Radu Theodoru

ANUL 1595                                         CAPITOLUL ÎNTÂI 1    - În goana goanelor!... Tăiaţi-i... Stropşiţi-i!... În goană!... În goană!           Barda plină de sânge închegat i se pare grea. I-a amorţit mâna. Îşi simte sudoarea curgându-i sub platoşa de oţel. Sub gugiumanul care i-a fiert creierii toată ziua asta cumplită a Călugărenilor. Hasan paşa se mistuie în codru, urmat de Mihnea Turcitu şi toată călărimea de Asia, adusă să-i cadă în coastă. Stăpâneşte greu hampa stea­gului mare al profetului, care n-a mai ieşit din sacra moscheie Suleymanyie din vremea lui Soliman Magnificul. L-a adus Sinan ca să i-l smulgă ei, aici, la Călugăreni, despicându-l pe stegar cu barda. Sudoarea uscată în barbă îl ustură. Vântul de seară cade uşor peste codrii Vlăsiei. Aduce miros de frunze şi-o boare caldă şi dulce, ză­cută sub copacii bătrâni. Aude fornăitul obosit al cailor gărzii. Scârţâitul şeilor uscate de arşita zilei. Clinchetul armelor. Răsuflarea grea a călăreţilor. Poate-a fost o nebunie împotrivirea lor la Călugă­reni, aşa cum a căutat să i-o explice cu amănunţime, la chartă, că­pitanul Albert Király, invocând toate numele strategilor italieni ajunse celebre la curţile Evropei. Există o singură deosebire între el, strategi şi curţile Evropei. Strategii şi curţile socotesc câte ghiu­lele de atâtea libre trebuie trase, ca un bastion de atâţia coţi grosime să fie dărâmat. El a-nvăţat să-i bată pe turci, văzîndu-i cu ochii dis­perării ostenilor lui...          Vânătorii călări trec la galop întins, cu săbiile ridicate. Cei din urmă călăreţi turcomani dau dosul în codru, bătându-şi caii cu latul iataganelor. Se ridică în şa. nu-şi mai recu­noaşte glasul când strigă:    - Tăiaţi!... Fără milă, vitejilor!           Îşi rupe gulerul de mătase cu dinţii. Sultan îi tremură sub pulpe. Nechează uşor. Îşi freacă nările de botforul stâng. S-ar vrea tras de urechi, afurisitul.    - Mai rabdă şi tu, îi spune. Îl îndeamnă uşor cu latul pintenilor, îi pune pulpă şi Sultan, care astăzi i-a mântuit viaţa de zeci de ori, fără să-i ceară nimic în schimb decât acea mângâiere bărbătească, înţelege. Se-ntoarce, trage-n frâu şi porneşte în buiestru lin spre lo­cul unde îl aşteaptă garda...           Hotnogul Caloian are carâmbii ferfeniţă. Platoşa turtită de lovi­turi. Penele de la coif retezate. Nici ceilalţi nu sunt mai puţin flenduriţi. Poate şi-a luat o povară prea grea pentru el şi Ţara Românească. Trece în buiestru prin faţa gărzii, stegarul îl urmează la ga­lop mic, călăreţii intră în formaţie şi Sultan ocoleşte cel dintâi mor­man de hoituri care-au şi început să pută. Niciodată ca acum nu i s-a părut mai nemernică clipa. Niciodată nu l-a-nspăimântat veşnicia ca acum. A urcat colnicul după ce în zori a şarjat tabăra spahiilor din Călugăreni. Avea proaspăt gustul ameţitor al luptei corp la corp. Nebunia asta pe care nu şi-o poate stăpâni, atunci când le cere oşte­nilor să moară sub steaguri. I se pare strigător la cer ca, stând la adăpostul buzduganului de voievod, să-ndemni pe alţii la luptă, şi tu însuţi, cel căruia îţi este hărăzită mucenicia domniei, să te cruţi de jertfă, dacă crezi fierbinte în veşnicia ei. De aici a văzut intrând în rânduri, în sunetul trâmbiţelor şi răpăitul tobelor, căpităniile de roşii de ţară şi darabani domneşti, călăraşii, oştile boiereşti leite în zale. Fâlfâiau steagurile, suliţele scânteiau în soare, compania de archebuzieri nemţi mărsăluia falnic cu archebuza la umăr, aliniată fără cusur, a văzut atlazul roşu al cuşmelor căzăceşti şi palele lucind albastru când polcovnicul Ocesalsky a strigat: - sabia la umăr, pe urmă furcoaiele acelea cumplite ale glotimilor şi coasele şi ţepuşele de carpen pârlit la vârf şi măciucaşii Buzeştilor, mehedinţeni tu­ciurii, cu mustăţile pe oală, şi tighecenii căpitanului Mârzea şi fe­rentarii lui Racea şi popa Stoica binecuvântând glotimile cu crucea lui ghintuită, totul în ramătul miilor de paşi, boarea zilei de vară şi oştile lui Sinan paşa, scânteietoare, sălbatice, spahioglanii, spahiii, nubienii, cămilele, bivolii de la tunuri, de aici a auzit căzând una după alta clipele acestei zile despre care cronicarul Balthazar Wal­ter spunea c-a intrat în istoria tuturor timpurilor, clipele cumplite în care oştile s-au încleştat în luptă, clipele în care el a sărutat în gând pământul acestor locuri înţelepte, care-l strâng pe Sinan între apele nămoloase ale Neajlovului şi codrii Vlăsiei, clipele în care desculţii lui au frământat pulberea muind-o cu sânge şi-n care el a auzit dincolo de vaetul muribunzilor, alte vaete şi alte glasuri, ne­cunoscute, cutremurătoare, apoi curgerea timpului s-a oprit, pentru că n-a mai putut asculta glasurile acelea ale veacurilor şi s-a prăvălit el însuşi în luptă, poate să se împlinească, poate să se mântuiască, poate să răspundă întrebărilor chinuitoare care s-ar naşte mâine, ori peste vreme.           Pe colnic zac trei vânători domneşti, sub caii lor ucişi de trăgătorii de girid. Au suliţe înfipte în piepturi şi cheaguri de sânge în barbă. De pe obrazul unuia se ridică un corb. Vânătorului îi lipsesc globii ochilor. În vale mişună căruţele şătrăriei. Şătrăreii bat cu cozile suliţelor în hoituri. Strigă, şi el se cutremură auzindu-i:     - Eşti careva viu, frate-miu?           Strigătul şătrăreilor ajunge aici venit parcă dintr-o altă lume. Cai cu maţele scoase galopează spre Neajlov. L-a văzut pe Sinan când s-a răsturnat de pe pod, l-a văzut pe căpitanul Mârzea sărindu-i aproape în cârcă, a râs atunci, acum îi vine să urle. Să urle pentru că s-au bătut zi de vară până-n seară, i-au snopit pe turci, i-au sfîşiat cu dinţii şi le-au smuls inimile din piepturi, au crezut în ei şi-n dreptatea lor   - ah, corbii ăstia blestemaţi pe trupurile hă­cuite ale pământenilor    - şi-acum?           Tot ţărmul de dincolo al Neajlovului, tot drumul spre Uzunu şi Stoeneşti, cât poate cuprinde cu ochii şi cu mintea, până la Giur­giu şi dincolo, în Bulgaria, totul năpădit de akingii şi ieniceri şi spahiii steagului galben, şi spahiii steagului roşu, trec caraule la galop, cămilarii mână cămilele la Neajlov, bivolarii îndeamnă bi­volii la apă, îl văd aici pe colnic, îl suduie urât şi-l fac fecior de iapă şi şacal chior. Vede prin umbrele purpurii ale luncii strecurându-se cetele de akingii, jefuitori de hoituri.           Amurgeşte.           Soarele scapătă dincolo de codrii Vlăsiei.           Cad văluri dese, grele, sângerii. Şi-o pulbere sângerie se cerne peste câmpul de luptă în care-a auzit el clipele numărând veşni­ciile. Au rămas martori caii străpunşi de suliţe. Coifurile şi săbiile şi scuturile de-a valma cu morţii. Scârţâitul căruţelor şătrăriei. Şă­trăreii strâng răniţii. Alţii strâng armele. N-are arme de lăpădat. Dac-ar găsi oameni, pentru armele celor morţi. Se smulge din el.     - Sfeteo!     - Poruncă, măria-ta!     - Sună adunarea sub steaguri!... Să te audă Sinan, porcul Bătrân!           Stă în şa şi se uită la obrazul pungit al mai marelui peste crai­nici. A slujit şi voievodului Petre Cercel şi altor trei voievozi acest Sfetea. Cornul de zimbru ferecat cu argint cheamă sub steaguri c-o limpezime cristalină. Poate singurul lucru rămas limpede în ziua asta a Călugărenilor. De dincolo de Neajlov răspunde o trâmbiţă de ienicer. Un răget jalnic de cămilă. Îşi spune că el este singurul om din ţara Românească căruia soarta nu-i îngăduie să se gândească la el însuşi. Coboară colnicul la trap bătut, nelepădând steagul pro­fetului. Poate că aşa vrea el să se-nfăţişeze oştilor hăcuite, birui­toare fără biruinţă. Cu steagul profetului în dreapta. Cu barda plină de sânge şi păr negru, o fi din barba lui Caraiman paşa, ori din aceea a lui Satârgi - râde -, cu barda în stânga, ca o profe­ţie. Cu cât coboară în umbrele de sub colnic şi-l învăluie boarea rece care trage pe vale, îşi revine. Lupta de la Călugăreni s-a în­cheiat... Ce va fi mâine? Se aud poruncile hotnogilor de călărime. Tropote. Scârţâitul carelor. Şi glasurile muierilor:     - Lăsaţi-neee, lăsaţi-ne!     - Să ne găsim soţiorii...     - Haide fa şi nu mai boci.     - Doamne, Dumnezeule, că numai pe el l-am avut şi cu ce ţi-am greşit, Doamne, să mă laşi singură, Dumnezeule, ardei-ar inima ăluia de nu te lăsă să-ţi trudeşti amarul...           Trece la galop mic un pâlc de roşii de tară.     - L-au hăcuit pe căpitanul Gheţea, spune cineva cu glas spart.     - Daţi drumul muierilor... Să-şi găsească soţii... Să-i îngroape după datină... Trimeteţi străji să le păzească. Au ieşit akingiii să prade morţii.           Se-ndeasă umbrele serii. Cineva, nu-l cunoaşte, spune sleit:     - După poruncă, măria-ta.           «Limpede, limpede». De doi ani, de când s-a urcat în scaun, îşi spune mereu: «Limpede, limpede». Şi nimic nu e mai puţin limpede decât domnia pe care şi-a luat-o ca pe un destin, aşa cum i-a spus-o în noaptea aceea Valed Celebi Efendi, înţeleptul de la Uskütari.

