcut pensie de o mie de galbeni doamnei de La Popelinière[17] după vestita păţanie cu placa de marmură de pe cămin. În naivitatea ei, Agnès Sorel i-a oferit regelui Carol al VII-lea[18] toată averea ei şi regele a primit-o. Jacques Coeur[19] a subvenţionat monarhia franceză, care s-a lăsat întreţinută, pentru ca să se dovedească apoi ingrată ca o curtezană. — Domnilor, zise Bixiou, eu cred că dragostea, care nu implică o prietenie pe viaţă, nu este altceva decât desfrâu şi nu poate dura. Cum poţi să te dăruieşti în întregime, când nu vrei să dai totul? În zadar ai încerca să împaci aceste două teorii, pe cât de opuse, pe atât de profund imorale amândouă. După părerea mea, cine se teme de o legătură fără rezerve e desigur încredinţat că ea e trecătoare şi atunci… adio pasiune! Orice pasiune pe care n-o socoteşti veşnică e monstruoasă. (După cum vedeţi, vorbesc ca un discipol al lui Fénelon[20].) De altfel, cei ce cunosc moravurile lumii bune, toţi oamenii cu spirit de observaţie, care ştiu să se poarte în societate, bărbaţii eleganţi cu mănuşi şi cravate impecabile, pe care faptul de a se însura cu o femeie numai de dragul zestrei nu-i face să roşească, sunt cei ce susţin sus şi tare că între interesele materiale şi sentimente nu trebuie să existe nicio legătură. Toţi ceilalţi sunt nişte nebuni care iubesc cu adevărat şi se cred singuri pe lume cu iubita lor! Pentru ei, o avere de milioane e gunoi, în schimb o camelie, o mănuşă pe care a purtat-o idolul lor valorează milioane! La ei n-ai să găseşti niciodată mârşavul metal nobil risipit prin casă, dar în schimb ai să găseşti flori uscate păstrate cu grijă în elegante casete de cedru! Toţi oamenii de acest soi sunt la fel: ei au pierdut până şi noţiunea de eu. TU – iată cuvântul care-i caracterizează cu desăvârşire. Ce să le faci? Cine-i poate lecui de această boală care le roade inima în taină? Totdeauna au existat neghiobi care, atunci când iubesc, nu-şi fac niciun fel de socoteli, şi înţelepţi care iubesc cu socoteală. — Bixiou e de-a dreptul sublim, izbucni Blondet. Nu-i aşa, Finot? — În orice altă împrejurare, spuse Finot cu un ton sentenţios, aş vorbi ca un gentleman, dar în cazul de faţă… sunt de părere… — De aceeaşi părere cu secăturile ordinare în mijlocul cărora ai onoarea să te afli, îi tăie vorba Bixiou. — Ai ghicit, mărturisi Finot. — Dar tu ce crezi? îl întrebă Bixiou pe Couture. — Prostii! exclamă Couture. O femeie care nu face din trupul ei o treaptă pentru ca iubitul ei să se ridice, să-şi atingă ţinta, este o egoistă fără inimă. — Care-i părerea ta, Blondet? — Eu prefer practica teoriei. — Ei bine, continuă Bixiou pe un ton sarcastic, aflaţi că Rastignac nu împărtăşeşte vederile voastre. A primi fără să dai nimic în schimb este o purtare josnică şi, pe deasupra, destul de nechibzuită; a primi însă pentru a avea dreptul să procedezi ca un senior feudal, înapoind însutit, este un gest de cavaler. Astfel gândea şi Rastignac. El se simţea profund umilit de faptul că avea interese materiale comune cu Delphine de Nucingen, pot să vă asigur că această situaţie îl făcea să sufere… L-am văzut chiar eu frământându-se, cu lacrimi în ochi. Da, da, câteodată plângea cu adevărat!… mai ales după o cină copioasă. Ei bine, dacă m-aş lua după voi… — Asta-i bună! Mi se pare că-ţi baţi joc de noi, spuse Finot. — Câtuşi de puţin! E doar vorba de Rastignac, a cărui suferinţă voi aţi interpretat-o drept o dovadă de depravare, mai ales că pe vremea aceea n-o mai iubea cu aceeaşi pasiune pe Delphine! Dar ce să-i faci? Bietul băiat avea acest ghimpe în inimă. Vedeţi dumneavoastră, el e un gentleman profund imoral, pe când noi suntem nişte artişti plini de virtuţi. Aşadar, Rastignac voia cu orice preţ s-o îmbogăţească pe Delphine, el fiind un băiat sărac şi ea o mare bogătaşă! Pare de necrezut… totuşi a izbutit s-o facă! Rastignac, care ar fi fost în stare să se bată în duel ca Jarnac, adoptă de atunci punctul de vedere al lui Henric al II-lea, rezumat în celebrul lui aforism: virtute absolută nu există, ea depinde de împrejurări. Ceea ce vă povestesc acum e în strânsă legătură cu îmbogăţirea lui Rastignac. — Ar fi timpul să-ţi începi odată povestirea, în loc să ne tot dai ghes să ne ponegrim singuri, zise blajin Blondet. — Bravo, băietei exclamă Bixiou, lovindu-l protector cu palma peste ceafă, văd că-ţi prieşte şampania. — Hai, spune odată povestea, te implor, în numele sfântului acţionar! zise Couture. — Voiam tocmai s-o încep, îi întoarse vorba Bixiou, dar cu imprecaţia ta m-ai adus la deznodământ. — Aha! se vede treaba că or fi amestecaţi în povestea asta şi ceva acţionari? vru să ştie Finot. — Putrezi de bogaţi ca şi cei pe care i-ai îmbrobodit tu, îi răspunse Bixiou. — Cred că ai putea să te porţi mai delicat cu un om de treabă la care găseşti oricând la nevoie o bancnotă de cinci sute de franci… îl mustră Finot cu un ton înţepat. — Chelner! strigă Bixiou. — De ce-l chemi? îl întrebă Blondet. — Să-i cer cinci sute de franci, spre a-i da înapoi lui Finot; când n-o să-i mai datorez nici bani, nici recunoştinţă, n-o să-mi mai poată pune poprire pe limbă. — Hai, continuă-ţi povestea, îl îndemnă Finot cu un râs silit. — Sunteţi martori, zise Bixiou, că nu m-am vândut cu trup şi suflet acestui individ impertinent, care îşi închipuie că tăcerea mea nu face decât cinci sute de franci. N-ai să ajungi niciodată ministru, dacă n-ai să înveţi să preţuieşti orice conştiinţă la justa ei valoare. Ştii ce, scumpul meu Finot, adăugă el cu o voce linguşitoare, ca să mă achit faţă de tine, voi spune toată povestea fără a pomeni vreun nume. — Mu cumva are de gând să ne demonstreze că Nucingen l-a îmbogăţit cu bună-ştire pe Rastignac? întrebă Blondet zâmbind. — Nu eşti chiar atât de departe de adevăr pe cât ţi se pare, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Habar n-aveţi de ce e în stare Nucingen când e vorba de afaceri. — N-ai putea să ne spui câte ceva despre începuturile carierei lui? interveni Blondet. — Eu nu l-am cunoscut decât călare pe situaţie, deşi se prea poate ca drumurile noastre să se fi încrucişat pe vremuri. — Prosperitatea Băncii Nucingen este unul dintre fenomenele cele mai umilitoare ale epocii noastre, îşi continua Blondet gândul. În 1804, Nucingen era încă un om destul de obscur. Pe vremea aceea bancherii ar fi intrat în panică dacă ar fi ştiut că pe piaţă se află scrisori de acceptare, în valoare de cinci sute de mii de franci, emise de Nucingen. Acest mare financiar era conştient pe atunci de inferioritatea lui. Şi ce credeţi că a făcut ca să-i meargă vestea? A suspendat toate plăţile. Chiar aşa! Şi numele lui, care nu era cunoscut decât la Strasbourg şi în mahalaua Poissonnière, a început de atunci să stârnească vâlvă pe toate pieţele. Nucingen scapă de creditori, despăgubindu-i cu valori moarte, reîncepe plăţile şi deodată acţiunile lui ajung să aibă căutare în toată Franţa. Datorită unei conjuncturi neaşteptate, valorile socotite moarte reînvie, încep să fie cotate şi să dea beneficii. Acţiunile Nucingen sunt acum la mare preţ. Vine anul 1815. Şmecherul nostru îşi adună întregul capital, răscumpără cu el diferite întreprinderi chiar în ajunul bătăliei de la Waterloo, iar în momentul crizei suspendă plăţile şi lichidează, plătindu-şi creditorii cu acţiuni de-ale minelor din Wortschin pe care şi le procurase cu douăzeci la sută sub valoarea la care le-ar fi emis el însuşi. Da, domnilor! Apoi ia de la Grandet o sută cincizeci de mii de sticle de şampanie[21] pentru a avea o acoperire, deoarece prevedea falimentul acestui virtuos tată al actualului conte d’Aubrion, şi o cantitate egală de vin de Bordeaux de la Duberghe, şi aceste trei sute de mii de sticle acceptate – da, dragii mei, numai acceptate – la treizeci de centime bucata le vâră pe gâtul aliaţilor la Palais-Royal, între 1817—1819[22] cu şase franci sticla. Valorile emise de Banca Nucingen, ca şi numele lui încep să circule în toată Europa. Acest faimos baron s-a ridicat sărind peste o prăpastie, care pe alţii i-ar fi înghiţit cu siguranţă. Cele două operaţii de lichidare au adus beneficii colosale creditorilor săi: degeaba a căutat el să-i tragă pe sfoară, n-a fost chip! Şi astăzi Nucingen trece drept omul cel mai cinstit din lume. Când îşi va suspenda plăţile pentru a treia oară, acţiunile Băncii Nucingen vor fi căutate în Asia, în Mexic, în Australia, până şi-n junglă. Ouvrard[23] e singurul care l-a pătruns pe acest alsacian, fiul unui evreu botezat pentru a parveni: „Când Nucingen lasă să-i scape aurul din mână, puteţi fi siguri că a şi înhăţat diamante!” — Nici du Tillet, asociatul lui, nu-i mai prejos, zise Finot. Şi ţineţi seama că du Tillet n-a căpătat de la părinţi nici titluri de nobleţe, nici avere, ci numai viaţa. Totuşi acest individ, care în 1814 n-avea o leţcaie, a ajuns la situaţia pe care o ştiţi; mai mult, spre deosebire de noi toţi – cu excepţia ta, Couture – el a ştiut să-şi facă numai prieteni în loc de duşmani. Pe scurt, a izbutit să-şi ascundă atât de bine antecedentele, încât a trebuit să se răscolească multe haznale până să se descopere că încă în 1814 mai era vânzător la o parfumerie din strada Saint-Honoré. — Asta-i bună! i-o reteză Bixiou, cum poţi să-l compari pe Nucingen cu un şarlatan de duzină ca du Tillet, un şacal care adulmecă hoiturile şi izbuteşte totdeauna să ajungă primul ca să înhaţe ciolanul cel mai mare? Ajunge să-i priveşti pe aceşti doi oameni ca să-ţi dai seama de deosebirea dintre ei: unul are expresie ageră de pisică, e înalt şi uscăţiv, iar celălalt e otova, burduhănos, greoi ca un sac şi ţeapăn ca un diplomat. Nucingen are mâna cărnoasă, grea, ochi adânci şi nemişcaţi de linx, cu privirea îndreptată parcă înăuntru şi nu în afară; e un om de nepătruns, aşa că niciodată nu poţi ghici ce are de gând; în schimb isteţimea lui du Tillet e ca un fir de aţă prea subţire, care se rupe uşor, cum spunea Napoleon nu-mi mai amintesc despre cine. — După mine, Nucingen e superior lui du Tillet[24] într-o singură privinţă: pe când Nucingen are destul bun-simţ să-şi dea seama că pentru un financiar e de ajuns titlul de baron, du Tillet ţine morţiş să devină conte italian, zise Blondet. — Cum aşa, Blondet?… Te cam pripeşti, tinere, îl opri Couture. Mai întâi Nucingen a cutezat să spună că nu există oameni cinstiţi decât în aparenţă; şi apoi, ca să-l pătrunzi, trebuie să fii tu însuţi om de afaceri. În ansamblul afacerilor lui, banca ocupă un loc neînsemnat, căci în primul rând vin furniturile pentru stat, vinurile, lâna, indigoul, în sfârşit, tot ceea ce poate aduce un câştig. Geniul lui le cuprinde pe toate. Acest rechin al finanţelor ar fi în stare să vândă deputaţi guvernului şi pe greci turcilor. Pentru el, comerţul este totalitatea varietăţilor, unitatea particularităţilor, cum ar spune Cousin[25]. Privite astfel, afacerile bancare cer o minte pătrunzătoare, o întreagă politică, şi întotdeauna un om încercat care să se ridice deasupra legilor impuse de cinste, când acestea îl stingheresc. — Ai dreptate, dragul meu, încuviinţă Blondet, dar noi suntem singurii care ne dăm seama că aici e vorba de un adevărat război purtat pe tărâmul financiar. Bancherul e un comandant de oşti dornic de cuceriri, care sacrifică mase de oameni pentru a-şi atinge scopurile ascunse, ostaşii lui fiind interesele particularilor. El trebuie să îmbine stratageme, să întindă curse adversarului, să trimită spioni în rândurile lui, să cucerească oraşe. Majoritatea oamenilor de această categorie au atâtea contingenţe cu politica, încât sfârşesc prin a se amesteca în ea. Şi în cele din urmă politica le înghite toată averea, aşa cum a dus de râpă Banca Necker, sau după cum l-a împins pe vestitul Samuel Bernard[26] în pragul ruinei. În fiecare secol ai să găseşti câte un bancher, putred de bogat, care nu lasă după el nici avere, nici urmaşi. Fraţii Paris, care au contribuit la prăbuşirea lui Law[27], apoi chiar Law însuşi, pe lângă care toţi întemeietorii de societăţi anonime sunt nişte pigmei; Bourret, Beaujon[28] au dispărut cu toţii, fără a lăsa vreun descendent vrednic de numele lor. Asemenea lui Cronos, banca îşi înghite propriii ei copii. Pentru a se putea menţine, bancherul trebuie să devină nobil, să întemeieze o dinastie, ca familia Fugger[29], zarafii lui Carol al V-lea, care au primit titlul de prinţi de Babenhausen şi al căror nume îl mai întâlneşti şi astăzi… în almanahul lui Gotha[30], fireşte. Bancherii caută să pătrundă în nobilime din instinct de conservare, poate chiar fără să-şi dea seama. Jacques Coeur e întemeietorul unui vestit neam de nobili, al familiei de Noirmoutier, care s-a stins sub Ludovic al XIII-lea. De câtă energie a dat dovadă acest om ruinat de însuşi regele legitim pe care s-a zbătut să-l urce pe tron! A murit însă, ca prinţ, într-o insulă din arhipelag, unde a zidit o splendidă catedrală[31]. — Of, dacă ai de gând să ne ţii un curs de istorie, ne îndepărtăm de vremurile noastre, când regelui i s-a luat dreptul de a mai acorda titluri de nobleţe şi când titlul de baron şi de conte se conferă, din păcate, în şedinţe secrete! zise Finot. — Îţi pare rău, pesemne, că nu poţi cumpăra şi tu o funcţie care să-ţi aducă un titlu de nobleţe, se amestecă Bixiou în vorbă. Şi ai dreptate. Dar să ne întoarcem la oile noastre. Îl cunoaşteţi pe Beaudenord? După cum văd n-aţi auzit niciunul despre el. Bine. Vedeţi cât de trecătoare sunt toate pe lumea asta! Acum zece ani, bietul băiat era arbitrul eleganţei. Dar s-a scufundat atât de adânc, încât nu ştiţi mai mult despre el decât ştia adineauri Finot despre originea expresiei „lovitura lui Jarnac”. (O spun doar ca să-mi rotunjesc fraza şi nu ca să te necăjesc, Finot!) Era un aristocrat autentic din cartierul Saint-Germain[32]. Ei bine, acest Beaudenord este prima gâscă jumulită pe care vreau să vi-o prezint. Mai întâi avea avantajul de a se numi Godefroid de Beaudenord, avantaj pe care nici Finot, nici Blondet, nici Couture, nici chiar eu nu-l putem dispreţui. Amorul propriu al acestui băiat putea fi satisfăcut atunci când la sfârşitul unui bal îşi auzea strigaţi lacheii în timp ce treizeci de femei frumoase, gata de plecare, înconjurate de soţii şi de adoratorii lor, îşi aşteptau trăsurile. Apoi, n-avea a se plânge de niciunul dintre mădularele cu care Dumnezeu a înzestrat omul: era sănătos şi fără cusur, n-avea nici albeaţă pe ochi, nici perucă, nici pulpe de vată; picioarele nu-i erau nici crăcănate, nici în formă de X, nici genunchii nu-i ieşeau în afară; nu era adus de spate, avea mijlocul subţire, mâini frumoase şi albe, păr negru, nu era nici rumen ca un vânzător de băcănie, nici smead ca un calabrez. În sfârşit, lucrul cel mai important: Beaudenord nu era supărător de frumos ca unii dintre prietenii noştri, care par să facă atâta caz de frumuseţea lor, numai fiindcă nu se pot lăuda cu altceva. Dar ajunge, am spus destul; ar fi o infamie să stăruim! Trăgea cu pistolul fără greş, călărea cu eleganţă, iar când s-a bătut în duel pentru un fleac, n-a ţinut să-şi ucidă adversarul. Vă daţi seama că, pentru a arăta ce-i trebuie unui om din secolul al XIX-lea, care trăieşte la Paris, ca să se bucure de o fericire deplină, netulburată de nimic, ba, mai mult, ce-i trebuie unui tânăr de douăzeci şi şase de ani spre, a se socoti pe deplin fericit, eşti nevoit să intri în cele mai mici amănunte ale vieţii, nu-i, aşa? Cizmarul izbutise să-i facă lui Beaudenord un calapod fără cusur şi-i furniza o încălţăminte de toată frumuseţea; iar croitorul lucra de asemenea cu plăcere pentru Beaudenord. Godefroid vorbea frumos şi corect, nu-l pronunţa pe r din gât, n-avea nici accent gascon, nici normand, şi ştia să-şi lege cravata tot atât de bine ca Finot! Fiind văr prin alianţă cu marchizul D’Aiglemont, tutorele său (am uitat să vă spun că avea şi norocul de a fi rămas orfan de tată şi de mamă), Beaudenord putea să intre oricând la orice bancher fără ca cineva din cartierul Saint-Germain să-i poată aduce vreodată învinuirea că-l vizitează prea des. Un tânăr are, din fericire, dreptul să-şi facă din plăceri unica lege, să caute numai locurile vesele şi să fugă de ungherele întunecoase, unde se ascunde durerea. În sfârşit, Godefroid fusese vaccinat la timp. (Mă înţelegi, Blondet!) În ciuda acestor numeroase virtuţi, ar fi putut să fie totuşi foarte nenorocit. Că de! din nenorocire, fericirea înseamnă în aparenţă ceva absolut şi tocmai de aceea se găsesc atâţia neghiobi care să se întrebe: „Ce e fericirea?” O femeie foarte spirituală spunea: „Fericirea o găseşti acolo unde o pui!” — Şi nu făcea decât să afirme un trist adevăr, zise Blondet. — Asta-i o întreagă morală, adăugă Finot. — Şi încă ce morală! Fericirea, ca şi Virtutea sau Răul este o noţiune relativă, îl completă Blondet. La Fontaine, de pildă, nădăjduia că până la urmă păcătoşii din iad se vor obişnui cu situaţia în care se află şi se vor simţi acolo în elementul lor, ca peştele în apă. — Numai băcanii îl ştiu pe La Fontaine de-a rostul! exclamă Bixiou. — Fericirea unui tânăr la 26 de ani, care trăieşte la Paris, nu se aseamănă cu aceea a unui tânăr de aceeaşi vârstă din Blois, bunăoară, continuă Blondet fără să ţină seama de întrerupere. — Cei care se folosesc de acest aranjament pentru a osândi nestatornicia în păreri sunt ori de rea credinţă, ori inculţi cu desăvârşire. Medicina modernă, care socoteşte drept cel mai mare merit al său faptul de a fi trecut între 1799—1837 de la stadiul de presupuneri la acela de ştiinţă pozitivă, datorită în primul rând înrâuririi celebrei pleiade de analişti de la Paris, a dovedit că, în cursul evoluţiei sale, omul s-a schimbat cu totul… — Ca şi cuţitul unui scamator: tu-l crezi mereu acelaşi, dar de fapt e altul, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Aşadar, acest costum de arlechin, pe care îl numim fericire, e făcut din multe petice; aflaţi însă că al lui Godefroid n-avea nici cea mai mică pată sau ruptură. Închipuiţi-vă un tânăr de douăzeci şi şase de ani, fericit în dragoste, care, cu alte cuvinte, este iubit nu pentru tinereţea lui în plină floare, nici pentru inteligenţa sau înfăţişarea lui, nici măcar de dragul iubirii însăşi, ci fiindcă femeile se simt irezistibil atrase de el, chiar atunci când e vorba de un amor abstract, ca să folosim expresia lui Royer Collard; într-o asemenea situaţie, tânărul respectiv poate să n-aibă nicio leţcaie în punga brodată de adoratoarea lui, să nu-i fi plătit proprietarului chiria, nici cizmarului amintit pantofii, să-i fi rămas dator croitorului său, care, cu timpul, asemenea Franţei, ar înceta să-l mai iubească. Într-un cuvânt, poate fi şi sărac! Sărăcia distruge numai fericirea unui tânăr care nu împărtăşeşte opiniile noastre transcendentale asupra contopirii intereselor materiale cu cele sentimentale. Nu cred să existe ceva mai obositor decât a fi foarte fericit din punct de vedere moral şi totodată foarte nefericit din punct de vedere material. Într-o astfel de situaţie omul se simte ca mine în clipa de faţă; cu un picior îngheţat din pricina curentului care pătrunde pe sub uşă, iar cu celălalt pârjolit de focul din sobă. Sper că am fost înţeles şi că ceea ce am spus va găsi ecou în buzunarul tău de la vestă, Blondet, nu-i aşa? Când suntem între noi, să nu pomenim de inimă, ca nu cumva să mi se întunece inteligenţa. Şi acum să continuăm! Aşadar, Godefroid de Beaudenord îşi câştigase stima furnizorilor săi, fiindcă, la rândul lor, furnizorii câştigau destul de des bani frumoşi de pe urma lui. Femeia spirituală de care v-am amintit adineauri şi al cărui nume nu vi-l pot spune, deoarece, fiind cu totul lipsită de inimă, mai trăieşte încă… — Cine o fi? — Marchiza d’Espard! Ea spunea că un tânăr burlac trebuie să locuiască la parter, într-un mic apartament unde nimic să nu aducă aminte de gospodărie, să n-aibă nici bucătar, nici bucătăreasă, ci numai un bătrân servitor, şi mai ales să nu facă impresia unui om aşezat. După părerea ei, orice alt fel de viaţă ar dovedi prost-gust. Respectând întocmai aceste cerinţe, Godefroid de Beaudenord locuia pe Cheiul Malaquais într-un mic apartament, situat la parter; totuşi fusese nevoit să pună în camera lui un pat, care deşi ocupa puţin loc, fiind foarte îngust, o făcea să semene întrucâtva cu un dormitor conjugal. Dacă o englezoaică ar fi intrat, din întâmplare, în locuinţa lui, n-ar fi găsit nimic improper[33]. Finot, să pui pe cineva să-ţi explice ce înseamnă cuvântul improper, această lege supremă a Angliei! Fiindcă tot suntem legaţi printr-o bancnotă de o mie de franci, am să te ajut chiar eu să-ţi faci o idee, căci, spre deosebire de tine, eu am fost în Anglia! (În şoaptă, lui Blondet, la ureche: îi vând cunoştinţe de cel puţin două mii de franci.) Vezi tu, Finot, în Anglia poţi să ajungi oricât de departe cu o femeie noaptea, la un bal, sau în altă parte; dacă a doua zi o întâlneşti însă pe stradă şi ai aerul c-o recunoşti, e improper. Dacă descoperi la un banchet că sub fracul vecinului tău din stânga se ascunde un om fermecător, spiritual, prietenos şi câtuşi de puţin scrobit, de nici n-ai zice că-i englez, şi îi adresezi cuvântul după vechea tradiţie a politeţii franceze, e improper. Dacă la un bal inviţi la dans o femeie frumoasă, căreia nu i-ai fost prezentat, e improper: dacă discuţi cu aprindere, râzi, pui inimă, suflet şi spirit într-o conversaţie, sau îţi dai pe faţă sentimentele, în sfârşit, dacă joci cărţi fiindcă îţi place, dacă vorbeşti fiindcă ai ceva de spus, dacă mănânci fiindcă ţi-e foame, e improper, improper, improper. Stendhal, unul dintre oamenii cei mai spirituali şi mai profunzi[34] ai acestei epoci, a caracterizat admirabil noţiunea de improper, spunând că un oarecare lord din Marea Britanie nu se încumetă să şadă cu picioarele încrucişate în faţa focului nici măcar când e singur, de teamă să nu fie improper. O doamnă din înalta societate engleză, chiar dacă face parte din secta fanatică a puritanilor (protestanţii cei mai intransigenţi care şi-ar lăsa întreaga familie să, moară de foame dacă ar socoti-o improper), poate fi oricât de destrăbălată în dormitorul ei, fără a vedea nimic improper în asta, dar s-ar considera compromisă pentru totdeauna, dacă ar primi vizita unui simplu cunoscut în această încăpere. Datorită spaimei de improper, ne vom pomeni într-o bună zi că Londra şi locuitorii ei s-au schimbat în stane de piatră. — Când te gândeşti că există şi în Franţa destui zevzeci care vor să importe solemnele neghiobii pe care englezii le săvârşesc cu binecunoscutul lor sânge rece, zise Blondet, îl înfioară pe oricine cunoaşte Anglia şi îşi aminteşte de vechile moravuri franceze atât de elegante şi de fermecătoare. Walter Scott, care n-a îndrăznit să zugrăvească femeile aşa cum sunt, numai de teamă să nu pară improper, îşi făcea remuşcări că a creat în închisoarea din Edinburg minunata figură a lui Effie.   [1] Prudhomme, personajul lui H. Monnier – Joseph Prudhomme este tipul micului burghez pretenţios şi mărginit care spune în mod solemn adevăruri banale sau de la sine înţelese. Henry Monnier îl prezintă în „Scene populare” (1830), şi în „Memoriile lui Joseph Prudhomme” (1857). [2] Condottieri ai finanţei moderne – mercenari, profitori ai lumii finanţelor; condottierii erau în Italia conducătorii trupelor de mercenari; cuvântul, a căpătat în limba franceză un sens peiorativ. [3] Jean Bart – marinar francez celebru, la început corsar îndrăzneţ, apoi şef de escadră în marina franceză (1651—1702). [4] marea agitată a ultimei revoluţii – e vorba de revoluţia din 1830, care a răsturnat veleităţile de absolutism, în persoana ultimului Bourbon, Carol al X-lea. [5] teatrul Funambules – teatru de varietăţi, al cărui nume venea de la dansatorii pe funie (funis + ambulare). [6] „Nepotul lui Rameau”… pe care Diderot nu s-a încumetat să-l publice – „Nepotul lui Rameau”, satiră ascuţită a paraziţilor şi a linguşitorilor, nu a fost, într-adevăr, tipărită decât multă vreme după moartea lui Diderot. A apărut mai întâi, la începutul secolului al XIX-lea, într-o traducere germană, datorită lui Goethe, şi apoi în limba franceză. În domeniul public a intrat abia în 1863. [7] …o mizeră pensiune din Cartierul Latin… – pensiunea din cartierul studenţilor (numit „latin” fiindcă învăţământul mediu şi superior se făcea în evul mediu în limba latină) este faimoasa pensiune Vauquer, atât de viguros descrisă de Balzac în romanul „Moş Goriot”, unde Rastignac este unul dintre personajele principale. [8] pair al Franţei – membru (numit de rege) al Camerei aristocratice, care, de la 1815 până la 1848, a coexistat cu Camera „reprezentanţilor” (deputaţilor), aleşi în anumite condiţii (v. notele la „Slujbaşii”). [9] Joséphine… părtaşă la gloria lui (Napoléon) – Joséphine Tascher de La Pagerie, văduva vicontelui de Beauharnais, mort pe eşafod în 1794, s-a căsătorit în 1796 cu generalul Bonaparte, căruia prietenia ei cu Barras, membru al Directoriului, i-a putut fi de folos. În 1804, a devenit împărăteasă, alături de Napoleon, devenit împărat. Dar acesta a repudiat-o în 1809 pentru a se căsători cu o prinţesă de viţă veche, Maria-Luiza a Austriei. [10] Bois de Boulogne – pădurice la marginea Parisului, loc de plimbare. [11] La Torpile (Torpila) – numele argotic al unei prostituate din romanul lui Balzac „Strălucirea şi suferinţele curtezanelor”. [12] Strada Saint-Denis – stradă specifică pentru micul comerţ parizian, în vremea lui Balzac. [13] Royer-Collard (Pierre-Paul) – mai întâi avocat şi participant la revoluţia din 1789—1794, Royer-Collard a devenit, sub imperiul I, profesor şi filosof spiritualist. El a combătut şcoala senzualistă a lui Condillac şi a jucat un rol de seamă în timpul Restauraţiei difuzând doctrina sa, o încercare de compromis între principiul monarhic şi câteva din cuceririle revoluţiei; a fost adversarul revoluţiei din 1830. [14] chestiunea rezistă la Critica raţiunii pure – joc de cuvinte cu titlul cunoscutei opere a lui Kant (1724—1804), filosoful german care în această lucrare subliniază de pe poziţii idealiste, agnostice contradicţia dialectică a raţiunii. [15] vestitul duel… între La Châteigneraie şi Jarnac – acest duel, ale cărui cauze le arată Blondet, a avut loc în 1547; La Châteigneraie a fost ucis de Guy Chabot de Jarnac printr-o lovitură neaşteptată, cu dosul săbiei, în picior; de atunci, „lovitura lui Jarnac” este expresia care se întrebuinţează în limba franceză când e vorba, în orice domeniu, de o lovitură decisivă dată prin surprindere adversarului. [16] acele hârtii cu filigran – e vorba de bancnote. [17] doamna de la Popelinière – soţia generalului Le Riche de La Popelinière, prietenul lui Voltaire. [18] Agnès Sorel… Carol al VII-lea – Agnès Sorel (1422—1450) a fost favorita regelui Carol al VII-lea (1403—1461), supranumit indolentul pentru nepăsarea cu care asista, din Bourges, la cotropirea Franţei de către englezi, cotropire combătută prin iniţiativa curajoasă a Jeannei d’Arc. [19] Jacques Coeur – negustor bogat din Bourges pe care Carol al VII-lea, regele Franţei, l-a făcut vistiernic şi de la care a primit bani pentru a duce războiul contra cotropitorilor englezi; politica regală l-a sacrificat apoi intereselor duşmanilor săi, exilându-l (1395—1456). [20] François de Salignac de La Molhe Fénelon (1651—1715), arhiepiscop de Cambrai, este autor de fabule şi de tratate de pedagogie, dar mai ales autorul romanului moralizator „Télémaque” (scris pentru elevul său, vlăstar regal), roman care i-a adus dizgraţia Curţii, căci în el apar critici indirecte la domnia lui Ludovic al XIV-lea. [21] …ia de la Grandet 150.000 de sticle cu şampanie – e vorba de tatăl lui Charles Grandet şi de fratele avarului Grandet (v. „Eugénie Grandet”). [22] la Palais-Royal între 1817—1819 – în localurile de petrecere din galeriile de la Palais-Royal au benchetuit trupele de ocupaţie care readuseseră pe Bourboni şi care n-au evacuat Franţa decât în 1818. [23] Ouvrard (Gabriel-Julien) – financiar veros, îmbogăţit pe socoteala furniturilor la care se obligase faţă de armatele Republicii şi ale Imperiului (1770—1846). [24] Nucingen e superior lui du Tillet – pentru cariera şi metodele de îmbogăţire ale lui du Tillet, vezi romanul „César Birotteau”. [25] cum ar spune Cousin – Victor Cousin (1792—1867), a profesat un spiritualism eclectic, încercând să împace raţionalismul lui Descartes cu idealismul lui Kant; meritul lui este acela de a-l fi făcut cunoscut pe Hegel în Franţa. [26] Samuel Bernard – financiar bogat de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea; „regele soare” a recurs de mai multe ori la el şi l-a tratat cu multă amabilitate pentru a-i stoarce bani (1651—1739); Samuel Bernard s-a îmbogăţit şi prin specula cu averile protestanţilor refugiaţi după revocarea Edictului din Nantes; el a tratat şi cu Law. [27] Law (John) – financiar scoţian (1671—1729), devenit în Franţa controlor general al finanţelor, apoi organizator al unei societăţi de exploatare colonială (Compania Indiilor); el e cel care a lansat primele bilete de bancă, organizând la Paris, la începutul secolului al XVIII-lea, faimosul sistem bancar, ajuns curând falimentar. Fraţii Paris care au contribuit la prăbuşirea lui Law – după falimentul lui Law, financiarul Joseph Paris-Duverney (1684—1770) a fost cel mai cunoscut dintre cei patru fraţi Paris care au ocupat scena financiară. [28] Bouret, Beaujon – financiari parveniţi din secolul al XVIII-lea. [29] familia Fugger – familie de bancheri bogaţi din Augsburg, care au ocupat scena financiară timp de trei secole. (XIV, XV, XVI) împrumutându-l şi pe Carol Quintul; la un moment dat, ei obţinuseră şi dreptul de a bate monedă. [30] almanahul Gotha – anuar nobiliar şi diplomatic publicat la Gotha, începând din 1763, în limba franceză şi germană. [31] a murit prinţ… – povestirea morţii lui Jacques Coeur e de domeniul fanteziei; Jacques Coeur se refugiase la Roma şi a murit într-o expediţie împotriva turcilor (1456). [32] Saint-Germain – cartier select din Paris, locuit de familiile nobile. [33] improper – (engl.) necuviincios, nepotrivit. [34] Stendhal, unul dintre oamenii cei mai subţiri şi mai profunzi… – este unul dintre meritele lui Balzac de a-l fi apreciat la timpul său pe autorul romanului „Roşu şi negru” a cărui faimă literară s-a stabilit mult mai târziu; în 1839, la apariţia romanului „Mănăstirea din Parma”, Balzac a scris un articol extrem de elogios despre această carte.

AMBUSCADA     Era desăvârşit de frumoasă. Îi spuse: „Cine sunt eu, ca să mă împotrivesc dorinţelor stăpânului meu? Împlinirea vrerilor tale îmi va fi prilej de bucurie până la moarte”. Ea îl lovi năprasnic de două ori peste gât şi-i despărţi capul de trup.   IUDITH, cap. 8—12—13           I       ÎN PRIMELE ZILE ALE ANULUI AL VIII-lea, pe la începutul lui vandemiar sau, după calendarul actual, pe la sfârşitul lunii septembrie 1799, vreo sută de ţărani şi un număr destul de mare de orăşeni, plecaţi de cu dimineaţă din Fougères ca să ajungă la Mayenne, urcau anevoie muntele Pelerinei, situat cam la jumătatea distanţei dintre Fougères şi Ernèe, un orăşel unde călătorii, de obicei, opresc să se odihnească. Detaşamentul, împărţit în grupuri mai mult sau mai puţin numeroase, prezenta o colecţie de costume atât de bizare şi un amestec de indivizi de prin locuri şi de îndeletniciri atât de diferite, încât descrierea deosebirilor lor specifice nu va fi inutilă, spre a da povestirii noastre acele culori vii pe care se pune atâta preţ astăzi; cu toate că, după unii critici, ele dăunează zugrăvirii sentimentelor. O parte dintre ţărani – şi anume cei mai numeroşi – erau desculţi, purtând ca îmbrăcăminte doar un cojoc de capră ce-i acoperea de la gât până la genunchi, şi nişte pantaloni de pănură albă şi învârtoşată care, prin firele prost toarse, ilustrau starea de înapoiere industrială a ţinutului. Pletele linse ale părului lor se îmbinau aşa de bine cu părul din cojoacele de capră şi le ascundeau atât de desăvârşit chipurile aplecate către pământ, încât cojoacele uşor ar fi putut să fie luate drept părul lor, iar bieţii nenorociţi să fie confundaţi, la o primă vedere, cu animalele ale căror piei le slujeau de veşmânt. Dar, de sub plete, li se întrezăreau îndată ochii strălucind ca nişte stropi de rouă într-o iarbă deasă; iar privirile lor, deşi vădeau o inteligenţă omenească, pricinuiau desigur mai mult spaimă decât plăcere. Pe cap purtau o tocă îngălată, de lână roşie, asemănătoare cu boneta frigiană pe care pe-atunci Republica o adoptase drept emblemă a libertăţii. Toţi sprijineau pe umăr câte-o bâtă noduroasă de stejar, în vârful căreia atârna o desagă lungă, destul de goluţă. Câţiva purtau peste bonetă o pălărie grosolană de fetru, cu boruri mari şi împodobită de jur împrejur cu un fel de vipuşcă de lână de culori felurite. Nici în hainele acestora, îmbrăcaţi eu aceeaşi dimie din care erau făcuţi pantalonii şi desagii celor dintâi, nu se afla mai nimic din produsele civilizaţiei actuale. Pletele lungi le atârnau peste gulerul unui suman scurt, pe laturi cu nişte buzunăraşe pătrate, şi care nu cobora decât până la şolduri, îmbrăcăminte specifică ţăranilor din Vest. Sub sumanul descheiat se zărea o jiletcă din acelaşi material, cu nasturi mari. Unii aveau în picioare saboţi; alţii, din economie, îşi duceau ghetele în mână. Acest costum, jegoşit de îndelunga purtare, năclăit de sudoare şi de praf, mai puţin original decât cei precedent, avea meritul istoric de a face tranziţia spre îmbrăcămintea aproape elegantă a câtorva inşi care, împrăştiaţi ici şi colo printre cei din gloată, străluceau ca nişte flori. Într-adevăr, pantalonii lor de pânză albastră, jiletcile roşii sau galbene, împodobite cu două rânduri paralele de nasturi de aramă şi asemănătoare unor platoşe pătrate, ieşeau numaidecât în evidenţă dintre veşmintele albe şi cojoacele tovarăşilor lor, ca albăstriţele şi ca macii într-un lan de grâu. Câţiva erau încălţaţi cu acei saboţi pe care ţăranii din Bretania se pricep să şi-i facă singuri; cei mai mulţi însă purtau botfori mari, ţintuiţi, şi haine de dimie grosolană, croite ca vechile haine franţuzeşti, a căror formă încă mai este păstrată cu evlavie de ţăranii noştri. Gulerul cămăşii le era prins cu nişte butoni de argint ce închipuiau fie inimi, fie ancore. În sfârşit, desagii pe care-i purtau păreau mai bine aprovizionaţi decât cei ai tovarăşilor lor; iar mulţi dintre ei aveau în echipamentul lor de drum şi câte-o ploscă, fără îndoială plină de rachiu, pe care o purtau atârnată de gât cu o sfoară. Printre aceşti oameni pe jumătate sălbatici, cei câţiva orăşeni păreau a reprezenta ultimul semn al civilizaţiei din acele ţinuturi. Purtând pe cap pălării rotunde, clacuri ori caschete, având în picioare cizme cu carâmbii răsfrânţi sau ghete şi jambiere, îmbrăcămintea lor, ca şi cea a ţăranilor, se remarca prin câteva trăsături specifice. Vreo zece dintre ei purtau acea vestă republicană cunoscută sub numele de carmaniolă. Alţii, de bună seamă niscaiva meşteşugari înstăriţi, erau îmbrăcaţi din creştet până-n talpă în haine din postav de aceeaşi culoare. Cei mai pretenţios îmbrăcaţi se distingeau prin fracurile şi prin redingotele de postav albastru ori verde, mai mult sau mai puţin uzate. Aceştia, adevăraţi domni, purtau cizme de diferite forme şi îşi vânturau în glumă marile bastoane, făcând haz de necaz. Câteva capete pudrate din belşug şi cu cozile destul de elegant împletite ilustrau acel soi de prestanţă pe care-l dă un început de bogăţie sau de educaţie. Privindu-i pe aceşti oameni, nedumeriţi de a se vedea alături, adunaţi ca din întâmplare, s-ar fi putut crede că sunt locuitorii vreunui târg alungaţi din căminele lor de cine ştie ce incendiu. Vremurile şi locurile dădeau însă un cu totul alt rost acestei mase de oameni. Un observator iniţiat în tainele discordiilor sociale ce frământau pe atunci Franţa ar fi putut recunoaşte uşor un mic număr de cetăţeni, pe a căror fidelitate Republica putea conta, în acea trupă, alcătuită aproape numai din bărbaţi care, cu patru ani în urmă, luptaseră împotriva ei. O ultimă trăsătură, destul de evidentă, nu mai lăsa nicio îndoială asupra opiniilor ce dezbinau mulţimea respectivă. Numai republicanii păşeau cu oarecare voioşie. Pe când ceilalţi indivizi din trupă, dacă în îmbrăcămintea lor dovedeau deosebiri evidente, în schimb pe feţe şi în atitudini păstrau acea expresie uniformă pe care o provoacă nenorocirea. Orăşeni sau ţărani, toţi purtau pecetea unei tristeţi adânci; tăcerea lor avea ceva sălbatic, toţi păreau încovoiaţi sub jugul unui singur gând, cumplit, fără îndoială, însă ascuns cu grijă sub chipurile de nepătruns; numai încetineala neobişnuită a mersului lor putea să trădeze anumite socoteli tainice. Din vreme în vreme, unii dintre ei, deosebiţi de ceilalţi prin şiragurile de mătănii ce le purtau la gât în ciuda pericolului pe care se zvonea că-l prezintă un asemenea semn al unei religii mai degrabă suprimate decât zdrobite, îşi scuturau pletele şi ridicau iscoditori capul. Cercetau pe furiş pădurile, cărările şi stâncile ce mărgineau drumul, însă cu aerul cu care un câine, ridicându-şi nasul în vânt, încearcă să adulmece vânatul; pe urmă, neauzind decât cadenţa monotonă a paşilor tăcuţilor lor tovarăşi, îşi lăsau iar capu-n pământ şi-şi reluau înfăţişarea deznădăjduită, asemenea criminalilor mânaţi spre ocnă, ca să trăiască ori să moară în lanţuri. Marşul către Mayenne al unei asemenea coloane, elementele eterogene ce-o alcătuiau şi simţămintele deosebite pe care le vădea, se explicau, destul de firesc, prin prezenţa unei alte trupe, ce forma fruntea detaşamentului. Vreo sută cincizeci de soldaţi mergeau înainte, cu arme şi cu bagaje, sub comanda unui şef de demi-brigadă. Nu e inutil să atragem atenţia celor ce n-au asistat la drama Revoluţiei, că denumirea aceasta înlocuia titlul de colonel, proscris de către patrioţi, ca fiind prea aristocratic. Aceşti soldaţi făceau parte dintr-o demi-brigadă de infanterie stabilită la Mayenne. Pe vremurile acelea de vrajbă, locuitorii din Vest îi numeau albaştri pe toţi soldaţii Republicii. Porecla se datora primelor uniforme, albastre şi roşii, a căror amintire este încă destul de proaspătă pentru a face de prisos descrierea lor. Detaşamentul albaştrilor era, aşadar, escorta acelei gloate de oameni, aproape toţi nemulţumiţi că sunt duşi spre Mayenne, unde disciplina militară urma să le dea repede acelaşi mod de a gândi şi de a simţi, aceeaşi tunică şi aceeaşi înfăţişare ce le lipseau deocamdată cu desăvârşire. Coloana reprezenta contingentul obţinut cu greu din districtul Fougères, contingent pe care ţinutul îl datora în cadrul mobilizării ordonate de Directoratul Executiv al Republicii franceze, printr-o lege din 10 messidor precedent. Guvernul ceruse o sută de milioane de franci şi o sută de mii de oameni, ca să trimită ajutoare grabnice armatelor sale, bătute pe atunci de austrieci în Italia, de prusaci în Germania şi ameninţate în Elveţia de ruşii pe care Suvorov îi făcea să viseze la cucerirea Franţei. Departamentele din Vest, cunoscute sub numele de Vandeea, Bretania şi o parte din Normandia-de-Jos, pacificate în urmă cu trei ani prin eforturile generalului Hoche după un război de patru ani, păreau să fi socotit momentul potrivit pentru reînceperea luptei. Faţă de atâtea lovituri, Republica îşi regăsi energia de la începuturi. Îşi asigură mai întâi apărarea departamentelor atacate, dându-le în paza locuitorilor patrioţi, printr-unul dintre articolele acelei legi din messidor. În consecinţă, guvernul, neavând nici trupe, nici bani de care să poată dispune în interior, rezolvă dificultatea printr-o gasconadă legislativă: neputând trimite nimic în departamentele răzvrătite, le acorda încrederea sa. Nădăjduia, poate, că o asemenea măsură, înarmându-i pe unii cetăţeni împotriva altora, va înăbuşi răzvrătirea din faşă. Acel articol, sursă de represalii funeste, era redactat astfel: „Se vor organiza detaşamente loiale în departamentele din Vest”. O atare dispoziţie, lipsită de tact politic, provocă în Vest o atitudine atât de ostilă, încât Directoratul pierdu orice speranţă că va birui prea curând acolo. Iar după câteva zile, ceru Adunărilor măsuri speciale în privinţa slabelor contingente datorate pe temeiul articolului ce legaliza detaşamentele loialiste. Deci, o nouă lege, promulgată cu câteva zile înainte de începutul acestei povestiri, şi comunicată în a treia zi complementară a anului al VII-lea, ordona să se organizeze în legiune acele firave recrutări de oameni. Legiunile urmau să poarte numele departamentelor Sarthe, Orne, Mayenne, Ille-et-Vilaine, Morbihan, Loire-Inférieure şi Maine-et-Loire. „Aceste legiuni, spunea legea, vor fi folosite în mod special în lupta împotriva şuanilor şi nu vor putea, sub niciun pretext, să fie duse la graniţe” Detaliile acestea plicticoase, dar ignorate, explică deopotrivă şi starea de slăbiciune în care se afla Directoratul, şi marşul grupului de oameni condus acum de către albaştri. Aşa încât, poate că nu va fi de prisos să adăugăm că frumoasele şi patrioticele hotărâri directoriale n-au obţinut niciodată altceva decât înserarea lor în Buletinul de legi. Nemaifiind susţinute de marile idei morale, de patriotismul ori de teroarea care le făceau până nu demult executorii, decretele Republicii creau milioane de franci şi de soldaţi, din care nimic n-ajungea nici în Tezaur, nici în armată; Resortul Revoluţiei se uzase în mâini neîndemânatice, iar aplicarea legilor căpăta amprenta împrejurărilor, în loc să le domine. Departamentele Mayenne şi Ille-et-Vilaine erau comandate pe-atunci de un