Cărți istorie

Cartea Neagră A Inchiziţiei Reconstituirea marilor procese Introducere Biserica îşi revizuieşte trecutul   Roma, 10 noiembrie 1979. Comemorarea centenarului lui Albert Einstein. Sala mare a Palatului Pontifical. Ioan Paul al II-lea ţine un discurs important în care se referă la Galileo Galilei, spunând că „a avut, din păcate, mult de suferit din partea oamenilor şi a reprezentanţilor Bisericii”. Sfântul Părinte şi-a exprimat dorinţa de a se cerceta în profunzime „cazul Galilei”: „Îi invit pe teologi, pe savanţi şi pe istorici să aprofundeze, în spiritul unei colaborări sincere, examinarea cazului Galilei şi prin recunoaşterea cu onestitate a injustiţiilor, indiferent din ce parte provin, să fie şterse suspiciunile pe care acest caz le-a născut, împiedicând o înţelegere rodnică între ştiinţă şi credinţă, între Biserică şi lume.” Prin această invitaţie se iniţiază revizuirea proceselor lui Galilei, ce va cădea în sarcina unei comisii pontificale anume înfiinţată şi care îşi va încheia lucrările la 31 octombrie 1992. În viziunea actualului Papă, de altfel, Biserica nu se va putea prezenta drept protagonista unui Jubileu al păcii şi al reconcilierii, fără a se purifica ea însăşi prin căinţă, cerând iertare pentru răul pe care adeseori l-a provocat. Din această perspectivă redeschiderea cazului Galilei înseamnă un început de drum, asumat de Biserică cu toată responsabilitatea, ce vizează revizuirea „cazului Inchiziţiei” în toată complexitatea sa: recenta deschidere a arhivelor secrete ale Vaticanului, ce conţin documente ale Sfântului Oficiu de la Roma, este doar ultimul şi cel mai important pas făcut în această direcţie. Şi dacă putem înţelege cu uşurinţă motivul pentru care Biserica a început să se confrunte cu una din paginile cele mai întunecate ale istoriei sale, tot atât de lesne putem înţelege exigenţa tot mai multor oameni, interesaţi de înţelegerea istoriei europene, de a cunoaşte cu exactitate şi în profunzime istoria Inchiziţiei: în ea se grupează o bogăţie atât de mare de motive de ordin istoric, cultural, politic, social şi religios, din domeniul dreptului, de obiceiuri ca şi de imaginar colectiv, încât o putem considera unul din firele roşii cele mai importante care traversează în profunzime întreaga istorie a Europei medievale şi moderne, permiţându-ne să îi surprindem sensul şi motivaţiile.   Dincolo de legendă   Puţine evenimente istorice au avut puterea de a-şi pune amprenta pe imaginarul colectiv precum Inchiziţia. Simpla pronunţare a numelui său are o forţă de evocare deosebită, aducându-ne imaginea unor călugări tenebroşi şi fără chip care, înfăşuraţi în rasa lor, ascultă spovedaniile unor amărâţi nefericiţi, torturaţi în subteranele întunecate, luminate de pâlpâirea nesigură a unei torţe. În general, orice cuvânt referitor la istoria Inchiziţiei – Marele Inchizitor, Suprema, Tribunalul Sfântului Oficiu, renegare, auto-da-fé, tortură, rug – a devenit simbolul însuşi al unui sistem cu puteri opresive şi inumane, fără milă şi neînduplecate, prin care conştiinţa omului este strivită şi mulţimile celor lipsiţi de apărare sunt paralizate prin teroare. De la Dostoievski la un cronicar de ziar, de la literatură la cinema, inchizitorul este în mod sigur şi cu o evidenţă absolută o figură cu trăsături bine definite. Dacă în multe cazuri această imagine reflectă cu adevărat realitatea istorică, tot atât de adevărat este că în jurul ei s-au ivit născociri fanteziste, lipsite de discernământ critic. Şi nu întâmplător legenda neagră a Inchiziţiei ia naştere pe timpul Iluminismului, ce îi va stabili canoanele, chiar iconografice, preluate ulterior atât de cultura populară cât şi de mediile intelectuale. În secolele XVIII şi XIX atacul împotriva Inchiziţiei se înscrie într-o dispută mai amplă, în care raţiunea critică este mai întâi opusă fenomenului considerat a fi obscurantismul bisericii, iar mai pe urmă noile state europene, sau cele reînnoite, fiice ale Revoluţiei franceze, deci laice, sunt opuse puterii Bisericii. Distorsiunile rezultate din această comparaţie istorică, apărută pe fundalul unei lupte politice şi ideologice cu scopuri bine precizate, continuă să acţioneze. Ceea ce trebuie făcut este de a avea curajul să abordăm cu implicare afectivă, dar şi cu o privire lipsită de prejudecăţi, istoria Inchiziţiei, lăsând în urmă legenda creată, conştienţi fiind că ea totuşi nu s-a născut întâmplător; să depăşim mitul cruzimii sale, fără a nega duritatea reală care a caracterizat-o; să încercăm în special de a o reîncadra în contextul istoric, singurul capabil de a-i restitui în întregime înţelesul.   Motivele şi momentele apariţiei Inchiziţiei   Inchiziţia apare ca instituţie la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al XIII-lea şi acţionează, cu intensitatea diferită, până la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest interval de timp, de aproape cinci secole, ea şi-a schimbat de mai multe ori înfăţişarea, modificându-şi şi adaptându-şi instrumentele de care se folosea, schimbându-şi obiectivele şi strategiile, întreţinând relaţii diferite cu puterea politică. Tabloul este cu atât mai complex cu cât Inchiziţia nu a fost niciodată în structura sa interioară o instituţie unitară şi omogenă, diferind chiar în mod evident după statul în care s-a dezvoltat: în fiecare din diferitele regiuni în care au acţionat inchizitorii au existat practici, obiceiuri, strategii de oprimare foarte diferite între ele. Deosebirea regională este atât de accentuată încât mai corect ar fi să vorbim de Inchiziţii şi nu de Inchiziţie. Suprema spaniolă a însemnat ceva cu totul diferit de Sfântul Oficiu roman, tot aşa cum lupta împotriva catarilor s-a deosebit în mod evident de persecuţia ereziei din Germania sau din Italia din aceeaşi perioadă. Inchiziţia ia naştere între 1180 şi 1231, când capătă o primă formă definită, în ambianţa luptei împotriva ereziei catare. După secole de creştinism unitar, se dezvoltă, în sudul Franţei în special, dar şi în regiunile dimprejur, o erezie care îşi manifestă imediat capacitatea de difuzare şi prozelitism în sânul noilor clase sociale, apărute în urma renaşterii urbanismului şi a economiei de după anul 1000. Pentru Biserică evenimentul devine profund îngrijorător: pentru prima oară după nenumărate secole, apare o formă organizată de religie alternativă la cea oficială; catarii înfiinţează o adevărată Biserică proprie, cu toate atributele ei, preoţi, ritualuri, rugăciuni, cărţi în care sunt stabilite principiile de bază ale doctrinei. În mod preventiv se ia hotărârea de a fi folosită forţa pentru reprimarea ereziei: pedeapsa cu moartea, confiscarea bunurilor acuzatului şi în ultimă instanţă folosirea torturii, devin în mod progresiv instrumente obişnuite. Hotărâtoare pentru afirmarea rolului Inchiziţiei este însă cruciada victorioasă împotriva catarilor (1212–1229): după înfrângerea lor militară apare într-adevăr necesitatea supravegherii unui duşman ce se poate ascunde în spatele unor false înfăţişări, sub faţada unei adeziuni mincinoase la religia oficială.   Logica: refuzul diferenţierii   În orice început se anunţă deja un destin, sunt definite tonalitatea şi structura celor ce vor urma: faptul că Inchiziţia s-a născut în lupta împotriva fenomenului catar, ne permite să înţelegem logica care va domina istoria însăşi a Inchiziţiei, de-a lungul celor cinci secole următoare; persecutarea evreilor, a moriscos-ilor (arabi convertiţi), a vrăjitoarelor, a liberilor cugetători, a misticilor, diferă ca obiect, dar nu ca motivare de fond prin care se susţine şi se justifică persecuţia: refuzul diferenţierii, a deosebirilor de opinii şi credinţe ce izvorăsc dintr-o conştiinţă – dintr-o aspiraţie – în mod hotărât liberă şi individuală. Acest refuz al individualităţii ca liberă exprimare, această căutare obsedantă a unei unităţi absolute şi a omogenităţii în sfera practicii religioase se explică doar dacă înţelegem că în secolele în care se naşte şi se dezvoltă Inchiziţia, fenomenul religios nu este considerat în mod exclusiv şi primordial drept o categorie a spiritualităţii personale, ci ca un element caracterizat în mod esenţial prin însemnătatea sa socială, politică şi morală: el implică colectivitatea, întregul unei societăţi. Unitatea credinţei e văzută ca bază a stabilităţii statului însuşi. Logica, deşi aplicată la domeniul interior, este aceeaşi care susţinuse spre exterior cruciadele: era vorba de combaterea necredinţei, care prin însăşi prezenţa ei aduce ofensă universalităţii credinţei creştine; în cazul Inchiziţiei în schimb „cruciada” este îndreptată împotriva ereticului, reprezentant al unei forme de nesupunere la creştinism, mai periculoasă, mai ascunsă.   Inchiziţia ca instrumentum regni   Deosebirile de credinţă, de păreri, de obiceiuri sunt resimţite drept nişte pericole potenţiale, capabile să destrame sistemul social, să provoace fisuri primejdioase şi greu de remediat. Pe acest fundal trebuie să înţelegem apariţia Inchiziţiei, extinderea şi durata dominaţiei sale; numai astfel se va înţelege complicitatea cu structurile puterii seculare care vor susţine neîncetat tribunalul inchizitorial: dacă universalitatea şi omogenitatea credinţei este o garanţie a ordinii sociale, a moralităţii şi a atenuării divergenţelor politice şi ideologice, este limpede că statele vor avea tot interesul de a păstra în funcţie acest preţios instrument de presiune asupra conştiinţelor şi de reprimare a diferenţelor, deoarece existenţa unui crez religios unic devine pentru fragilele formaţiuni statale din secolele XV şi XVI, un liant social şi politic de neînlocuit. Alianţa naturală dintre puterea politică şi structurile inchizitoriale duce în unele cazuri la inversarea raportului: se trece astfel, după cum s-a întâmplat în Spania, la o subordonare totală a tribunalului inchizitorial faţă de puterea monarhică, care găseşte în acesta un instrument excepţional şi eficient de control „poliţienesc” al supuşilor, de oprimare exercitată de sus asupra lor. Nu trebuie să uităm că Inchiziţia acţionează în vremuri în care lipseşte cu desăvârşire ideea de toleranţă şi de respect al libertăţii particulare, idei care se vor forma cu încetul în planul culturii (va trebui să aşteptăm reflecţiile lui Spinoza şi Locke din secolul al XVII-lea şi filosofia Iluminismului din secolul următor) şi cu mai mare întârziere în cel politic şi social.   Teroarea e creată și întreţinută   După o fază iniţială, Inchiziţia a ştiut să-şi alcătuiască o structură din ce în ce mai solidă pe plan organizatoric, prin stabilirea unor procedee precise, redactând manuale care să înlesnească desfăşurarea, în mod omogen, a etapelor unui proces: de la interogatoriu la tortură, de la sentinţă la abjurare, până la procesiunea prin care ereticii erau conduşi la rug. Teritoriul diferitelor state au fost împărţite pe districte, ce se aflau sub autoritatea unui inchizitor şi a asistenţilor săi. În mod constant viaţa instituţiei e marcată de lipsa mijloacelor şi a oamenilor, a fondurilor financiare pe măsura sarcinilor. Dacă luăm Spania ca exemplu din multe puncte de vedere, adeseori găsim câte un inchizitor căruia i se încredinţează teritorii foarte întinse, posibile de controlat doar printr-o continuă şi istovitoarea deplasare dintr-un oraş într-altul. Această relativă insuficienţă a mijloacelor ne arată că, pe moment, important este ca Inchiziţia să existe şi să demonstreze că Biserica are capacitatea de a veghea şi de a fi prezentă; într-un fel simpla prezenţă a tribunalului contează mai mult decât efectiva putere de acţiune pe care o deţine şi care adeseori este în mod inevitabil limitată. Hotărâtor este prin urmare să existe posibilitatea de a fi pedepsit, un risc real şi iminent de care toţi oamenii trebuie să fie conştienţi: vor fi de ajuns câteva procese, execuţii publice cu înscenări bine gândite şi impresionante, mitul secretelor inchizitoriale şi al cumplitelor torturi la care poţi fi supus, ruşinea şi ruinarea economică a câtorva nefericiţi, unele sanbenitos agăţate în biserică cu numele celor ce ar fi trebuit să le poarte, pentru a menţine în mod constant întreaga colectivitate într-o stare de subordonare deplină faţă de autoritatea morală a Bisericii. Pe nesimţite şi în mod inconştient însăşi persecutarea ereziei nu mai este un scop în sine ci capătă rolul de mijloc: Inchiziţia are nevoie de eretici (când nu-i găseşte îi inventează) deoarece prezenţa lor şi spaima populaţiei la vederea nenorocitului lor sfârşit favorizează controlul aproape total al conştiinţelor, îi menţine pe toţi într-o stare de supunere absolută şi acceptată de la sine. Sărăcia veniturilor se explică prin urmare şi prin faptul că elementul hotărâtor în existenţa Inchiziţiei este afişarea puterii, publicitatea, în mod inevitabil legate de activitatea sa: importante nu sunt acţiunile numeroase şi atunci când totuşi au loc reprezintă un element mai degrabă accidental decât de substanţă; trebuie ca mecanismul terorii şi al înspăimântării colective să nu se oprească, iar tribunalul să însemne pentru toţi o sperietoare, asemeni unui Supra-Eu schimonosit şi grotesc, capabil să zdrobească puţina rezistenţă pe care conştiinţele ar putea s-o opună, cel puţin în interiorul lor, faţă de sistemul puterii de stat şi de biserică.   Apariţia abaterii   Pentru acest motiv – menţinerea unei stări de teamă – Inchiziţia se grăbeşte să creeze un mecanism de autoalimentare: când dispare erezia ca motiv de bază al existenţei acestor tribunale particulare, vor fi identificate forme noi de abatere, considerate drept posibile semne de erezie: de exemplu, cu timpul Inchiziţia va persecuta orice comportament sexual neacceptat în mod canonic. Dar şi blestemele, obiceiurile alimentare care încalcă prescrierile bisericeşti (consumarea de carne în anumite momente ale anului liturgic), susţinerea teologică a unor teze prea originale sau heterodoxe, citirea sau scrierea unor cărţi suspectate sau condamnate de Biserică, devin tot atâtea cazuri ale unor procese inchizitoriale. Justificarea, criteriul teologic de fond este următorul: poate şi trebuie să fie supusă unei proceduri inchizitoriale orice comportare care presupune existenţa unor convingeri sau credinţe eretice. Prin adoptarea acestui criteriu sfera de control a tribunalelor inchizitoriale se măreşte precum o pată de ulei: aproape orice gest sau faptă poate deveni motiv de persecuţie, atunci când nu e considerat un simplu caz doar, un accident sau o cedare, ci rezultatul unei convingeri eretice secrete. Un blestem nu mai este un simplu păcat, oricât de grav, ci semnul lipsei de credinţă faţă de Hristos ca Dumnezeu, o atitudine potenţial eretică ce justifică o anchetă inchizitorială. În lumina acestei logici se explică în mare parte dezlănţuirea vânătoarei de vrăjitoare ce a avut loc între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, cu toate omorurile ce i-au urmat: în cazul acesta Inchiziţia, ca de altfel şi elitele intelectuale ale vremii, au adoptat un model de abatere, ale cărei trăsături de bază au izvorât şi s-au definit pornind de jos, de la tradiţiile şi spaimele colective şi populare, pentru a alimenta în mod exponenţial mecanismul persecuţiilor şi a-şi justifica prin urmare propriul rol. O Inchiziţie lipsită de activitate este un non sens; forţa şi puterea sa depind de capacitatea de a fi în continuă mişcare, de a scoate mereu la iveală noi duşmani posibili, de a îmbunătăţi cu o eficacitate calitativ crescută mecanismele persecuţiei şi ale exterminării fizice – sau morale – ale adversarului. Ca şi pentru judecătorii care organizau şi administrau închisorile staliniste, nu se pune problema, contrar aparenţelor, de a anihila erezia, ci de a o crea acolo unde nu exista, de a-i da viaţă, de a o vedea pretutindeni, evocându-i constant spectrul neliniştitor, în spatele formelor noi mereu în schimbare, pentru a-i combate prezenţa printr-un mecanism sadic care se strânge învârtindu-se în jurul său şi care pare imposibil de oprit. În sfârşit, ca şi în totalitarismele moderne, lupta nu se dă împotriva unui duşman vizibil prezent şi periculos, ci împotriva unuia născocit, care să justifice continua funcţionare a unui aparat represiv, costul său, nebunia proprie, structura sa halucinantă şi paranoică.   Metoda: strategia suspiciunii   Metoda inchizitorială are la bază suspiciunea, deoarece se pleacă, în conformitate şi cu evoluţia dreptului penal al vremii, de la prezumţia de vinovăţie a acuzatului: unii erau anchetaţi pentru că trebuiau să-şi demonstreze propria nevinovăţie, într-un demers în care totul contribuia la eşecul acestui efort; structura interogatoriilor, folosirea chiar repetată a torturii, izolarea la care erau supuşi în carcere, prelungirile la nesfârşit ale proceselor, teama de a risca o condamnare, provocată de refuzul acuzatului de a nu-şi recunoaşte vinovăţia, toate acestea făceau ca absolvirea de acuzaţie să fie dacă nu imposibilă, oricum foarte greu de obţinut. Faptele se petreceau ca atare în special când era vorba de persoane simple şi umile, care rămâneau prinse în mecanismul Inchiziţiei: este cazul, de exemplu, al majorităţii celor acuzaţi de vrăjitorie, de obicei ţărănci sau oameni săraci din popor, ce nu se descurcau în faţa întrebărilor pline de subtilităţi ale judecătorilor. Eficacitatea unei strategii bazate pe suspiciune şi care se folosea de denunţul anonim sau autodenunţare ca de instrumentele sale obişnuite, se datora nu numai uşurinţei cu care se putea da curs unei proceduri, dar şi în mod special faptului că oricine putea rămâne în ultimă instanţă captiv în urzeala suspiciunilor: criteriul de bază de la care pornea acţiunea judiciară fiind suspiciunea, toţi erau expuşi cu uşurinţă riscului de a fi persecutaţi. Şi chiar acesta era scopul, nu contează dacă urmărit în mod conştient sau nu, al maşinăriei inchizitoriale, ca toată lumea să se simtă expusă acestei primejdii.   Judecători ai sufletului   Putem acum să înţelegem originea secretă a groazei care a însoţit imaginea, simplul nume al Inchiziţiei, de-a lungul istoriei: ea judecă înseşi părerile oamenilor, ideile, convingerile, credinţa; într-un cuvânt inchizitorul judecă sufletul celui căruia i s-a intentat proces. Sufletul trebuie dezgolit pentru a fi complet transparent în timpul procesului, el trebuie „desfăcut” bucată cu bucată, recompus şi sfărâmat din nou, până se capătă siguranţa ortodoxiei sale, dar şi a golului şi a disperării de care e cuprins. Această intervenţie asupra sufletelor este un lucru care ne tulbură şi astăzi referitor la Inchiziţie, şi care a generat de fapt legenda. Răul Inchiziţiei nu se apreciază la nivel cantitativ – cu toţii ştim că au existat instituţii care au provocat omoruri la o scară mai mare – după cum se cunoaşte că dreptul penal al acelor vremuri era de multe ori mult mai aspru cu un răufăcător decât Inchiziţia; el este un rău care trebuie mai degrabă apreciat la nivel calitativ: violenţa extremă este neliniştitoare, cu atât mai gravă când e mascată de o aparentă neutralitate cu care se acţionează asupra conştiinţelor victimelor şi a ideilor lor. Celălalt aspect care continuă pe drept cuvânt să provoace nelinişte, deşi ne aflăm într-o lume ajunsă la o totală secularizare, este faptul că cea care a întemeiat şi a administrat tribunalele, a fost Biserica lui Hristos, Biserica bazată pe iubire, pe iertarea celui care păcătuia, pe predicarea păcii şi a blândeţii. Religia, întemeiată pe un Dumnezeu care este biciuit şi moare pe cruce, biciuieşte, torturează, arde pe mg pe cei care neagă sau se bănuie că neagă chiar pe acest Dumnezeu sau preceptele sale: iată elementele scandaloase, ce continuă să acţioneze în profunzime, ale unei Biserici care nu ştie să se imagineze ca victimă, ci doar triumfătoare şi victorioasă. Contextele istorice nu ajută prea mult, scandalul rămâne absolut, deşi în fond este scandalul Bisericii considerată o casta meretrix, Biserica lui Dumnezeu dar şi a oamenilor, aflată sub semnul greşelii şi al răului ca orice lucru omenesc. Decenţa ne impune totuşi, în numele celor mulţi care au suferit pe nedrept şi au fost aduşi la capătul puterilor, de a echilibra fenomenul redus la orizontul istoric care îl creează, cu răul rămas absolut şi inevitabil aşezat în afara elementelor care îl definesc şi îl explică.   Cum poate fi abordată istoria Inchiziţiei?   Prin această Carte neagră a Inchiziţiei, deşi ne aflăm într-un moment în care se pare că e mai uşor să scrii „cărţi negre“ despre fenomene istorice mai apropiate de noi, s-a dorit realizarea unei analize a fenomenului inchizitorial prin reconstituirea celor mai faimoase procese, ale unor figuri de mari protagonişti ale acestora, ale momentelor mai semnificative. Criteriul după care s-a făcut alegerea temelor tratate a fost caracterul lor exemplar, adică puterea de a reliefa cu o deosebită claritate temele principale ale istoriei Inchiziţiei şi aspectele sale cele mai interesante şi cu relevanţă istorică. În acest sens fiecare capitol a fost conceput ca o unitate în sine şi poate fi citit separat de restul volumului. În acelaşi timp totuşi, diferitele capitole respectă linia istorică fundamentală de dezvoltare a instituţiei inchizitoriale şi permit de asemeni să-i fie urmărită istoria în ordine cronologică. În alcătuirea fiecărui capitol s-a urmat un criteriu de bază: recurgerea la texte, la documente originale, valorificarea prin recuperare a proceselor verbale din diferitele procese, pentru a evoca în mod nemijlocit şi în tonalităţi vii atmosfera, climatul, tensiunea şi dramatismul care au caracterizat aceste pagini unice ale istoriei. Dar folosirea izvoarelor, uneori citate în întregime, îi permite cititorului să stabilească un contact direct cu documentele, cu stilul în care erau formulate, făcând posibile interpretările personale şi inedite. Notele au fost reduse la esenţial, fie pentru a nu îngreuna lectura, fie pentru că nu am dorit să realizăm o confruntare critică cu diversele şcoli de interpretare – deşi ele sunt amintite – ambiţia noastră fiind de a reuşi să povestim istoria Inchiziţiei pentru a arăta cât de interesantă, de captivantă a fost în realitate, demnă cu adevărat de a fi studiată şi aprofundată. Fiecare capitol trimite, la modul ideal, spre alte posibile lecturi şi cercetări ulterioare, spre descoperiri personale pe care, suntem convinşi, mulţi vor dori să le realizeze.   Dolcino   Béziers şi Monte Rubello: locuri care nu vor putea fi date uitării; locuri de luptă, unde unii mor iar alţii înving. Căci într-o bătălie sau mori sau învingi. Viaţa e mai puţin importantă. Bâtele şi halebardele, săgeţile şi spadele se înfruntă; braţe vânjoase lovesc corpuri neputincioase; armele se întărâtă şi inimile, cele îndrăzneţe şi curajoase, ca şi cele laşe şi vlăguite se aprind de furia sângelui. Béziers şi Monte Rubello sunt locurile începutului şi sfârşitului Inchiziţiei medievale, totodată şi ale ereziei medievale. Deoarece Inchiziţia şi erezia merg mână în mână. Parcurgerea istoriei Inchiziţiei înseamnă într-adevăr intrarea în acea dimensiune mereu prezentă în istoria Bisericii care este erezia. Dacă nu ar fi existat fenomenul eretic cu epopeea sa zgomotoasă şi legendară nu s-ar fi născut nici cealaltă legendă, neagră, a Inchiziţiei. Lupta împotriva ereticilor a însoţit drumul istoric al Bisericii încă de la începuturi, dar ea capătă doar în Evul Mediu o formă precisă şi capabilă de a dăinui timp de opt secole. Erezia căţără oferă prilejul acestei cristalizări; Dolcino este exemplul acţiunii de încercuire practicată de Inchiziţia medievală.   Oameni puri   „Catar“ este un cuvânt care derivă din grecescul „katharos“ şi înseamnă „pur”, deşi în trecut unii cercetători au preferat să-i caute rădăcina în termenul „cato”, o fiinţă misterioasă, de origine demonică probabil, care apare şi în procesele împotriva Templierilor; prin prezenţa sa erezia catară s-ar învecina îndeaproape cu vrăjitoria: aşa cum vrăjitoarele (vom vedea aceasta) „sărută fundul Satanei”, tot astfel catarii sărută fundul lui Cato. De altminteri e destul de evident că această definiţie se naşte în atmosfera de luptă antieretică, ca un fel de contra-etimologie la felul în care se considerau catarii: definiţia de „puri” este preluată de adepţii înşişi; ei sunt cei care se văd aşa; adversarii vor prefera să-i numească în numeroase alte moduri, derivate în general de la locurile în care prezenţa lor e predominantă: albigenzi (de la Albi, în Languedoc), albanezi (după oraşul Alba), concorezziani (după Concorezzo, regiune din jurul Milanului), bulgari; sau în moduri mai mult decât jignitoare patari sau patarini (cuvânt denigrator, care se referea la locurile în care membrii sectei din Milano obişnuiau să se întâlnească: „patariile“ erau un fel de gropi de gunoi pe timpul acela), insabataţi (de la „sabatul” vrăjitoresc), ticăloşi, pungaşi, escroci. Diversitatea denumirilor ne vorbeşte despre complexitatea apariţiei fenomenului catar: rădăcinile sale se întind în locuri îndepărtate geografic (cum este Bulgaria bogomililor[1]) sau în timp (propovăduirea maniheismului[2]). În timpul Evului Mediu ideile dualiste s-au putut dezvolta în forme multiple: şi tocmai această multitudine a fost una din limitele mişcării, căci în lipsa unui singur întemeietor şi conducător, ea oglindea confuzia religioasă din epocă: o dorinţă puternică de revenire la puritatea originară a mesajului evanghelic şi perceperea faptului că structura bisericească devenise de acum un pericol pentru păstrarea acelui mesaj în sine. Tendinţa spre purificare se învecina cu dispreţul faţă de oamenii şi lucrurile care puteau să-i împiedice realizarea; faţă de structura eclezială, sfintele taine, sexualitate, hrană, munca manuală; adeseori, faţă de viaţa însăşi: două dintre cazuri ne pot ajuta să pătrundem într-o lume cu siguranţă mai puţin poetică şi luminoasă decât încearcă să ne-o descrie o anumită tradiţie. Ne referim la îndemnul la avort şi la fenomenul „endura”. Îndemnul la avort rezulta ca o consecinţă logică a concepţiei asupra lumii materiale: dacă tot ce ţine de carne este un rău, propagarea acestei cărni este unul din lucrurile rele. Refuzul sexualităţii nu a fost doare refuzul plăcerii, ci refuzul de a răspândi viaţa ca atare: a nu procrea însemna pentru cel „pur” renunţarea la refacerea perversă a părţii rele a lumii. Avortul însemna o piedică în calea naşterii altui rău. Endura însemna şi ea alegerea definitivă a purităţii, într-o lume bolnavă încă de la începuturi: dacă trupul este o piedică pentru progresul spiritual, calea cea mai bună de a ajunge la libertatea totală este să te laşi să mori de foame; doar prin încetarea oricărei acţiuni, chiar a celor destinate supravieţuirii, se putea crede că scapi de „pericolele întâlnite zi de zi în lupta împotriva materiei corupte“[3]. Endura putea fi provocată în două feluri: prin sufocare, atunci când credinciosul afirma că doreşte să moară ca un martir; prin foame, când omul îi cerea „confesorului” său dezlegarea de a muri. În mod obişnuit, a te supune sau nu acestei proceduri era hotărârea neofitului, dar uneori „sinuciderea voluntară” era de-a dreptul impusă, „ne perderet bonum quod receperat”, „pentru a nu se pierde binele care fusese obţinut” (prin convertire). Tensiunea dintre Biserica oficială şi aceste forme de religiozitate riguros spirituale a însoţit întregul Ev Mediu; cotitura a avut loc când, din mulţimea de secte, catarii au reuşit până la urmă să se unească într-o singură mişcare, surprinzător de puternică. Momentul hotărâtor a fost conciliul catar de la Saint Félix-de-Caraman, reunit în jurul anilor 1167: a fost prezidat de episcopul Niceta, provenit din Biserica Bizanţului, una dintre cele mai radicale în privinţa ideilor de purificare. La conciliu au sosit din toate părţile Franţei şi ale Lombardiei, pentru a primi „consolamentum”[4] din partea lui Niceta şi pentru a fi confirmaţi în credinţă de cei şapte episcopi, ce aminteau ca număr de cele şapte Biserici ale Apocalipsei: cei confirmaţi trebuiau să întemeieze noua Biserică a lui Hristos, să combată prin toate mijloacele pe cei care susţineau înşelătoria Bisericii romane, să se iniţieze pentru a discuta şi a învinge în dezbateri teologice pe preoţii catolici corupţi. Nu întâmplător doctrina catară s-a dezvoltat în cele mai importante centre comerciale şi culturale ale Europei: Italia de nord şi centrală, Flandra, Franţa, Spania orientală. Modelul de viaţă apărat de adepţii acestei secte era deosebit de convingător: în faţa luxului şi a puterii romane, ei trăiau ca nişte săraci adevăraţi, atât persoanele particulare cât şi Biserica: fără bunuri funciare şi senioriale; păreau liberi faţă de ingerințele puterilor politice şi hegemonice care tulburau Biserica oficială a vremii. Opţiunea pentru o astfel de viaţă a fost favorizată desigur de nobilime, care vedea cu ochi buni cum oamenii bisericii renunţau la averi pământeşti: în felul acesta ea putea în sfârşit să şi le însuşească fără nicio luptă. Înainte de sinodul de la Saint Felix reacţia Bisericii oficiale a fost calmă, în ciuda eforturilor lui Bernardo di Chiaravalle de a pune sub acuzaţie o mişcare care se propaga cu prea mare repeziciune în sudul Franţei. După sinod, pericolul începe să fie luat în seamă: în 1170 papa Alexandro al III-lea a condamnat erezia în mod oficial, deşi a încercat să evite o ciocnire violentă; condamnarea a fost confirmată cu deosebită forţă de Inocenţiu al III-lea, după patrusprezece ani, la sinodul din Verona, unde s-au luat de asemeni hotărâri foarte precise de strategie: prima şi cea mai importantă, pentru anii care vor urma, a fost obligaţia încredinţată episcopilor, de a-i căuta pe vinovaţi pentru a-i readuce în sânul Bisericii, sau pentru a-i pedepsi la modul exemplar; în scurt timp această sarcină a fost încredinţată delegaţilor legali ai Sfântului Scaun; se pecetluia astfel naşterea efectivă a tribunalului inchizitorial, prin care se înlocuia procedura penală bazată mai înainte pe ordalie („Judecata lui Dumnezeu”).   Dumnezeu modifică modul de a judeca   Ordalia a fost, până la sfârşitul secolului al XII-lea, un adevărat model specific de procedură penală în cazuri de presupuse delicte de erezie. Această „acţiune juridică” lua, în realitate, aspectul unei provocări, asemănătoare cu cele ale profeţilor din vechiul testament: ea putea fi cerută fie de acuzator fie de acuzat; uneori era solicitată cu voce tare de mulţimea însăşi. Printre formele cele mai faimoase de ordalie merită să amintim „judecata focului”, în care ereticul considerat de mulţi drept un sfânt (să ne amintim) urma să calce desculţ pe cărbuni încinşi, fără a se arde: nimeni nu se îndoia că doar o minune îl putea ajuta, făcându-se astfel o delimitare sigură şi de natură divină între erezie şi sfinţenie: omul care ieşea nevătămat din încercare nu putea fi decât protejatul lui Dumnezeu. Prin crearea Inchiziţiei se ajunge în schimb la o logică penală mai riguroasă: judecata lui Dumnezeu e înlocuită, cu bună ştiinţă, de „judecata omului”. „Tribunalului profetic” i se substituie un tribunal „organizat”. Odată cu apariţia ereziei catare (erezie organizată) pentru prima oară Biserica oficială se simte în mod limpede agresată în structura eclezială. Inchiziţia organizată devine instrumentul menit să apere structura Bisericii. Pentru a fi obiectivi, trebuie să spunem că forma justiţiară a Inchiziţiei nu s-a născut de la o zi la alta; ea a fost rodul matur al unui parcurs, din care nu am adus la lumină până acum decât prima etapă.   Se propovăduieşte pacea, se aşteaptă războiul   Al doilea moment al acestui parcurs a fost încercarea de a se organiza propăvăduirea păcii pentru readucerea la stână a oilor rătăcite. Cu această predică au fost însărcinaţi călugării cistercensi, care la sfârşitul secolului al XII-lea au pornit într-o cruciadă neînarmată către regatul catarilor: sudul Franţei. Ei au intrat în oraş predicând, înlăturând şi înlocuind prelaţii locali; organizau dezbateri publice, spre binele populaţiei; spovedeau; rareori pronunţau sentinţe. Dar rezultatele au fost departe de aşteptări: prea mare era distanţa ce se crease de acum între teologia Curiei romane, care de la înălţimea bogăţiei şi a puterii sale trimitea predicatori şi apropierea de viaţă pe care „purii“ nu numai că o predicau dar o şi împărtăşeau cu poporul. Celor douăsprezece abaţi din Citeaux se alăturară mai târziu alţi oameni, printre care Domenico Guzman, viitorul fondator al Ordinului care îi va purta numele şi care a jucat un rol important împotriva ereziei în secolele următoare: Domenico a înţeles imediat că pentru a fi ascultat trebuia la rândul lui să renunţe la bogăţii. Dar nici acest lucru nu mai era de ajuns; prea adânc pătrunsese în inima oamenilor imaginea Bisericii şi a slujitorilor ei, descrise cu aceste cuvinte de Pierre Cardenal, poet al epocii:   „Sărăcia lor nu este una a «spiritului»: îşi păstrează bunurile şi iau şi ce-i al meu. Leapădă ciliciu, prea aspru pentru ei şi îmbracă cămăşi noi, ţesute din lână englezească. Dar nu-şi împart hainele cum făcea Sfântul Martin. Iar pomenile, cu care-şi ţin viaţa oamenii sărmani, le vor toate pentru ei.   Cu haine uşoare şi largi, cu gluga bine aranjată, vara din postav fin, groasă pe timpul iernii, cu pantofi fini – au tălpi franţuzeşti când e prea frig – din piele bună de Marsilia, înnodaţi bine şi cu măiestrie – fiindcă un nod greşit e de neiertat – încep să predice, cu ştiinţa lor subtilă pentru a-l sluji pe Domnul cu inima şi cu bunurile noastre. Dacă aş fi însurat mare mi-ar fi frica ca un bărbat fără pantaloni să stea lângă soaţa mea…”[5]   A venit vremea luării crucii   Ajungem prin urmare la cel de-al treilea moment, devenit anticamera evenimentelor sângeroase: în 1208, unul din legaţii papali, călugărul Pierre de Castelnau este ucis la Saint Gilles, cu complicitatea probabilă a contelui de Toulouse Raimond al VI-lea. Acesta intuise că doar sprijinind puternic Biserica catară ar fi reuşit să devină liber faţă de papă şi astfel să recupereze averile ecleziale aflate pe domeniile sale. Inocenţiu al III-lea nu a mai stat pe gânduri: de mai mult timp deja el cerea în mod insistent regelui Franţei să intervină pentru a combate erezia ce separa Biserica de Franţa, acum avea la îndemână o armă hotărâtoare: era limpede că ereticii nu subminau doar existenţa Bisericii ci chiar pacea şi viaţa civilă. Regele avea şi el pe de altă parte anumite interese politice şi personale pentru a se decide să intervină împotriva excomunicatului conte de Toulouse. Pune în mişcare împotriva Languedoc-ului, în 1209, o adevărată cruciadă personală: cu doi ani înainte, printr-o bulă emisă pe 17 noiembrie, Inocenţiu al III-lea îl îndemnase la luptă, promiţându-i indulgenţe asemănătoare celor acordate cruciaţilor de pe Pământul Sfânt; se punea în mişcare acum armata credinţei adevărate. Ca şi în cazul cruciadelor de pe Pământul Sfânt, se adunaseră laolaltă credincioşi şi mercenari, muritori de foame şi răufăcători: cu toţii animaţi de motive contradictorii, dorind să obţină iertarea pentru păcatele sau crimele lor. La comanda trupelor, ca semn al unităţii dintre regatul Franţei şi Biserică, se afla călugărul Arnauld de Citeaux şi contele Simon de Montfort. Războiul dură douăzeci de ani şi ca în toate războaiele avură loc acte de eroism şi masacre cumplite, printre care putem aminti măcelul de la Béziers, în care au fost trecuţi prin sabie toţi locuitorii oraşului. Legenda povesteşte că ordinul de masacrare suna astfel: „Omorâţi-i pe toţi. Dumnezeu îi va deosebi pe adevăraţii creştini”. Trubadurul Guilhem Figuiera, din Toulouse, aminteşte în Sirventes împotriva Romei, compus pe la 1227, acest masacru, înălţând cuvinte aspre şi pline de curaj împotriva celor care, în numele lui Hristos, omoară oameni:   „Roma… ar trebui să rămâi fără creieri, căci sub pălărie porţi ruşinea, tu şi Citeaux al tău – care aţi distras Béziers, atât de groaznic!”   Însuşi Arnauld, legatul pontifical, îi comunica de altfel papei victoria câştigată, prin cuvinte din care nu lipseşte satisfacţia: „Oraşul Béziers a fost cucerit şi deoarece ai noştri nu au mai ţinut seama nici de rang, nici de sex sau de vârstă, au murit de sabie aproape douăzeci de mii de oameni. După un asemenea masacru al oamenilor, oraşul a fost jefuit şi incendiat: el a fost lovit astfel de minunata pedeapsă divină”[6]. După ce oraşele Carcassonne şi Narbonne au căzut, cruciaţii asediară Toulouse-ul: aici a murit Simon de Montfort izbit în tâmplă de o lovitură de arbaletă; oraşul s-a predat în 1229, când cruciada devenise de acum doar o problemă politică. Tratatul de pace, semnat de Raimond al VII-lea la Meaux, fiul bătrânului conte filo-catar, a avut o dublă consecinţă: din punct de vedere politic a readus Toulouse sub stăpânirea regelui Franţei; din punct de vedere religios a pecetluit începutul efectiv a celei ce va deveni în următorii ani Inchiziţia. În mod special, un punct al tratatului urma să fie hotărâtor: crima ereziei era egalată cu cea de lèse maiestate, puterea civilă putea colabora astfel din acel moment cu puterea bisericească, pentru a-i căuta şi a-i condamna pe cei care se împotriveau credinţei.   Inchiziţia ţese reţeaua proprie   Înfrângerea contelui de Toulouse şi pacea de la Meaux au avut consecinţe imediate: catarii nu mai puteau colinda şi predica nicăieri pe teritoriul refăcut al creştinătăţii, fără a fi pedepsiţi; nu mai aveau unde să se adăpostească; cei care ar fi dorit să continue cu practicarea ereziei trebuiau să o facă pe ascuns în locuri bine păzite, mereu sub ameninţarea că puteau fi denunţaţi de cineva. Denunţul şi delaţiunea deveniră mijloacele prin care se delimita cancerul eretic, pentru a-l elimina în mod definitiv. Inocenţiu al III-lea nu a mai apucat să contemple în linişte rezultatul acelui război pe care îl provocase cu atâta ferocitate, murind la jumătatea lui, în 1216, dar urmaşii săi nu au părăsit opera începută. Oricum îşi sfârşea viaţa pământească după ce îşi ajunsese scopul, de la care nu mai exista cale de întoarcere: lupta împotriva ereziei se transformase dintr-o problemă etico-religioasă într-una juridică. Honorius al III-lea şi Grigore al IX-lea îi întregiră opera: primul prin aprobarea statului Ordinului Sfântului Dominic; al doilea (jurist şi canonic ca şi Inocenţiu) a definit legislaţia canonică a tribunalului, extinzându-i puterea în toate ţările creştinătăţii. În aceeaşi vreme, împăratul Frederic al II-lea, inspirat de conciliile antieretice, formula concluziile referitoare la domeniul civil al problemei, persecutarea ereziei începând să fie considerată drept o problemă de drept public şi nu doar ecleziastic: el a hotărât, printr-o serie de edicte, care de care mai pline de cruzime, emise între 1220 şi 1239, ca pedepsirea ereticilor să se facă prin confiscarea averilor, apoi prin exil, prin închisoare pe viaţă şi în sfârşit prin rug. În felul acesta Frederic îi făcea papei un dublu serviciu: îi punea la dispoziţie intervenţia justiţiei laice ca o „intervenţie de sânge”, eliberând Biserica de hotărârea ambiguă şi greu de acceptat referitoare la condamnarea sau nu la moarte a ereticilor; de asemeni îi dădea prilejul lui Grigore al IX-lea de a repeta cu tărie că problema ereziei era şi trebuia să rămână pentru totdeauna o responsabilitate ecleziastică; era în joc credinţa şi nici împăratul nici oricare altă putere lumească nu putea emite judecăţi în privinţa credinţei. Relaţia dificilă Imperiu-Biserică, centrală în tot Evul Mediu, se reafirma şi în problema eretică. După cum am spus, prin pacea de la Meaux, aceste două elemente au ajuns să se întrepătrundă: delictul împotriva credinţei trebuia să fie considerat şi ca un delict de lèse maiestate. Judecata iniţială aparţinea Bisericii, dar în ce priveşte condamnarea ea putea fi pronunţată de partea civilă şi penală. Se înfăptuise un fel de divizare a omului: sufletul era al Bisericii (care îl cerceta pentru a-l salva); corpul aparţinea regelui, care îl executa pentru a face dreptate. În 1231, la doi ani după Meaux, Grigore al IX-lea aducea la bun sfârşit opera de reorganizare a tribunalului Inchiziţiei, prin constituirea unei adevărate plase de păianjen formată din curţi judecătoreşti, prezente în toate oraşele europene de oarecare importanţă. Responsabilitatea diferitelor tribunale a fost încredinţată în mod oficial dominicanilor în 1236, cărora li se adăugară după treisprezece ani călugării minoriţi din Ordinul franciscan.   „Puri“ împotriva celor „puri”. Pietro martirul   Istoria Inchiziţiei consemnează un element asupra căruia nu s-a reflectat îndeajuns probabil, faptul că duşmanii cei mai înverşunaţi ai ereziei catare au fost cei care „riscau să fie eretici”: dominicanii şi franciscanii, în special ultimii. Inocenţiu al III-lea a înţeles printr-o intuiţie deosebită că puterea catarilor de a-şi face adepţi avea la bază modul lor de viaţă umilă, săracă, lipsită de ostentaţie. Când papa s-a confruntat cu fenomenul franciscanismului şi al dominicanilor, a sesizat că cea care putea „salva Biserica”, deşi existase riscul de a o distruge, era tocmai calea sărăciei trăite. În timp ce puterea ecleziastică era acuzată, la cele mai înalte ranguri, de a nu mai îmbrăţişa îndemnul la sărăcie al lui Hristos, iată că apariţia unor oameni rămaşi credincioşi instituţiei şi doritori de a reveni la puritatea începuturilor, puteau să-i readucă credibilitatea. În această atmosferă, unul din cazurile hotărâtoare în lupta împotriva ereziei, a fost cel al lui Pietro da Verona. Povestea sa e pilduitoare: născut la Verona în 1203, fiu al unor părinţi ce aderaseră la secta catară, a crescut primind o educaţie catolică şi romană. La Bologna, ca student la Universitate, a ascultat din întâmplare predica fratelui Domenico: era în 1221 în ziua de Rusalii şi Domenico, care urma să moară în curând, vorbea plin de o inspiraţie ce i s-a transmis tânărului amestecat în mulţime. Pietro s-a simţit cuprins de Duhul sfânt şi şi-a înţeles menirea: urma să-l slujească pe Domenico şi prin aceasta pe Dumnezeu; trebuia ca prin vorbele sale să-i convingă pe oameni să nu se mai lase înşelaţi aşa cum fuseseră părinţii săi; urma să între în Ordinul Fraţilor Predicatori. Pietro îşi îndeplini inspiraţia şi deveni în scurt timp unul din personajele de frunte ale Ordinului, ţinând predici la Milano, Bergamo, Como, Florenţa, Roma. La Florenţa a întemeiat o armată, însărcinată cu apărarea catolicilor, chiar şi fizică, de orice formă de erezie sau înşelătorie religioasă: astfel să născu Societatea căpitanilor Sfintei Marii. Pentru angajarea sa personală plină de zel împotriva răului ce lua proporţii, papa Grigore al IX-lea l-a numit în 1251 inchizitor al Lombardiei: Pietro s-a lansat din nou în apărarea credinţei, activând în special la Milano şi Como. Chiar pe drumul între Milano şi Como, la Seveso, predicatorul a fost prins într-o capcană de către ereticii care îl urmăreau. A fost aşteptat într-o pădure numită „Farga“ şi a fost omorât fiindu-i înfipt vârful unei săbii în mijlocul capului. Era anul 1251. Sabia este păstrată şi acum la Seveso, ca o relicvă, în sanctuarul alăturat seminarului închinat memoriei sale. Pietro a fost canonizat de Inocenţiu al IV-lea la doi ani după aceea, Biserica considerându-l un martir exemplar: fiu de eretici, el a fost ucis fiindcă a apărat adevărul împotriva ereziei. „Cazul“ lui urma să facă mare vâlvă peste tot. Pietro a fost considerat inchizitorul „perfect”: cel care în numele credinţei şi al adevărului, în numele „inquisitio veritatis”, murise ca un sfânt. Faptul că el a fost considerat conform tradiţiei adevăratul patron al Inchiziţiei ne spune multe despre semnificaţia pe care moartea sa a căpătat-o, chiar în ochii poporului. Pe de altă parte, e de ajuns să ne amintim că această luptă, purtată nu numai cu sângele ci şi prin sfinţenie, fusese şi ea oficializată de însuşi Inocenţiu al IV-lea, când consimţise, în 1246, în urma cererii Dominicanilor din Milano, ca perioada de noviciat pentru foştii eretici care doreau să între în Ordin să poată fi redusă. Metoda favorizării celor ce păcătuiesc nu este o invenţie a timpului nostru: doar metodele de convingere erau poate schimbate: „…desigur armele convingerii ne pot apare cumplite; dar torturile şi rugurile aveau un scop de înfricoşare persuasiv mai înaintea celui punitiv. Cu ajutorul lor încăpăţânaţii trebuiau să-şi dea seama de greşeala lor sau şi mai bine să o recunoască public. Inchiziţia nu doreşte să pătrundă în intimitatea celor pe care îi urmăreşte[7]: de la ei se pretinde disponibilitatea de a se conforma regulilor religioase, să se poarte la fel ca ceilalţi, să renunţe la critica ce dezbină. Dovada sigură a unei asemeni convertiri este colaborarea”[8]. Nimeni nu e mai potrivit pentru a şti să povestească credincioşilor propria experienţă şi a cere iertare decât cel care cunoaşte răul: el „a văzut”, „s-a îndepărtat plin de groază” şi e dispus la sfârşit să primească chiar moartea – rugul – ca pe un ritual de purificare. Renaşte principiul după care se conducea ordalia, suprimată în 1215 de Conciliul din Lateran: focul se va pronunţa asupra adevărului credinţei; dar acum e vorba de un adevăr stabilit dinainte: individul care se supune probei autodafé-ului nu va putea ieşi învingător decât prin moarte, o ultimă diferenţiere între salvare şi damnare, un act public ca şi „Judecata lui Dumnezeu”, ba chiar o judecată divină prin excelenţă ce are loc în faţa mulţimii de credincioşi, cărora nu li se oferea decât această singură imagine: „Nu e întâmplător faptul că procedurile inchizitoriale ce priveau interogatoriile acuzaţilor erau protejate prin secret, în schimb actele finale deveneau publice: lectura sentinţelor se făcea public, anunţul pedepselor, execuţia de asemeni erau publice. Astfel de acte slujeau la reafirmarea «adevărului» ca şi a dreptului instituţiei ecleziale de a-l apăra şi de a-l impune printr-o ceremonie solemnă şi impresionantă din punct de vedere emoţional. Însuşi ritualul din urmă al morţii – rugul – avea ca semnificaţie de a proclama reînsănătoşirea unei realităţi bolnave, refacerea unui univers măcinat de greşeală”[9]. Doar dacă însuşi vinovatul – era posibilitatea hotărâtoare şi tulburătoare – renunţa la trecutul său până la identificarea cu persecutorii săi, devenind cel mai credibil „ciocan” al duşmanilor: persecutorul foştilor săi tovarăşi. Ce dovadă mai mare în sprijinul adevărului?     [1] Sectă care s-a dezvoltat în Bulgaria începând cu secolul al X-lea, prin predicile unui preot sărac, Bogumil, în limba bulgară „iubit de Dumnezeu” şi care s-a răspândit în secolul al XI-lea până la hotarele Bizanţului, devenind religie de stat în Bosnia lui Kulin (1180–1214). Încercarea de a pătrunde în Occident a fost reprimată iniţial prin arderea pe rug, în 1022, la Orleans, a zece persoane. [2] Doctrină dualistă, care pune crearea lumii şi a omului pe seama a două divinităţi contrarii, una benefică şi alta malefică; în acelaşi timp, dualismul manihean îl consideră pe Dumnezeul benefic creatorul tuturor formelor de viaţă spirituală, în timp ce Dumnezeului malefic i-ar corespunde partea carnală a omului: de aici îndemnul la sărăcie, asceză, abstinenţă sexuală, etc. [3] C. Della Veneria, Inchiziţia medievală și procesul inchizitorial, Bocca, 1939, p. 15. [4] „Consolamentum” era iniţierea în viaţa catară şi se îndeplinea printr-o binecuvântare. Ca prim rezultat avea loc separarea de mediul familiei şi începerea unei vieţi total înnoite, fără nicio legătură cu lumea pământească. [5] R. Nelli, Scriitori anticonformişti ai Evului Mediu provensal. Eretici şi politici, II, Luni editrice, pp. 229–231. [6] Textul, menţionat în registrul oficial al cancelariei pontificale, este citat de G. G. Merlo, Eretici şi erezii medievale, II Mulino, 1989, p. 47. [7] Faptul pare a contrazice ceea ce vom spune în continuare despre invadarea conştiinţelor de către tribunalul inchizitorial; dar numai în aparenţă: Inchiziţia nu pretinde să pătrundă în intimitatea conştiinţelor, ci se foloseşte de conştiinţă şi de mecanismele sale. [8] G. G. Merlo, op. cit., p. 90. [9] Ibid., pp. 90–91.  