Vulturul de Radu Theodoru volumul 2 - Planul Bizantin CARTEA ÎNTÂI               DESPRE DIPLOMAŢIE                                 CAPITOLUL ÎNTÂI                                             1           Fulger joacă pe loc, trage în zăbală, nechează alintat, ţine urechile ciulite, se lasă pe crupă într-un cabraj abia schiţat, îi pune pinten şi armăsarul arab dăruit de boier Ivaşcu Golescu la Crăciun îşi scutură coama, bate de trei ori cu copita în pământ, după care împietreşte cu nările în vânt, stârnind murmurele de admiraţie ale ofiţerilor de roşii, ca şi strigătele vesele ale cazacilor. Bat clopotele «Cetăţii de Scaun a Gherghiţei», cum le place logo­feţilor şi diecilor lui de cancelarie să scrie în josul hrisoavelor, vestind duminica a cincea a postului Paştelui, a cuviosului Vasile Mărturisitorul şi Sfintei Maria Egipteanca. Roşii de Gherghiţa chemaţi de la muncile câmpului stau aliniaţi pe două rânduri, până-n şleahul Teleajenului. Sotniile de cazaci, i-au rămas doar două, cei trei sute de săcui pedeştri, haiducii balcanici cu căpitanii lor mustăcioşi, duhnind a usturoi, sunt aliniaţi sub steaguri în piaţa târgului, în faţa caselor domneşti spoite alb, şindriluite proaspăt, îngropate în florile de cais şi-n cele albe de prun! Primăvara lui 1596 a izbucnit dintr-o dată din zăpezi, veselă şi aromitoare, mustind în mlade de răchită, înnebunind luncile cu miresmele ei aţâţătoare, răscolindu-l în aşternutul sihastru, scoţându-l în cer­dac să asculte stolurile de cocori trecând pe sub luna argintie îm­brobodită în nori subţiri, străvezii; ori să soarbă mirosul de ape puhoite, grele de mâl; ori să audă mugurii plesnind şi sevele urcând în trunchiurile roditorilor. A încălecat în destule nopţi, ca să gonească pe drumeagul Târgşorului, s-o găsească în zori pe Tudora, caldă de somn şi de vise, s-o hăcuie necruţător şi lacom, s-o bântuie şi să se lase bântuit de ea, ca apoi, cu cal de schimb mereu înşăuat în grajd, să se-ntoarcă şi să intre în divan aşa cum a des­călecat, plin de sudoare, ars de soarele darnic, cu chipul răvăşit de nesomn şi dragoste.           A mutat curtea şi oastea la Gherghiţa, după Bobotează. Pe Stanca şi pe copii i-a trimis la Plăviceni, la moşii. Au să vină aici, după semănat. De Paşti. La Târgovişte i-a fost frică. Frică să nu cadă în ghearele turcilor, pentru că pământenii au întors faţa de la el, se mişcă greu, ori nu se mişcă; ba buzoienii, când a trimis cazacii să ridice birul, au chemat turcii de peste Dunăre, i-au prins pe cazaci şi i-au vândut robi spahiilor... Aici, în inima roşiilor de Gherghiţa, nevătămaţi de «legătura» din iarnă, se simte în siguranţă. Într-o noapte poate strânge o mie de săbii credincioase. Tul­nicele. Trâmbiţele. Signor Vicenzo Bombardier Mantovano aflat în dreapta suitei, îşi ridică bastonasul suflat cu argint. Cele zece falconete de pe zidul de apărare al caselor domneşti trag salva de bun venit. Între şirurile de roşii, la poarta palăncii care încon­joară târgul Gherghiţei, se arată căpitanul Mârzea, călăuzind ca­zacii care călăresc în rânduri de şase, cu suliţele la picior, având în frunte toboşarii îmbrăcaţi în coantăşe roşii. În faţa toboşarilor şi-a pus calul în pas spaniol un ofiţer voinic, îmbrăcat leşeşte. Poate să fie colonelul Walenty Walawsky, despre care i-a scris Mârzea din timp. Dincolo de crupele lucioase ale cailor gărzilor se-nghesuie lumea pestriţă care urmează oştirea. Neguţători de grâne şi ovăz, telali, şelari, răchieriţe şi pităriţe, arcaşi şi săbieri, cârpaci şi croitori, fierari şi codoaşe, apoi copiii, nevestele roşiilor, târgoveţele, crâşmarii şi hangii purtând ploşti agăţate în vârful fur­cilor de lemn, ori năframe albe, ori cununi de grâu legate cu cor­deluţe roşii; călugăraşii veniţi pentru pricini, preoţimea care curge spre Snagov, unde se va ţine sinodul de mâine pe care i l-a cerut mitropolitului; olteni coltoşi care stau zile-ntregi în faţa caselor domneşti să-i judece cu Buzeştii, ori cu vreo monastire, cărăuşii de slujbă la oaste, aude cocoşii voinicindu-se prin ogrăzi, albinele şuvoind pe deasupra suliţelor, cucii veniţi înainte de vreme, vră­biile gureşindu-se, e cald şi-l învăluie mireasma de pământ reavăn zbicit în soare. Îi e dor sfâşietor să iasă călare în ţarină, să vadă plugarii răsturnând brazda untoasă, plină de râme grase, să descalece, să frământe pământul în pumn, să vadă berzele şi să doarmă pe luncă. Marele logofăt Theodosie Rudeanu îşi împinge calul lângă el.    - Îmi veniră răbojarii, măria-ta, din toată Muntenia.    - Şi?    - Sinan a prădat tot ce s-a ţinut de sămânţă. N-au oamenii ce pune-n pământ.           Priveşte dincolo de sotniile care s-au pus la trap bătut, în cerul albastru, pur şi diafan. Repetă pentru sine, nevenindu-i să creadă: «N-au oamenii ce pune-n pământ»...    - L-a pedepsit Dumnezeu pentru fărădelegile lui, că i-a luat sufletul acum o săptămână, măria-ta.    - A murit Sinan, Rudene?    - A murit acum o săptămână, măria-ta.    - Şi mi-o spui aşa, de-a-ncălare şi-abia acum?    - Abia acum o clipă îmi veni iscoada, doamne.           Cazacii execută o voltă pe stânga, astfel încât umplu piaţa Gherghiţei şi locul de cătare al roşiilor. Toboşarii cazaci răpăie onorul. Trâmbiţaşii domneşti sună «Fiţi gata pentru catarea măriei-sale». Soarele cade pe arme, frângându-se în aşchii strălucitoare. A murit Sinan, cea mai temută căpetenie osmană. A murit Sinan cel care a pustiit Ţara Românească, care i-a îngenuncheat pe im­periali, care-a făcut să tremure tot orientul, bătrânul leu al îm­părătiei, Cogea Sinan paşa. Revede într-o fulgerare de imagini ieşirea lui de la Topkapi Saray, primirea la Sinan, marele vizir, îi simte şi acum privirea scurmându-i măruntaiele, măreţia posacă şi sceptică, surâsul rău când i-a spus: «- Poartă-te în aşa fel, beyule, încât să nu mă sileşti să te cert, cum l-am certat pe fratele tău, Petru voievod!», îl revede la Călugăreni, între spahioglanii înveliţi în piei de pantere şi tigri, măreţ sub tuiuri şi bairace, ah, Sinan i-a dat într-un fel măsura propriei lui forţe, propriei lui măreţii. Sinan, Cogea Sinan paşa a murit. Se simte dintr-o dată trist. Pustiit. Jefuit. Poleacul îşi scoate sabia. Vine la galop. I-o prezintă. Spune ceva, nu aude din pricina alămurilor, ridică topuzul de voievod din aur încrustat cu rubine, lasă frâu şi Fulger îl poartă în fuleuri făcute aproape pe loc, prin faţa şirurilor de cazaci care strigă slavă şi moarte bizurmanilor şi cărora le spune:    - Bun venit la curtea noastră crăiască, nobili şi viteji cavaleri!           Grăbeşte şi scurtează ceremonialul cu care şi-a impus să pri­mească oştenii ademeniţi de recrutorii lui trimişi în săcuime, Bal­cani, Polonia şi Ucraina încă din iarnă. «A murit Cogea Sinan paşa». Atât de repede după ce-a murit stăpânul care l-a dizgraţiat, bicis­nicul de Amurat căruia leul împărăţiei i-a închinat toate biruinţele. Ce destine crâncene. Sultanul a murit sleit de cadâne, de viciu şi tâmpenie; generalul a murit în exil, poate de bătrâneţe, poate de inimă rea... Dacă partida lui Andronic ar reuşi să-l impună pe Ibrahim, omul păcii, organizatorul petrecerilor noului sultan... Salve de artilerie. Cazacii îşi descarcă pistoalele. Se face multă zarvă răz­boinică, toate par a fi aşa cum îi plac inimii lui, zâmbeşte rău, îl opreşte pe Fulger lângă ofiţerul poleac şi fără Nicio cere­monie îl îmbrăţişează de-a călare, stârnind alte strigăte de slavă, alte salve de pistoale şi veselia zgomotoasă a sotniilor.  

Vulturul de Radu Theodoru volumul 3 - MAGNA VALACHIA CARTEA ÎNTÂI                 CETATEA DE PIATRĂ                                        PRELUDIUL                                              1           Chipul lui Csomortany Tamas, solul cardinalului Andrei Báthory, Tămaş Ciomârtan, român ardelean şi fratele bun al Elisavetei Moghilă, se lungeşte la nesfârşit. Parcă i-ar creşte dinţi de cal lui Tămaş Cio­mârtan, curva care vorbeşte ungureşte şi lătineşte, aşteptând după fiecare două-trei vorbe tălmăcirea lui Radu Buzescu.    - Măria-ta să leşi din această ţară pe care ai tulburat-o cu neso­cotinţă, iscând urgia împăratului împotriva creştinătăţii...           Priveşte pieziş lumina dulce şi rară de septembrie intrată în trâmbe prin geamurile colorate ale spătăriei mari. Ciuleşte urechea la murmurul stărilor şi-al căpitanilor. Vel armaşul Udrea Băleanu a tixit spătăria mare cu căpitanii roşiilor, ai călăraşilor şi scutelnicilor, cu pârgarii Târgoviştei şi mai marii isnafurilor, lăsând locul de lângă uşile mari, slobod pentru târgoveţime. Închide pleoapa dreap­tă care i se bate. Ar vrea s-o închine. Vede prin trâmbele de lumină bărbile zbârlite ale Buzeştilor. Dincolo de uşile mari, larg deschise, vede mulţimile adunate în curtea palatului. Apoi o vede pe Stanca, albă de mânie, strângând-o pe Florica lângă scaunul domnesc. Ar vrea să-şi scoată coroana grea, de aur, lucrată în patru frunze şi bătută în diamante. A început să-l strângă. Lui Ciomârtan-Csomortany i-a cres­cut un cap de cal-vulpe, aidoma cu al raguzanului Aloisiu Radibrati, olăcarul de mare taină al sacrei majestăţi romane. Atât de tainic încât nici acum, după două luni, principele Ardealului n-a prins de veste, dacă i l-a trimes pe Csomortany-Ciomârtan să-şi verse lăturile aici.           Aloisiu Radibrati a venit de la Praga, ori de la Kutná Hora, unde-a fugit curtea imperială de spaima ciumei, să-l convingă că Rudolf este duşmanul lui Andrei Báthory, omul de casă al cancelarului Zamoyski, inamicul neîmpăcat al Habsburgilor şi principalul vinovat în suirea pe tronul Ardealului a cardinalului; dar că, formal, nu poate face război unui prelat catolic al Casei Báthorea. Sacra majestate nu ştie că un căpitan de credinţă, Mârzea, travestit în lacheul unui mare bogătaş, Zacharias Geitzkofler, a ascultat la Kutná Hora vorbirea strategului curţii, care a demonstrat la hartă că Il Valacho este pierdut, datorită noii situaţii militare. Coaliţia polono-turco-moldoveano-ardeleană s-a încheiat la 26 iunie. Se aşteaptă doar sosirea cancela­rului Zamoyski la Roman. Să nu i se mai trimeată niciun subsidiu, fiind mort pentru politica imperială... Ascultă tălmăcirea lui Radu Buzescu. Spune smerit:    - Dacă craiul Ardealului a făcut pace cu turcii şi tractate cu moldo­venii şi leşii, vrednici de cinstire, să mă împace şi pe mine cu turcii.           Csomortany-Ciomârtan îl priveşte dintr-o dată cu ochi verzi, de câine.    - Împăratul i-a dat pacea, fără neguţătorie, tălmăceşte Radu Buzescu.    - Dacă a putut să-şi facă sie pace, când va vrea, poate să-mi facă şi mie... Să rămân în ţară...           Radu Buzescu se foieşte în straiele veneţiene din brocat vişiniu ţesut cu fir de aur.    - Tălmăceşte-i, vel clucere, tălmăceşte-i această rugăminte a mea, către măria-sa craiul Andrieş, cel cunoscut lumii pentru faptele sale măreţe.           Îl priveşte pe Csomortany-Ciomârtan cu ochi rotund. Îşi muşcă buzele, curva. Tace. E tare. Murmurul dinspre târgoveţime se ridică sub bolţile spătăriei, acolo unde galopează oştile Ţării Româneşti asupra spahiilor lui Cogea Sinan paşa, zugrăvite de mâna lui Mina... Astăzi n-are să iasă din sfaturile măritului Neagoe Basarab, date voie­vozilor pentru primirea solilor... «Iar aorea vin alţii cu cuvinte aspre şi de vrajbă, cum le iaste învăţătura şi porunca de la domnii şi stăpânii lor... Să cinstiţi şi pre cei ce vă vor aduce veşti rele, că aşa se cade»... Îşi ridică privirea în baldachinul de catifea purpurie, unde-o vede goală pe Elisaveta Moghilă, când îl ucidea la vânătorile acelea din tinereţe, în Lehia unde era Moghilă pribeag.           Prin Csomortany ăsta vorbeşte soră-sa. Vorbeşte femeia înfrun­tată şi ruşinată, dar mai ales vorbeşte femeia care ţese în umbra tronu­lui, pizmaşa şi lacoma de mărire. Dintr-o dată i se împăienjenesc ochii. A văzut trupul dalb al Velicăi, cu carnea bătută şi fierbinte şi ameţitoare. Strigă durerea dragostei în el, nebună şi lacomă, înfigându-i ghearele în gât.    - Craiul nu-şi poate juca pacea, pentru măria-ta.    - Turcii pentru voia lui o vor face.    - Craiul cu niciun chip nu poate să dobândească pacea pentru domnia-ta.    - Măria-ta, şopteşte atât de încet încât abia se aude pe sine.    - Turcii nu vor să aibă pe domnia-ta în această ţară!    - Aha!    - Este la noi un ceauş, care a venit pentru aceasta. Ca domnia-ta să nu mai rămâi în această ţară!    - Vel armaşule Udrea Băleanu... Ceartă stările pentru necu­viinţa lor în acest sfat al Ţării. Marele armaş Udrea Băleanu pare năuc. Bate cu buzduganul în pavăză şi strigă:    - Vă cert... ăăă...           Îi curge barba de sub coif, parc-ar fi murată. Lui îi vine să-l ia în braţe, să-l sărute. Nu înţelege nimic vel armaşul. Nici Stroe nu înţelege. Strigă de răsună bolţile spătăriei mari:    - Ce-l tot rogi măria-ta pe ăsta, de-şi uită limba mâni-sa? Dă-i câteva topuze să-şi înghită măselele... Auzişi, neică, ce spuse?    - Auzii, Stroe, răspunde măreţ Preda Buzescu.    - Să ne plecăm în faţa pohtei măriei-sale şi să stăm în divanul solicesc după datină.           Glasul puternic al Radului Buzescu. Singurul care i-a prins gândul. Ca şi Theodosie. Theodosie care le ştie pe toate. Sau care le ştie pe toate pentru sine; iar pentru domnul său ştie numai cât crede el că trebuie să ştie. Cât ştie acest Csomortany-Ciomârtan? Cât poate şti un Csomortany căruia soră-sa Elisaveta, doamna Moldovei, îi vinde dintr-ale sale, atât cât vrea ea să-i vândă? Mai mult... Desigur nu ştie că oamenii lui Andrei Tarnowsky au scos surete după mai toate scrisorile de taină ţesute între Varşovia, Zamość şi Iaşi. Că diecii ortodocşi ai cneazului Constantin de Ostrog fac acelaşi lucru prin cancelariile ţinuturilor şi cetăţilor. Că aceste surete sunt aduse în goana goanelor de călăreţi săcui, ori ruteni şi sunt citite în cancela­ria de taină a Târgoviştii, la câteva zile după ce le-au citit cei pentru care au fost scrise scrisorile. Că el a citit numai la opt zile după craiul leah scrisoarea lui Ieremia Movilă de la care s-a ţesut toată co­aliţia din 26 iunie. Scria acolo Ieremia precum că sultanul i-a poruncit, sub ameninţarea pierderii bunăvoinţei împărăteşti, să nu facă altfel decât să-l pună domn în Ţara Românească, în locul câinelui de Mihai, pe fratele său, Simion hatmanul.           Înscăunarea lui Simion va fi spre gloria şi podoaba măriei tale şi a Republicii... această Ţară Românească singură doreşte ca, întocmai Moldovei să fie sub apărarea măriei tale.           Deci, lucrurile s-au pornit de la Ieremia. Şi Ieremia le-a pornit de la muierea sa pe de o parte şi de la visele lui pe de altă parte. Craiul sfătuit de Zamoyski l-a încărcat pe cardinalul Andrei Báthory cu răspunderea de a-l scoate din scaun pe acest Mihail domn, fiindu-i suzeran. Şi cardinalul care vrea să joace cum n-a putut juca vărul său Sigismund, s-a prins în această horă a morţii trimiţându-l aici, la Târgovişte, pe Csomortany-Ciomârtan. Nu pe altul. Pe fratele Elisavetei, de la care purced într-un fel toate. Să închidă el roata destinului. Să-l umilească el, un Ciomârtan oarecare, în faţa Sfatului Ţării, pe învingătorul lui Cogea Sinan paşa. Să răzbune astfel nişte umilinţe mai vechi ale surorii lui nesătule de bărbaţi. Să-i ceară Elisaveta ştiri cum a primit Mihai vodă vestea... Ce-a făcut? Cum s-a spe­riat?... Ce-a zis?...           Dacă pune cap la cap toate ştirile din ştiricarul de taină, dintr-o dată lucrurile au cu totul altă adâncime. Coboară dintr-o dată în taine­le negre ale istoriei popoarelor, ale istoriei imperiilor, spre cele mai ascunse izvoare ale trebilor diplomaticeşti.           O Ţară Românească slobodă la Dunăre, înseamnă o stavilă către Dunăre şi Marea cea Mare. În calea Sfântului Imperiu Roman. În calea Reczei Pospolita. Înseamnă o scânteie de răzmeriţă, aruncată în neliniştile şi setea de libertate a grecilor, bulgarilor, sârbilor, alba­nezilor, ucrainienilor, slovacilor. O scânteie astăzi, care mâine poate să se facă vâlvătaie. Şi atunci, peste duşmăniile lor vechi, puternicii îşi dau mâna pe deasupra capului care poartă numele libertăţii. După ce vor stinge scânteia libertăţii, vor putea împărţi ce au de împărţit.           ... Rudolf de Habsburg i-a dat un castel: Künigsberg, în Silezia, cu un venit de o sută de mii taleri pe an. Loc unde să se retragă. Apoi vine Ieremia Movilă al Moldovei şi-l pofteşte prin regele leah şi voievodul Ardealului să lase scaunul Ţării Româneşti hatmanului Simion Movilă.           Dar mai'nainte de asta, face Ieremia un consiliu de tutelă pentru fiul său, dacă i se va ivi lui moarte în lupta cu anticristul Mihail. Şi pe cine-i ia Ieremia drept tutori ai fiului său? Pe cancelarul Zamoy­ski, pe hatmanul de câmp Stanislav Zolkiewski, pe cămăraşul de Liov, Siemienski şi abia la urmă pe cei doi unchi: Simion hatmanul şi Gheorghe mitropolitul şi pe boierul Luca Stroici. Iar dintre moşii îi lasă în Lehia moşia Ustia, pe malul Nistrului. Şi regele şved al Lehiei, acest Sigismund III de Wasa se prinde în jocul lui Ieremia Movilă. Iar cardinalul Andrei Báthory este văr cu Sigismund Báthory acum pribeag în fosta dioceză a cardinalului la Varmia. Iar Sigismund are o soră, pe Grizelida, soaţa cancelarului de fier, Za­moyski. Iar cancelarul de fier vrea să aducă glorie Reczei Pospolita, coborându-i hotarele la Dunăre prin vasalitatea Movileştilor. Odată cu Recza Pospolita vrea să aducă la Dunăre catolicismul şi Unia cu Roma, cu care i-a zdrobit pe rutenii ortodocşi. Ar înfăptui unirea Mării Baltice cu Marea Neagră, visată de regii vechi; iar panii care astăzi n-au unde-şi vinde grânele, s-ar îmbogăţi.           Cardinalul ar binemerita astfel de la papa, care ar dezlega căsătoria lui Sigismund cu Maria Cristierna, aşa cum stăruie din răsputeri cardi­nalul Alfonso Carillo. Maria Cristierna ar fi căsătorită cu cardinalul Andrei Báthory, principele Ardealului, unind Casa de Austria cu Casa Báthorea. S-ar da Habsburgilor o suzeranitate îndoielnică asupra Ardealului, rămas slugă Lehiei, sultanului, Sfântului Imperiu. Apele timpului s-ar închide peste Ţara Românească. Asta se cheamă istorie. Şi treburi de mare taină. Diplomaticeşti. Trei împăraţi care asmut împotriva urmaşului Basarabilor descălecători, un cardinal şi nemeşimea, uitând că şi aici şi dincolo de munţi stau din veac oamenii Cetăţii de Piatră...Ah, Mina, mână de aur. Cum i-a furat gândurile şarja călărimilor zugrăvită acolo sus, pe bolţile sonore ale spătăriei mari. Şi cum bat de solemn, cum bat clopotele Bisericii Domneşti gândurile lui în aramă şi cum el însuşi purcede din aceste clipe de aramă, cum purcede în vremea cea veşnică, cu toate că Ieremia Movilă a legat tabără la Roman unde-l aşteaptă pe Zamoyski, cu toate că Andrei Báthory şi-a chemat oştile la Sas-Sebeş şi că la Dună­re, la Rusciuk, sultanul l-a trimes pe Mahmud paşa să ridice pod...    - ... Dar slujba ce am făcut-o pentru Ardeal? Că mi-am dat ţara mea pradă turcilor şi tătarilor, de au luat-o, au prădat-o şi că atâţia ani am stat împotrivă turcilor cu oamenii mei şi cu puţin ajutor necruţând sângele nostru pentru Ardeal? Sub apărarea mea întru nimic n-a cunoscut nicio pagubă şi este întreg?    - Acestea le-ai făcut domnia ta ca un credincios serv al prinţului domniei tale, Sigismund Báthory, după jurământul pe care i l-ai jurat.  