ofiţer cu veche experienţă care, judecând la faţa locului oportunitatea măsurilor de luat, încercă să-i smulgă Bretaniei contingentele pretinse, şi mai ales pe cel din Fougères, unul dintre focarele cele mai de temut ale şuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forţa acestor districte primejdioase. Devotatul militar profită de prevederile iluzorii ale legii, spre a afirma că el îi va echipa şi îi va înarma imediat pe cei rechiziţionaţi şi că ţine la dispoziţia lor solda promisă de guvern unor astfel de trupe speciale. Cu toate că pe atunci Bretania refuza orice fel de serviciu militar, planul reuşi, în primul rând datorită făgăduielilor făcute, şi cu atâta rapiditate încât ofiţerul se alarmă. El era însă un bătrân dulău de pază şi cu greu putea fi luat prin surprindere. De îndată ce văzu sosind atât de grabnic la district o parte din contingente, bănui că numai vreun motiv tainic provocase acea promptă avalanşă de oameni, şi nu se înşela, poate, când socotea că ei nu vor decât să-şi procure arme. Atunci, fără a-i mai aştepta pe cei întârziaţi, luă măsuri spre a încerca să se retragă spre Alençon, ca să se apropie de regiunile aduse la supunere, deşi răzvrătirea crescândă din acele ţinuturi făcea foarte problematic succesul planului său. Ofiţerul, care, după informaţiile primite, păstrase cel mai mare secret în legătură cu dezastrele armatelor noastre şi cu ştirile prea puţin încurajatoare sosite din Vandeea, încerca, deci, în dimineaţa în care începe această istorisire, să ajungă printr-un marş forţat la Mayenne, unde era hotărât să aplice legea aşa cum va socoti de cuviinţă, completându-şi cadrele demi-brigăzii cu conscrişii bretoni. Cuvântul conscris, devenit mai târziu atât de celebru, înlocuise, pentru prima dată, în legi, numele de rechiziţionaţi, dat la început recruţilor republicani. Înainte de plecarea din Fougères, comandantul poruncise soldaţilor lui să-şi ia în taină cartuşele şi raţiile de pâine necesare, ca să nu atragă luarea-aminte a conscrişilor asupra lungimii drumului; şi îşi făcea socoteala să nu poposească nici măcar la Ernée, unde, revenindu-şi din buimăceală, oamenii ce alcătuiau contingentul s-ar fi putut înţelege cu şuanii, care fără îndoială că erau răspândiţi prin toate câmpiile vecine. Tăcerea mohorâtă ce domnea în trupa de rechiziţionaţi, luaţi prin surprindere de manevra bătrânului republican, precum şi încetineala marşului lor peste munte stârneau în cel mai înalt grad bănuielile acestui şef de demi-brigadă, pe nume Hulot; trăsăturile cele mai izbitoare ale descrierii precedente erau pentru el de un viu interes; aşa încât mergea tăcut, între cinci tineri ofiţeri care, cu toţii, respectau îngrijorarea şefului lor. Dar în clipa când ajunse pe culmea muntelui Pelerinei, Hulot întoarse brusc capul, parcă instinctiv, spre a inspecta chipurile întunecate ale rechiziţionaţilor, şi nu întârzie să rupă tăcerea. Într-adevăr, încetineala tot mai mare cu care mergeau bretonii crease între ei şi escortă o distanţă de vreo două sute de paşi. Hulot făcu atunci o grimasă, care-i era tipică. — Ce dracu au muscadinii ăia? exclamă el, cu glas răsunător. Conscrişii noştri mi se pare că închid compasul, în loc să-l deschidă! La aceste cuvinte, ofiţerii ce-l însoţeau se întoarseră printr-o mişcare spontană, foarte asemănătoare cu tresărirea din somn pricinuită de un zgomot brusc. Sergenţii şi caporalii îi imitară, iar compania se opri, fără să fi primit porunca: „Stai”! Dacă ofiţerii aruncară mai întâi o privire asupra detaşamentului care, asemenea unei lungi broaşte-ţestoase, urca anevoie muntele Pelerinei, tinerii aceştia, pe care apărarea patriei îi smulsese, ca pe atâţia alţii, de la eminentele lor studii, şi în sufletul cărora războiul nu stinsese încă sensibilitatea faţă de frumuseţe, rămaseră atât de impresionaţi de spectacolul ce li se înfăţişa, încât lăsară fără răspuns observaţia lui Hulot, a cărei importanţă le era necunoscută. Cu toate că veneau din Fougères, de unde priveliştea ce li se înfăţişa acum ochilor se vede la fel, doar cu deosebirile pricinuite de schimbarea de perspectivă, nu putură să n-o mai admire, pentru o ultimă oară, asemeni acelor dilettanti cărora o muzică le produce cu atât mai multe plăceri, cu cât o cunosc mai în amănunt. De pe culmea muntelui Pelerinei, ochii călătorilor priveau larga vale a râului Couësnon unde, pe unul dintre punctele cele mai înalte, se ridică la orizont oraşul Fougères. Castelul din Fougères domină, de pe vârful de stâncă pe care e zidit, trei sau patru drumuri importante, poziţie ce-l făcea odinioară una dintre cheile Bretaniei. De acolo, ofiţerii contemplară în toată întinderea lui acel bazin, tot atât de remarcabil prin darnica fertilitate a solului, cât şi prin varietatea priveliştilor sale. Jur-împrejur, munţii de şist se înalţă ca un amfiteatru, ascunzându-şi coastele roşcate sub pădurile de stejari şi tăinuind pe povârnişurile lor vâlcele pline de răcoare. Stâncile acelor culmi descriu o vastă centură circulară, la poalele căreia se întinde domoală o câmpie imensă, frumoasă ca un parc englezesc. Mulţimea de garduri de mărăcini ce împrejmuiesc numeroasele proprietăţi risipite pretutindeni, toate plantate cu livezi, dau acestui covor verde o înfăţişare rară printre peisajele Franţei, şi închid, în multiplele lor contraste, nenumărate frumuseţi tainice, ale căror efecte sunt atât de copleşitoare, încât cuceresc până şi sufletele cel mai puţin sensibile. În acea clipă, priveliştea era însufleţită de strălucirea fugară cu care naturii îi place să-şi încunune uneori nepieritoarele-i creaţii. În vreme ce detaşamentul străbătuse valea, răsăritul soarelui împrăştiase încet-încet aburii albi şi uşori care plutesc peste pajişti în dimineţile de septembrie. Iar când soldaţii se opriră, o mână nevăzută părea că ridică ultimul văl ce acoperea peisajul, mulţimea de nori diafani, asemănători linţoliului de voal străveziu ce se pune peste bijuteriile scumpe, pentru ca, privite prin acel văl, să stârnească şi mai mult curiozitatea. În vastul orizont pe care ofiţerii îl contemplau nu se mai zărea pe cer nici cel mai suav nor, care prin strălucirea lui de argint să confirme că imensa boltă albastră ar fi într-adevăr firmamentul. Părea mai degrabă un baldachin de mătase, sprijinit pe piscurile zimţuite ale munţilor şi ridicat în văzduh pentru a proteja acea magnifică îmbinare de câmpuri, de pajişti, de pârâiaşe şi de crânguri. Ofiţerii nu se mai săturau să contemple priveliştea scăldată în atâtea frumuseţi câmpeneşti. Unii şovăiau îndelung înainte de a-şi coborî privirile spre uimitoarea risipă de dumbrăvi ale căror culori de bronz erau sporite de nuanţele severe ale tufişurilor galbene şi pe care verdele de smarald al pajiştilor îl scoteau şi mai mult în evidenţă. Alţii se fixau asupra contrastelor dintre miriştile roşiatice – unde hrişcă recoltată se ridica în snopi conici, ca piramidele de arme pe care soldaţii în bivuac le aşază una lângă alta – şi suprafeţele de aur ale miriştilor de secară. Ici-colo, ardezia sumbră a câtorva acoperişuri de unde se înălţau fumuri albe; apoi făgaşele sprintene şi argintate prin care curg pârâiaşele întortocheate ce se varsă în Couësnon atrăgeau ochiul prin acele ispite optice care, fără a şti de ce, tulbură sufletul şi-l predispun la visare. Răcoarea îmbălsămată a adierilor de toamnă şi mireasma tare a pădurilor se înălţau ca un abur de tămâie, fermecându-i pe admiratorii minunatului ţinut, ce contemplau ca vrăjiţi florile necunoscute, vegetaţia puternică, pajiştile rivalizând cu cele ale Angliei, vecina sa, al cărei nume e comun ambelor ţări. Câteva turme însufleţeau scena, îndeajuns de emoţionantă şi-aşa. Păsările cântau, umplând valea de o suavă şi dulce melodie ce fremăta în văzduhuri. Dacă imaginaţia contemplativă ar vrea să perceapă din plin bogatele jocuri de umbră şi lumină, orizonturile vaporoase ale munţilor, fantasticele perspective ce lăsau vaste spaţii fără arbori, pe unde râurile străluceau desfăşurându-şi cochetele sinuozităţi; dacă amintirea ar colora, ca să spunem aşa, descrierea noastră tot atât de rapidă ca şi clipa în care a fost încadrată, persoanele pentru care atari privelişti nu-s lipsite de valoare vor obţine o imagine aproximativă a magicului spectacol în faţa căruia sufletul impresionabil al tinerilor ofiţeri rămăsese înmărmurit. Atunci, gândindu-se că bieţii oameni îşi părăseau cu părere de rău ţinutul şi obiceiurile dragi spre a se duce să moară, poate, în pământuri străine, ei le iertară conserişilor lipsa de grabă, pe care le-o înţelegeau. Apoi, cu mărinimia firească a soldaţilor, îşi ascunseră duioşia sub o prefăcută dorinţă de a examina poziţiile militare ale frumosului ţinut. Hulot, însă, pe care e mai bine să-l numim comandantul, spre a evita numele prea puţin armonios de şef de demi-brigadă, era unul dintre acei militari care, în faţa unei mari primejdii, nu se prea lasă vrăjiţi de farmecele unui peisaj, de-ar fi acela chiar şi raiul pământesc. Îşi scutură, aşadar, capul cu un gest de nemulţumire? şi îşi încruntă sprincenele groase şi negre ce dădeau fizionomiei lui o expresie aspră. — De ce dracului nu vin? întrebă el, pentru a doua oară, cu vocea-i îngroşată de mizeriile războiului. Nu cumva se află în sat cine ştie ce sfântă Fecioară cu care-ar vrea să schimbe vreo strângere de mână? — Întrebi de ce? răspunse o voce. Auzind nişte sunete ce păreau a ieşi din cornul cu care ţăranii de prin acele văi îşi strâng turmele, comandantul se întoarse brusc, ca înţepat de vârful unei săbii, şi văzu la doi paşi de el un personaj mult mai bizar decât oricare dintre cei mânaţi spre Mayenne ca să slujească Republica. Necunoscutul, un bărbat bondoc şi lat în spete, îi arătă un cap aproape tot atât de mare cât al unui bou, animal cu care se asemuia şi în alte privinţe. Nişte nări groase făceau ca nasul lui să pară încă şi mai scurt decât era. Buzele-i late, răsfrânte peste dinţii albi ca zăpada, ochii-i mari, rotunzi şi negri, adumbriţi de nişte sprâncene crunte, urechile-i clăpăuge şi pletele-i roşii aparţineau mai puţin frumoasei noastre rase caucaziene, cât mai degrabă genului erbivorelor. În sfârşit, lipsa totală de orice alte caracteristici ale omului social îi făceau capul şi mai vrednic de luare-aminte. Faţa, ca bronzată de soare, şi ale cărei linii colţuroase prezentau o vagă analogie cu granitul ce formează solul ţinuturilor de-aci, era singura parte vizibilă a trupului ciudatei făpturi. De la gât în jos, era acoperit cu un soi de zeghe de dimie roşcată, încă şi mai grosolană decât cea a pantalonilor celor mai sărăcani dintre conscrişi. Această zeghe, în care un muzeograf ar fi recunoscut vechea saye (saga) sau sayon a galilor, nu cobora mai jos de brâu şi era încheiată cu ajutorul a două fâşii din piele de capră şi a câtorva bucăţi de lemn cioplite grosolan, unele încă mai păstrând pe ele coaja. Sub cojoacele de bique[1], spre a vorbi în limba regiunii, care-i împodobeau pulpele şi coapsele, nu se putea distinge niciun fel de formă omenească. Picioarele îi erau vârâte în nişte saboţi enormi. Lungile-i plete lucitoare, asemănătoare cu părul din cojocul de capră, îi cădeau de-a lungul obrajilor, despărţite în două părţi egale, ca pletele acelor statui din evul mediu ce se mai văd încă prin unele catedrale, în locul bâtei noduroase pe care o purtau pe umăr conscrişii, el ţinea strâns la piept, ca pe-o flintă, un bici gros, a cărui curea, împletită cu dibăcie, părea să fie de două ori mai lungă decât a biciuştilor obişnuite. Brusca apariţie a bizarei fiinţe părea uşor de explicat. După prima impresie, câţiva ofiţeri presupuseră că necunoscutul era vreun rechiziţionat ce se apropiase de coloană când o văzuse oprită. Pe comandant, însă, sosirea lui îl impresionase în mod deosebit; deşi păru omul cel mai puţin tulburat de pe lume, fruntea i se înnegură: şi, după ce-l cântări îndelung pe străin, repetă maşinal şi parcă năpădit de gânduri sinistre: — Da’ de ce nu vin? Ştii tu cumva, ai? — Păi, răspunse sumbrul interlocutor, cu un accent ce dovedea că vorbeşte destul de greu franţuzeşte, păi, din pricină că acolo, spuse el, întinzându-şi mâna aspră şi butucănoasă către Ernée, acolo e Maine şi acolo se sfârşeşte Bretania. Pe urmă, izbi năprasnic în pământ, la picioarele comandantului, cu greaua codirişte a biciului său. Impresia pe care laconica omilie o produse asupra spectatorilor acestei scene fu asemenea celei pe care ar provoca-o un bubuit de tam-tam în curgerea lină a armoniilor unei melodii. Cuvântul omilie de-abia izbuteşte să redea ura şi dorinţa de răzbunare pe care le exprimară gestul sfidător, vorba repezită şi înfăţişarea plină de o dârzenie cruntă şi rece. Grosolănia acelui bondoc, parcă cioplit cu toporul, aspectu-i noduros, ignoranţa stupidă gravată pe chipul lui, îl făceau să pară un fel de semizeu barbar. Păstra o atitudine profetică şi se ivise acolo ca însuşi duhul Bretaniei, ce se redeştepta dintr-un somn de trei ani spre a reîncepe un război în care victoria se ascundea sub două rânduri de văluri. — Ia uite ce cocoşel grozav! zise Hulot, vorbind cu sine însuşi. Tare-mi vine să cred că e ambasadorul celor ce se pregătesc să parlamenteze cu noi prin bubuituri de puşcă. După ce mormăi printre dinţi vorbele acestea, comandantul îşi plimbă pe rând privirile de la acest om la peisaj, de la peisaj la detaşament, de la detaşament la povârnişurile abrupte ale drumului, cu crestele adumbrite de înaltele grozame ale Bretaniei; apoi le întoarse deodată către necunoscut, pe care-l supuse parcă unui interogatoriu mut, încheiat printr-o întrebare bruscă: — De unde vii? Privirea-i cruntă şi pătrunzătoare încerca să ghicească tainele impenetrabilului chip care, în acest răstimp, luase înfăţişarea năucă, de toropeală, în care se cufundă ţăranul când se odihneşte. — Din ţara garsilor[2], răspunse omul, fără să arate vreo tulburare. — Numele tău?. — Marche-à-Terre. — De ce porţi, împotriva legii, poreclă de şuan? Marche-à-Terre, cum singur se recomandase, îl privi pe comandant cu un aer de imbecilitate atât de profund autentic, încât militarului i se păru că n-a fost înţeles. — Faci parte dintre cei rechiziţionaţi la Fougères? La această întrebare, Marche-à-Terre răspunse printr-un Nu ştiu, a cărui inflexiune exasperantă curmă orice discuţie. Se aşeză liniştit pe marginea drumului, scoase de sub zeghe câteva bucăţi de azimă subţire şi neagră de secară, hrană naţională ale cărei triste delicii nu pot fi înţelese decât de bretoni, şi începu să mănânce cu o nepăsare tâmpă. Făcea impresia unei lipse atât de totale de inteligenţă, încât ofiţerii îl asemuiră, în acea situaţie, rând pe rând, ba cu vreunul dintre animalele ce păşteau prin păşunile grase de pe vale, ba cu sălbaticii din America, ba cu vreun primitiv de pe la Capul Bunei-Speranţe. Înşelat de o asemenea atitudine, comandantul însuşi începuse să-şi uite temerile, când, aruncând o ultimă privire pre caută spre omul pe care-l bănuia a fi crainicul unui măcel apropiat, îi văzu pletele, zeghea şi cojoacele de capră pline de spini, de resturi de frunze, de crengi şi de mărăcini, ce dovedeau că şuanul străbătuse un drum lung prin tufărişuri. Aruncă o privire semnificativă către adjutantul său Gérard, lângă care se afla, îi strânse puternic mâna şi-i spuse şoptit: — Am plecat după lână, şi-o să ne-ntoarcem tunşi. Ofiţerii, nedumeriţi, se priviră în tăcere.     [1] Bique – capră. [2] Gars – (se pronunţă ga), în limbaj familiar curent înseamnă flăcău, băiat. Noi am păstrat aici cuvântul francez, pentru motivele care se înţeleg uşor din text. Mai departe, în traducerea noastră, ori de câte ori necesităţile filologice ne vor permite, vom folosi echivalentul românesc.

Locurile şi omul     Î n anul 1829, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, un bărbat de vreo cincizeci de ani străbătea călare drumul de munte care duce spre un târg mare, aşezat nu departe de Grande-Chartreuse[1]. Acest târg este reşedinţa unui canton foarte populat, mărginit de o vale întinsă. Un pârâu cu albia plină de bolovani – de cele mai multe ori secat, dar pe atunci plin de pe urma dezgheţului – udă această vale, strânsă între două şiruri paralele de munţi pe care, de pretutindeni, îi domină piscurile din Savoia şi din Dauphiné. Deşi peisajele cuprinse între munţii din regiunea Maurienne au un aer familiar cantonul pe care-l străbătea necunoscutul arată privirii noastre varietăţi de teren şi efecte de lumină pe care zadarnic le-am căuta prin alte regiuni. Într-un loc, valea, care se deschide dintr-o dată, ne înfăţişează covorul neregulat al unei vegetaţii pe care neîntrerupta umezeală datorată munţilor o menţin veşnic fragedă şi plăcută ochiului în orice anotimp. Altundeva, un ferăstrău mecanic îşi desfăşoară modestele-i clădiri pitoresc aşezate, grămezile de buşteni de brad descojit şi apa care, luată de pârâu şi îndrumată către lungi uluce făcute din trunchiuri adânc săpate, se scurge, prin nişte despicături, în mulţime de şipote. Ici-colea, colibe împrejmuite de livezi în floare îţi aduc în minte ideile pe care ni le inspiră mizeria truditoare. Mai departe, case cu acoperişuri roşii de plăci netede şi rotunde ca nişte solzi de peşte, vestesc bunăstarea, rod al muncii necurmate. În sfârşit, deasupra fiecărei uşi zăreşti agăţat coşul în care se usucă brânza. Pretutindeni, curţi şi îngrădituri înveselite de viţa care, ca în Italia, se caţără pe puiandri de ulm cu frunza cărora se hrănesc vitele. Printr-un capriciu al naturii, pe-alocuri dealurile se apropie atât de mult unele de altele încât nu vezi nici ateliere, nici ogoare, nici colibe. Despărţite doar de torentul care curge în cascade, cei doi pereţi abrupţi de granit se ridică, încărcaţi de brazi cu cetina întunecată şi de fagi înalţi de cinci sute de picioare. Falnici, straniu coloraţi de petice de muşchi, cu frunzişul în fel şi chip, aceşti copaci alcătuiesc magnifice colonade mărginite dedesubtul şi deasupra drumeagului de informe garduri de coacăz, de călin, merişor şi păducel. Mireasma tare a acestor arbuşti amestecă parfumul sălbatic al muntelui cu aroma pătrunzătoare a lăstarilor de zad, de plop şi de răşinoase. Zdrenţe de nori alunecau printre stânci, când acoperind, când lăsând la vedere creste vinete, uneori la fel de vaporoase ca şi norii a căror vată moale o destrămau. În toată clipa, altele erau şi înfăţişarea locurilor, şi lumina cerului; neîncetat se schimba culoarea munţilor, nuanţa povârnişurilor, forma văilor; privelişti multiplicate pe care neaşteptate contraste – fie o rază de soare printre trunchiuri de copaci, fie un luminiş natural sau vreun grohotiş – le făceau minunate la vedere, în mijlocul tăcerii, în anotimpul când totul e în floare, când soarele încălzeşte un cer fără pată. Pe scurt, ne aflam într-un loc încântător, ne aflam în Franţa! Călătorul – un bărbat înalt – era îmbrăcat din creştet până-n tălpi în haine de pânză albastră, periate cu aceeaşi grijă cu care-şi ţesăla, în fiece dimineaţă, calul cu păr lucios pe care se ţinea drept şi ţeapăn ca un bătrân ofiţer de cavalerie. Chiar dacă nici cravata sa neagră şi mănuşile din piele de căprioară, chiar dacă nici pistoalele care-i umflau taşca de la oblânc, nici genţile bine prinse de crupa calului nu ne-ar fi lămurit îndeajuns că avem a face cu un militar, apoi faţa sa oacheşă, ciupită de vărsat dar cu trăsături regulate şi plină de o aparentă nepăsare, gesturile sale hotărâte, privirea sigură, ţinuta capului, toate arătau acele deprinderi marţiale de care ostaşul nu se poate niciodată descotorosi, chiar după ce reintră în viaţa civilă. Oricare altul s-ar fi extaziat în faţa frumuseţilor naturii alpine, atât de îmbietoare în acele locuri unde ea se uneşte cu marile bazine ale Franţei; ofiţerul nostru însă – care, fără îndoiala străbătuse ţările în care războaiele napoleoniene târâseră armata franceză – gusta frumuseţea locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admiraţia este o senzaţie pe care Napoleon se pare că a ucis-o în sufletul ostaşilor săi: iată de ce un obraz liniştit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaşte pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat. În adevăr, omul nostru era unul dintre acei militari, astăzi destul de puţini la număr pe care glontele îi ocolise, deşi au scormonit toate câmpurile de luptă pe unde Napoleon şi-a condus oştirile. Viaţa lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rând, făcându-şi datoria zi şi noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgând sabia numai când trebuia şi niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofiţerilor Legiunii de onoare: după bătălia de la Moscova, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rândurile celor puţini, reci în aparenţă, sfioşi, veşnic împăcaţi cu ei înşişi, a căror conştiinţă se simte umilită numai la gândul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încât îşi dobândise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad. Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deşi îi încărunţise mustaţa, abia ajunsese la gradul de şef de escadron; dar viaţa lui era atât de curată încât niciun ostaş, nici chiar generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toţi soldaţii de rând nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care-l au copiii pentru o mamă iubitoare; căci cu ei ştia să fie şi îngăduitor, şi aspru. Fusese şi el, cândva, soldat, cunoştea tristele bucurii şi veselele neplăceri, abaterile care se iertau sau se pedepseau, ale soldaţilor, pe care-i numea copiii săi, şi cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori. Cât despre povestea vieţii sale – era îngropată în cea mai adâncă tăcere. Ca mai toţi ofiţerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atât de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. Se gândise oare vreodată să se căsătorească? Iată o întrebare fără răspuns. Nimeni nu se îndoia că maiorul Genestas avusese bune prilejuri în popasurile sale dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, luând parte la serbări date de regimentul său sau de alte regimente; cu toate astea, nu se ştia nimic sigur. Fără a fi ipocrit, fără a pregeta la o petrecere, fără a nesocoti obiceiurile ostăşeşti, tăcea sau răspundea râzând când cineva încerca să-l descoase. La întrebarea: „Dar dumneavoastră, domnule maior?” pe care i-o adresa un ofiţer, la un pahar, răspundea: — Să bem, domnilor! Cavaler fără frică şi fără prihană – dar şi fără măreţie! – domnul Pierre-Joseph Genestas nu avea aşadar nimic poetic, nimic romanesc, era mai degrabă vulgar, înfăţişarea lui era ca de om înstărit. Deşi n-avea altă avere decât solda şi nici alt viitor decât pensia, totuşi, aidoma acelor bătrâni oameni de afaceri pe care experienţele nefericite i-au făcut încăpăţânaţi, şeful de escadron avea întotdeauna economisită o sumă egală cu solda pe doi ani – şi de care nu se atingea niciodată. Jocul de cărţi nu-i prea plăcea, încât atunci când, în societate, se căuta un jucător de rezervă sau un pot suplimentar la o partidă de écarté, se făcea că nu aude. Dar, dacă nu-şi îngăduia nimic extraordinar, apoi nici nu nesocotea cele de cuviinţă. Uniformele sale durau mai mult decât ale celorlalţi ofiţeri din regiment, datorită grijii pe care o inspiră sărăcia şi care, la el, devenise o deprindere maşinală. Ar fi putut părea avar, de n-ar fi fost admirabilul său dezinteres şi frăţeasca grabă cu care băga mâna în buzunar ca să ajute pe vreun nesocotit, ruinat de jocul de cărţi sau de cine ştie de altă nebunie. Părea că, pe vremuri, pierduse sume mari la cărţi, atât era de delicat când ajuta pe alţii; nu-şi acorda dreptul de a-şi controla debitorii şi nu le amintea niciodată de creanţe. Copil de trupă, singur pe lume, armata era patria lui, iar regimentul familia. Iată de ce nici nu prea se întrebau oamenii de ce e atât de strângător, atribuindu-se respectabilul său spirit de economie dorinţei fireşti de a-şi mări bunăstarea bătrâneţelor. În ajunul înaintării sale la gradul de locotenent-colonel de cavalerie, toată lumea era convinsă că nu are altă ambiţie decât să se retragă undeva, la ţară, dimpreună cu pensia şi cu tresele sale tio colonel. După orele de instrucţie, dacă se întâmpla ca ofiţerii tineri să vorbească de Genestas, îl categoriseau în rândul celor ce termină liceul ca premianţi şi care trec prin viaţă punctuali, corecţi, fără patimi, utili şi nesăraţi ca pâinea albă; oamenii serioşi însă îl judecau cu totul altfel. Deseori observai la el o privire, deseori îi scăpa o expresie plină de tâlc, cum e vorba omului singuratic, şi care, fără voie, îi trădau furtuna din suflet. Celui ce o studia, fruntea lui liniştită îi dezvăluia puterea de a-şi înfrâna pasiunile şi de a le închide în adâncul inimii sale, putere anevoie dobândită prin învăţul cu primejdiile şi nenorocirile neprevăzute ale războiului. Într-o zi, fiul unui pair[2] al Franţei, nou venit la regiment, spusese despre Genestas că ar fi fost cel mai integru dintre preoţi sau cel mai cinstit dintre băcani. — S-ar mai putea adăuga: cel mai puţin slugarnic dintre oamenii de la curte! răspunse Genestas tânărului încrezut, care nu-şi dăduse seama că superiorul său îi auzise vorbele. Cei de faţă izbucniră în râs: tatăl locotenentului linguşise toate guvernele, fusese un om maleabil, deprins să se pună bine cu toate revoluţiile, iar fiul era leit tătâne-său. În armata franceză se puteau întâlni şi asemenea firi: realmente mari la nevoie, redevenind simpli după primejdie, negândindu-se la glorie, netemători de moarte; aceştia sunt, poate, mult mai numeroşi decât s-ar crede, ţinând seama de neajunsurile firii noastre. Cu toate astea, ne-am înşela amarnic dacă am gândi că Genestas era om fără cusur. Bănuitor, supus unor violente accese de mânie, ironic în discuţii şi vrând cu tot dinadinsul să aibă dreptate când nu avea, era plin de prejudecăţi naţionale. Din viaţa sa de ostaş se alesese cu patima vinului bun. Dacă se ridica de la o masă dată cu toată eticheta gradului său, părea serios, meditativ şi atunci nu voia să-şi împărtăşească nimănui gândurile. În sfârşit, cunoştea destul de bine moravurile lumii şi regulile politeţei pe care le respecta ca pe un consemn, cu toată rigiditatea militară; dacă avea bun-simţ, şi experienţă, dacă stăpânea tainele tacticii, ale instrucţiei, teoria scrimei călare şi subtilităţile ştiinţei veterinare, apoi studiile şi le neglijase ca nimeni altul. Ştia, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult la gânduri, îţi atribuia cine ştie ce origine sau calitate. De aceea, când, în convorbiri, venea vorba de ştiinţă sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dând din cap în semn de aprobare, ca un om învăţat care ajunsese la pironism[3]. Când Napoleon, la 13 mai 1809, scrisese, la Schönbrunn, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei îşi gâtuiseră copiii cu propriile lor mâini, precum Medeea, Genestas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-şi compromită demnitatea gradului întrebând cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decât lucruri oficiale urmatelor sale şi casei de Austria; gândi aşadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică. Cu toate astea, fiindcă chestiunea putea avea vreo legătură cu arta militară, Medeea din comunicat începu a-l nelinişti până când, într-o zi, domnişoara Raucourt reapăru în Medeea. După ce citi afişul, căpitanul avu grijă să se ducă, într-o seară la Theâtre-Franţais ca s-o vadă pe vestita artistă în acest rol mitologic, despre care se informă prin vecini. Când stai să te gândeşti, un om care, ca soldat de rând, avusese energia să înveţe cititul, scrisul şi socotitul, era firesc să înţeleagă că, având gradul de căpitan, trebuia să se cultive. Şi aşa, din clipa aceea, începu a citi cu râvnă romanele şi cărţile noi, de unde s-a ales cu un fel de semicultură de care se folosea cu destulă îndemânare. Recunoscător fată de învăţătorii săi, mergea până la a lua apărarea lui Pigault-Lebrun[4], susţinând că e instructiv şi adeseori profund.   Acest ofiţer – care devenise atât de prudent încât nu făcea niciun demers inutil – părăsise oraşul Grenoble şi se îndrepta spre mănăstirea Grande-Chartreuse, după ce, în ajun, obţinuse de la colonelul său o permisie de o săptămână. Îşi făcuse socoteala că drumul nu va fi lung; dar, derutat la fiecare leghe de spusele mincinoase ale ţăranilor cărora le cerea lămuriri, gândi că e mai cuminte să nu-şi continue călătoria fără a îmbuca ceva. Şi deşi nu putea nădăjdui să întâlnească o femeie la casa ei – când toată lumea era la câmp – se opri în faţa unor bordeie grămădite în jurul unui teren comun, un fel de piaţă destul de diformă, în bătaia tuturor viiturilor. Pământul acestei curţi familiale era bătucit şi bine măturat, dar din loc în loc se zăreau gropi pentru gunoaie. Trandafiri, iederă, buruieni creşteau de-a lungul pereţilor crăpaţi. La intrarea în bătătură se afla un coacăz neîngrijit, pe ramurile căruia se zvântau nişte zdrenţe. Primul locuitor pe care-l întâlni Genestas fu un purcel tolănit pe o mână de paie, care, auzind tropotul calului, grohăi şi-şi ridică râtul speriind o pisică neagră. O ţărancă tânără, care ducea pe creştet o legătură de buruieni, apăru dintr-o dată, urmată la oarecare depărtare de patru plozi – în zdrenţe dar vioi, gălăgioşi, cu priviri neastâmpărate, frumuşei, cu feţele oacheşe, nişte adevăraţi diavoli care semănau cu îngerii. Soarele râdea şi dădea un fel de puritate aerului, bordeielor, gunoaielor, cetei de copii ciufuliţi. Ostaşul întrebă dacă i se putea face rost de o cană de lapte. În loc de răspuns, fata scoase un strigăt sălbatic. Îndată, în pragul unei colibe apăru o bătrână, iar ţăranca cea tânără intră într-un staul după ce făcu semn cu capul către bătrâna spre care Genestas se îndreptă, având grijă să-şi ţină bine calul în frâu ca să nu dea peste copiii care începuseră să se împiedice printre picioarele lui. Ceru din nou, dar femeia îl refuză tăios. Spunea că nu vrea să strice smântâna din oalele de lapte puse deoparte pentru a face unt. La această obiecţiune, ofiţerul răspunse promiţând că va plăti paguba cu vârf şi îndesat; îşi priponi calul de stâlpul porţii şi intră în bordei. Cei patru copii, care erau ai acestei femei, păreau toţi a avea aceeaşi vârstă; lucru ciudat, care atrase atenţia maiorului. Bătrâna mai avea un al cincilea, agăţat de fusta ei şi care, slăbănog, palid bolnăvicios precum era, ar fi avut nevoie, fără îndoială, de cea mai mare îngrijire; de aceea şi era cel mai iubit, prâslea. Genestas se aşeză la gura unei vetre înalte, fără foc, deasupra căreia se vedea o Fecioară de ghips vopsit ţinând în braţe pruncul divin. Minunat simbol! Pe jos, pământ gol, bătătorit în mod primitiv, care, cu vremea se desfundase şi care, deşi curat, avea, în mare, neregularităţile unei coji de portocală. Deasupra vetrei stăteau agăţate o căldăruşă plină de sare, o tigaie, un căzănel. Partea din fund a încăperii era ocupată de un pat înalt, ornat cu danteluri neregulate. Afară de aceasta, din loc în loc, scăunele cu trei picioare făcute din beţe înfipte într-o simplă scândură de fag, o covată pentru păstrarea pâinii, un căuş mare de lemn pentru scosul apei, un şiştar şi mai multe oale de lapte, pe covată o vârtelniţă, câteva lese pentru brânză, pereţi negri, o uşă mâncată de cari, cu un geam cu gratii – iată toată găteala şi tot mobilierul acestei sărmane locuinţe. Acum, să vedeţi la ce scenă a asistat ofiţerul, care se distra lovind solul cu cravaşa fără să aibă habar că asistă la o dramă. După ce bătrâna, însoţită de prâslea al ei cel chelbos, a dispărut pe uşa care dădea în odaia unde se făcea brânza, cei patru plozi, după ce s-au holbat îndeajuns la ofiţer, au început să ia la goană purcelul. Animalul, cu care de obicei se jucau, apăruse în prag; ţâncii au tăbărât pe el cu atâta vrăjmăşie şi l-au lovit într-un mod atât de caracteristic încât acesta a luat-o repede la sănătoasa. O dată inamicul gonit, copiii au luat cu asalt uşa, a cărei clanţă, cedând sub greutatea lor, scăpă din lăcaşul în care fusese montată; apoi au dat buzna într-un fel de cămară unde maiorul, pe care scena îl amuza, i-a văzut înfulecând care mai de care la prune uscate. Bătrâna cu faţa ca pergamentul şi îmbrăcată în zdrenţe soioase se întoarse în chiar clipa aceasta cu o oală de lapte pentru oaspetele ei. — A, ce diavoli! spuse. Se apropie de copii, îi luă pe rând de braţ şi-i împinse în odaie, dar fără să le ia prunele, apoi închise cu grijă uşa cămării sale cu provizii. — Astâmpăraţi-vă, copilaşi, hai, fiţi cuminţi. Dacă i-aş lăsa de capul lor, mi-ar mânca toate prunele, nebunii! spuse ea către Genestas. Apoi se aşeză pe un scăunel, îl luă pe chelbos între genunchi şi începu a-l dărăci şi a-i spăla capul cu o îndemânare de femeie şi cu atenţii de mamă. Cei patru hoţomani rămăseseră, unii în picioare, ceilalţi rezemaţi de pat sau de covată, toţi mucoşi şi murdari, dar altminteri sănătoşi, înghiţind pe nerăsuflate la prune, holbându-se pe tăcute la străin, cu aerul lor viclean şi bănuitor, — Sunt ai tăi copiii? o întrebă ostaşul pe bătrâna. — Mă iertaţi, domnule, copiii sunt de la azil; mă plăteşte trei franci pe lună şi o livră de săpun pentru fiecare. — Dar bine, femeie, cred că te costă de două ori pe-atât. — Chiar aşa spunea şi domnul Benassis; da’ ăsta-i preţul pe care îl iau şi alte femei, aşa că n-am încotro. Nu-i e dat oricui să aibă copii! Trebuie să te războieşti pentru ei. Laptele l-am da şi fără bani, că doar nu ne costă nimic. De altminteri, domnule, trei franci nu-s de lepădat. Iată, cincisprezece franci ca picaţi din cer, nemaipunând la socoteală cele cinci livre de săpun. Prin părţile noastre, cât ar trebui să mă spetesc pentru cincizeci de centime pe zi! — Va să zică ai pământ, nu? întrebă maiorul. — Nu, domnule. Aveam pe vremea când mai trăia omul meu; dar de când s-a prăpădit am avut atâtea necazuri încât am fost nevoită să-l vând. — Atunci, reluă Genestas, cum te descurci peste an fără să te îndatorezi, cu meseria pe care o faci – de a hrăni, a spăla şi a creşte copii pentru zece centime pe zi? — Vai, domnule, răspunse bătrâna în timp ce continua să-l pieptene pe micul chelbos, dar niciodată n-apucăm ultima zi a anului fără datorii. Ce să-i faci, dacă aşa vrea Dumnezeu! Am două văcuţe. Când vine vremea secerii, eu şi fie-mea adunăm spicele rămase pe lan; iarna, colindăm pădurea după vreascuri; serile, toarcem. A! ferească Dumnezeu de o iarnă ca aceea de anul trecut. Sunt datoare morarului şaptezeci şi cinci de franci pentru făină. Noroc că morarul e omul domnului Benassis… Domnul Benassis ţine cu noi, cei săraci! Nici nu cere niciun ban nimănui, mai ales de la noi, ăştia. Şi-apoi, văcuţa noastră are viţel, aşa că o s-o scoatem la capăt. Cei patru orfani, care nu aveau altă ocrotire pe lume decât dragostea acestei ţărănci bătrâne, îşi terminaseră prunele. Acum, folosindu-se de atenţia cu care mama lor îl privea pe ofiţerul cu care intrase în vorbă, s-au adunat din nou în coloană strânsă pentru a mai forţa o dată uşa care-i despărţea de atrăgătoarea lor grămadă de prune. Şi au pornit, nu aşa cum soldaţii francezi înaintează la asalt, ci tăcuţi ca nişte germani, mânaţi de o lăcomie naivă şi brutală. — A! diavolilor! Astâmpăraţi-vă o dată! Bătrâna se ridică, puse mâna pe cel mai arătos dintre cei patru, îi trase o palmă uşoară la spate şi-l dădu afară; copilul nu plânse, iar ceilalţi rămaseră năuci.   [1] Vestită mănăstire întemeiată în secolul XI, într-o vale a Alpilor francezi, nu departe de masivul cu acelaşi nume. [2] Mare vasal al regelui. [3] Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate. [4] Prozator francez, autor de romane facile.

P e la începutul toamnei anului 1826, abatele Birotteau, personajul cel mai de seamă al acestei istorisiri, a fost surprins de un ropot de ploaie pe când se întorcea din casa în care îşi petrecuse întreaga seară. Străbătea, prin urmare, atât de repede cât rotunjimea dolofană a fiinţei sale i-o îngăduia, mica piaţă pustie numită le Cloître[1] care se află în partea de dindărăt a bisericii Saint-Gatien din Tours. Abatele Birotteau, omuleţ scund, stacojiu şi congestiv, în vârstă de vreo şaizeci de ani, avusese de suferit până acum câteva atacuri de gută. Şi iată, dintre toate micile neajunsuri ale vieţii omeneşti, cel pe care bunul preot îl ura mai îndeosebi, era să-şi stropească pe neaşteptate pantofii cu catarame mari de argint şi să-şi ude tălpile. Într-adevăr, cu toate că îşi împacheta pe orice vreme picioarele în şoşoni de flanelă, cu acea grijă pe care feţele bisericeşti o au pentru ele însele, totdeauna îl pătrundea puţintică umezeală; apoi, în ziua următoare, guta îi dădea fără greş câteva dovezi de statornicie. Dar fiindcă pavajul pieţei le Cloître e totdeauna uscat şi fiindcă abatele Birotteau câştigase trei franci şi jumătate la doamna de Listomère la jocul de whist[2], el îndura ploaia cu resemnare, de pe la mijlocul Pieţei Arhiepiscopiei unde începuse să cadă din belşug. De altfel, tocmai în clipa aceasta, el îşi dezmierda visul lui cel scump, o dorinţă veche de mai bine de doisprezece ani, o dorinţă preoţească, o dorinţă care, mângâiată seară de seară părea că se apropie de îndeplinire; în sfârşit, el se simţea prea bine cu gândul la veşmintele îmblănite ale unui canonic ca să mai ia seama la tulburările văzduhului. Toată seara oaspeţii obişnuiţi ai doamnei de Listomère aproape că îi garantaseră numirea lui în locul de canonic, pe atunci vacant la adunarea metropolitană de canonici de la Saint-Gatien, încredinţându-l că nimeni nu-l merita mai mult ca el, ale cărui drepturi, multă vreme nesocotite, erau de netăgăduit. Dacă ar fi pierdut la cărţi, dacă ar fi aflat că abatele Poirel, concurentul său, a fost făcut canonic, atunci bătrânelul ar fi găsit ploaia foarte rece. Poate că ar fi găsit că viaţa e rea. Dar se găsea într-una dintre rarele împrejurări ale vieţii în care un simţământ de fericire te face să uiţi de toate. Grăbind pasul, se supunea unei mişcări maşinale, şi adevărul, atât de esenţial într-o istorie a moravurilor, ne sileşte să spunem că nu se gândea nici la ploaie, nici la gută.   Pe vremuri, în piaţa le Cloître, în partea dinspre la Grande Rue erau mai multe case unite printr-o împrejmuire, toate proprietatea catedralei şi în care locuiau câţiva demnitari bisericeşti. De când cu confiscarea bunurilor clerului, primăria făcuse din pasajul care desparte aceste case, o stradă numită de la Psalette şi prin care te puteai duce din piaţa le Cloître în strada mare – la Grande Rue. Numele acesta ne arată îndeajuns că acolo sălăşluiau altădată marele cantor, şcolile sale şi acei care trăiau sub ascultarea sa. Partea stângă a acesteia e ocupată în întregime de o singură casă ale cărei ziduri sunt străbătute de stâlpii de boltă ai catedralei Saint-Gatien, oare sunt aşezaţi în mica şi îngusta ei grădină într-un fel care te face să te întrebi dacă biserica a fost zidită înainte sau după această străveche locuinţă. Dar cercetând arabescurile şi forma ferestrelor, boltirea porţii şi exteriorul acestei case înnegrite de vreme, un arheolog îşi dă seama că ea a făcut din capul locului parte din măreţul monument cu care se află unită. Un iubitor de lucruri vechi, dacă ar exista în Tours, unul dintre oraşele cele mai puţin literare din Franţa, ar putea chiar să recunoască, la intrarea din piaţă a pasajului, câteva urme din arcada care alcătuia odinioară portalul acestor locuinţe ecleziastice şi care fără îndoială că se armoniza cu înfăţişarea generală a edificiului. Aşezată la nord de Saint-Gatien această casă se afla necontenit în umbra aruncată de această mare catedrală asupra căreia timpul şi-a aruncat mantaua sa întunecată în care şi-a întipărit zbârciturile, şi-a semănat frigul său umed, muşchiul său şi înaltele ierburi. Astfel că această locuinţă e veşnic învăluită într-o adâncă tăcere, întreruptă doar de sunetele clopotelor, de cântul rugăciunilor care răzbate prin pereţii bisericii, sau de ţipătul ciorilor cuibărite în vârful clopotniţelor. Locul acesta e un pustiu de pietre, o singurătate care are o pronunţată fizionomie proprie şi care nu poate fi locuită decât de fiinţe ajunse la o nesimţire totală sau înzestrate cu o putere sufletească uimitoare. Casa despre care e vorba a fost totdeauna locuită de câte un abate şi aparţinea unei fete bătrâne, numită domnişoara Gamard. Cu toate că bunul acesta a fost dobândit de la naţiune, în timpul Terorii, de către tatăl domnişoarei Gamard, deoarece de douăzeci de ani această fată bătrână găzduia în ea numai preoţi, nimeni nu lua în nume de rău, sub Restauraţie[3], ca o dreptcredincioasă să păstreze un bun naţional; poate că oamenii evlavioşi bănuiau că avea de gând să-l lase moştenire bisericii, iar oamenii de lume nu vedeau că i s-a dat o altă destinaţie. Abatele Birotteau se îndrepta deci spre casa aceasta, în care locuia de doi ani de zile. Aşa cum era pe atunci canonicatul, apartamentul său fusese ţinta râvnei sale şi al său hoc erat in votis[4] vreme de doisprezece ani. Să fie chiriaşul cu masă şi locuinţă al domnişoarei Gamard şi să ajungă canonic, iată cele două mari visuri ale vieţii sale: poate că ele rezumă tot ce poate cuprinde ambiţia unui preot care, socotindu-se ca într-o călătorie spre veşnicie, nu poate dori pe lumea asta decât un adăpost bun, o masă bună, veşminte curate, pantofi cu catarame de argint, lucruri care îndestulează nevoile trupului şi un canonicat pentru mulţumirea amorului-propriu, acest sentiment de nedescris oare se zice că ne va însoţi