Introducere De mii de ani, omenirea a încercat să-şi rezolve problemele politice prin intermediul asasinatelor. Uciderea duşmanului era văzută – şi în unele ţări încă mai este – ca o modalitate acceptabilă de a răsturna guverne. Nu-ţi place conducătorul? Impuşcă-l. Aruncă-l în aer. Înjunghie-l. Otrăveşte-l. Metodele de a ucide sunt aproape nelimitate. Primii „asasini” au activat în Persia şi Siria, din secolul al VlII-lea până în secolul al XlV-lea. Erau membrii unui grup de musulmani fanatici, care se opuneau califului Abbasid, folosindu-se de agenţii lor secreţi pentru a-l ameninţa cu moartea. Erau priviţi ca nişte paria şi denumiţi hashshashin, un cuvânt ce însemna la origine „utilizatori de haşiş”. În realitate, nu există dovezi că gruparea ar fi folosit vreodată acest drog. În ciuda acestui lucru, circulau numeroase poveşti de- spre crime, asasini înnebuniţi de droguri sau criminali care făceau valuri prin Europa. Exploratorul veneţian Marco Polo povestea cum tinerilor asasini li se administra o băutură care-i făcea să tânjească după paradis – răsplata pentru moartea lor în acţiune – unde urmau să se dedea plăcerilor. Cuvântul a trecut în franceză şi italiană, spre a apărea în engleză în secolul al XVI-lea cu înţelesul de astăzi. Michael Collins, care a ordonat numeroase asasinate înainte de a cădea victima unui glonţ. Asasinatele prezentate aici se întind din Antichitate până în zilele noastre. Cartea prezintă atât conspiratorii implicaţi, care doreau să-şi schimbe statutul ucigând lideri politici, cât şi „nebunii singuratici”, a căror ură era canalizată spre cineva anume. Totuşi, nu doar figurile politice pot cădea pradă gloanţelor, cuţitelor sau bombelor asasinilor. Figuri din crima organizată sunt adesea ucise de soldaţi simpli care doresc să urce în ierarhia grupărilor mafiote spre a deveni „oameni importanţi”, şi chiar autorii ajung uneori victimele crimei, din pricina viziunilor lor „greşite”. Una dintre primele consemnări despre asasinate îi aparţine politicianului chinez Chanakya (350-283 î.Hr.), care a tratat subiectul pe larg în lucrarea sa Arthashastra. Protejatul său, Chandragupta Maurya, fondatorul Imperiului Maurya, a învăţat secretele „meseriei” de la maestrul său, ordonând asasinarea multora dintre dușmanii săi. Imperiul Roman a avut şi el partea lui de asasinate – Iulius Caesar fiind una dintre victimele cele mai cunoscute – iar, de atunci, numeroşi regi, regine, împăraţi şi conducători au căzut victime celor care foloseau crima pe post de instrument politic. În secolul XX, natura asasinatului a cunoscut o nouă schimbare, când unele ţări au început să-şi dea seama că terorismul sponsorizat de stat – finanţarea şi antrenarea patrioţilor nemulţumiţi – putea fi folosit pentru atingerea scopurilor politice. Prăbuşirea lui Rasputin a fost cauzată de apropierea lui de familia imperiala rusească, asasinată la rândul ei la doar doi ani distantă. Ne confruntăm cu o întrebare morală. Mulţi argumentează că asemenea acţiuni se pot dovedi spre binele public – dacă preşedintele Clinton ar fi reuşit să-l ucidă pe Osama bin Laden, s-ar mai fi confruntat lumea din zilele noastre cu o ameninţare din partea teroriştilor musulmani? Este drept din punct de vedere moral ca un lider ales democratic să ordone asasinarea conducătorului altei naţiuni, chiar dacă acesta din urmă a fost ales prin vot sau nu? Funcţionează asasinatul terorist? Răspunsul, destul de trist, este da, în multe cazuri. În Marea Britanie, brigăzile de asasini ale IRA, conduse de Michael Collins, au ucis nenumăraţi agenţi britanici, soldaţi şi civili. Acum, urmaşii lui Collins, Gerry Adams şi Martin Meguinness, sunt la putere în Parlamentul Irlandei de Nord. Meguinness este viceprim-ministru. În Africa de Sud, primul şef de stat de culoare era Nelson Mandela, fost şef al organizaţiei teroriste ANC, care şi-a asasinat oponenţii cu bombe sau, în multe cazuri, punându-le cauciucuri cu benzină în jurul gâtului şi dându-le foc. ANC a fost sprijinită financiar de URSS. Pe scurt, oricât de greu ne-ar fi să recunoaştem, asasinatul politic poate uneori să funcţioneze, răsturnând regime sau conducători aflaţi la putere. După cum arată această carte, bombele şi gloanţele pot fi infinit mai puternice decât urna de vot. IULIUS CAESAR (100-44 Î.Hr.) Victima Caius Iulius Caesar, fiul lui Caius Iulius Caesar, pretor (magistrat), şi al Aureliei Cotta, s-a născut pe 12 iulie, probabil în 100 î.Hr. (unii specialişti în domeniu consideră 102 î.Hr. anul naşterii sale. Cel mai recent biograf al său, Adrian Goldsworthy, afirmă că Iulius Caesar s-a născut pe 13 iulie.) Familia sa pretindea că ar fi descins din Iulus, fiul prinţului troian Enea, el însuşi fiu al zeiţei Venus. Nu se cunosc prea multe detalii despre primii ani de viaţă ai băiatului. Familia, care număra şi două surori, ambele pe nume Iulia, trăia într-o casă modestă din Subura, un cartier roman pentru nevoiaşi. În 84 î.Hr., Caius Iulius Caesar senior a murit brusc într-o dimineaţă, în timp ce se încălţa şi, la doar şaisprezece ani, Iulius a ajuns capul familiei. La vremea aceea, era logodit cu Cossutia, fiica unei familii bogate de crescători de cai, căreia îi fusese făgăduit din copilărie, însă, în 83 î.Hr. a fost propus pentru postul de flamen dialis sau „marele preot al lui Iupiter”. Acesta impunea să fie patrician (membru al unei clase privilegiate) şi să fie căsătorit cu o femeie de acelaşi rang, prin urmare Iulius şi-a încheiat relaţia cu Cossutia şi s-a căsătorit cu Cornelia, fiica lui Lucius Cornelius Cinna, un aliat al unchiului său, şi ales de patru ori consul (magistrat-şef). Caesar a ajuns flamen dialis, dar după bătălia de la poarta Collina, din noiembrie 82 î.Hr., când s-a numărat printre învinşi, a rămas fără moştenire, fără zestrea soţiei şi postul de preot. Sulla, dictatorul, i-a ordonat să divorţeze de Cornelia. Caesar a refuzat şi a fost nevoit să fugă. După intervenţia mamei sale influente, ai cărei tată şi bunic fuseseră ambii consuli, Caesar a intrat în armată şi a servit în Asia sub comanda lui Marcus Minucius Thermus. În 78 î.Hr., Caesar a considerat că se putea întoarce în siguranţă la Roma. S-a consacrat unei vieţi publice, remarcându-se prin talentul său oratoric. Cicero, la rândul său un orator desăvârşit, comenta: „Este oare cineva mai înzestrat decât Caesar în arta discursului?” Caesar şi-a făcut un renume, iar în 69 î.Hr. A fost ales chestor (funcţionar al trezoreriei). Soţia sa, Cornelia, a murit în acelaşi an. Doi ani mai târziu, s-a căsătorit cu Pompeia, fiica lui Quintus Pompeius şi nepoata duşmanului său, Sulla. În această perioadă, Caesar a început să ţină piept conducerii lui Sulla, care încă se mai afla în fruntea guvernului. lulius Caesar era, potrivit lui Suetonius „înalt, blond şi bine clădit, cu faţa lată şi ochii căprui”. Avea un început de calviţie, după cum se poate vedea aici, fiind obligat să o ascundă cu o cunună de măslin. În 63 î.Hr., după moartea lui Cecilius Metullus Pius, a fost ales pontifex maximus, conducătorul preoţilor religiei de stat romane. În anul următor, Caesar a divorţat de Pompeia, după ce aceasta a fost implicată într-un scandal, spunând: „Soţia mea nici n-ar fi trebuit bănuită.” În 59 î.Hr., Caesar li s-a împotrivit lui Lucius Lucceius şi lui Marcus Calpurnius Bibulus la alegerile pentru funcţia de consul. A ieşit învingător împreună cu Bibulus. Caesar a format o alianţă cu Pompei şi Crassus, cunoscută ca Primul Triumvirat. La sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai, Pompei s-a căsătorit cu Iulia, fiica de cincisprezece ani a lui Caesar. La scurt timp, Caesar s-a recăsătorit, la rândul său. Cea de-a treia sa căsnicie a fost cu Calpurnia, fiica lui Lucius Calpurnius Cesoninus. În 58 î.Hr., Caesar a început campania de cucerire a Galiei. Curând, a ajuns recunoscut ca un adevărat geniu militar. Pe durata celor nouă ani de război din Galia, a pierdut doar două bătălii la care a luat parte personal. A cucerit întreg teritoriul de la est de Rin, a izgonit popoarele germanice din Galia şi a trecut Rinul, într-o campanie militară menită să le arate tuturor puterea Romei. A invadat Britania de două ori, în 55 şi 54 î.Hr. În 54 î.Hr., Iulia, fiica sa, a murit la naşterea unui copil, lăsându-i pe Caesar şi pe Pompei profund îndureraţi. Triumviratul s-a destrămat în 53 î.Hr., când Crassus a fost ucis în timpul campaniei sale din Parţia. În 52 î.Hr., Caesar i-a învins pe galii conduşi de Vercingetorix, în bătălia de la Alesia. În 50 î.Hr., Pompei, în fruntea Senatului, a insistat ca Iulius Caesar să-şi părăsească armata şi să se întoarcă la Roma. Mandatul său de proconsul (magistrat) se încheiase, iar Senatul nu voia să-i acorde un al doilea, temându-se de puterea sa tot mai mare. Caesar a refuzat să se întoarcă. El considera că avea să fie compromis politic dacă revenea la Roma fără protecţia cuvenită unui proconsul. Pompei a considerat această decizie drept o insubordonare, acuzându-l pe Caesar de trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr., Caesar a trecut Rubiconul (râul ce forma frontiera cu Italia), în fruntea unei armate de 5 000 de soldaţi. Spusele sale au rămas în istorie: „Să acceptăm lucrul acesta ca pe un semn al zeilor şi să mergem unde vor aceştia, drept răzbunare asupra duşmanilor noştri vicleni. Zarurile au fost aruncate." Războiul civil devenise inevitabil. Pe 9 august 48 î.Hr., Caesar l-a învins pe Pompei la Pharsalus, în nordul Greciei, în ciuda trupelor de două ori mai numeroase ale lui Pompei. La Roma, Caesar a fost numit dictator, dar a renunţat la această funcţie după nouă zile şi a fost ales pentru a doua oară consul. Pompei a fugit în Alexandria, unde doi foşti ofiţeri romani care-l serveau pe regele Ptolomeu al XlII-lea l-au înjunghiat mortal, la vârsta de 58 de ani. Capul i-a fost tăiat şi ţinut ca dar pentru Caesar. Trupul i-a fost ciopârţit şi lăsat să putrezească până când cineva s-a îndurat să-l îngroape. Caesar a sprijinit-o pe faraoana Cleopatra a VII-a în războiul civil alexandrin dintre ea şi Ptolemeu, care-i era nu doar frate, ci şi soţ şi coregent. Caesar a ieşit victorios şi a ajutat-o pe Cleopatra să devină conducătoare. Se crede că au avut împreună un fiu, pe Ptolemeu al XV-lea Caesar, cunoscut drept Cezarion. Pe 2 august 47 î.Hr., Caesar l-a învins pe Pharnaces al II-lea al Pontusului în bătălia de la Zela, din nordul Turciei de azi, declarând: Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am învins”). Întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., Caesar şi-a întocmit testamentul, numindu-l pe nepotul său, Caius Octavius (Octavian), drept moştenitor al întregii averi, inclusiv al titlului său. Caesar a stipulat şi că, dacă Octavian avea să moară înaintea sa, Marcus Junius Brutus avea să fie următorul moştenitor. Senatul i-a acordat lui Caesar nenumărate onoruri, inclusiv dreptul de a purta robă purpurie şi cunună de măslin (care-i plăcea pentru că-i ascundea începutul de chelie). Suetonius spunea despre el: Înalt, blond şi bine clădit, cu faţa lată şi ochii căprui. Era chinuit de coşmaruri… iar în timp ce se afla în campanie a suferit două crize de epilepsie. Era întotdeauna proaspăt tuns şi bărbierit. A fost acuzat că şi-ar fi depilat anumite părţi ale trupului cu penseta. Hainele îi erau neobişnuite: avea mâneci lungi până la încheietura mâinii, cu franjuri la tunica sa senatorială cu dungi purpurii, iar centura pe care o purta nu era niciodată strânsă. Caesar a devenit primul om în viaţă care să apară pe o monedă republicană romană. Senatul l-a ales consul pe viaţă. Luna în care s-a născut, Quintilis, a fost redenumită Iulius (iulie) în onoarea sa, iar ziua naşterii sale, 12 iulie, a fost proclamată sărbătoare naţională. Toată această pompă şi cheltuielile din banii statului au atras după sine furia anumitor membri ai Senatului roman. Printre ei se număra şi prietenul apropiat al lui Caesar, Marcus Junius Brutus. Data şi locul asasinării 15 martie 44 î.Hr., Senatul roman, Roma Evenimentul Motivul asasinării lui Caesar, potrivit istoricului Cassius Dio, a fost ofensa adusă de acesta unei delegaţii trimise de Senat spre a-i aduce la cunoştinţă noile onoruri care îi erau acordate. În loc să se ridice pentru a primi grupul pe când acesta sosea la templul zeiţei Venus Genetrix, Caesar a rămas aşezat. Această ofensă uriaşă se pare că a fost suficientă pentru a-i face pe senatori să-i plănuiască demiterea. Cu toate acestea, se pare că senatorii erau îngrijoraţi că Iulius Caesar ar putea crea o bază de putere pentru familia şi descendenţii săi, transformând republica în imperiu. Unii dintre susţinătorii lui Caesar i-au scuzat gestul, susţinând că ar fi fost surprins de o criză de diaree, dar duşmanii săi nu au acceptat motivul, întrucât Caesar reuşise să ajungă acasă, după întrevedere, fără nici un ajutor. Brutus a început să conspire împotriva lui Caesar, cu prietenul şi cumnatul său, Cassius, şi cu alţii, autointitulându-se Liberatores (Eliberatorii). Nicolaus din Damasc nota:   Moartea lui Iulius Caesar de Alexander Zick, bazată pe opera Iulius Caesar a lui Shakespeare, Actul III, Scena 3. Conspiratorii se întâlneau pe ascuns, la întruniri la care participau doar câteva persoane, desfăşurate acasă la unul dintre ei. Existau nenumărate discuţii şi propuneri, fireşte, în timp ce dezbateau cum şi unde să-şi execute planul. Unii sugerau să facă încercarea în timpul plimbărilor lui Caesar pe Calea Sacră, locul său favorit. Altă idee susţinea ca atacul să aibă loc în timpul alegerilor, când liderul trebuia să treacă un pod spre a se întâlni cu magistraţii pe Câmpul lui Marte. Trebuiau să tragă la sorţi cine să-l împingă de pe pod. Ceilalţi trebuiau să alerge la el şi să-l ucidă. Al treilea plan susţinea atacul în timpul spectacolului cu gladiatori. Avantajul acestuia ar fi fost că, datorită spectacolului, n-ar fi existat nici o suspiciune la vederea armelor pregătite pentru atentat. Dar opinia majoritară înclina spre un atac în Senat, unde avea să fie singur, întrucât doar senatorii erau admişi acolo şi mulţi dintre conspiratori îşi puteau ascunde pumnalele sub togi. Acest plan s-a impus. Conspiratorii ştiau că Iulius Caesar plănuia să părăsească Roma pe 18 martie şi să lipsească mai mulţi ani. S-a consemnat faptul că Spurinna, prezicătorul, l-a avertizat pe Caesar să se „teamă de Idele lui Marte“, iar a treia soţie a lui Caesar, Calpurnia, l-a rugat să nu viziteze Senatul în acea zi, din pricina coşmarului pe care-l avusese în noaptea de 14 martie. Cu toate acestea, Caesar s-a grăbit spre Senat şi s-a întâlnit cu Spurinna pe drum. — Au sosit Idele lui Marte. — Aşa este, Caesar, au sosit, i-a spus înţeleptul, dar încă n-au trecut. Lui Caesar i s-a cerut să citească o petiţie prin care i se solicita să redea puterea Senatului, dar o asemenea petiţie nu exista. Înainte ca Iulius Caesar să pătrundă în Senat, se obişnuia ca preoţii să facă sacrificii în cinstea zeilor. În acea zi, prevestirile erau sumbre, dar Caesar a fost încurajat, cu toate acestea, să intre în Senat. Înăuntru, de el s-a apropiat Tillius Cimber, căruia Caesar îi izgonise fratele de la Roma. În timp ce discutau, Tillius Cimber i-a smuls lui Caesar toga de la gât – semnalul pentru începerea atacului. Casca s-a năpustit asupra lui Caesar, dar nu a reuşit decât să-i zgârie pieptul (unii susţin că obrazul). Cassius l-a înjunghiat pe Caesar în faţă, dar acesta s-a apărat. Doi senatori i-au sărit în ajutor, dar n-au reuşit să facă faţă mulţimii. Marcus Brutus şi Rubrius au fost, din întâmplare, înjunghiaţi în îmbulzeală. Abia în clipa în care Caesar l-a văzut pe Brutus cu pumnalul în mână şi după ce a fost înjunghiat în zona inghinală, a acceptat inevitabilul. Se spune că ar fi rostit următoarele cuvinte greceşti: Kai su teknon? („Şi tu, fiul meu?“) S-a prăbuşit la picioarele statuii lui Pompei. Şi-a acoperit capul şi picioarele, aşteptându-şi moartea. A fost înjunghiat de 23 de ori. Asasinii Numărul conspiratorilor nu s-a stabilit nici până în ziua de azi. Nicolaus din Damasc afirma că fuseseră peste 80, Suetonius susţinea că 60, dar dacă Plutarh avea dreptate, iar fiecare asasin a înjunghiat o singură dată pe Caesar, atunci au fost 23. Nici acest lucru nu este însă pe de-antregul stabilit, întrucât Nicolaus afirma că Iulius Caesar suferise 35 de răni. Printre asasini se numărau Tillius Cimber, Publius Servilius, Casca Longus, Cassius şi Marcus Brutus, pe care mulţi îl credeau fiul lui Caesar. Urmarea Foarte puţini dintre asasini i-au supravieţuit lui Caesar mai mult de trei ani, unii pierind de morţi violente, alţii luându-şi singuri viaţa. Un discurs funerar s-a ţinut pe 18 martie 44 î.Hr., ziua în care Caesar intenţiona să părăsească Roma. Marc Antonius a vorbit la înmormântare şi a citit testamentul lui Caesar. Roba pătată de sânge a victimei a fost expusă la locul faptei, împreună cu o statuie de ceară a lui Caesar, pe care se vedeau şi rănile. Asasinarea lui Caesar a dus la izbucnirea unui război civil. Marc Antonius, Octavian şi mulţi alţii s-au luptat cu Senatul atât din dorinţa de răzbunare, cât şi pentru preluarea puterii. Moartea lui Caesar a marcat, în mod ironic, sfârşitul Republicii Romane, care reprezentase însuşi scopul asasinării sale. Ca unic moştenitor al uriaşei averi a acestuia, Caius Octavian a dobândit foarte puternicul nume de Caesar şi controlul asupra unei sume uriaşe de bani din trezoreria statului. Octavian, Marc Antonius şi comandantul de cavalerie Lepidus, loial lui Caesar, au format Al Doilea Triumvirat. Între triumvirat, Brutus şi Cassius a izbucnit un al doilea război civil, pe care Antonius şi Octavian l-au câştigat la Philippi. Al treilea război civil s-a dus între Octavian, pe de o parte, şi Antonius şi Cleopatra, pe de alta. Antonius şi Cleopatra au fost învinşi la Actium, ceea ce a contribuit la ascensiunea lui Octavian. El a devenit primul împărat al Romei, sub numele de Caesar Augustus. În 42 î.Hr., Caesar a fost zeificat drept Divinul Iulius (Divus Iulius). BECKET (1118-1170) Victima Thomas Becket s-a născut pe 21 decembrie 1118, în casa familiei sale din cartierul londonez Cheapside, fiind singurul fiu (celelalte patru fiice au trăit numai până la maturitate) al înstăritului negustor Gilbert din Thierceville, Normandia, şi al soţiei acestuia, Matilda. Gilbert Becket a fost, un timp, şeriful oraşului Londra. Baronul normand Richer de l’Aigle s-a arătat preocupat de băiat şi, astfel, Thomas a locuit o perioadă pe moşia acestuia din Sussex. Cu toate că a urmat cursurile celor mai prestigioase şcoli, Becket nu a fost un intelectual şi chiar admiratorii săi sunt de acord cu faptul că până şi cunoştinţele sale de limbă latină lăsau de dorit, în schimb, farmecul personal, memoria excelentă, ambiţia şi atitudinea prietenoasă au contribuit la ascensiunea sa ulterioară. Era de aşteptat să calce pe urmele tatălui său, însă atunci când Gilbert Becket şi-a pierdut capitalul, după ce proprietăţile sale au fost distruse, Thomas s-a orientat către o carieră ecleziastică. În 1145 a început să lucreze ca funcţionar în administraţia arhiepiscopului de Canterbury, Theobald, care fusese ales în 1139. Cum administraţia acestuia presupunea studiu intens, Becket a fost discipolul a patru arhiepiscopi şi şase episcopi. Impresionat de calitaţile sale, Theobald l-a trimis cu mai multe însărcinări la curia papală de la Roma. În 1154, Becket devine arhidiacon de Canterbury. Nu a durat mult până când regelui Henric al II-lea să-i ajungă la urechi vestea performanţelor sale, acesta numindu-l pe Becket Lord Cancelar în ianuarie 1155. Între cei doi s-a legat o strânsă prietenie. Regele era convins că mai câştigase de partea sa încă un fidel adept al planului său de unificare a legilor bisericii şi statului. Mai târziu însă, s-a dovedit că se înşelase amarnic.   Sir Thomas, sosind în Anglia, la întoarcerea din exil – ilustraţie dintr-o carte versificată din secolul al XlII-lea, ce relata viaţa lui Becket. Pe 8 aprilie 1161, Theobald a încetat din viaţă, iar scaunul arhiepiscopal a rămas vacant. Pe 23 mai 1162, Becket a fost ales arhiepiscop de Canterbury. Pe 2 iulie, a fost hirotonisit preot în Catedrala din Canterbury, de către episcopul Walter de Rochester. În acea perioadă, Becket era arhiepiscop, arhidiacon, cancelar, posesorul unui număr însemnat de beneficii ecleziastice şi custodii regale, bogat şi puternic. În ianuarie 1163, Henric, conştient de puterea tot mai mare a lui Becket, l-a forţat să renunţe la funcţia de arhidiacon. Pe 23 iulie, în acelaşi an, cei doi au intrat în conflict, din pricina faptului că Henric încerca să-şi însuşească veniturile ce rezultau dintr-o taxă pe pământ cuvenită şerifilor. Henric a renunţat la această pretenţie, dar, cu toate acestea, a fost deranjat de situaţia creată de prietenul şi de omul pe care îl promovase şi care acum se folosea de puterea cu care-l învestise, pentru a-l înfrunta. La Consiliul de la Clarendon Palace, de pe 30 ianuarie 1164, Henric a căutat să reducă independenţa clerului şi legăturile cu Roma. Becket a fost de acord, a sprijinit aceste sugestii, dar, când a trebuit să semneze documentul, cunoscut drept Constituţia de la Clarendon, a refuzat. Şi-a dat seama că acesta era momentul în care prietenia cu Henric lua sfârşit. Becket s-a autosuspendat din toate funcţiile ecleziastice, şi-a impus penitenţă şi a trimis un raport papei Alexandru al III-lea. Acuzat de fraudă de către Henric, Becket a început negocierile cu regele Franţei, pentru a i se acorda azil. În 1166, de Duminica Rusaliilor, Henric şi partizanii săi au fost excomunicaţi. Temându-se pentru viaţa sa, Becket a părăsit pe ascuns Anglia la 2 noiembrie, poposind la Dunkerque. De vreme ce Henric îi confiscase întreaga avere, Becket s-a trezit complet dependent de regele Franţei, Ludovic al VII-lea. În noiembrie 1166, Becket şi însoţitorii săi s-au mutat într-o veche mănăstire benedictină din Sainte-Colombe, în afara graniţei de nord a oraşului Sens. Aici avea să locuiască pentru următorii patru ani, ţinând în fiecare zi toate slujbele preoţeşti. Dieta sa consta în vin de calitate (amestecat cu apă), ghimbir şi cuişoare. Patul îi era acoperit cu pânză fină de olandă, dar în timpul zilei purta o haină şi pantaloni făcuţi din păr aspru de capră. De trei ori pe zi, capelanul său îi biciuia spatele până la sânge. Papa şi cei doi regi ai Angliei şi Franţei au pornit o tentativă de reconciliere între Henric şi Becket, în credinţa că retrocedarea teritoriului Canterbury avea să pună bazele unei alianţe pentru o nouă cruciadă în Ţara Sfântă. Între timp, Becket era înştiinţat că, în Anglia, episcopii se pregăteau de trecerea Canalului pentru a se alătura regelui Henric – care-i întinsese o cursă la Bur-le-Roi, lângă Bayeux – pentru a forma o alianţă împotriva lui. Hotărât să preîntâmpine ceea ce considera drept un afront adus Sfintei Dioceze, Becket s-a hotărât să se reîntoarcă în Anglia şi, după cât se pare, pe 30 noiembrie a traversat Canalul Mânecii pe timpul nopţii, ajungând la Sandwich, în Kent. La reîntoarcerea sa în Canterbury, Becket a trecut la instaurarea disciplinei în rândul călugărilor. De asemenea, a trimis o delegaţie de încredere papei, pentru a-l informa pe Alexandru că Henric încălcase termenii tratatului de pace. La curtea regelui Henric, evenimentele erau privite cu totul diferit. Nu o dată Henric a fost auzit plângându-se: „Nimeni nu e în stare să mă scape de acest preot turbulent?” şi: „Ce vipere dezgustătoare am crescut la sân, de-l lasă pe stăpânul lor să fie insultat de această piticanie de cleric!” Aceste lamentaţii au ajuns la urechile a patru cavaleri – Reginald Fitzurse, Hugh de Morville, William de Tracy şi Richard le Breton – care au hotărât să-l asasineze pe arhiepiscop. Cei patru au părăsit curtea separat şi s-au întors în secret în Anglia. Când dispariţia lor a fost remarcată, pe urmele lor au fost trimişi mai mulţi soli pentru a le zădărnici planul. Cavalerii erau conştienţi că regele se putea răzgândi şi nu au vrut să fie opriţi, de aici şi caracterul secret al complotului. Au stabilit să se întâlnească la castelul Saltwood, în Kent, domiciliul celui de-al cincilea cavaler, Ranulf de Broc, pe 28 decembrie 1170. Data şi locul asasinării 29 decembrie 1170, catedrala din Canterbury, Kent, Anglia. Evenimentul Însoţiţi de mai mulţi oameni, cei patru cavaleri au pornit spre Canterbury în dimineaţa zilei de marţi, 29 decembrie 1170. La mănăstirea Sf. Augustin li s-au alăturat şi alţii. Becket a luat prânzul la ora 14:00 şi s-a retras în sala de şedinţe împreună cu câţiva dintre consilierii săi. Asasinii au ajuns la catedrală în jurul orei 17:00 şi şi-au croit drum către încăperea sa. Becket nu a luat în seamă prezenţa lor – posibil şi pentru că aceştia insultaseră locaşul sfânt pătrunzând în forţă –, dar când numărul lor a început să crească, temându-se pentru siguranţa mentorului lor, călugării l-au obligat pe Becket să se retragă mai în interior, spunându-i că trebuia să înceapă vecernia. Acesta era calm şi stăpân pe sine, spre deosebire de călugări, care erau surprinşi să-l vadă, după ce auziseră că ar fi fost deja ucis. Aceştia au încercat să ferece porţile, dar Becket i-a oprit, refuzând să transforme în fortăreaţă casa Domnului. Dacă ar fi dorit, Becket ar fi putut să se salveze ascunzându-se undeva în imensa catedrală, dar el a rămas pe loc – poate din nesăbuinţă, din curaj şi cu siguranţă din credinţă – pentru a-i înfrunta pe asasini. În timp ce majoritatea complotiştilor supravegheau călugării în corpul principal al catedralei, pentru a-i împiedica să pună la cale fuga lui Becket, cei patru cavaleri s-au apropiat – alături de ei se afla şi unul dintre călugării lui Becket, Hugh de Horsea, numit mai târziu Hugh Călugărul cel Rău, pentru rolul jucat în acest asasinat. Hugh de Morville ţinea mulţimea la distanţă, cu sabia în mână. Fitzurse striga: „Unde este Thomas Becket, trădător al regatului şi al regelui?” întunericul domnea în catedrală, deci este foarte posibil ca asasinii să nu-l fi zărit pe Becket în penumbră. Arhiepiscopul şi-a croit drum prin mulţime şi a spus: „Aici sunt, dar nu trădător, ci preot. Pentru ce mă căutaţi? Dumnezeu îmi interzice să mă feresc de săbiile voastre ca astfel să nu mă îndepărtez de ceea ce este adevărat." Becket, aşezat în mijlocul transeptului, s-a întors cu faţa către altarele Fecioarei Maria şi Sf. Benedict. Cavalerii s-au năpustit asupra lui. Fitzurse a încercat să-l ridice pe Becket pe umerii lui de Tracy, pentru a-l duce afară, dar arhiepiscopul s-a luptat cu îndârjire. Fitzurse a ridicat sabia, iar Becket şi-a împreunat mâinile în semn de rugăciune: „Mă rog pentru mine şi pentru Biserica lui Dumnezeu, Sfintei Marii şi binecuvântatului martir Sf. Denis." În acel moment, călugării care se aflau în apropierea lui Becket au fugit, în afară de un anume Edward Grim, care l-a imobilizat pe Becket. Sabia lui Fitzurse i-a lovit capul, îndepărtându-i tonsura şi pătrunzându-i în umărul stâng şi în braţul lui Grim până la os. Încă o lovitură s-a abătut asupra lui Becket şi apoi încă una înainte ca acesta să cadă cu capul către nord, încadrat la dreapta de altarul Sf. Benedict. Lovitura fatală i-a fost dată de le Breton, care i-a retezat vârful capului. Hugh de Horsea şi-a pus piciorul pe gâtul lui Becket şi i-a străpuns capul cu sabia, împrăştiindu-i creierul pe podea. Odată săvârşit asasinatul, făptuitorii au părăsit catedrala. Cavalerii îl ucid pe Thomas Becket în catedrala din Canterbury, scăpându-l pe Henric al Il-lea de „preotul turbulent”. Gravură de Opie Stowe, 1793. Versiunea lui Edward Grim, deşi scrisă câţiva ani mai târziu, este singura mărturie directă a evenimentelor din acea zi. El îşi amintea: Ucigaşii l-au urmat, strigând: „Iartă şi dă dreptul la împărtăşanie celor pe care i-ai excomunicat şi înapoiază rangurile celor cărora le-au fost luate.” El a răspuns: „Nu s-au ispăşit, nu le voi absolvi păcatele.” ”Atunci o să mori", strigară ei, „şi-ai să primeşti ceea ce meriţi.“ „Sunt gata să mor pentru Dumnezeu”, a spus el, „căci, prin sângele meu, Biserica va obţine libertate şi pace. Dar în numele Celui Atotputernic vă interzic să vă atingeţi de oamenii mei, fie ei clerici sau laici.” Apoi şi-au ridicat mâinile pângăritoare asupra lui, târându-l după ei ca să-l omoare în afara bisericii sau să-l ia prizonier, după cum au mărturisit ulterior. Dar când nu au putut să-l desprindă de lângă un stâlp, unul dintre ei l-a apucat mai zdravăn. El l-a împins, numindu-l „Codoş” şi strigând „Nu mă atinge, Reginald, îmi datorezi credinţă şi supunere, tu şi complicii tăi făptuiţi lucruri necugetate.” Cavalerul, cuprins de o mânie grozavă la auzul acestui refuz, şi-a fluturat sabia deasupra capului sfânt. „Nu-ţi datorez nici credinţă, nici supunere care să violeze loialitatea faţă de regele meu.” Asasinii Cavalerii erau într-adevăr baroni. Oricât de curios ar părea, în ciuda faptului că sunt autorii celui mai faimos asasinat din Evul Mediu, se cunosc foarte puţine amănunte despre ei. Reginald Fitzurse s-a născut, probabil, în 1130. Avea moşii în Somerset, Kent şi Northamptonshire. Hugh de Morville era proprietarul castelului Knaresborough şi frecventa des curtea regală. A fost unul dintre semnatarii Constituţiei de la Clarendon. Sabia cu care a oprit mulţimea în timpul asasinării lui Becket a devenit o relicvă sfântă. Urmarea Valetul lui Thomas Becket, Osbert, şi-a sfâşiat cămaşa şi a învelit capul arhiepiscopului. Călugării au ieşit din ascunzătorile lor, pe când afară începea furtuna. În timp ce ploaia răpăia, călugării se rugau în tăcere, spălând corpul neînsufleţit al arhiepiscopului. Au observat că acesta purta sub veşmântul preoţesc haine de călugăr şi o pânză de sac prin care mişunau paraziţii. A doua zi, o rudă de-a lui Ranulf de Broc s-a reîntors la Canterbury şi le-a spus călugărilor să-l înmormânteze pe Becket într-un loc secret. Îi era teamă să nu ia naştere un cult, un loc de pelerinaj la mormântul arhiepiscopului asasinat. Călugării l-au aşezat într-o criptă, dar au păstrat hainele sale pline de sânge ca relicve. A fost construit un alt mormânt, încadrat de doi stâlpi din marmură de Purbeck. Astăzi, în acel loc nu mai există nimic. Pe 7 iulie 1220, un impresionant sanctuar a fost amplasat în spatele altarului principal, decorat cu numeroase pietre preţioase. Şi acesta a rămas astăzi doar un loc pustiu, din pricina regelui Henric al VlII-lea. În zilele noastre, doar lumina unei candele mai marchează locul în care se afla sanctuarul. Asasinii au fost excomunicaţi de către papă, dar şi-au găsit adăpost la curtea lui Henric al II-lea. Acesta le-a spus să fugă în Scoţia pentru siguranţa lor, dar când au ajuns la graniţa de nord, regele Scoţiei şi populaţia au vrut să-i spânzure. Au fugit spre sud, luând drumul Knaresboroughului, în nordul ţinutului Yorkshire, unde au stat la adăpost aproape un an, huliţi de populaţia locală, în ciuda dorinţei poporului ca asasinii să fie executaţi, acest lucru nu s-a întâmplat. Cu toate acestea, au fost trimişi să lupte pe Pământul Sfânt. Înainte de a pleca, Fitzurse şi-a împărţit moşia în mod legal între fratele lui şi cavalerii ioaniţi. La trei ani după asasinarea lui Becket, Reginald Fitzurse a murit la rândul său şi a fost îngropat la Ierusalim. William de Tracy a construit o capelă la Devon după reîntoarcerea din exil, unde a fost înmormântat înainte sau poate chiar în anul 1174. Richard le Breton s-a retras la Jersey. Hugh de Morville a murit în 1173. Thomas Becket a fost sanctificat de către papa Alexandru, pe februarie 1173. Pe iulie 1174, Henric a făcut penitenţă la mormântul lui Becket. A intrat desculţ în catedrala din Canterbury, îmbrăcat numai în cămaşă. A sărutat locul unde fusese asasinat Becket şi toţi cei 80 de călugări l-au lovit de trei ori. Episcopul şi preoţii l-au pălmuit de cinci ori, înainte ca Henric să se retragă în cripta catedralei, unde a postit şi s-a rugat o zi întreagă. Acest eveniment a inspirat opere importante ale literaturii universale. Pelerinii lui Geoffrey Chaucer din Povestiri din Canterbury se întâlnesc la hanul din Tabard, în Southwark, înainte de a merge să aducă un omagiu la mormântul lui Becket. Printre operele moderne care se bazează pe acest eveniment se numără piesa de teatru Asasinat în Catedrală a lui T.S. Eliot şi Becket a lui Jean Anouilh, după care a fost turnat şi un film cu acelaşi titlu. Nuvela lui Follet, Coloanele pământului, este o povestire ficţională despre conflictele dintre biserică şi mica nobilime, culminând cu asasinarea şi martiriul lui Becket. Cultul lui Becket a dăinuit până în secolul al XVI-lea. Pe 16 noiembrie 1538, regele Henric al VIII-lea a declarat că moartea lui Becket a fost „pe nedrept numită martiriu” şi că „nu există nimic în viaţa lui sau în contextul în care a trăit care să ne facă să-l considerăm un sfânt, ci, mai degrabă, trebuie să fie văzut ca un rebel şi un trădător faţă de regele lui.” Abia în secolul XX s-a ordonat reabilitarea reputaţiei lui Becket. Cu toate acestea, în 2005, Becket a fost decretat drept cel mai „rău“ britanic al secolului al XII-lea în sondajul „Cei mai «răi» britanici”, organizat de către BBC History Magazine. Profesorul John Hudson de la Universitatea St. Andrews, care l-a ales pe Becket, a afirmat: „Becket a divizat Anglia în aşa fel încât chiar oameni ai Bisericii care îi împărtăşeau unele dintre opinii au considerat această diviziune neîntemeiată. A fost fondatorul practicii demagogiei.” MARAT (1743-1 793) Victima Jean-Paul Marat, unul dintre personajele principale ale Revoluţiei Franceze, s-a născut la Boudry, principatul Neuchátel, Elveţia, pe 24 mai 1743. Înainte de revoluţie era bine cunoscut ca doctor şi savant. Era pasionat de aeronautică, optică şi terapie cu ajutorul electricităţii. Pe plan instituţional, nu era luat în serios, fiind considerat un excentric. A fost preocupat şi de politică, publicând, în 1774, Lanţurile sclaviei, un opuscul revoluţionar. În septembrie 1789 a fondat ziarul Moniteur Patriote (Monitorul patriotic), al cărui titlu a fost schimbat după patru zile în Publiciste Parisien (Publicistul parizian) şi, în final, în L’Ami du Peuple (Prietenul poporului). Marat se folosea de ziar pentru a-şi ataca duşmanii şi a sări în apărarea oricărei persoane pe care o credea nedreptăţită, chiar şi atunci când nu era cazul. Deseori, aceasta însemna că cineva avea de suferit doar pentru că ziarul lua partea unei persoane care nu avea alt motiv de atac, în afară de ranchiună. Marat era ceea ce numim un revoluţionar independent – nu s-a raliat niciodată unui grup, unei facţiuni sau ideologii. O strategie riscantă şi, cu siguranţă, o cauză a numărului destul de mare de inamici. Pentru a-i evita, s-a ascuns prin pivniţe şi canalizări. Acolo s-a îmbolnăvit de o supărătoare boală de piele. După execuţia regelui Ludovic al XVI-lea pe 21 ianuarie 1793, a urmat o dispută de cinci luni între Marat şi girondini. Aceştia au încercat să-l acuze pe Marat în faţa Tribunalului Revoluţionar, dar a fost achitat pe 24 aprilie 1793. Girondinii au depăşit măsura, iar populaţia Parisului a ieşit în stradă pe 27 mai şi încă o dată patru zile mai târziu. Pe 2 iunie a avut loc o nouă revoltă, iar Franţois Hanriot, un lider revoluţionar, împreună cu Garda Naţională, i-a îndepărtat pe girondini din Convenţie. Boala de piele a lui Marat s-a înrăutăţit atât de tare, încât a trebuit să petreacă mult timp în baie pentru a-şi alina mâncărimile. Scria într-o cadă, pe o scândură sprijinită de marginile ei. Data şi locul asasinării iulie, 1793, Rue des Cordeliers, Paris, Franţa. Evenimentul Pe 9 iulie 1793, Charlotte Corday a părăsit casa verilor săi din Caen, având cu ea un exemplar din volumul Vieţile paralele al lui Plutarh, şi s-a îndreptat spre Paris cu poştalionul. Odată ajunsă acolo, a închiriat o cameră la Hotel de Providence. Şi-a cumpărat un cuţit de bucătărie de 15 centimetri de la Palais-Royal şi a redactat Discurs către francezii adepţi ai legilor şi ai păcii, în care încerca să explice ceea ce avea de gând să înfăptuiască. În ziua asasinatului, Marat muncea, ca de obicei, în baie. Corday a sosit la locuinţa lui la 11:30 şi le-a spus celor două menajere că trebuia să-l vadă, pentru „a-l ajuta să aducă un deosebit serviciu Franţei”. Acestea au refuzat-o, explicându-i că Marat era prea slăbit pentru a primi vizitatori. Seara, pe la ceasurile 19:00, a revenit, strigând că are informaţii importante despre girondinii din Caen. Marat a auzit-o şi le-a cerut celor două femei să o primească. Au discutat despre revoluţie timp de un sfert de oră, Marat în apă şi ea pe marginea căzii. Marat i-a cerut numele deputaţilor girondini din Caen şi le-a notat, adăugând: „Vor fi ghilotinaţi.” În clipa aceea, ea a scos cuţitul şi l-a înjunghiat pe Marat în spatele omoplatului drept, retezându-i carotida. Înainte de a muri, Marat a strigat: „Ajută-mă, draga mea prietenă!” Asasinul Marie Anne Charlotte de Corday d’Armont s-a născut într-o fermă din Saint-Saturnin-des-Ligneries, Normandia, Franţa, pe 27 iulie 1768, fiind cel de-al patrulea copil al unei familii aristocratice sărăcite. Era o rudă îndepărtată a dramaturgului Pierre Corneille. După ce a primit o educaţie severă într-o mănăstire catolică, s-a mutat la un văr, pe strada St. Jean nr. 148 din Caen. Era o femeie năvalnică – a susţinut cauza girondinilor, dar, cu doi ani mai înainte, fusese o monarhistă convinsă. Când şi-a dat seama că girondinii pierduseră bătălia pentru conducerea ţării, în favoarea iacobinilor, l-a învinovăţit pe Marat. Cu toate acestea, deşi Marat îi prefera pe iacobini, nu avea nici o legătură cu aceştia. Revoluţionarul Marat a fost ucis în propria baie. Crima a fost descoperită de mulţime. Urmarea Şase poliţişti au interogat-o pe Charlotte Corday, acasă la Marat, înainte de a o transporta la închisoarea Abbaye şi apoi la Conciergerie, unde a continuat să susţină că acţionase de una singură: „Chiar şi femeile de rând pot da dovadă de fermitate.” La procesul ei, care a început în ziua asasinatului, a declarat: „Numai la Paris îl admiră lumea pe Marat. La ţară e privit ca un monstru”, adăugând: „Am omorât un om ca să salvez o sută de mii.” Corday a apărut în faţa judecătorului Jacques Montane şi l-a avut ca apărător pe Chauveau-Lagarde, acuzarea fiindu-i încredinţată lui Antoine Fouquier-Tinville. A fost condamnată la moarte şi executată la ora 17:00, pe 17 iulie 1793. După asasinarea lui Marat, cada lui de baie a dispărut. Unii cred că soţia lui i-a vândut-o unui ziarist – a fost găsită printre lucrurile personale la moartea acestuia. A fost apoi cumpărată de monarhistul Monsieur de Sainte-Hilaire şi transportată la Sarzeau, în Normandia. Fata acestuia, Capriole de Sainte-Hilaire, a moştenit-o la moartea lui, în 1805, şi a lăsat-o prin testament parohului din Sazeau, când s-a stins din viaţă, fără moştenitori, în 1862. Acesta a vândut-o muzeului figurilor de ceară Grevin, pentru suma de 5 000 de franci.

PREFAŢĂ Nici un artist nu este artist tot timpul, pe întreg parcursul celor douăzeci şi patru de ore ale existenţei sale zilnice; tot ceea ce este esenţial, tot ceea ce este durabil în reuşitele sale, se înfăptuieşte în numai puţinele şi rarele momente de inspiraţie. La fel şi istoria, pe care o admirăm ca pe cea mai mare poetă, cea mai mare artistă a tuturor timpurilor; nici ea nu este în permanenţă creatoare. Şi în acest „tainic atelier al lui Dumnezeu“, cum o numeşte Goethe cu veneraţie, se petrec nespus de multe lucruri oarecare, banale, cotidiene. Şi aici, ca pretutindeni în artă şi în viaţă, momentele sublime, de neuitat, sunt rare. De obicei, istoria nu face decât să adauge, ca o cronicară nepăsătoare şi perseverentă, verigă după verigă, la acel lanţ imens care străbate mileniile, înşiruind fapt după fapt, căci orice moment de încordare are nevoie de timp pentru pregătirea sa, fiecare eveniment adevărat trebuie să se poată desfăşura. Întotdeauna sunt necesari, în sânul unui popor, milioane de oameni, pentru ca să apară un geniu, întotdeauna trebuie să se scurgă milioane de ore nefolositoare ale timpului lumii, până ce se arată o oră cu adevărat istorică, o oră astrală a omenirii. Dacă în artă apare un geniu, el supravieţuieşte vremurilor; dacă apare o astfel de oră a lumii, atunci ea se dovedeşte hotărâtoare pentru decenii şi veacuri întregi. Aşa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, aşa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăţie de întâmplări. Ceea ce în vremi obişnuite se desfăşoară în voie, succesiv sau concomitent, se concentrează într-un singur moment, de care depinde şi care hotărăşte totul: un singur Da, un singur Nu, un Prea devreme sau un Prea târziu fac ceasul acesta ireversibil pentru o sută de generaţii şi decid asupra vieţii unui individ, a unui popor şi chiar a drumului pe care o apucă destinul omenirii întregi. Astfel de ore dramatice condensate, alese de soartă, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o singură zi din calendar, o singură oră şi adesea doar într-o singură clipă, sunt rare în viaţa fiecărui om şi rare în decursul istoriei. Câteva asemenea ore astrale, din toate vremurile şi din toate locurile - le-am numit astfel deoarece, luminoase şi statornice ca aştrii, depăşesc în strălucire noaptea efemeră - încerc să le evoc aici. Nicăieri nu am încercat să schimb, prin vreo născocire proprie, nuanţele sau să accentuez cumva adevărurile sufleteşti ale întâmplărilor exterioare sau interioare. Căci în acele momente sublime când creează în mod desăvârşit, istoria nu are nevoie de o mână care să o ajute. Acolo unde cârmuieşte cu adevărat ca poetă, ca dramaturgă, nici un poet nu trebuie să încerce să o depăşească.   Stefan Zweig   EVADARE ÎN NEMURIRE Descoperirea Oceanului Pacific   25 septembrie 1513       Se echipează o corabie     La prima sa întoarcere din America, pe care o descoperise, în marşul său triumfal pe străzile înguste ale Barcelonei şi Sevillei, Columb arătase tot felul de lucruri de preţ şi curiozităţi, oameni cu pielea roşie, de o rasă necunoscută, animale nemaivăzute, papagali multicolori ţipând fără încetare, tapiri greoi, apoi plante şi fructe ciudate, aclimatizate mai târziu în Europa, ca porumbul indian, tutunul şi nuca de cocos. Toate acestea provoacă uimirea mulţimii entuziasmate, dar ceea ce tulbură cel mai mult pe rege şi pe regină, ca şi pe sfetnicii lor, sunt cele câteva lădiţe şi coşuleţe cu aur. Aurul pe care Columb l-a adus din Noua Indie nu e prea mult: câteva obiecte de podoabă, obţinute prin schimb sau prin jaf de la indigeni, câteva bare mici de aur şi câteva grămăjoare de grăunţe aurii - mai mult praf de aur decât aur - abia dacă din toată prada se pot face câteva sute de ducaţi. Dar genialul fantast Columb, care crede cu fanatism numai ceea ce vrea să creadă şi care, prin noul drum spre Indii, dovedise atât de temeinic că avusese dreptate, se laudă, cu toată sinceritatea, că ceea ce a adus e doar o primă şi măruntă dovadă din ceea ce se găseşte acolo. Dispune de informaţii demne de încredere că pe aceste noi insule sunt uriaşe mine de aur. Preţiosul metal se găseşte, în unele locuri, sub un strat subţire de pământ. Sunt suficiente câteva lovituri de cazma pentru a-l dezgropa. Mai departe, spre sud, există ţări, unde regii beau din cupe de aur, iar aurul valorează mai puţin decât plumbul în Spania. Regele, veşnic în lipsă de bani, ascultă cu încântare crescândă relatările despre acest nou Ofir, care îi aparţine. Deocamdată, Columb e prea puţin cunoscut în ce priveşte nesăbuita-i exaltare, pentru ca făgăduielile sale să trezească îndoieli. Se echipează în grabă o mare flotă, pentru cea de a doua călătorie; şi acum nu mai e nevoie nici de toboşari, nici de recrutori, pentru strângerea echipajelor. Vestea despre noul Ofir, unde aurul poate fi adunat cu mâinile goale, înnebuneşte întreaga Spanie. Cu sutele, cu miile se îmbulzesc cei ce vor să plece spre noul El Dorado, spre ţara aurului. Dar ce talaz tulbure al lăcomiei năvăleşte acum dinspre oraşe, sate, cătune! Spre Palos şi Cádiz nu se grăbesc să vină numai gentilomi onorabili, care vor să-şi aurească blazonul, nu numai aventurieri temerari sau soldaţi viteji, ci toate lepădăturile, toată drojdia Spaniei. Hoţi însemnaţi cu fierul roşu, tâlhari, borfaşi, care caută în ţara aurului afaceri mai mănoase, datornici care fug de creditorii lor, soţi care vor să scape de soţiile lor cicălitoare, tot soiul de desperados, oameni cu existenţele ratate sau căutaţi de poliţie, toţi se oferă pentru noua flotă. E o bandă pestriţă de naufragiaţi ai vieţii, hotărâţi să se îmbogăţească dintr-o singură lovitură şi în acest scop sunt dispuşi la orice mârşăvie, la orice crimă. Într-atâta i-au aprins pe toţi aceştia poveştile fanteziste ale lui Columb - cum că în ţările acelea trebuie doar să înfigi o sapă şi vezi strălucind bulgări de aur - încât cei înstăriţi îşi iau servitori şi catâri, ca să care cu ei cât mai mult din metalul preţios. Cei ce nu izbutesc să fie primiţi în expediţie caută cu orice preţ s-ajungă acolo pe o altă cale. Fără să aştepte o încuviinţare regală, aventurieri înrăiţi echipează corăbii pe propria lor cheltuială, numai să ajungă mai repede dincolo, să pună mâna pe cât mai mult aur. Dintr-o dată, Spania scapă de nenumărate elemente primejdioase, de toate scursorile societăţii. Guvernatorul insulei Española (mai târziu San Domingo sau Haiti) constată cu groază cum aceşti oaspeţi nechemaţi inundă insula care i-a fost încredinţată. An de an, vasele aduc noi încărcături de indivizi tot mai recalcitranţi. Dar tot atât de dezamăgiţi sunt şi noii-veniţi, căci aurul este aici departe de a se găsi pe toate drumurile, iar de la nefericiţii băştinaşi, asupra cărora se năpustesc ca nişte bestii lacome, nu se mai poate scoate nici un grăunte. Hoardele prădalnice, cărora li se scurg ochii după metalul galben, cutreieră locurile în lung şi în lat, spre spaima bieţilor indieni şi spre spaima guvernatorului. În zadar încearcă acesta să-i prefacă în colonişti, dându-le pământ şi vite din belşug, ba chiar şi vite umane - anume şaizeci până la şaptezeci de indigeni drept sclavi fiecăruia. Dar nici preacinstiţii hidalgos [1], nici foştii tâlhari nu au de gând să devină fermieri. N-au străbătut doar oceanul ca să cultive cereale şi să păzească vitele. În loc să se îngrijească de semănat şi recoltat, îi torturează pe sărmanii indieni - în câţiva ani au izbutit să extermine toată populaţia băştinaşă - sau zac prin taverne. În scurt timp, cei mai mulţi s-au înglodat până peste cap în datorii faţă de negustori şi cămătari, astfel încât, în afara pământurilor, trebuie să-şi vândă până şi hainele, pălăria, ba chiar şi ultima cămaşă. De aceea, toţi aceşti rataţi din Española primesc cu bucurie vestea că bachiller[2]-ul Martin Fernandez de Enciso, un om bine văzut de pe insulă, un jurist respectabil, echipează un vas - aceasta se întâmplă în anul 1510 - pentru a veni cu forţe noi în ajutorul coloniei sale de pe terra firma [3]. Doi faimoşi aventurieri, Alonzo de Ojeda şi Diego de Nicuesa, obţinuseră în anul 1509, de la regele Ferdinand, privilegiul de-a întemeia o colonie în apropierea istmului de Panama şi a coastei Venezuelei, pe care o denumiseră, în mod pripit, Castilia del Oro - Castilia de Aur; fascinat de numele acesta răsunător şi înşelat de palavre, Enciso, omul cunoscător în ale legilor, dar necunoscător în ale vieţii, îşi investise întreaga avere în această întreprindere. Dar din colonia nou-întemeiată de la San Sebastian, în golful Uraba, nu vine nici un fel de aur, ci numai strigăte disperate de ajutor. Jumătate din colonişti a pierit în luptele cu băştinaşii, iar cealaltă jumătate este în primejdie de a muri de foame. Pentru a salva banii investiţi, Enciso riscă şi ce-i mai rămăsese din avere, spre a echipa o expediţie de salvare. Îndată ce află vestea că Enciso are nevoie de soldaţi, toţi desperados, toţi vagabonzii din Española vor să folosească acest prilej pentru a o şterge de acolo. Doar, doar să scape de creditori şi de supravegherea severului guvernator! Dar creditorii sunt vigilenţi; ei îşi dau seama că principalii lor datornici vor să fugă şi că odată plecaţi nu-i vor mai revedea nicicând. Cer deci cu insistenţă guvernatorului ca nimeni să nu poată pleca fără o aprobare specială. Guvernatorul încuviinţează pe deplin cererea lor. Se hotărăşte că portul să fie supravegheat cu străşnicie. Vasul lui Enciso trebuie să rămână în afara acestuia, în larg. Bărcile autorităţilor patrulează neîncetat, pentru ca nici un nechemat să nu se strecoare pe punte. Cu o amărăciune neînchipuită, toţi acei desperados, care se tem mai puţin de moarte decât de închisoarea pentru datornici sau de muncă cinstită, văd cum vasul lui Enciso porneşte, fără ei, cu pânzele umflate, către aventură. Omul din ladă Cu pânzele umflate se îndreaptă vasul lui Enciso, din Española, spre coasta continentului american; curând contururile insulei se pierd în zare. Călătoria e liniştită, nimic deosebit nu se întâmpla la început, în afară cel mult de faptul că un câine de vânătoare de o forţă neobişnuită - este fiul faimosului copoi Becericco, el însuşi cunoscut sub numele de Leoncico - aleargă de colo până colo, neliniştit, pe punte şi adulmecă prin toate colţurile. Nimeni nu ştie cui îi aparţine acest animal puternic şi cum a ajuns pe bord. Până la urmă, se mai observă că animalul nu poate fi îndepărtat din faţa unei lăzi foarte mari cu provizii, care fusese urcată la bord în ultima zi. Dar iată, pe neaşteptate, lada se deschide singură şi din ea apare un bărbat, cam de vreo treizeci şi cinci de ani, bine echipat, cu sabie, coif şi pavăză, asemenea lui Santiago, sfântul protector al Castiliei. Este Vasco Nuñez de Balboa, care dă astfel o primă dovadă a curajului şi ingeniozităţii sale ieşite din comun. Născut la Jerez de los Caballeres, dintr-o familie nobilă, plecase ca simplu soldat, împreună cu Rodrigo de Bastides, spre Lumea Nouă şi, după multe pribegii, naufragiase în faţa Españolei. Zadarnic încercase guvernatorul să facă din Nuñez de Balboa un bun colonist. După numai câteva luni, părăseşte pământul ce-i fusese încredinţat şi ajunge într-o situaţie atât de falimentară, încât nu mai ştie cum să scape de creditori. Însă în timp ce datornicii ceilalţi stau pe ţărm şi privesc, cu pumnii strânşi, la bărcile de patrulare ale autorităţilor, care-i împiedică să se refugieze pe vasul lui Enciso, Nuñez de Balboa izbuteşte să ocolească cu îndrăzneală bariera lui Diego Columbus, strecurându-se într-o ladă goală de provizii. Aceasta e urcată la bord de complicii săi şi, în iureşul plecării, şiretlicul său temerar trece neobservat. Abia când vasul se află destul de departe ca să nu se mai pună problema întoarcerii din pricina lui, pasagerul clandestin se arată. Iată-l deci la bord. Enciso, bachiller-ul, este un om al legii şi ca toţi cei de o seamă cu el, are prea puţină înţelegere pentru romantism. Ca alcalde [4], ca şef al poliţiei în noua colonie, nu vrea să tolereze acolo paraziţi şi indivizi cu existenţe dubioase. Aşadar îi spune răspicat lui Nuñez de Balboa că nici nu se gândeşte să-l ia cu el şi că-l va debarca pe ţărmul primei insule pe lângă care vor trece - fie ea locuită sau nu. Dar lucrurile iau o altă întorsătură. În timp ce vasul se îndreaptă spre Castilia del Oro, întâlnesc o altă corabie - lucru neobişnuit pentru vremurile acelea, când doar câteva duzini de corăbii navigau pe acele mări necunoscute - încărcată cu oameni şi condusă de un bărbat al cărui nume va fi curând celebru în întreaga lume, Francisco Pizarro [5]. Ei vin din San Sebastian, colonia lui Enciso. La început se crede că sunt rebeli care şi-au părăsit fără vreo încuviinţare posturile. Dar, spre disperarea sa, Enciso află că San Sebastian nu mai există, că ei înşişi sunt ultimii supravieţuitori din fosta colonie; comandantul Ojeda s-a îmbarcat pe un vas şi a fugit. Ceilalţi nu dispuneau decât de două brigantine. Au trebuit să aştepte până ce n-au mai rămas vii decât şaptezeci de oameni, astfel încât să încapă în cele două ambarcaţiuni. Dintre acestea, una a naufragiat, iar cei treizeci şi patru de oameni ai lui Pizzaro sunt ultimii supravieţuitori ai Castiliei del Oro. Şi acum încotro? După ce ascultă relatările lui Pizarro, oamenii lui Enciso nu sunt deloc dornici să se expună climei de mlaştină a coloniei părăsite şi nici săgeţilor otrăvite ale băştinaşilor. Întoarcerea la Española li se pare singura soluţie. În aceste momente primejdioase, intervine pe neaşteptate Vasco Nuñez de Balboa. El cunoaşte bine, din prima sa călătorie, pe care a făcut-o cu Rodrigo de Bastidas, toată coasta Americii Centrale şi îşi aminteşte de un loc numit Darien, pe malul unui râu cu nisip aurifer, unde indigenii s-au arătat prietenoşi. Acolo şi nu în acel loc nenorocit, trebuie întemeiată noua colonie. Imediat, întregul echipaj se alătură lui Nuñez de Balboa. După propunerea lui, corabia se îndreaptă spre Darien, pe istmul de Panama; are loc mai întâi obişnuitul masacru în rândurile băştinaşilor şi deoarece printre lucrurile jefuite se găseşte şi aur, aceşti desperados hotărăsc să întemeieze aici noua colonie, căreia, cu pioasă recunoştinţă, îi dau numele Santa Maria de la Antigua del Darien.   