Vulturul de Radu Theodoru   Volumul IV IL VALACHO CARTEA ÎNTÂI                   ISTORIE ŞI DESTIN                                   CAPITOLUL ÎNTÂI                                  MIRĂSLĂU                                              1    - Ba! Rămânem aici, în tabără până mâine... Nu întindeţi corturile. Să se doarmă pe scut. Sfinţia ta, Dionisie. Căpitane Segneyey! Baba Novac!... Mantovano, ia două tunuri uşoare şi un steag de puşcaşi săcui... Theodosie. Nimeni nu trece podul dacă nu-l cunoşti tu însuţi. Nici Dumnezeu din ceruri. Rămâi mai marele oştirii.    - Nu face ce-ai făcut la Otani, doamne.    - Nu fac, Theodosie. Am îmbătrânit.         Se vede Aiudul în pâclele viorii ale înserării. Se vede şleahul pustiu şi alb intrând în Aiud, trecând printre casele acoperite cu şindrilă, pe lângă biserica zveltă, cu turla ţuguiată, se văd nucii şi plopii, se vede şleahul ieşind din Aiud şi luând-o la stânga între Murăş şi dealurile împădurite, printr-o mirişte galbenă unde paşte o turmă de oi. Dincolo de turma de oi sunt câţiva bivoli, un pod şi pe zare, având în spate dealuri verzi şi-n dreapta Lunca Murăşului, şerpuitoare, străjuită de arini uriaşi, se vede Mirăslăul. Tot văzdu­hul este plin de tropotele călărimilor, de scârţâitul carelor de la chervane, de strigătele conducătorilor artileriei. Un hotnog de artilerie strigă ceva, arătând cu coada biciuştii malul râpos al pârâului, care taie Câmpia Tinodului şi şleahul mare al Turzii, vărsându-se în Murăş la câteva sute de paşi de aici.    - Cum se numeşte pârâul, baci Pătrule?           Baci Pătru este vătaful sătenilor iobagi din Gârboviţa, sat de tăietori din Codrii Gârboviţei, care se urcă din poală de codru în poală de codru spre Ponor şi Detunata, spre Ţara Moţilor, lui rămasă necunoscută.    - Cioara se numeşte, doamne.           Locurile cunoscute de Pangratie Segneyey, căpitanul Cetăţii de Baltă, preţ de o fugă de cal peste Murăş, sunt făcute pentru luptă şi într-un fel aidoma cu cele ale Călugărenilor. Stă înconjurat de căpitani pe o padină pieptişe sub Codrii Gârboviţei, privind lacom zarea împâclită de dincolo de Mirăslău. Lumina de aur a amurgului cade foşnind din cerul străveziu. Miroase a toamnă şi-a ghizdei, a viţelar şi a floarea fânului, uscată. Îşi pune mâna streaşină. Pe umă­rul zării, în spatele bisericii din Mirăslău se ridică spre cer nouri grei de praf...    - Chiaky, craiule, spune Pangratie Segneyey...    - Ba! Basta!           Îl cuprinde o furie rece, otrăvită. Fără o vorbă coboară padina la galop, urmat de cei rânduiţi pentru cercetare. Trece pe lângă ar­tileria care se pune în baterie chiar în buza râpelor pârâului, cu ţevile îndreptate spre câmpia dinspre Aiud. Pedestrimea sare jos din căruţe, îi strigă «craiule» şi «neînfricatule». Regimentul lui Walenty Walawski se-ndreaptă la trap sleit spre Lunca Murăşului. Caii sunt însetaţi, trag în dârlogi şi simţind apa, nechează. O haraba cu vivandiere goneşte pe urma regimentului. Fetele sunt vesele. Cântă un cântec deocheat, de tavernă, amestecând cuvintele leşeşti, nemţeşti şi croate. Se gândeşte la Varvara Szuki, la odaia de lucru din palatul domnesc al Târgoviştei, la un carnaval văzut odinioară în faţa lui Palazzo Ducale la Veneţia, unde a cunoscut-o pe Raffaela, vede gloatele revărsându-se spre Murăş trăgând după ele măgarii şi vacile şi câinii încărcaţi cu calabalâcul de oaste, vede cavaleria neamişilor de ţară venind la pas viu, cu steagul verde desfăşurat şi suliţele la picior, apoi trece podul de buşteni, apucând şleahul Aiudului. Este lacom să vadă cu ochii lui oştile lui Basta. O lăcomie plină de neliniştea rea, rece şi crudă. Drumul de la Alba-Iulia până aici a fost o continuă revelaţie. A cucerit un principat din care n-a cunos­cut decât Ţara Făgăraşului, Braşovul şi săcuimea... I-au ieşit înainte la Sântimbru şi Galda, muieri şi copii, i-au ieşit înainte preoţi şi bătrâni înţelepţi, cete de moţogani sălbateci, călări pe cai mici de munte cu şei de lemn, îmbrăcaţi în ţundre, înarmaţi cu săcuri şi suliţe de carpen. Au venit peste Murăş cetele de la Blaj şi Mihalţ, de la Crăciunelu şi Jidvei, aducându-i ştirea că cetăţile Sighişorii şi Mediaşului şi-au închis porţile, au sunat întrarmarea obştească, că strajameşterii au bătut iobagii cetăţilor cu bicele, înhămându-i la căruţe să tragă la hambare poamele şi sacii de făină de pe la mori. Că au spânzurat nu se ştie câţi iobagi, români şi unguri, prinzându-i asupra lor cu arme de fier. A stat în palat la Alba-Iulia, a dănţuit şi-a iubit-o pe Velica. Şi-a ascultat sfatul princiar şi dietele. A făcut treabă politicească asudând în vorbiri deşarte cu Ungnad şi Pezzen. Şi ăştia erau dincolo de diete şi diplomaţie, dându-şi săcurile pe gresie pentru ce ştiau ei din veac. Simte când se opreşte straja întâia, a celor douăzeci de viteji sârbi, cu Baba Novac. Galopul unei lănci de călăreţi... Strigătele sârbilor. Simte garda de fagărăşeni strângându-l de-aproape între cai. Îi lipseşte cavalerul Gligor Taflan de Mândra. Îi lipseşte cavalerul Văsile Boer de Recea. Au pierit cu Velica. Au pierit cu Marcu Schonkabunk. Ce nebunie. Vede printre lăncile călăreţilor sârbi, gardul de ulucă nouă a celei dintâi gospodării din Aiud. Un dud şi-n dud un copil privind oştirea. Vine Baba Novac la trap bătut urmat de cei trei popi trimişi de Dionisie Rally în tabăra nemeşilor la Turda. Cei trei popi, poate şi sasul acesta credincios lui Schonkabunk, Luca Trausner este popă. Cine-o poate şti? Ianoş Ungvari şi Grigore din Vaşarhei, un fel de săcui român, ori de român săcui, mătăhălos şi cunoscut tuturor săcuilor de pe Murăş, pentru credinţa lui şi lăpădarea de cele lumeşti, predicând călare pe un asin alb şi acest diplomat venit din nou în tabăra de la Sebeş - dalmatinul Zlatarich, care se pare este mai curând iscoada lui Basta, decât binevoitor lui. Sunt asudaţi. Cu praful şiroindu-le negru pe obraze.    - Vorbim diseară le spune, pentru că se vede pe ei ce-au izbândit în tabăra lui Chiaky...           Focul de tabără îi dogoreşte obrajii. Stă culcat pe blana de urs. Deasupra stelele. De jur împrejur răsufletul profund al miilor de oameni care dorm, veghează, nădăjduiesc, visează şi cred. În ce? Theodosie a vrut să-i ridice cortul domnesc. Să desfăşoare întregul alai şi rânduirile de tabără. L-a oprit. A poruncit ca tabăra mare, adică chervanele încărcate şi înhămate să rămână aici, dincoace de pârâul Cioara, având călăuzi dintre credincioşii lui Pangratie Segneyey şi dintre iobagii vătafului Pătru al Gârboviţei. Dacă vor fi înfrânţi, să treacă Murăşul pe la Teiuş; să ocolească Mediaşul şi satele săseşti din preajmă şi să iasă la cetate la Făgăraş, de unde să purceadă peste munţi pe drumul Ţării, ocolind Branul pe poteci.