până şi atunci când vom fi în preajma lui Dumnezeu, fiindcă şi sfinţii au o ordine ierarhică. Însă râvnirea apartamentului, pe atunci locuit de abatele Chapeloud, acest sentiment, o nimica toată în ochii oamenilor de lume, fusese pentru el o adevărată patimă, o patimă plină de piedici şi, întocmai ca şi cele mai criminale patimi, plină de speranţe, de plăceri şi de remuşcări. Împărţirea încăperilor casei nu era convenabilă şi nu îngăduia domnişoarei Gamard să ţină în gazdă mai mult de două persoane. Or, cu aproape doisprezece ani înainte de ziua în care Birotteau ajunse chiriaşul acestei fete bătrâne, ea îşi luase sarcina de a îngriji de cele necesare pentru mulţumirea şi sănătatea domnului abate Troubert şi a domnului abate Chapeloud. Abatele Troubert era în viaţă. Abatele Chapeloud murise şi Birotteau îi luase neîntârziat locul. Răposatul domn abate Chapeloud, în timpul vieţii sale canonic de Saint-Gatien, fusese prietenul intim al abatelui Birotteau. De câte ori vicarul intrase la canonic[5] în casă, îi admirase cu statornicie apartamentul, mobila şi biblioteca. Din această admiraţie îi veni într-o bună zi pofta să ia în stăpânire toate aceste frumoase lucruri. I-a fost cu neputinţă abatelui Birotteau să-şi înăbuşe această dorinţă din a cărei pricină suferise adesea îngrozitor când îşi dădea seama că numai moartea celui mai bun prieten al său putea să-i îndestuleze această lăcomie ascunsă. Abatele Chapeloud şi prietenul său Birotteau nu erau oameni bogaţi. Amândoi fii de ţărani, nu aveau alt nimic afară de lefurile sărăcăcioase hărăzite preoţilor şi micile lor economii au fost folosite ca să străbată vremurile de restrişte ale Revoluţiei. Când Napoleon puse din nou cultul catolic în drepturile lui, abatele Chapeloud fu numit canonic de Saint-Gatien şi Birotteau deveni vicar al catedralei. Chapeloud intră atunci în gazdă la domnişoara Gamard. Când Birotteau se duse să-l vadă pe canonic în noua 1ui locuinţă, găsi că apartamentul e cât se poate de bine împărţit; dar nu văzu nimic altceva. Începutul acestei neînfrânate pofte mobiliare semăna cu acel al unei adevărate patimi care, la un tânăr, porneşte câteodată de la o admiraţie rece pentru femeia pe care mai târziu o va iubi pe veci. Apartamentul acesta, deservit de o scară de piatră, se găsea într-o aripă de locuit aşezată înspre miazăzi. Abatele Troubert locuia la parter şi domnişoara Gamard la primul etaj al clădirii principale cu faţa la stradă. Atunci când Chapeloud intră în locuinţa sa, încăperile erau goale şi tavanele înnegrite de fum. Pervazurile căminelor de piatră, destul de prost sculptate, nu fuseseră niciodată vopsite. Drept orice mobilier, bietul canonic şi-a pus mai întâi un pat, o masă, câteva scaune şi puţinele cărţi pe care le avea. Apartamentul semăna cu o femeie frumoasă, în zdrenţe. Dar după vreo doi sau trei ani, o doamnă vârstnică îi lăsă două mii de franci moştenire şi abatele Chapeloud cumpără cu această sumă o bibliotecă de stejar care provenea de la dărâmarea unui castel jefuit de către Banda Neagră[6] şi impresiona prin nişte sculpturi vrednice de admiraţia artiştilor. Abatele făcu această cumpărătură ademenit nu atât de ieftinătatea ei, cât de desăvârşita potrivire dintre dimensiunile mobilei şi acelea ale galeriei. Economiile sale îi îngăduiră să restaureze în întregime acea galerie până atunci săracă şi lăsată în părăsire. Parchetul a fost ceruit cu grijă, tavanul văruit, lambriurile au fost vopsite în aşa fel, încât să se vadă variaţia de culoare şi nodurile stejarului. Un cămin de marmură înlocui pe cel vechi. Canonicul avea destul gust ca să umble şi să găsească fotolii vechi de lemn de nuc sculptat. O masă lungă de abanos şi două dulapuri de Boulle[7] dădură în cele din urmă acestei galerii o înfăţişare plină de expresie. În răstimp de doi ani, darurile din partea drept-credincioşilor şi câteva moşteniri, deşi mărunte, de la evlavioasele care se spovedeau la el, umplură cu cărţi rafturile bibliotecii până atunci pustii. În sfârşit, un unchi al lui Chapeloud, un bătrân oratorian[8], îi lăsă prin testament colecţia lui în in-folio din Părinţii Bisericii şi multe alte mari lucrări foarte preţioase pentru un cleric. Surprins din ce în ce mai mult de schimbările una după alta ale galeriei altădată goale, Birotteau ajunse treptat şi fără voia lui la o neînfrânată poftă. Dorea să fie stăpânul acestui cabinet atât de potrivit cu seriozitatea moravurilor bisericeşti. Patima aceasta creştea din zi în zi. Ocupat zile întregi la lucru în acest azil, vicarul putu să-i preţuiască tihna şi tăcerea, după ce îi admirase la început armonioasa împărţire. În anii următori, abatele Chapeloud făcu din chilia sa un oratoriu pe care evlavioasele sale credincioase îl înfrumuseţaseră cu drag. Ceva mai târziu, o doamnă oferi canonicului pentru camera sa o masă tapisată pe care o brodase îndelung ea însăşi sub ochii acestui om blajin, fără ca el să-i bănuiască destinaţia. Aşa că de atunci şi odaia de culcare, ca şi galeria, îl ameţi de încântare pe vicar. În sfârşit, cu trei ani înainte de a muri, Chapeloud îşi completase cu tot dichisul apartamentul său, împodobindu-i şi salonul. Deşi tapisată simplu cu catifea roşie de Utrecht, mobila îi plăcuse foarte mult lui Birotteau. Din ziua în care colegul canonicului văzu perdelele de mătase roşie cu desene mari, mobilele de mahon, covorul Aubusson[9] care împodobeau această largă încăpere proaspăt zugrăvită, apartamentul lui Chapeloud deveni pentru el obiectul unei monomanii secrete. Să locuiască acolo, să se culce în patul cu perdele mari de mătase, în care dormea canonicul, să găsească în jurul lui, totul la îndemână, întocmai ca Chapeloud, însemna pentru Birotteau toată fericirea: dincolo, nu mai vedea nimic. Tot ceea ce lucrurile pământeşti pot stârni ca poftă şi ambiţie în inima celorlalţi oameni, se concentră la abatele Birotteau în sentimentul adânc şi tainic cu care dorea un interior asemănător cu acela pe care şi-l crease abatele Chapeloud. Când prietenul său se îmbolnăvea, el se ducea desigur să-l vadă, călăuzit de o dragoste adevărată: dar, când afla de boala canonicului său, sau când sta cu el să-i ţină de urât, în fundul sufletului său luau naştere, fără voia lui, mii de gânduri a căror expresie simplă era întotdeauna: „Dacă Chapeloud ar muri, aş putea căpăta locuinţa sa”. Cu toate acestea, fiindcă Birotteau avea o inimă de aur, idei înguste şi o minte mărginită, nu mergea până la a concepe mijlocul prin care să i se lase prin testament, biblioteca şi mobilele prietenului său. Abatele Chapeloud, un egoist blând şi iertător, ghici patima prietenului său, ceea ce nu era greu, şi îl iertă pentru aceasta, ceea ce poate părea mai puţin uşor din partea unui preot. Dar şi vicarul, a cărui prietenie a rămas mereu aceeaşi, n-a încetat să se plimbe zilnic cu prietenul său pe aceeaşi alee de ulmi din Tours, fără să-i pară rău vreo clipă de timpul închinat de douăzeci de ani acestei preumblări. Birotteau care socotea că dorinţele sale cele fără voie sunt nişte greşeli, ar fi fost în stare din căinţă, de cel mai mare devotament pentru abatele Chapeloud. Acesta îşi plăti datoria faţă de o frăţie atât de naiv de sinceră, spunând cu câteva zile înainte de moarte vicarului care îi citea gazeta La Quotidienne[10]: — De data asta, ai să capeţi apartamentul. Simt că totul s-a sfârşit pentru mine.   Într-adevăr, abatele Chapeloud lăsă prin testament lui Birotteau biblioteca şi mobilierul său. Stăpânirea acestor lucruri, dorite cu atâta patimă şi perspectiva de a fi luat în pensiune de către domnişoara Gamard, alină foarte mult durerea pricinuită lui Birotteau de pierderea prietenului său, canonicul; poate că nu l-ar fi înviat din morţi, dar de plâns l-a plâns. Vreme de câteva zile a fost întocmai ca Gargantua care, când îi muri nevasta la naşterea lui Pantagruel, nu ştia dacă trebuie să se bucure de naşterea fiului său. sau să se întristeze că şi-a înmormântat-o pe buna sa Badebec[11] şi se amăgea bucurându-se de moartea nevestei sale şi jeluindu-se de naşterea lui Pantagruel. Abatele Birotteau îşi petrecu primele zile de doliu verificând cărţile din biblioteca sa, slujindu-se de mobilele sale, cercetându-le, spunând pe un ton care, din nenorocire, n-a putut fi notat: „Bietul Chapeloud!” În sfârşit, bucuria şi durerea îl stăpâneau într-atât, încât nu simţi nicio durere aflând că locul de canonic, în care răposatul Chapeloud nădăjduise să-l aibă ca urmaş pe Birotteau, fusese dat altuia. Şi cum domnişoara Gamard îl luase cu dragă inimă în gazdă pe vicar, acesta luă parte din clipa aceea la toate fericirile vieţii materiale pe care i-o lăuda defunctul canonic. Nepreţuită fericire! Dacă ne-am lua după spusele răposatului abate Chapeloud, niciunul dintre toţi preoţii ce locuiau în oraşul Tours, nici chiar arhiepiscopul, nu putea fi obiectul unor îngrijiri atât de gingaşe, atât de migăloase ca acelea cu care domnişoara Gamard îi copleşea pe cei doi găzduiţi ai săi. Aproape întotdeauna, pe când se plimba cu prietenul său pe aleea de ulmi, canonicul începea prin a-i lăuda cina îmbelşugată pe care o avusese şi rareori i se întâmpla, în timpul celor şapte preumblări pe săptămână, să nu spună cel puţin de patruzeci de ori: — Fata asta nemaipomenită a fost desigur făcută să aibă grijă de clerici. la gândeşte-te, îi spunea abatele Chapeloud lui Birotteau, că vreme de doisprezece ani unul după altul, rufăria albă, stihare, gulere, nimic nu mi-a lipsit niciodată. Totdeauna găsesc fiecare lucru la locul său, în număr îndestulător şi cu miros de stânjenei. Mobilele mele sunt frecate regulat şi totdeauna atât de bine şterse, că de multă vreme nu mai ştiu ce e praful. Văzut-ai vreodată la mine vreun grăunte de praf? Unde mai pui că lemnele de foc sunt bine alese, că lucrurile cele mai mărunte sunt deosebit de bune; pe scurt, se pare că domnişoara Gamard e necontenit cu ochii pe camera mea. Nu-mi amintesc să fi sunat de două ori în doisprezece ani, ca să cer ceva! Asta viaţă! Să n-ai nevoie să cauţi nimic, nici măcar papucii. Să găseşti totdeauna un foc bun, o masă bună. În sfârşit, foalele mele mă scoteau din răbdări, aveau gâtlejul îmbâcsit, dar n-a trebuit să mă plâng de două ori. Zis şi făcut, în ziua următoare domnişoara mi-a dat nişte foale noi şi două vătraie cu care mă vezi scurmând în foc. Drept orice răspuns, Birotteau zicea: — Cu miros de stânjenei! Acest cu miros de stânjenei îl izbea întotdeauna. Cuvintele canonicului însemnau o fericire de neînchipuit pentru bietul vicar, căruia gulerele şi stiharele acelea îi luau minţile, pentru că nu era ordonat duşi de puţin şi adesea uita să se îngrijească să aibă de-ale mâncării. Astfel, fie că umbla cu strânsul milosteniei, fie că slujea liturghia, când o zărea pe domnişoara Gamard la Saint-Gatien, nu pierdea din vedere să-i arunce o privire blândă şi binevoitoare, asemeni celeia pe care sfânta Tereza o arunca spre cer.   Bunăstarea pe care şi-o doreşte fiecare făptură, şi pe care o dorise de atâtea ori, îi fu în sfârşit hărăzită. Dar fiindcă îi vine foarte greu fiecăruia să trăiască fără un vis al său, chiar şi unui preot, de vreun an şi jumătate abatele Birotteau îşi înlocuise cele două patimi satisfăcute cu dorul de un canonicat. Titlul de canonic devenise pentru el ceea ce trebuie să fie senatoria pe viaţă pentru un ministru plebeu. Astfel că probabilitatea numirii sale, speranţele care tocmai i se dăduseră la doamna de Listomère, îi învârteau aşa de bine capul, încât nu-şi aduse aminte că şi-a uitat umbrela, decât când a ajuns acasă. Poate chiar nici nu şi-ar fi adus aminte dacă n-ar fi fost ploaia care cădea şiroaie, până într-atâta era de absorbit de plăcerea cu care îşi repeta întruna tot ceea ce îi spuseseră în privinţa înaintării sale, oaspeţii doamnei de Listomère, o bătrână doamnă la care îşi petrecea seara de miercuri. Vicarul sună foarte tare, ca şi cum ar fi vrut să spună servitoarei să nu-l facă să aştepte. Apoi se ghemui sub poartă, ca să-l plouă cât mai puţin cu putinţă, dar apa care se scurgea de pe acoperiş îi udă tocmai vârful pantofilor şi vântul din când în când îi repezi în faţă câteva răbufniri de ploaie, destul de asemănătoare unor duşuri. După ce calculase câtă vreme îi trebuie cuiva să iasă din bucătărie şi să vină să tragă de funia de la poartă, el sună încă o dată într-un fel menit să işte un clinchet foarte plin de înţeles. „Se poate să fie plecaţi”, îşi zise el, neauzind nicio mişcare înăuntru. Şi pentru a treia oară el începu din nou cu sunetul care se auzi atât de ascuţit în casă şi fu repetat atât de dar de toate ecourile catedralei, încât era cu neputinţă să nu se trezească cineva de atâta zarvă. Şi nu fără oarecare plăcere amestecată cu necaz, auzi el după câteva clipe, saboţii servitoarei răsunând pe podeaua de prundiş. Cu toate acestea, suferinţa podagrosului nu luă sfârşit atât de repede cât credea el. În loc să tragă de funie, Marianne fu silită să deschidă poarta cu cheia cea mare şi să scoată zăvoarele. — Cum poţi să mă laşi să sun de trei ori pe o vreme ca asta? îi zise el Mariannei. — Dar domnule, vezi bine că poarta era încuiată. Toată lumea s-a culcat de mult şi a sunat de unsprezece fără un sfert. Domnişoara o fi crezut că nici nu ai plecat de acasă. — Dar dumneata m-ai văzut bine că am plecat! De altfel, domnişoara ştie că mă duc la doamna de Listomère în fiecare miercuri. — Zău domnule. am făcut numai ce mi-a poruncit domnişoara, răspunse Marianne închizând poarta. Aceste cuvinte dădură abatelui Birotteau o lovitură care îi fu eu am mai dureroasă cu cât visarea de până atunci îl făcuse şi mai fericit. Tăcu, o urmă pe Marianne în bucătărie ca să-şi ia sfeşnicul pe oare se aştepta să-l găsească la locul ştiut. Dar în loc să intre în bucătărie, Marianne îl duse pe abate în odaia lui, unde vicarul îşi zări sfeşnicul pe o masă ce se găsea la uşa salonului roşu, într-o, anticameră formată de palierul scării la care defunctul canonic adaptase un geamlâc încăpător. Mut de uimire, intră repede în odaie, nu zări niciun foc în cămin şi o chemă pe Marianne care nu apucase să coboare. — Nu mi-ai făcut focul? zise el. — Să fie cu iertare, domnule abate, răspunse ea. Dar s-o fi stins. Birotteau se uită din nou la cămin şi se încredinţă că nu se aprinsese focul în acea zi. — Trebuie să-mi usuc picioarele, reluă el, fă focul. Marianne se supuse cu graba omului căruia îi e somn. Pe când îşi căuta papucii pe care nu-i găsea în mijlocul covoraşului de lângă pat, ca altă dată, abatele băgă de seamă după unele amănunte din îmbrăcămintea Mariannei, că ea nu ieşise din pat, precum îi spusese. Îşi aminti atunci că de vreo cincisprezece zile încoace era lipsit de toate acele mici îngrijiri care, vreme de optsprezece luni, îi făcuseră traiul atât de lin. Şi pentru că firea spiritelor înguste le îndeamnă să ghicească tot ce e mărunţiş, el se adânci în straşnice gânduri asupra acestor patru evenimente, imperceptibile pentru oricare altul, dar care, pentru el constituiau patru catastrofe. Era vorba, într-adevăr, de pierderea întregii sale fericiri, în această uitare a papucilor, în minciuna Mariannei cu privire la foc, în neobişnuita mutare a sfeşnicului său pe masa din anticameră şi în popasul silnic, de mai înainte pregătit, pe pragul porţii, în ploaie. Când flacăra străluci în cămin, când lampa fu în sfârşit aprinsă şi când Marianne îl părăsi fără să-l mai întrebe ca altă dată: „Domnul abate mai are nevoie de ceva?” – abatele Birotteau se lăsă încetişor în frumoasa şi încăpătoarea berjeră a răposatului său prieten; dar mişcarea căderii lui avu în ea ceva trist. Omul nostru era ca doborât sub presentimentul unei cumplite nenorociri. Privirile sale alunecară pe rând peste frumoasa pendulă din perete, peste scrin, peste scaune, perdele, covoare, peste patul ca un mormânt, peste agheasmatar, crucifix, peste Sfânta Fecioară de Valentin, peste un Crist de Lebrun[12], în sfârşit peste toate amănuntele acestei încăperi; şi expresia fizionomiei sale dezvălui durerile celui mai duios rămas bun pe care şi l-a luat vreodată un îndrăgostit de la prima sa iubită, sau un bătrân de la cei din urmă arbori sădiţi de el. În clipa aceea vicarul descoperise, niţel cam târziu, ce e drept, semnele unei prigoane ascunse, dezlănţuite împotriva lui cam de vreo trei luni, de către domnişoara Gamard, ale cărei rele intenţii ar fi fost, fără îndoială, mult mai din vreme ghicite de către un om de duh. Fetele bătrâne nu sunt oare toate înzestrate cu un anumit talent de a accentua cuvintele şi acţiunile pe care li le inspiră ura? Ele zgârie întocmai ca pisicile. Apoi nu numai că ele rănesc, dar le şi place să rănească şi să arate victimei lor că ele au rănit-o. Într-o împrejurare în care un om de lume nu s-ar fi lăsat zgâriat de două ori, bietul Birotteau trebuia să simtă de mai multe ori o gheară pe obraz ca să poată crede într-o intenţiune răutăcioasă. Fără zăbavă, cu acea agerime de minte gata mereu să pună întrebări, pe care o capătă preoţii obişnuiţi a dirigui conştiinţele şi de a studia în toate amănuntele nimicuri în adâncul confesionalului, abatele Birotteau se apucă să-şi formuleze, ca şi cum ar fi fost vorba de o controversă religioasă, problema următoare: dacă aş admite că domnişoara Gamard nu s-a mai gândit la seara de la doamna de Listomère, că Marianne a uitat să-mi facă focul, că ele au crezut că m-am întors acasă; dat fiind că azi dimineaţă am dus jos eu însumi sfeşnicul meu!!! e imposibil ca domnişoara Gamard, zărindu-l în salonul ei să fi crezut că m-am culcat. Ergo[13], domnişoara Gamard a vrut să mă lase afară în ploaie şi, trimiţând sfeşnicul la mine în odaie, a avut de gând să-mi dea de ştire… „Ce?” zise el cu glas tare, întărâtat de gravitatea împrejurărilor şi ridicându-se ca să-şi dezbrace hainele ude, să-şi ia halatul şi să-şi aranjeze părul pentru noapte. Pe urmă, se plimbă între pat şi cămin, făcând gesturi şi rostind pe diferite tonuri frazele următoare, care toate au fost terminate cu o voce din cap, ca şi cum ar fi vrut să înlocuiască. astfel nişte semne de exclamare: — Ce Dumnezeu i-am făcut? Ce are cu mine? Nu se poate ca Marianne să fi uitat să-mi facă focul! Domnişoara i-o fi spus să nu mi-l facă! Copil să fiu şi tot ar trebui să-mi dau seama, după tonul şi purtările ei faţă de mine, că am, avut nenorocul să nu-i fiu pe plac. Niciodată nu i s-a întâmplat una ca asta lui Chapeloud. N-am să mai pot trăi în chinurile astea care… la vârsta mea!   [1] Le cloître – numele înseamnă: „mănăstirea”. [2] Jocul de whist – joc de cărţi, de provenienţă engleză, care se joacă în echipe adversare – doi contra doi; whistul şi bostonul se jucau mult în vremea Restauraţiei şi a monarhiei din iulie, constituind una dintre nenumăratele forme ale „modelor” aduse din Anglia; preoţii, după cum se vede, jucau şi ei. [3] Restauraţia – epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, cu ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa restaurarea dinastiei Bourbonilor. [4] Hoc erat in votis – în limba latină: „Aceasta îmi e dorinţa”; expresia se găseşte într-o satiră a poetului latin Horaţiu (II, 6, 1) şi se referă la dorinţa cea mai puternică a cuiva. [5] Vicar… canonic – grade eclesiastice din biserica catolică; vicarul este supleantul preotului parohial; „marele vicar” sau „vicarul general” este locţiitorul episcopului; canonicul este membru al consiliului episcopal. [6] Banda neagră – asociaţie de speculanţi constituită după revoluţia din 1789—1794; membrii ei cumpărau mai ales castele pentru a le dărâma şi a vinde materialele şi mobilierul. [7] Dulapuri de Boulle – mobilă ce poartă numele sculptorului-tâmplar André-Charles Boulle (1642—1732), care încrusta în lemn fire de aramă şi de baga. [8] Un bătrân oratorian – oratorienii erau membrii unei congregaţii religioase fundate la Roma în secolul al XVI-lea; printre ei se aflau mulţi erudiţi. [9] Covorul Aubusson – printre manufacturile franceze cu faimă, unde se lucrau covoare şi tapiţerii, era şi cea de la Aubusson, capitala arondismentului Creuse. [10] La Quotidienne – Cotidianul, (sau mai curând Cotidiana) era una dintre gazetele cele mai conservatoare din timpul Restauraţiei. [11] Badebec – în capitolul III al cărţii a II-a (Pantagruel) din romanul satiric al lui Rabelais, Gargantua şi Pantagruel, uriaşul Gargantua nu ştie dacă să se bucure de naşterea fiului său Pantagruel sau să se întristeze de moartea soţiei sale Badebec (al cărei nume însemna în mai multe dialecte din Franţa: gură-cască, hahaleră). [12] O Sfântă Fecioară de Valentin… un Crist de Lebrun – tablouri de pictori francezi cunoscuţi. Valentin de Boulogne a trăit între 1591 şi 1634, iar Lebrun (Charles) (1619—1690) a decorat palatul din Versailles. [13] Ergo – în limba latină: „deci” „aşadar”; cuvânt cu care se încheia un raţionament.