Ascensiune primejdioasă   Curând nefericitul finanţator al coloniei, juristul Enciso, se va căi amar de-a nu fi aruncat la timp peste bord lada cu cel ce se ascundea în ea, Nuñez de Balboa. Peste numai câteva săptămâni, acest bărbat îndrăzneţ are în mâinile sale întreaga putere. Juristul Enciso, educat în respectul disciplinei şi al ordinii, încearcă, în calitatea sa de alcalde mayor şi în lipsa guvernatorului, să administreze colonia în numele coroanei spaniole. În coliba jalnică a unui indian, el elaborează o serie de ordonanţe, cu aceeaşi severitate şi conştiinciozitate ca şi când s-ar afla în propriul lui birou juridic din Sevilla. În acest ţinut încă sălbatic, neexplorat, el interzice soldaţilor să cumpere aur de la indigeni, considerând că e un privilegia al coroanei. Încearcă să impună bandei nedisciplinate ordinea şi legea. Dar, din instinct, aventurierii se alătură omului spadei şi se răzvrătesc împotriva omului care mânuie condeiul. Curând Balboa devine adevăratul stăpân al coloniei. Enciso trebuie să fugă pentru a-şi salva viaţa, iar când, în sfârşit, soseşte Nicuesa, unul dintre guvernatorii numiţi de rege pentru terra firma ca să restabilească ordinea în colonie, Balboa nici nu-l lasă să debarce. Nefericitul Nicuesa, alungat din locurile care-i fuseseră încredinţate, trebuie să plece şi se îneacă pe drumul întoarcerii. Nuñez de Balboa, omul din ladă, este acum stăpânul coloniei. Cu tot succesul reputat, Balboa nu prea se simte la largul său, căci faptele sale constituie un act de rebeliune deschisă faţă de rege. El nu poate să spere că va fi iertat, cu atât mai mult cu cât, din vina lui, guvernatorul trimis şi-a găsit moartea. Nuñez ştie că fugarul Enciso este în drum spre Spania, că îl acuză de rebeliune şi că, mai devreme sau mai târziu, va fi judecat pentru fapta sa. Dar, cu toate acestea, Spania este departe şi mai e multă vreme până ce un vas străbate de două ori oceanul. Balboa, tot atât de isteţ pe cât e de curajos, caută singură cale posibilă pentru a-şi prelungi cât mai mult exerciţiul puterii pe care a uzurpat-o. Ştie că-n vremea lui, succesul justifică orice fărădelege şi că furnizarea unei cantităţi mari de aur tezaurului regal potoleşte sau cel puţin amână orice acţiune penală; trebuie deci să găsească în primul rând aur, căci aurul înseamnă putere! Împreună cu Pizarro, supune şi pradă pe băştinaşii din apropiere şi în plin măcel are un succes decisiv. Unul dintre cazici [6], pe nume Careta, pe care-l atacase în chip perfid, încălcând cele mai elementare legi ale ospitalităţii, îi propune, fiind în primejdie de moarte, un târg. În loc să-şi facă din indieni duşmani, să încheie cu tribul său o alianţă, iar drept chezăşie a credinţei ce i-o poartă îi oferă pe fiica sa. Nuñez de Balboa îşi dă de îndată seama cât de util îi este să aibă un prieten puternic şi demn de încredere printre băştinaşi. Primeşte oferta lui Careta şi ceea ce este de mirare, o iubeşte şi rămâne credincios fetei indiene până în cel din urmă ceas al său. Împreună cu Careta, Balboa subjugă pe toţi indienii din împrejurimi. Dobândeşte astfel o asemenea autoritate printre ei, încât şi cel mai puternic şef de trib, pe nume Comagre, îl invită plin de respect la el. Această vizită la marele Comagre reprezintă momentul istoric decisiv din viaţa lui Vasco Nuñez de Balboa, care până acum nu fusese decât un desperado oarecare, un rebel înrăit împotriva coroanei, sortit condamnării la spânzurătoare sau la decapitare de către autorităţile din Castilia. Comagre îl primeşte într-o casă mare de piatră, a cărei bogăţie îl umple de uimire pe Vasco Nuñez. Cu acest prilej, gazda îi oferă, din proprie iniţiativă, oaspetelui, patru mii de uncii de aur. Apoi este însă rândul lui Comagre să fie uluit. Îndată ce aceşti fii ai soarelui, aceşti străini puternici ca zeii, primiţi cu atâta stimă, zăresc aurul, îşi pierd cu totul orice demnitate. Se năpustesc unii asupra altora ca dulăii scăpaţi din lanţ, săbiile ies din teacă, pumnii se strâng, încep să urle, se-nfurie la culme şi fiecare caută să smulgă cât mai mult aur. Cu uimire şi dispreţ asistă indianul la încăierare. Este veşnica mirare a fiilor naturii, din toate colţurile lumii, în faţa oamenilor civilizaţi, pentru care o mână de metal galben e mai de preţ decât toate cuceririle spirituale şi tehnice ale culturii lor. În cele din urmă, Comagre le vorbeşte, iar spaniolii ascultă, înfioraţi de aviditate, cuvintele care li se traduc. Ce curios, spune Comagre, ca voi să vă certaţi pentru astfel de nimicuri, din pricina unui metal atât de comun, expunându-vă viaţa atâtor neplăceri şi primejdii. Dincolo de aceşti munţi înalţi, se află o mare uriaşă şi toate fluviile care se varsă în ea poartă în ele aur. Acolo trăieşte un popor care călătoreşte, ca şi voi, în vase cu pânze şi cu vâsle, iar regii săi mănâncă şi beau din vase de aur. Acolo puteţi găsi cât veţi pofti din acest metal galben. Drumul este primejdios, pentru că şefii de triburi vor încerca să vă împiedice trecerea. Dar, oricum, este un drum care durează doar câteva zile. Cele auzite merg drept la inima lui Vasco Nuñez de Balboa. În sfârşit, au dat de urma legendarei ţări a aurului, la care visaseră ani de-a rândul. Predecesorii săi au căutat-o în toate locurile, la nord şi la sud şi acum ea se găseşte doar la câteva zile de drum - desigur dacă acest Comagre le-a spus adevărul. În acelaşi timp, se adevereşte şi existenţa celuilalt ocean, pe care l-au căutat în zadar Columb, Cabot[7], Cortereal[8], toţi marii, toţi celebrii navigatori; cu aceasta a fost de fapt aflat şi drumul în jurul pământului. Numele celui care va descoperi primul acest nou ocean, luându-l în stăpânire pentru ţara sa, nu va fi niciodată dat uitării în lume. Şi Balboa ştie acum care e fapta prin care-şi va răscumpăra toate păcatele şi va dobândi o glorie eternă: să treacă cel dintâi peste istm până la Mar del Sur, până la Marea Sudului, care duce spre India şi să cucerească noul Ofir pentru coroana spaniolă. În acest ceas, în casa lui Comagre, destinul i-a fost hotărât. Din această clipă, viaţa unui aventurier oarecare a căpătat un sens înalt, depăşind cu mult vremea sa.   Evadare în nemurire   Nu există fericire mai mare pentru soarta unui om decât să-şi descopere, la mijlocul existenţei sale, în anii creatori ai maturităţii, scopul propriei vieţi. Nuñez de Balboa ştie ce este pentru el în joc: fie o moarte mizerabilă pe eşafod, fie nemurirea. În primul rând, trebuie să încheie pace cu coroana; să legitimeze şi să legalizeze în acelaşi timp detestabila-i faptă, uzurparea puterii! În acest scop, rebelul de ieri trimite astăzi, ca un prea zelos supus, lui Pasamonte, vistiernicul regal din Española, nu numai a cincea parte din darurile lui Comagre, care se cuvine de drept coroanei; dar, ca mai bun cunoscător în ale vieţii decât severul jurist Enciso, mai trimite în particular vistiernicului şi o sumă importantă de bani, cu rugămintea de-a fi confirmat în calitate de comandant al coloniei. De fapt, Pasamonte n-are dreptul să numească în funcţii, totuşi, în schimbul aurului primit, îi trimite lui Nuñez de Balboa un document provizoriu, în fond lipsit de valoare. Totodată, Balboa, care vrea să se asigure cât mai deplin, îmbarcă pe doi din oamenii săi de încredere spre Spania, ca aceştia să informeze Curtea în legătură cu meritele sale faţă de coroană şi de asemenea să dezvăluie preţioasele informaţii pe care le-a aflat cu dibăcie de la căpetenia indiană. El comunică Sevillei că îi trebuie doar un detaşament de o mie de soldaţi; dacă i se trimit, el se obligă să obţină ceea ce nici un spaniol înaintea sa n-a obţinut. Dă toate asigurările că va descoperi noul ocean, precum şi mult căutata ţară a aurului, pe care Columb a făgăduit-o în van şi pe care el, Balboa, o va cuceri. Totul pare să ia acum o întorsătură prielnică pentru acest om până nu de mult pierdut, pentru acest rebel şi desperado. Dar vasul următor care soseşte din Spania aduce veşti rele. Unul dintre complicii care l-au ajutat în rebeliune, şi pe care îl trimisese mai demult la Curte ca să dezmintă acuzaţiile prădatului Enciso, îi dă de ştire că este în primejdie, ba chiar în primejdie de moarte. Juristul înşelat a ajuns cu plângerea împotriva uzurpatorului autorităţii sale până în faţa instanţelor judecătoreşti, iar Balboa a fost condamnat să-i plătească despăgubiri. În schimb, vestea despre Marea Sudului aflată atât de aproape, veste care l-ar fi putut salva, nu sosise încă. În orice caz, cu vasul următor, trebuie să vină o persoană învestită cu o împuternicire judecătorească, ca să-l tragă la răspundere pe Balboa pentru răzvrătirea sa, şi fie să-l judece pe loc, fie să-l aducă, în lanţuri, în Spania. Vasco Nuñez de Balboa înţelege că este pierdut. Sentinţa a fost pronunţată mai înainte ca să fi ajuns vestea privind Marea Sudului şi Coasta de Aur. Desigur că informaţiile sale vor fi până la urmă folosite, în timp ce capul lui se va rostogoli în nisip - un altul va fi acela care va duce la îndeplinire planul său, planul la care a visat atât de mult; în ce-l priveşte nu mai poate spera nimic de la Spania. Se ştie că el l-a trimis la moarte pe guvernatorul legal, că el l-a alungat din slujbă în mod arbitrar pe alcalde; dacă sentinţa va fi doar închisoarea, va trebui să o considere îngăduitoare, faţă de alternativa ispăşirii cutezanţei pe butucul de execuţie. Nu poate conta pe prieteni influenţi, căci el însuşi şi-a pierdut autoritatea, iar cel mai bun avocat al său - aurul - are deocamdată un glas prea slab pentru a-i obţine iertarea. Un singur lucru l-ar mai putea scăpa de pedeapsa cu care trebuie să-şi plătească îndrăzneala - şi anume o îndrăzneală şi mai mare. Dacă descoperă celălalt ocean şi noul Ofir înaintea sosirii trimisului justiţiei, înainte ca zbirii să-l înşface şi să-i pună cătuşele, atunci se mai poate salva. O singură cale de evadare i-a mai rămas aici, la capătul lumii, evadarea într-o faptă măreaţă, evadarea în nemurire. Nuñez de Balboa hotărăşte de aceea să nu-i mai aştepte pe cei o mie de soldaţi ceruţi din Spania pentru cucerirea oceanului necunoscut şi bineînţeles nici pe trimisul justiţiei spaniole. Mai bine să încerce, cu oameni puţini, dar hotărâţi, fapta nemaipomenită! Mai bine să piară cu cinste într-una dintre cele mai cutezătoare aventuri ale tuturor timpurilor, decât să fie târât ruşinos pe eşafod, cu mâinile legate. Nuñez de Balboa strânge pe toţi coloniştii şi le face cunoscută intenţia sa de a trece istmul; fără să le ascundă greutăţile, îi întrebă cine vrea să-l urmeze. Curajul său dă şi celorlalţi curaj. O sută nouăzeci de soldaţi, aproape toţi oamenii apţi de luptă, sunt gata să i se alăture. De armament nu mai trebuie să se îngrijească în mod special, căci cu toţii trăiesc doar într-o permanentă stare de război. La 1 septembrie 1513, pentru a scăpa de spânzurătoare sau de temniţă, Nuñez de Balboa, erou şi bandit, aventurier şi rebel, îşi începe marşul,spre nemurire.   Clipa nepieritoare   Trecerea istmului de Panama începe în provincia Coyba, micul stat al căpeteniei Careta, a cărui fiică a devenit tovarăşa de viaţă a lui Balboa; Nuñez de Balboa n-a ales cel mai îngust loc de trecere şi din această pricină a prelungit, fără să ştie, cu câteva zile drumul cel primejdios. Dar pentru o astfel de încercare temerară, lucrul cel mai important era să-şi asigure prietenia unui trib de indieni, spre a obţine întăriri sau pentru o eventuală retragere. Membrii expediţiei se îmbarcă în zece luntre mari, care pornesc din Darien spre Coyba; sunt o sută nouăzeci de soldaţi, înarmaţi cu suliţe, săbii, archebuze şi arbalete, însoţiţi de o ceată mare de copoi sângeroşi. Careta, aliatul lor, le pune la dispoziţie pe indienii săi, drept călăuze şi cărăuşi; astfel, la 6 septembrie începe marşul glorios peste istm, care pune la grea încercare puterea de rezistenţă a acestor aventurieri temerari şi căliţi. Într-o arşiţă ecuatorială sufocantă şi moleşitoare, spaniolii trebuie să treacă mai întâi prin depresiunile mlăştinoase, aducătoare de friguri, care, chiar secole mai târziu, la săparea canalului Panama, vor secera multe mii de lucrători. Încă din primele ceasuri trebuia croit, cu toporul şi cu sabia, un drum prin locuri neumblate, prin jungla otrăvită a lianelor. Ca printr-o uriaşă mină verde, cei aflaţi în avangarda expediţiei deschid celorlalţi o cale îngustă prin hăţiş, pe care apoi păşesc, unul după altul, într-un şir fără sfârşit, oamenii din armata conchistadorului, cu armele mereu pregătite, zi şi noapte, cu simţurile veşnic treze, pentru a respinge orice atac neaşteptat al băştinaşilor. Căldura devine sufocantă, în întunericul umed şi apăsător de sub cupola ceţoasă a uriaşilor copaci, deasupra cărora soarele arde necruţător; plini de sudoare şi cu gâtlejurile uscate, oamenii, îngreunaţi de echipamentul lor, se târăsc milă după milă mai departe; apoi, din senin, ploaia năprasnică se abate ca un uragan asupră-le, mici pâraie se transformă repede în torente ameninţătoare, care trebuie să fie străbătute cu piciorul sau trecute peste poduri nesigure, improvizate de către indieni din împletituri de rafie. Drept hrană, spaniolii de-abia dacă au o mână de mălai; nedormiţi, flămânzi, însetaţi, înconjuraţi de miriade de insecte care îi înţeapă şi le sug sângele, îşi croiesc drumul înainte, cu hainele sfâşiate de spini, cu picioarele rănite, cu ochii strălucind de friguri, cu obrajii umflaţi de înţepăturile ţânţarilor, ziua fără odihnă, noaptea fără somn; curând sunt la capătul puterilor. Chiar după prima săptămână de marş, o bună parte din oameni nu mai rezistă eforturilor şi Nuñez de Balboa, care ştie că de-abia acum încep adevăratele primejdii, porunceşte ca toţi cei bolnavi de friguri şi cei istoviţi să rămână mai bine pe loc. Aventura hotărâtoare o va încerca numai cu elita oamenilor săi. În sfârşit, drumul începe să urce. Jungla se răreşte, căci numai în depresiunile mlăştinoase şi-a arătat întreaga exuberanţă. Dar acum, când umbra nu-i mai fereşte, soarele violent şi nemilos al ecuatorului străluceşte cu razele lui verticale, încingându-le grelele armuri. Încet, încet, cu nenumărate popasuri, soldaţii istoviţi urcă, metru cu metru, dealurile aflate în faţa lanţului muntos care, asemenea unei coloane verticale din piatră, trece prin mijlocul limbii de pământ înguste ce desparte cele două oceane. Treptat priveliştea se deschide, iar noaptea aerul se răcoreşte. După optsprezece zile de eforturi eroice, partea cea mai grea a drumului pare depăşită. În faţa lor apare acum cresta muntelui, de pe vârful căruia, după spusele călăuzelor indiene, se văd cele două oceane. Oceanul Atlantic şi oceanul încă necunoscut şi fără nume, Pacificul. Dar tocmai acum, când împotrivirea dârză şi perfidă a naturii pare să fi fost definitiv înfrântă, un nou duşman căruia trebuie să i se facă faţă apare, este căpetenia din acea regiune, însoţită de sute de luptători, care vrea să împiedice trecerea străinilor. În luptele cu indienii, Nuñez de Balboa are o bogată experienţă; ajunge o salvă trasă de archebuze, pentru ca fulgerul şi trăsnetul artificial să-şi arate iar puterea miraculoasă asupra băştinaşilor. Cu strigăte de spaimă, indienii o iau la fugă, urmăriţi de spanioli şi de copoii lor. Dar în loc să se bucure de această izbândă lesne dobândită, Balboa o dezonorează, ca toţi conchistadorii spanioli, printr-o jalnică faptă bestială. Un număr de prizonieri legaţi, fără apărare, sunt daţi de vii pradă copoilor flămânzi, care-i sfâşie şi-i rup în bucăţi - spectacol asemenea luptelor de gladiatori sau cu tauri. Un măcel dezgustător profanează astfel cea din urmă noapte dinaintea zilei nemuritoare a lui Nuñez de Balboa. Ce ciudat este acest inexplicabil amestec în caracterul şi firea conchistadorilor spanioli! Pioşi şi credincioşi, aşa cum rareori au fost creştinii, ei îl invocă pe Dumnezeu din străfundul sufletului lor arzător şi în acelaşi timp, săvârşesc, în numele lui, cele mai ruşinoase orori cunoscute în istorie. În stare de cele mai strălucite şi eroice fapte de vitejie, capabili de sacrificii, suferinţe, se înşală şi se iau la harţă în chipul cel mai ruşinos şi chiar în decursul acestor comportări demne de dispreţ îşi păstrează un pronunţat simţ al onoarei şi o conştiinţă înaltă, demnă de admirat, pentru însemnătatea istorică a misiunii lor. Acelaşi Nuñez de Balboa, care în seara precedentă a aruncat câinilor nişte prizonieri nevinovaţi, ce nu se puteau apăra, şi poate că a şi mângâiat mulţumit boturile pline de sânge de om ale bestiilor, este pe deplin conştient de însemnătatea faptei sale pentru istoria omenirii şi săvârşeşte, în clipa decisivă, unul dintre acele gesturi măreţe, menit să rămână de neuitat de-a lungul vremurilor. El ştie că ziua de 25 septembrie va fi o zi de importanţă istorică mondială. Cu un minunat patos spaniol, acest aventurier, dur şi necruţător, arată cât de deplin a înţeles sensul sublim al misiunii sale. Măreţ e gestul lui Balboa: în aceeaşi seară, imediat după măcel, unul dintre indigeni îi arătase, foarte aproape, un pisc de munte, de pe a cărui înălţime se poate vedea marea necunoscută, Mar del Sur. Imediat, Balboa dă dispoziţiile necesare. Îi lasă pe răniţi şi pe cei istoviţi în satul jefuit şi porunceşte efectivului care mai e în stare să meargă - în total au mai rămas şaizeci şi şapte din cei o sută nouăzeci cu care a pornit în marş de la Darien - să-nceapă escaladarea muntelui. Pe la zece dimineaţa, sunt aproape de vârf. Încă o culme pleşuvă mai trebuie biruită şi ochii vor putea să contemple infinitul. În acest moment, Balboa porunceşte oamenilor săi să se oprească. Nici unul să nu-l urmeze, căci această primă privire asupra oceanului necunoscut nu vrea să o împartă cu nimeni. Să fie şi să rămână, pentru eternitate, singurul şi unicul, primul spaniol, primul european, primul creştin care, după ce a străbătut oceanul cel mare, Atlanticul, zăreşte acum, pentru întâia oară şi oceanul încă necunoscut, Pacificul. Încet, cu inima bătându-i puternic, pătruns de importanţa clipei, urcă tot mai sus, cu steagul în mâna stângă, cu spada în dreapta, o siluetă singuratică ce se profilează pe orizontul imens. Urcă încet, fără a se grăbi, căci misiunea lui este acum împlinită. Mai sunt doar câţiva paşi, puţini, tot mai puţini şi iată, acum, că a ajuns în vârf, i se deschide în faţă o panoramă extraordinară. Dincolo de munţii care coboară, de dealurile cu păduri verzi ce se lasă spre ţărm, se întinde nesfârşită o uriaşă oglindă metalică, strălucitoare, marea, marea cea nouă, necunoscută, până acum doar visată, niciodată zărită, legendara mare căutată ani de-a rândul de Columb şi navigatorii ce l-au urmat şi ale cărei ape scaldă ţărmurile Americii, Indiei şi Chinei. Vasco Nuñez de Balboa nu se mai satură să o privească, mândru şi fericit, cu conştiinţa că este primul european în ochii căruia se reflectă imensitatea albastră a acestui ocean. Îndelung şi extatic priveşte Vasco Nuñez de Balboa în depărtări. Abia după aceea îşi cheamă camarazii, pe prietenii săi, pentru a împărtăşi cu ei bucuria şi mândria sa. Neliniştiţi, surescitaţi, gâfâind şi urlând, se caţără, urcă, aleargă spre vârf, privesc cu ochii holbaţi, uluiţi, plini de entuziasm, arătându-şi unul altuia priveliştea. Deodată, pater Andres de Vara, care însoţeşte expediţia, intonează Te Deum laudamus şi pe dată zgomotele şi ţipetele se potolesc; toate vocile aspre şi răguşite ale soldaţilor, aventurierilor şi bandiţilor se unesc acum într-un pios coral. Cu uluire văd indienii că, la un semn al preotului, aceştia doboară un arbore pentru a înălţa o cruce, în lemnul căreia sapă iniţialele regelui Spaniei. Şi atunci când această cruce se ridică, braţele ei de lemn parcă ar face gestul îmbrăţişării celor două mări, Oceanul Atlantic şi cel Pacific, cu depărtările lor de necuprins. În mijlocul acestei tăceri pline de reculegere, Nuñez de Balboa înaintează câţiva paşi, pentru a ţine o cuvântare soldaţilor. S-ar cuveni ca ei să mulţumească lui Dumnezeu, pentru cinstea şi favoarea pe care le-a făcut-o, să-l roage ca şi de aci înainte să-i ajute să cucerească acest ocean şi toate ţările dimprejur. Iar de-l vor urma cu credinţă, ca şi până acum, atunci se vor întoarce din această nouă Indie ca spaniolii cei mai bogaţi. El înclină steagul în direcţia celor patru vânturi, gest ce simbolizează luarea în stăpânire către Spania a tuturor depărtărilor spre care bat aceste vânturi. Apoi cheamă un scrib, pe Andres de Valderrabano, să întocmească un document în care să se consemneze, pentru posteritate, momentul acesta solemn şi sărbătoresc. Andres de Valderrabano desfăşoară un pergament, târât de el prin pădurea virgină într-o cutie de lemn zăvorită, împreună cu călimara şi pană de scris, şi cheamă pe toţi nobilii, cavalerii şi soldaţii - los Caballeros e Hidalgos y hombres de bien[9] - „care au fost de faţă la descoperirea Mării Sudului, Mar del Sur, de către nobilul şi preacinstitul căpitan Vasco Nuñez de Balboa, guvernator al Măriei-Sale”, să confirme că „acest domn Vasco Nuñez a fost cel dintâi care a zărit această mare şi a arătat-o pe urmă însoţitorilor săi”. Apoi, cei şaizeci şi şapte coboară de pe creastă şi ziua de 25 septembrie 1513 este data de la care omenirea ştie că ultimul ocean necunoscut a fost descoperit.     [1] Nobili (span.). [2] Licenţiat (span.). [3] Continent (lat.). [4] Primar, demnitar cu funcţii de magistrat (span). Notele aparţin traducătorului. [5] Francisco Pizarro (aprox. 1475—1541), conchistador spaniol ; pornind din Panama, a cucerit, între 1531—1534, Imperiul incaşilor. [6] Căpetenii la unele triburi de indieni americani (de la cacique - span.). [7] Giovanni Cabot (1450—1498), navigator veneţian de origină genoveză ; a ajuns în 1946 pînă la Labrador. [8] Cortereal — familie de navigatori portughezi celebri din secolul al XVI-lea (Gaspar, Miguel). [9]  Cavalerii, nobilii şi oamenii de bunăvoinţă (span.).    

Sa nu plecam toti odata de Vlad Stolojan Aceste pagini au fost scrise pornind de la însemnările mele dintr-o vreme când mi se părea că este de primă importanţă să nu uit anii trăiţi în România de Vlad şi de mine ani ce trebuiau să sfârşească odată cu plecarea absolut necesară şi cu instalarea noastră definitivă în Occident. Voiam să-mi explic mie însămi raţiunea interesului meu obsedant, din acei ani, faţă de evenimentele ce se desfăşurau dincolo de Cortina de Fier în România şi repercusiunile lor asupra vieţii noastre din Paris. A existat o vreme când nu reuşeam să mă eliberez de obsesia Exilului românesc, de problemele României încătuşate. Astăzi, odată cu sfârşitul comunismului şi cu integrarea noastră profundă şi firească în viaţa pe care o ducem în Franţa, perspectiva s-a schimbat, timpul angajării şi al acţiunilor dictate de evenimente s-a îndepărtat de mine. În schimb, nimic nu va putea şterge amintirea anilor ’50. Românii numesc aceşti ani ”obsedantul deceniu”, pentru că au marcat marea cotitură făcută de istorie, momentul asfinţitului, când trecutul nu dispăruse încă de tot la orizont, când oamenii, locurile, atmosfera lumii româneşti, aşa cum o cunoscusem până când regimul comunist a pus mâna pe putere, palpitau încă sub violenţa evenimentelor destinate să transforme trecutul într-un morman de ruine. Iată de ce această experienţă rămâne neştearsă în memoria celor care au trăit-o. Anii ’50 au contribuit în mod decisiv la faptul că am devenit emigranţi, apoi francezi de origine străină, astăzi cetăţeni ai unei Europe în plin avânt. ”Să pleci în Occident!” Trebuie să fi trăit o anumită realitate pentru a înţelege greutatea acestor cuvinte, fascinaţia pe care au avut-o, vreme de patruzeci de ani, în imaginaţia cetăţenilor din Est. A fost o vreme când au căpătat şi pentru noi un sens magic, făcându-ne să visăm la lumină şi libertate. Vreme de patruzeci şi cinci de ani, cei din Europa de Est n-au privit decât într-o singură direcţie, sperând să plece într-o zi, să scape din întunericul lumii totalitare în care erau închişi în spatele Cortinei de Fier. Evenimente precum Revoluţia de la Budapesta, Primăvara de la Praga, revolta şantierelor din Gdansk cu prelungirea ei până la Varşovia au atras privirile lumii, au luminat pentru o clipă scena, apoi lumina s-a stins din nou peste viaţa oamenilor din cealaltă Europă. Comunismul, abătând cu o violenţă nemaivăzută istoria acestor ţări de la cursul ei normal, a împins multe fiinţe umane, confruntate cu forţe de opresiune necunoscute încă şi care au trezit în ei o cumplită revoltă, să rişte totul, să mizeze totul pe o alegere definitivă: plecarea. Astăzi, privind în urmă, descopăr cu oarecare mirare că mă încearcă un sentiment pozitiv faţă de faptul că am aparţinut, într-o anumită perioadă, cohortei anonime de refugiaţi ai secolului XX… Sute de mii de persoane, fugind de tirania totalitară, şi-au părăsit ţara, şi-au schimbat societatea, limba, naţionalitatea. Copiii lor trăiesc acum sub alte ceruri, dar ei, cei care au trăit experienţa rupturii, oameni ca toţi oamenii, uneori oameni cu deosebite calităţi, părăsindu-şi ţara supusă dictaturii sistemului comunist această invenţie a secolului XX –, au devenit în acelaşi timp actorii şi martorii unei epoci şi ai unei istorii colective dramatice, chiar dacă aventura fiecăruia a fost, de cele mai multe ori, obscură şi fără strălucire… Statutul de refugiat comporta realităţi prozaice, piedici foarte realiste, şi în acelaşi timp probleme vitale de rezolvat. Plecând de la” a fi un nimeni”, începea un drum lung către o altă identitate, către un alt statut, altă stare civilă, altă naţionalitate, un paşaport. Această trecere prin anonimat căci există întotdeauna un nimb întunecat în jurul unei persoane venite de aiurea –, trecerea prin perioada de aşteptare, speranţa nesigură, umilinţa necesară, toate aceste încercări pe care refugiaţii doresc să le şteargă cât mai repede din amintire, mi s-au părut demne de interes. Cel ce a trecut prin această experienţă este un om căruia i s-au întâmplat în acelaşi timp lucrurile cele mai banale şi cele mai grave din lume: ruptura de cei apropiaţi, memoria dezrădăcinată, limba uitată. În ce mă priveşte, am înţeles că trebuia să-mi asum faptul că veneam din altă parte şi că această altă parte, sortită întunericului, putea să dea năvală în orice clipă pentru a mă împiedica să fiu liberă în mine însămi atât pe cât credeam. Prea multe probleme omeneşti au lăsat urme de care ne împiedecăm odată şi odată. Apar semne care aduc mărturia unei trăiri îndepărtate ce se trezeşte în amintire.   Aceste rânduri scrise la mine, la Paris, dovedesc că sunt o fiinţă liberă, trăind în această veche cetate a lumii, la fel cu atâţia alţii cărora li s-a acordat această favoare, fără referinţe necesare la apartenenţa lor de altădată. Libertate interioară, cea care contează, datorită căreia existăm, respirăm, dormim, ne ducem viaţa de fiinţe umane. Astăzi, cred că pot spune că nu sunt nicio burgheză franceză, nicio emigrantă româncă, sunt un om care trăieşte la Paris, în arondismentul său, ca atâţia oameni de origine străină deveniţi parizieni. Când mă duc să-mi fac cumpărăturile pe rue du Commerce, să-mi cumpăr ziarul, să mă plimb prin cartier, când lucrez, când schimb o vorbă cu vecinii de la Paris sau de la ţară, asta sunt. Sunt zile când îmi dau seama în mod mai intens ca de obicei de ce înseamnă libertatea de a trăi la Paris, ca în acea după-amiază de iarnă, în inima oraşului, pe rue de Richelieu, în drum spre vechea Bibliotecă Naţională, unde mă aşez să citesc. Mi se pare că ceea ce simt ţine de spiritul Parisului care suflă asupra mea, uşor, imaterial, aşa cum suflă asupra Senei, a pietrelor, a arborilor şi asupra tuturor acelor cărţi ce mă înconjoară până la culmea cupolei transparente şi dincolo de ea, în cerul întunecat, luminat de luminile oraşului! De fapt, prezenţa mea pe străzile Parisului care mi se pare firească nu e de la sine înţeleasă. Această libertate am câştigat-o printr-o despărţire de un tip deosebit, prin smulgerea dintr-o ţară, dintr-o lume, dintr-un trecut. Pentru aceasta, a fost nevoie de un joc de circumstanţe excepţionale, de un angrenaj de evenimente neprevăzute. Fiecare român care trăieşte astăzi în Occident a cunoscut clipa declicului, în care soarta a basculat pentru el, în care a început sfâşierea la început în el însuşi, în conştiinţa lui, odată cu hotărârea de a pleca; apoi, în realitate, faţă în faţă cu greutăţile ce trebuiau rezolvate, cu obstacolele ce trebuiau depăşite. A uita încercările, a nu te mai gândi înapoi, a sfârşi cu experienţa românească şi cu prelungirea ei în exil reprezintă de asemenea unul dintre chipurile libertăţii căutate în Occident… Există unii care uită voit, care se debarasează rapid de balastul românesc, nu-şi mai cunosc propria limbă, şterg orice legături cu această ţară şi cu trecutul pe care-l resping în bloc. A-ţi lua un alt nume sau a-l franciza pe al tău, aşa cum eşti sfătuit atunci când se fac formele de naturalizare, a şterge urmele, a rupe cu martorii trecutului, cu cercul de cunoştinţe mulţi au încercat să-şi rezolve problemele printr-o operaţiune de acest gen. Şi noi ne-am adaptat, am devenit oameni diferiţi, dar ”romanitatea” noastră trăieşte cu noi, cu un fel de nostalgie care o însoţeşte, cu o întrebare, cu o curiozitate despre noi înşine, uneori cu umor, în zilele când nimic nu poate împiedica revenirea trecutului, în prezenţa unuia sau altuia la telefon, la uşă sau (ceea ce era cazul la începutul sejurului nostru), pe un divan improvizat pe care-l numeam cu o veche denumire regăsită, ”divanul moldovenesc”…   În timpul erei comuniste, adică vreme de patruzeci de ani, orice plecare din România era însoţită de un verdict subînţeles: ”Pleacă şi uită!” Orice plecare avea şansa de a deveni depărtare, adio… Cel care alegea, mai întâi în taină, în adâncul sufletului, despărţirea definitivă făcea în felul său şi în circumstanţe proprii o alegere dictată de o dezamăgire existenţială. La refugiatul plecat înainte de 1989, o revoltă surdă preceda somaţia de a nu se mai întoarce, de a părăsi totul, deseori o familie, locuri, legături de prietenie, uneori o viaţă ajunsă la jumătate de drum, o memorie, un trecut. Imaginea libertăţii, într-un Occident idealizat, îi dădea îndrăzneala de a învinge teama, de a face alegerea primejdioasă a plecării definitive. Am observat la mine însămi aceste diverse faze, începând cu o dorinţă înfocată şi cu o energie de necrezut investită în plecare, singura noastră ieşire din situaţia de atunci. Acest gen de energie poate de asemenea să zdrobească viaţa celor care au trăit vreme de ani întregi cu speranţa veleitară într-o ipotetică plecare. Am cunoscut oameni care s-au împotmolit în această formă de rezistenţă incertă, aşteptarea plecării. De aceea îmi este greu să vorbesc de experienţa noastră personală fără s-o leg în linii mari de ceea ce au trăit alţii. În timpul celor patru ani dinaintea plecării noastre, am fost purtată de o forţă care astăzi mi se pare de neînchipuit. Resemnată, ca atâtea soţii de deţinuţi politici, căutam de fapt, înfrigurată, o soluţie. A aştepta vreme de opt ani întoarcerea lui Vlad mi se părea de neconceput. Am hotărât să risc totul, trimiţând în secret un mesaj familiei franceze a lui Vlad, pentru a o informa de arestarea lui în 1958, urmată de o condamnare la opt ani de închisoare. Aruncând sticla în ocean scrisoarea trebuia să parvină în Franţa prin intermediul unei persoane binevoitoare care lucra la o ambasadă străină –, am trăit pândind un semnal, un răspuns la apelul meu. Îmi vedeam de treaba mea de zi cu zi, dar de fapt mă dedublasem, trăiam în acelaşi timp într-o stare de veghe ascunsă. Pentru a scăpa din situaţia fără ieşire în care mă aflam, duceam un fel de luptă de gherilă subterană cu inamicul invizibil care mă încercuia. Eram, în această privinţă, asemenea atâtor altor persoane din acea epocă sinistră, în care România era prinsă în ochiurile unei reţele de puşcării, de penitenciare, de lagăre de muncă şi de alte locuri de detenţie precum spitalele psihiatrice. Acestei faze de determinare şi de luptă secretă i-a urmat energia desfăşurată în momentul plecării propriu-zise. Vlad a ieşit din închisoare aproape patru ani după arestare, graţie unui concurs de circumstanţe excepţionale, răscumpărat de familia franceză. Mai târziu, odată ajunşi în Franţa, aveam să aflăm că făcuserăm parte dintr-un târg de export de cereale vândute de statul român. Contractul, dus la bun sfârşit printr-un intermediar, avocatul londonez Jacober, stipula cumpărarea de către o firmă străină a unei cantităţi de cereale plus cumpărarea unei familii de trei persoane. Pe moment, am crezut într-un fel de miracol: nu numai că Vlad ieşea din puşcărie, dar mai eram şi invitaţi să ne facem formalităţile de plecare! Plecarea era un lucru excepţional la începutul anilor ’60, când România prezenta imaginea unei lumi concentraţionare, a unei ţări complet ferecate. Singurii care plecau în vremea aceea erau persoanele oficiale, agenţii regimului şi emigranţii evrei. În realitate, ceea ce ni se întâmpla ţinea cu adevărat de o intervenţie extraordinară a destinului în vieţile noastre, datorită acelei rude franceze, acelui om extraordinar căruia îi datoram eliberarea noastră. Goneam nebuneşte, de la o autoritate la alta, pentru a aduna actele necesare: de la Sfatul Popular al sectorului nostru la Miliţie; de la Notariatul de Stat (pentru renunţarea obligatorie la cetăţenia română) la Ministerul de Interne şi la Administraţia Financiară. Căutam cu disperare un chiriaş care să preia locuinţa noastră, condiţie prealabilă a oricărei plecări definitive şi greu de împlinit în cazul nostru, căci nimeni nu ne dorea apartamentul. Am sfârşit prin a găsi într-un cartier mărginaş o femeie care locuia într-un subsol şi pe care am convins-o să se mute în locul nostru. Am vândut ultimele mobile din cele două camere ale noastre, inclusiv cele două fotolii pe care am dormit în ultima noapte. Vlad, abia ieşit din închisoare, cântărea treizeci de kilograme mai puţin, se clătina pe picioare şi mă însoţea acolo unde prezenţa lui era indispensabilă. Pentru rest, mă descurcam singură, împinsă de un motor interior a cărui energie mă uimeşte acum. În 28 ianuarie 1962, ne urcam în tren la Gara de Nord din Bucureşti Vlad, fiul nostru şi cu mine, cu cele trei valize ale noastre şi cu merinde să ne ajungă până la Paris, căci n-aveam niciun ban străin. Pe peronul gării, în acea dimineaţă în care ne luam rămas-bun de la România, o mulţime de femei din familie veniseră să ne conducă: mamă, soră, mătuşi, verişoare. Pentru ele era mai puţin riscant decât pentru bărbaţi să se prezinte la o asemenea plecare plecare învăluită în interdicţii, ca orice acţiune care avea legătură cu străinătatea. În acea vreme, a te apropia de Orient Expres, a te amesteca cu călătorii occidentali care s-ar fi putut afla în tren sau chiar cu emigranţii apatrizi, cum deveniserăm şi noi de azi pe mâine, putea stârni bănuieli, căci supravegherea politică, fie ea şi invizibilă, era omniprezentă. Ultima noastră confruntare cu România poliţienească a avut loc la frontiera cu Ungaria, unde trenul făcea o lungă oprire. După un control amănunţit al celor trei valize ale noastre, vameşii au confiscat un ceas deşteptător considerat ca neregulamentar pentru că aveam deja câte un ceas de mână fiecare precum şi o jachetă nouă din lână albastră cumpărată pentru călătoria lui Niculae şi mai ales o carte, marea Istorie a literaturii române de G. Călinescu, căci, oricât de absurd ar părea astăzi, o luasem sub braţ învelită în hârtie de ziar, atât de preţioasă mi se părea! Degeaba am protestat. Vameşii n-au vrut să audă nimic. Era o ediţie considerată veche şi orice carte datând dinainte de regimul de ”democraţie populară” era confiscată de vamă. Astfel uşuraţi de ultimele noastre lucruri preţioase, avurăm dreptul să ne urmăm călătoria spre îndepărtatul şi miticul Occident. A doua zi, trenul s-a oprit vreme de câteva ore în gară la Viena, la Ostbahnhof. În 30 ianuarie 1962, dis-de-dimineaţă, ajungeam la Paris, în Gara de Est, toţi trei în posesia unei Foi de drum pentru o singură călătorie care ţinea loc de paşaport pentru un drum fără întoarcere, o plecare pentru totdeauna. Mă îmbarcasem cu o puternică dorinţă de a pleca, de a scăpa de acea închisoare nevăzută, de aşteptarea în care trăisem. O dorinţă dublată de orbitoarea imagine a vieţii noastre viitoare, aşa cum mi-o închipuiam într-un Occident de lumină şi de libertate, care urmau după întunericul şi închisorile din România. La această imagine contribuia, Iară îndoială, amintirea copilăriei mele, anii dinainte de război petrecuţi în capitalele europene unde tatăl meu fusese în serviciu, precum şi viaţa părinţilor, reflectată în subconştientul meu. Toate aceste amintiri au contribuit, desigur, la speranţa, la elanul plecării, la marea îmbarcare pentru viitorul necunoscut care ne aştepta. Persistenţa acestor reflectări în imaginaţia mea, puterea iluziilor părăsind România mă pun astăzi pe gânduri. Mă gândeam că voi duce o viaţă strălucitoare, că voi ieşi în lume, că voi dansa… Nicio clipă nu mi-am pus vreo întrebare, nu m-am îndoit de iluziile mele. Cum puteam fi atât de naivă? Unde mi-era capul? Cum se face că am putut crede într-un asemenea roman? Primele luni m-au readus repede la realitatea noii noastre vieţi. Fusesem răscumpăraţi, salvaţi prin intervenţia unui om de suflet care reuşise acest tur de forţă excepţional de a scoate un prizonier politic din temniţele regimului comunist român. Acest om providenţial se numea Jean le Marois. Lui îi datoram libertatea. Acum era rândul nostru să ne vedem de treabă. Am trecut prin toate fazele unui nou început, înregistrarea la OFPRA[1], obţinerea statutului de refugiat politic, problemele de locuinţă, obţinerea unui permis de muncă în vigoare pe atunci. Am trecut prin toate etapele de readaptare gradată. Îmi amintesc de examenele de aptitudini fizice, care aveau loc la Ministerul Muncii, obligatorii pentru obţinerea permisului de muncă. Am obţinut note mediocre care l-au făcut pe responsabil să exclame aceste cuvinte de neuitat: ”N-o să puteţi să munciţi niciodată! Întoarceţi-vă în Iugoslavia voastră!” Nu uit nici prima oară când am căscat gura la Monoprix[2] , nici timiditatea mea la coaforul din cartier al cărui salon, foarte banal de altfel, mi se părea atunci de un lux nemaivăzut, nici dificultatea alegerii felurilor de mâncare într-un restaurant. Am trecut, desigur, prin faza coşmarurilor toţi românii din acea vreme aveau, la intervale mai mult sau mai puţin frecvente, acelaşi coşmar înfiorător: se reîntorseseră în România şi nu mai puteau pleca! În sfârşit, a urmat şi ultima etapă, obţinerea naturalizării şi a unui paşaport francez: clipă atât de aşteptată, atât de dorită, încoronare a speranţelor oricărui refugiat.   Unui prieten sceptic care se mira (pe când scriam aceste pagini) că mai sunt în stare, după atâţia ani, să rumeg încă aceste vechi păţanii i-am răspuns că nevoia de a mă explica, de a povesti, izvora probabil din faptul că, de la depărtare, prin efectul memoriei şi al detaşării, printr-un joc de oglinzi, judecam mai bine paradoxul acestei aventuri existenţiale care trebuia să ducă la plecarea mea din România, unde credeam că eram sortită să trăiesc. Or, iată că, privind lucrurile cu destulă distanţare, îmi dau seama că, dimpotrivă, totul pare să se fi jucat în sensul exilului, devenit realitate şi simbol al vieţilor noastre de oameni ai secolului XX… Nu bănuiam că întreaga mea copilărie itinerantă alături de părinţi prevestea un destin de rătăcitori. Franţa urma să devină pentru noi, ca pentru atâţia români, locul nostru natural de aterizare şi de implantare. Dar Franţa, cea care ne primea, nu semăna întru nimic cu amintirile de familie, nici cu ale mele din vremea scolii. Franţa în care începeam aventura noastră de refugiaţi era o altă ţară. Îmi amintesc că, într-o zi, chiar la începutul instalării noastre, ascultând refrenul unei melodii de altădată, France, doux pays de mon enfance[3] , am încercat o senzaţie ciudată, în care un gust uitat a revenit pe limbă pentru a se amesteca cu gustul Franţei de astăzi. Adică un fel de amestec al celor două ţări: o Franţă având savoarea noii noastre realităţi, a vieţii noastre de refugiaţi la Paris, şi o alta, o Franţă căreia îi regăsisem o clipă savoarea pe care o avea într-o vreme când noţiunea de refugiat sau de exilat nu exista, când n-ar fi avut niciun sens dac-aş fi auzit-o. Melodia trezise în mine amintirea şcolii, a examenelor, făcându-mă să realizez că, pe vremea când fredonam acest cântec, eu şcolăriţa româncă de la Paris visam la vacanţele din România, la regăsirea Bucureştiului şi a acelui loc mitic (azi abia îmi dau seama) pe care îl iubeam mai mult ca orice pe lume, satul şi mai ales via familiei din părţile Odobeştilor, pe dealurile Moldovei. Pe atunci, socoteam că-i un adevărat ghinion faptul că eram nevoită să plec, la sfârşitul vacanţelor, pentru a-mi regăsi părinţii undeva, în străinătate. Faptul că am revenit în România aşa cum am revenit, adică plină de pasiune, ca să-mi termin studiile, cu perspectiva de a trăi acolo şi de a trăi experienţa stalinismului şi a închisorii precum şi de a asista la aceeaşi experienţă trăită de alţii şi având acelaşi sfârşit: pentru unii plecarea, pentru alţii supunerea şi tăcerea în faţa împilării m-a făcut să văd în exilul interior sau exterior un destin pentru românii secolului XX.” Genul acesta de experienţe face parte din domeniul a ceea ce nu poate fi exprimat, îmi mărturisea un prieten sceptic; ”încercările prin care trecem sunt fără strălucire, prea obscure, prea monotone, nu interesează pe nimeni.” Ca şi el, m-am gândit vreme îndelungată că toate acestea erau lucruri de păstrat în sine, şi nu de povestit, încercări prea mult rumegate şi povestite de atâţia oameni veniţi din Est! Mă lăsam influenţată, fără nicio îndoială, de lucruri auzite de mii de ori. Ascultând povestirile oamenilor pe care-i cunosc, sunt covârşită de monotonia nenorocirilor lor, de problemele lor care au făcut ca, într-o bună zi, să se ”lase păgubaşi”, prăbuşindu-se în resemnare sau în fatalism, sau să-şi asume toate riscurile pentru a pleca. Genul acesta de experienţe de zi cu zi, în România, ca şi peste tot în Est, a constituit epopeea banală a milioane de fiinţe umane, începând cu ziua în care ţările lor, abandonate de Occident la sfârşitul războiului, au fost nevoite să îndure regimul impus de Uniunea Sovietică. Mii de oameni au fost antrenaţi, ca Vlad şi ca mine, în experienţa mizerabilă a epocii staliniste, al cărei rezultat a fost adesea dramatic. De câte ori nu mi s-a repetat:” Eşti obsedată de un trecut devenit ireal, ar trebui să-l uiţi!” La aceasta, răspundeam că văd în propria noastră experienţă un amestec al banalităţii cu oroarea a ceea ce a devenit soarta oamenilor în acei ani-cheie ai deceniului ’50. Tot ce ni s-a întâmplat a căpătat acea notă de tragică absurditate ce făcea ca, plecând de la nimic, dictatura totalitară să te închidă într-un angrenaj care putea să te ducă la închisoare sau să te ferece pentru totdeauna în situaţii fără ieşire. Câţi n-au devenit, asemeni nouă, actori fără voie, potrivit unui plan dinainte hotărât de distrugere a societăţii, în uriaşul spectacol politic pe care s-a întemeiat, în conformitate cu teoria urii instituţionalizate numită luptă de clasă şi a practicării unei terori permanente, planul comunismului ajuns la putere! Toate astea ni s-au întâmplat nouă în anii ’50. Ne-am jucat rolul în piesa plină de surprize care se juca, începând cu Conferinţa de la Yalta, în Europa de Est. Rolul nostru principal, cel al tinerilor şi obscurilor protagonişti ai unei drame care cuprindea o ţară întreagă, l-am jucat în actul care a urmat Revoluţiei maghiare din 1956, când regimul din România a luat măsuri. Temându-se de repercusiunile evenimentelor de la Budapesta, mai ales printre studenţii din Transilvania, Gheorghiu-Dej avea să lanseze marea vânătoare de suspecţi, menită să semene groaza în rândurile populaţiei. Acest scenariu, precedat de un nou articol în Codul penal, instituind delictul de huliganism şi cosmopolitism, avea să se soldeze cu un val uriaş de arestări şi de procese politice, implicând intelectualii consideraţi duşmani din interior, trădători, huligani şi cosmopoliţi. Pentru alţii, aventura absurdă şi insuportabilă care i-a dus la exil a venit mai târziu. Iar pentru alţii, ea a continuat până în ajunul Revoluţiei din 1989.   Unde ne aflam în clipa când evenimentele au luat-o razna, punând capăt scurtei perioade de democraţie regăsită după armistiţiul semnat în 1944 între România şi Aliaţi? În tot timpul celor trei ani ce au urmat, majoritatea populaţiei habar n-avea de soarta ce-o aştepta în ţara abandonată de Aliaţi. Ce făceam noi oare în anii aceia când Europa de Est intra în lagărul comunist? Privită de departe, perioada a fost pentru tinerii ca noi o epocă ciudată de început de viaţă şi de sfârşit de lume. În ajunul instaurării puterii comuniste, în 1947, eu trăiam realizarea unui vis: începutul unei vieţi bucureştene aşa cum mi-o doream. Scăpat din război, în ciuda dezastrelor armatei române pe frontul rusesc şi a prezenţei trupelor sovietice în tară, Bucureştiul redevenise un oraş animat, cu teatre, concerte şi petreceri numite ”ceaiuri prelungite”. În casele unde ne adunam ca să dansăm, domnea o poftă de veselie, o ciudată atmosferă de defulare, ca în ajunul unui sfârşit; dar eu nu vedeam decât partea strălucitoare, excitantă. Frivolitatea mea era însoţită de o nouă curiozitate, trăiam în euforia descoperirilor umane şi intelectuale pe care le datorez acelei epoci. Întoarsă din străinătate la începutul anilor ’40, făceam cunoştinţă cu cultura română, mă împrieteneam cu poeţi şi scriitori (Dan Botta, Ion Barbu, Dinu Noica, Barbu Brezianu, Ion Negoiţescu) care mă iniţiau în farmecul oraşului, mă făceau să descopăr marea poezie dintre cele două războaie şi vechile balade româneşti pe care ne duceam să le ascultăm în taverne unde recitau povestitori şi cântăreţi minunaţi. Când te gândeşti că, în timp ce Andrei Jdanov şi acoliţii săi moscoviţi preparau ukazurile care urmau să pună capăt în mod brutal libertăţilor culturale, inaugurând proletcultul, realismul socialist şi reformele fundamentale din 1948, eu descopeream limba română literară pentru care mă entuziasmam şi prieteni de care mă legam pe vecie! Asistam fără să ştiu la ultimul act dinaintea căderii cortinei. Era începutul nopţii, dar lumina purtată de creatorii dintre cele două războaie toţi încă în viaţă la începutul anilor ’40 mai strălucea cu ultimele sale sclipiri. Avânturile şi pasiunile mele, nepăsarea mea contrastau cu atmosfera politică din ce în ce mai ameninţătoare. La Bucureşti, unde americanii, englezii şi sovieticii stăteau alături în cadrul Comisiei Aliate de Control, viaţa politică era agitată. Partidele politice dinainte de război reconstituite (în principal Partidul Liberal şi cel Ţărănesc) se confruntau nu numai cu vechile lor rivalităţi, ci şi cu presiunea şi tulburările puse la cale de agenţii sovietici. Partidul Comunist Român şi organizaţiile sale anexe apărute de pe-o zi pe alta puneau la cale manifestaţii în spatele cărora se profila umbra consilierilor sovietici. În fiecare zi, aveau loc pe străzi demonstraţii de forţă, purtate cu lozincile şi portretele lui Marx Engels-Lenin şi Stalin ce anunţau instalarea ineluctabilă a regimului comunist. Ultimele alegeri libere au avut loc în noiembrie 1946. Ele s-au soldat cu trucarea rezultatelor favorabile democraţiei, care au fost pur şi simplu inversate. A venit la putere guvernul Petru Groza, politician de mâna a doua, numit de sovietici în fruntea unui ”bloc de mare concentrare democratică”. Din clipa aceea, calea era deschisă pentru instalarea la putere a partidului unic, având în fruntea sa pe secretarul general al Partidului Comunist Român, după metoda clasică a eliminării succesive a partidelor-marionetă. Toate tentativele de rezistenţă la acapararea puterii de către Partidul Comunist şi acoliţii săi susţinuţi de Moscova s-au dovedit neputincioase. Emisarul personal al lui Stalin, Andrei Vâşinski, fostul procuror din procesele de la Moscova din 1937, dădea ordine Regelui Mihai. După ce fusese decorat de sovietici ca înfăptuitor al armistiţiului din 23 august 1944, regele a fost obligat să abdice în 30 decembrie 1947 şi să părăsească România în zilele ce au urmat… Evenimentele se precipitau în cascadă, cu o rapiditate şi o violenţă de neînchipuit, de care nu mi-am dat seama decât mai târziu. 1948 a fost anul reformelor fundamentale: reforma monetară care a ruinat populaţia de pe-o zi pe alta, prima expropriere a pământurilor marilor proprietari colectivizarea proprietăţilor ţărăneşti avea să urmeze –, naţionalizarea industriei şi a comerţului şi începutul marilor procese intentate responsabililor politici ai vechiului regim, împrejurul nostru, lumea era bântuită de groaza semănată de trupele sovietice în toată ţara şi până pe străzile Bucureştiului. Şi totuşi, în ciuda situaţiei atât de grave, care se înrăutăţea pe zi ce trecea, oamenii erau plini de speranţă. Mai credeau, în ciuda evidenţei, că ”americanii vor veni să facă ordine în România”. De fapt, atitudinea americanilor şi a englezilor care făceau parte din Comisia Aliată de Control, stânjeneala lor, răspunsurile lor evazive atunci când li se puneau întrebări asupra libertăţii lăsate sovieticilor în problemele româneşti ar fi trebuit să le dea de gândit… optimiştilor. Şi totuşi fapt de necrezut şi dramatic majoritatea românilor refuzau să-şi închipuie răul cel mai mare, adică faptul că nimeni, niciodată, nu va veni să le salveze ţara lăsată pradă în mod definitiv sferei de influenţă sovietice. Atmosfera asta de îngrijorare nu-mi scăpa, dar nu ştirbea prea mult starea de spirit în care mă aflam în acea perioadă. Uneori, ca atunci când cântecele patrulelor sovietice care bântuiau străzile Bucureştiului mă trezeau în miez de noapte, tresăream. Le ascultam cu uluire şi groază. Realizam, vreme de o clipă, acest lucru de necrezut: România, care pierduse războiul, era ocupată de trupe sovietice! Ce ne aştepta oare? Nu-mi puteam imagina răspunsul, atât de necrezut îmi părea totul; apoi, venea dimineaţa, viaţa îşi relua cursul aşezând un ecran între mine şi schimbările grave pe care le trăiam. Dar cântecele nocturne ale soldaţilor sovietici, simbol al nopţii ce se lăsa peste România captivă, ocupată de forţe inamice de neînduplecat şi de o ideologie care îi era fundamental străină, cântecele acelea nu le-am uitat niciodată, îmi stăruie încă în amintire, ca un ecou al acelor ani trăiţi în mirajul tinereţii cu tresăriri de groază ce prevesteau viitorul.   [1] Oficiul Francez Pentru Refugiaţi şi Apatrizi (n.t.). [2] Supermarket francez (n.t.). [3] Franţă, dulce ţară a copilăriei mele (n.t.).