ANUL NOU 1595   1   Căpitanul Mîrzea tresare din gînduri. Pe şleaul care şerpuie printre rîpile bălţilor se arată doi călăreţi culcaţi pe oblîncuri. Ajunşi în faţa căpitanului, îşi strunesc caii. — Încotro? îi întreabă Mîrzea, privindu-i cercetător. — La măria-sa, căpitane. Sînt cetaşul Balborea, din oastea popii Stoica de la Fărcaşe. Veşti grabnice... — De taină? — Hm!... Ştiu şi eu?!... Te văzui la curte... Acu-n­ţeleg că eşti în slujba de strajă... Tătarii trecură Dună­rea pe la Vidin. Aduc puzderie de robi. Cum intrară în ţară, se puseră pe jaf... Arde Oltenia. Tot malul Dunării e o flacără. Scrum şi cenuşă sînt satele... Oamenii s-au băjenit la codru. La munte... — Da’ tu cine eşti? — Sînt cetaşul Achim din steagul de iscoade. Am prins lîngă raia o pocitanie de turc, care vorbeşte româneşte mai bine decît mine. Ne suduie şi ne ocărăşte, lăudîn­du-se că-i în slujba măriei-sale. Că o să ne reteze urechile şi o să ni le frigă pe jar. Nu ştiu ce să mă fac cu el. Are o gură rea şi-i afurisit ca un diavol. Mă reped în tabără să dau de ştire... — Hm... Şi unde-i turcul? — Îl aduc oamenii mei cu sania... Cred c-au poposit în Stoieneşti. — Alte veşti? — Rău, domnia-ta! Să băjeneşte ţara... Pe urmă, pă­gînii, în fiecare zi se văd pîlcuri, pîlcuri, venind din susul şi din josul Dunării. Se adună la cetatea Rusciukului. Vin în sănii. Mai ales ienicerime de cetate. Iscoadele noas­tre din Bulgaria ne-au repezit vorbă că s-a pornit oaste cu tunuri de la Adrianopole. — Eşti lung la limbă, cetaşe... Daţi-i drumul în goana goanelor la măria-sa. Vedeţi să nu cădeţi în mîna căpi­tanului Racea. N-are să vă creadă atît de uşor, cum v-am crezut eu. — Să trăieşti, domnia-ta! Cei doi călăreţi îşi scot cuşmele. I se-nchină. Dau pinteni, pierzîndu-se într-un nor de omăt spulberat. Căpi­tanul îşi îndeamnă armăsarul din călcîie. Îşi spune că nici sultanul, nici hanul Ghazi Ghirai n-au gînduri proaste... Se adeveresc presupunerile măriei-sale. Turcii şi tătarii vor să strîngă oştirea Ţării Româneşti într-un cleşte de foc. S-o calce-n picioarele cailor încă în iarna asta. Să ajungă la Bucureşti şi să facă din ţară un paşalîk, pe care să-l mulgă după pofta inimii. Se răsuceşte în şa. Face semn de pornire la trap. E un bărbat scund, bine legat. Ochi oblici, ca ai tătarilor. Mustaţa subţire, prelinsă pe la colţul buzelor. Poartă cal­pac tătărăsc din blană de pisică sălbatică, şubă de vulpe scurtă pînă la genunchi, cizme din blană de miel cu turetcile înalte pînă la şolduri. Şuba încinsă cu centura lată, de care are agăţată sabia de Damasc cu teaca ferecată în argint. Hanger, arc tătărăsc, cucura de săgeţi şi arcan. Pe umăr, şoimul de vînătoare. Alături, călăreşte slujito­rul şi robul lui, Ahmet, un tătar crîmlean învins într-o luptă din tinereţe. Şeitan, armăsarul de Bugeac cu părul gălbui, vestit în toată oştirea pentru învăţătura şi deşteptăciunea lui aproape omenească, nechează uşurel vestindu-l că au ieşit dintre bălţi la drum slobod. Este ziua de 31 decembrie 1594 şi căpitanul Mîrzea se-ntreabă dacă va putea petrece Anul nou cu fraţii săi de arme, căpitanii Gheţea şi Racea, aşa după cum se-n­ţelese­seră.   2   Căpitanul Racea, maimarele ferentarilor domneşti, uriaş cu faţă smolită, barba frumos rotunjită din foarfece şi mustaţa arcuită peste buzele cărnoase, îl înjură în gînd pe marele vornic Ivan, care-l dăduse să facă poliţia taberei în noaptea asta a Anului nou. Îl înjură cu atît mai vîrtos cu cît el însuşi se simte ispitit să dea dracului toate canoanele şi să tragă un chef rumeior alături de Gheţea şi Mîrzea, dacă s-ar putea chiar aici, în Hulu­beşti, la cvartirul măriei-sale, unde s-au strîns toate fru­museţile satului. Îşi potriveste dolama îmblănită pe umeri. Urmat de patrula de ferentari, intră pe poarta cvartirului dom­nesc. Gărzile domneşti aprind lampioane multicolore pe care le agaţă în crengile prunilor din livadă. La un foc zdravăn, unde ard butuci de salcîm, se pîrpăleşte în frigare o jumătate de bou. Alături stă trasă o sanie de la curte, cu un butoi pîntecos, străjuită de doi oşteni. Pre­gătirile ademenitoare îi zbîrlesc mustăţile. Se îndreaptă bodogănind spre uşa casei vegheată de oşteni cu sabia la umăr. Comandantul gărzii tocmai împingea binişor afară un călugăraş înfofolit într-un cojoc lung de berbec, legat peste mijloc cu curmei. — Nu mă-mpinge, diavole! ocărăşte călugăraşul, îţi spun, păgînule, că vreau să mă-nchin măriei-sale... Să-i dau binecuvîntarea. — Ei, ei, sfinţia ta... Măria-sa a fost binecuvîntat de mitropolitul însuşi... Mie uită să mi-o dea... Binecuvîn­tă-mă şi potoleşte-te, dacă asta te arde... — Cine eşti şi cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu o faţă bisericească? — Sînt fiul lui Belzebut şi nepotul lui Scaraoţchi, rîde Racea, apucîndu-l de guler şi vîrîndu-şi barba în obrazul monahului. Aha... Tot călugărul chelar de la Glavacioc, cu săniile de peşte?... Nu te mai saturi, satano? Ce vrei, drac bărbos, cu măria-sa? De peştele tău îi arde? — Vreau să mă plîng, afurisiţilor şi anticriştilor! Asta vreau... Slugerul mi-a poprit săniile. Vrea să vînd peş­tele în pagubă... Asta-i batjocură curată, pe sfînta mo­nastire... Şi tu, diavole, piei din faţa mea, că altfel chem asupra ta blestemul lui Arie şi al celor trei sute de sfinţi părinţi de la Nicheea... — Trei sute paişpe, necredinciosule! Racea îl saltă de guler, şuierîndu-i la ureche: Porc bărbos, nu vrei să vinzi peştele pentru oştire? Îl duci la Sibii, să ai pe ce cumpăra mărgele şi barişuri[1] drăguţelor din Glavacioc? Stai tu. boaită afurisita, că ţi-ai găsit nănaşul... Hei, oşteni! Înşfăcaţi-l pe sfinţia sa şi tîrîţi-mi-l la han. Călugărul îşi pierduse graiul în faţa unei atari sama­volnicii. Pînă să se dezmeticească, ferentarii îl trec din­colo de foc. Racea rîde în barbă... Iată că Anul nou îi trimite vestitori harnici... — Bună inimă ai, oşteanule... Din cerdac se arată faţa rumenă a unei femei. — Haide. Intră să te-ncălzeşti la vatră. Femeia îşi alintă obrazul în blana caţaveicii. „Se pare că sfinţii părinţi din Nicheea au grija robului spăşit Racea”, îşi spune căpitanul, urmînd ne­vasta dincolo de prispă, spre uşa întredeschisă de unde adie miros de claponi fripţi şi pită rumenită în cuptor.   [1] Ţesătură fină şi subţire de lână pură, folosită pentru confecţionarea îmbrăcămintei.

Capitolul unu               ÎNTÂLNIREA DIN TEMPLUL LUI SERAPIS !                                            1 Sub vălul transparent, diafan, dintr-o materie exuberantă şi fluidă, sub nici un motiv nu putea fi o ţesătură de Kazerun, i se vede piciorul până la şold. Unghiile lăcuite violet, pulpa arămie, puternică, pe care sunt împletite şireturile albe ale sandaletelor, rotula catifelată, apoi şoldul pe care-l ţine neglijent, abandonat, unduindu-l uşor, la fiecare mişcare. O văd până la jumătate. Stă pe scăriţa bibliotecii, impudică şi provocătoare, cu partea de sus a trupului plecată pe spate într-o nişă prevăzută cu o lucarnă prin care se filtrează lumina aburită a serii, de un albastru stins, uitat şi ireal şi mă asaltează cinic de o jumătate de oră, spunându-mi că-mi pierd vremea inutil să aflu data exactă, că peste trei zile mor şi că de fapt sunt un imbecil de cea mai rară speţă dacă-i refuz adăpostul şi patul. Îl respect sincer pe savant, tatăl ei, iniţiatorul meu în extrasenzorial. Mă consider destul de emancipat şi lipsit de vetusteţe, dar nu ştiu de unde a putut lua fata asta atâta cinism, pentru că războiul cu tot ce ne măcinase pe noi rămăsese doar o amintire a generaţiilor pe care le întâlnise numai la catedra Universităţii. Crescuse liberă, învăţase în şcoli bine încălzite şi luminoase, fără frica tumefiantă a zilei de mâine, dascălii ei predicaseră virtuţile evului nostru, în societatea în care trăia, tinerii se repartizau conform capacităţilor şi năzuinţelor într-o reţea vastă de profesii utile, aveau viitorul asigurat, peste tot se propovăduia valoarea etică şi morală a epocii şi totuşi unii din generaţia ei, despuiaţi de orice romantism, cred puţin în virtute, sunt lacomi să posede şi umplu străzile cu blazare… — Dani, ţi-am spus-o de o mie de ori. Sunt aici să stabilesc un adevăr ştiinţific, nu să mă las sedus de tine. Eşti imorală şi ceea ce mă indignează este faptul că n-o faci pe cont propriu. — Poţi fi imoral numai pe cont propriu, dragul meu ? Şi de una singură ? — Foloseşti biblioteca tatălui tău, cum altele folosesc trotuarul. — Nu găseşti că este mai decent ? — Dă-mi te rog Lexiconul Ansextron V. Consider încheiată discuţia, care mă dezonorează. Te rog părăseşte poziţia lascivă, care nu te prinde. Dă-te jos de pe scară şi apucă-te de ceva serios. — De pildă ? — Prepară-i tatălui tău o budincă. Râsul uşor, înfiorat şi gutural. O mână arămie, modelată perfect, cu unghii lungi, date cu sidef. Bustul gol sub peplum, de ce naiba o fi modern corsajul ăsta purtat de curtezane la începutul erei noastre, apoi valul de păr acaju, greu, aromind a santal, căzându-mi pe obraz. Un sărut sălbatic. Dinţii reci strivindu-mi buzele. Sentimentul că sunt iremediabil cretin, sau că femeiuşcă asta mă crede un imbecil, sau vrea să mă transforme într-un. imbecil. — Dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă ! Şi, te implor, nu-mi mai spune Dani. Ε idiot. Mă cheamă Danielida. Apropo ! Diseară este un balet persan la Odeon. Şi mâine se face o demonstraţie de extirpare a unui cancer la sân. Mi-ar plăcea să vii… Am să-ţi trimit o invitaţie… Mă duc ! Mă aşteaptă preotesele Cybelei. Are haz. Este înaltă, plină. Capriciul peplumului o prinde. Drapată în aceste falduri fluide, iradiază o voluptate rafinată, lăsând doar să se întrevadă, să se ghicească anatomia ei perfectă. Are gura mare, ochi tăiaţi pieziş, nas ionian şi iată-mă dispus să-i refac portretul din imaginaţie cu toate că stă încă lângă mine, mă priveşte ciudat şi dintr-o dată izbucneşte în râs. — Citeşte, îmi spune, ridicând volumul greu, un in folio masiv legat în marochin vişiniu pe care desluşesc scris cu caractere latine Materia Medica şi autorul : Rufus din Efes. Paşi repezi. Zgomotul unei uşi care se închide. Văd dalele de marmură azurie. Văd rafturile înalte din lemn lustruit. Lumina uleioasă a amurgului filtrându-se prin cele şapte lucarne. Simt aroma stranie de santal plutind valuri, valuri în jurul meu. Mă precipit la rafturi. Iată etichetele scrise de mâna mea. Iată catalogul scris de mine pentru a fi predat maşinii electronice din sectorul de informatică… Stupefacţie. Nu este dactilografiat. Este scris de mână, având alături două scriituri deosebite, una în greacă, alta în arabă. Iată sectorul Lexicoane. Imposibil ! Lexicoane de botanică medicală. Unul semnat Neophytos ! Iată Geophonica… O scot din raft. Extrase din autorii antici privind agricultura. Cultura viţei de vie. Sectorul pomi fructiferi. O broşură solidă despre creşterea măslinului. Dăunătorii culturilor. Apicultură. Zootehnie. Istoria animalelor de Aristotel. Psellos. Virtuţile pietrelor. O mineralogie în arabă. La dracu ! Când am învăţat araba ? ! Medicina. Tratatele clasicilor : Hipocrate. Celsus. Rufus. Araetaios. Soranos. Galen… Igienă alimentară. O Enciclopedie… Aetios din Amida. O Hipocratica… Straşnică farsă. Numai ea este în stare de atâta nebunie. Dani… Danielida… Cum Danielida ? De ce Danielida ? Unde mă aflu şi când a avut vreme să colecţioneze aici aceste rarităţi ale bibliografiei universale ?

NOAPTEA SOLSTIŢIULUI 1 Adenul se cufundă încet în apele sângerii ale golfului. Deasupra peninsulei arabice pluteşte o perdea vioriu-gălbuie de praf, vârstată de linii violacee. „Pescăruşul albastru” ia cap compas 112°, ceea ce înseamnă un drum pieziş peste golful Aden, atingerea peninsulei somaliene la verticala portului Durduri din extremul est al Somaliei, survolul întregii peninsule şi escală la Hafun pe toasta Bar-el-Kasain, spălată de valurile Oceanului Indian. De aici, în noaptea asta încă, Pilotul doreşte să atingă ecuatorul în largul oceanului, pentru ca expediţia să înregistreze toate datele hidrologice, meteorologice şi astronomice ale solstiţiului de iarnă, urmând ca în zori să amerizeze la Port-Victoria, capitala Seişelor, aşezată în insula Mahè. O zi de odihnă. Revizia materialului şi a echipamentului ştiinţific, apoi munca de cercetare a insulelor coraligene, întâia etapă a expediţiei. Trage uşor de manşă. Ia înălţime. Îşi spune că oamenii sunt prea grăbiţi să desăvârşească cucerirea lunii (ieri s-a anunţat prin toate posturile de radio ale planetei înălţarea celui de al treilea Institut de cercetare selenar ― au şi văzut transmisia integrală de televiziune făcută prin releele de sateliţi) şi că, datorită extensiei acesteia în spaţiu, neglijează din ce în ce mai mult propriul lor univers interior, ca şi această bătrână şi dragă planetă Terra ― cu toate ale ei bune şi rele. Anul trecut pilotase cosmonava „YR-261 Marte 3” în cursa bilunară pe Marte (cosmodroamele „M 5” şi „M 6”), fără să rămână cu amintiri zguduitoare pentru fiinţa lui intimă. Îşi spusese că cei câţiva zeci de mii de ani de habitudini pe Terra nu puteau schimba „homo terrae” într-un „homo cosmicus” decât după câteva generaţii… Poate de aceea acceptase atât de uşor invitaţia de a pilota „Pescăruşul albastru” în această a XII-a ediţie a „Anului geofizic internaţional”. Voia să cunoască nu numai planeta mamă, dar şi ceea ce numea el „terra incognita” în universul uman… La cei 42 de ani ai lui, începuse să-şi restrângă aria curiozităţilor. Avea obiceiul să spună că preferă curiozităţile de ordin psihologic şi uman ― celor de ordin spaţial. Înserarea inundă carlinga cu roşu nuanţat la infinit. E adevărat, culorile în Cosmos, mereu pale, ftizice, subtile şi diafane, eterate, nu şi-au găsit încă nici poeţii, nici pictorii. Cuvintele şi culorile pe Terra au fost create pentru alte nuanţe. Ochiul uman s-a obişnuit cu alte intensităţi. Poate numai peliculele ultrasensibile de film să poată înregistra varietatea copleşitoare a nuanţelor în spaţiile cosmice… Priveşte cu mare satisfacţie pâclele liliachii ale Mării Arabice. Zborul se desfăşoară într-o atmosferă cvasi-ireală. Atât de copleşitoare prin colorit şi prin dimensiunile pe care le creează vizibilitatea de la înălţime… încât simte echipajul încremenit într-un extaz aproape religios. Soarele se rostogoleşte agonic pe orizontul incendiat al Continentului Negru. ― Peste câteva ore începe iarna boreală. Întrerupe tăcerea Pilotul. Jos se ţes cele dintâi umbre ale întunericului. Doar la zenit, în straturile superioare ale atmosferei, lumina zodiacală îşi mai fâlfâie ostenită draperiile grele de brocart ruginiu. 