Partea întâi: MOŞTENITORII ALARMAŢI   C ând intri în Nemours[1], venind dinspre Paris, treci peste canalul Loing, ale cărui maluri alcătuiesc nişte metereze campestre şi, în acelaşi timp, locuri pitoreşti de plimbare pentru locuitorii acestui frumos orăşel. Din păcate, însă, începând din 1830, dincoace de pod s-au clădit mai multe case. Dacă acest soi de cartier mărginaş se întinde, fizionomia oraşului îşi va pierde fermecătoarea sa originalitate. Dar, prin 1829, marginile drumului fiind încă libere, stăpânul poştei[2], un bărbat voinic şi îndesat, de vreo şaizeci de ani, putea foarte bine cuprinde cu privirea, din punctul cel mai înalt al podului, într-o dimineaţă frumoasă, toată panglica drumului. Septembrie îşi desfăşura comorile, aerul scânteia parcă peste ierburi şi pietre, niciun nor nu întina albastrul cerului, un cer nespus de limpede, ce lăsa să se desluşească până în depărtări o neobişnuită rarefiere a aerului. Astfel că Minoret-Levrault[3], aşa se numea stăpânul poştei, era nevoit să-şi ţină mâna streaşină la ochi ca să nu fie orbit de lumină. Ca omul cuprins de neastâmpărul aşteptării, se uita când la câmpurile încântătoare de otavă din dreapta drumului, când la dealul împădurit care, în stânga şoselei, se întinde de la Nemours până la Bourron[4]. Auzea, în valea râului Loing, unde răsunau zgomotele drumului răsfrânte de colină, galopul cailor şi plesnetul de bici al surugiilor săi. Nu trebuie oare să fii stăpânul unei poşte ca să-ţi pierzi răbdarea în faţa unei pajişti unde se aflau vite ieşite parcă de sub penelul lui Paul Potter[5], sub un cer de Rafael, lângă un canal cu maluri umbroase ca în pânzele lui Hobbema[6]? Cine cunoaşte Nemoursul ştie că aici natura este la fel de frumoasă ca arta, a cărei menire este tocmai de a o spiritualiza: aici, peisajul îţi dă idei, te îmbie la cugetare. Dar, văzându-l pe Minoret-Levrault, un artist ar fi părăsit priveliştea înconjurătoare pentru a face portretul acestui burghez, atât era de original prin vulgaritatea sa. Puneţi laolaltă toate caracteristicile unei brute şi-l veţi avea pe Caliban[7] care este, fără îndoială, o creaţie mare. Acolo unde domină Forma, Sentimentul dispare. Dovadă grăitoare a acestei axiome, stăpânul poştei avea una dintre acele fizionomii care îi îngăduie anevoie cugetătorului să descopere urma unui suflet sub carnaţia violentă la care duce o creştere exagerată a cărnii. Şapca lui de postav albastru, cu cozoroc mic, rotundă, croită din clini, scotea în evidenţă un cap ale cărui dimensiuni foarte mari dovedeau că ştiinţa lui Gall[8] nu a abordat, până acum, capitolul excepţiilor. Părul cenuşiu şi parcă lustruit, care ieşea de sub marginile şepcii, ţi-ar fi arătat că părul albeşte şi din alte cauze decât oboseala intelectuală şi necazurile. De ambele părţi ale capului se vedeau urechile mari purtând parcă, pe margini, cicatricele unor ulceraţii produse de un sânge prea abundent, ce părea gata să ţâşnească la cel mai mic efort. Chipul său avea nuanţe violacee sub pielea brună, obişnuită să înfrunte soarele. Ochii cenuşii, vioi, vârâţi în fundul capului, ascunşi sub desişul sprâncenelor negre, aminteau de cei ai calmucilor veniţi pe aici în 1815; dacă scânteiau din când în când, cu siguranţă că licărirea din privire se datora vreunui gând stârnit de lăcomia sa de bani. Nasul, turtit la rădăcină, se ridica brusc, ca picioarele unei marmite. Nişte buze groase potrivite cu bărbia dublă şi aproape respingătoare, a cărei barbă, rasă cel mult de două ori pe săptămână, făcea ca fularul său ponosit să arate ca o frânghie uzată; un gât numai cute de grăsime, deşi foarte scurt; nişte obraji rotofei completau trăsăturile caracteristice ale forţei lipsite de inteligenţă pe care sculptorii o imprimă cariatidelor lor. Minoret-Levrault semăna cu aceste statui, cu singura deosebire că ele susţin povara unui edificiu, în timp ce el avea destulă bătaie de cap ca să se susţină pe el însuşi. O să întâlniţi mulţi asemenea Atlaşi[9] care nu poartă pe umeri nicio lume. Bustul acestui bărbat era făcut parcă dintr-o singură bucată; ai fi zis un taur înălţat pe picioarele dinapoi. La capătul braţelor lui vânjoase avea nişte mâini groase şi aspre, mari şi puternice, ce puteau şi se pricepeau să mânuiască biciul, hăţurile şi furca, şi cu care nu glumea niciun surugiu. Pântecul enorm al acestui uriaş se sprijinea pe nişte pulpe groase cât trupul unui adult şi pe nişte picioare ca de elefant. Probabil că acest om se înfuria rar, dar şi când izbucnea, mânia lui era cu siguranţa cumplită, apoplectică. Deşi violent şi incapabil să gândească, nu săvârşise nimic care să justifice înfăţişarea sa sinistră. Celui care tremura de frică în faţa acestui uriaş, surugiii săi îi spuneau: — Oh! nu-i un om rău! Stăpânul din Nemours, ca să folosim această denumire prescurtată întrebuinţată în mod curent în multe ţinuturi, purta o jiletcă de vânătoare din catifea verde-închis, pantaloni de doc verde cu dungi verzi, o vestă largă, galbenă, din păr de capră, în buzunarul căreia se zărea o tabacheră enormă ale cărei contururi desenau un cerc negru. La nas cârn, tabacheră mare, se pare că-i o lege care nu cunoaşte excepţie. Fiu al Revoluţiei şi spectator pe vremea Imperiului, Minoret-Levrault nu făcuse niciodată politică; cât priveşte concepţiile sale religioase, nu pusese piciorul în biserică decât la cununie; principiile pe care le urma în viaţa particulară erau înscrise în Codul civil: credea că poate face orice lucru neîngrădit de lege sau neprevăzut de ea; nu citise niciodată nimic altceva decât ziarul din departamentul Seine-el-Oise[10] sau cele câteva instrucţiuni legate de meseria sa. Trecea drept un agricultor priceput; dar cunoştinţele sale erau pur practice. Aşa că se poate spune că spiritul lui Minoret-Levrault nu dezminţea aspectul său fizic[11]. Vorbea rar şi, înainte de a deschide gura, lua o priză de tutun pentru a avea timp să-şi rânduiască nu ideile, ci cuvintele. Dacă ar fi fost vorbăreţ, ar fi părut nereuşit. Şi gândind că acest soi de elefant fără trompă şi fără minte se numeşte Minoret-Levrault, nu trebuie să recunoşti, împreună cu Sterne, puterea ocultă a numelor care, uneori, ridiculizează caracterele celor care le poartă şi, alteori, le prevestesc?[12] În ciuda incapacităţilor sale evidente, în treizeci şi şase de ani adunase – ajutat fiind şi de Revoluţie – un venit de treizeci de mii de livre, din păşuni, pământuri arabile şi păduri. Dacă şi astăzi continua să muncească, având interese în serviciile poştalioanelor din Nemours şi în cele dintre Gâtinais şi Paris, Minoret o făcea nu atât din obişnuinţă, cât pentru unicul său fecior, căruia voia să-i asigure un viitor cât mai frumos. Acest tânăr, ajuns – după vorba ţăranilor – un domn, abia terminase dreptul şi trebuia să depună jurământ, în toamnă, ca avocat stagiar. Domnul şi doamna Minoret-Levrault, căci, înapoia acestui colos toată lumea zăreşte o femeie fără ajutorul căreia ei n-ar fi strâns o avere atât de mare, îi lăsau fiului libertatea de a-şi alege cariera: notar la Paris, procuror regal în vreun alt oraş, perceptor general, indiferent unde, agent, de schimb sau stăpân de poştă. Oare ce fantezie îşi putea refuza, la ce funcţie nu putea aspira fiul unui om despre care se spunea, de la Montargis până la Essonne[13]: „Moş Minoret nici nu ştie ce avere are!” Vorba asta fusese confirmată din nou, cu patru ani în urmă, atunci când, după ce îşi vânduse hanul, Minoret îşi clădise alte grajduri şi o casă superbă, mutând lăcaşul poştei de pe Strada Mare[14] în port. Acest nou stabiliment costase două sute de mii de franci, sumă pe care, până la treizeci de leghe împrejur, gura lumii o dublase chiar. Poştalioanele din Nemours au nevoie de mulţi cai, ele merg până la Fontainebleau, spre Paris, şi ajung, dincolo de capitală, pe drumurile dinspre Montargis şi Montereau; în toate direcţiile, distanţele dintre popasuri sunt lungi şi drumul nisipos ce duce la Montargis îndreptăţeşte folosirea acelui fabulos al treilea cal, pe care îl plăteşti întotdeauna dar nu-l vezi niciodată[15]. Un bărbat cu înfăţişarea lui Minoret, bogat ca Minoret, şi care conducea un atare stabiliment, se putea numi deci, fără antifrază[16], stăpânul Nemoursului. Deşi nu-şi bătuse capul niciodată în viaţa lui nici cu Dumnezeu, nici cu dracul, deşi era un materialist practic, tot astfel cum era un agricultor practic, un egoist practic şi un zgârcit practic, Minoret se bucurase până atunci de o fericire pe care n-o umbrise nimic, dacă poţi socoti o viaţă strict materială drept o fericire. Văzând umflătura de carne spână ce acoperea ultima vertebră şi apăsa pe creierul mic al acestui om, auzindu-i, mai ales, vocea firavă, subţire, în contrast ridicol cu gâtul său, un fiziolog ar fi înţeles perfect de ce fermierul acesta înalt, voinic şi greoi îşi adora unicul copil, şi, poate, şi de ce îl aşteptase atâta vreme, cum o spunea destul de limpede numele de Désiré purtat de băiat[17]. În sfârşit, dacă dragostea, ca semn al unei bogate trăiri interioare, constituie, la oameni, făgăduiala unor fapte mai de seamă, filosofii vor înţelege cauzele incapacităţii lui Minoret. Mama, cu care fiul semăna, din fericire, se întrecea cu tatăl în a-şi răsfăţa odrasla. Firea nici unui copil n-ar fi putut rezista la o atare idolatrie. Aşa că Désiré, conştient de puterea lui, ştia să scoată bani şi din caseta mamei şi din punga tatălui, lăsându-i pe fiecare dintre părinţi să creadă că numai lui îi solicita ceva. Désiré, care juca la Nemours un rol cu mult superior celui pe care îl joacă un prinţ dintr-o familie regală în capitala tatălui său, voise să facă la Paris tot ce-i trecea prin minte, aşa cum făcuse în orăşelul lui şi, în fiecare an, cheltuise peste douăsprezece mii de franci. Dar, în acelaşi timp, în contul aceleiaşi sume, ajunsese la nişte concluzii la care n-ar fi ajuns niciodată la Nemours; îşi lepădase mentalitatea de provincial, înţelese puterea banului şi văzuse în magistratură un mijloc de a  parveni. În timpul ultimului an, mai cheltuise încă zece mii franci, făcându-şi relaţii printre artişti, gazetari şi metresele lor. O scrisoare confidenţială, destul de neliniştitoare, ar fi explicat la nevoie, aşteptarea stăpânului poştei, căruia fiul îi ceru sprijinul în vederea căsătoriei sale; dar doamna Minoret-Levrault, ocupată cu pregătirea unei mese somptuoase pentru sărbătorirea triumfului şi reîntoarcerea tânărului licenţiat în drept, îşi trimisese bărbatul să aştepte pe drum, spunându-i chiar să ia un cal spre a ieşi în întâmpinarea diligenţei, dacă aceasta nu se zărea încă. Diligenţa care trebuia să-l aducă pe acest fiu unic soseşte, de obicei, la Nemours, pe la cinci dimineaţa, iar acum ceasul bătea de nouă! De ce să fi întârziat atât? Să se fi răsturnat? Oare Désiré scăpase cu viaţă? Îşi rupse cumva un picior? Deodată, trei bice trosnesc sfâşiind aerul ca nişte focuri de muschetă, în depărtare apar vestele roşii ale surugiilor şi   se aud nechezând zece cai! Stăpânul poştei îşi scoate şapca şi flutură; l-au zărit. Surugiul de pe calul cel mai frumos, cel care mână doi cai de caleaşcă vânăt-rotat, dă pinteni animalului, ia înaintea celor cinci cai mari ai diligenţei, un fel de Minoret al grajdului, trece şi de cei trei cai de berlină şi ajunge în faţa stăpânului. — Ai văzut-o pe Ducler[18]? Tuturor poştalioanelor care străbat drumuri lungi li se dau nume destul de ciudate: se vorbeşte despre Caillard, Ducle (diligenţa de la Nemours la Paris), Grand-Bureau. Orice întreprindere nouă este numită Concurenţa! Pe vremea când exista întreprinderea familiei Lecomte[19], poştalioanelor lor li se zicea Contesa. — Caillard n-a prins-o din urmă pe Contesă dar Grand-Bureau tot i-a şters… rochia! — Caillard şi Grand-Bureau le-au înfundat pe Franţuzoaice (Mesageriile franceze). Dacă îl vedeţi pe surugiu mânându-şi caii mai-mai să-şi frângă gâtul[20] şi refuzând un pahar de vin, întrebaţi-l pe vizitiu; vă va răspunde, cu nasul în vânt, cu privirea aţintită în depărtare: — Concurenţa ne-a luat-o înainte – Şi nici n-o zărim! zice surugiul. Păcătosul, probabil că nici nu i-a lăsat pe călători să mănânce! — Dar, o fi având vreunul? răspunde vizitiul. — Ia atinge-l pe Polignac! Toţi caii care nu-s prea grozavi se numesc Polignac[21]. Acestea sunt glumele şi subiectul conversaţiei dintre surugii şi vizitiii atelajelor, de sus, de pe trăsura, Câte meserii sunt în Franţa, tot atâtea argouri. — L-ai văzut pe Ducler?… — Pe domnul Désiré? răspunse surugiul întrerupându-şi stăpânul. Ehei! sigur că ne-au auzit, bicele ne vesteau de departe sosirea, eram siguri că ne ieşiţi în drum. — De ce a întârziat diligenţa patru ore? — S-a desfăcut cercul de la o roată dindărăt, între Essonne şi Ponthierry. Dar n-a fost niciun accident; noroc că, la urcuş, Cabirolle şi-a dat seama de ce se întâmplase. În acel moment, o femeie de vreo treizeci şi şase de ani, îmbrăcată în haine de sărbătoare, căci dangătele clopotului din Nemours îi chemau pe locuitori la slujba de duminică, se apropie de stăpânul poştei. — Ei, bine, vere, n-ai vrut să mă crezi, spuse ea. Unchiul nostru e cu Ursule[22] pe Strada Mare, se duc împreună la biserică. În ciuda legilor poeticii moderne cu privire la culoarea locală, e imposibil să respecţi adevărul într-atât încât să repeţi groaznica insultă şi înjurăturile ieşite din gura cea mare a lui Minoret-Levrault la auzul acestei veşti, atât de puţin dramatică, în aparenţă; vocea lui subţire deveni şuierătoare iar chipul său căpătă acea culoare care îi face pe oamenii simpli să spună, cu agerime, despre câte unul, că l-a pălit soarele[23]. — E sigur? zise el, după prima izbucnire de furie. Surugiii trecură cu caii lor, salutându-şi stăpânul, care parcă nici nu-i văzu, nici nu-i auzi. În loc să-şi mai aştepte fiul, Minoret-Levrault porni pe Strada Mare alături de verişoara lui. — Nu ţi-am spus eu mereu? reluă ea. Când doctorul Minoret[24] o să-şi piardă capul de-a binelea, mironosiţa asta o să-l convertească; şi cum, cel ce pune stăpânire pe suflet pune mâna şi pe pungă, Ursule o să ne ia moştenirea. — Dar, doamnă Massin!… spuse, năucit, stăpânul poştei. — Ah! parcă văd că şi dumneata o să-mi zici ca Massin, continuă doamna Massin întrerupându-şi vărul: Oare se poate ca unei fetiţe de cincisprezece ani să-i treacă prin minte asemenea planuri şi să le şi înfăptuiască? Poate ea să-l facă să-şi schimbe părerile pe un om de optzeci şi trei de ani care n-a pus piciorul în biserică decât la nuntă, căruia îi e atât de silă de preoţi încât nici măcar n-a însoţit copila la slujbă în ziua primei împărtăşanii? Ei bine, dacă doctorului Minoret îi este silă de preoţi, de ce, mă rog, îşi petrece de cincisprezece ani încoace toate serile în tovărăşia abatelui Chaperon? Bătrânul ăsta prefăcut i-a dat întotdeauna Ursulei douăzeci de franci pentru lumânare când împărţea pâinea sfinţită. Cum de nu-ţi mai aminteşti de darul făcut de Ursule bisericii, spre a-i mulţumi preotului că a pregătit-o pentru prima împărtăşanie? Şi-a cheltuit toţi banii pe care îi avea, şi naşul ei i-a dat alţii în schimb, dar de două ori pe-atât. Numai voi, bărbaţii, nu vedeţi nimic! Când am aflat toate astea, mi-am zis: De-acum, laptele s-a vărsat![25] Un unchi bogat nu se poartă astfel cu o neisprăvită mică adunată de pe drumuri, dacă n-are cine ştie ce gânduri în legătură cu ea. — Măi, verişoară, începu să spună stăpânul poştei, poate că bătrânul se duce aşa, din întâmplare, cu Ursule la biserică. E timp frumos, se mai plimbă şi el. — Ascultă, vere, unchiul ţine o carte de rugăciuni în mână; şi ce mutră făţarnică are! Da’ ce mai încoa’ şi încolo, o să-l vezi. — S-au prefăcut bine, răspunse Minoret, căci bătrâna Bougival mi-a spus că nici pomeneală n-a fost vreodată de religie între doctor şi abatele Chaperon. De altfel, preotul din Nemours e cel mai cinstit om din lume, şi-ar da şi cămaşa de pe el unui om sărman; nu e în stare de vreo faptă rea; şi a pune mâna pe o moştenire, înseamnă… — Să furi, preciza doamna Massin. — Ba mai rău! strigă Minoret-Levrault, scos din fire de observaţia guralivei sale verişoare. — Ştiu că abatele Chaperon, cu toate că-i preot, e un om cinstit, răspunse doamna Massin; dar e în stare de orice pentru săracii lui! L-a tot săpat, l-a tot săpat şi unchiul nostru, doctorul, o fi căzut în habotnicie. Eram liniştiţi şi uite-l cum s-a stricat! Un om care n-a crezut niciodată în nimic şi care îşi avea principiile lui! S-a zis cu noi! Bărbatu-miu e complet întors pe dos! Doamna Massin, ale cărei cuvinte îl înţepau ca nişte săgeţi pe vărul ei cel voinic, îl făcea să meargă repede, în ciuda grăsimii sale, în pas cu ea, spre mirarea celor care se duceau la biserică. Ţinea să-l ajungă din urmă pe unchiul Minoret şi să i-l arate stăpânului poştei. Înspre Gătinais, oraşul Nemours este dominat de un deal de-a lungul căruia se întind drumul spre Montargis şi râul Loing. Biserica, peste ale cărei pietre timpul şi-a aşternut mantia neagră, căci a fost, fără îndoială, reconstruită în secolul al paisprezecelea de către familia de Guise[26], pentru care Nemours a fost ridicat la rangul de ducat şi pairie, se înalţă la marginea orăşelului, la picioarele unei construcţii mari, în fermă de arc, care o încadrează. Pentru monumente, ca şi pentru oameni, poziţia înseamnă totul. Umbrită de câţiva arbori, scoasă în evidenţă de o piaţă curăţică, această biserică singuratică produce un efect cu adevărat grandios. De cum ajunse în piaţă, stăpânul Nemoursului putu să-l vadă pe unchiul său intrând în biserică, la braţ cu tânăra numită Ursule, fiecare cu o carte de rugăciuni în mână. Bătrânul îşi scoase pălăria sub portal şi capul său cu părul complet alb, ca un pisc înzăpezit, străluci în umbra plăcută a faţadei. — Ei, bine, Minoret, ce zici de convertirea unchiului tău? strigă Crémière, perceptorul din Nemours. — Păi, ce vrei să zic? îi răspunse stăpânul poştei oferindu-i nişte tutun de prizat. — Bun răspuns, nea Levrault! Nici nu poţi spune ce gândeşti, de vreme ce un autor celebru[27] a scris, pe bună dreptate, că omul e nevoit să-şi gândească spusa înainte de a-şi spune gândurile, strigă ironic un tânăr care apăruse între timp şi care juca în Nemours rolul lui Mefisto din Faust. Acest soi rău, numit Goupil[28], era prim secretar al domnului Crémière-Dionis, notarul din Nemours. În ciuda trecutului cam tulbure al tânărului, Dionis îl angajase în Biroul său al unei când Goupil, sărăcind complet, nu mai putuse rămâne la Paris, unde risipise toată moştenirea rămasă de la tatăl lui, un fermier bogat care îşi hărăzise fiul carierei de notar. Numai văzându-l pe Goupil puteai înţelege imediat de ce se grăbise să se bucure de viaţă; căci, pentru a-i gusta plăcerile, el trebuia să le plătească scump. Deşi era mic de statură şi avea doar douăzeci şi şapte de ani, bustul îi era dezvoltat ca acela al unui bărbat de patruzeci. Picioarele subţiri şi scurte, o figură lată cu pielea cenuşie ca cerul înainte de furtună şi, pe deasupra, o frunte pleşuvă scoteau şi mai clar în evidenţă această conformaţie ciudată. Chipul său părea că e cel al unui cocoşat ghebos pe dinăuntru. Un alt element straniu al acestui chip ursuz şi palid confirma existenţa acestui gheb invizibil. Curbat şi strâmb ca al multor cocoşaţi, nasul o lua de la dreapta spre stânga, în loc să împartă faţa exact în două. Gura, cu colţurile strânse, ca a sarzilor[29], era întotdeauna gata să spună o ironie. Părul, rar şi roşiatic, cădea în şuviţe netede lăsând să se vadă pe alocuri pielea capului. Mâinile, groase şi prost legate la capătul unor braţe prea lungi, aminteau nişte, gheare şi erau arareori curate. Goupil purta pantofi buni de aruncat la marginea drumului şi ciorapi din borangic gros de un negru-roşiatic; haina şi pantalonii lui negri, în ultimul hal de tociţi şi aproape graşi de jeg, vestele ponosite, cărora le lipseau întotdeauna câţiva nasturi, fularul prăpădit care îi ţinea loc de cravată, tot aspectul său exterior trăda mizeria cinică la care îl condamnau patimile sale. Acest ansamblu de elemente sinistre era dominat de doi ochi ca de capră, lascivi şi laşi totodată, cu pupilele încercuite cu galben. Nimeni nu era mai temut şi mai respectat în Nemours decât Goupil. Având toate pretenţiile pe care le implica în sine urâţenia sa, era dotat cu acera inteligenţă oribilă caracteristică oamenilor care îşi permit orice, şi se folosesc de ea pentru a-şi compensa decepţiile datorate unei invidii permanente. Rima cuplete satirice care se cântau la carnaval, organiza serenade batjocoritoare[30] şi scria, de unul singur, micul ziar local. Dionis, om şiret şi prefăcut, şi tocmai de aceea destul de fricos, îl ţinea pe Goupil alături de sine de teamă, dar şi pentru că tânărul era extrem de inteligent şi, în plus, cunoştea foarte bine interesele oamenilor din regiune. Dar atât de puţină încredere avea în secretarul său încât îşi administra singur afacerile băneşti, nu-l găzduia în casa lui, îl ţinea la distanţă, şi nu îi încredinţa nicio afacere mai secretă sau mai delicată. Secretarul îşi linguşea patronul ascunzând ura izvorâtă din această purtare şi o supraveghea pe doamna Dionis, nutrind gânduri de răzbunare. Cum pricepea lucrurile foarte repede, munca nu-i era deloc anevoioasă. — Ei, văd că ai şi început să râzi de necazul nostru, îi zise stăpânul poştei secretarului văzându-l că îşi freacă mâinile. Cum Goupil încuraja, în mod josnic, toate patimile lui Désiré, al cărui prieten devenise în ultimii cinci ani, stăpânul poştei nu se purta cu el cu prea mare consideraţie, fără a bănui ce uriaşă cantitate de dorinţe cumplite se aduna în fundul inimii lui Goupil la fiecare nouă rană pe care o primea. După ce îşi dăduse seama că banii îi erau mai necesari decât orice, secretarul, ştiindu-se superior întregii burghezii din Nemours voia să facă avere şi conta pe prietenia lui Désiré ca să cumpere unul dintre cele trei oficii importante din oraş: grefa Judecătoriei de Pace, biroul unuia dintre portărei, sau pe cel al lui Dionis. Aşa că suporta cu multă răbdare atacurile stăpânului poştei, dispreţul doamnei Minoret-Levrault şi juca un rol infam pe lângă Désiré care, de doi ani încoace, îl lăsa să consoleze toate Ariadnele[31] seduse la sfârşitul vacanţei. Goupil devora astfel firimiturile supeurilor rafinate[32] pe care le aranjase. — Dacă eram cu nepotul bătrânului, nu mă punea el să împart moştenirea cu Dumnezeu, replică secretarul dezvelindu-şi dinţii rari, negri şi ameninţători, într-un rânjet hidos. Chiar atunci, Minoret-Levrault junior, grefierul de la Judecătoria de Pace, îşi ajunse din urma soţia care o însoţea pe doamna Crémière, soţia perceptorului din Nemours. Acest personaj, unul dintre cei mai aprigi burghezi din orăşel, semăna cu un tătar: avea ochii mici şi rotunzi ca bobitele de măceş sub o frunte teşită, părul creţ, tenul unsuros, urechile mari, fără margine, o gură aproape fără buze şi barba rară. Gesturile lui aveau blândeţea nemiloasă a, cămătarilor, a căror purtare se bazează pe nişte principii imuabile. Vorbea ca un om care şi-a pierdut vocea. În fine, spre a-l zugrăvi şi mai bine, e suficient să spunem că îşi punea fiica cea mare şi soţia să-i scrie diferitele copii ale sentinţelor judecătoreşti. Doamna Crémière era o femeie grasă de un blond îndoielnic, cu obrajii numai pistrui, cu rochiile cam prea strânse pe corp, bună prietenă cu doamna Dionis, şi care trecea drept o persoană cultă, pentru că citea romane. Această femeie interesată de bani în ultimul grad, cu pretenţii de eleganţă şi de inteligenţă, aştepta moştenirea unchiului său pentru a-şi crea un anumit gen, pentru a-şi împodobi salonul şi a primi burghezia din localitate; asta fiindcă soţul ei nu voia să audă de lămpile Carcel[33], de litografii şi de multe alte fleacuri pe care le vedea în casa soţiei notarului. Îi era nespus de teamă de Goupil, care pândea şi difuza capsulinghetele ei (aşa traducea ea lapsus linguae). Într-o zi, doamna Dionis îi spusese că nu mai ştie ce apă de gură să întrebuinţeze. — Ia nişte licoare cu opiu[34], o sfătuise ea. Aproape toate rudele