 Fenomenul Pitesti de Virgil Ierunca Ne aflăm mereu sub semnul lui George Orwell, care – o știm cu toții – în cartea sa, „1984”, punea printre instrumentele-cheie ale statului comunist, Ministerul Adevărului, menit să rescrie, în fiecare zi, Istoria. În crematoriile acestui Minister dispăreau, clipă după clipă, nu numai documentele adevărate asupra trecutului, dar și versiunile succesive ale puterii. Dispăreau și dispar. Ceea ce se numește în Răsărit disidența se definește, în primul rând, prin apelul la memorie, prin smulgerea documentelor din crematoriul acestui Minister, prin metamorfozarea cenușii în faptă. Soljenițân nu și-a reconstituit altfel Gulagul; a cules mărturie după mărturie, cu riscurile pe care le știm, la umbra unui Minister al Adevărului ce continuă să cearnă trecutul și istoria după înrădăcinate metehne. Toată lumea cunoaște azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai știe că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins și asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă – și încă – la cunoștința tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești [1]. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiență de o sumbră originalitate denumită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului. Experiența aceasta, care a ținut până în august 1952, întinzându-se și asupra altor închisori din România, a fost și mai acoperită de tăcere și mai înfundată în uitare decât celelalte crime săvârșite în închisorile din România, mai ales din două motive. Mai întâi, cenzura oficială a funcționat cu atât mai drastic cu cât procesul cu țapi ispășitori înscenat de comuniști n-a putut să fie destul de bine pus la punct spre a se desfășura” la lumina zilei și a acredita versiunea dorită de partid. Apoi și aici stă, fără îndoială cheia tăcerii, victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi. Or, călăul – chiar împotriva voinței și firii lui – nu se grăbește niciodată să-și mărturisească crimele. De-a lungul experienței de la Pitești, categoria martorului inocent a fost pur și simplu suprimată. Totuși, un fel de murmur subteran a circulat în închisorile din România asupra reeducării de la Pitești. Cartea lui Dumitru Bacu, primul document despre Pitești și care rămâne o referință, este alcătuită din aceste mărturisiri individuale, fărâmițate, transmise de la gură la gură, de la ureche la ureche, prin închisori, fără o vedere de ansamblu, imposibil de avut atunci, dar care are imensa calitate a autenticității (Dumitru Bacu a fost el însuși deținut politic, izvoarele sale fiind de primă mână) și a bunei credințe. Numai că ea a apărut în 1963 în ediție românească (și mai recent, în limba engleză, în Statele Unite), când foarte puțini martori direct implicați se hotărâseră să vorbească. Așa încât ne propunem s-o completăm – continuând de altfel să ne referim la ea – printr-un dosar asupra reeducării de la Pitești care ne-a sosit, mai recent, din țară. S-ar putea ca asupra unor detalii să mai existe incertitudini sau aproximații în acest dosar – și cum ar putea să fie altfel, date fiind condițiile în care a fost dusă, în țară, o astfel de anchetă? —, dar el ni se pare a cuprinde totuși esențialul[2]. Înainte de a intra în substanța vie și intolerabilă a experienței de la Pitești, să stabilim schema ei prealabilă. În frunte cu Nikolski, general, comandant suprem al Securității românești timp de 16 ani (fiind la pensie se plângea că regimul nu-i recunoaște meritele), Securitatea a pus la punct un plan pentru lichidarea rezistenței morale a tinerilor deținuți politici, slujindu-se de un nucleu de deținuți, conduși de Eugen Țurcanu, ce urma să pună în aplicare, în domeniul dreptului comun, cunoscutele teorii ale lui Makarenko. Infractorul, conștient că e un element declasat care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, își ia sarcina de a-i reeduca pe alții, care au fost în situația lui, pe drumul cel bun. În fapt, Poemul pedagogic al lui Makarenko se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte. De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deținutul fie se regăsea singur în celulă – având răgazul să-și revină în fire – fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalți deținuți. Reeducarea constă, foarte simplu, în a pune pe torționar în aceeași celulă cu cel torturat și a nu îngădui nici o pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu știa atunci că în România avea să fie găsit secretul reușitei depline: era suficient ca deținuții să fie puși să se tortureze unii pe alții. * * * Când „fenomenul Pitești” a fost oprit, în 1952, a trebuit să fie găsită, cât de cât, o explicație, să fie stabilită o răspundere. A fost înscenat clasicul proces cu țapi ispășitori. De-abia în 1954. Și atât de prost pus la punct, încât, în ultima clipă, s-a renunțat la publicitatea prevăzută inițial. În proces au fost implicați dintre deținuții-torționari numai cei ce fuseseră legionari – eliminându-se doi sioniști, un țărănist etc, etc… —, pentru a se acredita următoarea versiune: spre a lovi în regimul comunist, Horia Sima ar fi transmis unor legionari din închisori ordinul de a introduce o acțiune de teroare. Profitând de lipsa de vigilență, desigur regretabilă, a unor organe ale administrației închisorii Pitești, acești legionari au instituit în închisoare o serie de acțiuni de tortură, iar partidul și guvernul, conștiente de gravitatea faptelor, în momentul în care au demascat uneltirile mârșave ale acestui grup fascist, le-au adus în fața justiției și Procuraturii Generale a Republicii. Versiunea era atât de aberantă – cum să convingi pe cineva că șeful unei mișcări dă ordin să fie lichidați membrii ei? —, încât se renunță la publicitatea prevăzută inițial în ziare. Versiunea n-a mai fost prelucrată decât în închisori, fără prea multă insistență, fiind greu să explici unui deținut care cunoaște pe propria lui piele supravegherea constantă a gardienilor că în celulele de la Pitești se putea tortura neîntrerupt, fără ca administrația închisorii să fie avertizată. În „Pitești”, Dumitru Bacu relatează o convorbire avută în iarna lui 1956, înainte să fie eliberat, cu un director general al Ministerului de Interne care-i spune următoarele: „Este o chestiune destul de simplă în definitiv. Un grup de studenți arestați, agenți ai imperialismului american, mistici, habotnici și retrograzi s-au apucat să schingiuiască pe ceilalți colegi ai lor, pentru ca să compromită conducerea închisorilor și, prin ea, partidul. (…) Primiseră dispoziții din exterior, de la cei care sunt în străinătate și conduc echipele de spioni și sabotori, vroiau ca la un moment potrivit să acuze partidul ca fiind inițiatorul și deci vinovatul”. Dat fiindcă nu era vorba de o anchetă propriu-zisă, ci mai mult de o discuție, Dumitru Bacu își poate îngădui să replice: „Pare totuși de necrezut. Închisorile au un sistem de pază interioară foarte strict. Cum a fost posibil să se petreacă ororile de care pomeniți fără ca Ministerul să intervină imediat?”  Răspunsul vine, ca știut pe dinafară:  „Noi nu am știut nimic din cele ce se petreceau acolo. Când am aflat, am luat măsurile necesare… Cei vinovați au fost pedepsiți exemplar…” Dumitru Bacu nu se stăpânește și intervine din nou: „Eu sunt deținut de aproape 7 ani. Am trecut prin mai toate penitenciarele din țară. Fie izolat, fie în celule comune. Niciodată nu am putut face cel mai mic gest fără să fim văzuți de paznicii de pe coridor. Supravegherea riguroasă la care eram supuși făcea imposibilă utilizarea unui ac fără consimțământul gardianului. Cum s-au putut petrece toate acestea fără ca ofițerii politici să fie sesizați imediat de gardieni? Oare în toate închisorile în care s-au petrecut acte de genul celor care spuneați nu ați avut nici o persoană de încredere, care să vă pună la curent cu cele petrecute acolo?” Iarăși un răspuns dinainte învățat. „Conducerea închisorilor era pe mâna unor oportuniști, dușmani ai poporului, care s-au strecurat în rândurile lui tocmai cu intenția de a face rău. Aceștia au conlucrat cu bandiții. Dar au fost pedepsiți și ei cum se cuvine”. De data aceasta, Dumitru Bacu tace și comentează doar în gând: „Nu i-am mai spus toate cele ce aflasem despre experiență. Nici de faptul că cei din conducerea închisorilor, considerați de dânsul ca oportuniști, nu numai că nu fuseseră sancționați, dar primiseră avansări în grad și funcții. Nici că, înainte de a trece la Gherla, Țurcanu înaintase faimosul memoriu tocmai ministerului din care făcea parte. Nici de faptul că pe baza declarațiilor smulse în demascări se judecaseră zeci și zeci de procese și că aceste declarații trecuseră înainte pe la minister… și atâtea alte detalii de care toți avuseseră cunoștință pentru că li se raportaseră în timp util dar nu luaseră nici un fel de măsură”. Regăsim această versiune în romanul, „Caloianul” al lui Ion Lăncrănjan, în care un legionar spune următoarele personajului principal, scriitorul Ghețea: „ Îi spusese după aceea cum se marinaseră ai lui, foștii săi camarazi, îndeosebi într-o anumită perioadă, prin 1949-1953, cea mai grea, după cum zicea el. «Nu-ți dau numele închisorii, nici amănunte prea multe nu-ți dau, dar acolo, domnule Ghețea și iubite prieten, s-au întâmplat și tragedii!» … Directorul unei anumite închisori inițiase și înființase, cu aprobări sau fără, încă nu se știa – cazul e-n anchetă, din câte-am aflat – un fel de comandou, îl pusese pe unul de-ai lor șef peste ei, îi băgase la autogospodărire, cum zicea el. La început, lucrurile erau interesante, se crease o anumită libertate interioară, dar după aceea, după două sau trei luni, s-au vădit a fi strâmbe toate, fiindcă începuseră autojudecările pentru fel de fel de pricini, mărunte mai întâi, mai mari după aceea… Intrase dihonia între noi, dihonia trădării și a suspiciunii. Și-am început să ne sfărâmăm, cum se sfărâma pământul care a înghețat cu prea multă apă în el. Așa a fost cu noi. Și ei, stăpânii și șefii închisorii, nu ziceau nimic. Nu se amestecau direct. Indirect se amestecau, foarte mult chiar. Lansau zvonuri false, în ce-l privea pe câte unul de-al nostru, ne strecurau câte un șarpe în sân, să stârnească discordie și neîncredere și mai multă între noi. Și stăteau și se uitau pe urmă! Și așteptau rezultatele, care erau grave, din ce în ce mai grave. Fiindcă noi ajunseserăm de la autogospodărire la autoexterminare”. Ion Lăncrănjan renunță deci la o parte din versiunea oficială cu ordinul venit din străinătate, de la Horia Sima și inocența autorităților de resort care n-ar fi știut nimic. În schimb, sub inspirația constantă a partidului comunist, menține teza fenomenului tipic legionar de la Pitești. Un alt personaj din „Caloianul” îi spune lui Ghețea: „Ei, gardiștii, erau în marea lor majoritate o adunătură de troglodiți-aventurieri, oameni fără căpătâi, scursuri și căzături sociale. De aceea s-au și dedat în timpul rebeliunii la atrocități. Pentru că nu aveau nimic sfânt, n-aveau nici un crez, nici un suport moral! Și-n închisoare, pe urmă, s-au ros și s-au măcinat din aceleași motive. (…) Exterminările de care vorbea Vicențiu, autoexterminările, de fapt, au existat, s-au practicat. Dar n-a fost numai asta. Au mai fost și alte lucruri, mai crunte și poate mai caracteristice pentru un anumit tip de organizație-extremistă, paramilitară ca disciplină. Unul dintre ele se referă la delațiune, la pâră, nu ca incident însă, ci ca sistem de lucru și de existență, ca posibilitate de a te salva”. Or, „fenomenul Pitești” n-a fost un fenomen tipic legionar. Nu legionarii au fost aceia care s-au gospodărit și autoexterminat între ei. „Piteștiul”, în 1949, era o închisoare rezervată tineretului, mai precis studenților care nu-și trecuseră încă diplomă sau licența. Dintre ei, o bună parte erau legionari, restul aparținând tuturor formațiunilor politice. Nikolski este acela care a inițiat acolo o operație de distrugere psihică a deținuților, slujindu-se de ambiția nemăsurată și de spiritul demonic al unui deținut, care făcuse o vreme parte din „frățiile de cruce”, dar care trecuse repede la comuniști și începuse o carieră strălucită în partid: Țurcanu. Acesta își pune la punct o echipă de deținuți, dintre care unii făcuseră parte cândva dintr-o organizație de tineret legionar, alții nu. Printre legionarii din grupul lui Țurcanu se aflau: Popa Alexandru, zis Popa Țanu, Livinski, Mărtinuș, Nuți Pătrășcanu. Dar tot atât de importanți și nelegionari, erau Titus Leonida (dintr-o organizație național-țărănistă), Fuchs și Steier (sau Steiner), evrei arestați pentru activitate sionistă. Nici ei și nici alți torționari ai lui Țurcanu de mai târziu n-au fost implicați în proces spre a nu se știrbi omogenitatea legendei. Astfel, n-au fost judecați în procesul reeducatorilor Bogdănescu, (torționarul de la Canal), Enăchescu care și-a torturat propriul său unchi până ce acesta a scuipat sânge, Titus Leonida, Dan Diaca, care practică o celebră lovitură la ficat ce te făcea să-ți pierzi imediat cunoștința (i se spunea în închisori „lovitura Diaca”), Cori Gherman, socialist (venit prin 1945-1946 din străinătate) și unul dintre cei mai cruzi reeducatori. Alături de Fuchs și Steier, toți aceștia au fost eliminați din proces pentru a nu sta în calea versiunii oficiale. Scopul Securității, inițiind reeducarea de la Pitești, nu era numai de a doborî forțele vii ale unei mișcări politice – oricare ar fi fost ea –, ci și de a anihila metodic și fără posibilitate de recuperare, forța de opoziție a totalității tineretului deținut. Avantajele imediate sau mai îndepărtate erau următoarele: mai întâi, a completa ancheta prin denunțurile obținute sub tortura neîntreruptă și îngăduirea arestării altor opozanți rămași în libertate. Apoi, legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei. Principiul este simplu, îl aflăm în „Posedații” lui Dostoievski și, pe bună dreptate, unii dintre cei care l-au cunoscut pe Țurcanu, l-au putut compara cu Verkovenski. Stavroghin, ghicindu-i gândul, îi spune lui Verkovenski, care pregătește asasinarea lui Șatov de către mica sa organizație de revoluționari: „… ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-l ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca o dată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală”. În sfârșit – repetăm –, din clipa în care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare. Nimeni nu va mai mărturisi pentru că toți au fost legați între ei prin tortură. Nu există vreun deținut din timpul „Fenomenului Pitești” (în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi săvârșit ceea ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimă a reeducării i se cerea să-și tortureze cel mai bun prieten. E drept că au existat cazuri, extrem de rare, în care, din necesități de anchetă, un deținut sau altul a fost smuls din reeducare, dus la București și ținut acolo, în anchetă, până când procesul de reeducare s-a încheiat. Dar dintre cei care au rămas la Pitești nimeni n-a putut ieși cu mâinile curate. De aceea e bine, înainte chiar de a trece la descrierea celor petrecute la Pitești, să se înțeleagă că de această experiență – una din cele mai neomenești din câte au fost vreodată înregistrate într-o posibilă antologie a sadismului – nu pot fi acuzați decât cei care au inițiat-o: autoritățile comuniste, pe de o parte, în frunte cu Nikolski, primii executanți, pe de alta, grupul de vreo douăzeci de deținuți, în frunte cu Eugen Țurcanu, care au început să tortureze, fără a fi fost ei înșiși torturați mai înainte[3]. Pe toți ceilalți, deveniți chiar călăi după ce au fost victime, cine poate avea dreptul să-i judece? Astfel, un student din Timișoara care era, după spusele profesorilor și colegilor săi, nu numai un foarte bun violonist, nu numai un fin literat (putea să recite pe dinafară din Saint-John Perse), dar și o natură sensibilă, aproape feminină, de o extremă curățenie sufletească, după reeducarea de la Pitești a ajuns printre cei mai aprigi torționari și a fost condamnat la moarte în procesul Țurcanu. Mama lui auzise că băiatul s-a purtat admirabil în închisoare – și c-ar fi fost omorât tocmai din cauza dârzeniei și demnității lui. În toată suferința ei, atâta mângâiere avea. Până ce, într-o zi, cineva i-a spus adevărul, sau o parte din el. De atunci femeia nu mai făcea decât să umble din casă-n casă, căutând foști pușcăriași, sperând nebunește că într-o zi un om îi va spune că nu e adevărat. Și ar fi trebuit să se găsească cineva, nu s-o mintă, ci să-i arate că, o dată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua a fi un om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne. Judecata se oprește pe pragul acesta al inumanului care a fost Piteștiul reeducării chiar și pentru victimele devenite călăi. În schimb, cei care au inițiat experiența, autoritățile comuniste și primii executanți, poartă răspunderea pentru toți ceilalți. Pe toți aceștia trebuie să-i numim înainte de a începe descrierea reeducării de la Pitești. De partea autorităților comuniste. Mai întâi Nikolski, comandant suprem al Securității până prin 1960-1962 și, după toate mărturiile, cel mai cumplit torționar al acelor vremi. Cu cei doi adjuncți ai săi: colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu. Acesta din urmă a fost pe front în Rusia și ar fi fost demascat c-ar fi împușcat acolo comuniști. Condamnat și reabilitat, el a fost responsabil de încercarea extinderii experienței de la Pitești la închisoarea-spital de la Târgu-Ocna. Aceștia la București. La Pitești, în primul rând directorul, căpitanul Dumitrescu. Printre „civilii” din oraș avea reputația unui om foarte fin și lumea se chiar mira că un om atât de delicat, bun dansator, elegant, chipeș, jucând bine bridge, avea o funcție atât de incompatibilă cu firea lui… sensibilă. După ce reeducarea a luat capăt la Pitești, Dumitrescu a fost transferat la închisoarea Mărgineni. Asupra a ceea ce s-a întâmplat ulterior, circulau în închisori zvonuri nesigure. Astfel, după un an sau doi de la procesul lui Țurcanu, prezența lui Dumitrescu ar fi fost semnalată în închisoarea de la Văcărești. Unii spun că l-ar fi auzit țipând în celulă: „Să știți că toate se plătesc pe lumea asta!” Apoi nu i s-a mai aflat urma și nici nu s-a auzit de vreo sentință de condamnare privindu-l. Să fi fost suprimat ca unul ce știa prea multe? Mai era, tot la închisoarea Pitești, locotenentul politic Marina. Pentru el, ședințele de tortură constituiau o adevărată hrană sufletească. Stătea cu orele la vizetă și se desfăta mai ales la ședințele de blasfemie anticreștină. Nici de el nu se mai știe nimic, după transferul lui la închisoarea din Brașov. Trimis direct de la Ministerul de Interne la Pitești spre a recruta deținuți reeducați pentru Canal, colonelul Zeller, din direcția generală a penitenciarelor, era îmbrăcat în uniformă de miliție deși aparținea Securității. După dizgrația Anei Pauker, s-ar fi sinucis, alegând un cimitir spre a-și trage un glonte în cap. De partea deținuților: Eugen Țurcanu. Cei care l-au cunoscut îl caracterizează mai ales prin spiritul demonic, o inteligență ieșită din comun și dorința de afirmare prin toate mijloacele. Încă din liceu, Țurcanu caută să-și satisfacă voința de putere și grupările de tineret legionar i se par cele mai apte pentru scopul pe care, conștient sau nu, îl urmărește. Face deci parte, prin 1940-1941. Din „Frățiile de Cruce”. Foarte puțin timp, deoarece, imediat ce legionarii intră în ilegalitate, rupe orice legătură cu ei: n-are nici o vocație de a înfrunta persecuțiile. Dimpotrivă, imediat după 23 august, Țurcanu este printre primii care se înscriu în partidul comunist. Foarte bun student la Drept, el este unul dintre agitatorii de mase ai partidului, foarte bine văzut de organele locale, iar în 1948 devine membru în biroul județean de partid din Iași. Trimis la București la o școală de diplomați, se face remarcat nu numai prin studiile excelente, dar și prin rolul de informator pe care și-l asumă cu entuziasm. Se pare că doi studenți de la Drept au fost obligați să părăsească Universitatea din pricina denunțurilor sale: filosoful de mai târziu, Titus Mocanu și scriitorul Aurel Pintilie. Dar cariera lui Țurcanu ce se anunța strălucitoare – era programat să fie trimis la Berna –, este curmată brusc printr-o întâmplare care nu numai lui îi va schimba soarta. În „Frățiile de Cruce”, Țurcanu cunoscuse pe Bogdanovici, legionar ce-și continuase activitatea politică și în ilegalitate, din care pricină nici nu-și terminase studiile (nu e sigur nici măcar că-și trecuse bacalaureatul, cu toate că era mai în vârstă). În 1945, Bogdanovici, care conducea Centrul studențesc din Iași, își amintește de un fost frate de cruce pe care-l cunoștea din liceu: Țurcanu. Convocat, acesta îi spune categoric c-a intrat în partidul comunist și nu mai vrea să știe de trecut. Și adaugă că nu-i dă pe mâna poliției eu condiția ca legionarii să nu pomenească de el niciodată. Convenția este respectată și de Bogdanovici și de aceia din jurul lui care știau de existența lui Țurcanu. După ce legionarii din centrele studențești București, Cluj, Iași, Timișoara sunt arestați la 15 mai 1948, într-una din acele mari nopți polițienești când dubele circulau de-a lungul României până în zori, unul dintre tinerii de la Centrul Studențesc Iași mărturisește însă la Securitate, sub tortură, că la o întâlnire cu Bogdanovici, prin 1945-1946, ar fi luat parte și Țurcanu. Și e de-ajuns ca acesta să fie arestat și închis la Suceava, pentru a fi implicat în procesul lotului Bogdanovici. Țurcanu nu va uita și nu va ierta: Bogdanovici va muri, chinuit de el, în timpul reeducării de la Pitești. La Suceava, unde este cunoscut și de partid și de Securitate, se manifestă față de Țurcanu o deosebită bunăvoință. Nu este pus cu ceilalți deținuți, are celulă separată, este utilizat ca planton, i se promite că la proces i se vor da circumstanțe atenuante și o condamnare ușoară, cu suspendarea pedepsei, în așa fel încât să-și poată relua cât mai repede, desigur nu chiar la același nivel, activitatea de membru de partid, în libertate. În acest timp, în închisoarea de la Suceava se desfășoară un fel de acțiune de reeducare, însă pe cale cu totul pașnică. Bogdanovici, care-și face tot felul de procese de conștiință pentru că a implicat sumedenie de oameni, acceptă propunerea de a citi colegilor săi de detenție cărți marxiste, de a face un fel de îndoctrinare ideologică în celulă. Unii studenți îl urmează, alții îl declară trădător. Țurcanu nu ia parte la acțiune. E planton pe culoar și urmărește de acolo ce se petrece în celulă, informând probabil autoritățile asupra felului în care se desfășoară experiența. Procesul lotului Bogdanovici nu este însă judecat de comuniști, ci de vechi magistrați militari, aceiași poate care-i judecaseră mai înainte pe comuniști și care acum se străduiau să dobândească state de serviciu cât mai bune pentru a fi menținuți de noul regim. Așa încât, dau sistematic maximum de pedeapsă la articolul prevăzut. Astfel, Bogdanovici este condamnat la 25 de ani muncă silnică, iar Țurcanu la 7 ani închisoare corecțională. Toate speranțele lui de a se reabilita rapid se năruie. Introdus în celulă cu ceilalți, Țurcanu se integrează grupului lui Bogdanovici, devenind chiar un fel de adjunct al său în reeducare marxistă, pe care acesta o continuă, ca să nu se spună că fusese oportunist și începuse această acțiune doar pentru a primi o pedeapsă mai ușoară. Țurcanu nu se poate însă mulțumi cu un rol de adjunct. În discuții se distinge printr-o intransigență interpretativă, devenind cel mai leninist din grup și atacându-l nu o dată pe Bogdanovici pentru interpretările sale oportuniste, kauțkiste. Merge mai departe și pune sub semnul îndoielii sinceritatea reeducării lui Bogdanovici, începând să-și alcătuiască propriul său grup. La Suceava era penitenciar în așteptarea judecății, sau închisoare disciplinară cu celule individuale pentru cei care, în alte închisori, se dovediseră irecuperabili. (Aici a murit cel mai eroic „turnător” din România, Luca Damaschin. Doi ani simulase a fi informatorul colonelului Koller, pentru a salva de la moarte – dându-le suplimente de mâncare în calitatea lui de planton –, cât mai mulți deținuți de la Aiud. Descoperit, el a fost transferat, disciplinar, la Suceava). De la Suceava, tot grupul Bogdanovici este deci îmbarcat într-o zi pentru a fi dus într-o închisoare de execuție și, în tranzit, se oprește la Jilava. Aici, Țurcanu dispare pe mai multe zile. La întoarcere, pretinde c-a fost la o anchetă suplimentară. De fapt, fusese dus la Ministerul de Interne pentru întrevederi directe cu Nikolski, spre a pune la punct un alt stil de reeducare. Țurcanu avea, încă de la Suceava, vreo zece studenți cu totul devotați lui și gata să treacă la acțiune. Împreună cu alții, recrutați la Jilava, Țurcanu alcătuiește organizația O.D.C.C. (Organizația deținuților cu convingeri comuniste), despre care nici un deținut, în afară de cei care o alcătuiau, nu știa nimic. Din O.D.C.C. făceau parte vreo douăzeci de tineri. Iată numele celor mai cunoscuți dintre ei: Popa Alexandru, zis Popa Țanu, adjunctul lui Țurcanu, student la agronomie, la Iași, a fost una din cele mai fioroase figuri ale reeducării și a condus câtva timp reeducarea la Gherla. Printr-un concurs de circumstanțe asupra cărora vom reveni, a scăpat de condamnarea la moarte și trăiește în pace în România. Alții: Livinski, Mărtinuș, Titus Leonida, Nuți Pătrășcanu, Fuchs, Steier, erau legionari, dar și național-țărăniști și sioniști. De la Jilava, acest grup, împreună cu alți studenți veniți din Timișoara și din Cluj, este îndreptat spre Pitești, unde sunt reuniți studenții – printre ei se mai rătăciseră câțiva elevi sau muncitori – care nu-și trecuseră încă diploma. Cei cu diplomă sau licență erau trimiși la Aiud, scăpând astfel de reeducare. În clipa aceea însă, nimeni printre deținuți, din afara grupului lui Țurcanu, nu știa ce se pregătește la Pitești și nici ce înseamnă reeducarea. Cel mult dacă cei sosiți de la Suceava pot să creadă c-ar fi o reeditare a tentativei lui Bogdanovici. De fapt, până în ziua de 6 decembrie 1949, nici un deținut de ia Pitești nu știa ce-l așteaptă.   [1] Largi fragmente din aceste pagini au fost transmise în 1975-1976 la Radio Europa Liberă. Prima ediție a acestui text a apărut în colecția „Limite”, Paris, 1981. [2] Mărturia lui G. Dumitrescu, Demascarea, apărută în limba română în Occident în 1978, deci când lucrarea de față era încheiată, nu ni se pare a modifica cele cuprinse aici. Cartea trebuie însă citită neapărat, deoarece, în acest domeniu în care mărturiile sunt atât de rare, din motivele pe care le-am analizat, descrierea unei experiențe directe e de neînlocuit. [3] Și chiar în grupul inițial al primilor executanți circulă versiuni după care unii ar fi fost în prealabil torturați.

Istoria serviciilor secrete romanesti de Paul Stefanescu PAUL ȘTEFĂNESCU ISTORIA SERVICIILOR SECRETE ROMÂNEŞTI CUVÂNT ÎNAINTE Revenim cu acest volum (al nouălea) asupra unei probleme şi domeniu de care ne-am ocupat de foarte multă vreme[1]. De astă dată ne-am oprit asupra istoriei serviciilor secrete ale României. Este un subiect de strictă actualitate, dificil de abordat, mai ales dacă ne referim la epoca contemporană (după 1944). Este drept că au existat autori[2] cu preocupări în domeniu, dar care toţi s-au oprit la anul 1944. După cum cititorii îşi pot da seama am avut de întreprins o muncă extrem de laborioasă în direcţia documentării şi strângerii materialului, mai ales în privinţa fostei Securităţi. Am considerat util să creionăm şi biografia câtorva dintre cei care au avut funcţii de răspundere. Viaţa lor se împleteşte cu istoria serviciilor secrete. Lucrarea noastră este o încercare de scriere a unei istorii mai puţin cunoscute. Nu avem pretenţia că am găsit soluţia cea mai potrivită. Poate că cei care ne vor urma vor beneficia de experienţa noastră. Am încercat să fim cât mai obiectivi şi imparţiali, de aceea nu am pedalat pe latura politică şi nu am împletit descrierea evenimentelor politice cu cele ale evoluţiei serviciilor secrete. A fost un punct de vedere, poate nu cel mai fericit. Intenţionat nu am abordat domeniul diplomaţiei secrete. La drept vorbind nu am dispus nici de timpul materialmente necesar. Poate că într-o lucrare viitoare să cuprindem la un loc toate aceste direcţii, dar aceasta este o treabă de mare anvergură. Nu ne-am propus nici să interpretăm materialul documentar, lipsă care ne-ar putea fi reproşată. Fără să ne motivăm, dar lucrurile nu sunt încă complet clarificate, există multe pete negre. În încheiere îi asigurăm pe cititorii noştri de onestitatea noastră şi aşteptăm completări şi sugestii pe care le vom primi cu plăcere şi le vom acorda atenţia cuvenită. Vă mulţumim.   Prof. Dr. PAUL ŞTEFĂNESCU   P. S. Menţionăm că de un real folos în actualitatea de documentare a fost colecţia publicaţiei „Spionaj-contraspionaj” de sub conducerea domnului Neagu Cosma. Îi exprimăm întreaga noastră gratitudine.   PARTEA A I-A ÎNFIINŢAREA SERVICIULUI DE INFORMAŢII Apelul de la 24 ianuarie 1859 care a consfințit Unirea Principatelor Române şi aducerea la cârma ţării a lui Alexandru Ioan Cuza impunea rezolvarea grabnică a unor probleme ce nu mai suportau amânare. Încă de la început independenţa tânărului stat a fost ameninţată de unele ţări vecine. În atari condiţii se impunea cu acuitate cunoaşterea operativă a intenţiilor adversarilor unirii, aceasta constituind o problemă de viaţă şi de moarte. Marile puteri recunoscuseră Unirea Principatelor Române. Acum, printre numeroasele sarcini ce trebuiau a fi rezolvate se impunea cu precădere organizarea justiţiei, a armatei şi bineînţeles a aparatului de informare şi represiune. Pe deplin conştient de importanţa şi dificultatea deciziilor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut de îndată la emiterea unui decret graţie căruia lua fiinţă Serviciul de Informaţii. Rădăcinile acestui act trebuiesc căutate în activitatea desfăşurată de Alexandru Ioan Cuza încă din perioada premergătoare Unirii, când în calitate de ministru de interne şi locţiitor al hatmanului şi pârcălab de Galaţi, a avut posibilitatea să se iniţieze în subtilităţile diplomaţiei secrete, să se pună la punct cu modul în care sunt obţinute informaţiile şi mai ales cum să fie utilizate. Deplin conştient de utilitatea acestui serviciu, ca o consecinţă, în fruntea acestui organ şi în posturile mai importante, Cuza anumit persoane pe care le cunoştea bine, prieteni ce se făcuseră remarcaţi prin ataşamentul lor şi prin sentimentele patriotice şi de devotament faţă de ţară. Iniţial activitatea Serviciului de Informaţii a îmbrăcat forma unor misiuni speciale sau a unor reprezentanţe particulare, cu caracter semioficial. Astfel, Domnul l-a trimis pe poetul Vasile Alecsandri în misiune specială, la Paris şi Londra iar la Berlin şi Viena, pe doctorul Ludovic Steege. În acest timp, Ştefan Golescu a plecat de asemenea cu o misiune specială în Franţa, Prusia şi Sardinia. Misiunea acestor emisari a fost să se introducă în cele mai înalte cercuri politice – cum ar fi de exemplu în preajma lui Napoleon al III-lea, Victor Emanuel al II-lea, Cavur, primul ministru al Sardiniei etc. - unde să pledeze cauza Unirii Principatelor. Aşa după cum arăta Radu Rosetti[3]: „departe de ţară, lipsiţi de informaţii, luptând singuri cu uneltirile reacţionarilor şi cu şiretenia diplomaţilor, deseori răuvoitori, însărcinaţii cu misiuni speciale ai tinerei diplomaţii româneşti şi-au îndeplinit satisfăcător datoria”[4]. Subliniem că în această perioadă de debut, activitatea diplomatică a Principatelor Unite şi contactul lor cu statele străine s-a realizat practic cu ajutorul misiunilor speciale. Membrii misiunilor au militat punând mult suflet pentru cauza Unirii, scoţând în relief cu pregnanţă dorinţa nestrămutată a poporului român pentru unitate şi dragostea de care se bucura domnul din partea aleşilor săi. Sunt demne de reţinut rândurile pe care le scria Vasile Alecsandri în noiembrie 1859, când se referea la activitatea depusă de aceste misiuni: „numai patriotismul o poate motiva, că numai luptând cu dârzenie împotriva unor duşmani care erau cu atât mai primejdioşi, cu cât aveau acces pretutindeni”. Aflaţi pe meleaguri străine, luptând cu uneltirile reacţiunii şi culisele diplomaţiei secrete, cei însărcinaţi cu misiuni speciale şi-au dat toată silinţa cu prisosinţă. Dând dovadă de ingeniozitate şi inventivitate, pentru expedierea în ţară a informaţiilor, se utilizau curieri improvizaţi, cum ar fi studenţi români aflaţi la studii în străinătate, rude şi prieteni ai însărcinaţilor, precum şi agenţi diplomatici şi consulari străini, care veneau şi plecau din ţară. Prin intermediul misiunilor speciale s-au efectuat o serie de tratative oficiale şi semioficiale, cu guvernele unor ţări apusene, privitor la recunoaşterea de către acestea a Unirii Principatelor. Mai mult, în foarte multe cazuri, emisarii trimişi au reuşit să stabilească legături şi contacte secrete cu unii capi ai revoluţionarilor maghiari şi polonezi aflaţi în exil, care în schimbul unor promisiuni de sprijin politic şi ajutor material, au pledat la rândul lor pentru cauza Unirii Principatelor. La scurt timp după înfiinţarea lor, tinerele organe create pentru apărarea ţării din punct de vedere informativ şi contrainformativ, s-au pus la treabă, depunând toate eforturile pentru a suplini numărul insuficient de cadre ce constituiau noul Serviciu şi mai cu seamă gradul modest de dotare, ca să nu mai punem la socoteală lipsa unei pregătiri speciale. Sarcinile care le-au fost trasate noilor organe priveau deopotrivă, în primul rând, de a afla şi cunoaşte intenţiile duşmanilor ştiuţi şi mai ales potenţiali, şi în al doilea rând de a proteja propriile secrete. În acest scop au fost reorganizate de urgenţă şi adoptate conform noilor condiţii poşta şi telegraful. Ambele instituţii au fost luate din mâna particularilor, fiind trecute imediat în proprietatea statului român. Treptat s-a trecut la generalizarea cifrării şi codificarea corespondenţei oficiale, ce avea caracter secret şi confidenţial. S-a efectuat un inventar al locurilor şi mediilor propice urzirii de comploturi împotriva statului român, implantându-se cu discreţia cuvenită agenţi informatori. Nu a fost uitată nici Sublima Poartă, şi la Constantinopol au fost trimişi agenţi capabili ai serviciului special nou creat. La alegerea şi selectarea acestora, un accent deosebit s-a pus pe incoruptibilitatea lor. Rezultatele nu au întârziat să apară. Astfel, graţie strădaniei agenţilor trimişi afară, a fost dejucat complotul pus la cale de boierii reacţionari, antiunioniştii Constantin Şuţu şi Panait Balş, care urmăreau compromiterea Domnului şi în final înlăturarea lui. S-a dovedit fără tăgadă că aceşti boieri se ocupau cu furnizarea de informaţii Turciei şi urzeau în mare taină înlăturarea Domnului. A mai fost descoperit agentul de taină al lui Şuţu însărcinat cu transmiterea documentelor, în persoana doctorului Lamberti. Ajuns din urmă la Giurgiu, acesta a fost arestat, descoperindu-se asupra sa documente compromiţătoare referitor la amestecul unor înalţi diplomaţi turci în organizarea unui complot şi recompensarea acestora în caz de reuşită. Din documente rezulta că Constantin Şuţu ar fi urmat să fie făcut mai întâi caimacam şi apoi domn al Ţării Româneşti. Drept urmare a descoperirii făcute, s-a dispus arestarea lui Constantin Şuţu şi a lui Panait Balş. Despre importanţa documentelor descoperite asupra doctorului Lamberti, ne putem da seama din scrisoarea pe care şeful de cabinet al lui Cuza a adresat-o la 10/22 mai 1864, lui Iancu Alecsandri, la Paris: „Hârtiile ajunse în mâna autorităţilor, constată existenţa unui complot având ca scop răsturnarea principelui domnitor, despărţirea Principatelor Unite, întoarcerea la vechiul sistem şi numirea unui vechi ministru al lui Ştirbei, Constantin Şuţii, drept caimacam. Şuţu a fost arestat împreună cu un doctor Lamberti, agentul său, care a sosit ieri de la Constantinopol. Hârtiile îl compromit pe Ali-Paşa, pe Sanfet Efendi şi pe Haggi-bey, ale căror pecete şi iscălituri figurează în josul unui act relatând scopul complotului”[5]. S-a bucurat de un mare răsunet dejucarea acestui complot, ca şi demascarea publică a imixtiunii în afacerile interne ale Ţării Româneşti de către înalta Poartă. A fost un apreciabil succes al organelor informative şi de siguranţă ale Principatelor Române. De subliniat că Alexandru Ioan Cuza dând dovadă de o mare intuiţie diplomatică nu a folosit documentele capturate pentru a-i compromite pe înalţii demnitari turci, ci i-a obligat în schimbul tăcerii să lucreze în favoarea sa. Trebuie să subliniem faptul că pentru înfăptuirea politicii sale, urmărită cu consecvenţă, Alexandru Ioan Cuza nu a ezitat să apeleze la serviciile a numeroşi străini, prieteni devotaţi ai poporului român, care prin relaţiile şi experienţa lor au adus servicii deosebite Principatelor. Din numărul mare al acestora, i-am cita în primul rând pe Baligot de Beyne, cunoscut om politic, diplomat şi ziarist francez, care ocupase funcţia de secretar al Consulatului Franţei la Constantinopol; publicistul filoromân A. Ubicini, conducătorul primului centru de presă de la Paris al Principatelor, medicul Carol Davilla, organizatorul şi făuritorul serviciului sanitar al armatei române, precum şi diverşi mulţi alţi simpatizanţi francezi, greci, polonezi, turci şi maghiari. O mare parte dintre aceştia au făcut-o în mod complet dezinteresat ca urmare amarii simpatii manifestate faţă de poporul român iar o mică parte fiind stimulaţi material, conform regulilor conspirative ale serviciilor secrete de pretutindeni. Informaţiile secrete călătoreau între Bucureşti şi marile capitale ale Europei, apelându-se după caz în funcţie de împrejurări, fie la poştă sau telegraf, fie prin apelarea la curieri speciali sau ocazionali. Majoritatea corespondenţei era cifrată sau semicifrată, lucru care a avut ca urmare păstrarea secretului corespondenţei. Până în anul 1958, activitatea poştei interne din Principate era prestată de persoane particulare, iar corespondenţa externă era expediată graţie birourilor speciale aparţinând consulatelor, francez, austriac, rus, grec şi britanic. Din acel an Alexandru Ioan Cuza va numi la conducerea serviciului telegrafic pe unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Cezar Librecht, un vechi agent secret Acesta avea vechi state de serviciu, fiind utilizat cu precădere în misiuni cu caracter informativ. Librecht şi-a sporit încrederea Domnului, mai ales datorită rapidităţii şi modului sistematic în care îl informa, apelând din plin la reţeaua telegrafică şi telefonică, cenzurarea corespondenţei, ca şi a datelor furnizate de diverşi informatori plătiţi. Alexandru Ioan Cuza îl cunoscuse pe Librecht încă de la Galaţi, când acesta din urmă îndeplinea funcţia de şef al Oficiului telegrafic al Comisiei europene a Dunării. Ajuns domn, Alexandru Ioan Cuza nu va întârzia să-l folosească pe belgianul Cezar Librecht ca agent secret, numindu-i în fruntea serviciului de poştă şi telegrafie. După ce reorganizează pe baze moderne serviciul, Librecht are de acuma posibilitatea de a-şi culege informaţiile de care avea nevoie. Dar nu se rezumă la o activitate pasivă şi organizează o reţea personală de agenţi informatori, plasându-şi oamenii în diverse locuri. Cu o abilitate ieşită din comun, Librecht şi-a făcut prieteni printre mai marii zilei, oameni politici ai vremii, printre funcţionari şi conducători din aparatul administrativ, fiind capabil în orice moment să-l informeze pe domnitor despre activitatea desfăşurată de rivalii săi politici. Dar în viaţă se ivesc şi rateuri. Aşa a fost cazul rupturii care a intervenit între Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai devotat, Mihail Kogălniceanu, în care un rol negativ l-a jucat din nefericire tocmai Cezar Librecht. Importanţa evenimentului ne determină să-l menţionăm pe scurt. În toamna anului 1864, Mihail Kogălniceanu a întreprins o călătorie în Muntenia şi Oltenia. Bineînţeles că Cezar Librecht l-a urmărit pas cu pas pe primul ministru, raportându-i lui Cuza modul cum se desfăşura călătoria, cu cine se întâlnea şi ce spunea Kogălniceanu. În materialele trimise, Librecht a strecurat şi o serie de păreri strict personale, prezentând cu de la sine putere în mod vădit denaturat călătoria întreprinsă de Kogălniceanu. De notat că această deplasare fusese întreprinsă începând cu a doua zi după anunţarea publică a legii rurale. Librecht a raportat dacă şi în ce măsură primul ministru şi-a atribuit personal meritul legii. Drept urmare, la revenirea acestuia la Bucureşti a survenit o ruptură neaşteptată şi ireconciliabilă între Cuza şi primul său ministru, spre satisfacţia reacţiunii, care a reuşit în acest mod să-l lipsească pe domnitor de serviciile unui colaborator capabil şi devotat. Apare întrebarea firească dacă nu cumva Librecht a fost cumpărat sau şantajat de opozanţii lui Cuza. În orice caz s-a ajuns ca în ianuarie 1865 guvernul lui Kogălniceanu să demisioneze. Aflându-se în bune relaţii cu consulul general rus, baronul Offenberg, Cezar Librecht a obţinut de la acesta informaţii importante referitor la activitatea opoziţionistă depusă de principele Barbu Ştirbei la Paris, date pe care le-a furnizat neîntârziat domnitorului. Pe bună dreptate, ca urmare a organizării eficiente a reţelei sale de funcţionari şi informatori, Librecht a reuşit să pună pe picioare un veritabil serviciu de informaţii şi contrainformaţii. Ca urmare a relaţiilor dobândite în sânul aparatului de stat, el reuşea să afle la timp ce se petrece şi îl informa pe domn asupra comportării şi loialităţii prefecţilor, şefilor de instituţii şi chiar a miniştrilor şi a însuşi prim-ministrului, Mihail Kogălniceanu. În acest sens, la 9 octombrie 1861 el îi prezintă o informare privitor la activitatea depusă în ultimele zile de către ministrul de interne, precum şi asupra activităţii poliţiei. La drept vorbind, aparatul informativ de care dispunea şi pe care-l coordona Cezar Librecht, reprezenta în fond o dublură a organelor informative ale statului, având ca destinaţie efectuarea unor operaţiuni cu caracter cu totul special destinată Domnitorului. De reţinut că Librecht îl informa pe Cuza despre tot ce se petrecea, adăugând şi aprecieri personale, uneori chiar permiţându-şi să avanseze soluţii şi măsuri asupra unor probleme referitoare la cadrele de conducere ale administraţiei şi armatei, la comportarea şi la anturajul pe care îl frecventează etc. Urmare a volumului mare de informaţii, diversităţii şi mai ales a exactităţii datelor furnizate, Alexandru Ioan Cuza îl aprecia în mod deosebit pe Cezar Librecht. Cunoscând acest lucru, oamenii politici aflaţi în anturajul Domnitorului, se comportau atent şi prevenitor cu Librecht, iar cei din opoziţie, în schimb, îl detestau pe faţă. Mai târziu, după înlăturarea lui Cuza, toţi opozanţii şi-au dat mâna şi au dispus arestarea lui Librecht care a fost imediat destituit şi judecat, fiindu-i sechestrată întreaga avere. În concluzie, se poate spune despre Cezar Librecht că trecând peste toate afacerile pe care le-a tranzacţional în virtutea relaţiilor avute cu Alexandru Ioan Cuza, el a jucat un rol important în domeniul activităţii informative, impusă de conjunctura politică şi economică din acei ani. În ciuda faptului că era străin, se pare că totuşi l-a slujit cu credinţă pe Domnitor, mai puţin episodul petrecut cu primul ministru Mihail Kogălniceanu, care a rămas până în zilele noastre un mister neelucidat. Ne întrebăm dacă a fost o eroare sau… Ar mai fi de menţionat că în domeniul activităţii informative din acei ani, un rol important i-a revenit unei femei, Maria Obrenovici, fiica cea mai mare a lui Constantin Catargi. Acesta era cunoscut ca fiind drept unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti. Maria Obrenovici a constituit prototipul femeii fatale: văduvă, tânără, frumoasă şi ispititoare şi-a închinat viaţa activităţii din umbră. S-a bucurat de o reputaţie îndoielnică în societatea ieşeană pe care o frecventa. După alegerea sa ca domn, tânăra femeie plină de ambiţii şi-a îndreptat atenţia spre noul ales, reuşind să-l subjuge cu pasiunea cu care l-a urmărit în toţi anii de domnie şi chiar mai târziu. În ciuda strădaniilor depuse deopotrivă de către cei doi, legăturile intime dintre ei nu au putut fi ascunse publicului, acestea cauzându-i Domnitorului însemnate prejudicii, mai ales ca urmare a înstrăinării unor prieteni apropiaţi şi devotaţi şi înlocuirea lor cu linguşitori şi afacerişti. Nutrind proiecte secrete, Maria Obrenovici a intenţionat să-l determine pe Cuza să divorţeze şi a organizat o campanie susţinută împotriva doamnei Elena, urmărind-o pas cu pas până în străinătate. Pe de altă parte, Maria Obrenovici a reuşit să-i câştige încrederea Domnitorului fiind nu o dată utilizată de către acesta în folosul activităţii informative. Astfel, prin intermediul ei, Cuza a trimis la Paris o scrisoare confidenţială, pe care reprezentantul României, Iancu Alecsandri, a înmânat-o împăratului Franţei, Napoleon al III-lea. Prin relaţiile sale cu diferite cercuri din ţară, mai cu seamă cele ce aparţineau opoziţiei antiunioniste, Maria Obrenovici a constituit pentru Alexandru Ioan Cuza o permanentă sursă de informaţii deosebit de preţioasă. Dar în nemăsurata ei ambiţie de parvenire cu sau fără voia ei, în ciuda sentimentelor declarate domnului, ea a făcut şi jocul complotiştilor, sprijinindu-i în mod inconştient în acţiunea de răsturnare a lui Cuza. Ca punct culminant, în noaptea fatală a complotului ce a avut loc în noaptea de 10 spre 11 februarie, când s-a produs răsturnarea lui Cuza, Maria Obrenovici a colaborat cu complotiştii, arătându-le drumul în palat spre camera în care dormea Domnitorul. Deşi a jucat pe acest plan un rol mai puţin important, o altă femeie care avea să îndeplinească o misiune secretă pentru Domn, a fost soţia acestuia, Elena Cuza. A fost o femeie virtuoasă care a dat dovadă de multă dragoste şi devotament faţă de soţul ei şi interesele ţării. Amintim un ultim episod, când corpul ofiţeresc al garnizoanei Bucureşti i-a încredinţat Doamnei o misiune secretă, spunându-i că aşteaptă cuvântul Domnitorului pentru a-l readuce la tron. Din păcate, misiunea secretă a principesei, s-a lovit însă de dorinţa neclintită a lui Cuza, care în ideea de a evita o vărsare de sânge provocată de vina sa, a refuzat cu hotărâre ajutorul armatei care îi rămăsese credincioasă. * Putem spune fără a greşi că Alexandru Ioan Cuza şi-a dat perfect de bine seama de importanţa activităţii informative, de exploatarea informaţiilor în rezolvarea unor probleme, fără a apela la forţă. În vederea obţinerii de informaţii Domnitorul a făcut apel la utilizarea absolut a tuturor mijloacelor ce îi stăteau la dispoziţie, începând cu tinerii patrioţi aflaţi la studii în străinătate şi sfârşind cu agenţiile diplomatice. A recurs la întreaga gamă de posibilităţi. Unora dintre străini, de pildă, le oferea mari sume de bani pentru a-i atrage de partea sa, iar la alţii apela la sentimentele lor patriotice. Astfel, a reuşit să-i atragă pe foarte mulţi de partea sa şi în cele din urmă să depună o activitate informativă. Am amintit printre aceştia, dintre foarte mulţi alţii, pe poetul Vasile Alecsandri, pe fratele acestuia Iancu Alecsandri, Costache Negri, Nicolae Bordeanu, Dimitrie Bolintineanu, M. Marghiloman, Baligot de Beyne şi Cezar Librecht. Astăzi, la aproximativ 135 de ani de la înlăturarea lui Cuza, a rămas tot atât de vie şi actuală întrebarea: cum de a fost posibilă schimbarea domnului în acest mod? Rememorând mersul evenimentelor, ne amintim că la sfârşitul anului 1865 şi începutul anului următor, acţiunile complotiştilor s-au intensificat, crescând în amploare. Într-una din nopţile lunii ianuarie 1866 a fost răspândit ziarul clandestin „Clopotul” condus mai întâi de Eugen Carada şi mai apoi de D.A. Sturza. Prin conţinutul articolelor sale, ziarul îndemna la revoltă şi asasinat. Mai mult, pe zidurile caselor începuseră să apară lipite afişe ce îndemnau opinia publică la nesupunere şi chiar la opunerea de rezistenţă faţă de autorităţi. Ca urmare a situaţiei grele economice şi financiare, guvernul condus de N. Creţulescu demisionează. După 4 zile de reflecţie şi tatonări, Cuza respinge demisia guvernului, hotărând doar înlocuirea ministrului de interne, Savel Mânu şi a celui de război, Ion M. Florescu, în fond oamenii cei mai devotaţi şi dornici de a-l sprijini pe domn. Măsura luată a căzut cum nu se poate mai bine pentru complotişti. Astfel, schimbările produse, mai cu seamă la Departamentul militar, a uşurat intrarea complotiştilor în acţiune, determinându-le succesul final. Fapt incredibil dar domnul nu era câtuşi de puţin informat despre starea de spirit şi situaţia din armată, despre planurile şi intenţiile complotiştilor. În schimb, prin natura funcţiei lor, consulii străini, care ce e drept erau mai bine informaţi, au prins de ştire ce se punea la cale în anturajul complotiştilor. Drept urmare, la 2/14 august 1865, Tyllos, consulul general al Franţei la Bucureşti, a transmis la Paris, vestea că în Bucureşti se vorbeşte de iminentă unei revoluţii. Mai mult, el a avut chiar o discuţie în acest sens cu Domnitorul, cu care prilej i-a făcut cunoscute unele deficienţe ale guvernării. Eder, consulul Austriei la Bucureşti, făcea cunoscut la Viena, faptul că „unii din fruntaşii celor două fracţiuni – conservatorii şi liberalii radicali – luaseră parte la o întrunire în seara din ajunul mişcării, obiectul discuţiilor fiind modul în care s-ar putea debarasa de Cuza”. Istoricul T.W. Riker menţiona referindu-se la situaţia din anul 1865 din România că: „există elemente ce fac să se bănuiască iţele unei conspiraţii”. „Nu este mai puţin adevărat că Domnitorul era la curent cu complotul pregătit de monstruoasa coaliţie, dar ce e drept nu i-a acordat importanţa cuvenită. În schimb, diplomaţii străini, după cum am menţionat, l-au avertizat, chiar cu câteva săptămâni înainte de data izbucnirii complotului. De exemplu, în seara zilei de 24 ianuarie 1866, cu ocazia balului care a avut loc la teatru, consulul general al Italiei, cavalerul Aibal Strambio, i-a spus lui Alexandru Papadopol-Calimah, ministrul de externe, următoarele: „Domnule ministru, ţara dumneavoastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul; nu pot să vă spun mai multe”. O avertizare, ce e drept mult mai voalată, a venit şi din partea consulului Rusiei, baronul Offenberg, care i-a prevenit în aceeaşi zi pe unii miniştri, cerându-le să-l informeze pe Cuza să nu participe la balul organizat cu prilejul aniversării Unirii. Dar cu acest prilej a fost linişte şi nu s-a petrecut nimic deosebit. În seara zilei de 10 februarie, Cezar Bolliac l-a încunoştiinţat pe Cuza despre cele ce se punea la cale, înmânându-i o scrisoare printr-un om al său de încredere, Gheorghe I. Dogărescu. Tânărul Dogărescu a fost introdus cu mari dificultăţi în palat şi i-a predat scrisoarea chiar în mâna Domnitorului. Acesta impresionat de conţinutul scrisorii şi mai ales de faptul că aducătorul a refuzat sub orice chip să primească vreo recompensă, a dispus să vină imediat şeful siguranţei statului, Ioan G. Valentineanu, prefectul Poliţiei Capitalei Al. V. Beldiman şi pe colonelul Alexandru Zefcari, comandantul comenduirii garnizoanei Bucureşti. Aceştia erau complet în afară şi lipsit de informaţii s-au grăbit să-l liniştească pe Domnitor. Mai mult, Al. V. Beldiman, prefectul Poliţiei Capitalei, deşi era prevenit, în seara conflictului în loc să ia măsuri aflând despre ce se punea la cale, s-a dus la petrecerea organizată în casa lui C. A. Rosetti, unul dintre principalii complotişti şi aici a fost atras la jocul de cărţi, unde câştiga mereu, adversarii săi având grijă să-i facă jocul, pentru a-l reține cât mai mult timp pe loc şi a-i distrage atenţia de la obligaţiile profesionale. În mod inexplicabil, Alexandru Ioan Cuza fără să întreprindă imediat acţiuni ferme de cercetare, demobilizare a organelor de stat, armată, siguranţă şi poliţie şi a face apel în ultimă instanţă chiar la populaţie, Domnitorul s-a rezumat doar la faptul de a ordona numai să se dubleze garda palatului, fără a şti că însăşi conducerea acesteia trecuse în secret de partea complotiştilor. Complotiştii au organizat în cel mai desăvârşit secret, deplasarea, după miezul nopţii, spre palatul domnesc, a câtorva subunităţi din Regimentul 7 de linie, precum şi a două baterii de artilerie. La palat, erau aşteptaţi de garda palatului comandată de maiorul Dimitrie Lecca. Acesta a permis accesul în palat a grupului de complotişti şi ofiţeri ce urmau să facă presiuni asupra Domnitorului pentru a-l determina să abdice. O primă greşeală care i se impută Domnitorului a fost neglijenţa conceperii unui sistem de informare operativ în rândurile armatei. Dacă ar fi existat, complotul putea fi prevenit la vreme. O a doua greşeală imputabilă lui Cuza a fost lipsa de fermitate în reprimarea acţiunilor complotiste şi antistatale. După cum se ştie, Cuza era un om blând, căruia nu-i plăcea răzbunarea. Astfel, în momentul în care reacţiunea a declanşat o mişcare în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, vizând înlăturarea domnitorului, acesta îi graţiază pe răzvrătiţi, în rândul cărora se număra Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Eugen Carada, Brăiloiu, Golescu şi mulţi alţii. Drept urmare, doar la câteva luni mai târziu, conspiratorii amnistiaţi în 1864 şi 1865, pregătesc actul din 11 februarie, reuşind în final să-l înlăture pe A. I. Cuza. Această atitudine nejustificată nu servea la întărirea autorităţii statului, a domnului şi impunerea respectului legilor. Nu mai puţin adevărat este faptul că Cuza se împăcase de acuma cu ideea renunţării la domnie, pentru a evita declanşarea unui război civil, ca dovadă declaraţia cuprinsă în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare din decembrie 1865. Mai mult, acest fapt este confirmat şi de scrisoarea trimisă de Cuza din casa lui Ciocârlan lui N. Golescu, unul dintre cei trei locotenenţi domneşti. Aspecte cu privire la o posibilă abandonare a tronului o descifrăm şi în scrisoarea trimisă la 21 octombrie 1865 de Cuza lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei. Pentru a înfrânge împotrivirea moşierilor majoritari în Cameră şi a realiza împroprietărirea ţăranilor, Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să recurgă la o „lovitură de stat”, adică să dizolve Camera (2/ 14 mai 1864) şi să înlocuiască Constituţia printr-un Statut care sporea considerabil drepturile puterii executive şi diminua pe acelea ale puterii legislative. Supus plebiscitului, Statutul a fost în cele din urmă aprobat în mod copleşitor de către popor: 682.621 de voturi – da, 1.307 voturi – nu şi 70.220 de abţineri. Pe temeiul Statutului, legea rurală a fost promulgată la 14/26 august 1864 şi împroprietărirea ţăranilor s-a îndeplinit.   [1] Spionajul economic, Ed. Militară, 1976. Agenţi secreţi şi misiuni confidenţiale, Ed. Militară 1978; Enigme ale războiului secret Ed. Militară 1983; Front fără tranşee, Ed. Militară 1985; Ultima misiune, Ed. Militară 1986; Duelul nevăzut, Ed. Militară 1988; KGB atacă Bonnul, Ed. Alux 1992; Istoria secretă a serviciilor secrete, vol. I Ed. Alux, 1992. [2] Ion Bodunescu, Ion Rusu-Sirianu, C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Horia Brestoiu şi Gh. Buzatu. [3] Radu Rosetti: Amintiri din prima tinereţe, Editura Cultura Românească, Bucureşti, 1927, p. 10. [4] La întocmirea primei părţi a lucrării noastre am consultat valoroasele lucrări ale domnilor C. Neagu, D. Marinescu şi R. Georgescu: Fapte din umbră, Editura Politică, Bucureşti, 1977 şi Ion Bodunescu şi Ion Rusu-Sirianu: Descifrarea unei istorii necunoscute, Editura Militară, Bucureşti, 1975 fată de care îmi exprim întreaga gratitudine. [5] Gheorghe Duzinchevici: „Cuza Vodă şi revoluţia polonă din 1863”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935, pag. 2.