2 Întuneric. Dedesubt, abia conturat sub fulguirea constelaţiilor, relieful muntos al continentului african. În prelungirea planului stâng, sclipirea farului de la Capul Guardafui, punctul extrem oriental al Africii. Naturalistul îşi aprinde lampa de bord, răsucindu-i abajurul până când dunga de lumină nu-i acoperă decât coala albă a caietului. Aerul puţin dens pune motoarelor o surdină discretă. S-ar părea că forţele Cosmosului interferând straturile superioare ale stratosferei desemnează pe securitul carlingii mii de semne de-ntrebare. Pilotul vede profilul pur al Doctoriţei, desenându-se fluid pe locul copilotului. Alături, pe strapontina mecanicului, Inginerul pare copleşit de imensitatea în care hidroul lunecă sub constelaţii… Naturalistul deschide discret portiera postului de pilotaj. Cu precauţii infinite aşază pe masa de aluminiu a laboratorului un aparat de dimensiunea unui radio de buzunar cu tranzistori. Brusc, i se broboneşte fruntea. Degetele mâinilor, tremurătoare, scot husa uşoară din bumbac. Un ecran de mărimea unei palme. Butoanele negre şi roşii ale convertizoarelor. Naturalistul montează cele trei antene miniaturale, alcătuite pe sistem goniometric, dintr-o plasă subţire, aproape invizibilă, de fire din aluminiu şi cupru. Are un moment de ezitare… Apoi, cu mişcările precise ale degetelor lungi, trage sertarul mesei de aluminiu. Scoate un dosar cu scoarţe albastre din plastic, pe eticheta căruia scrie cu tuş „Psy. P.D.I.N.” în interiorul dosarului sunt prinse cu clame câteva zeci de fişe albe, imaculate. 3 Revelaţia a avut loc în noaptea de 17 octombrie, în cabinetul binecunoscut al Savantului. Afară ploaia de toamnă bătând storurile, în averse. Cărţile care tapisau pereţii, în semiobscur. Pe măsuţa unde stătea de obicei clopotul de sticlă sub care dormita naja, cobra egipteană ― acest aparat, aşezat pe o bucată de stofă verde. ― Stai jos, i-a spus Savantul, cu glasul lui ostenit, atât de binecunoscut. S-a aşezat în fotoliul adânc, de piele. Apoi, poate o veşnicie, liniştea aceea mormântală, accentuată de aversele de ploaie şi ochii oţelii ai Savantului, copleşindu-l cu privirea lor intensă, insuportabilă. Niciodată Savantul nu-şi permisese un asemenea interogatoriu mut şi lucrul ăsta îl sâcâise atunci, îşi aduce aminte cu precizie că-l sâcâise până la mânie. ― Ai aici (i-a arătat aparatul, şi el a tresărit speriat. Într-atât se închegase tăcerea în cabinet), ai aici poate cea mai cumplită descoperire a omului de până astăzi, dragul meu. Nu mă-ntrerupe. Sunt în toate facultăţile, nu te-ngrijora. N-are rost să-ţi povestesc nu tribulaţiile mele tehnice, ale mele şi-ale celor aproape o sută de colaboratori, care nu cunosc altceva decât sectorul lor limitat de acţiune, dar nici măcar dilema sfâşietoare în care m-am zbătut în tot acest deceniu în care am conceput şi executat acest aparat. Pauză. Ploaia. Vântul zgâlţâind jaluzelele. Foşnetul pinilor din grădină. Savantul şi-a lăsat fruntea-n palmă. Era un bătrân venerabil, care colindase toată planeta, ducând în acelaşi vestmânt un biolog reputat, un psiholog şi-un admirabil matematician. ― Poate am să-mi regret invenţia, aşa cum a făcut-o Nobel. Spre deosebire de tot ce ştiinţa a creat pentru distrugerea omului şi a comunităţilor umane, eu am creat ceva care ajută la cunoaşterea adevărată a acestuia… Ceva, auzi tu, ceva care descifrează conştiinţa, care ajunge să materializeze stările inefabile ale sufletului, şi mai mult, mai mult, dragul meu, cel mai drag mie dintre emuli, mai mult ― ajunge să sensibilizeze stările subconştientului până-n zonele lui cele mai absconse… Cine ştie dacă nu până dincolo de inconştient, în rezerva aceea larvară a omenescului integral, în magma aceea primordială care formează dintotdeauna secretul speciei noastre. Savantul vorbise atunci uluindu-l, ameţindu-l, dezvăluindu-i dintr-o dată un univers copleşitor, apoi brusc, răsucise cele câteva butoane negre şi roşii, spunându-i: ― Atenţie. Am conectat „sensibilograful” la emisia ta de unde electromagnetice. Stai adâncit în tine şi gândeşte-te la ce vrei. Sau… nu te gândi la nimic. A rămas stupefiat în fotoliul acela adânc, urmărind halucinat cele trei antene goniometrice în rotirea lor lentă pe toate cele 360 de grade, apoi oprirea lor simultană pe trei unghiuri ascuţite a căror bisectoare era direcţia formată din fruntea lui şi centrul antenelor. Pe ecranul „sensibilografului” a apărut o imagine difuză, un fel de floră astrală vibrând muzical pe o melodie stranie, incertă, cu discordanţe şi asonanţe, ca şi când mii de fibre de oţel, ori de sticlă ar fi fost periate de un fön cu jeturi intermitente, şi dintr-o dată s-a recunoscut pe sine, ori imaginea globală pe care şi-o făcuse despre sine, sărind gardul curţii la mătuşa Sabina şi urcându-se în cireşul pietros din faţa verandei. Mişcările erau diforme, prelungite, se-nlănţuiau unele cu altele ca şi când ar fi fost executate prin intermediul a o mie de braţe, ca şi când el însuşi ar fi posedat o mie de braţe, şi ceea ce-l copleşea era faptul că aceste o mie de braţe nu porneau din trupul lui fizic, ci de altundeva, din interiorul lui, şi nici măcar nu erau nişte braţe, ci mai degrabă nişte metafore, ceva inexplicabil pentru că erau cu totul necunoscute, ori poate erau nişte intenţii doar. Glasul profesorului, mirat: ― Niciodată nu mi-am închipuit că eşti un lacom, dragul meu. Ori, cum să-ţi spun, un fel de chintesenţă a lăcomiei. Savantul a răsucit brusc aparatul, în aşa fel încât antenele, după câteva rotiri complete pe cele 360 de grade şi-au stabilit unghiurile de prindere spre fruntea lată, încadrată de coama albă, strălucitoare. El n-a putut să vadă ecranul, dar a auzit limpede o cadenţă egală, ceva profund muzical şi armonios, cu un motiv melodic grav şi l-a inundat o stare de euforie uşor melancolică, din care-a crescut, atunci, înspăimântătoare şi halucinantă întrebarea care-l chinuie şi acum, când este lac de apă şi când se-ntreabă dacă n-ar fi mai util să arunce acest aparat monstruos în negura de sub hidro, ori să-l sfărâme în bucăţi, întrebare înfiptă în el dureros în noaptea aceea revelatorie: „Cine sunt de fapt eu însumi?” Întrebarea asta îl torturează de la decolarea de pe Siutghiol, şi de atunci, de sute de ori a vrut să scoată sensibilograful din husa lui de piele şi, faţă-n faţă cu ecranul acela rece şi imparţial, să asiste la dezvăluirea celui mai cumplit adevăr ― adevărul despre sine însuşi. Şi tot de sute de ori, cu o spaimă care-l paraliza, o infinitate de incertitudini, lăsase aparatul în husa de piele, el abandonându-se în scaunul pliant al laboratorului într-o stare vecină cu prostraţia.

ÎN CARE ASISTĂM LA TEMEIUL DIN CARE S-A NĂSCUT ACEASTĂ CARTE   1 Pe altimetru 10 000. Zori de octombrie luminoşi. Jos, caligrafia strălucitoare a apelor din nordul Transilvaniei. Misiunea: acoperirea zonei Cluj — Oradea — Satu Mare - Cluj, cu două patrule. Răsare soarele. La zece mii, cerul se umple de sîngeriu gros, păstos. — Atenţie! Stînga jos! E glasul istoricului. Stătuse cîţiva ani prin arhivele muzeelor europene. Sub noi, mult sub noi, patru siluete oţelii, cu cap compas Cluj. Şi-n căştile de radio un ordin: — Achtung! Achtung! Die vorbereitung fur das Angriff! Mă răstorn pe aripă. Reticulul luminos al colimatorului taie cerul. Orizontul. Peisajul terestru. Pic. Patrula a doua din escadrila a doua a Corpului Aerian Român a intrat în fir indian. — Pe aici, pe undeva, s-a retras Menumorut spre cetatea Biharea, spune profesorul. Are ordin special să tacă. Nu tace niciodată. Pentru el, fiecare careu al hărţii 1/500 000, careu minuscul, colorat cu verdele pastel al cîmpiilor sau cu maroul munţilor, trăieşte dincolo de vreme, o viaţă în care evenimentele concentrate în afară de lentoarea veacurilor au o densitate dramatică. Mă pregătesc de atac. Manşa vibrează uşor. Vîrfurile planurilor vibrează. Pe şoseaua Cluj—Oradea trec trupele noastre. Patrula nemţeasca nu le-a văzut. Capul executa o ranversare. Soarele îi poleieşte fuzelajul. Menumorut, stăpîn pe turme şi plaiuri. Strămoşii păstoreau sub noi, cînd Arpad... — Dreapta sus! Întorc capul. De undeva din cer, ne pica în spate două avioane. — Rămîi, îi ordon orientalistului, comandantul celulei a doua. Îl văd virînd strîns în urcare. Atac cu istoricul cad cu 950 pe vitezometru din văzduhul în care-şi vor fi descifrat gîndurile toţi cei de la Menumorut la noi. 2 Prin 1951, într-o sală de lectură a muzeului Brukenthal din Sibiu. Pilotul de vînătoare, în civil, descurca dintr-o istorie bizantină faptele puţin verosimile ale unui Radu Voinea, pirat bîrlădean, vîndut sclav de un trib cuman la Bulgar pe Volga, ajuns la Horezm, cultivat aici în astronomie, poezie şi matematică, că mai tîrziu, prin Bizanţ să se-ntoarcă în Dobrogea cnezatelor de-nceput, după o viaţă care-l aşeză pe aceeaşi treaptă de aventură şi cutezanţa cu navigatorii normanzi, cunoscuţi istoriei sub numele de vikingi. Tot aici studia legăturile lui Iancu de Hunedoara cu Ţara Românească, istoricul. Şi desigur, ca-n toate întîmplările din viaţă şi din cărţi, orientalistul venise cu o conferinţă despre Hoardă de Aur. Purta în servietă şi în buzunare fise scrise mărunt, în care adunase un material imens despre Timur cel Şchiop şi viaţa mongolilor. Intrase în muzeu să cerceteze colecţia de stampe. Bineînţeles că şi-au adus aminte de război, de luptele pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, că şi-au comentat vieţile şi aspiraţiile şi că, încercînd să contureze sensuri mai largi prezentului, credeau că o pot face eficace şi cu perspectiva judecîndu-l din aria cuprinzătoare a istoriei.   3 Acum cîţiva ani, fostul pilot de vînătoare, care între timp cotrobăise prin cîteva sute de volume prăfuite să-şi găsească nişte gînduri rătăcite prin alte veacuri, a primit într-o singură zi două scrisori aproape identice în conţinut. Dragă prietene, ... Cred că pentru tine, singura istorie interesantă este istoria trăită. În peregrinările mele, am dat peste lucruri care fac bogăţia oricărui colecţionar de documente vii. Îţi cedez cîteva, cu dorinţa expresă de a le integra într-un context mai larg, lucru care mie îmi este imposibil. Şi pînă la urmă, neinteresant. Îţi atrag atenţia asupra volumului cu însemnările scutierului bearnez, cavalerul Jean d'Ossau, găsit de mine în lăzile unui venerabil notar gascon din Orthez. Bearnezul a fost martorul ocular al unor bătălii date de Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracu. Se pare că afurisind de gascon l-a plăcut atît de mult pe “Vlad le Diable” încît l-a părăsit fără remuşcare pe acel teribil “Chevalier blanc de la Valachie” Iancu de Hunedoara şi s-a înrolat sub steagul lui Vlad şi mai tîrziu sub al lui Vlad Ţepeş. Dacă poţi să aşezi povestirea gasconului alături de fapte care să ne înfierbînte inima cu amintirea gloriei străbune, născută dintr-o dorinţă de libertate care ne-a umplut de demnitate şi ne-a ridicat printre cei mai destoinici oşteni ai acelor timpuri, te salut ca pe un om de ispravă. Se cheamă, atunci, că ai înţeles pînă la capăt sensul misiunilor noastre de luptă. Se mai cheamă că încăpăţînarea ta cazona va întîlni un inamic, cu care va avea mult de furcă. Schimbă amice avionul de vînătoare, pe o pană onorabilă. Tunul de 20 m/m înlocuieşte-l cu stiloul. În locul rafalelor scurte şi bine ochite ale mitralierelor de 13,2 m/m (vezi că n-am uitat nimic din ce pretindeai bieţilor rezervişti) foloseşte efectul exploziv al cuvintelor bine simţite, care să cadă în sufletele celor tineri, făcîndu-i părtaşi la aceste fapte, moştenitori ai acestei glorii şi chezaşi pentru mîine a ceea ce noi, cu jertfă de sînge am împlinit pe frontul antihitlerist. Restul scrisorii nu mai are decît o importanţă strict personală. Şi a doua: Prea fericitule rezervist. Primeşte salutările mele parfumate cu ambră. Alah să-ţi înmulţească anii şi-nţelepciunea. Întrucît slava ta de arme, o, războinicule, s-a stins odată cu intrarea în serviciu a reactoarelor supersonice, de la care fost-ai alungat de crîncenii paznici savanţi ai barocamerelor, cărora li s-au adăugat fără ruşine necuviincioasele-ţi boale precum podagra, reumatismele vechi şi scîrţiitoare, şi altele asemenea, pogoară-ţi ochii pe aceste foi de Eghipet, scrise de unul dintre vitejii trăitori în corturi de pîslă, mingan-u noion Mangu, unul din urmaşii direcţi ai lui Subutai. Învredniceşte-te să le cureţi de colbul veacurilor şi să le dai strălucirea acelor zile în care strămoşii noştri ridicaţi în scări despicau istoria întru gloria ostăşeasca a acestor meleaguri. Mingan-u noion Mangu a gustat cu durere din tăişul sabiei moşilor noştri şi ca un înţelept ce se afla şi-a mărturisit sieşi şi altora, printre care se număra Ghirei-han de la Crîm şi cuviinciosul Al-Zahir Rukn-Baibars — sfetnic la Bagdad şi om de litere — şi-a mărturisit, ziceam, gîndurile lui despre acei luptători crînceni de la Kara-Iflak şi Bogdan Ilî, spunînd că vitejia lor semeaţa se trage din nişte rădăcini pe care le-ar avea în glie şi-n vreme; ca mulţi, nenumăraţi fii ai lui Alah au îngrăşat acea glie şi că unor asemenea viteji, mai curînd ar fi înţelept din partea mai marilor Hoardei să li se cinstească hotarele şi să li se lase primăverile cu muncile cîmpului şi verile cu strînsul holdelor, pentru că oricît i-ar încerca măritul han cu ceambururile lui, ei se ridică precum ierburile stepelor după furtună, n-au nici început nici sfîrşit şi una sînt cu hotarele lor, cu glia mănoasă, cu negurişul codrilor şi ţintirimurile în care le albesc oasele.