colaterale ale bătrânului doctor Minoret se adunaseră în piaţă, şi importanţa evenimentului care le pusese pe foc era resimţită de atât de multă lume încât grupurile de ţărani şi de ţărănci cu umbrelele lor roşii, purtând straie în culorile acelea ţipătoare care realizează o imagine atât de pitorească în zilele de sărbătoare de-a lungul drumurilor, aveau ochii aţintiţi asupra moştenitorilor lui Minoret. În orăşelele care ocupă un loc de mijloc între târgurile mari şi oraşe, cei care nu se duc la biserică stau în piaţă. Se discută tot soiul de afaceri. La Nemours, ceasul slujbei era şi cel al unei burse săptămânale la care luau parte, adeseori, stăpânii locuinţelor răspândite pe o rază de o jumătate de leghe. Aşa se explică coaliţia ţăranilor împotriva burghezilor cu privire la preţul alimentelor şi al mâinii de lucru. — Dar tu ce-ai fi făcut? îl întrebă stăpânul din Nemours pe Goupil. — M-aş fi străduit să-i fiu tot atât de folositor ca aerul pe care îl respiră. Că, la drept vorbind, nici n-aţi prea ştiut cum să vă daţi pe lângă el! Cu o moştenire trebuie să le porţi cu tot atâta grijă ca şi cu o femeie frumoasă, că de’, altfel zboară amândouă. Dacă stăpâna mea ar fi pe aici, continuă el, v-ar spune cât de justă este această comparaţie. — Dar domnul Bongrand mi-a zis şi mai adineauri să nu fim neliniştiţi, răspunse grefierul de la Judecătoria de Pace. — Oh! există o mie şi una de feluri de a rosti asta, replică Goupil râzând. Tare aş mai fi vrut să-l aud şi eu pe şmecherul ăsta, de judecător de pace! Dacă n-ar mai fi nimic de făcut; dacă, stând şi eu, ca el, toată ziua la unchiul dumneavoastră, aş şti că totul e pierdut, v-aş spune: — Nu vă fie teamă de nimic! Rostind această ultimă frază, Goupil avu un surâs atât de comic, cu o semnificaţie atât de limpede, încât moştenitorii bănuiră că grefierul fusese indus în eroare de şiretul de judecător de pace. Perceptorul, un bărbat mic şi îndesat, cu totul neînsemnat ca om, aşa cum trebuie să fie un perceptor, şi tot atât de mărginit pe cât îşi poate dori o femeie inteligentă să fie soţul ei, îi trânti cu furie, lui Massin, care se număra şi el printre moştenitori: — Ţi-am spus eu doar! Cum oamenii cu două feţe le atribuie întotdeauna celorlalţi duplicitatea lor, Massin îl privi strâmb pe judecătorul de pace, care, lângă biserică stătea de vorbă, în clipa aceea, cu marchizul du Rouvre[35], unul dintre vechii săi clienţi. — Dac-aş fi sigur de treaba asta! zise el. — Aţi zădărnici protecţia pe care o acordă marchizului du Rouvre, împotriva căruia s-a emis un mandat de arestare, şi pe care îl unge acum cu sfaturile sale, spuse Goupil strecurând în mintea grefierului un gând de răzbunare. Dar să fiţi supus cu şeful dumneavoastră; este un om viclean, probabil că are o oarecare influenţă asupra unchiului dumneavoastră şi mai poate să-l împiedice să-şi lase Bisericii toată averea. — Ei şi! Că n-om muri din asta! glăsui Minoret-Levrault deschizându-şi tabachera lui cea uriaşă. — Dar nici n-o să trăiţi din ea, insistă Goupil, făcându-le pe cele două femei să se înfioare, pentru că mai iute decât soţii lor, ele înţelegeau de ce lucruri avea să le lipsească pierderea acestei succesiuni, mai toate moştenirile ducând la sporirea unei bunăstări. Las’ că o să înecăm acest mic necaz în valuri de şampanie, sărbătorind reîntoarcerea lui Désiré, nu-i aşa, grăsanule? adăugă el lovindu-l pe colos pe pântec şi invitându-se astfel singur, de teamă să nu fie uitat. Poate că înainte de a trece mai departe, oamenii cărora le plac lucrurile exacte vor fi bucuroşi să afle aici, de la bun început, un fel de inventar, destul de necesar, de altminteri, spre a cunoaşte gradele de rudenie care îi legau pe aceşti trei capi de familie sau pe soţiile lor, de bătrânul atât de brusc convertit. Încrucişările de neamuri, în provincie, pot constitui adeseori subiectul unor cugetări pline de învăţăminte. La Nemours nu există decât trei sau patru familii nobile mai puţin importante, chiar necunoscute; printre acestea cea mai strălucită era pe atunci familia Portenduère[36]. Aceste familii exclusive îi frecventează pe nobilii care au pământuri şi castele prin împrejurimi, precum cei din familia d’Aiglemont[37], stăpâni ai frumoasei moşii Saint-Lange, şi marchizul du Rouvre, ale cărui bunuri, împovărate de ipoteci, erau pândite de burghezi. Nobilii din oraş n-au avere. Toate bunurile doamnei de Portenduère se reduceau la o fermă, cu un venit anual de patru mii şapte sute de franci, şi la casa ei din oraş. În faţa acestui minuscul cartier Saint-Germain se grupează vreo zece bogătani, foşti morari, comercianţi retraşi din afaceri, în sfârşit, o burghezie în miniatură sub care se agită micii negustori detailişti, proletarii şi ţăranii. Ca şi în cantoanele elveţiene şi în mai multe alte ţinuturi mici, această burghezie oferă spectacolul curios al răspândirii câtorva familii autohtone, de origine galică, poate, care ajung să stăpânească un teritoriu, invadându-l şi făcând ca aproape toţi locuitorii să fie uniţi prin legături de rudenie. Sub Ludovic al XI-lea, epocă în care Starea a Treia a izbutit să-şi facă din porecle nume autentice dintre care unele s-au amestecat cu cele ale feudalilor[38], burghezia din Nemours se compunea din Minoret, Massin, Levrault şi Crémière. Pe timpul lui Ludovic al XIII-lea[39], aceste patru familii dădeau naştere unor Massin-Cremiere, Levrault-Massin, Massin-Minoret, Minoret-Minoret, Crémière-Levrault, Levrault-Minoret-Massin, Massin-Levrault, Minoret-Massin, Massin-Massin, Crémière-Massin, toate aceste nume fiind împestriţate cu junior, cu fiul cel mare, eu Crémière-François, Levrault-Jacques, Jean-Minoret, precizări în stare să-l înnebunească şi pe un Anselme[40] al poporului, dacă poporul ar avea vreodată nevoie de genealogişti. Variaţiile acestui caleidoscop familial cu patru elemente se complicau atât de tare prin naşteri şi căsătorii, încât arborele genealogic al burghezilor din Nemours i-ar fi pus în încurcătură chiar pe benedictinii redactori ai Almanahului de la Gotha[41], cu toată ştiinţa atomistică cu care alcătuiesc zig-zagurile diferitelor alianţe germane. Cei din clanul Minoret deţinură multă vreme tăbăcăriile, Crémière-ii, morile, Massin-ii, comerţul, în timp ce membrii familiei Levrault rămaseră fermieri. Din fericire pentru regiunile, aceste patru trunchiuri se despărţeau în mai multe ramuri[42], în loc să se adâncească, sau dădeau lăstari prin expatrierea copiilor plecaţi să-şi caute norocul pe aiurea: există mai mulţi Minoret fabricanţi de cuţite la Melun, câţiva Levrault la Montargis, nişte Massin la Orléans şi unii Crémière ajunşi persoane de vază la Paris. Foarte diferite sunt şi destinele acestor albine care au părăsit stupul matcă. Massin-ii bogaţi angajează obligatoriu muncitori Massin, tot aşa cum în slujba Austriei şi a Prusiei există prinţi germani. Acelaşi departament îl vede pe un Minoret milionar păzit de un Minoret soldat. Fiind de un sânge şi purtând acelaşi nume, aceste patru suveici ţesuseră, fără întrerupere, o pânză omenească din care fiecare fâşie devenise rochie sau şervet, batist splendid sau căptuşeală grosolană. Acelaşi sânge în capete, în picioare sau în inimi, în mâini pricepute, într-un plămân bolnav sau sub o frunte de geniu. Credincioşi tradiţiei, şefii clanurilor continuau să locuiască în micul orăşel în care legăturile de rudenie slăbeau sau se strângeau în funcţie de evenimentele reprezentate de acest ciudat cognomonism[43]. În orice ţară v-aţi duce, schimbaţi numele şi veţi regăsi fenomenul, dar lipsit de poezia pe care i-a imprimat-o Feudalitatea şi pe care Walter Scott[44] a evocat-o cu atâta talent, în scrierile sale. Să ne ridicăm privirile încă puţin mai sus, să examinăm omenirea de-a lungul istoriei. Toate familiile nobile din secolul al unsprezecelea, astăzi dispărute aproape toate, cu excepţia dinastiei regale a Capeţienilor[45], au colaborat, prin forţa lucrurilor, la naşterea unui Rohan, a unui Montmorency, a unui Bauffremont, a unui Moriemart[46] de astăzi; în sfârşit, toate se vor regăsi, în mod inevitabil, în sângele celui din urmă gentilom cu adevărat gentilom. Altfel spus, orice burghez este vărul altui burghez, orice nobil este vărul altui nobil. După cum ne arată şi sublima pagină a genealogiilor biblice, într-o mie de ani, trei familii, Sem, Ham şi Iafet, pot acoperi tot pământul cu descendenţii lor[47]. O familie poate deveni o naţiune şi, din păcate, o naţiune poate redeveni o singură familie. Ca dovadă e de ajuns să aplicăm la cercetarea strămoşilor şi a neamului lor, pe care impui îl face sa crească într-o retrogradă progresie geometrică multiplicată prin ea însuşi, calculul acelui înţelept care, cerându-i unui rege persan, drept răsplată că inventase şahul, un spic de grâu pentru primul pătrat al tablei şi, dublând mereu numărul spicelor, demonstra că întreg regatul tot n-ar ajunge pentru a-l putea plăti[48]. Reţeaua nobilimii întrepătrunsă de reţeaua burgheziei, antagonismul dintre cele două soiuri de sânge diferite, apărate unul de instituţiile imobile, celălalt de activa perseverenţă a muncii şi de şiretenia comerţului, a dus la Revoluţia din 1780. Cele două soiuri de sânge aproape reunite stau astăzi faţă în faţă cu rudele lor colaterale lipsite de moştenire.[49] Oare ce vor face? Viitorul nostru politic depinde în cea mai mare măsură de răspunsul dat la această întrebare. Familia celui care, în timpul lui Ludovic al XV-lea, se numea Minoret, pur şi simplu, era atât de numeroasă încât unul dintre cei cinci copii, acel Minoret a cărui intrare în biserică făcuse vâlvă, plecase să-şi caute norocul la Paris şi nu se mai arătase decât arareori în oraşul natal, unde se reîntoarse, fără îndoială, pentru a-şi lua partea de moştenire ce îi revenea la moartea bunicilor săi. După ce suferise mult, ca toţi ţinerii cu o voinţă dârză ce vor să-şi câştige un loc în lumea strălucitoare a Parisului, fiul lui Minoret îşi croi o soartă mai frumoasă chiar decât şi-o visase, poate, la început; căci se consacră mai întâi medicinei, una dintre acele profesii care cer talent şi noroc, dar mai mult noroc decât talent. Ajutat de Dupont de Nemours[50], împrietenindu-se, printr-o fericită întâmplare, cu abatele Morellel[51] căruia Voltaire îi spunea Mords-les (Muşcă-i), protejat de enciclopedişti, doctorul Minoret se numără printre adepţii fanatici ai marelui doctor Bordeu[52], prietenul lui Diderot. D’Alambert, Helvetius, baronul d’Holbach, Grimm[53], în faţa cărora apărea ca un băieţaş, ajunseră fără îndoială, ca şi Bordeu, să se intereseze de soarta lui Minoret care, prin 1777 avea o clientelă destul de frumuşică, formată din deişti, enciclopedişti, senzualişti, materialişti, sau cum doriţi să-i numiţi pe bogaţii filosofi din acea vreme. Deşi nu era un şarlatan, Minoret inventă vestitul balsam Lelièvre[54], atât de lăudat de Mercure de France[55], şi a cărui reclamă se afla în permanenţă pe ultima pagină a acestui ziar, organ săptămânal al enciclopediştilor. Farmacistul Lelièvre, un om ingenios, văzu o afacere bănoasă în preparatul respectiv – în timp ce Minoret nu văzuse decât un produs demn de a fi înscris în Codex – şi împărţi cinstit beneficiile realizate cu doctorul, elev al lui Rouelle[56] în domeniul chimiei, după cum era discipolul lui Bordeu în medicina. Oricine ar fi devenit materialist şi pentru mai puţin. Doctorul se căsători din dragoste, în 1778, pe când era la moda Noua Eloiză[57]; şi când oamenii se căsătoreau, uneori, din dragoste, cu fiica faimosului clavecinist Valentin Mirouët, o muziciană celebră, plăpândă şi delicată, pe care Revoluţia o ucise. Minoret îl cunoştea foarte bine pe Robespierre, care obţinuse, odinioară, graţie doctorului, o medalie de aur pentru o disertaţie cu următorul subiect: Care este originea opiniei care extinde asupra unei întregi familii o parte din ruşinea legată de pedepsele infamante pe care le ispăşeşte un vinovat? Această, opinie este oare, mai curând vătămătoare decât utilă? În cazul în care răspunsul ar fi afirmativ, care ar fi mijloacele de a preveni inconvenientele ce rezultă de aici? Academia regală de ştiinţe şi de arte din Metz, din care făcea parte Minoret, păstrează, probabil, această disertaţie în original[58]. Cu toate că, datorită acestei prietenii, soţia doctorului nu avea de ce să-i fie frică, atât de teamă îi era să n-ajungă şi ea pe eşafod încât groaza ei de nestăpânit înrăutăţi anevrismul[59] provocat de prea marea sa sensibilitate. În ciuda tuturor măsurilor de precauţie luate de un bărbat care îşi adora soţia, Ursule se întâlni pe drum cu cotiga plină de condamnaţi, printre care se află şi doamna Roland[60], şi vederea acestora îi provocă moartea. Plin de slăbiciune faţă de Ursule a lui, care dusese viaţa unei femei elegante şi pretenţioase, căreia el nu-i refuzase nimic, Minoret rămase aproape sărac după dispariţia soţiei sale. Robespierre îl numi medicul şef al unui spital. Deşi pe vremea discuţiilor însufleţite iscate de doctrina lui Mesmer[61], numele lui Minoret dobândise o faimă care îl purtase, din când în când, până la urechile rudelor sale, Revoluţia a fost un factor atât de dizolvant şi a destrămat în atare măsură legăturile de familie încât, în 1813, la Nemours nici nu se mai ştia de existenţa doctorului; numai o întâlnire neaşteptată îi făcuse să nutrească gândul de a se reîntoarce, ca iepurii, să moară în bârlogul lui. Străbătând Franţa, unde privirea oboseşte repede dată fiind monotonia câmpiilor, cine n-a cunoscut plăcerea încântătoare de a zări, din vârful unei coline, la poalele ei sau la vreo cotitură, deşi ea te făcea să te aştepţi mai curând la un peisaj arid, o vale răcoroasă udată de un râu şi un orăşel adăpostit sub stâncă, asemenea unui stup în scorbura unei sălcii bătrâne? Auzind strigătul surugiului care merge pe lângă cai, îţi piere somnul şi admiri – ca pe un vis în timpul visului – o privelişte. Încântătoare care devine pentru călător exact ceea ce este pentru un cititor pasajul remarcabil al unei cărţi, o cugetare strălucită a naturii. Aceasta este senzaţia pe care o ai, văzând deodată oraşul Nemours atunci când vii dinspre Bourgogne, zăreşti încercuit de stânci pleşuve, cenuşii, albe, negre, cu forme ciudate, cum sunt multe în pădurea de la Fontainebleau; peste ele se înalţă arbori răzleţi care se profilează limpede pe cer dând acestui soi de zid năruit un aspect cu totul rustic. Aici se termină lunga colină împădurită care de la Nemours la Bourron se târăşte de-a lungul drumului. La baza acestui circ inform se întinde o pajişte prin care curge râul Loing forumul iazuri cu mici căderi de apă. Peisajul agreabil de pe lângă drumul dinspre Montargis seamănă cu un decor de operă, atât îi sunt de studiate efectele. Într-o dimineaţă, pe când se întorcea în mare grabă la Paris de la un bolnav bogat care îl chemase în Bourgogne, doctorul, uitând să spună la popasul anterior pe ce anume drum doreşte să o ia, se trezi, fără voia lui, la Nemours şi revăzu, între două picoteli, priveliştea în mijlocul căreia îşi petrecuse copilăria. Doctorul pierduse, pe atunci, mai mulţi dintre vechii săi prieteni. Sectarul Enciclopediei fusese martorul convertirii lui La Harpe[62], îi înmormântase pe Lebrun-Pindare[63], pe Marie-Joseph de Chénier[64] pe Morellet[65] şi pe doamna Helvétius[66]. Asista – ca sa zicem aşa – la căderea lui Voltaire, atacat de Geoffroy[67], continuatorul lui Fréron[68]. Se gândea, deci, să se pensioneze. Iată de ce, atunci când diligenţa se opri în partea de sus a Străzii Mari din Nemours, se interesă despre ce se întâmplase cu familia sa. Minoret-Levrault în persoană veni să-l vadă pe doctor, care recunoscu în stăpânul poştei pe fiul fratelui său mai mare. Nepotul îi prezentă pe soţia sa, singura fiică a lui Levrault Crémière, care îi lăsase, cu doisprezece ani în urmă, poşta şi cel mai frumos han din Nemours. — Ia zi, nepoate, spuse doctorul, mai am şi alţi moştenitori? — Mătuşa mea Minoret, sora dumitale, s-a căsătorit cu un Massin-Massin. — A, da, intendentul de la Saint-Lange. — A murit văduvă, lăsând doar o fiică, măritată de curând cu un Crémière-Crémière, un băiat tare drăguţ, deocamdată fără nicio slujbă. — Bine! e nepoata mea directă. Or, cum fratele meu, marinarul, a murit holtei, şi cum căpitanul Minoret a fost ucis la Monte-Legino iar pe mine mă vedeţi aici, asta înseamnă că nu mai există alte neamuri din partea tatălui meu. Dar am cumva vreo rudă dinspre mama? Mama era din familia Jean-Massin-Levrault. — Din neamul Jean-Massin-Levrault, răspunse Minoret-Levrault, n-a mai rămas decât o Jean-Massin căsătorită cu domnul Cremière-Levrault-Dionis, un negustor de furaje mort pe eşafod. Soţia lui a murit de amărăciune, ruinată, lăsând o fiică măritată cu un Levrault-Minoret, fermier la Montereau, care o duce bine; şi fata lor a luat, de curând, un Massin-Levrault, secretar de notar la Montargis, unde taică-su lucrează ca lăcătuş. — Înţeleg că nu duc lipsă de moştenitori, rosti vesel doctorul, care dori să dea o raită prin Nemours în tovărăşia nepotului său. Unduindu-şi apele, râul Loing străbate oraşul, străjuit, de-o parte şi de alta, de grădini în terase şi de case curăţele al căror aspect exterior te face să crezi că fericirea sălăşluieşte aici mai degrabă decât prin alte locuri. Când doctorul ieşi din Strada Mare în strada Burghezilor, Minoret-Levrault îi arătă proprietatea domnului Levrault, un bogat negustor de fierărie din Paris care, spunea el, se lăsase să se prăpădească. — Uite, unchiule, casa asta frumoasă e de vânzare; are o grădină minunată care dă înspre râu. — Hai să intrăm, zise doctorul, văzând, la capătul unei curţi mici, pietruite, o casă înghesuită între zidurile celor două clădiri vecine, ascunse de pâlcuri de arbori şi de plante agăţătoare. — E zidită pe pivniţe, rosti doctorul urcând pe. scara foarte înaltă de la intrare, pe marginea căreia se aflau vase de faianţă albă şi albastră în care înfloreau atunci tot soiul de muşcate. Tăiată, ca majoritatea caselor din provincie, de un coridor care duce din curte până în grădina din spate, locuinţa n-avea, în dreapta, decât un salon luminat de patru ferestre, două dând spre curte, două spre grădină; dar Levrault-Levrault construise în locul uneia dintre aceste ultime ferestre intrarea într-o seră lungă, din cărămidă, ce se întindea până la râu, unde se termina printr-un oribil pavilion chinezesc. — Bun! Dacă acopăr sera asta şi pun parchet pe jos, zise bătrânul Minoret, o să pot să-mi instalez aici biblioteca şi să transform construcţia asta ciudată într-un birou frumos. De cealaltă parte a coridorului se afla, înspre grădină, o sufragerie având pereţii tapisaţi cu o imitaţie de lac negru cu flori verzi şi aurii, despărţit de bucătărie prin casa scării. Cu bucătăria, ale cărei ferestre zăbrelite dădeau spre curte, se comunica printr-un mic oficiu instalat în dosul scării. La etaj erau două apartamente iar deasupra lor câteva camere mansardate, cu lambriuri, destul de bune de locuit[69]. După ce vizită foarte repede această casă acoperită cu spaliere verzi de sus şi până jos, spre curte ea şi spre grădină, şi care, lângă râu, avea o terasă încărcată eu vase de faianţă, doctorul spuse: — Da! Levrault-Levrault a cheltuit aici o groază de bani! — Oh! ce contează la un om bogat cum a fost el, răspunse Minoret-Levrault. Îi plăceau tare mult florile; o prostie! — Ce câştig poţi să ai de pe urma lor? zice nevastă-mea. Vedeţi, a adus un pictor de la Paris să-i picteze fresce cu flori pe coridor. A pus peste tot oglinzi dintr-o bucată. Tavanele au fost refăcute cu stucaturi de jur împrejur, şi astea costă şase franci piciorul[70]. Sufrageria, parchetele, totu-i marchetărie, nebunie curată! Altfel, casa nu face cine ştie ce. — Ei bine, nepoate, ocupă-le de cumpărarea ei, şi înştiinţează-mă; uite adresa mea. Restul îl priveşte pe notarul meu. — Cine locuieşte în casa din faţă? întrebă el ieşind pe uşă. — Unii din emigraţie! răspunse stăpânul poştei, un cavaler de Portenduère. După cumpărare, în loc să se mute el în casă, ilustrul doctor îi scrise nepotului s-o închirieze. Aceasta Folie-Levrault[71] fu locuită de notarul din Nemours care îşi vându atunci slujba lui Dionis, primul sau secretar şi care muri doi ani mai târziu, lăsându-i pe cap doctorului o casă de închiriat, tocmai în vremea când soarta lui Napoleon se hotăra prin împrejurimi. Moştenitorii doctorului, gata să se lase cuprinşi de iluzii, luaseră dorinţa lui de a se reîntoarce în orăşelul natal drept capriciul unui om bogat şi îi cuprindea disperarea la gândul că el avea, la Paris, alte legături sufleteşti care îl puteau reţine acolo, lipsindu-i de moştenire. Totuşi, soţia lui Minoret-Levrault profită de această ocazie ca să-i scrie doctorului. Bătrânul îi răspunse că imediat ce se va semna pacea şi drumurile nu vor mai fi înţesate de soldaţi, circulaţia redevenind normală, va veni locuiască la Nemours. Sosi cu doi dintre clienţii săi, arhitectul azilurilor şi un tapiţer, care se ocupară de reparaţii, cu amenajările interioare şi de transportul mobilierului. Doamna Minoret-Levrault propuse, ca păzitoare, pe bucătăreasa bătrânului notar decedat, pe care doctorul o primi imediat. Când moştenitorii aflară că unchiul Minoret avea, să locuiască în mod sigur, la Nemours, în ciuda evenimentelor politice apăsătoare resimţite mai ales în Gâtinas şi Brie, familiile lor fură cuprinse de o curiozitate fără de margini, dar aproape legitimă. Oare unchiul era bogat? Era econom sau risipitor? Şi ce-o să lase după moarte? O avere frumuşică sau nimic? Avea cumva rente viagere? Iată ce aflară, în cele din urmă, dar cu eforturi din cale afară de mari şi făcând tot soiul de cercetări misterioase. După decesul soţiei sale, Ursule Mirouët, între 1789[72] şi 1813, doctorul, numit medic curant al împăratului în 1805, câştigase, probabil, foarte mult, dar nimeni nu ştia exact ce avere are; ducea o viaţă simplă, nu cheltuia alţi bani decât cei pentru o trăsură închiriată cu anul şi pentru un apartament somptuos; nu primea niciodată şi lua masa în oraş aproape întotdeauna. Îngrijitoarea lui, furioasă că nu-l însoţeşte la Nemours, îi spuse Zéliei Levrault, soţia stăpânului poştei, că ştia că doctorul are o rentă de paisprezece mii de franci înscrisă la fisc. Or, după ce exercitase timp de douăzeci de ani o profesiune pe care titlurile de medie şef al unui spital, de medic al împăratului şi de membru al Institutului[73] o făceau foarte bănoasă, această rentă de paisprezece mii de franci, rezultată din plasamente succesive, erau dovada unor economii de cel mult o sută şaizeci de mii de franci! Faptul că doctorul nu pusese deoparte decât opt mii franci pe an, arăta că avusese de satisfăcut ori multe vicii, ori multe virtuţi. Însă nici îngrijitoarea, nici Zélie nu putură să afle de ce avea doctorul o avere atât de modestă; Minoret, care fu foarte regretat de cei din cartierul său, era unul dintre oamenii cei mai generoşi din Paris şi, ca şi Larrey[74], nu vorbea nimănui despre acţiunile sule de binefacere. Moştenitorii asistară deci, cu o vie satisfacţie, la sosirea mobilierului bogat, şi a bibliotecii foarte mari a unchiului lor, ofiţer al Legiunii de onoare, numit de curând, de către rege cavaler al Ordinului Sfântul Mihail[75], poate drept mulţumire fiindcă retrăgându-se din viaţa activă lăsa locul liber pentru vreun favorit. Dar, după ce arhitectul, pictorii, tapiţerii aranjară totul cât mai confortabil cu putinţă, doctorul nu apăru. Doamna Minoret-Levrault, care îi supraveghea pe tapiţer şi pe arhitect de parcă ar fi fost vorba de propria ei casă, prin indiscreţia unui tânăr trimis să aranjeze biblioteca află că doctorul creştea o orfană numită Ursule. Aceasta ştire provocă o ciudată tulburare în oraşul Nemours. În sfârşit, bătrânul sosi către mijlocul lunii ianuarie 1815 şi se instală pe furiş în casă, împreună cu o fetiţă de zece luni şi cu doica acesteia.   [1] Nemours, orăşel la sud de Paris (9 233 locuitori în 1974), capitală de canton în departamentul Seine-et-Marne, în ţinutul Gâtinais pe râul Loing, afluent al Senei, şi pe canalul Loing, care uneşte Loara cu Sena. Oraşul posedă o biserică din secolul al XVI-lca (Saint-Jean Baptiste) şi un castel, construit în secolul al XII-Ica remaniat în secolele XV şi XVII. Între 1829 şi 1835, Balzac a trecut deseori prin Nemours spre La Bouleaunière, mica proprietate din comuna Grez-sur-Loing, lângă Nemours, închiriată apoi cumpărată de Doamna de Berny, care a murit acolo în 1836. După cum arată Madeleine Ambrière-Fargeaud în Introducerea la romanul Ursule Mirouët din noua ediţie Castex apărută în colecţia „Bibliothèque de la Pléiade”, Balzac descrie cu o remarcabilă exactitate situaţia geografică a ţinutului, dar detaliile descrierii arată că romancierul cunoştea oraşul destul de sumar, ca un călător în trecere. Astfel, în Nemours nu există acea Rue des Bourgeois unde locuiau, faţă în faţă, doctorul Minoret şi contesa de Portenduère, casa de la „colţul podului peste Loing” unde locuia Ursule nu a putut fi identificată, acea Grand-Rue pe care o citează Balzac, s-a numit în realitate întotdeauna Rue de Paris. Dacă Balzac a ales Nemours drept cadru pentru povestirea „privilegiată” despre tânără nemţoaică Ursule Mirouët, poate a făcut-o în amintirea Doamnei de Berny, născută Laure Hinner, ea însăşi fiica unui muzician de origine germană şi care trăia retrasă în mica proprietate La Bouleaunière din 1829, anul când începe acţiunea romanului Ursule Mirouët (cf. Balzac, La Comédie humaine, III, p. 740—741). [2] În text: maître de poste (fr.), tradus prin stăpânul poştei, proprietar de trăsuri de poştă, poştalioane. De la poste, poştă, în trecut releu de schimbare a cailor, plasat din distanţă în distanţă, pentru a asigura transportul călătorilor şi al corespondenţei. În timpul Restauraţiei, căile de comunicaţie au fost ameliorate, dar la începutul monarhiei din Iulie, din motive economice şi politice, s-a dat o mare dezvoltare drumurilor şi canalelor, ceea ce i-a făcut să prospere pe posesorii trăsurilor publice, până la răspândirea căii ferate, care a pus capăt carierei lor (prima linie de cale ferată în Franţa, de la Saint-Étienne la Andrézieux, a fost pusă în funcţiune în 1823, servind pentru transportul huilei; prima linie ferată pentru transportul călătorilor, între Saint-Étienne şi Lyon, a fost pusă în funcţiune în 1844). Balzac era familiarizat cu aceste mijloace de transport, datorită numeroaselor călătorii pe care le-a făcut în diferite regiuni ale Franţei. În 1842, în romanul Un début dans la vie, a dat o descriere foarte exactă a călătoriei cu acea trăsură publică numită coucou, creând personajul Pierrotin, inspirat de un model din realitate (cf. Un debut în viaţă, în Comedia umană, I). [3] Numele personajului balzacian Minoret-Levrault apare pentru prima dată în schiţa Le Grand Propriétaire, proiectul iniţial al romanului Les Paysans, scrisă de Balzac în iulie 1835 şi destinată efemerului ziar Le Nouveau Conservateur, editat de Alfred Nettement. În această schiţă apar familiile Minoret, Massin, Levrault, ca şi Minoret-Crémiére şi Levraut-Grandsire, bogaţi burghezi din La-Ville-aux-Fayes, cu toţii înrudiţi, care pândesc moştenirea bătrânului marchiz de Grandlieu. În primăvara anului 1836, când a început să scrie Les Héritiers Boisrouge (roman abia schiţat, din care n-a scris decât câteva pagini), Balzac a preluat subiectul schiţei Le Grand Propriétaire, introducând şi familiile de burghezi Massin, Levrault şi Minoret, cărora le-a adăugat numele Bongrand şi Mirouet. Capitolul II din Les Héritiers Boisrouge era intitulat Ursule Mirouët. După cum subliniază Madeleine Ambriére-Fargeaud, textul povestirii Les Héritiers Boisrouge a inspirat romanul Ursule Mirouët, furnizând unele elemente şi romanelor La Rabouilleuse, Les Paysans şi La Muse du département (Balzac, La Comédie humaine III, p. 753—754, 1522-1524). [4] Bourron, comună lângă Grez-sur-Loing. [5] Paulus Potter (1625—1652), pictor şi gravor olandez, celebru pentru picturile animaliere, mai ales pentru tablourile cu animale domestice. După cum se menţionează în nota ediţiei franceze, Balzac cunoştea desigur cele două tablouri ale lui Potter care se aflau la Luvru la acea dată, Preeria şi Doi cai legaţi la uşa unei colibe. Numele pictorului mai este citat în La Recherche de l’Absolu şi Pierre Grassou. [6] Meindert Hobbema (1638—1709), picior şi desenator olandez, care s-a consacrat mai ales peisajului, evocând deseori aspecte pitoreşti de la ţară (castele, mori, colibe, păşuni). [7] Caliban, personaj din Furtuna de Shakespeare. Născut dintr-un demon şi o vrăjitoare, pitic urât şi maliţios, întruchipează răutatea şi violenţa. Balzac îl mai citează în La Cousine Bette şi La Peau de Chagrin. [8] Franz Joseph Gall (1758—1828), medic german. Anatomist reputat al sistemului nervos, a exercitat medicina la Viena, apoi la Berlin şi la Paris. Creatorul frenologiei, care preconiza studiul funcţiilor creierului şi al localizărilor lor după forma exterioară a craniului. După Gall, pe creier ar fi localizate bosele (fr. les bosses) muzicii, matematicii, omorului, docilităţii, ambiţiei, teosofiei etc. Gall s-a instalat la Paris în 1807. Balzac se referă la Gall şi la frenologie în numeroase romane din La Comédie humaine. [9] Atlas, unul dintre titanii din mitologia greacă. Deoarece a luat parte Ia revolta titanilor împotriva zeilor, a fost condamnat de Zeus să susţină pe umeri bolta cerului. [10] Corectând textul pentru publicarea romanului în volum, Balzac a scris din greşeală Seine-et-Oise. Este vorba desigur de Journal du département de Seine-et-Marne (Nota ed. fr.) [11] Pentru Balzac, ca şi pentru Lavater (vezi nota 170), aspectul fizic anunţă trăsăturile morale. Portretul personajelor balzaciene este deopotrivă un portret fizic şi un portret moral, cum este cel al lui Minoret-Levrault. [12] Romancierul englez Laurence Sterne (1713—1768) este deseori citat în La Comédie humaine, Balzac referindu-se îndeosebi la personajele din romanul Tristram Shandy (1760—1767), unchiul Tobie şi caporalul Trim (Béatrix, Autre étude de femmet La Fille aux yeux d’or, Les Employés, Physiologie du mariage etc.). În capitolul XIX din acest roman, Sterne scrie despre semnificaţia numelui, revelator pentru caracterul sau poziţia socială a oamenilor, afirmaţie la care Balzac se mai referă în La Recherche de l’Absolu, în legătură cu prenumele Marguerite, care înseamnă „perlă”, şi în Bèatrix, cu privire la Félicité des Touches, care vede în numele ei o „sălbatică batjocură”. [13] Montargis, localitate din departamentul Loiret, capitală de arondisment pe râul Loing. Essonne, departament din regiunea pariziană, la sud de Paris. [14] După cum se arată în nota ediţiei franceze, această Grand-Rue se numea în realitate Rue de Paris şi nu există port la Nemours. Balzac a confundat probabil cu Moret sau Mantes, sau pur şi simplu a preluat aceste nume de la Sancerre, localitate unde situase acţiunea romanului neterminat Les Héritiers Boisrouge (Vezi nota 34). [15] Balzac avea o bogată experienţă de călător pe care o atestă şt romanul Un début dans la vie. Este vorba de un al treilea cal pe care aceşti maître de poste erau autorizaţi să-l adauge în unele locuri din cauza dificultăţilor drumului. Preţul acelui cal se plătea suplimentar. Totuşi, datorită dificultăţii de a-l înhăma, stăpânul poştei se putea oferi să-l suplinească furnizând cai mai viguroşi, iar călătorii acceptau să plătească preţul pentru acest cal adăugat fără să fie înhămat (Nota ed. fr.). [16] Antifrază (fr. antiphrase), manieră de a folosi un cuvânt sau o locuţiune într-un sens contrar sensului veritabil, prin ironie sau eufemism. [17] Adopţii frenologiei şi ai doctorului Gall (Vezi nota 39) situau centrul nervos al sensibilităţii în partea posterioară a encefalului, acest detalia fiind, după Balzac, un indiciu al impotenţei relative a lui Minoret-Levrault, ca şi vocea subţire, contrastând cu aspectul şi dimensiunile acestui colos. [18] Prin 1830, comunicaţiile între Paris şi Nemours se făceau esenţialmente prin trăsurile Mesageriilor (Le Grand-Bureau) care plecau din strada Notre-Dame des Victoires, prin cele alo întreprinderi Lafitte şi Caillard, care plecau din strada Saint-Honoré, sau prin întreprinderea Leloir-Ducler, care deservea doar ţinutul Gâtinais şi îşi avea biroul pe strada Dauphine (Nota ed. fr.) [19] De Ia numele lui Armand Lecomte, care întemeiase în 1828 Le Service des Messageries du Commerce (Nota ed. fr.). [20] În text: à tout brésilier (subl. de Balzac), în mare viteză, pe rupte (fr.). Verbul brésilier (fr.) derivă din substantivul bràsil care înseamnă un lemn roşu foarte uscat, folosit în vopsitorie. La origine însemna teindre avec du brésil, a vopsi cu acest lemn numit brésil. Sensul derivat, a rupe în bucăţele, a devenit mai curent. [21] De la numele lui Jules-Auguste-Armand de Polignac (1780—1847), om politic francez, numit de Carol al X-lea, la 27 iulie 1829, preşedinte al Consiliului de miniştri, foarte nepopular datorită politicii ultraregaliste şi măsurilor nedemocratice (Vezi nota 254). [22] Personajul balzacian Ursule Mirouët, devenită prin căsătorie vicontesă de Portenduère, mai apare sau este citată în Le Cousin Pons, Les Méfaits d’un procureur du roi, Béatrix, La Fausse Maîtresse, Autre étude de femme. [23] În text: coup de soleil (subl. de Balzac), insolaţie, sau uşoară arsură cauzată de soare (fr.) [24] Majoritatea personajelor romanului, Minoret-Levrault, soţia sa Zélie şi fiul lor Désiré, ceilalţi membri ai „clanului moştenitorilor” (aparţinând unor familii provenite din înrudirea dintre ramurile Massin, Levrault, Minoret şi Crémière), doctorul Denis Minoret, naşul şi tutorele Ursulei, nu apar decât în romanul Ursule Mirouët. [25] În text: Adieu paniers, vendanges sont faites!, proverb francez având sensul de: a-ţi lua adio de la ceva, a-ţi pune pofta-n cui. [26] Biserica Saint-Jean-Baptiste din Nemours a fost începută în 1179, apoi mărită şi restaurată în secolele următoare. Nemours a fost erijat ducat (duché-pairie) în secolul al XV-lea de regele Carol al VI-lea pentru Carol al III-lea zis cel Nobil, regele Navarrei, nu pentru familia Guise, care n-a fost niciodată amestecată în istoria oraşului Nemours (Nota ed. fr.) [27] Referire la Louis de Donald (1754—1840), scriitor politic francez (Vezi nota 192). [28] Goupil (lat. vulpiculus, de la lat. clas. vulpes, vulpe). Vechiul nume al vulpii. [29] Balzac se gândeşte la surâsul „sardonic”, dar îi dă o etimologie fantezistă. Această contracţie a muşchilor care produce un fel de rictus convulsiv nu reprezintă o trăsătură caracteristică a sarzilor ci efectul provocat de o iarbă din Sardinia (Nota ed. fr.) [30] În text: charivari, zgomote foarte puternice şi discordante (fr.). La origine, acest cuvânt era rezervat concertelor ridicole şi zgomotoase organizate pentru văduvii care se recăsătoreau. [31] Ariadna, în mitologia greacă fiica lui Minos şi a Pasiphaei, i-a dat lui Tezeu, venit în Creta să lupte împotriva Minotaurului, firul cu ajutorul căruia să iasă din labirint după ce a ucis monstrul. Tezeu a luat-o cu el, dar apoi a abandonat-o în insula Naxos. [32] În text: ambigus, substantiv desemnând un amestec de lucruri de natură diferită (fr.). În nota ediţiei franceze se menţionează că acest cuvânt desemna odinioară mesele la care se serveau deodată mâncărurile cu carne şi desertul. [33] Lămpile Carcel, cu ulei, rotiţe şi piston, inventate în 1800 de muncitorul ceasornicar Bertrand-Guillaume Carcel (1750—1812), reprezentau un progres faţă de lămpile Argand, inventate de fizicianul elveţian Aimé Argand (1755—1803), eu dublu curent de aer, burlan de sticlă şi rezervor de ulei, comercializate de farmacistul Quinquet (citate de Balzac în Le Père Goriot şi Autre étude de femme) [34] Joc de cuvinte de la eau, apă, pronunţat [o], şi opiat, pastă pentru curăţat dinţii (fr.) [35] Marchizul du Rouvre, fratele contesei de Sérizy (Un début dans la vie), şi-a cheltuit cea mai mare parte din avere cu actriţa Florine, după cum serie Balzac în povestirea La Fausse Maîtresse, unde fiica marchizului, Clémentine du Rouvre, se căsătoreşte cu contele polonez Adam Laginski (Vezi Pretinsa iubită, în Comedia umană, II) [36] Vicontesa de Portenduère, născută Kergarouët, nu apare decât în romanul Ursule Mirouët. Fiul ei, Savinien de Portenduère, mai apare în Les Employés, Le Bal de Sceaux, Modeste Mignon, Splendeurs et misères des courtisanes, Béatrix, Les Méfaits d’un procureur du roi. [37] Julie d’Aiglemont, personajul principal din romanul La Femme de trente ans, s-a retras în castelul Saint-Lange după moartea lordului Granville (Vezi Femeia de treizeci de ani, în Comedia umană, III). [38] Ludovic al XI-lea (1423—1483), rege al Franţei (1461—1483). A întărit puterea regală în defavoarea marilor feudali, a corpurilor politice şi a clerului, a continuat reorganizarea militară începută de tatăl său, Carol al VII-lea, şi a favorizat dezvoltarea economică, mai ales în sud-estul Franţei, încurajând negoţul, implantarea imprimeriei şi primele manufacturi de mătase (Lyon), care au făcut să se dezvolte burghezia, Starea a Treia (Tiers État). [39] Ludovic al XIII-lea (1601—1643), rege al Franţei (1610—1643). [40] Pierre de Guibours, zis le Père Anselme (1625—1694), autorul scrierii Histoire généalogique et chronologique de la maison de France. [41] Almanahul de la Gotha, care stabilea genealogia familiilor aristocratice din Europa, a fost tipărit în oraşul Gotha din Germania răsăriteană (Thuringia, districtul Erfurt) între anii 1764 şi 1945. [42] În text: tallaient; verbul taller înseamnă a înfrăţi, a lăstări (fr.). [43] Cognomonisme, neologism al lui Balzac, de la latinescul cognomen, poreclă. [44] Admiraţia nedezminţită pentru Walter Scott (1771—1832) este atestată de numeroasele referiri la romancierul scoţian pe caro Balzac le face în prefeţele şi romanele sale (Vezi Cuvânt înainte, nota 16, în Comedia umană, I, p. 868) [45] Capet, porecla lui Hugo, rege al Franţei (987—906), întemeietorul dinastiei Capeţienilor care au domnit în Franţa între 987 şi 1323. [46] Vechi familii aristocratice franceze: Rohan, familie descinzând din regii bretoni, întemeiată de un viconte de Rennes prin 1110, din care au făcut parte Henri, duce de Rohan (1579—1638), general francez, conducătorul calviniştilor în timpul lui Ludovic al XIII-lea, Edouard, prinţ de Rohan (1734—1803), cardinal francez, compromis în afacerea colierului Mariei-Antoaneta; Montmorency, familie de seniori feudali întemeiată în 955, ai cărei reprezentanţi mai cunoscuţi au fost Mathieu II, conetabil al Franţei (1174—1230), care a luat parte la bătălia de la Bouvines, Anne, duce de Montmorency (1493—1567), mareşal şi pair al Franţei, conetabil, Henric I (1534—1614), conetabil al Franţei, Henric al II-lea (1595—1632), mareşal al Franţei; Bauffrèmont, veche familie din Lorraine, întemeiată de Claude de Bauffrémont, guvernator al provinciei Franche-Comté în secolul al XVI-lea; Mortemart, familie de marchizi deveniţi duci în 1650 [47] După Biblie (Geneza, cap. XX), descendenţii fiilor lui Noe, Sem, Ham şi Iafet, ar fi dat naştere, după potop, tuturor popoarelor lumii. [48] În nota ediţiei franceze este citată lucrarea lui Fréret, Traité de l’origine des échecs, publicată în 1792 în Oeuvres philosophiques, în care se povesteşte că un brahman indian numit Sissa, care trăia în secolul al IV-lea, a inventat şahul pentru a inocula celor mari câteva idei drepte. Încântat de această nouă distracţie, regele Indiei cu numele Shiram (nu regele Persiei, cum scrie Balzac) a vrut să-l recompenseze pe inventator. Sissa i-a cerut atunci să-i dea cantitatea de grâu care ar rezulta punând un bob pe primul pătrat al tablei de şah, două pe al doilea, patru pe al treilea şi aşa mai departe, dublând miza până la al şaizeci şi patrulea pătrat. Reieşea că pentru a satisface această cerere ar fi trebuit să existe în India 16 384 sate posedând fiecare 1 080 hambare conţinând fiecare 174 762 măsuri de 32 768 boabe. Şi brahmanul n-a mai fost recompensat. [49] Madeleine Ambrière-Fargeaud, comentatoarea romanului în noua ediţie Castex din „Bibliothèque de la Pléiade”, consideră că este vorba de ţărani şi găseşte în acest paragraf analogii cu romanul Les Paysans, în a cărui dedicaţie Balzac scrie: „Cet élément insocial créé par la Révolution absorbera quelque jour la Bourgeoisie, comme la Bourgeoisie a dévoré la Noblesse”. [50] Pierre-Samuel Dupont de Nemours (1739—1817), economist şi om politic francez. Discipol al modicului şi economistului François Quesnay, fondatorul şcolii fiziocraţilor, a scris lucrări de economie politică (Physiocratie, 1767; Origines et progrès d’une science nouvelle, 1768; Table raisonnée des principes de Véconomie politique, 1773). Deputat al Stării a Treia (Tiers État) în 1789, s-a refugiat în Statele Unite. [51] Abatele André Morelle, (1729—1819), economist, filosof şi literat francez, unul dintre redactorii Enciclopediei. [52] Théophile de Bordeu (1722—1776), medic francez, unul dintre fondatorii vitalismului, colaborator al Enciclopediei, autorul lucrării Recherches sur le pouls (1756). Diderot l-a pus în scenă, împreună cu D’Alembert şi Domnişoara de Lespinasse, în Le Rêve de d’Alembert (1760) [53] Filosofi şi literaţi din secolul al XVIII-lea, colaboratori ai Enciclopediei, al cărei spiritus rector a fost Diderot; Jean Le Rond D’Alembert (1717—1793), care în Discours préliminaire de l’Encyclopédie a expus filosofia naturală şi spiritul ştiinţific al lucrării; Claude-Adrien Helvétius (1715—1771), filosof francez, autorul lucrării De l’esprit (1758) în care dezvoltă o filosofie senzualistă şi materialistă; Paul-Henri Dietrich, baron d’Holbach (1723—1789), filosof francez, materialist şi ateu; Friedrich-Melchior, baron de Grimm (1723—1807), scriitor german, prieten cu Diderot, d’Alembert, baronul d’Holbach. Publicaţia sa Correspondance littéraire reprezintă o preţioasă mărturie despre viaţa literară, filosofică şi mondenă din secolul al XVIII-lea. [54] Balsamul Lelièvre, numit şi „elixirul de viaţă lungă”, a cunoscut un succes mare şi durabil. Preparat pe bază de aloes, inventat şi exploatat de farmacistul Claude Lelièvre, se vindea atât în Franţa cât şi în străinătate (Nota ed. fr.). [55] Mercure de France, ziar fondat în 1672 de către Jean Donneau de Visé (1638—1710) sub numele de Mercure galant, a căpătat numele de Mercure de France în 1714. Condus de Boissy, apoi de Marmontel, a cunoscut cel mai mare succes între 1788 şi 1792 când l-a cumpărat editorul Charles-Joseph Parickoucke. A dispărut definitiv în 1825. Reclama pentru balsamul Lelièvre era întâlnită în anunţurile plasate la sfârşitul ziarului (Nota ed. fr.). [56] Guillaume-François Rouelle, zis Rouelle l’Aîné (1703— 1770), farmacist şi chimist francez, care a demonstrat că acizii, prin reacţie asupra alcaloizilor sau oxizilor metalici, produc săruri. Membru al Academiei de ştiinţe, i-a avut ca elevi pe Diderot şi pe Rousseau. [57] Julie ou La Nouvelle Hêloïse (1761), roman epistolar de Jean-Jacques Rousseau (1712—1778). cu subtitlul Lettres de deux amants d’une petite ville au pied des Alpes, povestea dragostei nefericite dintre două personaje seducătoare şi virtuoase, Julie d’Étanges şi preceptorul său Saint-Preux. Căsătorită cu domnul de Wolmar, Julie va fi o soţie şi o mamă ireproşabilă, găsindu-şi echilibrul în viaţa rustică şi familială de la Clarens. Acest roman al pasiunii imposibile a cunoscut un succes prodigios. [58] Într-adevăr, Academia din Metz (Académie royale des sciences et des arts) posedă disertaţia prezentată de Robespierre (Maximiliene Marie-Isidore de Robespierre, 1758—1794, om politic francez) la Concursul din 1784 (Nota ed. fr.). [59] Anevrism (fr. anévrysme) - dilatare a peretelui unui vas sanguin (de obicei arteră) din cauza unei leziuni traumatice sau inflamatorii. În 1836 Doamna de Berny a murit de un anevrism la inimă, provocat, după opinia lui Balzac, de numeroasele ei supărări. [60] Madame Roland (Manon-Jeanne Philpon, 1754—1793, căsătorită cu Jean-Marie Roland de La Platière, ministru de interne şi prieten al Girondinilor), al cărei salon parizian a avut o considerabilă influenţă politică, a murit pe eşafod. După cum se aminteşte în nota ediţiei franceze, atitudinea eroică a acestei femei, îmbrăcată într-o rochie alba, stând în picioare în cotiga care-o ducea spre eşafod, a stârnit admiraţia. Ultimele ei cuvinte au fost: „O, Liberté! que de crime, on commet en ton nom!”. [61] Mesmerismul (Vezi nota 154) a suscitat vii controverse, mai ales în anii 1784—1786. [62] Jean-François Delaharpe, zis de La Harpe sau Laharpe (1739—1803), critic francez, autorul lucrării Le Lycée ou Cours de littérature ancienne et moderne (1799), de orientare clasică. Membru al Academiei franceze. După cum se aminteşte în nota ediţiei franceze, în 1794, fiind încarcerat în palatul Luxembourg, transformat în loc de detenţie, La Harpe s-ar fi convertit la catolicism, după ce deschisese la întâmplare Imitatio Christi. [63] Ponce-Denis Édouard Lebrun (1729—1807), poet francez supranumit Pindare, autor de Epigrame şi de Ode în care a celebrat Revoluţia franceză şi Imperiul. Membru al Academiei franceze. [64] Marie-Joseph de Chénier (1764—1811), om politic şi scriitor francez (fratele poetului André de Chénier – Vezi nota 198), autor de satire, poeme şi tragedii, dintre care Charles IX ou L’École des rois. Membru al Convenţiei naţionale. [65] În nota ediţiei franceze se semnalează o inadvertenţă: abatele Morellet a murit în 1819, deci doctorul Minoret nu putea să-l înmormânteze în 1813. [66] După moartea filosofului Claude-Adrien Helvétius (1715—1771), soţia sa s-a instalat la Auteuil, unde salonul ei era frecventat de literaţi, filosofi şi savanţi ai vremii, Turgot, Chamfort, Franklin, d’Alembert, Condorcet, Condillac, Malesherbes, Diderot, d’Holbach, Volney, Garat, Bitaubé, Dupaty (Nota ed. fr.). [67] Jean-Louis Geoffroy (1742—1814), critic literar, redactor la publicaţia L’Année littéraire unde l-a atacat vehement pe Voltaire (peste şapte mii de articole). În timpul Consulatului şi al Imperiului a fost autorul foiletonului dramatic în Journal des Débats. [68] Élie-Catherine Fréron (1719—1776), critic literar francez, auto» al unor pamflete împotriva lui Voltaire şi a filosofilor. A fondat publicaţia L’Année littéraire (1751—1776), care sub conducerea fiului său a apărut până la Revoluţia franceză. [69] După cum aminteşte Madeleine Ambrière-Fargeaud în nota ediţiei franceze, poziţia casei cumpărate de doctorul Minoret, situată „între două ziduri ale unor case vecine”, ca şi dispoziţia camerelor, amintesc de casa în care a locuit familia Balzac la Villeparisis (casă aparţinând unui văr). Balzac însuşi a locuit în această casă în anii 1820—1822. [70] În text: pied, veche unitate de măsură în lungime (0,324 m). [71] Moda acelor case de un lux excesiv, numite „folies”, s-a răspândit în timpul Regenţei (perioada minorităţii lui Ludovic al XV-lea, 1715—1723, când guvernarea a fost exercitată de Philippe d’Orléans). [72] Balzac uită că mai înainte scrisese că soţia doctorului Minoret murise din cauza şocului resimţit la vederea căruţei condamnaţilor la ghilotină în oare se găsea Madame Roland, deci la 9 noiembrie 1793 (Nota ed. fr.). [73] Institut de France, fondat în 1795, se compune din cinci Academii: Académie française (1635), Académie des inscriptions et belles-lettres (1664), Académie des sciences (1666), Académie des beaux-arts (1816), Académie des sciences morales et politiques (1832). [74] Dominique Jean, baron Larrey (1766—1842), chirurg militar francez, l-a însoţit pe Napoleon în toate campaniile până la Waterloo. Membru al Academiei de ştiinţe. [75] Ordre de Saint-Michel, instituit de Ludovic al XI-lea în 1469, restabilit de Ludovic al XVIII-lea în 1816 şi destinat să recompenseze pe cei ce se ilustrează în domeniul literelor, ştiinţelor şi artelor. A fost suprimat după 1830, la începutul monarhiei din Iulie. Un alt personaj balzacian, chirurgul Desplein, este decorat cu acest ordin (La Messe de l’athée).