Scurta istorie a revolutiei ruse de Richard Pipes Cuprins         Introducere PARTEA ÎNTÂI.  Agonia vechiului regim Capitolul I. RUSIA LA 1900 Ţărănimea Rusia oficială Intelighenţia Capitolul II. EXPERIMENTUL CONSTITUŢIONAL Revoluţia din 1905 Stolîpin Capitolul III. RUSIA ÎN RĂZBOI Perspectivele Primul an Semnele catastrofei Capitolul IV. REVOLUŢIA DIN FEBRUARIE PARTEA A DOUA.  Bolşevicii cuceresc Rusia Capitolul V. LENIN ŞI ORIGINILE BOLŞEVISMULUI Capitolul VI. LOVITURA DE STAT DIN OCTOMBRIE Eşecul primelor încercări bolşevice de a lua puterea Lovitura de stat Capitolul VII. STATUL PARTIDULUI UNIC Capitolul VIII. INTERNAŢIONALIZAREA REVOLUŢIEI Tratatul de la Brest-Litovsk Implicarea străină Capitolul IX. COMUNISMUL DE RĂZBOI Crearea economiei de comandă Războiul împotriva satelor Capitolul X. TEROAREA ROŞIE Asasinarea familiei imperiale Teroarea de masă PARTEA A TREIA.  Rusia sub regimul bolşevic Capitolul XI. RĂZBOIUL CIVIL Primele bătălii: 1918 Apogeul: 1919–1920 Capitolul XII. NOUL IMPERIU Capitolul XIII. COMUNISMUL DE EXPORT Capitolul XIV. VIAŢA SPIRITUALĂ Cultura ca propagandă Război împotriva religiei Capitolul XV. COMUNISMUL ÎN CRIZĂ NEP: Falsul Thermidor Criza noului regim Capitolul XVI. REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE Glosar Tabel cronologic Lecturi suplimentare   Introducere Cuvântul „revoluţie” are o etimologie interesantă. Întrebaţi de sociologii sovietici, ţăranii ruşi răspundeau că înseamnă „samovolşcina” adică, într-o traducere aproximativă, „să faci ce vrei”. În publicitatea zilelor noastre, „revoluţionar” a ajuns să însemne „absolut nou”, deci implicit „îmbunătăţit”. În vorbirea curentă, el reprezintă un alt mod de a spune „complet diferit”. Această întrebuinţare a cuvântului ne-ar putea cu greu lăsa să bănuim că originile lui ţin de astronomie şi de astrologie. „Revoluţie” derivă din verbul latinesc revolvere, „a se roti”, folosit iniţial pentru a descrie mişcarea planetelor. Copernic şi-a intitulat marele tratat în care nega poziţia pământului de centru al universului Despre revoluţia corpurilor cereşti. Din astronomie, cuvântul a trecut apoi în vocabularul astrologilor, care pretindeau că pot prevedea viitorul studiind cerul. Astrologii secolului al XVI-lea aflaţi în slujba prinţilor şi a generalilor numeau „revoluţie” evenimentele neaşteptate şi imprevizibile provocate de conjuncţia planetelor – cu alte cuvinte, de forţe pe care omul nu le poate controla. Aşa se face că înţelesul ştiinţific, originar, al cuvântului, care sugera repetitivitate şi regularitate, a ajuns să exprime în câmpul vieţii umane exact opusul, adică neprevăzutul, neaşteptatul. Cuvântul a fost pentru prima oară utilizat în politică în Anglia anilor 1688–1689, spre a descrie înlăturarea de pe tron a lui Iacob al II-lea în favoarea lui William al III-lea şi a reginei Maria. Ca preţ al obţinerii coroanei, noul rege a trebuit să semneze o „Declaraţie a drepturilor”, prin care se angaja să nu abroge legi sau să impună noi dări fără aprobarea parlamentului, inaugurând astfel un proces care avea să conducă la triumful suveranităţii poporului în Anglia. Era aşa-numita „Glorioasă Revoluţie”. Ea nu a influenţat însă decât regimul politic al ţării. Un secol mai târziu, Revoluţia Americană avea să aducă schimbări mai profunde, prin faptul că proclama independenţa ţării şi modifica radical raporturile dintre individ şi stat. Ea îmbina principiul suveranităţii poporului şi pe cel al libertăţii individuale cu ceea ce mai târziu urma să fie numit dreptul la autodeterminare naţională. Chiar şi aşa însă, ea se limita la sfera politicului. Cultura Statelor Unite, sistemul lor judiciar, garantarea vieţii şi a proprietăţii – toate moştenite de la Marea Britanie – au rămas neatinse de Revoluţie. Prima revoluţie modernă a fost cea franceză. În prima sa fază, ea a avut un caracter spontan şi neconştientizat: în iunie 1789, când reprezentanţii celor trei stări au depus jurământul de la Jeu de Paume, act de sfidare care marca declanşarea Revoluţiei, ei vorbeau nu despre o revoluţie, ci despre „o renaştere naţională”. Cu timpul însă, conducerea Franţei răzvrătite a trecut în mâinile unor ideologi care vedeau în prăbuşirea monarhiei o ocazie unică de a împlini idealurile Secolului Luminilor, idealuri care depăşeau cu mult ţelurile politice limitate ale revoluţiilor engleză şi americană, vizând nici mai mult, nici mai puţin decât crearea unei noi ordini sociale şi chiar a unui nou tip de om. Sub regimul iacobin, măsurile luate şi, uneori, puse în practică au anticipat, prin îndrăzneala concepţiei şi brutalitatea cu care au fost aplicate, regimul comunist din Rusia. Cuvântul „revoluţie” a început din acel moment să desemneze planurile grandioase de transformare a lumii – prin urmare, nu schimbările petrecute, ci schimbările înfăptuite. Secolul al XIX-lea a fost martorul apariţiei revoluţionarilor de profesie, intelectuali care îşi dedicau întreaga viaţă studierii revoltelor din trecut – spre a găsi în ele orientări de ordin tactic – şi analizării evenimentelor epocii lor, pentru a căuta semne ale viitoarelor revolte; odată ce acestea se produceau, revoluţionarii de profesie interveneau, încercând să dirijeze revolta spontană spre o revoluţie conştientă. Acest soi de revoluţionari radicali puneau viitorul sub semnul unor tulburări violente, progresul impunând, în viziunea lor, distrugerea sistemului tradiţional al relaţiilor dintre oameni. Ţelul lor era să elibereze „adevărata” natură umană de sub apăsarea proprietăţii private şi a instituţiilor cărora aceasta le dăduse naştere. Comuniştii radicali şi anarhiştii îşi imaginau revoluţia ca pe un eveniment care avea să schimbe în întregime nu doar aspectele ordinii politice şi social-economice de până atunci, ci însăşi existenţa umană. Scopul ei era, după expresia lui Leon Troţki, să „răstoarne lumea”. Această tendinţă a culminat cu Revoluţia rusă din 1917. Deşi prăbuşirea monarhiei ruse s-a datorat unor cauze interne, bolşevicii, învingători în lupta pentru putere care a urmat abdicării ţarului, erau internaţionalişti, înflăcăraţi de aceleaşi idei ca şi intelectualii radicali din Occident. Ei au pus mâna pe putere pentru a schimba nu Rusia, ci lumea întreagă. Îşi priveau propria ţară, „veriga cea mai slabă din lanţul imperialismului”, ca pe o simplă rampă de lansare a revoltei universale care avea să transforme din temelii condiţia umană, refăcând, cu alte cuvinte, cea de-a şasea zi a Facerii Lumii. Cauzele revoluţiilor ulterioare anului 1789 sunt numeroase şi complexe. Observatorii secolului XX, influenţaţi de modele de gândire socialiste şi sociologice, sunt tentaţi să le caute într-o nemulţumire populară generală. Ei pleacă de la supoziţia că ar fi fost vorba de acţiuni disperate, pe care nu avem deci a le judeca. E o viziune care exercită o atracţie deosebită în spaţiul anglo-saxon, unde ideologiile nu au jucat niciodată un rol proeminent. Însă ideea că toate revoluţiile care au avut sau vor avea loc sunt inevitabile – şi prin aceasta, justificate – e valabilă numai într-un sens restrâns. Evident că, într-o ţară în care guvernul reflectă cu fidelitate dorinţele majorităţii populaţiei, cedând în mod paşnic puterea atunci când a pierdut încrederea oamenilor, şi în care există un nivel rezonabil de prosperitate, revoluţiile violente sunt inutile, prin urmare improbabile; alegerile reprezintă de fiecare dată un soi de revoluţie paşnică. Acest adevăr evident nu implică însă şi contrariul: anume că, acolo unde au loc revolte violente, populaţia ar dori o schimbare completă a sistemului politic şi economic – adică o „revoluţie” în înţelesul iacobin sau bolşevic al cuvântului. Istoricii au făcut observaţia că revoltele populare au un caracter conservator, obiectivul lor fiind recâştigarea unor drepturi tradiţionale, de care oamenii simt că au fost privaţi în mod nedrept. Revoltele sunt orientate spre trecut. Ele au un scop în acelaşi timp bine precizat şi limitat. Acele „cahiers des doleances” prezentate de ţăranii francezi în 1789, sau de cei ruşi în 1905 (sub o altă denumire), conţineau nemulţumiri concrete, care puteau fi toate rezolvate în cadrul sistemului existent. Cei care transpun aceste doleanţe concrete într-o forţă atotdistrugătoare sunt intelectualii radicali. Dorinţa lor este nu de a reforma, ci de a şterge cu totul trecutul, spre a crea o ordine a lucrurilor care nu a existat niciodată până la ei, cu excepţia miticei Vârste de Aur. Revoluţionarii de profesie, majoritatea proveniţi din rândurile clasei de mijloc, dispreţuiesc cererile modeste ale „maselor”, ale căror interese reale pretind că le înţeleg doar ei. Ei sunt aceia care transformă revoltele populare în revoluţii, propovăduind că lucrurile nu se pot îmbunătăţi decât dacă totul se schimbă. Această filosofie, aliaj intim de idealism şi dorinţă de putere, deschide drumul unor tulburări permanente. Cum însă oamenii de rând nu pot face faţă unui mediu instabil şi imprevizibil, toate revoluţiile de după 1789 au eşuat. Iată de ce existenţa nemulţumirilor populare este doar o condiţie necesară, nu şi suficientă, a revoluţiilor, care necesită în plus o infuzie de idei radicale. Revoltele care au zguduit Rusia începând cu februarie 1917 au fost posibile datorită colapsului ordinii publice provocat de presiunea unui război ale cărui efecte guvernul nu le mai putea controla. Cauza principală a derivei Rusiei în apele necunoscute ale unei utopii extreme a fost fanatismul acelor intelectuali care, în octombrie 1917, au profitat de extinderea anarhiei pentru a lua puterea în numele „poporului”, fără a avea curajul, nici atunci şi nici în cei şaptezeci de ani care au urmat, să încerce să obţină un mandat popular. Se poate afirma că Revoluţia rusă a fost evenimentul cel mai important al secolului care se încheie. Nu numai că ea a constituit piedica principală în calea păcii după primul război mondial, dar a influenţat în mod direct ascensiunea naţional-socialismului în Germania şi declanşarea celui de-al doilea război mondial, pe care triumful nazismului o făcuse inevitabilă. În cei cincizeci de ani care au urmat victoriei aliaţilor în cel de-al doilea război mondial, regimul comunist apărut în urma revoluţiei a menţinut lumea într-o stare de permanentă tensiune, uneori cu riscul declanşării unui nou conflict mondial. Toate acestea par să aparţină acum trecutului. Pentru a împiedica însă ca istoria să se repete, este important să aflăm cum s-au petrecut lucrurile; căci problema fundamentală pusă în mod implicit de toate revoluţiile moderne, şi mai cu seamă de cea rusă, este de a şti dacă raţiunea poate ajuta omenirea să-şi depăşească imperfecţiunile cunoscute şi să atingă o ideală perfectibilitate. Eşecul incontestabil al revoluţiei ruse, confirmat în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat şi Partidul Comunist a fost scos în afara legii, poate fi interpretat ca o dovadă concludentă a faptului că utopia conduce în mod inevitabil la chiar opusul ei, că drumul spre paradisul terestru sfârşeşte în infern; în acelaşi timp însă, acest eşec ar putea fi considerat doar un accident vremelnic în eforturile omenirii de a-şi construi o existenţă ideală. Autorului rândurilor de faţă, care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă studiului acestei probleme, Revoluţia rusă îi apare ca desfăşurarea unei tragedii. În care evenimentele sunt produsul mentalităţii şi caracterului protagoniştilor. Poate că unii se simt mulţumiţi să o considere rezultatul unor forţe economice şi sociale grandioase, prin urmare, „inevitabilă”, însă condiţiile „obiective” sunt o abstracţie; ele nu intră în acţiune. Nu constituie decât un fundal al deciziilor subiective, luate de un număr relativ redus de indivizi pentru care politica şi războiul sunt ocupaţia principală. Evenimentele se dovedesc „inevitabile” doar privite retrospectiv. Documentele pe care se bazează istoria de faţă ne înfăţişează oameni care îşi urmează propriile interese şi aspiraţii, fără a fi capabili sau dornici să ia în considerare interesele sau aspiraţiile celorlalţi. De multe ori, autorul s-a simţit înclinat să-şi povăţuiască personajele să se oprească şi să mediteze înainte de a se arunca orbeşte în catastrofa care avea să-i devoreze pe învingători şi învinşi laolaltă. E o experienţă din care ieşi mai umil şi mai puţin încrezător în capacitatea omenirii de a se schimba prin propriile puteri.   Paginile care urmează rezumă volumele mele: Revoluţia rusă (1990) şi Rusia sub regimul bolşevic (1994). Cele două cărţi descriu în mod detaliat şi pe baza întregii documentaţii disponibile istoria Rusiei în „epoca frământărilor” dintre 1899 şi 1924. Dat fiind că interesul istoriei rezidă în detalii, mulţi cititori atraşi de acest subiect nu au timpul necesar pentru a citi două volume care totalizează 1300 de pagini, sprijinite pe 4500 de referinţe. Am scris această Scurtă istorie cu gândul la ei. Cartea urmează îndeaproape structura celor două volume, omiţând ceea ce se poate omite, condensând restul şi restrângând referinţele la minimul necesar[1]. Toată informaţia conţinută în acest volum poate fi coroborată prin referire la cele două cărţi pe baza cărora a fost alcătuit. În cele câteva ocazii în care am introdus informaţii noi, sursele au fost indicate.   RICHARD PIPES       PARTEA ÎNTÂI. Agonia vechiului regim Capitolul I. RUSIA LA 1900 La începutul secolului XX, Rusia era o ţară a contrastelor izbitoare. Un călător francez din epocă, Anatole Leroy-Beaulieu, o compara cu „unul dintre acele castele, construite de-a lungul a mai multe epoci, în care vezi alăturate stilurile cele mai discordante, sau cu o casă, ridicată la întâmplare şi suferind mereu adăugiri, lipsită de caracterul unitar şi de confortul locuinţelor construite după un plan definitiv”. Optzeci la sută din populaţie era formată din ţărani, care duceau în provinciile Marii Rusii o viaţă nu foarte diferită de aceea a strămoşilor lor din Evul Mediu. La cealaltă extremă a spectrului social se aflau scriitorii, artiştii, compozitorii, oamenii de ştiinţă, perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental. O economie capitalistă viguroasă – Rusia era cel mai mare producător de ţiţei şi principalul exportator de grâne din lume la momentul respectiv – coexista cu un regim al cenzurii politice şi al arbitrariului poliţienesc. Rusia aspira la statutul de mare putere, egală a Franţei democrate, dar menţinea un regim autocratic, în care oamenii nu aveau niciun cuvânt de spus în guvernarea ţării şi care sancţiona cu asprime orice expresie a nemulţumirii faţă de starea de lucruri existentă. Era singura dintre marile puteri care nu avea nici constituţie, nici parlament. Aceste contradicţii creau o impresie de provizorat şi sentimentul, cel puţin în rândul claselor educate, că lucrurile nu mai puteau continua astfel şi că odată cu trecerea în noul secol, Rusia avea să facă saltul în modernitate, ajungând din urmă Europa occidentală şi poate chiar depăşind-o. Din motive care vor fi expuse în continuare, ţăranii aşteptau şi ei mari transformări, deşi de natură economică mai degrabă decât politică. Impresia lui Jules Legras, un alt călător francez, că Rusia era o ţară „neterminată” reflectă aceste aşteptări legate de schimbare, care îi umpleau pe unii de entuziasm şi pe alţii de teamă. Ţărănimea Agricultura reprezenta baza economică şi socială a Rusiei ultimilor ţari. Aproximativ patru cincimi din populaţia ei erau alcătuite din ţărani care cultivau pământul şi care, în provinciile nordice, aveau şi ocupaţii secundare în industrie. Un călător care ar fi survolat regiunile centrale ale Rusiei în balon ar fi avut sub ochi o întindere nesfârşită de terenuri cultivate, împărţite în fâşii înguste, întrerupte din loc în loc de păduri şi păşuni, pe care erau presărate la fiecare cinci-zece kilometri sate cu colibe de lemn. Oraşele erau mici şi situate la mare distanţă unele de altele. Populaţia Rusiei rurale alcătuia, într-o măsură de neimaginat pentru occidentali, o lume închisă în sine, care nu era integrată nici în edificiul social, nici în maşinăria administrativă. Raporturile ei cu oficialităţile şi cu clasele educate erau similare celor dintre locuitorii Africii sau Asiei şi administraţia colonială. Ţărănimea continua să fie credincioasă orânduirilor vechii Moscove, rămânând neatinsă de occidentalizarea la care Petru cel Mare supusese elita ţării. Ţăranii ruşi purtau barbă, vorbeau un grai al lor, aveau o logică proprie, îşi urmau propriile interese, fără să simtă că ar avea ceva în comun cu reprezentanţii imberbi ai autorităţilor sau cu mica nobilime, care le cereau dări, arende şi recruţi, fără a le oferi nimic în schimb. Ei nu datorau credinţă decât satului, sau cel mult administraţiei acestuia (volosti). Până la 1861, aproape jumătate din ţăranii ruşi erau iobagi, supuşi autorităţii arbitrare a proprietarilor de pământuri (cealaltă jumătate era alcătuită din ţăranii statului şi cei ai ţarului, administraţi de funcţionarii guvernamentali). Lipsiţi de drepturi civile, iobagii nu erau totuşi sclavi. În primul rând, nu puteau fi vânduţi în mod public. Apoi, nu lucrau pe mari plantaţii, ci pe loturi individuale, din care o parte o cultivau pentru proprietari, ca plată pentru teren (când nu plăteau în bani sau produse); restul era destinat consumului propriu sau vânzării. În esenţă, erau legaţi de glie şi îşi îndeplineau obligaţiile faţă de proprietari fie prin muncă (de obicei, trei zile pe săptămână), fie plătindu-i acestuia o rentă. Deşi neprotejaţi de tribunale, ei se bucurau de garanţiile oferite de cutume, pe care nici latifundiarii, nici funcţionarii statului nu-şi permiteau să le ignore. În februarie 1861, ţarul Alexandru al II-lea a semnat decretul prin care iobagii erau eliberaţi, primeau pământ şi echivalentul unei ipoteci pe timp de patruzeci şi nouă de ani, cu care urmau să plătească foştilor proprietari terenurile pe care aceştia le cedaseră. Principala moştenire a iobăgiei, sistem care durase peste două secole şi jumătate, a fost izolarea ţăranilor de restul societăţii şi înrădăcinarea în minţile lor a convingerii că lumea e un loc al fărădelegilor, în care nu poţi supravieţui decât prin forţă şi viclenie. Era o mentalitate care avea să facă foarte dificilă transformarea lor în cetăţeni. Viaţa ţărănimii ruse se desfăşura în jurul a trei instituţii: gospodăria (dvor), satul (derevnia sau selo) şi comuna (mir sau obşcina). Gospodăria, unitatea de bază a vieţii Rusiei rurale, era în fapt familia lărgită: tatăl, mama, fiicele nemăritate şi fiii însuraţi, împreună cu soţiile şi copiii acestora. Ea cuprindea de obicei între şase şi zece persoane. În condiţiile de climă caracteristice Rusiei, cu un sezon agricol scurt, care presupunea perioade de muncă intensivă primăvara şi toamna, gospodăriile mari erau avantajate în raport cu cele mici. Gospodăria era organizată în mod autocratic, capul familiei – numit bolşak – dispunând de o autoritate absolută asupra celorlalţi membri şi a bunurilor lor. La moartea capului familiei, dvor-ul se destrăma de obicei, proprietatea comună fiind împărţită între membrii lui, care se mutau pentru a-şi crea fiecare propria gospodărie. Această practică explică lipsa de continuitate a vieţii rurale în Rusia. În contrast puternic cu situaţia din Europa Occidentală sau Japonia, satele ruseşti se aflau într-o stare de permanentă instabilitate. Două din caracteristicile gospodăriei merită discutate în detaliu, ele explicând în mare măsură comportamentul social al ţărănimii ruse. Membrii gospodăriei nu aveau o proprietate personală (în afara bunurilor de folosinţă imediată), totul aflându-se la dispoziţia bolşak-ului. De asemenea, ei nu aveau drepturi individuale, interesele lor fiind subordonate celor ale întregii familii. În aceste condiţii, ţăranii Rusiei Mari nu puteau dobândi conştiinţa drepturilor lor individuale, nici pe aceea a proprietăţii private – ambele, elemente indispensabile ale noţiunii moderne de cetăţean. Ei se obişnuiseră să trăiască sub autoritatea arbitrară a bolşak-ului, în sistemul de proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie. Satul rus era o aglomerare de case din lemn, dispuse de o parte şi de alta a unui drum central. Nu existau niciun fel de organe oficiale de autoadministrare. Conducătorul satului (starosta) era numit, adeseori împotriva voinţei lui, de funcţionari ai guvernului, care aveau şi puterea să îl înlăture. Din acest punct de vedere – din nou, în puternic contrast cu situaţia din vestul Europei sau Japonia – satul rus era o instituţie fluidă şi nestructurată. Comuna nu era specifică doar Rusiei, instituţii similare existând în trecut şi în alte părţi ale lumii. În jurul anului 1900 însă, această instituţie nu mai exista, în ciuda lipsei sale de eficienţă practică, decât în Rusia. Ca sistem de organizare a deţinerii şi cultivării pământului, ea era departe de concepţia modernă despre proprietate. Comuna cuprindea ansamblul ţăranilor care dispuneau, fiecare, de o parte din pământul aflat în proprietatea ei. Deşi în multe privinţe ea coincidea cu satul, cele două instituţii nu erau identice, dat fiind că sătenii care nu aveau acces la pământul comunei, precum învăţătorii şi preoţii, nu făceau parte din ea. În anumite regiuni un sat mare putea cuprinde mai multe comune. Suprafaţa de pământ aflată în proprietatea comunei era împărţită într-un mare număr de fâşii înguste de teren. În funcţie de tradiţia locală, în mod periodic, de obicei la fiecare zece-cincisprezece ani, aceste terenuri erau „redistribuite” între gospodării, pentru a se ţine cont de schimbările produse prin moartea, naşterea sau plecarea membrilor diferitelor familii. Scopul acestor realocări era să asigure fiecărei gospodării suficient pământ arabil pentru a-şi putea hrăni membrii şi a face faţă obligaţiilor legate de impozite. Terenurile erau distribuite în funcţie de fertilitatea solului şi de distanţa până la vatra satului. La 1900, practic toate gospodăriile ţărăneşti din provinciile centrale ale Rusiei erau organizate în comune. În zonele de graniţă ale imperiului – fostul stat polono-lituanian, Ucraina, regiunile din sud-est ale cazacilor – predominau fermele individuale. Apartenenţa la o comună nu îi împiedica pe membrii acesteia să cumpere de la marii proprietari sau de la alţi deţinători, cu titlu individual sau în asociere, suprafeţe de pământ ai căror proprietari direcţi deveneau. În preajma Revoluţiei, aceşti ţărani-proprietari, luaţi laolaltă, ajunseseră să deţină tot atâta pământ cât latifundiarii şi negustorii. Toate deciziile în probleme care priveau comuna erau luate de adunarea sătească, care includea numai bărbaţi, capii gospodăriilor. Hotărârile respective, adoptate în unanimitate, erau obligatorii pentru toţi. Ele priveau chestiuni legate de calendarul muncilor agricole, repartiţia dărilor sau conflictele dintre gospodării. Adunarea decidea de asemeni în probleme de afiliaţie religioasă şi, mai târziu, când Rusia a avut un parlament, hotăra cărui partid îşi dădeau votul membrii ei. Sistemul comunal avea numeroase dezavantaje. Cultivarea pământului prin împărţirea lui în fâşii irosea o mare parte din timpul ţăranilor, obligaţi să-şi mute mereu animalele de povară şi uneltele de pe un teren pe altul. Modul de repartiţie îi încuraja să exploateze la maximum pământul, cu un minimum de investiţii, ceea ce ducea la epuizarea solului. În fine, comuna îngăduia existenţa unui element ţărănesc neproductiv, întârziind dezvoltarea clasei micilor proprietari liberi. Egalitarismul ei producea o nivelare socială în sens negativ. Figura 1. Exploatare agricolă în fâşii înguste de pământ, aşa cum se practica în Rusia centrală în jurul anului 1900 .   Cu toate acestea, sistemul comunal supravieţuia tuturor dificultăţilor, fiind sprijinit atât de oficialităţi cât şi de ţăranii înşişi. Guvernul era mulţumit de sistem şi făcuse aproape imposibilă, prin lege, ieşirea ţăranilor din cadrul lui, dat fiind că astfel era asigurată plata la timp a dărilor şi altor obligaţii faţă de stat, evitându-se (cel puţin în teorie) un şomaj rural masiv. Ţăranii se simţeau încă şi mai ataşaţi de sistemul comunal: credinţa lor era că Dumnezeu a creat pământul, precum aerul şi apa, spre folosul tuturor oamenilor, motiv pentru care acesta putea fi doar cultivat, nu şi deţinut în proprietate. Sistemul comunal garanta (din nou, în teorie) accesul fiecăruia la o bucată de pământ. Pentru ţărani, era drept şi inevitabil ca toate pământurile din Rusia aflate în proprietate privată să fie luate proprietarilor şi date comunelor. La începutul secolului nostru, ţăranii ruşi aşteptau cu încredere ca, de la o zi la alta, ţarul să hotărască o astfel de mare „redistribuire” naţională şi să împartă comunelor tot pământul aflat în mâinile proprietarilor. Această aşteptare, bazată pe credinţa retrospectivă într-un trecut îndepărtat, când pământul era disponibil în cantităţi nelimitate, făcea din ţăranul rus un potenţial adept al intelectualităţii revoluţionare. Exista la începutul secolului opinia generală că Rusia se confruntă cu o criză agrară din ce în ce mai gravă, datorată în cea mai mare parte suprapopulării. Cu un spor natural al populaţiei de cincisprezece până la optsprezece la mie, ea înregistra cea mai rapidă creştere demografică din Europa. O suprafaţă de teren care în anii ’60 ai secolului trecut, în momentul desfiinţării iobăgiei, asigura hrana pentru două persoane, trebuia patruzeci de ani mai târziu să hrănească trei; rezultatul a fost apariţia tocmai a acelei clase rurale de ţărani fără pământ sau cu pământ puţin, a cărei formare sistemul comunal fusese menit să o întârzie. În trecut, ţarii asiguraseră prin cuceriri pământul necesar unei populaţii în permanentă creştere. Lucrul nu mai era posibil, fiindcă Imperiul atinsese limitele expansiunii rapide, dincolo de care nu se mai putea extinde decât cu riscul declanşării unui război generalizat. Ţăranii erau prea săraci şi prea conservatori ca să treacă de la agricultura extensivă la una intensivă, ceea ce le-ar fi permis să mărească recoltele şi să o scoată la capăt cu mai puţin pământ. Industria, deşi aflată în plină expansiune, nu putea absorbi decât o mică parte din surplusul de populaţie rurală. Iar emigrarea peste ocean, care salvase restul Europei de la o criză asemănătoare, nu era o soluţie în acest caz, în parte pentru că ruşii nu puteau concepe să trăiască într-o ţară neortodoxă, dar şi pentru că, obişnuiţi cu viaţa comunităţilor tradiţionale, ţăranii ruşi nu se simţeau capabili să o ia de la capăt, căutându-şi norocul aiurea. Ca urmare, presiunea demografică se intensifica an după an, odată cu ea crescând şi riscurile unei explozii în mediul rural. Proletariatul industrial rus a apărut din rândurile ţărănimii. Majoritatea muncitorilor ruşi erau de fapt angajaţi sezonieri ai căilor ferate şi ai fabricilor de textile, lucrând acolo doar în perioadele în care nu era nevoie de ei la arat sau la strânsul recoltelor. Din acest motiv, cea mai mare parte a fabricilor din Rusia nu erau amplasate în oraşe, ci în mediul rural, unde forţa de muncă era la îndemână. O clasă de muncitori calificaţi, angajaţi permanent şi separaţi atât economic cât şi psihologic de lumea satului, s-a dezvoltat doar în industriile miniere şi în cele cu tehnologie avansată, existente în Urali, Ucraina şi Sankt Petersburg. Cu totul, Rusia începutului de secol nu avea probabil mai mult de un milion de muncitori industriali permanenţi, faţă de circa o sută de milioane de ţărani. Legislaţia ţaristă interzicea muncitorilor să se organizeze în sindicate şi încercările, chiar timide, de a crea cercuri educative sau asociaţii de întrajutorare erau pedepsite cu asprime. Mentalitatea ţăranului rus, deşi esenţială pentru înţelegerea istoriei moderne a Rusiei, nu a fost studiată în mod serios: intelectualii par să-i fi privit pe ţărani ca pe nişte creaturi primitive, ţinute cu bună ştiinţă în ignoranţă de către stăpânii lor şi, de aceea, nedemne de o atenţie deosebită. Ceea ce însă intelectualitatea urbană lua drept ignoranţă era în realitate inteligenţa adaptării la condiţiile în care ţăranii erau obligaţi să trăiască: o climă aspră şi o administraţie care îi trata exclusiv ca pe o sursă de exploatat. Ţăranul rus nu conta pe nimeni în afară de el însuşi, nici măcar pe cei asemenea lui. Iar despre patriotismul lui, iată ce spunea Lev Tolstoi:   Nu am observat niciodată la oamenii din popor vreo urmă de sentimente patriotice, dimpotrivă, am auzit adesea la cei mai serioşi şi mai respectabili dintre ei cuvinte care exprimă o indiferenţă desăvârşită şi chiar dispreţ faţă de orice formă de patriotism.   Sentimentele religioase şi xenofobia înnăscută a ţăranului rus au făcut posibilă ridicarea lui împotriva inamicilor din afară. Ele nu erau însă suficiente pentru a îi cere sacrificii în numele naţiunii. În timpul Revoluţiei şi al războiului civil, generalii ruşi au avut doar motive de dezamăgire atunci când au încercat să ralieze ţărănimea împotriva comuniştilor, folosind sloganuri patriotice; comuniştii au avut mult mai mult succes făcând apel la resentimentele de clasă şi la lăcomie. Până în secolul al XVIII-lea, ţăranul occidental nu se deosebea prea mult de cel rus de la începutul secolului XX. Însă o serie de inovaţii introduse în Occident în secolul al XIX-lea i-au transformat pe supuşii pasivi din mediul rural în cetăţeni activi: ne referim la generalizarea învăţământului, apariţia pieţelor naţionale şi a partidelor politice. Nimic din toate acestea nu exista însă în Rusia anului 1900. Ţăranul rus nu juca prin urmare niciun rol social sau politic. El rămânea pentru moment un outsider. Rusia oficială Administraţia începutului de secol era marcată de aceleaşi contradicţii ca şi restul Rusiei. La vârf, un aparat birocratic greoi, care dispunea de puteri nelimitate; la bază, o populaţie pusă, în general, în situaţia să se descurce pe cont propriu. În mod paradoxal, rusul obişnuit, trăind sub regimul autocratic, se afla mai puţin în contact cu administraţia şi resimţea mai puţin impactul politicii decât cetăţeanul Angliei, Franţei sau al Statelor Unite, state democratice. Lucrul a devenit evident în timpul primului război mondial, când guvernul ţarist a mobilizat populaţia cu mult mai mare greutate decât au reuşit să o facă democraţiile occidentale. Până în 1905, Rusia fusese condusă de o monarhie cu puteri nelimitate. Întreaga putere emana de la împărat. Conform Codului de procedură penală, orice încercare de a pune la îndoială autoritatea ţarului sau simpla exprimare a dorinţei de a vedea schimbat regimul constituiau delicte majore. Toate propunerile – inclusiv cele care veneau din rândul cercurilor oficiale – de a include în procesul de luare a deciziilor reprezentanţi ai poporului, fie şi numai cu titlu consultativ, erau respinse. Autoritatea politică era considerată o proprietate a dinastiei, încredinţată fiecărui ţar, care avea datoria să o treacă întreagă urmaşilor. Absolutismul fusese desigur forma de guvernământ predominantă în restul Europei continentale până în secolul al XIX-lea, când a fost înlocuit de suveranitatea poporului. În Rusia el a supravieţuit secolului al XIX-lea, luând forme extreme. La apogeul absolutismului, regii din Occident respectau proprietatea privată a supuşilor, încălcarea dreptului de proprietate fiind considerată aici o manifestare a tiraniei. Un jurist spaniol din secolul al XV-lea scria, exprimând un principiu fundamental al sistemelor politice din Occident: „regelui îi este încredinţată numai administrarea regatului, nu şi posesia bunurilor, căci proprietatea şi drepturile Statului sunt publice şi nu pot constitui patrimoniul nimănui”[2]. Dreptul de proprietate constituia o limitare reală a autorităţii regale, chiar şi atunci când aceasta nu era în mod oficial îngrădită. Dimpotrivă, în vechea Rusie, precum în „despoţiile orientale”, ţarul domnea şi era, în acelaşi timp, proprietarul regatului său. Lui îi aparţineau pământul şi resursele naturale, el deţinea monopolul pieţei interne şi al comerţului exterior şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, supuşii lui îi erau slujitori pe viaţă. Cei din pătura aristocratică îl slujeau în mod nemijlocit, în rândurile armatei sau ale administraţiei, în vreme ce supuşii de rând munceau pământurile lui sau pe cele ale servitorilor lui, nobilii. Acest gen de regim „patrimonial” echivala cu o autocraţie dusă la extrem. Regimul patrimonial din Rusia a început să se destrame spre mijlocul secolului al XVIII-lea. În 1762, ţarul a decretat scutirea de serviciul public a nobililor şi, la scurt timp după aceea, le-a cedat dreptul de proprietate asupra pământurilor pe care până atunci le deţinuseră în numele lui. Ideea de proprietate privată a prins rădăcini de-a lungul secolului al XIX-lea, ajungând să se bucure de mai mult respect din partea autorităţilor decât drepturile personale ale proprietarilor. Desfiinţarea iobăgiei în 1861 a distrus şi ultimele rămăşiţe ale structurii sociale patrimoniale. Regimul patrimonial a supravieţuit însă într-un domeniu, respectiv în spaţiul autorităţii politice. Ţarul a continuat să considere suveranitatea drept un bun al său, iar administraţia şi armata îi datorau loialitate personală: funcţionarii publici şi ofiţerimea jurau supunere nu statului sau naţiunii, ci persoanei ţarului. Oficialii guvernamentali, la rândul lor, continuau să fie consideraţi slujitorii lui. Funcţionarea sistemului autocratic era condiţionată de existenţa unui autocrat nu doar cu numele, ci în persoană, ca deţinător al prerogativelor puterii şi singurul care ştia cum să le folosească. Întâmplarea a făcut ca la 1900 Rusia să fie condusă de un om lipsit de oricare din calităţile cerute unui autocrat veritabil – cu excepţia simţului datoriei. Nicolae al II-lea avea o inteligenţă limitată şi o voinţă slabă, lipsuri pe care încerca să le suplinească prin accese periodice de încăpăţânare. Nici puterea, nici privilegiile pe care i le aducea ea nu îl făceau fericit. Ţarul mărturisea odată unui ministru că menţine autocraţia nu pentru plăcerea lui personală, ci pentru că ţara are nevoie de ea. În afară de soţie şi copii, nu îl preocupau decât Rusia şi armata; suprema lui plăcere erau exerciţiile fizice. Orice altceva îl lăsa rece. Mărturiile concordă asupra faptului că nu a părut niciodată mai fericit decât după abdicare. Soţia lui, Alexandra Fedorovna, era făcută dintr-un aluat diferit. De origine germană, nepoată a reginei Victoria, a asimilat foarte repede tradiţiile patrimoniale ale ţării de adopţiune. Conştientă de slăbiciunile soţului ei, Alexandra îi cerea cu insistenţă să se comporte ca un adevărat autocrat, să fie un al doilea Petru cel Mare. „Tu şi Rusia sunteţi una”, îi repeta ea; ori: „Rusia iubeşte biciul.” Lipsit de influenţa ei, Nicolae ar fi cedat poate presiunilor, acceptând rolul de monarh decorativ, ceea ce ar fi putut preveni declanşarea Revoluţiei. Trebuie atunci să ne întrebăm: de ce ţarul Nicolae – asemeni multor ruşi de bună credinţă – a ţinut să conserve un regim politic perimat, în ciuda opoziţiei crescânde a elitelor cultivate ale ţării? Liberalii şi radicalii respingeau argumentele favorabile autocraţiei ca servind interesele personale ale ţarului. O privire asupra evenimentelor ulterioare ne arată că aceste voci ar fi meritat cel puţin să fie ascultate. Poziţia monarhiştilor de respingere a înlocuirii regimului autocratic cu o monarhie constituţională se sprijinea pe două argumente. Primul dintre ele era că Rusia, ţară prea vastă şi prea eterogenă din punct de vedere etnic, nu putea fi guvernată eficient de un regim parlamentar. Populaţia ei nu forma o societate închegată, ci trăia în comunităţi izolate, închise, lipsite de conştiinţa apartenenţei la o singură naţiune sau chiar la un singur stat. Ţăranii trăiau într-un soi de anarhie primitivă, incompatibilă cu responsabilităţile cerute unor veritabili cetăţeni; ei ar fi putut interpreta opoziţia parlamentului faţă de coroană drept un semn că regimul e slab şi că-şi pot însuşi nepedepsiţi pământurile aflate în proprietate privată (necomunală, deci). Doar autoritatea personală a unui ţar, situat deasupra neînţelegerilor dintre etnii sau partide şi liber de constrângeri constituţionale, putea menţine unită o asemenea ţară. Un al doilea argument era că eventualele instituţii parlamentare ar fi fost, în mod aproape cert, dominate de liberali şi socialişti, care ar fi refuzat să coopereze cu un monarh constituţional. Amatori într-ale politicii, cu capetele pline de idei utopice împrumutate din literatura occidentală, aceştia nu ar fi fost satisfăcuţi decât de abolirea monarhiei şi înlocuirea ei cu o republică în care parlamentul urma să exercite întreaga putere. Rezultatele ar fi fost anarhia şi războiul civil.   Deşi desfăşurarea evenimentelor avea să dovedească multe din temerile lor întemeiate, monarhiştii nu ofereau altă soluţie pentru rezolvarea crizei politice decât represiunea. Coroana folosea în acest scop cinci instrumente: funcţionarii publici, poliţia secretă, nobilimea funciară, armata şi Biserica Ortodoxă. Birocraţia rusă era din multe puncte de vedere unică. Provenită din rândurile servitorimii prinţilor din Evul Mediu, ea continua să se comporte ca şi cum s-ar fi aflat în slujba monarhului şi nu în aceea a naţiunii. Funcţionarul rus acţiona după bunul plac al ţarului şi al superiorilor lui direcţi. Putea fi destituit fără a primi vreo explicaţie şi fără a avea dreptul să protesteze. Nu putea demisiona din proprie iniţiativă. Astfel de practici duceau la servilism. Complet dependent de superiorii lui, funcţionarul public rus era, în relaţiile cu oamenii de rând, un personaj intangibil. În Rusia ţaristă, oficialii administraţiei, în calitatea lor de reprezentanţi ai suveranului autocrat, nu puteau fi aduşi în faţa justiţiei decât cu consimţământul superiorilor. Acest consimţământ venea însă foarte rar, fiindcă greşelile slujbaşului s-ar fi răsfrânt în mod negativ asupra celor care îl numiseră şi, în ultimă instanţă, asupra ţarului însuşi. Această situaţie încuraja abuzurile şi corupţia. Reversul servilismului era teroarea. Deşi în ministerele din Sankt Petersburg lucrau destui funcţionari bine pregătiţi şi cinstiţi, marea masă a membrilor administraţiei o alcătuiau carieriştii lipsiţi de scrupule. Una dintre particularităţile sistemului rus era că intrarea în serviciul public nu se făcea pe baza unei diplome sau a unui examen de aptitudini: candidatul trebuia doar să demonstreze că ştie să citească, să scrie şi să efectueze operaţii matematice elementare. Principalele însuşiri cerute pentru a fi angajat şi a promova erau de fapt loialitatea şi supunerea oarbă. Poate că cea mai frapantă caracteristică a administraţiei ruse era sistemul de „ranguri” introdus de Petru cel Mare în 1722. Fiecare funcţionar avea un rang (cin), numărul total al acestora fiind de paisprezece. Proaspătul angajat începea de la cel mai de jos, al paisprezecelea, străduindu-se apoi să urce scara demnităţilor. Iniţial, obţinerea celui de-al optulea rang conferea nobleţe ereditară, însă în jurul anului 1900 funcţionarii trebuiau să atingă rangul al patrulea pentru a se bucura de o astfel de onoare. Intenţia lui Petru fusese ca orice creştere a responsabilităţii să fie însoţită de o creştere în rang. Însă urmaşii lui au denaturat sistemul. Ecaterina cea Mare, ajunsă pe tron în urma unei lovituri de stat care s-a sfârşit prin moartea soţului ei, ţarul Petru al III-lea, a încercat să-şi consolideze poziţia cumpărându-i pe nobili şi pe funcţionari. În timpul domniei ei, ridicarea în rang a ajuns să depindă nu de asumarea unor responsabilităţi mai mari, ci pur şi simplu de vechime: după ce servea o anumită perioadă de timp – de obicei trei sau patru ani – într-un anumit rang, funcţionarul era avansat în mod automat la rangul imediat superior. În plus, cum tradiţia cerea ca numai deţinătorii unui cin să poată avea funcţii administrative, serviciul public rus s-a transformat într-o castă închisă. Cu excepţia posturilor celor mai înalte, pentru care numirile erau făcute direct de ţar, nimeni nu putea obţine o poziţie în cadrul administraţiei dacă nu avea un cin. Această practică a avut două urmări: a izolat administraţia de restul societăţii şi a lipsit-o de calităţile şi aportul celor care nu erau birocraţi de carieră. Principalele organe executive ale Rusiei, ministerele, nu se deosebeau în mod esenţial de instituţiile similare din Occident, deşi aveau anumite particularităţi. Până în 1906, de exemplu, nu existaseră nici cabinet, nici prim-ministru. Fiecare ministru răspundea direct în faţa ţarului, îndeplinind instrucţiunile acestuia fără să-şi consulte colegii. Această practică era motivată de temerea că discutarea deciziilor imperiale în cadrul cabinetului ar fi putut impieta asupra prerogativelor coroanei. De aici, o lipsă de coordonare politică şi, prin urmare, un mare grad de confuzie în administrarea ţării. Administraţia provinciilor era afectată de penuria de personal. Deşi Rusia ţaristă avea reputaţia unei tiranii, iar tirania presupune de obicei o autoritate arbitrară, conducând cu mână de fier, marea majoritate a ruşilor veneau rar în contact cu statul. Numărul funcţionarilor, fie el raportat la teritoriu sau la populaţie, reprezenta doar o mică fracţiune din cel existent în ţări ca Franţa sau Germania. Faptul este explicat de constrângerile fiscale. Trezoreria nu dispunea de resursele necesare administrării corespunzătoare a unui stat atât de întins, bazându-se în schimb pe guvernatorii provinciali, învestiţi cu o autoritate arbitrară, şi pe autoadministrarea instituţionalizată la nivelul comunelor ţărăneşti. Astfel, autoritatea ţarului, deşi nelimitată, avea o arie de cuprindere efectivă redusă. În toate problemele de natură practică, autoritatea guvernului imperial se oprea la nivelul celor optzeci şi nouă de capitale de provincie, în care îşi aveau reşedinţele guvernatorii şi subordonaţii lor; dincolo de ei, un imens vid administrativ. În subdiviziunile provinciale nu existau reprezentanţi permanenţi ai administraţiei; funcţionarii acesteia erau simpli vizitatori, aflaţi în trecere, cel mai adesea pentru a colecta dările neplătite la timp, după care dispăreau. Reprezentanţii ministerelor în capitalele provinciale erau responsabili direct faţă de instituţiile lor centrale şi nu cooperau unii cu alţii. Cel mai important minister era cel de interne, însărcinat cu administrarea ţării şi asigurarea securităţii în interior. Ministerul de interne numea guvernatorii, a căror putere discreţionară îi făcea comparabili cu satrapii Orientului. Una dintre manifestările acestei puteri era dreptul de a cere Ministerului de interne instaurarea în provinciile lor a „garanţiilor sporite” sau „extraordinare”, un fel de lege marţială care îi autoriza să suspende drepturile civile şi activitatea instituţiilor private. Ministerul de interne supraveghea de asemeni supuşii de altă religie decât cea ortodoxă – inclusiv evreii –, ca şi ramurile disidente ale Bisericii Ortodoxe. În plus, era însărcinat cu aplicarea cenzurii şi administrarea închisorilor. Baza principală a puterii acestui minister era însă controlul poliţiei politice. Departamentul Poliţiei, creat în 1880, în urma unui atentat terorist în care ţarul Alexandru al II-lea fusese la un pas de moarte, era unic în felul său. Rusia era singurul stat cu două poliţii diferite: una însărcinată cu menţinerea legalităţii şi ordinii în rândul populaţiei, cealaltă, cu protejarea statului faţă de populaţie. Departamentul Poliţiei se ocupa exclusiv cu menţinerea ordinii politice, având în acest sens dreptul să efectueze supravegheri deschise sau secrete, percheziţii şi arestări, încarcerări şi, prin ordonanţă administrativă – deci, fără proces –, să hotărască exilarea unor persoane pentru perioade de până la cinci ani. Prin reţeaua sa de agenţi, acest departament avea acces în toate domeniile societăţii ruseşti, iar secţiile sale externe se ocupau inclusiv de urmărirea membrilor emigraţiei. Astfel de măsuri erau considerate necesare pentru a se contracara valul fără precedent de terorism politic declanşat de radicalii extremişti, care au făcut mii de victime în rândul reprezentanţilor administraţiei în deceniul dinaintea primului război mondial. În multe privinţe, măsurile respective făceau din Rusia ultimilor ani ai ţarismului un prototip al statului poliţienesc modern.[3] Birocraţia ţaristă oferea lumii exterioare imaginea unei unanimităţi fără fisuri, disputele din interiorul ei nefiind niciodată făcute publice. Caracterul secret al majorităţii activităţilor pe care le desfăşura întărea această impresie. În realitate, ea era divizată în două tabere aflate în conflict: una liberal-conservatoare, cealaltă reacţionară. Oficialii de orientare liberal-conservatoare, concentraţi în Ministerul justiţiei şi în cel de finanţe, deşi erau de acord că Rusia avea nevoie de o autoritate centrală puternică, considerau sistemul existent perimat. Ei doreau o Rusie guvernată de legi: e adevărat, legi emise de un autocrat care nu dădea socoteală nimănui, dar care să fie obligat să-şi respecte propriile decizii. Considerau de asemenea că autoritatea guvernului putea fi întărită prin participarea la procesul de decizie a elementelor conservatoare ale societăţii, chiar dacă numai cu titlu consultativ. În fine, doreau să se pună capăt izolării ţărănimii, prin abolirea legilor care o legau de sistemul comunelor şi prin desfiinţarea tribunalelor speciale din mediul rural. Prin astfel de măsuri sperau ca ruşii să se poată treptat adapta unor metode mai moderne de guvernare. Facţiunea reacţionară considera că întreaga societate este proprietatea ţarului şi eticheta orice formă de iniţiativă publică drept „nesupunere”. Guvernarea nu putea accepta, în optica lor, principiul domniei legii, fiindcă ar fi fost inevitabil slăbită, ceea ce ar fi deschis calea dezordinilor sociale. Iată ce afirma unul dintre miniştrii de interne ţarişti:   Populaţia Rusiei, risipită pe un teritoriu uriaş, depărtarea faţă de tribunale care decurge în mod inevitabil de aici, situaţia economică precară a oamenilor şi tradiţiile patriarhale ale clasei rurale – toate acestea impun existenţa unei autorităţi ale cărei acţiuni să nu fie supuse constrângerilor unui formalism exagerat, o autoritate capabilă să restabilească ordinea şi să sancţioneze cât mai prompt încălcările drepturilor şi intereselor populaţiei.[4]   Ruşii care nutreau astfel de convingeri nu se opuneau schimbărilor, dar susţineau că acestea trebuiau iniţiate şi puse în practică de sus în jos, de către guvern. Poziţia reacţionarilor pornea de la ideea că „societatea” – mai exact, toţi cei care nu se aflau în serviciul guvernului – era în sensul cel mai propriu un duşman al statului. Această convingere era larg răspândită în cadrul Departamentului Poliţiei, aripa cea mai reacţionară din sânul facţiunii reacţionare. Unul dintre foştii conducători ai Departamentului spunea, referindu-se la atitudinea poliţiei secrete ţariste, că ea pornea de la principiul că „există un popor şi o autoritate a statului şi aceasta din urmă este în permanenţă ameninţată de cel dintâi… Prin urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o ameninţare la adresa autorităţii statului. Iată de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii societăţi…”[5] Acest gen de atitudine, predominantă în Ministerul de interne, bloca tendinţele reformatoare. Din nefericire pentru Rusia, intelectualii radicali şi în special teroriştii radicali făceau jocul reacţionarilor. Chiar şi în aceste condiţii, era evident că, pe termen lung, reacţionarii erau condamnaţi să piardă partida. În primul rând, ambiţiile Rusiei de a fi o mare putere îi impuneau dezvoltarea învăţământului superior, incompatibil cu un regim care îşi trata supuşii ca pe nişte copii neascultători. Alexandr Herzen, autor politic de la jumătatea secolului al XIX-lea, surprindea această contradicţie în felul următor:   Ne asigură o educaţie cuprinzătoare, sădesc în conştiinţele noastre toate dorinţele, aspiraţiile şi suferinţele lumii de astăzi, apoi strigă „Rămâneţi nişte sclavi muţi şi pasivi, altfel veţi fi striviţi”.[6]   Celălalt element care ameninţa supravieţuirea statului poliţienesc birocratic era de natură economică: este vorba de apariţia în Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea a industriei capitaliste. Rusia ţaristă a pornit pe calea capitalismului cu oarecari ezitări, temându-se să tulbure orânduirea cvasinaturală a comunităţii rurale, care părea să-i asigure stabilitatea. Statul rus se temea atât de mult de efectele destabilizatoare ale industrializării, încât la treizeci de ani după inventarea transportului feroviar, ţara era încă practic lipsită de căi ferate. În cele din urmă regimul ţarist a trebuit să înceapă să se adapteze ritmului lumii occidentale. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trezoreria rusă era afectată de un deficit permanent, pe care îl acoperea prin împrumuturi externe. Oamenii de stat cu vederi deschise au realizat că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu crea o industrie proprie şi o bază economică capabile să-i asigure independenţa în raport cu capitalul străin. Serghei Witte, ministru de finanţe şi principalul promotor al industrializării, argumenta cu ardoare că atâta vreme cât nu avea să-şi creeze o bază industrială proprie, Rusia nu-şi putea dobândi independenţa economică, fără de care nu putea aspira la statutul de mare putere. În 1897, la iniţiativa lui Witte, Rusia a adoptat standardul aur. De acum înainte toate bancnotele trebuiau să aibă acoperire în aurul aflat în trezoreria statului, putând fi convertite în monedă de aur. Această reformă a făcut din rublă una dintre cele mai stabile valute din lume şi a stimulat investiţiile străine. Între 1892 şi 1914, străinii au investit în întreprinderile ruseşti peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995). Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care, deşi destul de mic la scara economiei naţionale, avea să aducă ţării, împreună cu agricultura şi resursele ei miniere, locul al cincilea între economiile lumii. Aşa cum avertizaseră reacţionarii, politica de stimulare a dezvoltării industriale a afectat regimul autocratic. Deţinătorii de obligaţiuni ruseşti din străinătate exercitau presiuni asupra guvernului pentru ca acesta să acţioneze în limitele legalităţii, penalizând surplusurile prin deprecierea obligaţiunilor, ceea ce forţa Rusia să plătească dobânzi mai mari pentru împrumuturile contractate. Un efect la fel de important l-a avut activitatea oamenilor de afaceri ruşi şi străini, ale căror decizii influenţau ocuparea forţei de muncă, transporturile şi investiţiile de capital, făcând ridicolă pretenţia monarhiei de a fi singura autoritate a ţării. Incompatibilitatea dintre capitalism şi autocraţie devenise frapantă pentru toţi cei care erau preocupaţi de soarta ţării, iar populaţia avea din ce în ce mai mult conştiinţa precarităţii stării de lucruri existente. În afară de birocraţie şi poliţie, principalul element de susţinere al regimului era armata. Cu cei 1,4 milioane de militari ai săi, Rusia avea cea mai mare armată permanentă din lume, mai mare decât armatele inamicilor ei potenţiali, Germania şi Austro-Ungaria, luate la un loc. Menţinerea unor forţe armate atât de mari şi de costisitoare avea trei motivaţii principale. În primul rând, distanţele mari şi reţeaua de căi ferate slab dezvoltată nu făceau posibilă o mobilizare rapidă: s-a estimat că în vreme ce Germania îşi putea mobiliza rezerviştii în termen de 15 zile, Rusia ar fi avut nevoie de 105 zile pentru o mobilizare totală. Cum teoriile militare ale epocii susţineau că soarta următoarelor războaie avea să se decidă într-o perioadă de ordinul săptămânilor, viteza de mobilizare avea o importanţă crucială. În al doilea rând, atât din lipsa resurselor financiare, cât şi datorită unui dispreţ adânc înrădăcinat faţă de civili, corpul ofiţeresc rus nu fusese capabil să pună la punct un sistem de rezervişti compatibil cu necesităţile unei mari armate naţionale şi apt, în caz de urgenţă, să reunească toate forţele disponibile, la capacitatea maximă. În fine, armata rusă era prin tradiţie un instrument de suprimare a dezordinilor interne: în 1903, o treime din efectivele de infanterie şi două treimi din cele de cavalerie din partea europeană a Rusiei au fost implicate în acţiuni represive. Nici Revoluţia din 1905, nici cea din 1917 nu ar fi putut avea loc dacă armata nu ar fi fost angajată în lupte la mare distanţă de centrul Rusiei. Tradiţia militară rusă cerea ca armata să nu se amestece în politică. Ofiţerii considerau politica şi pe politicieni sub demnitatea lor profesională; datoria armatei era să servească în mod loial puterea: pe ţar, iar ulterior, după căderea ţarului, Guvernul Provizoriu şi mai târziu pe bolşevici. Cel de-al patrulea pilon al regimului ţarist, nobilimea, se afla deja la acea epocă în declin. În epoca de aur a autocraţiei patrimoniale, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, nobilimea (dvorianstvo) fusese principalul sprijinitor al Coroanei. Ţarii dăruiau membrilor ei moşii cu tot cu ţăranii care să lucreze pământul, în schimbul cărora nobilii se puneau pe viaţă în serviciul monarhului, de obicei luptând în armata acestuia. Treptat însă, aristocraţia a reuşit să se elibereze de sub mâna de fier a monarhiei. De-a lungul secolului al XVIII-lea, profitând de prezenţa pe tron a unor ţari lipsiţi de autoritate, nobilii au obţinut o reducere a obligaţiilor faţă de suveran şi în cele din urmă, în 1762, au ieşit complet din situaţia de vasalitate. Moşiile pe care le primeau iniţial în schimbul slujirii ţarului au intrat atunci în deplina lor proprietate. Deşi sărăcia îi obliga pe mulţi dintre aceşti dvoriane să rămână toată viaţa în serviciul coroanei, cei mai bogaţi dintre ei au format treptat o clasă parazită, care se bucura de drepturi şi privilegii specifice supuşilor regilor din Occident, fără a avea însă şi răspunderile acestora. Cei mai prosperi dintre reprezentanţii acestei clase s-au îndreptat spre cultură; primii creatori, ca şi primii consumatori ai literaturii şi artei ruseşti proveneau aproape în întregime din rândurile marii nobilimi. La începutul secolului al XIX-lea, o mare parte a tineretului de origine aristocratică a intrat sub influenţa ideilor occidentale care promovau liberalismul şi necesitatea desfiinţării privilegiilor. În decembrie 1825, ofiţeri aparţinând unora din familiile cele mai de vază ale Rusiei s-au răzvrătit, cu intenţia de a aboli autocraţia şi de a o înlocui cu o monarhie constituţională sau o republică. Aşa-zisa Revoltă a Decembriştilor a fost rapid înăbuşită. Ea a marcat însă pentru nobilime începutul declinului: monarhia, sub impresia şocului provocat de trădarea suferită din partea unei clase pe care o acoperise de privilegii, şi-a pierdut încrederea în nobili, începând să se bazeze din ce în ce mai mult pe birocraţii de carieră. Edictul de desfiinţare a iobăgiei din 1861 a dat nobilimii lovitura de graţie. Incapabili să îşi exploateze în mod eficient moşiile fără munca foştilor şerbi şi obişnuiţi cu un stil de viaţă luxos, nobilii s-au înglodat în datorii şi au început să îşi vândă moşiile. Din punct de vedere politic, aristocraţia s-a scindat, membrii ei alăturându-se uneia din cele două tendinţe principale existente: cea reacţionară sau cea a intelighenţiei liberale. Legislaţia din ultimii ani ai Imperiului avea să se orienteze din ce în ce mai mult spre desfiinţarea privilegiilor nobiliare şi promovarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Spre începutul secolului XX, apartenenţa la dvorianstvo nu mai aducea niciun fel de avantaje semnificative şi pierduse orice relevanţă din punctul de vedere al afilierilor politice: Lenin, de pildă, provenea din rândurile nobilimii ereditare. În fine, Biserica Ortodoxă. Religie oficială a Imperiului, ortodoxia reprezenta aproximativ 55 la sută din populaţia acestuia.[7] Începând cu domnia lui Petru cel Mare, biserica rusă îşi pierduse autonomia şi era condusă de administratori numiţi de ţar; ulterior, în timpul Ecaterinei cea Mare, şi-a pierdut şi marile proprietăţi, care i-au fost confiscate. Biserica nu s-a ridicat împotriva acestor măsuri: credincioasă moştenirii bizantine, ea a continuat să sprijine cu loialitate monarhia şi să nu se implice în politică. A rămas de asemenea departe de conflictele sociale şi de disputele ideologice care zguduiau Rusia, convinsă că misiunea ei trebuia să se limiteze la mântuirea sufletelor. Ea propovăduia supunerea faţă de puterea lumească, fiind din acest punct de vedere un stâlp de nădejde al regimului. Statul i-a răsplătit loialitatea încredinţând clericilor răspunderea învăţământului elementar, finanţând-o şi interzicând credincioşilor ortodocşi să treacă la alte confesiuni. Însă la începutul secolului, chiar şi în sânul acestei instituţii loiale regimului au început să se producă fisuri, odată cu apariţia unui cler liberal, care dorea emanciparea bisericii de sub tutela statului şi o implicare mai activă în viaţa politică şi socială a ţării. Fără îndoială că majoritatea ruşilor şi mai ales ţăranii respectau cu sfinţenie riturile ortodoxe, toate posturile şi sărbătorile bisericii. Profunzimea credinţei lor rămâne totuşi discutabilă: sub imperiul evenimentelor, ea nu s-a dovedit a fi la fel de puternică pe cât era cea a catolicilor, evreilor sau musulmanilor din Imperiu. Religiozitatea ortodoxă pare să se fi bazat mai mult pe îndeplinirea ritualurilor decât pe respectarea preceptelor morale ale bisericii.   [1] Succesiunea primelor patru capitole din Revoluţia rusă a fost schimbată, iar capitolul 5 din Rusia sub regimul bolşevic a fost omis. Partea finală din Revoluţia rusă, „Reflecţii asupra revoluţiei ruse”, a fost reprodusă aproape fără modificări. [2] J.H. Elliot, Imperial Spain, 1469–1716 (Londra, 1963), p. 73. [3] Şi alte ţări aveau poliţii secrete. Dar, aşa cum se întâmpla de pildă cu F.B.I., puterile acestora erau restrânse la investigarea unor posibile subversiuni, fără dreptul de a decide condamnări. [4] Richard Pipes, Russia under the Old Regime (Londra-New York, 1974), pp. 303–304. Sublinierea autorului. [5] A.A. Lopuhin, Nastoiaşce i buduşcie ruskoi poliţii (Moscova, 1907), pp. 32–33. [6] Aleksandr Herzen, Sobranie socinenii v tridţati tomah, VII (Moscova, 1956), p. 74. [7] Oficial, circa 75 la sută din locuitorii Rusiei erau creştini ortodocşi. Mulţi erau însă credincioşi de rit vechi, care se rupseseră de biserica oficială în secolul al XVII-lea. Alţii făceau parte din secte disidente. Surse din epocă estimau că un sfert din credincioşii ortodocşi nu ţineau de fapt de religia oficială.  