1 „Am senzaţia copleşitoare ca m-am întors în vreme, undeva în triasic. Abundenţa vegetală atinge luxuriantul. Totul este creat sa anihileze omul. Voinţa. Raţiunea. O explozie a forţelor telurice, iraţionale. Palmieri giganţi, în coroanele cărora turuie asurzitor mii de papagali vopsiţi strident. Manghierii tufoşi şi eschinomenii îşi întreţes ramurile cu ferigile uriaşe, lianele, ghimberii şi balsamodendronii. Orhidee violete şi mimoze de iasmin îmbălsămează aerul suprasaturat de umezeală. Am senzaţia fizică a forţei de gestaţie în care ecuatorul îşi plămădeşte viaţa. Dincolo, pe celălalt mal, pădurea virgină. Sumbră. Tăcută. Într-o lumină sepulcrală. Sicomori pe care ard flori de jeratic. Accacias. Palmieri. Arbori de eben şi acaju, totul în etaje până dincolo de optzeci de metri. Terifiant. Zdrobitor. Opacul sumbru al semiobscurităţii tainice în care fermentează materia. Cald. Căldură umedă, înăbuşitoare, grea, toropitoare… Poate sunt tentat să abandonez. Să mă abandonez. În câteva ore humusul, rădăcinile, furnicile vor desăvârşi ceea ce încearcă să facă pădurea de câteva săptămâni.” Ştefan Bogdan închide carnetul. Şi-l vâră în buzunarul umed al bluzei tropicale. Îşi consultă cronograful… Mai sunt încă zece minute. Nu-i este sete. Nu-i este foame. Totul i se pare de o nemaipomenită iraţionalitate. Este singur, absolut singur, pentru că Old Ferguson abia îşi pune pe drum echipajele, cât despre Olivier Coppè, vânătorul liber din savana… Olivier Coppè nu iubeşte pădurea virgină. Aşteaptă ca totul să se-ntâmple în savană, ori în pustiu, ori la Dar Fur. ― Asta înseamnă să urmăreşti doar efectele, Olivier Coppè, mârâie omul rezemat cu spatele de trunchiul palmierului. Lumina zilei se filtrează prin frunziş, închegându-se într-o apă tulbure, vâscoasă. ― Mai sunt şase minute, bodogăne Ştefan Bogdan şi are acut sentimentul izolării, care i-a creat, prin compensaţie, obiceiul de a bodogăni… în definitiv, de milenii, umblăm în turme, mârâie… Nu pot aşa, dintr-odată… Tu mă-nţelegi Sefuwa. ― Te-nţeleg şi te aştept, Tuha-Mohora, îi răspunde Sefuwa. Ştefan Bogdan tresare. De fapt nu era ora când trebuia să intre în legătură cu Sefuwa. Probabil, acolo, pe malurile stâncoase ale lacului Tana, înţeleptul a presimţit ceva. De milenii, într-o forma sau alta, oamenii şi-au ucis prorocii. Fie prin ignoranţă. Fie prin altceva, mai palpabil. Rugul, ori securea călăului, ori dogmele. ― Cercetează spre vest şi ascultă… Gândul, ideea, reprezentarea ei precisă în cuvinte şi parcă tonalitatea, timbrul vocii lui Sefuwa i se imprimă inconştient cu o claritate deosebită. Ştefan Bogdan se răsuceşte până când acul busolei de mână, în prelungirea frunţii, indică vestul. Îşi împietreşte coloana vertebrala. După câteva minute, trupul omului are rigiditatea fibroasă a trunchiului de care s-a rezemat.   2 La început este necesar să se ia în stăpânire. Toate întâmplările de până acum par doar iraţionale. O cauzalitate inteligentă l-a dus din întâmplare în întâmplare până sub sicomorul uriaş al lui Sefuwa. Să fie Sefuwa iniţiatorul pe care-l presimţise încă înainte de chemarea lui „Antischavery”, secţia O.N.U. a Interpolului? Face un efort să elimine orice gând străin. Să-şi cureţe creierul de orice activitate. Înainte de a se putea obiectiva, spiritul lui occidental, ortodox, suspicios îi imprimă gândul: Sefuwa este oare maestrul total, capătul drumului pe care-l urcă parcă de-o veşnicie, sau este doar o treaptă?! E obosit. Coborârea cu caiacul, singur, peste repezişurile Nilului superior, l-a extenuat. Old Ferguson vine din interior, pe unul din afluenţii ăştia leneşi, netrecuţi pe nici o hartă. Se deconectează. Repetă în şoapta cuvintele vedice ale marelui zeu hindus Indra: „Eu sunt Prana… Prana este viaţa”. Ştie că dincolo de curenţii biochimici, de tot ce a ajuns până astăzi în cunoştinţa ştiinţei, vechii indieni credeau în acest fluid de o sublimă frumuseţe, în ţesutul căruia se dezvoltă fiinţa, fără de care n-ar exista decât aglomerări de celule. „Eu sunt Prana… Prana este viaţa”, şopteşte şi dintr-odată, intrând cu o claritate extremă în transa supralucidă yoghinică, îşi dirijează curentul fluidic violet, rezultat al dezintegrării vitalităţii eterice solare, în „lotusul” sau centrul de forţă din abdomen, Svadhisthana, spre centrii superiori, Visuddha, al gâtului şi Sabasrara, al creştetului. Simultan face efortul să stăpânească pulsaţia curentului galben, al centrului cardiac Anahata şi să-l trimită direct la creier. Percepe activitatea singulară a chakrei Ajna, dintre sprâncene, „Ochiul lui Shiva”, centrul vital al clarvederii. Aşteaptă, împietrit, stabilirea circuitelor interioare. Pe măsură ce fluxul curenţilor îşi creşte frecvenţa, facultăţile lui se sublimează spre zonele eterice. Acum zeiţa Kundalini, „Focul-Şarpe”, forţă supremă, vivificată de energiile subtile de înaltă frecvenţă declanşate de centrul de forţă, Muladhara, al organelor genezice se revarsă tulburător spre centrii superiori. Simte un şoc. Şi ca-ntotdeauna, înainte de a ajunge la limpezire în noua dimensiune, aude foşnetele stranii, muzicale, ale asimilării Pranei solare de către clorofilă.   3 De când Sefuwa l-a iniţiat, ferindu-l de pericolul dezintegrării circuitelor normale, nevăzuta lume eterică îl copleşeşte. Nu şi-a imaginat niciodată că fiecare corp de materie organizată poate avea un spectru şi că universul este populat de această proiecţie vibrantă şi luminoasă a materiei, că toate aceste forme nedefinitive, vagi, fosforescente, ori cu luminiscenţe abia conturate plutesc într-un univers sonor, de cele mai multe ori muzical. Depăşeşte clipa când aude Prana, vitalitatea cosmică, dezintegrându-se în clorofilă. Spectrele arborilor, rarefiate. Distinct, tam-tam-ul. Nu ropotul palmelor care bat pielea de leopard. Sensul lor abscons, mutilat de veacuri şi uitare, sensul lor primordial, încifrat de vrăjitorii magiei negre ― ritmul care cheamă formele inferioare ale speciei ― pot să fie până acolo câţiva zeci de kilometri ― dar clar-auzul lui extrasenzorial selectează cu rigoare, din marea de sonorităţi a pădurii virgine, aceste ritmuri sincopate, din care se degajă spaimele, cărora li se suprapun formulele rituale… Distinge chemarea adresată lui Gu şi ştie că odată lansată sub bolţile vegetale, chemarea paralizează gândirea, iniţiativa, tiranizează spiritele şi impune tradiţia cu forţa monstruoasă a lucrului considerat sacru. Acolo va fi un sacrificiu uman. Unei femei bătrâne i se va smulge vezica ― „sediul duhurilor rele”. Clarvederea extrasenzorială, această facultate magică, trezită de prezenţa zeiţei Kundalini, întruchiparea „focului-şarpe” al yoghinilor, pătrunde incisiv dincolo de spectrul mohorât al colibei vrăjitorului (spectru mohorât şi zonă de vibraţii cenuşii, acolo, unde probabil vrăjitorul a atârnat capetele liliecilor, pieile de şarpe). Se izbeşte de „coaja” acestuia. Nu se aştepta la un vrăjitor specialist în magia neagră. Credea că este unul din acei jalnici şarlatani obişnuiţi să trândăvească şi, în schimbul şarlataniilor lui, să fie hrănit de săteni. „Coaja” vrăjitorului este alcătuită din emanaţii puternice, de culoare mâzgoasă. Undeva, foarte, aproape, pulsează o entitate portocalie, plină de spaimă. Nu poate fi a bătrânei… Scurtcircuit. Şoc. Prezenţa lui Sefuwa, dominantă. ― Triburile Kikuiu au fost îmbarcate. John Rafless te caută. Old Ferguson a pornit. Fă ceea ce te îndeamnă conştiinţa. Acolo, în faţa ta, este satul lui Uhombo… Pace, Tuha-Mohora!…

IL CAPITANO                         CASA „BIRLĂDEANU ŞI FIII” 1 Ziua de 9 mai 1596 este luminoasă, o lumină dulce, albăstruie şi străvezie îmbrăcînd diafan tamariştii zvelţi; yasminul şi magnolia rămuroasă cu bobocii gata să se desfacă, dincolo de vîrfurile cărora Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrân vede Bosforul şi dincolo de Bosfor dealurile roşietice de la Vanîkioi. «Este duminica a patra după sfintele Paşti, a Slăbănogului şi a mutării moaştelor sfântului ierarh Nicolae, a sfântului Prooroc Isaia şi a sfîntului mucenic Hristofor, bărbaţi trecuţi în calendarul ortodox pentru tăria de a crede într-un ideal moral, singurul fapt de cuget care dă crezămînt vieţii, scoţînd-o din făgaşul mărunt al ostenelii pentru îndestulare. Dacă se gîndeşte la Etica nicomahică a lui Aristoteles şi la natura binelui căutat, atunci poate spune că în această duminică de 9 mai, Casa Bîrlădeanu nu numai că se găseşte, în echilibru cu diversele ramuri ale activităţii ei, cu natura intimă a scopurilor; dar că el însuşi, şeful acestei Case şi păstorul ei, se află în echilibru atît cu scopurile Casei, cît şi cu virtuţile de la care se reclamă pe sine ca bărbat al epocii frămîntate şi dramatice pe care-o trăieşte. Voievodul Mihai al Ţării Româneşti demonstrase la Călugăreni în vara anului trecut că aspiraţia spre liber­tate este legea după care individul şi popoarele se desăvîrşesc, împlinindu-şi destinul. După poruncile vechi de la Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Sfînt, domnii Moldovei şi comanditarii Casei, Casa şi-a pus resursele la îndemîna luptei pentru libertate a voievodului Mihai, atît pe apă, prin şeicile corsarilor bîrladnici din Delta Dunării, cît şi pe uscat, prin toată reţeaua de bancheri, case de comerţ, cămătari, misiţi, diplomaţi şi uneltitori, spadasini şi femei influente din saray pînă la curţile europene. Mihai este al Iglisiei, unul din asociaţii Casei cu părţi negociabile, unul din puţinii aspiranţi la scaunul Ţării, care i-a înţeles sensurile adînci şi tainele legate de istorie. De curînd luase sfîrşit aventura trimisului voievodului, căpitanul Mîrzea pe care el l-a ajutat să anihileze intrigile fostului voievod Mihnea Turcitu, căpi­tan nu numai abil şi viteaz, iscusit în treburi de taină, dar la fel de iscusit în dragoste, care, ucigîndu-l pe Saladin Chiorul, împăratul Cycladelor, printr-o întîmplare ajuns duşman al voievodului, salvînd-o pe Mărgărita Basarab de robie, robindu-i inima şi în acelaşi timp deschizînd Egeea şi Mediterana pînzarelor şi galioanelor şi caravelelor Casei „Bîrlădeanu şi Fiii”, a pus premizele uneia din cele mai fascinante vise: ieşirea din Mediterana în Atlanticul cucerit de spanioli prin Columb şi stabilirea unui comptuar, sub patentă franceză, ori a majestăţii sale britanice, undeva în Lumea Nouă, de unde, zeci de ani, prin Flotas del Oro s-au scurs în tezaurul spaniol, avuţiile fără seamăn ale acelei lumi fabuloase. Comptuarul, aflat în afara iscoadelor turceşti, în afara suzeranităţii otomane din Egeea şi Mediterana, dincolo de un negoţ pe apă mereu sub teroarea piraţilor algerieni şi tunisieni, în directă legătură cu Casa Függer prin sucursalele aces­teia din Londra şi Paris, ar putea ajuta nu numai finanţele Casei Bîrlădeanu, dar mai ales visteria personală a voie­vodului Mihai şi prin aceasta lupta lui pentru libertatea comerţului cu Nordul prin Marea Neagră, asupra căruia Casa Bîrlădeanu ar căpăta, dacă nu monopolul, atunci sigur un regim preferenţial contra unor părţi negociabile cedate voievodului la vremea lui neguţător pe cît de iscusit, pe atît de temerar. Dragoş Voinea Bîrlădeanu calcă uşor pe covorul gros, sîngeriu de Buhara, cu pasul legănat caracteristic mari­narilor, aplecîndu-se deasupra globului terestru reprodus după globul lui Martin Behaim din Nürenberg. Îşi plimbă privirea peste „Oceanus indicus occidentalis”, fără să vadă decît vag monştri marini desenaţi în zona insulei Hispaniola. Vede de fapt ţărmul verde al unei insule minunate, plină de palmieri care înconjoară un munte albăstriu, cu vîrful împodobit de nori albi, strălucitori. Vede brizanţii spărgîndu-se cu spumă diamantină de acel ţărm fermecat. Aude ţipetele pescăruşilor, foşnetul valurilor lingînd bordurile pînzarului preaiubit Biruinţa. Aude vîntul în arboradă, scîrţîitul palancurilor şi vergilor: oftează, pentru el marea şi-a închis porţile, legile de fier ale Casei îl cer aici, la Bebek, aproape de Istanbul, în inima treburilor de taină care vreme de patru veacuri au făcut din Casa Bîrlădeanu, una din cele mai puternice case de negoţ la răspîntia dintre Răsărit şi Apus. Întemeiată la Bizanţ de un Radu Voinea Bîrlădeanu înainte de descălecatul lui Dragoş Voievod la apa Moldovei cu piraţi bîrladnici ieşiţi pe şeicile lor iuţi în căile de comerţ ale genovezilor pe Marea Neagră, făcînd negoţ cu Caffa, Maurocastro şi Trapezunt, mai tîrziu ieşind în Egeea şi stabilind comptuare la Smirna, Iskenderum şi Alexandria, în Rhodos şi Cipru, peste vreme la Civitavecchia şi Marsilia, Bîrlădenii şefi ai Casei au navigat pînă la vîrsta de 40 de ani, după care primul născut a preluat conducerea Casei, fiindu-i oprită ieşirea pe mare. La 25 de ani toţi feciorii Casei sînt legiuiţi şi juraţi să se însoare numai cu femei din Ţara de Jos, dacă se poate cu bîrladnice, fiice de corsari domneşti de prin bălţile Dunării, femei care tot de patru veacuri păstrează proaspătă şi neştirbită limba românească şi obiceiurile de-acasă. Peste şaptezeci dintr-o sută de mateloţi sînt oameni de la Dunăre, de la Chilia şi Galaţi, de la gura Prutului şi dintre ceilalţi vlahi, morovlahii de la Adriatica, mateloţi încercaţi, nu rareori piraterind cu uskocii împotriva navelor otomane sau veneţiene, găsindu-şi scăparea de ştreang şi ţeapă în colonia Bîrlădeanu de la Biűiűk-Bebek, pe ţărmul rumeliot al Bosforului, la trei leghe mai în sus de colonia genoveză Galata. Dragoş Voinea Bîrlădeanu revine la fereastră, după ce întoarce clepsidra cu nisip, una din clepsidrele de navigaţie din sticlă de Murano, operă a sticlarilor dogelui şi a astronomilor, care măsoară cu precizie jumătăţile de oră. Multele jumătăţi de oră ale vieţii lui, mereu pe muchie de cuţit, mereu şerpuind printre stîncile cumplite ale acestui sfîrşit de veac XVI, care este marto­rul prăbuşirii şi falimentului celei mai mari împărăţii a lumii. Spania lui Filip al II-lea, regele care şi-a ucis imperiul din fanatism religios şi din neştiinţa legilor care guvernează banul. Cucerind Lumea Nouă, Spania s-a pierdut pe sine, lipsindu-i măsura şi sensul realităţii. Bîrlădenii au ridicat un alt fel de imperiu. În inima împără­ţiei Bizanţului, au văzut-o în toată măreţia şi splendoarea măririi, ca şi în amurgul ei, au asistat la decăderea şi prăbuşirea imperiului bizantin şi la înălţarea pe ruinele acestuia, a imperiului otoman, care, după epoca de slavă şi grandoare a lui Soliman Magnificul, iată, sub acest sultan Mahomed al III-lea, domnind de-o jumătate de an, următor bicisnicului Amurat III, dă semnele tuturor bolilor care în delungul vremurilor au surpat puterea imperiilor, prăbuşindu-le în uitare. Deschide fereastra cu ramă de fier, sorbind lacom aerul plin de odorile Bosforului. Are ochiul ager şi distinge limpede pe ţărmul anatolian, la Kandilli, cum cămilarii adună asinii, cămilele şi tabunul de cai pentru caravanele de negoţ şi cele sacre, pentru Mecca. Pe Bosfor trec spre Istanbul caicele grădina­rilor şi pescarilor. Caicul daurit a lui tershane emini, mai marele şantierelor navale imperiale pluteşte uşor spre Rumeli-Hisarî, vîslit de robi creştini – vede ramele mişcîndu-se ritmic, sclipind în soare cînd vîslaşii întorc pana pe lat, vede kioşkul albastru, cu ciubucăria aurită sub care stă Babiali Osman. Ştie că, întorcîndu-se de la cetate, Babiali va acosta la cheul Casei, pentru a-i face o vizită. Îşi mută privirea în curtea şantierului, vede silueta zveltă a pînzarului galion Libertatea pe cala de lansare, cu puntea albă, abia ieşită de sub rindelele meşterilor, lucind moale, cu castelul pupa vopsit proaspăt în albastru intens şi, acolo, singur, privind nu se ştie unde, nemişcat, îmbrăcat ostăşeşte în negru, sumbru, căpitanul lui cel mai încercat, morovlahul Radu Nanu Păcurar, omul în care şi-a pus toate speranţele, omul pe care, iubindu-l poate mai presus decît pe ai lui toţi, l-ar vrea asociat şi poate urmaş, Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Tînăr arătîndu-se prea mult iubitor de călătorii pe mare şi prea puţin iubitor de ştiinţa afacerilor, de înţele­gerea istoriei şi de aplecarea spre meditaţie. Tresare cînd se aude sunetul clopoţelului şi cînd un glas izvorît parcă din pereţi spune pe rumânie: — Kon Mozes Trianidos, domnia ta. Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrîn iese în coridor şi coboară sprinten scara din lemn de stejar lustruit, în prînzitorul luminat prin vitrourile închipuind nave plutind pe ape de un albastru transparent, pline de peşti şi monştri marini.