Condamnati la tacere de Dumitru Prichici ARGUMENT Prezenta lucrare constituie un adevărat eveniment editorial. Pentru prima dată în România un ofiţer tehnic de informaţii, specializat în tehnică operativă (TO), destăinuie pentru publicul larg adevărata dimensiune a ictivităţilor desfăşurate în compartimentele specializate. Cartea are un profund caracter autobiografic şi face lumină într-un domeniu care până acum constituia un subiect tabu al serviciilor secrete, implicit al muncii de informaţii. Încă de la apariţie, compartimentele de specialitate au reprezentat un sector de temut pentru adversari şi pentru cei certaţi cu legea, cât şi o sursă sigură, obiectivă de informaţii. Deşi condamnat la tăcere, autorul face o adevărată echilibristică între informaţia secretă şi cea publică, redând cu minuţiozitate aspecte inedite din activitatea cotidiană a lucrătorilor TO, dintr-o perioadă în care aceste structuri aparţineau fostului Departament al Securităţii Statului. Dovedind adevărate calităţi de narator, autorul ne prezintă pe itinerarul a peste trei decenii de carieră militară, cu împlinirile şi eşecurile de zi cu zi, viaţa militară dintr-o structură cu destinaţie cu totul specială şi deosebit de sensibilă prin activitatea şi atribuţiile sale. Pentru cei neavizaţi, multe din destăinuirile autorului pot fi de-a dreptul şocante, dar şi distrugătoare a miturilor create în jurul sectorului TO. După 1990, s-au scris multe lucrări cu caracter memorialistic, despre perioada comunistă din România, multe dintre ele relevându-i-se ca adevărate documente ale epocii menţionate, dar şi multe altele tratând evenimentele şi oamenii părtinitor, partizan, acuzator şi subiectiv. Lucrarea de faţă se constituie ca o adevărată frescă a unei epoci din istoria ţării noastre ce a avut izbânzile, frământările şi sincopele ei. Colonel dr. Emil Străinu   Cuvânt înainte   Depolitizarea structurilor informativ-operative din România, după revolta din decembrie 1989, ar fi creat o forţă deosebit de puternică, pentru stabilirea unor condiţii optime pentru instaurarea democraţiei şi a mecanismelor economiei de piaţă capitalistă modernă în România, dar s-au dorit doar banii, protecţia activiştilor PCR şi arhivele secrete, ca instrumente pentru manipularea societăţii civile. Eu, ca ofiţer tehnic-operativ, naţionalist ca şi majoritatea colegilor mei, angajat în DSS după retragerea consilierilor ruşi după 1960, am acceptat să fiu în slujba statului, în speranţa realizării deschiderii spre lumea liberă. Arhivele secrete, despre viaţa şi munca noastră a românilor, despre lupta anticomunistă, au luat fiinţă la ordinul conducătorilor PCR, fiind date în CUSTODIA SECURITĂŢII pentru a nu fi acuzaţi cândva: el, Gheorghiu-Dej, şi Nicolae Ceauşescu. Nu am scris aceste rânduri pentru a mă disculpa, nici pentru a-mi etala măiestria de povestitor, ci am dorit să vă aduc la cunoştinţă că noi, tehnicii-operativi, am fost condamnaţi dintotdeauna la tăcere, chiar şi când am fi avut ceva de spus. Mi-am asumat acest mare risc în 1989 şi în prezent, când sper ca aceste rânduri să vadă lumina tiparului, să satisfacă setea de adevăr despre noi, cei condamnaţi la tăcere. Bolşevismul a adus România şi naţiunea română într-o stare de sărăcie morală şi materială cumplită, oferindu-ne în schimb doar minciuna şi hoţia. Răspund cu acest prilej şi celor care m-au acuzat de trădarea bolşevicilor, Partidului Comunist Român, faţă de care nu aveam nici un jurământ sau angajament liber-consimţit, că am plătit totuşi cu apostrofarea „securist" preţul cunoaşterii secretului puterii dictatorilor. Acum este rândul lor, a unora din activiştii PCR, să se destăinue sau să plătească pentru fărădelegile săvârşite din anul 1945 şi până astăzi. Fiecare dintre noi este dator să facă cunoscut publicului larg, românilor de pretutindeni, faptele nedemne cel puţin a celor care după 1989 au oupat funcţii de conducere cu drept de decizie în administraţia statului, în domeniul financiar bancar, în Justiţie, în Parchetul General şi cel mai grav în Serviciile de Informaţii. Poliţia politică practicată de N.Ceauşescu a vizat doar adversarii politici, spre deosebire de cea practicată de Ion Iliescu după 1989 care a vizat pe lângă adversarii politici şi partea economică, financiară, legislativă, pentru menţinerea unei economii de piaţă confuze, unei legislaţii confuze, unei concurenţe neloiale, specifice unei dictaturi şi mai dure. Emil Constantinescu, urmaşul lui Ion Iliescu, a avut şansa de a anihila utilizarea forţei poliţiei politice, dar nu a avut curajul să o facă, fapt ce ne îndreptăţeşte să punem o întrebare: Cine a condus România în perioada 1996^ 2000: Parlamentul, Preşedintele sau Serviciile de Informaţii? în această carte, o nouă ediţie, în partea a doua a destăinuirilor mele, prezint un caz concludent de poliţie politică, pus în practică de acei activişti ai PCR, cărora în zilele fierbinţi din decembrie 1989, le-am stricat jocurile politice şi nu m-au iertat, am fost pedepsit după cum spunea generalul din DSS, Radu Gheorghe, în ianuarie 1990. Sper ca aceste destăinuiri să lumineze minţile şi calea celor care sau simţit sau încă se simt încorsetaţi de braţele lungi ale poliţiei politice din România. Aceste destăinuiri reflectă modul de a gândi, de a trăi şi de a munci a unui simplu ofiţer tehnic, din miile celor atraşi de mirajul Serviciilor Secrete, de secretul puterilor unui dictator, eliminaţi la rândul lor de aceste lungi braţe. * Autorul Scurtă biografie Am scris această carte în numele adevărului, în clipa în care am fost întrebat de directorul unui important cotidian Bucureştean, cum am ajuns în securitate şi fară să stau prea mult pe gânduri, i-am spus: „Aşa a fost destinul meu". Din copilăria mea, îmi amintesc de mama când spunea că vrea să mă facă preot, aşa cum era părintele Trifanescu, unchiul ei din comuna Căldăreşti de Ialomiţa, şi nu glumea când îmi amintea că mă va da la şcoala de popi. Ca să nu mă „stric", a avut grijă ca, la nici zece ani împliniţi, să mă încredinţeze preotului Clement de la biserica Bazilescu din Bucureştii-Noi, de a cărui parohie aparţineam, dându-mi printre alte atribuţii de ţârcovnic şi pe aceea de a spune Crezul, îngenunchind în faţa altarului şi a credincioşilor care ascultau cu smerenie evlavioasa mea recitare. Dar nu a fost să fie să ajung preot, ci militar de carieră ca şi tatăl meu, cu marea deosebire că el a slujit în armata română, sub comanda unor regi până în anul 1946, iar eu am slujit până în anul 1987 în armata română, sub comanda politică a unor activişti PCR. în timp ce regii i-au unit pe români şi ţara, ei, comuniştii, i-au dezbinat pe românii şi au vândut ţara ruşilor. Aşa a fost să fie soarta noastră, a românilor. Mulţi dintre cei care m-au cunoscut, înainte şi după revolta din decembrie 1989, s-au întrebat de unde şi de când un securist are asemenea vederi anticomuniste? De când este patriot atât de înflăcărat şi cu credinţă în Dumnezeu? Care au fost sfetnicii lui pe parcursul vieţii? Aceste întrebări mi-au fost puse de acelaşi director al cotidianului bucureştean, iar răspunsul meu a fost scurt şi de această dată: „Din familia în care m-am născut şi am crescut, de la bunicii mei care aveau nu mai puţin de treisprezece copii, educaţi la rândul lor în spiritul dragostei faţă de ţară, de semenii lor, fară a fi şovini sau extremişti" cu excepţia unuia dintre fii, Marcel Comănescu, fratele cel mic al mamei mele. Prin anii 1940, pe când lucra la depoul de locomotive Paşcani, acest tânăr Marcel Comănescu a fost atras în mişcarea sindicală, ajungând şi în funcţii importante în partidul comunist, în primii ani de după război, motiv pentru care tatăl lui şi întreaga familie i-au cerut să renunţe la viaţa de activist comunist, iar, dacă nu vrea, va trebui să-şi schimbe numele de familie şi să renunţe la toate drepturile fireşti. Atât de îndoctrinat a fost, încât şi-a schimbat numele de familie, din Comănescu devenind Coman, îndepărtându-se definitiv de părinţii, fraţii şi surorile lui, îndeplinind în mod inconştient misiunea partidului comunist, de a-i dezbina pe români, de a distruge celula de bază a societăţii, familia, intrând fară să ştie în tagma jefuitorilor, a burgheziei proletare. Atât de încrezător a fost în ideologia marxist-leninistă, încât a renunţat la familia în care s-a născut, deşi a avut condiţii materiale bune, primind o educaţie frumoasă şi sănătoasă, la fel ca şi ceilalţi fraţi şi surori, care pe atunci erau funcţionari bancari, comercianţi sau producători. Acest tânăr nu a renunţat la idealurile lui şi a luptat pentru drepturile muncitorilor pe care îi conducea ca şef al unei secţii din Uzina Griviţa Roşie din Bucureşti, neaccep. tând pentru el nici un avantaj material. A avut curajul să spună într-o şedinţă de partid că el nu este de acord ca aceia cu funcţii în conducerea partidului comunist să primească plicuri grase cu bani negri, fapt care i-a adus un vot de excludere din toate funcţiile pe care le deţinea în partid şi sindicat şi până la urmă chiar din partidul comunist, sub pretextul că în timpul războiului ar fi luat pe locomotiva lui un ofiţer german şi deci a colaborat cu armata germană. Cu acest prilej, a avut ocazia să constate cât de uşor sunt manipulaţi muncitorii simpli, cei care munceau, dar nu gândeau. Sărmanul de el, exclus şi din familie şi din partidul pentru care îşi părăsise familia, a ajuns acum un simplu muncitor în acelaşi atelier, unde era privit cu mânie proletară, culmea, de toţi cei care până atunci erau pentru el mai presus de familia lui. Acum, nu mai avea nici prieteni, nici idealul pentru care luptase în anii tinereţii, avea doar regretul şi ura faţă de cei care l-au minţit, l-au îndoctrinat cu minciuni, ascunzându-i adevărata lor intenţie de parvenire, de îmbogăţire pe spinarea clasei muncitoare, de creare a acelei burghezii proletare, de care chiar şi Lenin se temea. în contrast cu acest tânăr idealist, comunist, era un alt tânăr din familia mamei mele, Ahile Teodor Drăgan, funcţionar în Ministerul Justiţiei încă de prin anul 1935, educat şi el în spiritul dragostei faţă de ţară şi de semenii lui, dar care a ales o altă idee opusă extremei-stângi comuniste, fiind cooptat în mişcarea legionară a lui Zelea Codreanu. Fiecare dintre aceşti doi tineri entuziaşti, naţionalişti, fiecare în felul lui a avut de suferit de pe urma comuniştilor de conjunctură şi nu a idealiştilor de felul lui Marcel Comănescu fapt pentru care Ahile Drăgan a fost arestat de comunişti după 1944 şi torturat în numele poporului român, în multe din închisorile lor comuniste. A scăpat cu viaţă doar cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales din închisoarea Aiud, trăind tot restul vieţii cu teama de a fi urmărit şi arestat din nou. Tatăl meu, fost militar de carieră până în anul 1946 în regimentul 38 infanterie din Brăila, nu a fost racolat nici de comunişti şi nici de legionari şi totuşi a fost hărţuit de comunişti, pentru faptul că a luptat pe frontul de răsărit. A luptat, cei drept, la început din ordinul lui Antonescu până la Nistru pentru reântregirea ţării, apoi, tot din ordinul lui Antonescu, cel care, dintr-o greşit înţeleasă mândrie de militar, a sacrificat atât ostaşi români, ţara pe care o conducea, cât şi viaţa lui personală, continuând războiul peste Nistru. Antonescu, recucerind Basarabia, va rămâne în istoria şi memoria românilor, aşa cum vor rămâne şi statuile lui din lăcaşurile de cult ctitorite de el sau în domeniile private, apolitice, cât timp va exista naţiunea română. Din aceste exemple şi din altele la fel de tragice din familia mea şi din viaţa tuturor celor pe care i-am cunoscut, m-am format ca om, ca român patriot, naţionalist, dar nu şovin, nu extremist, nu antisemit. Convingerile mele politice au fost dintotdeauna călăuza mea şi m-am exprimat sau am acţionat practic în toate împrejurările, indiferent unde aş fi fost: în şcoală, în cercuri de prieteni sau în locurile de muncă pe care le-am avut până la ieşirea la pensie şi chiar şi după. M-am născut în CAPITALISMUL SĂLBATIC, am trăit în LAGĂRUL SOCIALIST şi sper să mor în CAPITALISMUL MODERN Am condamnat modul în care s-a creat o parte a burgheziei capitaliste până la cel de al doilea război mondial^ ca rezultat al practicării unui capitalism sălbatic, burghezie care a fost şi va rămâne acuzată pentru crearea condiţiilor de viaţă mizere de la începutul secolului douăzeci, condiţii în care a trăit şi a muncit o mare parte a proletariatului, a ţărănimii şi a intelectualităţii. Prea puţini au avut norocul să muncească în uzine precum MALAXA din Bucureşti. Aceste condiţii au favorizat folosirea ideologiei marxiste despre om, despre munca şi viaţa lui, în scopul formării unei clase de revoluţionari autentici, gata de sacrificiu, dar şi a unei clase conducătoare burgheze proletare. Este condamnabil şi modul în care s-a creat cea mai periculoasă burghezie, cea a proletariatului, care nu renunţă la doctrina care a creat-o şi la idealurile ei, deşi a fost învinsă material şi moral pe plan mondial, de capitalismul modern creat în statele capitaliste după cel de al doilea război mondial. „Această burghezie a proletariatului, apărută pentru prima dată în Rusia Sovietică după anul 1920, a devenit o clasă privilegiată, cu dorinţa de expansiune mondială. Ea nu va dispărea atâta timp cât îi va fi permis să se extindăîn ţări fie ele sărace sau bogate, unde se va instala ca puterejdministrativă şi politică, stăpânind până în ziua în care va epuiza toate bogăţiile acelei ţări. Dacă ţările capitaliste dezvoltate nu percep pericolul care le paşte, prin infiltrarea comuniştilor în instituţiile lor de bază, nu peste mulţi ani, vor fi distruse din interior fară nici un atac armat din afară, fie el nuclear, geofizic, chimic, bacteriologic, informaţional sau psihologic. Ele vor fi aduse în starea de descompunere şi sărăcie morală şi materială, aşa cum au fost şi sunt aduse: România, sora ei Moldova, ţări din lumea a treia sau chiar şi ţări din lumea capitalistă. TEROAREA, ca armă a comunismului mondializat, a ajuns la apogeu la începutul mileniului trei, se bazează pe învăţătura marxist-leninistă despre teoria şi tactica mişcării revoluţionare a proletariatului, despre transformarea revoluţionară a orâduirii capitaliste în orânduire comunistă. Ţările părăsite de cei care cu secole în urmă le-au colonizat, exploatat bogăţiile şi frumuseţile naturii, lăsând în urma lor o limbă oficială şi unele structuri administrative şi economice de mult depăşite sau nimic, au constituit şi constituie cel mai bun compost pentru dezvoltarea burgheziei proletare, aşa cum a procedat burghezia din partidele social-democrate din România, după 1989, urmând calea unei „economii socialiste de piaţă" nicidecum capitalistă modernă. Am fost educat şi instruit prin exemple vii, unele trăite de mine sau petrecute sub privirile mele în decursul anilor, în călătoriile mele prin ţară, în ţări occidentale şi din lumea a treia, din Asia şi Africa. De la sfârşitul celui de al doilea război mondial, din fragedă copilărie, am purtat în suflet şi în gând tot ce am văzut şi auzit, bun sau rău, frumos sau urât şi nu mi-am putut ascunde dezamăgirea faţă de cei care minţeau, furau, arestau, torturau şi omorau în temniţe sau oriunde se aflau, în numele unor idealuri străine de interesele neamului nostru românesc. Aşa a fost destinul nostru, destin creat de faptele noastre şi ale celor de care am depins în acele vremuri, să fim supuşi unei dictaturi comuniste, venite pe tancurile ruseşti în 1944 şi cu greu scoase după mai bine de douăzeci de ani. în acelaşi timp, alte ţări distruse şi ele de război şi-au creat cu sprijin financiar extern, dar şi cu forţe proprii alt destin, fiind libere să muncească să se refacă, să prospere şi să trăiască fericite, într-un sistem democratic capitalist modern. în schimb, la noi în România acest lucru nu s-a întâmplat, viitorul meu şi al generaţiei mele a depins de aderarea la concepţia marxist-leninistă despre muncă, instruire şi viaţă, în care originea socială muncitorească era criteriul de bază pentru promovarea în şcoală, la locul de muncă şi în viaţă. în aceste condiţii, la numai paisprezece ani, ca fiu al unui fost militar activ în armata regală până în anul 1946, persecutat pentru participarea pe frontul de răsărit, din Rusia Sovietică, am urmat cursurile gimnaziale şi am început viaţa de ucenic, elev al Şcolii Profesionale Electromagnetica din Bucureşti. Decizia privind viitorul a revenit tatălui meu în anul 1947, când am plecat cu întreaga familie din oraşul Brăila, pentru a scăpa de bandele de tâlhari care se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie, care jefuiau şi omorau în plină stradă şi în plină zi pe oricine, pentru bani sau din motive politice, la comandă. Aş putea spune că am ajuns cu mult noroc, în cartierul Bucureştii Noi, mai liniştit, fără bandele de tâlhari şi crimele săvârşite în plină zi, dar fară şansa celor din lumea liberă, fară comunişti. A fost o perioadă de luptă pentru supravieţuire, de sărăcie şi foamete destul de lungă, până prin anul 1960, când comuniştii deveniseră stăpâni pe situaţia politică şi nu mai aveau nevoie de starea de nesiguranţă a cetăţenilor, creată artificial la ordinul conducerii PCR. Despre aceste ordine secrete s-a scris doar după mai mult de cincizeci de ani, în săptămânalul „ALERTA" din Bucureşti, din 27 iulie 2000, când presa a devenit liberă şi a putut relata cu dovezi despre acţiunile de intimidare a populaţiei şi a partidelor istorice PNL, PNŢ şi PSDR, pentru scoaterea lor în afara legii. Redau un episod din publicaţia de mai sus: La indicaţiile NKVD se trece la o activitate de infiltrare a unor agenţi, în partidele istorice de opoziţie, atât în scopul de a informa conducerea comunistă asupra tacticii electorale a acestora, cât şi pentru a crea sciziuni între membrii partidelor amintite. Agentura secretă a PCR urma ca prin dezinformare să provoace disensiuni între conducerile PNT, PNL şi PSDR. în acest sens, adresa Nr. 3/456 SS, a secretariatului general al PCR, emisă către organizaţiile judeţene şi orăşeneşti, este edificatoare. 1. Şefii de echipă, care au fost infiltraţi în grupările „reacţionare", urmează să-şi intensifice activitatea, provocând disensiuni între membrii partidelor de opoziţie: Maniu, Brătianu, Titel Petrescu. 2. Totdeauna, trebuie să răspândească suspiciunea printre membrii reacţiunii şi să raporteze săptămânal sciziunile obţinute. 3. Munca trebuie îndeplinită de aşa natură, ca să împiedice descoperirea membrilor infiltraţi, iar dacă sunt descoperiţi, un atac viguros trebuie dus prin presă, contra membrilor reacţiunii. Semnat: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Vasile Luca. Circulara respectivă a fost emisă înaintea alegerilor din 1946 şi este evident concepută de specialiştii în spionaj politic al serviciilor secrete sovietice, Vasile Luca era, de altfel, colonel al G.R.U. Cu toate că Ministerul Justiţiei şi Internele erau deja în mâna comuniştilor, ca şi Serviciul Secret, conducerea comunistă va dispune crearea unor unităţi paramilitare, care urmau a fi folosite în declanşarea unor tulburări violente, servind interesele partidului, respectiv ale sovieticilor. Majoritatea ofiţerilor de poliţie şi jandarmerie nu prezenta încredere din punctul de vedere al consilierilor sovietici şi nici din partea agenţilor NKVD, care acţionau făţiş în România. CC. al PCR, Strict Confidenţial, Nr. 4573/23.11.1946. Secretarilor responsabili ai PCR din: Urmare a deciziei Comitetului Central al PCR, de a constitui o gardă înarmată, de încredere (precum gărzile patriotice ale lui N. Ceauşescu şi „minerii" lui Ion Iliescu, – n.a), vă informăm prin prezenta de planul pe care trebuie să-l executaţi cu minuţiozitate: 1. Garda înarmată trebuie să fie recrutată din membrii de încredere ai Tineretului Comunist, care să îndeplinească următoarele condiţii: de preferinţă, necăsătoriţi, să aibă serviciul militar satisfăcut şi cunoştinţă perfectă a folosirii armamentului greu de infanterie, să fi dat dovadă că este un om de încredere, să fie gata să îndeplinească orice misiune. 2. Garda înarmată trebuie să fie la dispoziţia partidului, dar, pentru a preveni protestele reacţiunii, trebuie ţinut cont de următoarele reguli: lumina străzilor trebuie neglijată, în aşa fel încât cetăţenii să ceară întăriri poliţieneşti pentru a face faţă hoţilor. în acest scop trebuie să luaţi măsuri necesare, incitând presa locală să ceară constituirea de gărzi înarmate. Aceste gărzi trebuie formate, ţinând cont de prevederile paragrafului 1 menţionat mai sus şi trebuie să acţioneze numai în interesul partidului. Trebuie să se înarmeze un număr cât mai mare de muncitori, care vor fi folosiţi la timpul potrivit pentru interesele partidului. Odată constituită garda înarmată, ne veţi trimite listele aderenţilor pentru garda muncitorească, ce pot fi aduse la cunoştinţă populaţiei, cât şi cele confidenţiale privind garda de siguranţa. Secretar-general, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Paternitatea acestor documente aparţine lui Serghei Nicolaev, ofiţer INU (Direcţia de Informaţii Externe a NKVD). Nicolaev, cunoscut sub numele de Nicolau, în perioada redactării documentului, era adjunctul lui Gh. GheorghiuDej la Ministerul Transporturilor, urmând ca în scurt timp să preia Direcţia Serviciilor Secrete de la Emil Bodnăraş. Anii 1945-l947 vor fi perioada în care Direcţia de Informaţii Externe NKVD îşi va instala agentura în fruntea organelor de siguranţă din România. Reţelele secrete din ţară şi din străinătate ale Serviciilor noastre vor fi lăsate fie „în adormire" pentru o reactivare ulterioară, fie distruse. Agenţii secreţi ai SSI au fost predaţi de Eugen Cristescu conducerii NKVD. Acest aranjament l-a salvat pe Cristescu de la execuţie, deşi fusese condamnat la moarte în procesul mareşalului Antonescu. Mai mult, Cristescu oferă sovieticilor întreaga reţea a Intelligence Service-lui din România. Informaţiile şi documentele furnizate de Cristescu NKVD-ului vor alcătui o parte din rechizitoriul privind aşa-zisele legături de spionaj dintre conducerea PNŢ şi anglo-americani. în fapt, toate sintezele informative despre activitatea lui Iuliu Maniu, documente pe care Antonescu nu le folosise, vor fi interpretate şi readaptate de tribunal, pentru a demonstra că liderii opoziţiei au lucrat pentru anglo-americani. După ce a fost arestat, Pătrăşcanu va recunoaşte că a semnat graţierea lui Cristescu, din motivele amintite. în acest haos politic, social şi economic am trăit noi românii în ţara noastră, după al doilea război mondial şi după cum vedeţi şi după revolta populară din decembrie 1989, cu deosebirea că în prezent Occidentul ne monitorizează permanent, în toate domeniile de activitate şi chiar în profunzime. în aceste condiţii vitrege de viaţă, pe care le-am trăit în primii ani de după război, m-am instruit pentru muncă într-un sistem social-economic centralizat controlat şi dirijat de conducătorii comunişti. Perioada despre care nu pot să nu amintesc este cea de secetă cumplită, din anul 1946, de confiscarea grânelor din hambarele ţarănilor, pentru plata datoriilor de război, către sovieticii eliberatori. De „trenul foamei" care pleca din nordul Moldovei, cu oameni şi pe acoperişul vagoanelor, pentru a găsi ceva de mâncare oriunde în ţară, ajungând până pe meleagurile Olteniei şi Banatului, pentru a căpăta o traistă de făină, de grâu sai^pOrumb. Primul contact cu serviciile secrete din România Totul părea că se va sfârşi cu bine în acel an 1958, dar, într-una din puţinele zile pe care le mai aveam până la eliberare, am fost contactat de un civil foarte elegant, pe care nu-l mai văzusem în viaţa mea. Am fost întrebat direct dacă doresc să mă angajez în Serviciile Secrete după terminarea serviciului militar, ca radiotelegrafist şi tehnician radio, cu gradul de sublocotenent cu posibilitatea de a lucra în cadrul ambasadelor noastre, de oriunde în lume. Când el a terminat ce a avut de spus, eu eram hotărât în privinţa răspunsului, care avea la bază în primul rând dorinţa mea şi a colegilor de laborator din Uzina Electromagnetica şi a şefului nostru ing Constantin Faur de a reveni acolo unde eram aşteptat şi unde promisesem că mă voi întoarce după armată. Mai ţineam minte şi sfatul tatălui meu cum că armata este frumoasă doar să o priveşti şi nu puteam să uit că atât tatăl meu, cât şi bunicul din partea mamei spuneau mereu şi aşteptau încă ziua în care vor veni americanii să ne salveze de comunişti. Aşadar, răspunsul meu a fost categoric NU, deşi domnul foarte elegant îmbrăcat mi-a spus să mă mai gândesc. Al doilea contact cu serviciile secrete din România După revenirea la locul meu de muncă, în laboratorul de radio al serviciului tehnic PS (produse speciale), şi după scugerea unei perioade de timp de aproape patru ani, prin 1962, am fost vizitaţi de un grup de civili tot atât de eleganţi ca şi domnul din 1958, dar care, de această dată, au purtat o discuţie secretă cu şeful nostru de serviciu ing. Nae Ştefanescu. Am înţeles că era vorba despre o lucrare neobişnuită, de această dată foarte secretă, la care urma să participe un număr restrâns de ingineri şi tehnicieni, selecţionaţi după criterii numai de ei cunoscute şi care va dura cel puţin un an de. zile. Am fost informaţi că vom lucra în birourile noastre, în care nu vor mai intra alte persoane în afara celor cuprinse în liste, şi vom avea obligaţia să semnăm periodic unele angajamente de confidenţialitate, de parcă am fi produs arme de distrugere în masă. Şi totuşi nu era o glumă, lucrarea era atât de secretă, încât în ziua în care au venit din nou acei domni eleganţi, pe culoarele pe unde treceau ei şi cei care purtau pe braţe un SARCOFAG al SECURITĂŢII de mărime neobişnuită, nu mai circula nimeni şi nici uşile nu se mai deschideau la vreun birou sau atelier. Mai târziu am aflat că acesta era un cadou, un colac de salvare aruncat lui Gheorghiu-Dej de comuniştii dintr-o ţară vecină. Atunci a fost momentul în care imaginaţia celor mai curioşi din fire a început să producă scenarii care mai de care mai fantastice, cu urmări benefice pentru unii, pentru alţii comice sau tragice, iar noi, cei care ştiam de acum cine este beneficiarul unui nou produs electronic atât de secret, nu am fost speriaţi, dar ne priveam întrebători Unii pe alţii, Volumul de muncă ce ne aştepta pentru următorul an şi păstrarea secretului ne îngrijorau. Acum, după patruzeci de ani şi după scoaterea lor din exploatare, vă pot spune ce era în acel sarcofag uriaş şi ce a însemnat el pentru mine şi pentru dumneavoastră, cei care am fost cel puţin douăzeci de ani ŢINTELE LUI VII. Acel produs electronic foarte secret era un grup compact de patruzeci de magnetofoane profesionale, acţionate de un singur motor şi un singur ax de antrenare a benzii magnetice, care lucrau simultan sau în contratimp, pentru a nu se pierde nici o secundă din înregistrările convorbirilor telefonice interne şi internaţionale, a convorbirilor interioare din camerele de acasă, de la locul de muncă, de pe stradă, din parcuri şi de oriunde ne-am fi aflat. După numărul mare de posturi de cca o mie, m-am speriat de ceace ne aştepta pe noi toţi cei care urmam să fim ascultaţi. Mai târziu, după ani, am constatat cu îngrijorare în ce scopuri le utiliza, noul Preşedinte Nicolae Ceauşescu. La termenul stabilit, lucrarea a fost predată beneficiarului, iar noi cei desemnaţi pentru a o executa am fost răsplătiţi cu primele obişnuite şi cu o propunere discretă de transfer în vederea supravegherii şi întreţinerii în timpul exploatării lor. Toate aceste instalaţii erau interconectate cu toate sistemele de comunicaţii telefonice şi radio, prin repartitoarele pe care le-aţi văzut in acele secvenţe la TVR 1, din filmul realizat de Jana Gheorghiu la începutul anului 1990, din care au fost prezentate doar cele acuzatoare la adresa mea şi a colegilor mei din domeniul tehnic-operativ. Timp de douăzeci de ani şi eu, şi colegii mei de serviciu de atunci am fost ca şi dumneavoastră clienţii ocazionali sau permanenţi ai acestor infernale sisteme concepute la ordinul expres al lui Gheorghiu-Dej, în scopul cunoaşterii şi luării unor decizii ferme în cazurile de abatere de la linia partidului, dar şi pentru depistarea spionilor, sabotorilor din economia naţională sau pentru rotirea cadrelor. Oferta pentru angajare în acel serviciu tehnic era într-adevăr tentantă doar din punct de vedere material, în rest era o pedeapsă care s-a dovedit a fi greu de evitat. Condiţiile erau avantajoase, funcţie de ofiţer tehnic, fără a fi obligat să port haina militară, cu un salariu mai mare decât cel pe care îl aveam, în uzina Electromagnetica dar cu un program de lucru fară sărbători, fară duminici, Paşte sau Crăciun libere, iar nopţile, din şapte, trei erau albe, pentru că aceste magnetofoane mergeau zi şi noapte. Am dat răspunsul pe loc, am spus că doresc să urmez cursurile serale ale Institutului Politehnic Bucureşti şi nu pot renunţa la această dorinţă. Am dat pentru a doua oară un răspuns negativ, la propunerea acelor domni eleganţi şi ce-i drept foarte politicoşi. Am sperat că va fi ultima dată când mi se mai face o asemenea propunere şi am continuat să muncesc în acel loc, unde timp de zece ani crescusem, învăţasem o meserie frumoasă şi de unde puteam să urmez şi cursurile serale la Politehnică. Am considerat că este ultima şansă de a scăpa de Securitate şi am făcut tot ce a fost posibil pentru a ieşi din colimatorul lor, deşi ei aveau gânduri bune pentru mine. Mulţi tineri şi-ar fi dorit poate să fie chemaţi să lucreze în condiţiile oferite sau să nu mai vorbim de cei care ne invidiau atunci când lucram în birourile noastre cu paza la uşă, pentru a nu se deconspira lucrarea, pentru a ne proteja de privirile curioşilor şi invidioşilor trepăduşi cu funcţii de conducere în sindicat sau în PCR. Am decis atunci să-mi caut alt loc de muncă, indiferent unde, pentru a ieşi din vizorul lor chiar mai repede, pentru că nu eram dispus să inventez un alt motiv mult mai serios, mai credibil pentru ei, pentru a mă lăsa să-mi văd de treburile mele, de pregătirea pentru examenele pe care urma să le susţin în vara anului 1963. Al treilea contact Destin sau jocul întâmplării? O vorbă din bătrâni spune „Ce-ţi este scris în frunte-ţi este pus". Deşi reuşisem pentru început să obţin prin concurs un post de tehnician electronist la Institutul de Telecomunicaţii din Bucureşti sau o posibilă angajare la Institutul Politehnic Bucureşti, într-unui din laboratoarele Facultăţii de Electronică, la Catedra de Măsurători electronice a prof. univ. Mariana Beliş, destinul mă urmărea. Tânăr fiind, mai mult sau mai puţin convins de puterea destinului, am început demersurile pentru evadarea din calea celor din serviciile secrete. * A doua zi după obţinerea locului din Politehnică, am spus vestea cea bună noului meu şef de laborator, ing. Mircea Bărbulescu, care m-a felicitat şi mi-a spus că pot face cererea de transfer pe care el o va aproba. Am înaintat cererea Serviciului Personal în aceeaşi zi şi am aşteptat câteva zile, după care am întrebat secretara dacă pot să-mi iau cererea aprobată. „Nu s-a aprobat, mi-a răspuns la telefon, şi ar fi bine să vii tu la şeful de cadre." Aşa am şi făcut, în câteva minute am şi ajuns şi am întrebat dacă ştie cine nu a fost de acord cu transferul, pentru că şeful meu direct a semnat cererea fară nici o altă condiţie. Nici nu am apucat să termin fraza, că uşa biroului s-a deschis şi a ieşit chiar şeful serviciului de cadre, care mă cunoştea de la meciurile de fotbal de la care nu lipsea niciodată, şi cu un zâmbet sadic după părerea mea, dar amical mi-a spus că nu se aprobă pentru că avem foarte mult de lucru. M-a condus câţiva paşi pe culoarul pe unde venisem, întrebându-mă: „Ce, nu-ţi place aici unde lucrezi şi unde joci şi fotbal?" I-am spus că locuiesc prea departe de uzina Electromagnetica, în Bucureştii-Noi, şi vreau să merg din această toamnă la cursurile serale din Politehnică. Cu regret, a spus că nu a acceptat şeful cel mare şi nu are ce face. Supărat de răspunsul dat, am mers în laboratorul meu şi, fară să le spun colegilor şi şefului meu răspunsul primit, au înţeles că nu se aprobase. Şeful meu mi-a spus să nu fiu trist, pentru că mai este o soluţie, dar care mă va obliga să mai aştept încă două săptămâni, până la plecarea mea la Politehnică, şi mi-a sugerat să-mi depun demisia cu preaviz, iar după două săptămâni să cer cartea de muncă şi să mă prezint la noul loc. Am procedat aşa cum m-a sfătuit şeful meu, care era pe lângă un foarte bun inginer şi un bun sfătuitor, şi am lucrat încă două săptămâni la vechiul loc de muncă, dar trecând zilnic şi pe la viitorul meu loc pentru a efectua lucrările de laborator, care erau aşteptate de studenţii de la cursurile de zi în special. în aceste zile, am avut ocazia să constat că timpul este uneori elastic, se comprimă şi se destinde în funcţie de interesele pe care le avem, ajungând să cred că Dumnezeu este atât de puternic, încât noi, oamenii buni care credem în El, suntem optimişti şi puternici datorită credinţei noastre şi fericiţi datorită puterii Lui. Timpul a trecut mai greu în acele cincisprezece zile, dar a venit şi ziua în care mi-am luat rămas-bun de la colegii şi prietenii mei, de la regretatul meu şef de laborator ing. Mircea Bărbulescu, cel care îmi era ca un frate mai mare. Bun sfătuitor, după ce mi-a urat succes în viaţă, mi-a spus să nu uit că cei care m-au căutat în 1958 şi mi-au propus şi în 1962 să lucrez pentru ei, în securitate, nu vor renunţa la serviciile mele mai ales după lucrarea la care participasem în ultimul an, considerându-mă util în exploatarea acelor mastodonţi. în aceeaşi zi, am anunţat şi pe cei care mă aşteptau cu transferul la Institutul de Telecomunicaţii că nu am obţinut transferul şi cu regretele mele şi ale lor, după cum spuneau şi ei, am încheiat discuţia. A urmat o perioadă de nelinişte şi de nerăbdare de a mă vedea plecat din vizorul celor de la securitate. Pentru mine, acum nu mai conta salariul pe care urma să-l iau, chiar dacă aici la Politehnică era ceva mai mic şi nici soţia mea nu a obiectat. Cei de la serviciul personal mi-au spus că se vor strădui să-mi acorde un salariu cel puţin egal cu cel de la vechiul loc de muncă. Aşa s-a şi întâmplat, după câteva zile de la intrarea în noile atribuţii, am fost chemat la serviciul personal şi anunţat că s-a găsit un salariu mai bun pentru mine, dar cu condiţia să accept ca în cartea mea de muncă să fie înscrisă funcţia de lăcătuş mecanic, fapt care pe mine nu mă deranja, şi am fost de acord cu propunerea. Iată-mă la începutul anului 1963 la locul de muncă mult visat, mult mai aproape de casa mea, în alt mediu de lucru, cu perspectiva de a lucra şi urma cursurile serale în acelaşi loc. Cel mai plăcut gând era că cei de la securitate îmi vor pierde urma şi poate vor renunţa. Acomodarea cu noii şefi şi colegi s-a făcut destul de repede, la fel de repede m-am acomodat şi cu varietatea lucrărilor de laborator efectuate pentru practica studenţilor, care îmi ocupau plăcut timpul şi mă ajutau să-mi cunosc viitoarele teme ca student al aceleiaşi facultăţi. Dar nu a fost să fie aşa, în acest an 1963 aveam să trăiesc momente pe care nu mi le imaginam, speram să am o viaţă liniştită, mai ales că soţia mea născuse în luna iulie un băiat frumos şi sănătos şi nu se putea plictisi în orele în care eu aveam să fiu prezent la cursurile serale. Mi-am făcut iluzii deşarte, pentru că ce-i este scris omului în frunte-i este pus şi nu a trecut nici mijlocul verii şi am fost căutat la serviciu de un alt domn pentru acelaşi motiv, cu eternele oferte avantajoase şi chiar tentante, nu numai pentru unul ca mine, care simţeam din plin lipsa unei locuinţe, cu un confort cât de cât mai bun, acum când aveam şi un copil de crescut şi cu un salariu care recunosc că începuse să devină insuficient. Atunci am recunoscut că nu se poate şi cu varza grasă şi cu slănina întreagă. Mi-am amintit de vorbele ing. Mircea Bărbulescu, că nu voi scăpa niciodată de acei domni eleganţi până nu mă vor convinge să intru în securitate. Atât insistenţele lor, cât şi ofertele m-au determinat să accept. în final, pentru liniştea întregii familii, atât a soţiei, cât şi a soacrei mele, îngrijorate ca toate femeile că ginerele ar fi student seralist, cu colege şi colegi de toate vârstele, l-am căutat eu de această dată pe acel domn elegant, pentru a-i da un răspuns pozitiv. Am sunat la numărul pe care mi-l lăsase şi i-am spus că sunt de acord să mă angajez, cu condiţia să nu fiu obligat să port haine militare şi numai în domeniul tehnic. în zilele care au urmat, am şi fost supus unui examen medical, foarte amănunţit şi am fost găsit sănătos, cu excepţia unei sinuzite, pe care o contractasem la antrenamentele de fotbal, din timpul junioratului, care se desfăşurau în fiecare an începând din luna februarie, pe zăpadă şi viscol, când pe unii tineri nu-i puteai găsi decât la gura sobei sau în vreo sală de spectacol. Pentru a primi şi semnătura medicului ORL-ist al MI-ului, am fost obligat să fac un tratament destul de dur pentru a grăbi vindecarea în cel mult o lună de zile, astfel ca la începutul lunii decembrie să încep activitatea la noul loc de muncă. Am făcut tratamentul, am obţinut avizul şi cu nici o zi în plus sau în minus am fost anunţat că pe data de 1 decembrie 1963 să mă prezint la biroul de informaţii al MI-ului, de la podul Izvor. Toate erau bune şi frumoase până aici, mai puţin faptul că eu nu-i spusesem nimic şefei mele de la serviciu, doamnei prof. universitar Mariana Beliş, căreia îi purtam un respect deosebit şi pentru faptul că era o doamnă de o fineţe rară. Cum să-i spun şi când ar fi mai bine, pentru a nu o supăra prin iminenta mea plecare, fară a-i cere asentimentul. Mi-am luat inima în dinţi şi am deschis discuţia într-una din zilelele în care am considerat că era mai bine dispusă. Am început prin a mă scuza în cazul în care ceea ce îi voi spune o va supăra şi am început să-i povestesc pe scurt cum am fost pentru prima dată contactat de acei domni eleganţi, în anul 1958 şi cum am ajuns în final să renunţ la visul meu de a fi student, pentru a deveni pentru tot restul vieţii un militar de carieră, dar fară a purta haina militară. M-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus că nu este supărată că nu am consultat-o, iar, dacă eu mi-am făcut bine socotelile, cu atât mai mult se va bucura. Aceasta era realitatea, în comparaţie cu salariul care îl aveam acum, la douăzeci şi şase de ani, era şi momentul să-mi asigur pentru întreaga familie un viitor mai bun, fie ca inginer, după şase ani de seralist, fie ca militar activ din acel moment. Cu un zâmbet părintesc, mi-a spus să calculez bine paşii pe care îi voi face, spre binele meu şi al familiei mele, iar despre referinţele care ar fi solicitată să le dea vor fi foarte bune. Eram acum cu gândul la ce voi întâlni la noul loc de muncă, ce oameni, ce mistere ascund aceste servicii secrete din ţara noastră, în ce scop erau folosiţi acei mastodonţi, construiţi de noi, după cea mai modernă tehnologie cunoscută de noi la acea vreme. Am acceptat compromisurile, fară să ştiu ce mă aşteaptă. Nu se mai întâmplase niciodată să decid împotriva voinţei mele, iar regretele ar fi fost tardive în cazul nerespectării condiţiilor promise. A sosit şi ziua în care am fost anunţat să-mi iau rămas bun de la civilie, de la şefa mea şi de la cel care mă cooptase într-o lucrare de cercetare privind realizarea unui sistem de comunicaţii radio, utilizabil în subteranele minelor. Acest sistem era conceput de prof. univ. Cartianu, cu care lucrasem câteva luni la realizarea practică şi de care cu regret m-am despărţit fiind un domeniu care mă pasiona. Dar ce mai puteam face în acel moment, decât să-mi cer scuze pentru faptul că nu l-am anunţat din timp şi am promis că voi încerca să-mi rup din timpul liber atunci când va fi nevoie, cu acordul de principiu al noilor mei şefi. în aceste condiţii m-am despărţit şi de cei care au fost pentru mine o speranţă pentru realizarea dorinţei de a fi un bun inginer lăsând loc de bună ziua, aşa cum am lăsat şi cu un an în urmă la vechiul serviciu. Preţul cunoaşterii adevărului despre munca şi oamenii din serviciile secrete româneşti Condiţiile de la noul loc de muncă au fost însă vitrege, fiindu-mi imposibilă şansa de a colabora cu prof. univ. Cartianu, în realizarea practică a acelui sistem de comunicaţii pentru subteranele din minerit şi chiar mai mult, am primit ordin să nu mai lucrez ca radioamator-emiţător, pe nici o frecvenţă şi sub nici o formă, deşi aveam autorizaţie cu indicativul Y03JK. A sosit vremea, mi-a spus la telefon ofiţerul de cadre, pentru a fi prezentat noilor mei şefi şi colegi. Vorbele lui mi-au rămas în memorie şi m-au pus pe gânduri, până a doua zi când am intrat şi am văzut locul de muncă şi colegii. In tot acest timp m-am întrebat dacă am acceptat din interes material sau din curiozitatea de a şti ce se întâmplă într-un serviciu secret de informaţii. Pentru a mă linişti, am spus: „Doamne, ajută-mă!" aşa cum m-au învăţat mama şi preotul Clement de la biserica Bazilescu, unde am slujit când eram copil de numai zece ani. Am cerut soţiei să-mi pregătească pentru a doua zi costumul de haine, o cămaşă şi o cravată asortată, pentru a mă prezenta şi eu în faţa noilor colegi, în ton cu ei. Nu vă pot spune cât de greu mi-a fost să mă obişnuiesc îmbrăcat cu costum şi mai ales cu cravată pe care nu o mai folosisem de la nunta mea, dar ce poţi face dacă aşa purtau toţi cei din securitate. Iată-mă faţă în faţă cu noul meu coleg de minister, care mi-a strâns mâna tovărăşeşte şi mi-a spus pentru prima dată: „Să trăiţi! Vă rog să acceptaţi o plimbare pe Calea Victoriei, pentru că locul de muncă este foarte aproape, la câţiva paşi." La 1 decembrie, vremea era destul de frumoasă, am acceptat invitaţia şi în câteva minute am ajuns în dreptul unei porţi metalice în spatele căreia se afla postat un subofiţer, probabil de serviciu. Acesta ne-a salutat cu mâna la chipiu şi cu un „Să trăiţi!" pe cât de încet pe atât de scurt, lăsându-ne să trecem fără nici o legitimare. Am urcat la primul etaj, unde se afla biroul comandantului, care ne aştepta conform programului stabilit. în camera în care se afla secretarul, am fost invitat să mă fac comod, pentru că eram îmbrăcat totuşi de iarnă, cu palton şi fular, iar el, cadristul meu, s-a scuzat pentru a anunţa sosirea noastră. Nu am avut timp nici să-mi verific nodul de la cravată, că a şi ieşit, invitându-mă în biroul comandantului ca pe un personaj important, fară ca eu să găsesc ceva deosebit la un tehnician oarecare, venit pentru a fi pus la muncă, nu pentru a i se da onoruri. Când am păşit în interiorul biroului spre cel care mă aştepta, întâmpinându-mă cu o privire veselă, luminoasă, nu pentru că ar fi avut părul blond, frumos ondulat sau tenul alb, ci poate pentru că mă aşteptase cu interes justificat, de lipsa unui om de încredere în munca lor de mare răspundere, destul de complexă din punct de vedere tehnic. Ne-am strâns mâinile ca doi civili, aşa cum eram de fapt şi îmbrăcaţi, deşi ştiam acum că el avea gradul de maior, iar eu nici nu întrebasem dacă mi s-a dat gradul de locotenent, după care am fost invitat să iau loc într-unui din fotoliile din faţa biroului său, iar cel care m-a verificat, angajat şi condus până în acel birou a cerut permisiunea să se retragă. După un „Mulţumesc, eşti liber!" din partea maiorului şi un „Să trăiţi!"din partea celui care acum, la despărţire, nu mi-a făcut decât un semn amical de salut, am rămas doar eu şi acel domn prezentabil, elegant şi chiar frumos ca bărbat. Pentru câteva secunde, a păstrat un moment de tăcere, după care m-a întrebat dacă fumez, concomitent cu gestul de a mă servi cu ţigări, dintr-un pachet frumos colorat, cartonat şi parfumat. Aş fi primit acea ţigară, numai de plăcerea de a o mirosi, dar, cum eu nu fumam, am mulţumit politicos motivând că antrenorul meu de fotbal de la Uzina Electromagnetica, Ioan Lupaş, nu ne permitea să fumăm. „Foarte bine, mi-a spus, felicitări, dacă aţi avut voinţă, atunci nu veţi avea acest viciu." în continuare, mi-a spus că se bucură că am decis să intru în această activitate, că mă cunoaşte destul de bine din datele pe care le are de la serviciul de cadre şi din recomandările pe care le-a citit şi le-a apreciat ca foarte bune, de la persoane de prestigiu. După câteva întrebări, privind viaţa de familie şi pasiuni personale, a trecut direct la prezentarea locurilor de muncă pentru care aş fi putut să optez, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, după care puteam cere probabil o schimbare. Primul loc pe care mi l-a descris şi propus pentru al accepta era din domeniul instalaţiilor pentru „sonorizarea" unor interioare, iar al doilea loc era cel pentru care de fapt am fost solicitat cu un an în urmă. Mi-a spus că am dreptul să aleg locul pe care îl doresc şi am considerat normal să-i răspund cu aceeaşi amabilitate, fără să fiu prea mult rugat, că voi lucra acolo unde consideră domnia sa că este nevoie de mine, de cunoştinţele mele profesionale şi de puterea mea de muncă. Mi-a mulţumit, a apăsat pe butonul unei sonerii şi a cerut să fie chemat şeful biroului pentru care optasem. Rină la sosirea lui, am mai schimbat câteva cuvinte despre locul respectiv, ca program de lucru, tehnici folosite, urmând ca detaliile să le cunosc ulterior. Rină aici, impresia mea era foarte bună şi nu am avut de ce mă teme, era un om distins/ inteligent, prietenos, inspirând pe lângă multă prestanţă şi multă încredere şi seriozitate, ceea ce eu doream să întâlnesc în aceste servicii secrete de informaţii. După intrarea în birou a celui care avea să-mi fie şef sau comandant de această dată, fiind de acum şi eu militar chiar şi numai pe hârtie, dar la ordin, m-am ridicat pentru a mă prezenta. Acest şef era fără exagerare un om de aproape doi metri înălţime, la fel de chipeş şi cu acelaşi grad ca şi mr. Ovidiu Diaconescu, care s-a prezentat mr. Arghiropol şi nimic mai mult, ţinându-mi mâna strânsă fară să mă mai lase, parcă pentru a nu mă pierde pe drumul până la biroul lui situat Ia acelaşi etaj unu. Mr. Arghiropol era, după cum am aflat mai târziu, unul dintre puţinii specialişti în electronică pentru munca Serviciilor Secrete de Informaţii (SSI) din România antebelică, lăsat în viaţă de comunişti, cu condiţia de a pregăti noi generaţii de specialişti în acest domeniu. Gestul maiorului Arghiropol l-a încântat pe cel care cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă mă primise ca şef al Comandamentului de . Tehnică Operativă şi Transmisiuni, iar acum i se adresa noului meu şef, destul de amical, spunându-i că a vorbit el cu Geartu şi nu sunt probleme. Mulţumit de mine, poate din experienţa pe care o avea cu oamenii, m-a caracterizat pe loc poate ca băiat bun şi m-a prezentat subalternilor săi, când am ajuns în noul compartiment, ca pe fiul lui, ca noul coleg de muncă. Am fost plăcut surprins să văd un colectiv format numai din tineri care nu depăşea treizeci de ani, prietenoşi, veseli şi, culmea curiozităţii, nici unul nu purta cravată ca mine sau ca aceia pe care eu îi întâlnisem până atunci. Am fost invitat să iau loc la unicul birou liber, iar în încăpere se mai aflau încă cinci birouri la care erau instalaţi ceilalţi, de acum colegi, tot tehnicieni şi ei ca şi mine şi probabil angajaţi şi ei în acelaşi scop, de a apăra ţara de hoţi şi de duşmanii poporului, nu ai comunismului. M-am făcut comod, mi-am scos chiar şi cravata pentru a nu face notă discordantă, după care am şi început să primesc date, informaţii despre modul de lucru, despre mijloacele tehnice din dotare, despre locurile pe care trebuia să le vizităm, urmând ca cele mai mici amănunte să le dobândesc pe parcursul anilor, până voi ieşi la pensie din DSS, după cum le plăcea să glumească. Pentru ca primirea mea să fie sărbătorită, au adus în grabă de la bufetul unităţii sticle cu sucuri şi câteva gustări, pe care nu le-am refuzat, fiindu-mi plăcut gestul lor şi sincer să fiu erau binevenite. în tot timpul cât am gustat din bunătăţile aduse, am şi stabilit ca a doua zi să fac parte din echipa ce urma să viziteze un castel. Ba chiar făcusem şi pregătirea materială, urmând ca a doua zi de dimineaţă să ne întâlnim în Gara de Nord pentru prima călătorie din viaţa mea de ofiţer tehnic specialist, în cu totul alte domenii, în cel tehnic-operativ şi transmisiuni cum era el numit în Departamentul Securităţii Statului de atunci. Dar, când este stabilit acolo sus, când Dumnezeu nu te lasă să apuci pe alte căi, ci doar pe calea pentru care te-a hărăzit, atunci apare ceva sau cineva care îţi schimbă direcţia de mers, viitorul, sensul vieţii. Aşa a apărut, în jurul prânzului, după doar câteva ceasuri de cunoaştere a activităţii în primul serviciu, un alt comandant elegant, chipeş şi simpatic, pe care îl cunoşteam din timpul executării acelor mastodonţi la Hlectromagnetica, în anul 1962, şi de la testul privind cunoştinţele teoretice din domeniul electronicii, efectuat cu câteva luni în urmă în faza de întocmire a dosarului meu de angajare. Cel care ştia despre mine totul şi a dorit angajarea mea în sectorul pe care îl conducea era lt. mj. ing. Istifie Geartu, care acum intra pe uşa biroului unde mă aflam, hotărât să-şi recupereze ceea ce îi aparţinea de fapt şi de drept, pentru că mă selecţionase şi îşi dăduse avizul pentru angajarea mea, doar în sectorul pe care îl conducea. Eu nu fugisem de lt. mj. Geartu, acceptasem doar propunerea comandantului acelei unităţi militare, locul în care aveau nevoie de mine în domeniul tehnic, loc în care am pregătit doar prima mea misiune, care s-a încheiat cu o sumară instruire şi o plăcută întâlnire cu acei tineri simpatici ca şi şeful lor. Cum în armată ultimul ordin se execută, m-am conformat ordinului noului meu şef, mai ales că a precizat că a vorbit cu comandantul unităţii. De fapt, la intrarea sa în biroul în care mă aflam, a întrebat „Ce faci tovarăşu', cum ai ajuns aici ?" şi, fară să mă lase să-i răspund, m-a întrebat zâmbitor: „Unde îţi sunt hainele?", la care am răspuns şi eu zâmbitor şi am arătat spre cuierul unde se aflau. Lăsând gluma, le-a spus celorlalţi din birou că eu am fost angajat pentru compartimentul dânsului şi a vorbit cu mr. Ovidiu Diaconescu; „Aşa că, hai să mergem, să-ţi vezi noii colegi şi aparatele la care ai lucrat." Cu scuzele de rigoare, mi-am luat rămas-bun de la foştii mei colegi şi de la fostul meu şef pentru câteva ore, şi l-am însoţit pe cel care îl cunoşteam şi care urma să-mi fie şef de acum încolo. Am intrat într-o cameră mică de la parterul aceleiaşi clădiri, un fel de hol îngust, în care nu pătrundea nici. lumina zilei, după care am intrat într-o altă cameră, ceva mai mare, în care nu vedeam decât flşete metalice şi o fe-, reastră de aerisire, mai mult decât de iluminare naturală. A deschis o altă uşă şi am pătruns într-un hol cu fereastră,[ prin care trecea doar un sfert din lumina zilei, cu iluminatul mai mult artificial, dar întâmpinat de un aer curat şi răcoros ca cel de la munte. Aici era situată graniţa dintre lumea secretă şi cea nesecretă, aici era camera unde nu se mai intra cu hainele şi încălţămintea cu care se mergea în celelalte încăperi din clădirea respectivă şi cu atât mai mult pe stradă, iar în acea cameră cu multe fişete, se schimba în mod obligatoriu ţinuta, mai ceva ca la moscheile turceşti. Atunci, am păşit pragul dintre cele două lumi, dintre cea care se vede şi se aude în mod obişnuit şi lumea care se aude în şoaptă, în taină, în culisele puterii sau în intimitatea locuinţelor, de oriunde ar fi ele şi în orice limba de pe glob, pragul dintre lumea pe care o ştim cu toţii şi lumea din acea sală plină cu magnetofoane şi alte sisteme electronice profesionale construite de noi românii^fără să ştim ce funcţii vor îndeplini cândva. Toată această sală, cu o suprafaţă de aproximativ două sute de metri pătraţi, deşi plină de tehnică, era supravegheată doar de trei oameni, dintre care un tehnician care intervenea doar atunci când se declanşa o alarmă. Sala era iluminată artificial, dar destul de bine, iar aerul condiţionat era asigurat de o instalaţie ca o uzină, care nu permitea nici unui fir de praf să pătrundă pe canalele ei de aerisire. Culoarea pardoselii era de un verde plăcut, odihnitor ca şi culoarea întregii aparaturi electronice, pentru a nu crea o stare de disconfort celor care o supravegheau. După o trecere în revistă a întregii săli şi după prezentarea celor care erau de serviciu, ca noul lor coleg, am fost întrebat ce părere am, dacă îmi place să lucrez aici. Am spus desigur da, mai ales că aflasem că pe majoritatea dintre cei care lucrau aici îi cunoşteam de la Electromagnetica. Faptul că şeful actual mă cunoştea, o parte dintre colegi mă cunoşteau, iar tehnica pe care o construisem cu ani în urmă o cunoşteam, nu a fost nevoie decât de două zile de acomodare pentru a fi lăsat să răspund de tot acest sistem diabolic, conceput şi realizat dintr-un motiv foarte important din punct de vedere strategic, al siguranţei naţionale a României, din păcate deturnat în interesul conducerii PCR-ului. Dacă acest sistem de supraveghere electronică a întregului teritoriu ar fi fost pus, aşa cum se declara, numai în slujba României, societatea românească ar fi prosperat, ar fi trăit liniştită, fericită, fără grija zilei de mâine, fără teama unor acţiuni teroriste de distrugere a unor obiective industriale sau instituţii militare sau civile. Teamă de nou nu am avut niciodată, dar acum a existat doar o emoţie în faţa noului, mai ales în prima noapte albă pe care am avut-o, fiind cum am spus inclus în programul normal de ture, fară duminici, fară Paşte, Crăciun sau anul nou liber, după doar două zile de acomodare. Atunci am intrat în mod indirect în contact cu obiectivele numerotate, fară să ştiu cum se numeau cei ascultaţi, care nu aveam cum să ştiu nici cine sunt, nici cu ce se ocupau, fiind interzisă prin ordin intrarea pe posturi, a noastră a celor care deserveam din punct de vedere tehnic sistemul. Ofiţerul care hicra în informativ şi avea răspunderea păstrării secretului obiectivului, a laturii intime şi a intereselor sale personale şi de familie avea cunoştinţă de toate acestea pentru că doar el avea dreptul să asculte ce se înregistra pe postul respectiv. De fapt noi tehnicienii, aveam notat obiectivul cu un număr, iar operatorul de pe centrală folosea un nume legendar pentru fiecare obiectiv, pentru a nu deconspira numele real în discuţiile sau înscrisurile cerute de cabinetul 1 sau 2 din CC al PCR. Notele informative şi artele de constatare erau folosite pentru întocmirea unor dosare de urmărire, în justiţie şi pedepsirea nesupuşilor PCR-ului, dar păstrate în ograda securităţii, pentru a nu fi acuzat PCR-ul. Şi eu, spre exemplu, am fost şi sunt şi în prezent „obiectivul Petre pentru interceptarea telefoanelor, corespondenţei şi filajului prin toate mijloacele tehnice operative", pentru faptul că în oct. 1989, am declarat în şedinţa PCR de cartier, unde eram obligat să activez ca pensionar din 1987, că mă abţin în privinţa realegerii lui N.Ceauşescu la al XIV-lea Congres. - Atunci, în mod conştient, am fost inclus în baza de date a PCRului, am devenit obiectiv al DSS-ului, al foştilor mei colegi şi al SRI-ului de după 1989, cu numele conspirativ PETRE, după cum veţi afla din PARTEA a Il-a a destăinuirilor mele. Acest nume poate fi întâlnit în toate notele informative ale ofiţerilor, din cele trei unităţi ale Serviciului Român de Informaţii, respectiv, UM 0198,0221 şi 0223, care m-au avut ca obiectiv, depuse la dosarul meu penal, la ordinul generalului Vasile Lupu, adjunct al lui Virgil Măgureanu, şi culmea, şi al procurorului general al României, Nicolae Cochinescu, pentru motive politice în fond, nu pentru pericolul care ü prezentam eu pentru siguranţa Naţională a României. Răspunderea pentru toate necazurile ce se abăteau asupra unei persoane care era urmărită pentru acţiunile sale politice şi nu de altă natură, doar a celor care afectau interesele familiei conducătoare, a lui Dej sau a lui Ceauşescu sau ale altor conducători comunişti, nu poate fi pusă de cât pe seama celor care au decis politic urmărirea, şicanarea şi pedepsirea acelei persoane. Ei, cei de la cabinetele „unu" şi „doi" al PCR, ordonau cine şi cât timp să fie supravegheat,, să fie lăsat sau luat în lucru de anchetatorii care nu erau ai securităţii, ci infiltraţi ai Partidului Comunist Român în corpul tehnic-operativ. Când românii vor înţelege acest sistem de acoperire, de mascare a acţiunilor de supraveghere şi represalii, asupra ; • adversarilor lor politici, unitatea naţională se va reface în mod sigur, sau când specialiştii din fostele şi actualele servicii de informaţii, uniţi pentru acelaşi ideal şi sub acelaşi ' ; nume, vor fi lăsaţi de politicieni să-şi facă datoria de' j onoare, de a scoate la lumină faptele şi mai ales făptuitorii, nevrednici de a se numi români. Dar să lăsam scuzele sau acuzele la adresa unora şi să>l trec la povestea vieţii mele de „securist", după cum unii ne incriminează laolaltă, fară pic de discernământ, fără a fi conştienţi că o ţară fară profesionişti în domeniul informativ operativ este vulnerabilă în faţa oricărui pericol venit fie el în domeniul politic, economic, social, militar ] sau de orice natură. ; Ştim cu toţii că tehnicii-operativi profesionişti care ne-am iubit şi ne iubim ţara, că noi şi munca noastră, a celor din temuta instituţie, eram suspectaţi de activul de partid, de „conducătorii iubiţi", de lipsă de loialitate, ajungându-se la pedepsirea unora dintre comandanţi, aşa cum veţi vedea din derularea evenimentelor trăite de mine şi de comandanţii noştri profesionali, nu politici. Momentul unei schimbări în viaţa mea şi în munca tehnic-operativă s-a produs nu după doar câteva ore ca în prima zi de muncă în securitate, ci după aproape trei ani, dar tot cu ajutorul celui care îmi era şef profesional, acum cpt. Geartu. Acest om a avut totdeauna o influenţă fastă asupra mea, de când l-am cunoscut în 1962 şi până în prezent, pentru că şi acum a intervenit în mod indirect, prin întrebarea pe care a pus-o într-o zi tuturor colegilor mei de muncă. întrebarea consta în cererea sa expresă de a ne hotărî, unul singur dintre noi, cei şase tehnicieni, să acceptăm să lucrăm în alt compartiment din subordinea sa, dar care necesita deplasarea şi în teritoriul ţării, la interval de două săptămâni sau de două ori pe lună, pentru întreţinerea aparaturii învechite de interceptare electronică, din dotarea colegilor noştri din provincie.

Istoria navigatiei  de A.Thomazi                                                                   I       Trebuinţa de a naviga”. — Vasele egiptene şi greceşti. — Piroga oceanică şi cabotorul roman. — Exploratorii din antichitate. — Utilitatea meteorologiei. — Navigaţia vara. — Navigaţia în lungul coastelor. — Pilotajul şi Instrucţiunile nautice. — Distanta şi vitesele pe mare.     Fără să mergem până la arca lui Noe, care nu era decât o casă plutitoare, nici până la trunchiurile de arbori scobiţi, pe care oamenii primitivi îi făceau să înainteze servindu-se de mâini ca de rame, este sigur că origina navigaţiei se pierde în negura primelor epoci ale umanităţii. Picturi şi sgârieturi pe pereţi, datând de mai mult de 50 secole, ne arată, încă de pe atunci, vase cu vâsle şi cu pânze; iar faptul că astfel de imagini au fost descoperite atât în Scandinavia cât şi pe ţărmurile Mediteranei, ne dovedeşte imposibilitatea de a atribui prioritatea lor unui popor sau altuia. Dar Orientalii – Egipteni, Cretani, Fenicieni, Eleni – se bucurau de condiţiuni geografice şi climaterice care nu se întâlneau în Nord; afară de aceasta ei aveau grije să noteze ceeace făceau (nu însă fără oarecare împodobeli), în documente dintre care multe au ajuns până la noi. Aşadar numai la ei putem studia Istoria vaselor antice, ca şi pe aceea a mijloacelor folosite pentru cârmuirea lor. Pare cel puţin probabil că la început s’au costruit vase de pescuit şi că acestea au fost folosite pentru deplasarea dela un punct la altul, în lungul coastelor, spre a se merge mai repede şi mai comod decât pe uscat, de exemplu traversând un golf sau ocolind o limbă de pământ. Nu exagerăm, fără îndoială, afirmând că folosirea vaselor este mai veche decât a căruţelor, căci acestea din urmă cereau prealabila invenţie a roţilor; navigaţia este poate cea mai veche dintre toate artele. De altfel, Plutarc spune lui Pompei: „este neapărată nevoie să navighezi, nu însă să trăeşti”. Într’o bună zi, îmbarcânduse pentru unul din aceste drumuri scurte şi uşoare, câţiva oameni au fost smulşi, cu vasul lor, de o furtună care i-a aruncat pe un mal îndepărtat; au găsit acolo produse utile şi preţioase şi, aducându-le acasă, s’au întors să mai aducă şi altele. În acest mod s’au stabilit, cu siguranţă, relaţiunile dintre Egipt şi Creta, a căror existenţă pare să fi fost activă de acum 4000 ani. Prin anul 3200 înainte de era noastră, un faraon, numit Snewru, a sărbătorit sosirea a 40 de vase încărcate cu lemn de cedru, venind din Biblos în Fenicia. În aceeaşi epocă, sau cam pe atunci, flotele egiptene mergeau la încărcare pe ţărmurile Mării Roşii, până la strâmtoarea Bab-el-Mandeb, căutând parfumuri, droguri şi altele. Iar primele călătorii ale Cretanilor spre Orient, dincolo de stâmtoarea Siciliei, nu par deloc mai puţin vechi. Cunoaştem, din numeroase reprezentaţiuni grafice contemporane, corabia egipteană din acele vremuri. Coca ei era îngustă, subţiindu-se spre capete, extremităţile ridicate sus, având forma destul de asemănătoare cu aceea a gondolelor veneţiene: după toate probabilităţile, Egiptenii păstraseră formele bărcilor de pe Nil, convenabile pentru a fi trase la mal, dar puţin favorabile navigaţiei pe o mare agitată. Sub influenţa Cretanilor, apoi a Fenicienilor, silueta s’a modificat încetul cu încetul, a devenit mai înaltă la mijloc, păstrând totuşi, la pupă şi la proră, platforme şi mai înalte. Lungimea totală depăşea numai rareori 20 m, iar adâncimea sub apă nu atingea nici 2 metri. În lungul bordurilor erau aşezate bănci pentru 30 de vâslaşi (2 vâslaşi pe fiecare bancă), lăsând liber în mijloc un spaţiu în care se încărcau mărfuri şi se îmbarcau călători. Fiindcă trebuiau să se lupte deseori, – căci pirateria nu pare nicidecum mai puţin veche decât navigaţia – pe platformele din faţă şi din spate erau aşezaţi soldaţi, care trăgeau cu arcul, până în clipa abordajului. În plus, erau un căpitan, un pilot, un vătaf al ocnaşilor şi 4 mateloţi pentru manevrarea velelor. Fiecare dintre ei nu aveau deci la bord decât un loc extrem de redus şi, în aceste condiţiuni, călătoriile pe mare nu erau, evident, escapade de plăcere.   * *           *   Putem foarte bine să nu plecăm pe mare decât pe vreme frumoasă, căci furtunile se stârnesc repede în Mediterana, iar vasele atât de puţin apărate contra valurilor, riscau în trecut să fie răsturnate. Naufragiile erau dese iar marinarii care scăpau din ele povesteau întâmplările prin care au trecut cu groază şi, în plus, imaginaţia orientală le mai şi împopoţona. Marea era populată cu monştri, zei duşmănoşi deslănţuiau în fiecare clipă vânturi în contra cărora navigatorii nu puteau lupta decât cu ajutorul altor zei; omul, plutind pe acest element mişcător şi inexplicabil, se simţea în puterea fiinţelor superioare, teribile, şi ale căror capricii nu puteau fi prevăzute. Fiecare loc îşi avea legenda lui: la capul Male, Poseidon însuşi trimetea rânduri-rânduri de valuri împotriva corăbiilor, silindu-le să se întoarcă din drum; la intrarea în Bosfor, stâncile Simplegade nu lăsau printre ele decât o trecătoare îngustă, închizându-se în urma acelor marinari neprevăzători, care încercau să le străbată; cei care pătrunseseră în Sirta Mare, au fost reţinuţi acolo timp de săptămâni şi chiar de luni, de curenţi duşmănoşi; peste tot valurile erau vecine cu stâncile ascunse sub apă şi navigatorii cădeau din Charybda în Scylla. Aşa dar, nu ne mai mirăm că Ulysse – mare navigator cu toate acestea – răspunse lui Calypso, când aceasta îi oferă mijlocul să-şi construiască o corabie, cu care să se întoarcă acasă: „Nu întoarcerea mea, ci moartea mea o vrei, Zeiţă, când îmi spui să mă avânt peste prăpăstiile mării, să înfrunt ameninţări şi pericole peste care vasele cele mai fine, cu mersul cel mai repede nu pot trece, chiar dacă Zeus le dă un vânt favorabil” Pentru înţeleptul Anacarsis, care trăia în Secolul al 6-lea înainte de Christos, existau „trei feluri de oameni: viii, morţii şi cei care sunt pe mare“. Şi, 800 ani după Homer, Horaţiu mai scria: „avea puterea stejarului şi o triplă centură de aramă în jurul pieptului, acela care, cel dintâi, a lansat pe marea teribilă o barcă uşoară, şi nu s’a temut nici de năvalnicul vânt al Africei, luptând cu Acvilonul, nici de tristele Hyade, nici de turburarea lui Notus, acest stăpân atotputernic al Adriaticei, fie că vrea să întărâte, sau să potolească valurile. De care chip al morţii să se mai sperie acela care a văzut, fără să plângă, monştrii înotând şi marea bântuită de valuri, şi stâncile infame acrocerauniene!” Este drept că aceşti poeţi, sau aceşti înţelepţi, erau făpturi de pe uscat; oare în zilele de azi, se îmbarcă un cetăţean trăit în mijlocul ţării, pe cel mai solid pachebot, fără o teamă ascunsă?     * *           *   În lungul interval care separă epoca homerică de secolul lui Augustus, vasele nu au făcut prea mari progrese. Lungimea lor abia de se dublase, căci, după Lucian, în secolul al 2-lea înainte de Christos, Isis, ale cărei dimensiuni colosale stârniseră admiraţia Atenienilor, nu avea mai mult de 45 m dela proră până la pupă: această dimensiune, pe atunci excepţională, a ajuns astăzi aceea a unui vas de pescuit mijlociu sau a unui cargobot mic. Odată cu lungimea a sporit şi înălţimea cocii, iar cea mai mare parte de vase au început să fie acoperite cu o punte, ceea ce făcea să le crească mult de tot siguranţa. Doar armătura lor rămânea, mereu, aproape aceeaşi, în vremea lui Cezar ca şi a lui Sesostris. Acest echipament cuprinde un catarg unic, înfipt spre mijlocul lungimii cocii, iar de el era legată o pânză dreptunghiulară fixată de o vargă orizontală Dela vârful catargului spre proră şi spre pupă, erau întinse straie şi sarturi, asigurând soliditatea catargului şi îngăduind replierea lui pe punte, atunci când se merge cu vâsle, pe vreme calmă, sau cu vântul în faţă. Încă nu existau hobanele (pataraţine, servind de sprijine laterale catargului): de aci imposibilitatea de a merge cu o viteză diferită de aceea a vântului din spate, căci dacă vântul sufla într’o parte, catargul s’ar fi rupt cu siguranţă. Este curios să se compare vasele antice, în această privinţă, cu prosul sau piroga cu cârmă de care se servesc indigenii din arhipelagul Molucelor, probabil încă din timpurile cele mai vechi, şi pe care Anson le descria astfel, prin (750: „Prosurile sunt de o construcţie care ar face cinste naţiunilor celor mai civilizate. Nu se poate imagina nimic mai convenabil pentru navigaţia între aceste insule, situate toate aproape pe acelaşi meridian, între limitele vânturilor alizee, şi unde, prin urmare, trebuesc vase care să poată naviga cu vântul dintr’o parte. „Construcţia lor este cu totul diferită de ceea ce se obişnueşte în restul lumii. Corăbiile noastre au prora diferită de pupă, şi cele două flancuri asemănătoare: dimpotrivă, prosul are prora asemenea cu pupa, iar cele două flancuri, diferite. „Unul dintre ele, care trebue să se găsească totdeauna în partea de unde suflă vântul, este plat, în timp ce cel de al doilea este curb, ca la vasele obişnuite. Această formă, şi lărgimea mică a prosului, le-ar face să se răstoarne repede sub vele, dacă nu s’ar lega de ele un fel de cadru, montat pe partea expusă vântului şi susţinând o grindă scobită în forma unei bărci mici: greutatea acestui cadru ţine prosul în echilibru, iar bărcuţa, aflată la extremitatea lui, şi scufundată în apă, îl susţine şi îl împiedică să se răstoarne… „Astfel de vase merg mai bine decât oricare altele cu vântul în coastă şi au posibilitatea uşoară să meargă într’o parte sau într’alta, schimbând numai pânzele, fără să vireze vreodată de bord”. Prosurile sunt conduse cu ajutorul unui palier, pe care îl manevrează un om aşezat la pupă. Acelaşi a fost, însă, sistemul pe toate vasele din antichitate şi chiar până în Evul Mediu. Ceea ce se numea cârmă, era o vâslă aşezată în apropiere de coada corăbiei, vâslă care se înclina pentru a face vasul să se îndrepte într’o parte sau alta. Vasele mari aveau două, câte una pe fiecare bord, acţionate fiecare printr’o pârghie. Când zicem, însă, „mari”, cuvântul nu are, bine înţeles, decât o valoare relativă. Nu este probabil că vasele vechi să fi deplasat mai mult de 250 sau 300 tone, ceea ce corespunde cu tonajul vaselor cu pânze întrebuinţate şi azi pentru cabotajul în lungul unora din coastele Europei. Fiindcă lipsesc alte motive, trebue să admitem că tonajul era limitat la aceste cifre, tocmai de dificultatea de manevrare cu o cârmă atât de rudimentară. Câtă vreme vasele au fost destul de uşoare, era deajuns ca ele să fie trase la mal pe plăji pentru a fi încărcate sau descărcate: pentru acest cuvânt, fundul lor se făcea plat, iar chila nu a apărut decât mai târziu. S’a simţit apoi nevoia să se construiască porturi, spre a se înlesni operaţiunile comerciale, iar Romanii s’au dovedit tot atât de îndemânatici în lucrări hidraulice ca şi în cele de zidărie; ceea ce a mai rămas din Ostia, din Chercheli şi din alte porturi, lasă să se vadă urme de cheiuri care dădeau marinarilor toate înlesnirile de dorit. Cu toate acestea, porturile propriu zise rămâneau rare – aşa cum sunt şi azi – şi a fost întotdeauna necesară oprirea în faţa anumitor puncte ale coastei; în acest scop, încă dela început, se foloseau pietre mari, ca ancore. Mai târziu, s’au întrebuinţat cârlige de fier, căngi formate din mai multe cârlige aranjate în jurul unei tije centrale, în cele din urmă ancora veritabilă, caracterizată printr’un ax transversal, sau traversă, perpendicular pe planul „ghiarelor”, adică al punctelor care se agaţă de fund: traversa este aceea care asigură acest mod de agăţare, şi invenţia ei, datând probabil din veacul al 6-lea înainte Christos, era de o importanţă capitală. Ancora cu traversă este folosită şi astăzi pe multe vase, aşa cum au cunoscut-o Romanii şi Grecii. De altfel, nu a rămas ea, în toate ţările, simbolul maritim prin excelenţă? Aceste vase de mărime mijlocie, pe care un val mai mare risca să le umple cu apă sau să le răstoarne, care nu puteau să meargă cu pânzele decât în sensul în care sufla vântul, au făcut totuşi călătorii a căror întindere şi îndrăsneală merită admiraţia noastră. Savanţii discută datele la care navigatori mediteraneeni au ajuns în Atlantic pe de o parte, la Marea Neagră pe de altă parte, şi rolul pe care l-au avut, în aceste descoperiri, Fenicienii, Cretanii şi Grecii. Acestea sunt subiecte în care se pot aventura numai specialiştii, iar neînţelegerile dintre ei arată cât de nesigure le sunt concluziunile. Totuşi, putem privi ca sigur faptul că la începutul secolului al 12-lea din era noastră, nu numai că întreaga Mediterană fusese parcursă, dar şi că se instalase, de pe atunci, un stabiliment fenician, dincolo de strâmtoarea Gibraltar, la Gades (actualul Cadix). Este tot atât de sigur că înainte cu 1000 de ani, cel puţin, înainte de Christos, cositorul din Cornwill şi din Bretania, aurul din Irlanda şi chihlimbarul din Jutlanda, ajungeau în Mediterana orientală, şi ajungeau pe mare, căci nu există nici o cale de comunicaţie prin pădurile nesfârşite, locuite de triburi barbare, care acopereau continentul european. Dar numai marinarii orientali asigurau aceste transporturi, sau şi cei din Nord lucrau alături de ei? Este imposibil să se ştie. Ceea ce pare demonstrat este că, încă din acea vreme, constructorii navali din Europa occidentală îi egalau aproape pe cei din Mediterana, şi că existau curente de schimb din insulele britanice în Scandinavia, pe de o parte, şi şi spre Galia pe de alta. La fel ca şi Marea Egee, Marea Neagră şi cea a Nordului, au trebuit să fie socotite, din primele vremuri, mai de grabă ca trecători, decât ca bariere. Cei care au străbătut pentru prima dată Kattegatul şi Sundul, pentru a pătrunde în Baltica, poate înainte de anul 1500, nu au fost nici mai puţin curajoşi, nici mai puţin îndemânatici ca echipajul faimosului vas Argo, pe care Jasson l-a adus prin anul 1250 în Marea Neagră, să cucerească lâna de aur, deşi nu ne-au lăsat nici o urmă. Dimpotrivă, expediţia argonauţilor a fost subiectul uneia şi chiar a mai multor poeme, în care peripeţiile ei sunt atât de bine încâlcite cu poveşti fabuloase, încât eroii ei au trecut în rândul semizeilor. Tot aşa nu ştim nimic nici despre luptele în care popoarele nordice s’au înfruntat timp de secole, dar privim pe copiii noştri cum învaţă cu de-amănuntul, încă dela dela vârsta de 12 ani, povestea certurilor care iscau, interminabile, între oraşele Greciei antice. Mai puţin minunată, dar mai remarcabilă prin îndrăsneala ei, este prima circumnavigare a Africei (plecarea prin Marea Roşie şi întoarcerea prin Glbraltar), despre care ne vorbeşte Herodot. Ea a avut loc pe la anul 600-595 înainte de Christos şi a fost efectuată de Fenicieni aflaţi în serviciul regelui Egiptului, Nechao. Lipsa lor de acasă a durat 4 ani, căci se opreau toamna, semănau grâu şi aşteptau recolta, ca să plece mai departe. Au mers mai mult de 20.000 km, ceea ce constitue un record surprinzător, şi trebuiau să treacă 2000 de ani până când Bartolomeu Diaz să descopere Capul Bunei Speranţe, pe lângă care ei au trecut cei dintâiu. Expediţiunea avea, bineînţeles, un scop comercial; dar rezultatul el principal a fost să arate că Africa – Libia, cum i se zicea atunci – se întindea cu mult mal departe decât se credea. Nu merita, însă, oboseala să se meargă atât, pentru a nu se găsi decât ţinuturi sălbatece, care nu ofereau nici o perespectivă pentru schimburi profitabile. Călătoria a avut atât de puţin interes practic, că nimeni nu a mai întreprins-o, şi a fost multă vreme uitată. Cartaginezii, popor de comercianţi prin excelenţă, au redeschis seria călătoriilor de descoperiri, necesare fie pentru a-şi asigura monopolul importurilor de cositor din Bretania, cum a făcut Himilcon prin anul 500, fie pentru a întemeia colonii pe coasta occidentală a Africei până la Carmen, cea ce a constituit, cam tot pe atunci, opera lui Hannon. Două secole mai târziu, marsiliezul Pytheas a ocolit Scoţia mergând probabil până în Norvegia, în timp ce Grecii învăţau drumul Golfului Persic, de unde aduceau mirodenii, parfumuri şi perle. Puţin câte puţin, cunoaşterea lumii s’a întins, curente comerciale s’au stabilit şi navigaţia a ajuns o rutină. În primele secole ale erei noastre, corăbii comerciale romane şi greceşti făceau drumuri aproape regulate până în Indiile orientale (câteva dintre ele au ajuns chiar până în golful Tonkin) şi prin toate mările Europei. Nu este locul aci să relevăm etapele acestui progres, ci numai să indicăm prin ce mijloace au fost parcurse aceste etape.   * *           *   Dacă, prin minune, unul din marinarii care au condus armata greacă sub zidurile Troiei, în secolul 13-lea înainte de Christos, ar fi fost adus pe bordul vasului pe care Sfântul Pavel a pornit din Cezareea la Koma, ar fi avut, cu siguranţă, mai mult decât un singur motiv, să se mire şi chiar să admire. O punte acoperind coca de la un capăt la altul, o cală spaţioasă pentru mărfuri, forme de cocă rotunjite şi destul de ridicate deasupra apei i-ar fi făcut impresia că au îmbunătăţit în chip surprinzător confortul şi siguranţa transporturilor maritime. Cu toate schimbările, nu s’ar fi simţit ca într’un loc străin. Deabia ajuns pe mare, ar fi costatat că nici manevrarea vasului, nici metodele de navigaţie nu se schimbaseră prea mult. Ca şi în trecut verga purta o pânză mare triunghiulară; se pare că nici acum nu putea fi orientată la mai mult de circa 20 grade de axa transversală, ceea ce limita cam la acelaşi unghiu abaterea maximă a drumului faţă de direcţia vântului. Galerele, dispunând de numeroşi vâslaşi, aveau posibilitatea să meargă cu vântul în coastă sau în faţă: dar galerele nu serveau niciodată ca bastimente militare. Vasele grele de mărfuri, obligate să se mulţumească cu un efectiv redus, nu- şi întrebuinţau vâslele decât la manevrele de intrare şi de ieşire din porturi; pentru a ieşi în larg, trabuiau să aştepte ca vântul să fie favorabil, şi trebuiau să se oprească atunci când vântul le bătea în faţă. Dacă vântul se oprea cu totul, corăbiile de acest fel trebuia să fie remorcate de luntrii, aşa cum fac şi azi vasele cu pânze, de cabotaj, din Mediterana; dar acest procedeu nu constitue decât un expedient la care nu se putea recurge decât în vederea unei deplasări neînsemnate, pentru a se ajunge la un punct apropiat, în care să se lase ancora. Cunoaşterea regimului vânturilor avea, în aceste condiţiuni, o importanţă capitală. De mult de tot, Fenicienii observară, de pildă, alternanţa brizelor uşoare, care, vara, suflă dinspre mare în timpul zilei şi dinspre uscat în timpul nopţii. Grecii personificaseră vânturile şi dăduseră numele celor 4 puncte cardinale, pe care le socoteau, ca şi noi, prin învârtire în sensul rotaţiei limbilor ceasornicului, dar începând dela răsărit, de unde vin, odată cu soarele, lumina şi viaţa. Numele lor era Euros, Notos, Zephiros şi Boreas. Aceste direcţiuni, de altfel, nu reprezentau pentru ei (nici pentru Romanii care le păstraseră numele, latinizându-le) direcţiunile precise cu care ne-am învăţat noi. Numele de  Euros sau de Eurus desemna acea regiune a orizontului în care vedem soarele răsărind, adică, după sezon Nord-Est sau Sud-Est şi, tot aşa de bine, răsărit. Şi ca şi sensul vântului, acela al drumului urmat de vase, nu putea fi decât vag cunoscut. Cu toate acestea, spiritul de observare şi o practică îndelungată îngădue să se obţină, în această ordine de idei, rezultate surprinzătoare. Cook, vorbind despre indigenii oceanieni, admira cunoştinţele lor meteorologice: „Nu pretind, zice le, să judec exactitudinea normelor pe care le urmează; dar, oricare ar fi metoda întrebuinţată de ei pentru prezicerea timpului, sau cel puţin a vântului care va bate, ei se înşeală cu mult mai arareori decât noi”. Marinarii fenicieni, greci şi romani trebue că ne era inferiori acestor oameni primitivi, altfel nu au făcut niciodată drumuri atât de lungi. Chiar şi în zilele noastre, de altfel, sunt mulţi pescari, aproape neştiutori de carte, care ne uimesc prin exactitudinea cu care îşi conduc vasele lor, întemeiaţi pe semne pe care nu le remarcă nici chiar observatorii cei mai savanţi, dar mai puţin experimentaţi. Depinzând atât de mult de capriciile vântului, marinarii din antichitate nu se avântau pe mare decât cu rare excepţii, numai în timpul sezonului favorabil. „Aminteşte-ţi, scrie Hesiod, în poemul său „Muncile şi zilele", că în timp ce Pleiadele fug din faţa puternicului Orion şi cad în marea neguroasă, în acel moment toate vânturile se sbat… Trage-ţi barca la ţărm, înconjoar’o cu pietre pe toate părţile şi desfă capacul, (capacul de pe fundul cocii, servind la scurgerea apei atunci când vasul a eşuat sau este ridicat) astfel ca apa să nu-i poată face nimic. Adu lângă tine toate ustensilele în bună ordine, împachetează cu grijă pânzele şi atârnă cârma cea bună deasupra coşului sobei, la fum. Cu vorba laudă vasele mici, dar încarcă-ţi mărfurile pe unul mare…. Anotimpul de navigaţie, pentru muritori, nu durează decât 50 de zile pe an, începând din momentul în care soarele se învârteşte în inima verii grele. Atunci nu-ţi vei sfărâma corabia, şi marea nu-ţi va înghiţi echipajul. Atunci vânturile sunt sincere şi marea nu este periculoasă. Fără teamă, încrede-te în vânturi, du în largul mării vasele care aleargă uşor, încarcă pe ele toate bunurile şi grăbeşte-te să ajungi acasă îndată ce vei putea… Când, pentru prima dată, vezi în vârful smochinului frunze mari cât urmele lăsate pe pământ de labele ciorilor, atunci se poate merge pe apă, atunci este ora navigaţiei de primăvară. Trebue să prinzi momentul, căci este destul de greu să eviţi o nenorocire. Oamenii se folosesc uneori rău de el, pentru că sufletele lor sunt oarbe: banul este viaţa muritorilor. Dar este greu să mori în mijlocul valurilor…" Hesiod dădea aceste înţelepte sfaturi în secolul al 9-lea înainte de Christos, dar şi cu o mie de ani mai târziu nu se naviga în Mediterana, afară de cazuri când era cineva obligat să navigheze, decât dela sfârşitul lui Martie până la începutul lui Octomvrie. Sfântul Luca, povestind traversarea pe care a făcut-o Sf. Pavel în anul 61 după Christos, spune: „după ce trecuse multă vreme, cum timpul postului se apropia” (este vorba de postul mare dela echinocţiul de toamnă) „Pavel dădu această îndrumare celor ce ne conduceau: fraţilor, văd că navigaţia devine supărătoare şi plină de pericole, nu numai pentru vas, ci şi pentru persoanele şi pentru vieţile noastre”. Pavel care naufragiase de trei ori până atunci în călătoriile lui pe mare, îşi dădea seama de utilitatea regulilor de prudenţă, inspirate de o experienţă de mai multe ori seculară. Fiindcă a neglijat aceste reguli, stăpânul vasului a băgat pe sfânt la apă pentru a patra oară. În povestirea pe care am citat-o mai sus, Cook mai spune despre Oceanieni: «În călătoriile lor cele mai lungi, se conduc ziua după soare şi noaptea după stele. Toate stelele au numele lor şi ei îşi dau seama în ce parte a cerului vor apărea în fiecare anotimp şi în fiecare lună, în care sunt vizibile pe orizont; ştiu, deasemenea, cu mai multă preciziune decât ar crede poate un astronom din Europa, în ce anume timp al anului încep să apară sau să dispară". Astronomii egipteni aveau despre cer cunoştinţe cu mult mai aprofundate; Thales, în Grecia, apoi Pithagora, în veacul al 6-lea înainte de Christos, îşi dădeau seama foarte exact de mişcările aparente ale astrelor; dar, chiar după Hypparc (150 ani înainte de Christos), chiar după Ptolomeu (150 după Christos), nu se ştia încă să se navigheze în largul mării, decât în acelaşi chip în care navigau eroii lui Homer: „Ulysse, aşezat la bară, cârmea dibaciu, fără ca somnul să-i atingă pleaopele. Privea Pleiadele şi Boarul care spuneau, şi Ursa căreia i se mai zicea şi Carul, şi care se întoarce pe loc, privind pe Orion, şi pe tot largul cerului, ea singură, nu atinge apele oceanului. Ilustra zeiţă Calypso îi poruncise să o lase totdeauna la stânga lui“. Se ştie că Victor Bérard, care a indentificat toate locurile periplului odiseian, aşează insula zeiţei Calypso pe Coasta Marocului, alături de Ceuta. De acolo, spre strâmtoarea Ithaca, Ulysse trebuia să meargă spre Est; trebuia, aşa dar, pentru ca să se încumete să facă un drum atât de lung, ca zeiţa să-i fi promis şi un vânt favorabil şi continuu. Fără busolă, fără hărţi, marinarii care pierdeau pământul din ochi, nu mai ştiau de unde se găsesc. Acesta era unul din principalele motive – mai important poate decât teama de furtuni – de a se întrerupe navigaţia între lunile Octomvrie şi Aprilie: când cerul era acoperit, dacă nu se mai vedea nici un pic de pământ, nu mai exista nici un reper şi se naviga la voia întâmplării. Pentru acest cuvânt, afară de cazul când era cu totul imposibil, se urmărea neîntrerupt coasta, de frica rătăcirii. Nu se părăsea ţărmul decât la ultimul lui promontoriu, pentru a acosta la promontoriul cel mai apropiat. Aşa făcuse Pytheas, pentru a ajunge până în Scandinavia, şi la fel Hannon pentru a coborî la ecuator. În primul secol al erei noastre, cele 100 de vase greceşti care mergeau în fiecare an în India, călătoreau dealungul litoralului Arabiei, şi ocoleau pe-de-a’ntregul golful Oman, până când un oarecare Hippalus a avut îndrăzneala să se încredinţeze Musonului de Sud-Vest, care l-a dus de-a-dreptul dela Aden la gura Indusului: idee genială, recompensată nu numai printr’o campanie comercială fructuoasă, ci şi prin glorie, căci numele lui Hippalus a fost dat unei părţi a Golfului Persic, unui cap de pe coasta Africii şi chiar Musonului de Sud-Vest. Prin aceeaşi vreme, şi prin locuri perfect de bine cunoscute, vasul cu Sf. Petru, pentru a merge dela Cezareea la Roma, urca de-alungul întregei coaste a Siriei, ocolea golfurile Asiei Mici, mergea din insulă în insulă până la Creta şi de acolo, luată într’un suflu de vânt, se îndrepta spre Malta. Chiar într’un timp când navigaţia devenise activă – căci Roma imperială îşi aducea pe mare, ca Anglia din zilele noastre, cea mai mare parte din hrana ei – îmbarcarea rămânea o aventură. Se evitau, pe cât posibil, locurile cunoscute ca periculoase, precum promontoriile dela Sudul Peloponesului, Maleca şi Matapan, temute pentru furia valurilor lor şi pentru întoarcerile brusce de vânturi. „Cel care trece pe lângă Maleca, zicea un proverb grec, trebue să- şi uite patria”. Deseori se pierdeau mai multe zile, prin locurile cele mai dificile, mai degrabă decât să se meargă câteva ore prin larg. Dacă vasele erau destul de uşoare, marinarii preferau să le ridice pe braţe, la trecerea unui istm, decât să ocolească peninsula: legenda povesteşte că tovarăşii lui Jason au purtat timp de 12 zile, în acest chip, pe Argo, care era totuşi o galeră cu 50 de vâslaşi. Iar unele curente comerciale din epoca romană, combinând curios parcursurile maritime cu cele terestre, nu se explică decât prin grija de a se reduce cât mai mult călătoria în largul mării.

 Bibliotecara de la Auschwitz de Antonio Iturbe 1 AUSCHWITZ-BIRKENAU, IANUARIE 1944   Acei ofiţeri care se îmbracă în negru şi privesc moartea cu indiferenţa groparilor ignoră că, deasupra acestei mocirle întunecate în care se cufundă totul, Alfred Hirsch a ridicat o şcoală. Ei nu ştiu asta şi nu trebuie să o ştie. La Auschwitz, viaţa omului nu valorează nici cât negru sub unghie; are atât de puţină valoare încât nici măcar nu mai e nimeni împuşcat, pentru că un glonţ e mai valoros decât un om. Există hangare unde se foloseşte gaz Zyklon pentru că reduce costurile şi cu un singur bidon pot fi omorâte sute de persoane. Moartea a devenit o industrie rentabilă doar dacă se acţionează la scară mare. În şopronul din lemn, sălile de curs nu sunt altceva decât nişte grupuri de băncuţe înghesuite. Pereţii nu există, tablele de scris sunt invizibile, iar profesorii trasează în aer triunghiuri isoscele, accente circumflexe şi chiar şi cursul râurilor din Europa prin simpla mişcare a mâinilor. Există în jur de douăzeci de cete mici de copii, fiecare cu supraveghetorul ei, atât de aproape unele de altele încât profesorii trebuie să ţină lecţiile în şoaptă, ca povestea celor zece plăgi ale Egiptului să nu se amestece cu zumzetul tablei înmulţirii. Unii n-au crezut cu putinţă acest lucru ori şi-au închipuit că Hirsch era un nebun sau un naiv: cum să fie posibil să fie şcolarizaţi copiii într-un lagăr de exterminare în care domneşte violenţa şi unde totul este interzis? Şi el zâmbea. Hirsch zâmbea mereu enigmatic, de parcă ar fi ştiut ceva care pentru ceilalţi rămânea o taină. Nu contează câte şcoli vor închide naziştii, le răspundea. Ori de câte ori cineva se va opri într-un colţ să povestească ceva şi copiii se vor aşeza în jurul lui să asculte, acolo se va fi înfiinţat o şcoală. Uşa pavilionului se deschide brusc şi Jakopek, paznicul, aleargă spre camera şefului blocului, Hirsch. Saboţii lui stropesc duşumeaua cu pământul umed din lagăr, iar atmosfera plăcută de siguranţă din blocul 31 dispare. Din colţul său, Dita Adlerová priveşte hipnotizată micile pete de noroi: par nesemnificative, dar transmit realitate, la fel cum o singură picătură de cerneală pătează o strachină întreagă de lapte. Şase, şase, şase! Este semnalul care indică sosirea gărzilor SS în blocul 31 şi în întregul pavilion se iscă un murmur. În acea fabrică de distrugere de vieţi care este Auschwitz-Birkenau, unde cuptoarele funcţionează zi şi noapte având drept combustibil trupuri umane, blocul 31 este unul atipic, o ciudăţenie. Mai bine zis, o anomalie. O reuşită a lui Fredy Hirsch, care la început a fost un simplu antrenor sportiv pentru grupuri de tineri şi acum este un atlet care aleargă la Auschwitz într-un maraton cu obstacole împotriva celui mai mare tăvălug de vieţi din istoria umanităţii. A reuşit să convingă autorităţile germane din lager că a-i line ocupaţi pe copii într-o baracă ar înlesni munca părinţilor din acel lagăr BIIb, pe care-l numesc „lagăr familial”, căci, în celelalte, copiii sunt tot atât de rari precum păsările. La Auschwitz nu există păsări; se electrocutează în garduri. Înaltul comandant al lagărului a acceptat să se creeze un loc pentru copii, poate că aceasta a fost intenţia sa de la început, dar cu condiţia ca acesta să fie un bloc cu activităţi ludice: era total interzisă predarea oricărei materii şcolare. Hirsch îşi scoate capul pe uşa camerei sale de Blockältester din blocul 31 şi nu este nevoie să spună nimic nici asistenţei, nici profesorilor care sunt cu ochii pironiţi asupra lui. Încuviinţează dând imperceptibil din cap. Privirea lui transmite exigenţă. El face întotdeauna ce trebuie să facă şi se aşteaptă ca toată lumea să procedeze la fel. Lecţiile se opresc şi se transformă în cântecele banale în germană sau în jocuri de ghicitori pentru ca, atunci când îşi vor arăta privirea gălbejită lupii arieni, să se creadă că totul este în regulă. În general, patrula alcătuită din vreo doi soldaţi intră firesc în baracă, dar de-abia trece de uşă, stă câteva secunde observându-i pe copii, uneori chiar aplaudă un cântec sau îl mângâie pe cap pe un micuţ, şi imediat după aceea îşi continuă rondul. Dar Jakopek mai adaugă ceva la alarma convenţională: — Inspecţie! Inspecţie! Inspecţia este altceva. Trebuie să se alinieze, au loc percheziţii, uneori îi interoghează pe cei mai mici pentru a încerca să-i descoasă şi să obţină astfel informaţii, profitând de naivitatea lor. N-au obţinut niciodată nimic. Copiii cei mai mici înţeleg mai mult decât afişează feţele lor murdare de muci. Cineva şopteşte: „Preotul!…” Şi ţâşneşte un murmur de dezolare. Aşa este numit un subofiţer SS (un oberscharführer) care umblă întotdeauna cu mâinile vârâte în mânecile vestonului ca un cleric, deşi singura lui religie cunoscută este aceea a cruzimii. — Haide, haide, haide! Tu, Iuda, chiar tu, spune: „Văd, văd…”! — Şi ce văd, domnule Stein? — Orice! Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, orice! Doi profesori ridică îngrijoraţi capetele. Au în mâinile lor ceva strict interzis la Auschwitz şi pot fi condamnaţi la moarte dacă îi descoperă. Acele unelte, atât de periculoase încât deţinerea lor este motiv de pedeapsă capitală, nu sunt arme de foc, nici obiecte ascuţite, tăioase sau contondente. Acele obiecte de care se tem atât de mult gărzile implacabile ale Reichului nu sunt altceva decât cărţi: cărţi vechi, rupte, fără foi şi aproape distruse. Dar naziştii le urmăresc, le hărţuiesc şi le interzic în mod obsesiv. De-a lungul istoriei, toţi dictatorii, tiranii şi asupritorii, fie ei arieni, negri, orientali, arabi, slavi sau de orice culoare a pielii, fie că apărau revoluţia populară, privilegiile claselor dominante, porunca lui Dumnezeu sau disciplina sumară a militarilor, oricare le-ar fi fost ideologia, cu toţii au avut ceva în comun: mereu au persecutat cu înverşunare cărţile. Acestea sunt foarte periculoase, stimulează gândirea. Grupurile sunt la locul lor fredonând în aşteptarea sosirii gărzilor, dar o fată întrerupe armonia specifică unei barăci liniştite, destinată distracţiei, şi o ia la fuga, printre cercurile de scaune, provocând un întreg tărăboi. — La pământ! — Ce faci? Eşti nebună? aude strigându-i-se. Un profesor încearcă s-o tragă de braţ ca să o oprească, dar ea se fereşte şi continuă să alerge împiedicându-se, când ceea ce trebuie ei să facă este să stea liniştiţi ca să treacă neobservaţi. Se urcă pe soba orizontală de un metru înălţime, care împarte pavilionul în două jumătăţi, şi sare zgomotos în cealaltă parte. Chiar întrece măsura şi dărâmă un scaun gol, care se rostogoleşte zgomotos, lăsând să se aştearnă pentru o clipă tăcerea peste activităţile susţinute de profesori. — Afurisito! O să ne dai de gol pe toţi! ţipă doamna Křízková, roşie de mânie. Copiii, când ea nu este de faţă, îi spun „doamna Burduf”. Nu ştie că tocmai fata la care ţipă acum a fost cea care i-a inventai porecla. Aşază-te în fundul pavilionului, cu supraveghetorii, proasto! Dar fata nu se opreşte, îşi continuă cursa frenetică, fără să ia seama la toate privirile dezaprobatoare. Mulţi copii se uită la ea fascinaţi cum hoinăreşte cu picioarele slabe acoperite cu nişte şosete lungi de lână, cu dungi orizontale. Este o fată foarte slabă, dar nu bolnăvicioasă, cu nişte plete castanii care flutură dintr-o parte în alta în timp ce ea fuge într-un zigzag rapid printre grupuri. Dita Adlerová se mişcă printre sute de persoane, dar aleargă singură. Mereu alergăm singuri. Ajunge şerpuind până în centrul barăcii şi acolo îşi face loc, cu chiu, cu vai, în mijlocul unui grup. Îndepărtează cu bruscheţe un scaun şi o fetiţă cade rostogolindu-se. — Hei, cine te crezi! îi strigă de pe podea. Profesoara din Brno priveşte cu uimire cum se înfăţişează în faţa ei, gâfâind, tânăra bibliotecară. Fără să aibă timp, nici răsuflare pentru a spune ceva, Dita îi smulge cartea din mâini şi profesoara se simte brusc uşurată. Când, după o clipă, reacţionează pentru a-i mulţumi, Dita este deja la câţiva paşi mari distanţă de ea. Mai sunt doar câteva secunde până la sosirea naziştilor. Inginerul Marody, care a văzut manevra, o aşteaptă deja în afara cercului. Îi dă din zbor cartea de algebră, de parcă i-ar preda ştafeta. Dita aleargă disperată spre supraveghetori care, în fundul barăcii, se prefac că mătură pe jos. Se află încă la jumătatea drumului când observă că vocile grupurilor slăbesc pentru o clipă, se încovoaie la fel ca flacăra unei lumânări când se deschide o fereastră. Nu trebuie să se întoarcă pentru a şti că s-a deschis uşa şi că intră gărzile SS. Se lasă să cadă brusc şi aterizează într-un grup de fetiţe de unsprezece ani. Vâră cărţile sub rochie şi-şi încrucişează braţele la piept pentru a evita ca acestea să pice. Fetiţele o privesc pieziş, amuzate, în timp ce profesoara, foarte agitată, le face semn cu bărbia să fredoneze în continuare. La intrarea în baracă, gărzile SS, după ce privesc timp de câteva secunde panorama, strigă una dintre vorbele lor preferate: — Achtung! Se aşterne tăcerea. Încetează cântecelele şi jocul „Văd, văd”. Mişcarea paralizează. Şi totuşi, în mijlocul tăcerii, se aude cum cineva fluieră limpede a cincea simfonie a lui Beethoven. Preotul este un sergent de temut, dar chiar şi el pare oarecum iritat, pentru că-l însoţeşte cineva şi mai sinistru. — Doamne ajută-ne! se aude şoptind vocea profesoarei. Înainte de război, mama Ditei cânta la pian şi de aceea îl distinge perfect pe Beethoven. Îşi dă seama că a mai auzit şi înainte acest mod atât de aparte de a fluiera simfoniile cu o precizie de meloman. Asta s-a întâmplat după ce au călătorit timp de trei zile îngrămădiţi într-un vagon de mărfuri închis, fără mâncare şi fără apă, venind din ghetoul din Terezín, unde fuseseră deportaţi odată expulzaţi din Praga şi unde au trăit vreme de un an. Era noapte când au ajuns la Auschwitz-Birkenau. Îi era cu neputinţă să uite zgomotul de fier vechi al porţii mari metalice când aceasta s-a deschis. Îi era cu neputinţă să uite prima gură de aer rece, care mirosea a carne arsă. Îi era cu neputinţă să uite scânteierea luminilor intense în noapte: peronul era luminat ca o sală de operaţii. Apoi ordinele, loviturile cu patul puştii în tabla vagonului, împuşcăturile, fluierăturile, ţipetele. Şi, în mijlocul confuziei, acea simfonie de Beethoven fluierată impecabil, cu un calm absolut, de către un căpitan, un Hauptsturmführer pe care chiar şi gărzile SS îl priveau cu spaimă. În ziua aceea, ofiţerul a trecut aproape de Dita, iar ea i-a văzut uniforma impecabilă, mănuşile de un alb imaculat şi Crucea de Fier pe pieptul vestonului; o medalie care nu se câştigă decât în luptă. S-a oprit în faţa unui grup de mame şi copii şi cu mâna înmănuşată l-a bătut pe umăr prietenos pe unul dintre micuţi. Ba chiar a şi zâmbit. A arătat spre doi fraţi gemeni de paisprezece ani Zdenek şi Jirka şi un caporal s-a grăbit să-i scoată din rând. Mama s-a agăţat de poala tunicii gardianului şi a îngenuncheat implorând să nu-i ia. Căpitanul a intervenit foarte calm: — Nicăieri nu vor fi trataţi cum îi va trata unchiul Josef. Şi, într-o oarecare măsură, aşa avea să fie. Nimeni din întregul Auschwitz nu se atingea nici măcar de un fir de păr al perechilor de gemeni pe care le colecţiona, pentru experimentele sale, doctorul Josef Mengele. Nimeni nu avea să-i trateze ca el în macabrele sale experimente genetice, menite să cerceteze felul cum nemţoaicele ar putea să nască gemeni şi, astfel, să crească numărul naşterilor ariene. Fata şi-l aminteşte pe Mengele îndepărtându-se cu copiii de mână, neîncetând nicio clipă să fluiere liniştit. Aceeaşi simfonie care acum se aude în blocul 31. Mengele… Uşa camerei responsabilului acelui bloc se deschide cu un uşor scârţâit şi Blockältester Hirsch iese din cămăruţa sa, prefăcându-se plăcut surprins de vizita gărzilor SS. Loveşte sonor din călcâie pentru a-l saluta pe ofiţer; este o formulă de respect prin care-i recunoaşte rangul de militar, dar este şi un mod de a indica o atitudine marţială, nici supusă, nici înfricoşată. Mengele abia dacă îl priveşte, este absent şi continuă să fluiere cu mâinile la spate, de parcă toate astea n-ar avea nimic de-a face cu el. Sergentul Preotul, cum îi spun cu toţii scrutează încăperea cu ochii săi aproape transparenţi, fără să scoată încă mâinile din mânecile vestonului, căzute peste poală, nu foarte departe de tocul pistolului. Jakopek nu s-a înşelat. — Inspecţie, şuşoteşte Oberscharführerul. Gărzile SS care-l însoţesc îi repetă ordinul şi îl amplifică, transformându-l într-un strigăt care intră în timpanele prizonierilor. Dita, în mijlocul corului de fete, simte un fior, îşi strânge braţele pe lângă trup şi simte foşnetul cărţilor lipite de coaste. Dacă descoperă că are cărţile la ea, totul se va sfârşi. — N-ar fi drept… şopteşte. Are paisprezece ani şi toată viaţa înainte, multe de făcut. Nu a putut nici măcar începe ceva. Îi vin în minte cuvintele pe care mama ei le tot repetă de ani de zile, când fata se plânge de soarta ei: „De vină e războiul, Edita… războiul”. Era atât de mică încât aproape că nu-şi mai aminteşte cum era lumea când nu exista războiul. La fel cum ascunde cărţile sub rochie în acel loc în care i s-a luat tot ce avea, păstrează, de asemenea, în mintea ei un album de fotografii făcute ca amintiri. Închide ochii şi încearcă să rememoreze cum era lumea când nu exista teama. Se vede pe sine însăşi la vârsta de nouă ani, pironită în faţa ceasului astronomic din Piaţa Primăriei din Praga, la începutul anului 1939. Privea puţin pieziş vechiul schelet care supraveghea acoperişurile din acel oraş, cu enormele sale orbite goale, ca nişte găuri negre. La şcoală le spuseseră că marele ceas era o maşinărie mecanică inofensivă, concepută de maestrul Hanus cu mai bine de cinci secole în urmă. Dar legenda pe care o povesteau bunicile o îngrijora: regele i-a poruncit lui Hanus să construiască ceasul astronomic cu statuetele care defilau la fiecare oră fixă şi apoi le-a ordonat portăreilor săi să-i scoată ochii, ca să nu mai poată niciodată reproduce o asemenea minunăţie pentru un alt monarh. Drept răzbunare, ceasornicarul a introdus mâna înăuntrul mecanismului şi l-a paralizat. Când angrenajele i-au tăiat mâna, maşinăria s-a blocat şi nu a mai putut fi reparată timp de mulţi ani. Noaptea visa uneori acea mână amputată şerpuind în sus şi-n jos printre roţile dinţate ale maşinăriei. Scheletul a agitat un clopoţel şi a început festivalul mecanic: o defilare de păpuşi automate care se desfăşoară ca să le amintească cetăţenilor că minutele se împing nervoase unele pe altele, iar orele trec una după alta, ca acele figurine care, de câteva secole, intrau şi ieşeau grăbite din acea cutie muzicală neobişnuită. Totuşi, acum îşi dă seama, împietrită de groază, că la vârsta de nouă ani o fetiţă încă nu observă acest lucru şi crede că timpul este o coadă groasă, o mare nemişcată şi lipicioasă, în care nu înaintezi. De aceea, la acea vârstă, ceasurile înspăimântă doar dacă au schelete lângă sfere. Dita, ţinând strâns acele cărţi vechi, care o puteau condamna la camera de gazare, o vede cu nostalgie pe fetiţa fericită de altădată. Când o însoţea pe mama ei la cumpărături prin centru, îi plăcea să se oprească în faţa ceasului astronomic din Piaţa Primăriei, dar nu pentru a privi spectacolul mecanic, căci în realitate acel schelet o neliniştea mai mult decât voia să recunoască, ci pentru a se distra uitându-se cu coada ochiului la trecătorii duşi pe gânduri, mulţi dintre ei străini aliaţi în trecere prin capitală, care observau foarte concentraţi apariţia păpuşilor automate. Se abţinea cu greu să nu râdă văzând strâmbăturile de uimire şi râsul prostesc al celor prezenţi. Imediat le inventa porecle. Îşi aminteşte cu o urmă de melancolie că una dintre distracţiile sale preferate era să pună porecle tuturor oamenilor, îndeosebi vecinilor şi cunoştinţelor părinţilor ei. Pe înţepata doamnă Gottlieb, care îşi întindea mult gâtul ca să-şi dea importanţă, o numea „doamna Girafă”. Iar pe tapiţerul creştin de la prăvălia de jos, complet chel şi costeliv, îl poreclise în sinea ei „domnul Cap de Sferă”. Îşi aminteşte cum mergea câţiva metri în urma tramvaiului, care-şi agita clopoţelul când se arcuia în intersecţia din piaţa Staromestke şi se pierdea şerpuind în cartierul Josefov, după care ea o lua la fugă spre prăvălia domnului Ornest, de unde mama ei cumpăra ţesături pentru a-i confecţiona hainele şi fustele de iarnă. Nu a uitat cât de mult îi plăcea acel magazin, care avea la intrare un afiş luminos cu nişte beculeţe colorate care se aprindeau unul după altul până ajungeau sus şi o luau apoi de la capăt. Dacă n-ar fi fost o fetiţă care alerga cu acea fericire nepăsătoare a copiilor, poate că, trecând pe lângă chioşcul vânzătorului de ziare, ar fi băgat de seamă că era o coadă lungă de cumpărători şi că, în grămada de exemplare ale ziarului Lidove Noviny, titlul, de patru rânduri şi cu un corp de literă enorm, mai degrabă striga decât informa pe frontispiciu: „Guvernul acceptă intrarea armatei germane în Praga”. Dita deschide o clipă ochii şi vede gărzile SS adulmecând prin fundul barăcii. Dau la o parte chiar şi desenele atârnate de pereţi cu nişte cuie ale căror vârfuri sunt fabricate din sârmă, ca să vadă dacă nu cumva se ascunde ceva sub ele. Nimeni nu vorbeşte, iar zgomotul gărzilor cotrobăind se aude limpede în acel hangar care miroase a umezeală şi a mucegai. Şi a teamă. Este mirosul războiului. Din puţinul pe care şi-l aminteşte de pe vremea când era copilă, mereu îi vine în minte că pacea mirosea a supă concentrată de pui, care era lăsată la fiert toată noaptea de vineri spre sâmbătă. Cum să nu-şi amintească gustul mielului foarte rumenit şi cel al pastei de ouă cu nuci! Lungi zile de şcoală şi după-amiezi jucând şotronul şi de-a v-aţi ascunselea cu Margit şi alte colege, zile care se estompează în amintirea ei… Până când totul a intrat în declin. Schimbările nu au avut loc brusc, ci progresiv. Deşi a fost o zi în care copilăria s-a închis ca peştera lui Ali Baba şi a rămas îngropată în nisip. Îşi aminteşte perfect acea zi. Ea nu ştie în ce zi a săptămânii, dar s-a întâmplat pe 15 martie 1939. Întreg oraşul Praga s-a trezit tremurând. Lacrimile de cristal ale lămpii din salon vibrau, dar a ştiut că nu era un cutremur, pentru că nimeni nu alerga, nici nu se panica. Tatăl ei îşi bea ceaşca de ceai la micul dejun şi citea ziarul, prefăcându-se indiferent, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A plecat la şcoală însoţită de mama ei şi oraşul se cutremura. A început să audă zgomotul abia când s-au îndreptat spre piaţa Wenceslao, unde trepidaţia solului era atât de puternică încât te gâdila în tălpi. Rumoarea surdă devenea din ce în ce mai perceptibilă pe măsură ce se apropiau, iar Dita era intrigată de acel fenomen ciudat. Când au ajuns, n-au putut să traverseze strada blocată de lume, nici să vadă altceva decât un zid de oameni stând cu spatele, haine, cefe şi pălării. Mama ei s-a oprit brusc. I s-a încordat faţa şi a îmbătrânit dintr-odată. A luat-o de mână pe fiica ei ca să se întoarcă şi să facă un ocol pe alt drum până la şcoală, dar aceasta nu a putut să suporte curiozitatea şi, pe loc, s-a desprins de mâna care o ţinea. Fiind mărunţică şi slăbuţă, nu i-a fost greu să se strecoare prin mulţimea aceea de oameni înghesuiţi pe trotuar şi să se proţăpească în primul rând, tocmai acolo unde agenţii de poliţie ai oraşului formau un şir, cu mâinile înlănţuite. Zgomotul era asurzitor: una după alta, motocicletele gri cu ataş treceau prin faţă, transportând soldaţi îmbrăcaţi în jachete strălucitoare de piele şi cu ochelari de motociclist atârnându-le la gât. Caschetele lor sclipeau, erau recent aduse din fabricile din centrul Germaniei, fără vreo zgârietură încă, fără urmă de bătălii. În spatele lor, soseau care de luptă echipate cu mitraliere enorme şi apoi răsunau tancurile, care înaintau pe bulevard cu încetineala ameninţătoare a elefanţilor. Îşi aminteşte că i s-a părut că cei care defilau erau nişte păpuşi automate, ca acelea ale ceasului astronomic de la primărie şi că după câteva secunde în urma lor avea să se închidă o uşă şi că o să dispară. Şi cutremurul avea să înceteze. Dar de data asta, cei care formau acea procesiune mecanică nu erau păpuşi, ci bărbaţi. În acei ani avea să înveţe că diferenţa dintre unii şi alţii nu este întotdeauna evidentă. Avea doar nouă ani, dar i-a fost frică. Nu exista muzică de fanfară, nu erau hohote de râs, nici hărmălaie, nu existau fluierături… Era o defilare mută. Ce căutau acolo acei bărbaţi în uniformă? De ce nu râdea nimeni? Dintr-odată, acea paradă silenţioasă i-a amintit de un cortegiu funebru. Mâna de fier a mamei sale a scos-o târâş din mulţime. S-au îndepărtat în direcţia opusă, iar Praga a apărut din nou în faţa ochilor celor două ca oraşul vioi dintotdeauna. Era ca o trezire dintr-un coşmar, când simţi uşurare şi constaţi că toate sunt din nou la locul lor. Dar solul se mişca în continuare sub tălpile ei. Oraşul tremura. Şi mama ei tremura. O smucea cu disperare, încercând să lase în urmă parada şi să scape de gheara uriaşă a războiului, cu paşi grăbiţi în pantofii ei cocheţi de lac. Dita suspină strângând cărţile la piept, îşi dă seama cu tristeţe că atunci, şi nu în ziua când i-a venit ciclul pentru prima oară, a fost momentul în care a abandonat copilăria, pentru că nu i-a mai fost frică de schelete sau de mâinile din poveştile cu fantome şi a început să-i fie teamă de oameni.