Cartea întîi Tîrgul de robi       Turnul lui Balduin de Flandra   1   Lumina albăstruie cade în trîmbe strălucitoare peste forfota mulţimii care‑l înghesuie pe căpita­nul domnesc al tighecenilor, Mîrzea, spre uşile bisericii mi­tropolitane de Tîrnovo. Este duminică 6 aprilie 1596, zi a sfîntului Eutihie, patriarhul Constantinopolului. Zi de denie şi de tîrg. Strigătele salepgiilor şi vînzătorilor de bragă turci ducînd pe umeri vasele de alamă burduhoase, pe capacele cărora sînt prinse mahmudele de argint care clinchetesc vesel sînt acoperite de strigătele mărgelarilor şi marchi­tanilor vlahi din Vlahia Mare, cu care se amestecă laudele neruşinate ale neguţătorilor greci din Pera şi Galata; laude aduse mătăsăriilor de Brusa şi chihlimbarurilor de Erzerum, spînzurate de prăjini înalte, la vedere. Martologi bulgari în ilice coboară stradelele înguste şi întortocheate, pavate cu piatră de rîu, ţinîndu‑se de coada măgarilor încărcaţi cu bărbînţe de brînză şi caş; ori cu pături colorate, ţesute din păr de capră. Sînt acolo olăriţe bulgăroaice, pieptoase şi sprînce­nate, vînzîndu‑şi ulcioarele smălţuite, sînt cărvănari morovlahi[1], cu tejghelele acoperite de cojoace şi dolame, sînt neguţători de cocoşi turceşti şi porumbei călători, sînt tătari de Dobrogea, ţinînd de frîie cîte opt basmeţi scunzi, flocoşi, cu nările tăiate, cai iuţi şi vînoşi în jurul cărora se foiesc cîţi­va timarioti turci, înarmaţi cu săbii încovoiate, încălţaţi cu cizmuliţe de safian, purtînd şalvari verzi, culoarea profetului, şi a binecredincioşilor închinători ai lui Allah. Sînt şi singurii înarmaţi, în afară de tătari şi morovlahi. Călare pe Şeitan, cu şoimul pe umăr, căpitanul se lasă în voia mulţimii. Este îmbrăcat ca un baatur nohai. Cizme roşii din piele de ţap, cu pinten de argint. Şalvari dintr‑o mătase grea, albăstruie, de Veneţia, ca şi cămaşa, peste care poartă pieptar din piele de bivol, ţintat, căptuşit cu o za sub­ţire, coleret de oţel, calpac din blană de rîs şi pe umeri o pelerină de mătase sîngerie, de Samarkand. Arc, cucură de săgeţi, prinsă la oblînc, sabie, cele două hangere înfipte în brîul din piele; coburii grei închişi cu lacăte şi la spatele şeii o burcă de karakul strînsă sul, burcă ce stîrneşte şoaptele de admiraţie ale pricepătorilor. Primăvara timpurie a izbucnit parcă astăzi, în cinstea acestui Eutihie, pe care‑l sărbătoresc clopotele mitropoliei în dangătele lor solemne. Căpitanul ciuleşte urechile. Îşi ţine ochii întredeschişi leneş, stă în şa după obiceiul tătarilor, cu trăgătorile scurtate astfel încît genunchii îi ajung aproape de greabănul calului şi nu pare să bage de seamă nimic din ceea ce îl înconjoară. Îl ştie prin preajmă pe robul său Ahmet, tătar din tribul Şürakül, după cum ştie că a ajuns de la Tîrgovişte la Tîrnovo; aici în medeanul tîrgului şi‑n duminica de 6 aprilie va afla cel din­tîi semn din partea lui vodă Mihai. Se pare că dangătele clopotelor îşi schimbă şi ritmul şi sunetul. La început a bătut clopotul mic din turnul clopotniţă. Acum bat trei clopote. Cel din clopotniţă rar, alte două din curtea mitropoliei – des, suprapunîndu‑se ciudat pe clipa dintre două dangăte ale celui mare. Acum bat patru clopote, două cîte două. Dangătele acestea cu tîlc se izbesc de pereţii de piatră ai prăpăstiilor şi viroagelor, deasupra cărora se caţără casele înalte ale tîrgu­lui, altădată cetate de scaun a Asăneştilor şi ţarilor bulgari, astăzi căzută sub iatagan, cum toată Bulgaria este sub iatagan şi sub stăpînire turcească, ca paşalîk. De cum a trecut Dunărea mai jos de Giurgiu, noaptea, prin bălţile de la Greaca şi l‑a dus o şeică, vîslită de priveghetorii de la Prundu, a intrat în altă lume. Stăpînirea necruţătoare a înaltei Porţi se vădea de la garnizoanele cetăţilor, pînă la cadiii aşezaţi prin medeane să judece pricinile dintre osmanii stăpîni şi bulgarii cotropiţi. Flamurile verzi ale profetului pe donjoanele Rusciukului. Pe cetăţuile de pămînt de la Hlebarovo, Popovo şi Suşice. Patrule de spahii pe şleahul de la Tîrgovişte. Caravane de cămile ale geamgiilor turci. La caravansaraiuri loc numai pentru închinătorii lui Allah. Glasul muezinilor, mai puternic decît cel al clopotelor orto­doxe. Şi altceva, dincolo de această privelişte a puterii osmane: mişuna fară răgaz a oierilor bulgari spre Tîrnovo. Ori a martologilor călări pe măgari şi catîri. Un fel de scur­gere a bulgarilor şi românilor, dinspre părţile dunărene, spre vechea cetate de scaun a lui Ioniţă Asan şi Şişman. Văzîndu‑l, oamenii aceia îl ocoleau. Îi auzea scuipîndu‑i urmele. Trăsăturile mîrzacei, mama lui din tribul nohailor, iubită de oşteanul din Ţara de Jos care i‑a fost tată, trăsături pe care le poartă cu o mîndrie sălbatecă, îl ajută şi în această călătorie diplomaticească, poruncită de domn. Scoate un fel de nechezat mînios, pentru că, dacă vodă i‑a poruncit să ia calea Istanbulului, vel logofătul său şi al Ţării, Theodosie Rudeanu a fost acela care, în şapte nopţi, i‑a descurcat iţele politiceşti care trebuiesc retezate în cetatea împărătească de pe ţăr­murile Bosforului. Mîrzea se descurcase binişor cu sabia în bătălia de la Călugăreni, cîntată de poeţi ca Stavrinos, sau cronicari historicieni ca Balthazar Walter silezianul, care‑au fost de faţă. Se descurcase şi mai bine în bătăliile de astă iarnă, de la Putineiul şi Şerpăteşti, cu marele han şi Hoarda de Aur. Mai bine decît oricînd se descurcase în lupta tainică, tot de astă iarnă, împotriva plasei ţesute de răposatul mare logofăt Chisar, menită să aducă Hoarda în spatele oştirii domneşti, în noaptea cînd oştile sultanului ar fi izbit‑o în pădurile de la Giurgiu. Capul nobil şi îndărătnic al Chisarului a căzut sub securea gîdelui în ajunul Crăciunului, cu el căzînd mîna înarmată pe care‑o avea Mihnea Turcitul în coasta şi‑n inima voievodului Mihai. Aşa a crezut el. Aşa au crezut fraţii lui de arme, căpitanii Gheţea şi Racea. N‑a fost aşa. Trădarea este un balaur cu nouăzeci şi nouă de capete. Tai trei, îi cresc alte nouă în loc. Blestematul de vel logofăt ştie că a studiat la Cracovia cei patru ani la umanioare, fiind bacalaureat, înainte de a intra în slujba marelui hatman Ian Zamoyski, unde şi‑a cîştigat gradul de locotenent de dragoni luptînd în Ucraina, împotri­va nohailor, şi în Galiţia, împotriva regimentelor lui Maximilian de Habsburg. Ce nu ştie vel logofătul Theodosie, care ţine un catastif tainic cu vieţile căpitanilor, diplomaţilor, înalţilor slujbaşi şi curteni de la Cetatea de Scaun a Tîrgoviştei, este că a fost nököt la Bachcisarai, în garda marelui han şi că cinci luni, în anul 1589, a fost în polcul atamanului Lobodă, apoi la Sici, de unde a plecat cu şeicile căzăceşti pe Nipru, făcînd piraterie în apele Caffei şi ajungînd, pînă la Sinop Burun, pe un galion prădat genovezilor. Se lasă pătruns de căldura soarelui primăvăratec, de miresmele aţîţătoare care‑l năvălesc din toate părţile: de piatră încinsă şi rădăcină de izmă, de piei de oaie bine argăsite, de cai năduşiţi şi de marchitănii proaspăt scoase din cufere; de femei tinere şi bărbaţi în dolame. Priveşte cerul senin, luminos, vibrînd plin de prospeţime şi îşi spune că, dacă are harul războinicului, nu şi l‑a descoperit încă pe cel al intrigantului; ori al diplomatului, dar că, oricum, este dator să încerce şi că, mai la urma urmei, de ce să nu aşeze alături de laurii culeşi cu sabia, pe cei agonisiţi cu agerimea minţii?... Să fie dangătele acestea încifrate cel dintîi semn?   [1] Morovlahi, români de pe Coasta Dalmată (n. red.)

…Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi simţământul datorinţei ce avem de-a păstra şi de-a mării pentru viitorime această preţioasă moştenire!           N. BĂLCESCU                 I.           Era în seara celei de a treia zi de când lăsaseră baia de la Bratilovo, pierdută în valea Motrului. Până dincolo de obârşia Cloşanilor îi călăuzise vătaful Buzea Gavrilă, sub scutul nopţii şi al codrilor. La despărţire, Buzea Gavrilă îngenunchease la scara măriei sale şi se legase cu jurământ să-l slujească cu dreaptă credinţă, ca pe izbăvitorul şi mântuitorul său. Prin întuneric, ochii moşneanului străluceau în lacrimi.           … Cale lungă, drum bătut la trap ţăcănit, prilej de gânduri, mai ales când măria-sa călăreşte cu fălcile încleştate, când călăuzii sârbi tac ca peştii, nadă de vorbă negăsindu-se nici la Simion, vătaful copiilor, nici la Pătru din Copăceni, ci numai la Ion Popovici, călăuz bănăţean, om cu obrajii rumeni, cu privirea luminoasă şi veselă, ascunzând sub mustăţile tuşinate şi la colţul ochilor o viclenie subţire şi o şiretenie cuviincioasă. Căpitanul Mârzea simte încă pe buze sărutul fierbinte al Dobriţei. În piept parcă-l ard sânii rotunzi, pieliţa arămie, caldă şi îmbietoare. Cât sunt de pricepute câteodată muierile şi cât ştiu ele s-aline sufletul bărbatului!…           Dobriţa, băieşiţa de la Bratilovo, a înţeles parcă din ochi cumpăna şi zbuciumul drumeţului. Poate se afla şi ea într-o cumpăna asemănătoare, în faptul acela de primăvară?!… L-a primit la sânul ei, l-a mângâiat cu degetele încă nebătucite de munci, i-a zâmbit cu capul răsturnat pe spate, cu ochii cercetând cerul. N-a fost în încleştarea lor numai un saţiu al trupului, care se cerea împlinit. A fost o mângâiere de oameni singuri şi însetaţi, care s-au găsit lângă un izvor, după o drumeţie lungă prin arşiţă. Sunt lungi căile vieţii. Întortocheate uneori, alteori drepte. Umbrite sau arse de soare. Bătute de crivăţe sau alintate de zefiri. Înţelept este ca, atunci când poposeşti să nu drămăluieşti măsura odihnei şi nici să numeri ca un zaraf clipele zburdate ale unei dragoste fără zgârcenie dăruită. Clipele acelea se adună în coburi ca nişte flori. Aşa cum spunea Radu, unele se ofilesc mai repede. Altele mai încet. Altele de fel. Rămân undeva, în vreo tainiţă de suflet, ca să iasă la lumină la răstimpuri de tristeţe şi singurătate…           Dobriţa e o floare care n-are să se veştejească. I-a răsărit în cale atunci când era dornic de ea. Mireasma ei îi stăruie în suflet ca dulceaţa unor cântece auzite în copilărie. Caii treapădă pe şleaul care şerpuieşte sub poala codrilor de la poalele munţilor. Amurgul îşi ţese pânzele de aur peste lume.           Sub lumina zorilor au fost în valea Cernii. Se auzeau cocoşii de munte sunând din trâmbiţe şi bătând din aripi. Îşi repezeau chemări din vârf de brad în vârf de brad, din vârf de munte în vârf de munte.           Valea Cernii era învăluită într-un pâcliş de ceaţă străvezie.           Spre Sgliver se buluciseră turme de nori plumburii, târându-şi burţile scămoase prin văi.           — Aspre şi întunecoase locuri, spuse măria sa, mai mult pentru sine, plimbându-şi privirile peste marea de brazi bătrâni cât lumea, peste coastele de piatră sură, peste grohotişurile spălate de ape.           — Locuri pustii, măria-ta, răspunse Ion Popovici. Nişi oierii noşti nu-şi poartă ciopoarăle pră văile astea… Aişi s-a înecat căţaua lu Negru Vodă, când umbla măria sa la vânat. O chema Cerna. Cerna s-a chemat de atunci apa. Da' se vege treaba că umblă duhuri pră vale. Noapcea se aud glasuri, şi glasuri, plânsăce şi suspinuri, de ce sacă la inimă. Ţara lui Negură împărat, măria-ta.           Voievodul a încuviinţat din cap. Şi-a potrivit dulama pe umeri, poftind să plece mai departe.           De pe vârful Cerbului au coborât în Plugova. Au mas într-un săivan, unde oameni păroşi, cu burcile întoarse pe dos, i-au ospeţit cu brânză şi terci cald de mei. Au căutat pe sub sprâncene la măria sa şi l-au preţăluit din ochi. De la Plugova, pe sub poalele codrilor, au mers întins, ocolind satele care mijeau în vale şi pe care Ion Popovici le desluşea cu glas moale şi tărăgănat:           — Colo se vege cetatea de la Meegie1. De acolo şi de la Temişoara ne împresoară păgânul. Ne-a luat şi cenuşa din vatră, pentru iernatic afurisâtul de Sinan Paşa…           Au lăsat Iablaniţa în stânga, strecurându-se pe poteci numai de pământeni cunoscute. A doua zi, au trecut pe lângă Lăpuşnicel, au ferit Pataşul şi Bozoviciul şi sub seară s-a văzut, pe un fir de vale, Oraviţa. Târgul l-au ocolit spre miezul nopţii, spunându-le Ion Popovici că are oaste turcească şi cadiu care judecă pricinile ivite între osmani şi pământeni, iar a treia zi au trecut de Greoni şi de Mercina, intrând în olatul Vârşeţului.           Sârbii se mai înseninaseră. Caii erau osteniţi şi călătorii plini de colb. Cum a rămas Mercina în urmă, Ion Popovici şi-a scos cuşma, şi-a făcut trei cruci rare, apoi zâmbind şi-a strunit calul flocos, trecând din fruntea convoiului, în coada lui, alături de Pătru din Copăceni.           — Mulţamu-ţi, Doamne… De acu încolo, Duşane, treşi în faţă. Tu cunoşti locurile şi tu răspunzi pentru măria sa.           Duşan, un sârb mărunt şi negru, a dat din cap, punând pinteni. A cârmit-o spre miazănoapte, umblând până-n vremea înserării printr-un codru bătrân de şes, în care stejarii crescuseră cât turlele de biserică.           — Măria-ta, Duşan zişe că aişi a porunşit banul Sava să îngăduim până ne iasă în cale, rupse tăcerea vorba domoală a lui Ion Popovici.           Au descălecat, slăbind chingile cailor, trăgându-i de urechi şi frecându-i cu şomoioage de iarbă la ochi. Era o rarişte prin care se strecura, sunând subţire, un pârâiaş. Văzând că sârbii pun pinteni şi se topesc în măruntaiele codrului, Simion vătaful a mormăit nemulţumit. Urmat ca o umbră de Pătru din Copăceni, a dat ocol poienii, scotocind tufele şi umbrele care începuseră să se cearnă prin frunzişul mărunt.           Voievodul se tologise lângă pârâu şi-i privea zâmbind. Caii începuseră să pască, tăind lacom cu dinţii iarba fragedă. Era o pace în care oamenii îşi auzeau gândurile. Căpitanul Mârzea, care aştepta la poruncă lângă măria sa, a înţeles glasul zâmbetului care-i luminase faţa. Codrul şi poporenii sunt cele mai credincioase tainiţe pentru cel ce poartă sămânţa răscoalei. A zâmbit şi el, văzându-l pe Simion întorcându-se plouat din cercetarea sa şi dezlegând cu multă sfială sacul pe care-l purtase legat la oblânc şi despre care nu suflase o vorbă tot drumul.           … Se-ntunecase. Pădurea îşi molcomise freamătul. Se auzeau doar paşii făcuţi de lighioane şi aici, aproape, băsmuiala lină a pârâului. Voievodul îşi limpezise faţa de colb, apoi sorbise îndelung, ca unul mistuit de arşiţă. S-au limpezit cu cuviinţă şi ceilalţi. Au adăpat fugarii. Ca şi când ar fi primit porunci straşnice, Pătru, Ahmet şi Ion Popovici, ducându-şi caii la mână, s-au aşezat strajă pe marginea poienii, ţinând intrările potecilor. Noaptea era luminoasă şi înaltă. În licărişul slab al stelelor i s-au dezlegat lui Mârzea tainele sacului purtat de Simion.           Vătaful a scos din el un coif din oţel subţire de Damasc, fără pene, apoi o platoşă de seraschir, tot din oţel albăstrui.           Au urmat cotarele şi mănuşarele. Mihai s-a lăsat mâinilor dibace, care în câteva clipe au legat curelele platoşei, au potrivit solzii cotarelor şi mănuşarelor, au vârât în sac cuşmuliţa, aninând de umerii largi ai voievodului o mantie scurtă de purpură, încopciată cu o gaică bătută în rubinuri. Era singura podoabă pe care-o purta voievodul. După ce-a mântuit slujba pe lângă măria sa, vătaful s-a închinat, ştergându-se pe urmele celorlalţi. Mârzea a desluşit zgomotul sec al cocoaşelor.           Simion se-ndepărta, în fiecare mână cu câte un pistol.           Voievodul se lăsase la loc în iarbă. Se rezemase într-un cot, ţinând coiful în arcuitura lui.           — Căpitane!           — Poruncă, măria-ta!           — Vino lângă mine! Lasă mâna din straja paloşului. A râs uşurel. Simion vede în fiecare om un duşman, şi-n fiecare umbră o ameninţare. Haide! Nu aştepta să-ţi spun de două ori… Până să vină solii, avem răgaz să schimbăm o vorbă.           Eşti tăcut, căpitane Mârzea. De aceea îmi place să mi te ştiu pe urme. Tăcerea-i de aur, spun bătrânii şi înţelepţii. Ar putea s-o ştie şi căpitanul Racea.           Mârzea, care i se culcase aproape de picioare, i-a văzut ochii strălucind. Nu cu strălucirea rea a oţelului. O strălucire ca o nădejde şi ca o căutare.           — Când simţi că te năpădesc gândurile, cui te mărturiseşti, căpitane Mârzea?           Oşteanul a tresărit. Niciodată nu fusese aşa de aproape de măria sa. Şi niciodată nu şi-l simţise aşa de apropiat.           — Fraţilor mei de cruce, doamne!… Lui Şeitan!… Şoimului!… Lui Ahmet!…

I.           Porunci după porunci se slobozeau de la conac şi erau purtate de vătafii boiereşti în goana cailor, spre satele rumânilor din cuprinsul moşiei, pe la vătămanii tamazlâcurilor de vite şi pe la pârcălabii boiereşti. Erau date parcă de-a-ndoaselea, stricând rânduiala statornicită de vreme şi de cum se cerea făcută însăşi munca câmpului.           De aceea pârcălabul Muşat al Drăgoieştiului sta în mirare, scărpinându-şi ciuful capului plin de paie şi fulgi. Descălecase la rădăcina unui pom din marginea pădurii şi se aşezase, ţinând frâiele calului priponite de vârful botinei. Şi a pus harapnicul lângă el şi acum a prins să se scarpine cu amândouă mâinile în cap.           Al dracului Pâneciu, logofătul! Cum face, cum nu face, dar când răzbeşte la butiile boierului cu vin aspru de nisipuri, nu se lasă până nu răsuflă în fundul doniţei. Asta-i măsura lui. Muşat râde, arătându-şi dinţii negri şi rari. Ăsta da om, ăsta da vin. Nu ţi se umflă capul de el, nu-ţi vine cu leşin de la inimă, dar parcă-ţi bei minţile de nu ţi le mai poţi aduna. Ce dracu' o fi vrând boierul să mute oamenii de la heleşteu la bucate, când nici carele nu-s gătite cum trebuie? Până-n seară are poruncă să tragă toate crucile de grâu, jumătate la curte, jumătate unde-s gropniţele. Şi mai calea-valea cu cele de la curte, că le-ar duce vitele astea încăpăţânate de stau să-i primească poruncile, dar cele de la gropniţe trebuie să le care cu robii de la temniţă, că să nu ştie nici vântul, nici pământul unde-s.           Îşi ridică ochii, dând cu ei de rumânii care aşteaptă poruncile. Dracu' să-l poarte de barbă pe moş Drăgoi ăsta, de i se uită aşa, până-n măduva oaselor.           — Nu te mai boldi la mine, viperă bătrână, că acu te găbjesc!           Se ridică pe picioarele crăcănate, împungând cu capul spre rumâni.           — Bă!… Să ascultaţi ce vă spun! Trudiţi-vă să ieşim bine cu porunca boierului, că altfel…           Le arătă gârbaciul.           —… mă cunoaşteţi voi pe mine, că la supărare, de…           Muşat e mic de stat, numai vine. Capul lătăreţ, una cu umerii, legat numai printr-o palmă de gât gros şi butucănos. Un deget de frunte, apoi două funii de sprâncene, ochi mici şi repezi, nasul însemnat la vârf de hangerul cneazului din Cremenari, chipul buhăit de beţie.           — Bă, Lambrule, să-ţi duci oamenii şi să vă-nhămaţi la care. Boierul a dat poruncă să nu vadă urmă de vită prin praf şi prin curte. Tu să ridici bucatele din părţile Argeşului şi să le tragi la curte. La carul cu roatele cercuite să-l înhami rotaş pe moş Drăgoi, că prea se uită, nu ştiu cum… Tu, Gheorghe, nu mai bate din buze, că te bat eu acuşica. Să tragi grâul de la ponoarele Crucii din Deal. Să le tragi până-n marginea ogrăzii ţigăneşti. Să le laşi încărcate acolo… Hai! Ce vă boldiţi la mine? La chindie, treaba-i mântuită. Daţi zor, ca să auzim de bine.           Drăgoieştenii se răspândesc care pe unde-i cheamă capii colibelor şi cetelor de lucru. Ştiu fiecare cum şi cu cine munceşte. Dar tocmeala asta nechibzuită le zbârleşte bărbile.           — Staţi o clipă, oameni buni!           Forfota se opreşte. Moş Drăgoi păşeşte înaintea sătenilor.           — Ce vrei, jigodia dracului? La lucru!… La lucru!… Să nu scoţi o vorbă, că te calc în picioare!           Muşat spumegă şi răcneşte, parcă stă să-l strângă cineva de gât. Aşa face hoitul ăsta bătrân în fiecare dimineaţă când îi porneşte la lucru. Mereu se pune de-a curmezişul.           — De ce nu dă boierul vite să tragă la care? Că doar gem ţarcurile de boi ungureni, graşi şi stătuţi! Au cumva asta-i porunca domniei tale, pârcălabe, să ne mai încălzeşti puţin?           Moş Drăgoi îşi pironise ochii în ochii lui Muşat, care jucau, cătând să se ferească pe o latură.           Gustul vinului, sculatul ăsta de dimineaţă, poruncile astea şi câinele de rumân sunt peste baierele răbdării unui pârcălab boieresc ca el. Pune pinteni şi calul sare înainte aşa cum a crescut, cu dinţii rânjiţi să muşte. Muşat ridică harapnicul greu, dar toate câte au fost abia de şi le mai aduce aminte…           Gheorghe prinde calul de frâu, lângă zăbală, şi-l opreşte din zbor, pălindu-i un genunchi în burtă. Lambru îl smulge din şa, îndată îşi simte coastele năpădite de pumni şi genunchi. Geme din greu, căutând să se scuture. O spumă albă i se scurge în barbă. Când se ştie răpus, cu nasul vârât în ţărână, adulmecând picioarele goale ale rumânilor, se dă bătut.           — Lăsaţi-mă, oameni buni, că mor!           Lambru se pleacă la urechea lui:           — Dacă te mai ţii de muierea mea, nu mai apuci să vezi soarele. Îţi aduci aminte de seara ceea?           Vorbele şuierate ale bărbatului îl fac să se moaie de tot.           Simte parcă şi acum usturimea adâncă a cuţitului. Ar fi vrut să urle.           — Ridică-te, pârcălabe, şi aşază-ţi cinstea veşmintelor şi a feţei. Da' să nu uiţi ziua asta, dacă vrei să mai ai zile, îi spune liniştit moş Drăgoi.           Muşat se ridică gemând. Întâi în genunchi, apoi pe tălpi, îşi culege harapnicul şi, şchiopătând, se duce la cal, abia urcându-se în scări. Nu mai întoarce capul, plecând la trap spre curte. Drăgoieştenii rămân, privindu-l cum se duce.           Dinspre soare-răsare, cerul se tiveşte cu flăcări. Răcoarea dimineţii se trage dinspre timpuri la pădure şi ciocârlia zboară cântând cu putere. Se opreşte aninată o clipă de aripile ce bat pe loc, dând glas adânc, apoi se strânge ghem, lăsându-se să cadă în fânaţul aromit în care trifoiul alb şi romaniţa se pregătesc să-şi desfacă florile belşugului de lumină.           — Măi oameni, să aveţi de grijă şi să facem toate după cuviinţă, aşa cum le cere bicisnicul ăsta. Nu-i chip acu de pus cu boierul. Îi vine turcul cu putere şi ne robeşte de nici sămânţă nu mai rămâne de noi.           — Facem aşa. Numai că trebuie să ne punem la adăpost de călcare, moş Drăgoi.           — Lasă, Lambrule! Toate cu socoteală. Noi vrem uricile cu care ne-a învrednicit să fim judeci Vodă Mircea Bătrânul şi pe care hainul de boier le ţine dosite. Pentru asta trebuie răbdare.           — Răbdăm de douăzeci de ani.           — Răbdăm, că Danul a stat în cinste la toţi domnii.           — Parcă acu dacă s-o schimba domnia, nu tot el are pungile cu aur?           — Are, nu zic ba! Da' poate s-o arăta noul domn cu dragoste şi poate va oblici Ileana unde ţine şi cum ţine uricile.