Razboiul Spionilor de Bogdan Papadie În interiorul şi dincolo de graniţele României     CUPRINS: RĂZBOIUL SPIONILOR ÎN INTERIORUL ŞI DINCOLO DE GRANIŢELE ROMÂNIEI. Prefaţă. Partea întâi. Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete. I. În slujba adevărului istoric. II. „Războiul spionilor” în contextul actual a. „Inflaţia” franceză b. Colosul informativ american c. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA. D. FSB = KGB? C. Spioni ruşi, politicieni celebri f. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici g. Mossad şi seria eşecurilor h. „GUOANBU” – spionajul chinez. III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după 1989 a. „Jocul” PSD cu terorismul b. şi „compromisul UDMR. C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” d. Lumini şi umbre e. Sarcini ce revin Serviciului Român de Informaţii în calitate de responsabil-coordonator al Capitolului IV – Probleme de securitate – al Planului Naţional de Aderare a României la NATO. E.1. Planul de acţiune pentru aderare (MAP) e.2. Consiliul ele parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) e.3. Parteneriatul pentru pace intensificat (PfP) e.4. Securitatea personalului e.5. Securitate fizică e.6. INFOSEC. E.7. Principiul „nevoii de a şti” e.8. Autoritatea naţională de securitate f. Serviciul Român de Infonnaţii şi protecţia informaţiilor clasificate sau cum se deschide Cutia „Pandorei” g. Sistemul Informatic Integrat h. Controlul societăţii civile asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii i. Agenţii străini lovesc în imaginea S. R. I. Raportul Armaghedon 7 Armaghedon 7 IV. Serviciul de Informaţii Externe (S. I. E.) – realizări şi controverse a. Scurt istoric b. Conducători b.1. Şefii Serviciului de Informaţii Externe c. Combaterea terorismului internaţional în viziunea S. I. E. D. S. I. E. a fost atras în scandaluri. Războiul petrolului, cauze şi fapte d.1. De ce este evitată România? D.2. Alte scandaluri ale Preşedintelui Bush. V. Strategia de securitate a României 1. Sistemul securităţii naţionale 1.1. Interesele naţionale de securitate ale României 1.2. Obiectivele politicii de securitate naţională 1.3. Mediul internaţional de securitate 1.3.1. Un cadou organizaţional activ şi adoptabil 1.3.2. Către noi forme de solidaritate 1.3.3. Europa este într-o continuă schimbare 1.3.4. Democraţia este o resursă importantă a mediului intern de securitate 1.3.5. Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură economică 1.4. Factorii de risc la adresa securităţii României 1.4.1. Sub umbrela climatului internaţional 1.4.2. Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale 1.4.3. Noi provocări 1.4.4. Vulnerabilităţi în situaţia internă 1.5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională 1.5.1. În domeniul politico-administrativ 1.5.2. În domeniul economic 1.5.3. În domeniul social 1.5.4. În domeniul educaţiei, cercetării şi culturii 7.5.5. În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice. 1.5.6. În domeniul apărării naţionale 1.5.7. În domeniul politicii externe 1.6. Resursele politicii de securitate 1.7. Concluzii 2. Rolul şi locul serviciilor de informaţii în ansamblul eforturilor. României de integrare euroantlantică 2.1. Atribuţiile şi competenţele serviciilor de informaţii în deplină concordanţă cu prevederile legilor şi cu principiile statului de drept 2.2. Adaptarea continuă la mutaţiile din contextul operaţional. 2.3. Relaţionarea funcţională cu celelalte instituţii din sistemul de securitate naţională 2.4. Controlul democratic al serviciilor de informaţii 2.5. Prevenirea şi combaterea terorismului 2.6. Cooperarea cu servicii similare din străinătate 2.7. Serviciile de informaţii – factor activ în demersurile României de integrare în NATO. VI. Balcanii – eternul „butoi cu pulbere” al Europei a. „CIA şi Noua Ordine Mondială – provocări până în anul 2015” a.l. Comunităţi islamice în Balcani – Bosnia a.2. Expansiunea fundamentalismului islamic în Balcani a.3. UCK şi fundamentalismul islamic a.4. După Bosnia, Kosovo a.5. Fundamentalismul islamic din zona Balcanilor după 11 septembrie 2001 a. 6. Spionajul – o armă de temut a Islamului a.1. Concluzii a. 8. Celule teroriste islamice în România a.9. Şi în Europa b. Istoria neromanţată a celui mai cântat terorist al lumii – Ossama ben Laden b. 1. „Cuvânt înainte „b.2. „Despre psihologia atentatorilor sinucigaşi” b.3. „Problema prevenirii: au dat greş politica şi serviciile secrete? B.4. „Perspective” c. România – un „rai” pentru terorismul internaţional. Abu Nidal (ANO) Hezbollah. Fraţii Musulmani. Frontul de Eliberare a Palestinei. Partidul Eliberării Islamice (PEI) Hamas (Harakat Mugawan Islamiya) Fatah. Organizaţia „15 MAP’ Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei. PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (ulterior KADEK). Expulzări. Cronologia acţiunilor teroriste în România. Concluzie c.l. „Mafia drogurilor finanţează organizaţiile teroriste din România” c.2. „România – Turnul Babel al drogurilor” c. 3. România – cel mai mare depozit de droguri din Europa de Est c.4. „Colaborarea” autorităţilor române cu reţelele kurde şi mafia italiană d. Migraţia, „aliatul” crimei organizate. VII. Serviciile secrete occidentale aruncă în luptă „arma” credinţei. Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc. Cult şi sectă – o distincţie Fundamentală. Fenomenul satanist: evoluţie şi situaţia actuală 1. Câteva repere 2. Penetrarea fenomenului satanist în România «Epoca Romparkin» (1993-l995) «Epoca Anioşa» (1995-l998) «Epoca Netsulf» (din 1998) Partea a doua. Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de UDMR în atingerea obiectivelor impuse de Budapesta. În loc de introducere a. Istoria nu iartă! A.1. AVO încearcă destabilizarea Ardealului a.2. Cu sprijin din interiorul politicii autohtone, agenţii Budapestei au penetrat structurile locale ale administraţiei de stat. Cronologia principalelor evenimente cu caracter vădit antiromânesc. Ianuarie-Februarie 1990 15 februarie. 27 februarie. Martie 1990. 9 martie 14 martie 15 martie 16 martie 20 martie — 21 martie — 31 martie. Aprilie 1990 6 aprilie 29 aprilie. Iunie 1990 5 iunie — 14 iunie. Octombrie 1990 14 octombrie — 20 octombrie 23 octombrie 26 octombrie. Noiembrie 1990 1 noiembrie. Decembrie 1990 1 decembrie 16 decembrie. 21 decembrie. Ianuarie 1991 Februarie 1991 6 februarie 13 februarie. 27 februarie. Martie 1991 13 martie. Aprilie 1991 20 aprilie 30 aprilie. Mai 1991 3 mai 75 mai. Iunie 1991 6 iunie 12 iunie. Septembrie 1991 11 septembrie. Octombrie 1991 9 octombrie 11 octombrie 19 octombrie 20 octombrie. Noiembrie 1991 1 noiembrie 6 noiembrie 18 noiembrie 21 noiembrie. Decembrie 1991 8 Decembrie. Ianuarie 1992 Februarie 1992 12 februarie 18 februarie 20 februarie. Martie 1992 14 martie 19 martie 21 martie 26 martie. Aprilie 1992 8 aprilie 1992 Mai 1992 13 mai 29 mai. Iunie 1992 29 iunie. August 1992 27 august 28 august. Septembrie 1992 Octombrie 1992 25 octombrie. Decembrie 1992 2 decembrie. Ianuarie 1993. 20 ianuarie 27 ianuarie. Februarie 1993 4 februarie 10 februarie. Martie 1993 2 martie 3 martie. Aprilie 1993 6 aprilie 8 aprilie 23 aprilie 29 aprilie. Mai 1993 13 mai 29 mai. Iunie 1993 16 iunie. August 1993 5 august. Octombrie 1993. 4 octombrie — 6 octombrie — 17 octombrie. Februarie 1994 1 februarie 5 februarie 9 februarie 23 februarie. Martie 1994 24 martie 29 martie. Aprilie 1994 29 aprilie. Mai 1994 11 mai. Iunie 1994 16 iunie. Iulie 1994 2 iulie 6 iulie 16 iulie 20 iulie. Septembrie 1994 25 septembrie. Octombrie 1994 5 octombrie 6 octombrie 8 octombrie 26 octombrie. Noiembrie 1994 4 noiembrie 10 noiembrie. Decembrie 1994 11 decembrie. Ianuarie 1995 4 ianuarie 7 ianuarie 13 ianuarie 18 ianuarie 30 ianuarie 31 ianuarie. Februarie 1995 4 februarie 14 februarie 24 februarie 24 februarie. Aprilie 1995 18 Aprilie 29 Aprilie. Mai 1995 5 mai 10 mai — 28 mai. Iunie 1995 4 iulie 5 iulie 6 iulie 29 iulie. August 1995 31 august. Septembrie 1995 29 septembrie. Octombrie 1995 31 Octombrie. Noiembrie 1995 1 noiembrie. Decembrie 1995 6 decembrie 12 decembrie. Ianuarie 1996 10 Ianuarie 12 ianuarie 17 ianuarie 23 ianuarie. Februarie 1996 6 februarie 17 februarie. Martie 1996 3 martie 15 martie. Aprilie 1996 8 aprilie. Mai 1996 20 mai 22 mai. Iunie 1996 8 iunie 23 iunie. Iulie 1996 4 iulie 5 iulie 13 iulie 16 iulie 18 iulie. August 1996 14 august 28 august. Septembrie 1996 3 septembrie 16 septembrie 26 septembrie. Octombrie 1996 3 octombrie. Noiembrie 1996 4 noiembrie. Decembrie 1996 6 decembrie 10 decembrie 12 decembrie 18 decembrie. Ianuarie 1997 22 ianuarie. Februarie 1997 12 februarie. Martie 1997 15 martie 25 martie. Aprilie 1997 4 aprilie 14 aprilie. Mai 1997 2 mai 6 mai 20 mai. Iunie 1997 20 iunie. Septembrie 1997 4 septembrie 12 septembrie. Octombrie 1997 23 octombrie. Decembrie 1997 4 decembrie 8 decembrie 11 decembrie. Ianuarie 1998 4 februarie 27 februarie. Martie 1998 3 martie 12 martie 13 martie. Aprilie 1998 Iulie 1998 8 iulie 14 iulie 24 iulie 28 iulie. August 1998 20 august. Septembrie 1998. 11 septembrie 12 septembrie 19 septembrie. Decembrie 1998 1 decembrie. Ianuarie 1999 6 ianuarie 15 ianuarie. Februarie 1999 16 februarie. Martie 1999 18 martie. Aprilie 1999 — 24 aprilie 28 aprilie. Iunie 1999 12 iunie. August 1999 17 august. Septembrie 1999 19 septembrie 22 septembrie. Octombrie 1999 20 octombrie. Decembrie 1999 Ianuarie 2000 4 ianuarie 10 ianuarie 27 ianuarie. Februarie 2000 12 februarie 16 februarie. Martie 2000 11 martie 14 martie. Aprilie 2000 14 aprilie 26 aprilie. Mai 2000 15 mai 16 mai 24 mai. Iunie 2000 Iulie 2000 28 iulie 29 iulie. August 2000 10 august 27 august. Septembrie 2000 26 septembrie. Octombrie 2000 9 octombrie. Ianuarie 2001 Februarie 2001 20 februarie. Martie 2001 2 martie 26 martie. Aprilie 2001 26 aprilie. Iunie 2001 4 iunie 19 iunie 26 iunie. Iulie 2001 30 iulie. August 2001 4 august 12 august. Septembrie 2001 5 septembrie. Octombrie 2001 3 octombrie 12 octombrie 30 octombrie. Noiembrie 2001 1 noiembrie 16 noiembrie 28 noiembrie. Decembrie 2001 1 decembrie 15 decembrie 16 decembrie 28 decembrie a. 3 Românii din Harghita şi Covasna se ridică împotriva Budapestei a.4. Refluxul autorităţii statului în Har-Cov a.5. Aspecte specifice ale relaţiilor interetnice în Covasna şi Harghita 1. Consideraţii generale 2. Câteva aspecte privind discriminarea românilor din judeţele Covasna şi Harghita în viziunea societăţii civile româneşti 3. Dimensiuni ale „autoguvernării” şi „autonomiei” locale în viziunea UDMR 4. Câteva concluzii în urma alegerilor locale din iunie 2000 a.6. Acţiuni antimmâneşti ce sunt consemnate în ra/warte (analize) ale serviciilor secrete din România „Operaţiunea Duna”, o acţiune prin care Viktor Orban a vizat Ardealul! Patrimoniul etnografic al României se află în pericol! UDMR a pus ochii pe un tezaur inestimabil: bisericile – cetăţi săseşti! Acordul de comerţ liber cu Ungaria, OK pentru maghiari! „MOL” cumpără terenuri în Ardeal. Conspiraţia maghiară: Ţinta, România! 1. Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi a altor bunuri care au aparţinut nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare 2. Extinderea societăţilor comerciale cu capital mixt, româno-maghiar, în vederea realizării unui control tot mai accentuat al activităţii economice 3. Extinderea sectorului bancar cu intervenţia unor bănci din Ungaria. 4. Euroregiunile româneşti, conduse de miniparlamentc. Separatiştii maghiari îşi bat joc de Istoria României a. 7. Concluzii ale unor istorici şi specialişti din sistemul siguranţei naţionale a.8. Trebuie evitat un eventual conflict intéręt nie. ANEXA. Românii din Ungaria, o minoritate pe cale de dispariţie a. Maghiarizarea şi drepturile românilor de dincolo de Tisa. A. 1. Biserica, liantul continuităţii românismului b. Decimarea minorităţii româneşti c. în Ungaria, studenţii români se pot număra pe degete. C. L. Nit şi-au pierdui vechea credinţa c.2. Învăţământul, mult sub ceea ce oferă România minorităţilor. C. 3. În şcolile româneşti se predă în limba maghiară d. Dintre cei 75 de deputaţi „români” prezenţi în Parlamentul de la. Budapesta, 60 nu cunoşteau limba română d.i., Cultura, sufletul pribeagului „d.2. Faima românilor din Ungaria d.3. UCRU. D.4. JCRU. E. Reprezentaţia românească e.l. Există (şi) presă românească f. Relaţiile româno-ungare sunt ascendente fi. Investiţii noi f.2. Bani pentru cultură g. Să nu uităm! Scandalul şi compromisul monumentului de la Arad, o palmă dată pe obrazul poporului român g.l. Ansamblul monumental „HUNGARIA” (documentar) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ. PREFAŢĂ. Înainte de a începe să citim această captivantă carte, să încercăm să răspundem – succint – unei întrebări: Ce este spionajul? Spionajul este arta neagră a relaţiilor internaţionale. Vreme de şapte milenii, spionajul a fost clasat printre artele negre ale istoriei, strict segregat de afacerile politice. Abia începând cu Franţa veacului 17, cardinalii Richelieu şi Mazarin – fiecare din ei ocupând fotoliul de prim-ministru, vreme de 18 ani – introduc oficial spionajul în alcovul politicii. Mazarin lansând chiar o faimoasă aserţiune care face şi astăzi carieră: „Serviciul de spionaj este felinarul de noapte care luminează sumbrele cărări ale politicului „. Un alt posibil răspuns, la întrebarea de mai sus ar fi: spionajul este – după prostituţie – cea mai veche meserie a oamenilor. Şi totuşi, despre spionaj se vorbeşte, la scenă deschisă, foarte rar şi foarte puţin. Ca şi despre prostituţie. Puţini istorici au curajul să vorbească lejer despre rolul prostituţiei, despre influenţa covârşitoare a curtezanelor – un eufemism, pentru practicantele acestei ancestrale meserii – asupra marilor întâmplări din istoria lumii. De asemenea, în mod tradiţional, istoriografia oficială ignoră partitura executată de spionaj, în concertul evenimentelor mondiale. De ce atâta mister? E bine? E rău? Nu e nici bine, nici rău. Ci este necesar. Absolut necesar! Pentru că spionajul operează asupra unui teribil material: informaţia! Un material, deopotrivă, exploziv şi gingaş. Un material mai preţios decât aurul. Francis Bacon spunea cândva că „informaţia înseamnă putere”. Cine vânează mai multe informaţii, dispune de mai multă putere. Şi cum ar mai putea vâna pisica şoareci, dacă i-am pune clopoţei? De aceea este necesar misterul. Lunea spionajului e unică, pentru că nu mai există un alt domeniu al îndeletnicirilor umane care să se consume exclusiv în umbră, în tăcere, într-un deplin anonimat. Nu de puţine ori, în activitatea de spionaj, preţul eşecului fiind sacrificiul suprem. Spionajul este un război permanent. Şi total. Un război invizibil care se întinde peste toate fronturile condiţiei umane. Aici armele nu tac niciodată! Şi niciodată, în acest ciudat război, nu vom cunoaşte adevărul întreg al istoriei. În celebrul său cabinet negru, Churchill obişnuia să afirme: „în spionaj, adevărul trebuie însoţit, întotdeauna, de o puternică gardă pretoriană de minciuni”. Această excepţională carte. — Războiul spionilor – ne demonstrează magistral că spionul modern culege informaţii din absolut orice domeniu de activitate. Astfel, există spionaj economic, spionaj ştiinţific sau spionaj industruial, spionaj politic, spionaj militar ori spionaj financiar, spionaj comercial şi chiar spionaj religios. Organizaţia catolică „Opus Dei”, fondată în 1928 de Josemaria Escriva, astăzi cu peste 80 000 de membri, constituie un veritabil serviciu secret al Vaticanului. Spionajul contemporan se află infiltrat în toate compartimentele vieţii sociale şi ale vieţii private. Orice informaţie – secretă sau ncsecrată – produsă de o societate umană nu scapă ochiului avizat, strict specializat şi îndelung exersat al spionului. În materie de spionaj, nu cxsită prieteni sau neprieteni: oricine spionează pe oricine! Desigur, există pondere şi există nuanţe, când spionezi un amic sau un inamic, dar spionaj există permanent şi împotriva tuturor. Un personaj foarte avizat – l-am numit pe reputatul I. C. Masterman – spunea că „unica regidă în spionajul contemporan este aceea de a spiona orice putere, indiferent dacă acea putere ne este prieten sau duşman „ Spionajul, ca şi contraspionajul, este omniscient, omnipotent şi omniprezent. Nu-l scapă nimic. Nici chiar viaţa privată a oamenilor. Mai ales slăbiciunile lor, păcatele lor, pasiunile lor, gusturile, înclinaţiile, capacităţile intelectuale, bolile de care suferă, fobiile şi dorinţele, petele negre din trecutul lor. Tot-tot! Oamenii pot fi agresivi, diabolici sau fermecători, disperaţi, blajini, bezmetici, cutezători sau hrăpăreţi, generoşi sau detestabili; pot fi cârcotaşi, orgolioşi, invidioşi sau desfrânaţi, exaltaţi sau farisei; pot deveni posesivi, smeriţi, avari, sau lăudăroşi, vicioşi, mincinoşi, lacomi sau pătimaşi. Toate aceste ascunse trăsături de caracter se pot constitui în tot atâtea informaţii extrem de preţioase, utilizate cu precădere în munca de recrutare de agenţi secreţi, de exploatare în orb, de compromitere a unor personaje sus-puse, de şantajare, dirijare, manipulare sau influenţare a acestora. Abisul uman, unde acţionează spionul, este imens. Este, de fapt, un imperiu fără de hotare. Pentru că fară de hotare este şi sufletul omenesc. Pe vremea când era şef al Serviciului de contraspionaj francez – cu numai câţiva ani în urmă – contele de Marenches declara la o conferinţă de presă: „In ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”. Aviz înalţilor dregători ai ţării noastre, care cam fac băşcălie – ca să nu-l spun criminală bătaie de joc – atunci când discută despre spionaj şi contraspionaj! E trist, dar istoria se repetă adeseori, mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie. În aceste condiţii, meritul autorilor acestei cărţi – erudiţii Gabriel I. Năstase şi Bogdan Păpădie – evoluează dintr-un simplu gest publicistic, într-un profund mesaj patriotic. Într-un grav semnal de alarmă. Cartea Războiul spionilor dezvăluindu-ne o lume, în care graniţa dintre esenţe şi aparenţe este atât de labilă, atât de nesigură: lumea spionajului. Cartea pe care tocmai te pregăteşti s-o citeşti – ilustre Cititor – ne vorbeşte despre patriotism, spioni şi contraspioni, ne devoalează tenebrele, pericolul şi puterea malefică de penetrare a spionajului. Şi ne îndeamnă să ne servim patria – cu abnegaţie şi sacrificiu – în sfera veşnic fierbinte a serviciilor secrete. Adică, acolo unde istoria este aşezată între oglinzi strâmbe, încât nu mai ştii cine minte şi cine spune adevărul. Bertolt Brecht, scriitor, dramaturg şi, în acelaşi timp, spion al fostei Germanii comuniste, ne face o cinică mărturisire: „Estul şi Vestul sunt două curve; dar curva mea e gravidă”. Literatura de spionaj şi contraspionaj, precum această carte-document, este un gen aparte, mai special, mai subtil, uneori trebuie să citeşti printre rânduri, să decriptezi limbajul folosit, să-l pătrunzi structura şi să te laşi furat de ritmul lui alert şi palpitant. Ca să te apropii de lumea spionajului, ca să scrii despre spioni, trebuie să te documentezi temeinic. Foarte temeinic. Trebuie să înveţi – desigur, din surse sorginte – ce înseamnă agent de influentă, sau de supraveghere, ori de provocare, ce este acela un cifru, sau o cârtiţă, ori un contact pasager, ce este criptanaliza, legenda sau cutia de scrisori. Trebuie să înţelegi ce înseamnă exploatarea în orb, sau propaganda gri, propaganda neagră ori dezinformarea. Trebuie să afli ce sunt jocurile operative, interceptările secrete, protecţia contrainformativă sau acţiunea de acoperire. Este o lume de care nu te poţi apropia cu superficialitate. Iar autorii acestei cărţi au demonstrat, cu prisosinţă, că au vrut, au ştiut şi au putut să ne ofere exact informaţiile necesare. Spioni, spionaj, război al spionilor. S-ar putea spune că spionii mişună printre noi. Dacă e aşa, atunci de ce atât de puţini spioni celebri sunt consemnaţi de istorie? Simplu! Pentru că un spion nu devine celebru, decât când este prins. Când cade. Aşa cum este cazul prea-frumoasei Mata Hari, sau al sclipitorului Richard Sorge. Din aceeaşi ilustră galerie îl desprindem pe Oleg Pankovski, ori pe omul de ştiinţă Philby, sau pe poliglotul Cicero, ori pe soţii Julius şi Ethel Rosenberg. Sau – de ce nu? — Pe mai recentul spion Aldrich Ames, plantat de ruşi chiar în fruntea Departamentului de contrainformaţii din cadrul CIA. Restul e tăcere! Marii spioni sunt prinşi rar, foarte rar. Plevuşcă se agaţă mai repede. Sau, cum spunea Eugen Cristescu, unul din şefii spionajului românesc: „Uneori, este necesar să prinzi o maimuţă, ca să sperii un tigru”. Olimpian Ungherea. Partea întâi. Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete. I. În slujba adevărului istoric. De ce o asemenea carte? Cum nu suntem nici primii şi nici ultimii care abordează delicata problemă a Unităţii Statului Român, într-un context mai larg, vom răspunde simplu: ESTE NECESARĂ! De ce este necesară? Deoarece România se află, în continuare, în plin proces de transformare istorică, perioadă ce poate da naştere unor convulsii ce riscă să scape de sub control. Mai mult, pot conduce la evenimente imprevizibile, cu urmări pe termen lung în viaţa socio-politică, culturală şi economică. Aşadar, nu puţini se întreabă şi pe bună dreptate, cum de s-a ajuns aici? Ei bine, politica ezitantă, nu de puţine ori „în genunchi”, a liderilor României de după 1989 a condus, de exemplu, la tragica şi ruşinoasa situaţie ca Ardealul să fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor unguri care s-au remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forţată a românilor şi secuilor din Transilvania. Ca să nu vorbim de modul ruşinos în care unii guvernanţi şi-au dat în cele din urmă acordul, din raţiuni electorale probabil, pentru ridicarea „Statuii Libertăţii” de la Arad, edificiu ce elogiază „Ungaria Mare” şi „eroii” şovinismului maghiar de la 1848: aşa -declaraţii 13 generali, rămaşi în istorie ca asasini diabolici a 40.000 de români! Se întorc străbunii în morminte în fine, dar nu în ultimul rând, cauzele care au condus la astfel de efecte umilitoare pentru Naţiunea Română nu mai reprezintă de foarte mult timp o noutate pentru analişti. Deja o certitudine, România este o ţară aflată la intersecţia intereselor a trei mari puteri: Statele Unite, Rusia şi Uniunea Europeană. Prima a condiţionat liniştirea minoritarilor, în special a celor de origine maghiară, de acceptarea rămânerii României ca „zonă tampon”, evident sub influenţa lor şi a NATO. Ruşii, la rândul lor, pot acţiona minoritarii unguri, direct din Budapesta, prin agenţi recrutaţi încă din timpul ocupaţiei sovietice. In acest fel, şantajul este unul pe faţă: dacă acceptăm baze NATO pe teritoriul românesc, ne provoacă cu minoritarii unguri (acţiune aflată în plină desfăşurare), ne lovesc în economie şi mută noi forţe militare în Moldova sau Ucraina. Şi nu este o utopie, chiar dacă aparent Moscova a început să retragă „ceva” din trupele sale din Transnistria. Ca argument, menţinerea trupelor ruseşti în Moldova este un obiectiv strategic pe termen lung al Kremlinului, stabilit printr-un decret prezidenţial în anul 1995. Un rol important în luarea acestei decizii l-a avut Evgheni Primakov, şef al spionajului Moscovei la acea vreme. În momentul de faţă (al scrierii cărţii – n.a.), Primakov, un vechi agent KGB, este preşedinte al Camerei de Comerţ a Rusiei şi responsabil al Guvernului rus pentru problemele Transnistriei. Or, Camera de Comerţ a folosit întotdeauna drept acoperire pentru numeroşi agenţi ai spionajului rus (SVR). Altfel, un al doilea plan al Moscovei prevede dislocarea a 30 de baze militare în străinătate pe întreg teritoriul CSI, fie că sunt construite unele noi, fie că sunt consolidate cele existente. Pentru o bază permanentă în Moldova, ar fi nevoie de un acord similar cu cel semnat în anul 1997 cu Ucraina pe 20 de ani, pentru flota militară rusă de la Marea Neagră. Mai mult, prezenţa în Moldova este văzută drept vitală de către Kremlin, odată ce România vecină se pregăteşte intens de aderarea la NATO în anul 2004 (până la editarea cărţii de faţă, acest lucru s-a petrecut – n.a.). Altfel, ultimul proiect al Moscovei privind viitorul Moldovei a fost adus la Chişinău de către Dmitri Kozak, primul adjunct al şefului Administraţiei de la Kremlin. Conţinutul acestuia i-a şocat pe alţi participanţi la procesul de pace din Transnistria: UE, OSCE, SUA şi chiar Ucraina. Toate ar fi fost eliminate din joc dacă planul Kozak ar fi fost aprobat, iar Moldova ar fi ajuns în sfera de influenţă exclusivă a Rusiei. Planul Kozak ar fi redus practic puterea guvernului central de la Chişinău în favoarea Tiraspolului! Aranjamentul se aseamănă, oarecum, cu cel din provincia georgiană Adjaria sau din regiunea ucraineană Doneţk, unde doar liderii locali controlează situaţia şi se prefac că respectă suveranitatea Georgiei, respectiv a Ucrainei. Concomitent, documentul Kozak ar fi acordat puteri sporite liderilor din Transnistria şi Găgăuz Eri, care ar fi avut drept de veto în mai multe domenii, inclusiv în planul politicii externe. Aceasta ar fi însemnat că Moscova, prin enclavele separatiste, ar fi fost capabilă să împiedice ţări din CSI – ca Moldova, Georgia şi Azerbaidjan – să se integreze în UE sau să adere la NATO, or să facă parte din organizaţii regionale antiruseşti şi proamericane. De asemenea, cum bine au remarcat şi ziariştii de la cotidianul „Ziua”, acest plan ar fi oferit posibilităţi pentru consolidarea influenţei Rusiei în Moldova, unul din obiectivele-cheie ale Moscovei fiind obţinerea pentru limba rusă a statutului de limbă oficială; ea deja are acest statut în Belarus, Kazahstan, Kirghizstan şi Tadjikistan. Totuşi, planul Moscovei, al lui Vladimir Putin în speţă, s-a ciocnit de o puternică opoziţie în Moldova, inspirată şi de aşa-numita „Revoluţie de catifea” din noiembrie 2003, din Georgia. O „coincidenţă” nefastă pentru Moscova, dar bine gândită de serviciile secrete de la Washington, a făcut ca ambele evenimente să se producă în aceeaşi săptămână. Pe fundalul evoluţiilor din Georgia, Vladimir Putin se pregătea să zboare la Chişinău, pentru a semna Planul Kozak, iar opoziţia moldoveana anticomunistă începuse demonstraţii de masă. Căderea preşedintelui georgian, Eduard Sevardnadze, a indus panica în rândurile Partidului Comuniştilor din Moldova. Dacă liderii comunişti ar fi ignorat protestele şi ar fi acceptat Planul Kozak, ar fi provocat cu siguranţă tulburări şi o contralovitură aplicată autorităţilor comuniste de către naţionalişti. Rămâne de văzut doar cum va manevra Moscova această criză pe care a provocat-o în fine, cum şi în Georgia lucrurile sunt deja limpezi, noul preşedinte Mihail Sakasvili fiind un adept al relaţiilor strategice cu SUA, e posibil ca şi zilele comuniştilor de la Chişinău să fie numărate. Prin urmare, atenţia comunităţii internaţionale va fi concentrată de acum înainte mult mai serios pe situaţia gravă de la graniţa de Est a României, noua graniţă de Est a NATO. În altă ordine de idei, să nu uităm, ruşii au recrutat masiv agentură din ţările ocupate în perioada comunistă. După ce s-au retras complet din România, în 1968, de exemplu, s-a constatat că „Ursul” de la Kremlin lăsase mai mulţi agenţi decât avea întreaga Securitate Română, fapt care explică şi dezastrul structurilor informative comuniste în 1989. Mai mult, americanii şi ruşii îşi cunosc reciproc informatorii şi agenţii de influenţă din România. Aceştia se urmăresc şi se lovesc reciproc din când în când, dar nu mortal! Fac front comun doar atunci când şefii lor îi asmut împotriva serviciilor secrete româneşti, cu predilecţie asupra specialiştilor formaţi în şcoala românească de spionaj şi contraspionaj de dinainte de ‘89, recunoscuţi şi temuţi la vremea respectivă de către majoritatea agenturilor din lume. Este şi motivul pentru care, în ciuda aparenţelor, SRI, noua structură informativă a României post revoluţionare, n-a putut renunţa în totalitate la ei, aceştia fiind specialişti în formarea cărora statul nostru a investit enorm. În plus, americanii şi ruşii urmăresc cu interes poziţia strategică şi bogăţiile României, în special zăcămintele de aur şi argint de la Roşia Montană (cele mai mari din Europa), respectiv uriaşul zăcământ de petrol şi gaz natural din subsolul platoului continental din zona Insulei Şerpilor (aici lucrurile fiind, oarecum, complicate de uşurinţa cu care diplomaţia din România a binevoit să semneze ruşinosul Tratat cu Ucraina, prin care România a renunţat la majoritatea pretenţiilor legitime ale ţării noastre în favoarea statului vecin – n.a.), motiv pentru care se crede că Moscova a avut un rol decisiv în a fi susţinut Kievul în această dispută, pentru transformarea acelei părţi a Mării Negre, bogată în resurse de petrol şi gaze, într-o zonă de influenţă şi control a Rusiei. Sintetizând, putem spune că minorităţile, în special cea secuiască maghiarizată, sunt veritabile „piese grele” în mâinile puterilor străine ce fac Jocuri” în ţara noastră. Însă, trebuie să luăm în calcul şi faptul că Uniunea Europeană nu s-a implicat prea mult în acest delicat joc politic, cum este cel al minorităţilor etnice, decât (poate) pentru a se erija într-un „factor de stabilitate”, în fapt pentru a-şi atinge doar propriile interese economice. În ce priveşte vecinii, România este înconjurată de state dacă nu ostile, cel puţin neprietenoase: Ucraina (la nord şi est) – ţară care nu acceptă compromisuri în a ne retroceda Bucovina de Nord, Ţinutul Herta şi Insula Şerpilor; Ungaria (la vest) – ce continuă să ridice, fie şi voalat, pretenţii asupra Transilvaniei; fosta Iugoslavie (sud-vest) – care nu poate uita eroarea politică şi strategică a acelei perioade de guvernare a României care a fost complice la agresiunea ce a condus la moartea a numeroşi civili; Bulgaria (sud) – stat extrem de imprevizibil şi Republica Moldova (est) – ţară în care regimul fidel Moscovei continuă rusificarea forţată a tuturor celor care încă se consideră urmaşi demni ai Marelui Ştefan cel Sfânt. Dar, nu doar vecinii ne vizează ori sunt cu „ochii” pe noi. În septembrie 2000, de exemplu, în Oakland (California), s-a înfiinţat „SAFEWEB”, prima societate tehnologică specializată în ştergerea „urmelor” digitale de pe Internet (pe care le lasă un vizitator al unui site web). Stephen Hsu, cofondator şi director general al companiei, a fost susţinut financiar de către CIA pentru a pune la punct tehnica de calcul menită a bruia datele disponibile în momentul consultării web-ului. Din informaţiile pe care le deţinem, „SAFEWEB” acţionează din primăvara lui 2000 şi pe „teritoriul” virtual al României, toate informaţiile existente în reţeaua românească a Internetului fiind „consultate” de către specialiştii acestei companii. Adică de către CIA! Iar la acest capitol mai putem adăuga şi suma alocată pentru ţara noastră, respectiv 300.000 USD, necesari plăţii personalului care supraveghează permanent spaţiul virtual românesc (site-uri ale preşedinţiei, guvernului, ministerelor etc.), precum şi a susţinerii costurilor de „producţie” De ce o asemenea carte? Pentru a mai ridica puţin din vălul care acoperă misterioasa lume a informaţiilor secrete, chiar dacă nu se pot da publicităţii decât anumite date, puţine din păcate şi pentru că tot românul trebuie să înţeleagă că politica înseamnă în primul rând economic, iar economicul înseamnă interese. Or, unde există interese, acolo se află şi frontul confruntărilor informative sau locul unde se duce RĂZBOIUL SPIONILOR! IL „Războiul spionilor44 în contextul actual. Pentru neavizaţi, serviciile secrete continuă să rămână, în condiţiile regimurilor democratice, un subiect controversat. Posibilitatea instrumentalizării lor – chiar în condiţiile statului de drept – de către puterea politică generează suspiciuni, mai ales în ce priveşte sinceritatea declaraţiilor repetate ale responsabililor acestor servicii despre echidistanţa lor faţă de forţele eşichierului politic. De aici şi controversa ridicată de întrebarea: pot fi sau nu serviciile secrete asimilate cu „poliţia politică” a unui stat? Subliniem aici că deja înrădăcinata „poliţie politică” se înscrie în erorile limbajului „de cauciuc” uzitat de noua clasă politică ajunsă la vârf după 1989. Practic, nu există „poliţie politică”, ca semn distinctiv al aparatului de represiune, or asta pentru simplul motiv că toate serviciile secrete din lume sunt fidele guvernelor care le patronează, fiind plătite de la bugetul de stat. Prin urmare şi CIA şi SVR-ul rusesc şi DGSE-ul francez şi Mossad-ul israelian, ca să exemplificăm cu unii din „greii” spionajului mondial, fac şi ele „poliţie politică” pentru guvernele pe care le deservesc prin lege. În al doilea rând, capacitatea „comunităţii informative” de a se sustrage, parţial sau total, controlului instanţelor statului de drept, precum şi tendinţa ei de a se autonomiza în cadrul structurilor acestui stat nasc bănuieli în privinţa caracterului legal al diverselor activităţi desfăşurate de serviciile secrete. Iată de ce, de curând, un analist francez observa că serviciile secrete din ţara sa „se ascund, nu dau seama despre activităţile lor, iar cei care, în cadrul guvernului, sunt însărcinaţi să le controleze, le acordă o încredere minimă”. Ca urmare, o privire de ansamblu asupra principalelor servicii de informaţii în noile condiţii create de încheierea „Războiului Rece” este utilă, cu atât mai mult cu cât sfârşitul confruntării Est-Vest nu a însemnat încheierea războiului secret, ci numai deplasarea accentelor în direcţiile de investigaţie, unele din acestea regăsindu-se în bătălia informativ-economică româno-ungară din Transilvania. Vom începe cu Hexagonul, stat în care serviciile secrete au scris şi continuă să scrie adevărata istorie a „cocoşului galic”. A. „Inflaţia” franceză în Franţa, „comunitatea informativă” este structurată pe cinci direcţii, cea mai importantă rămânând Direcţia Generală a Securităţii Exterioare (DGSE). Aşa cum arată şi denumirea, aria ei de activitate se plasează în afara teritoriului francez, deci vorbim despre spionajul din Hexagon. DGSE beneficiază de un buget parţial secret, primul ministru fiind, practic, cel care decide utilizarea fondurilor. După cum se ştie, în urma afacerii Ben Barka (fostul preşedinte al parlamentului marocan, care, beneficiind de azil politic în Franţa, a fost răpit şi a dispărut fără urmă în 1965), DGSE (denumită atunci Serviciul de Documentare Exterioară şi de Contraspionaj – SDECE) a fost trecut din subordinea primului ministru în aceea a ministrului Apărării. Din 1995, şeful de atunci al DGSE, Jacques Dewatre a ştiut, încă de când a preluat acest post, să „navigheze” între cele trei autorităţi de la care putea primi instrucţiuni: preşedintele republicii, şeful guvernului, respectiv ministrul Apărării. Potrivit legislaţiei franceze, el nu avea a da seama niciodată în faţa Parlamentului, ceea ce îi asigura, evident, o mare libertate de mişcare. Aceeaşi legislaţie acorda dreptul membrilor DGSE de a folosi în interes de serviciu false identităţi. Tot în subordinea ministrului Apărării se află şi Direcţia de Protecţie şi de Securitate a Apărării (DPSD), structură fixată de revista „Le Point” ca anacronică, având misiunea de a supraveghea din interior forţele militare. Acum cinci ani a fost creată şi Direcţia Informaţiilor Militare (DRM), a cărei activitate se axează pe obţinerea de informaţii secrete despre armatele străine. Cum era de aşteptat, nici Ministerul de Interne nu s-a lăsat mai prejos, dispunând de două servicii de informaţii: Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST), practic, serviciul naţional de contraspionaj şi Serviciul Informaţiilor Generale (RG), a cărui funcţie este de a supraveghea şi informa guvernul asupra situaţiei interne din ţară, în această misiune RG primind un sprijin substanţial din partea jandarmeriei naţionale, subordonată, totuşi, ministerului Apărării. Totuşi, graţie reţelei de posturi în teritoriu şi a mijloacelor tehnice puse la dispoziţie, jandarmeria apare ca însăşi ca un semiserviciu de informaţii. Aşa cum remarca spiritual Jean Guisnel, „nebuloasa” serviciilor de informaţii franceze „detesta şi o face în continuare, mai presus de orice, două lucruri: ca guvernul să o supravegheze îndeaproape şi ca presa să se intereseze de ea”. B. Colosul informativ american. De partea cealaltă, Statele Unite continuă să aloce serviciilor de informaţii sume uriaşe, care se plasează între 27-30 de miliarde de dolari anual, adică întreg bugetul armatei franceze. Cel mai cunoscut dintre aceste servicii este, desigur, CIA. Condusă de George Tenet, Agenţia Centrală de Investigaţii dispunea, înainte de atentatele din septembrie 2001, de 16.000 de angajaţi. Eşecurile suferite anterior tragediei de la World Trade Center şi Pentagon („cârtiţa” Aldrich Ames, este, desigur, exemplul cel mai concludent) au umbrit, cum era şi firesc, renumele Agenţiei. De parcă nu era suficient, criticii CIA pretindeau că bombardamentul de represalii – în urma atentatelor teroriste din Kenya şi Tanzania – s-a datorat unei informaţii greşite furnizate de CIA, întrucât întreprinderea farmaceutică de la Kahrtoum (Sudan) nu producea nici un fel de arme chimice. Dar, a urmat 11 septembrie 2001 Astfel, în raport cu noile sfidări, CIA şi-a diversificat direcţiile de investigaţie: lupta împotriva terorismului şi a traficului de droguri, spionajul economic, supravegherea proliferării armelor chimice. În schimb, mai puţin cunoscută, dar poate mai eficace, este Agenţia Naţională de Securitate (NSA). Situată la Fort Meade, lângă Washington, ca are ca obiectiv principal interceptarea comunicaţiilor radio-clectronice şi dispune de 20.000 de angajaţi, înzestrată cu o tehnică sofisticată – mai ales în domeniul computerelor – ea foloseşte specialişti de înaltă calificare, care desfăşoară cercetări la capătul cărora sunt realizate tehnologii, uncie destinate comerţului. În plus, încă de acum câţiva ani, NSA desfăşoară o adevărată ofensivă pentru controlul reţelei Internet, recrutând în acest scop informaticieni piraţi (hackeri). Şi dacă NSA reprezintă „urechile*’ SUA, Oficiul Naţional de Recunoaştere (NRO) constituie „ochii” superputerii globale. Graţie sateliţilor şi instalaţiilor radar, NRO poate obţine imagini de cea mai mare însemnătate strategică, prin sateliţi KH-l2, imagini care nu sunt prezentate decât preşedintelui SUA şi Consiliului Securităţii Naţionale. Fluxul de imagini este atât de amplu încât NRO se află în dificultate de a-l interpreta. Aşa se explică incapacitatea de a detecta pregătirile Indiei pentru detonarea celor şase bombe nucleare, precum şi bombardarea, din greşeală, a ambasadei chineze de la Belgrad. În fine, să nu se uite că, în strânsă relaţie cu activitatea „comunităţii informative” americane, în primul rând a NRO, se dezvoltă, în prezent, o direcţie nouă de investigaţie: cea ecologică! În acest sens, Agenţia Naţională de Imagini şi Cartografiere (NIMA) foloseşte sateliţi de supraveghere pentru a cerceta mediul până în cele mai mici detalii ale terenului. Autorităţile americane sunt dispuse chiar să acorde dreptul de comercializare a imaginilor obţinute prin satelit, având utilităţi ecologice. C. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA. Totuşi, cu toată forţa financiară şi umană de care dispune, comunitatea de informaţii a Statelor Unite se confruntă cu mari probleme, oficiali din cadrul sistemului serviciilor secrete americane făcând publice recent, în faţa comisiei parlamentare de specialitate, datele privind nivelul spionajului de natură militară pe teritoriul SUA. Cu alte cuvinte, Defense Security Service, (DSS), o agenţie a Pentagonului însărcinată, printre altele, cu încheierea de contracte cu parteneri industriali, a lăsat să se înţeleagă că ar fi vorba inclusiv de Israel, Franţa, Rusia şi China. Astfel, surse din cadrul serviciilor secrete americane au declarat presei, sub protecţia anonimatului, că perioada de după declanşarea războiului împotriva terorismului a însemnat practic escaladarea tară precedent a furtului de tehnologie, peste 40 de state trimiţând spionii să culeagă date din domeniul apărării şi al tehnologiei producerii armamentului modern. Mai mult decât atât, unele ţări fac parte din programe comune, sponsorizate chiar de SUA, programe de cercetare în domeniul militar. În alte cazuri, este vorba chiar de state care concurează pe piaţa internaţională de armament cu SUA. Dintre ţintele urmărite de spioni s-au evidenţiat sistemele aeronautice, senzori, laseri, sisteme electronice de apărare. O parte dintre aceste informaţii provenite din aria contraspionajului au „răsuflat” de la DSS. Secretarul comisiei de spionaj a Congresului Statelor Unite a declarat că furtul de tehnologie este în creştere. „Suntemprobabil cea mai mare ţintă din lume în ce priveşte spionajul în tehnologia militară”, a declarat congresmanul, care a mai adăugat: „noi (americanii -n. A.) avem bunurile, iar celelalte popoare le doresc”. Responsabilii DSS au refuzat însă să identifice ţările vinovate de spionaj în dauna SUA. În cifre exacte, în raportul DSS se precizează că este vorba despre cel puţin 260 de activităţi cu grad ridicat de probabilitate ca fiind de spionaj, înregistrate în ultimul an. Toate aceste activităţi au fost luate în evidenţă de FBI sau alte servicii de investigaţii. Ca număr de ţări, nu mai puţin de 47 de state au desfăşurat activităţi în domeniul culegerii de informaţii privind tehnologia militară a SUA. Nu toate acestea, spun sursele amintite, pot fi acuzate că au făcut spionaj în defavoarea SUA. Există multe cazuri de colaborări cu bune intenţii, cazuri verificate în timp de contraspionajul american şi prezentate în actele oficiale. Or, în fiecare an DSS realizează, în acest sens, un raport privind starea spionajului străin pe teritoriul SUA, raport ce se înaintează Congresului. Pentru 2003, însă, s-a descoperit amplificarea metodei amintite, prin care se începe o relaţie legală cu SUA, după care se trece la culegerea de informaţii secrete. D. FSB – KGB? Şi în Rusia lucrurile au evoluat imprevizibil. Implicat în încercarea de lovitură de stat din august 1991, KGB a trebuit să tragă consecinţele şi a fost oficial dezmembrat. Cel puţin aşa au crezut politicienii moscoviţi Cum era de aşteptat, au apărut şi alte direcţii, dar oamenii, chiar dacă nu numeric, au rămas aceiaşi. Prin urmare, procesul de reorganizare a adus mai multe structuri, între care: FSK, în ale cărui atribuţii a intrat contraspionajul; SVR – spionajul extern; Serviciul de Protecţie a înalţilor demnitari; FAPSI – supravegherea comunicaţiilor, trupele de grăniceri. Numărul angajaţilor a fost drastic redus de la 500.000 la 80.000, misiunea lor fiind să lupte în principal împotriva reţelelor mafiote, traficului de droguri şi a corupţiei. Tot în context, războiul din Cecenia a determinat o nouă reorganizare a comunităţii informative ruseşti, FSK devenind Serviciul Federal de Securitate (FSB), principala instituţie de contraspionaj. Aşa cum remarca un analist din aria informaţiilor, „noul KGB este după chipul şi asemănarea unei Rusii slabe, sărace şi corupte”. Eşecurile înregistrate de FSB sunt numeroase, începând cu eşuarea acţiunii forţelor de elită ale FSB de a elibera ostatecii luaţi de un comando cecen la Pervomaiskoe, în Daghestan şi până la incapacitatea de a soluţiona numeroasele cazuri de asasinat din ultimii ani. Ca să nu mai vorbim de lupta împotriva mafiei, care a rămas doar la nivelul declaraţiilor e. Spioni ruşi, politicieni celebri în context, un fost ofiţer KGB, Konstantin Preobrajenski, declara că „nu trebuie confundat KGB (de fapt FSB, n.n.) cu FBV, întrucât, susţinea el, FSB nu a acţionat niciodată în chip real împotriva mafiei. În plus, criticile sale la adresa FSB erau şi ele foarte severe; el califica acest serviciu drept o „forţăpolitică ce exprimă stările de spirit antioccidentale, comuniste şi naţional-patriotice” ale membrilor săi. Există chiar temeri ca noul departament, creat în 1998 pentru a apăra „ordinea constituţională” împotriva curentelor extremiste, să nu devină din nou o poliţie politică. Dincolo de aceste aspecte, Boris Elţân este cel care l-a numit în fruntea FSB pe Vladimir Putin, omul care, după ce timp de 15 ani a condus reprezentanţa KGB de la Dresda, s-a convertit la liberalism şi a asigurat neutralitatea KGB-ului de la Petersburg (fostul Leningrad – n.a.) în timpul încercării de puci din vara anului 1991. În prezent, structurile FSB adăpostesc două tipuri de agenţi: cei vechi, impregnaţi şi acum de spiritul comunist şi antioccidental al Uniunii Sovietice şi cei noi, cu vederi liberale, sau pur şi simplu dezorientaţi în plan politic şi cu o formaţie precară. Este şi cazul SVR (Serviciul de Informaţii Externe), care a cunoscut o perioadă sufocantă de reorganizare în anii 1991 -l996, sub conducerea lui Evgheni Primakov. Reamintim, noul serviciu şi-a anunţat încă de la început intenţia de a lupta împotriva terorismului internaţional, traficului de droguri şi de arme de distrugere în masă, dar în afară de aceste obiective enunţate politic SVR se ocupă de spionajul industrial, în încercarea de a obţine tehnologie secretă, imposibil de realizat prin „mijloace” cinstite într-o Rusie prăbuşită economic. Oricum, activitatea serviciilor ruseşti de informaţii suferă de o hemoragie a personalului de înaltă calificare, atras, tot mai mult, de avantajele economiei de piaţă. Societăţile de pază şi protecţie şi de „informare” economică şi-au sporit numărul, având în fruntea lor foşti agenţi KGB. De exemplu, Valeri Veliciko, care, până în 1991 se ocupase cu depistarea şi interogarea transfugilor sovietici, fiind apoi promovat în cadrul serviciului de protecţie a înalţilor demnitari, conduce astăzi un birou de protecţie a structurilor comerciale cu 1500 de salariaţi şi o cifră de afaceri de 3 milioane de dolari fiind, aşa cum îl caracterizează revista „Le Point”, reprezentativ pentru cekiştii capitalişti. Or, dacă Felix Dzerjinski le cerea agenţilor din CEKA să aibă „capul rece, inima caldă şi mâinile curate”, astăzi, cel puţin în ce priveşte mâinile, această exigenţă şi-a pierdut valabilitatea. F. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici. De partea cealaltă a continentului european, Marea Britanie continuă să dispună de serviciile MI-5 (contraspionaj) şi MI-6 (spionaj). Interesant, în cadrul acestuia din urmă există o structură destinată „operaţiilor negre”, care cuprinde şi faimosul SAS (Special Air Service). Creat pentru a lupta împotriva IRA (celebra structură paramilitară autointitulată „Armata Republicana Irlandeză – n.a.), acest serviciu s-a dotat cu o unitate de spionaj militar (SMIU – Special Military Intelligence Unit), care foloseşte ca mijloace de luptă atentatele şi asasinatele (Atenţie! — SMIU este singura unitate bănuită făţiş de către majoritatea serviciilor de spionaj din lume de implicare în asasinarea, la Paris, a Prinţesei Diana). În ce priveşte pregătirea ofiţerilor şi subofiţerilor, acest lucru se face la un centru situat la Fort Monkton, în apropiere de Porstmouth, devenit celebru prin romanele poliţiste ale lui John Le Carre. În fine, trebuie remarcat că Sir Richard Dearlove a preluat conducerea lui MI-6 într-un moment când serviciul traversa o perioadă grea, mai ales ca urmare a defectărilor lui Richard Tomslinson (MI-6), refugiat în Elveţia şi a lui David Shayler (MI-5) a cărui extrădare este cerută insistent Franţei. Aici, scurgerile determinate de aceste defectări au dat la iveală intenţia de a-l asasina pe ex-preşedintele iugoslav Slobodan Milosevic, în temeiul unui plan pregătit de MI-6, printr-un comando al SAS ce lucra sub acoperire la Ambasada britanică din Belgrad sau prin înscenarea unui accident de circulaţie la Geneva! După cum se ştie, n-a mai fost cazul. Revenind, noul director al MI-6 s-a străduit să risipească impresia că serviciul său este proamerican, în timp ce MI-5 este proeuropean. Legăturile cu serviciile de informaţii francez şi german s-au intensificat, Marea Britanie angajându-se în lupta împotriva islamiştilor algerieni şi egipteni, precum şi a lui Osama ben Laden. G. Mossad şi seria eşecurilor. Cine n-a auzit de Mossad, faimosul serviciu de informaţii israelian? Ei bine şi acesta trece prin momente grele, chiar dacă „firma” realizărilor sale hrăneşte încă tot felul de legende. Astfel, lucrarea englezului Gordon Thomas susţine că la originea scandalului Lewinsky s-au aflat înregistrările convorbirilor telefonice dintre preşedintele Clinton şi stagiara de la Casa Albă. În realitate, un agent al Mossad, cu nume de cod „Meja”, ar fi fost plasat la Casa Albă în chiar anturajul imediat al preşedintelui Clinton. Acesta a avut grijă ca „zglobia” Monica să ajungă, sub „privirea” atentă a camerelor de luat vederi ascunse, la intimităţi cu celebrul preşedinte saxofonist al Americii. A fost un succes pentru spionajul evreu, mai ales că Monica avea la acea oră, în ciuda vârstei, grad de maior în Mossad! Şi, totuşi, de mai bine de 20 de ani, Mossad-ul a înregistrat un şir de eşecuri care i-au umbrit reputaţia. Primul dintre ele a avut loc în oraşul norvegian Lillehamer, unde, în l ()73, un chelner marocan a fost asasinat din eroare de către agenţii secreţi israelieni care îl confundaseră cu unul din organizatorii atentatului împotriva atleţilor israelieni, executat cu un an înainte la Jocurile Olimpice de la München. Cu toate acestea, unul dintre anii cei mai negri pentru Mossad a fost 1998. Mai întâi, cazul Yehuda-Gil (un vechi agent care întocmea rapoarte false, alarmiste, pe baza unei surse inexistente aflate în sfera puterii de la Damasc), afacere soldată cu condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Yehuda Gil. A urmat capturarea de către poliţia elveţiană a unei echipe de cinci agenţi israelieni care voiau să instaleze un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor telefonice ale unui şef a organizaţiei HAMAS, respectiv eşecul atentatului organizat la Amman, împotriva unui alt lider al acestei organizaţii, Khaled Mechaal, care a pus Mossad-ul într-o lumină defavorabilă şi a creat tensiuni în raporturile Israelului cu Iordania. La sfârşitul aceluiaşi an nefast, 1998, doi agenţi israelieni au fost arestaţi pe când filmau o bază militară din Cipru. Consecinţă firească a tuturor acestor eşecuri, şeful de atunci al Mossad, Dany Yatom, a fost înlocuit cu Ephraym Halevy, chemat să dea serviciului strălucirea sa de altădată. Practic, se poate vorbi în aceste cazuri de o „metodă de pe urmă a succesului” sau de manifestarea acelor „rele structurale” denunţate de defectorul Victor Ostravsky într-o carte devenită celebră. Chiar dacă n-a fost „Leul din Iudeea”, Ephraym Halevy a dat răspunsul ulterior. H. „GUOANBU” – spionajul chinez. Trebuie recunoscut că, până mai ieri, China nu crea mari probleme superputerilor spionajului mondial, or cel puţin aşa lăsa Beijingul să se înţeleagă. Astăzi, indiscutabil, China şi-a făcut intrarea pe arena războiului secret. Ca în atâtea alte domenii, unde modernizarea a progresat graţie impulsurilor date de Deng Xiaoping şi aici liderul chinez a îndeplinit funcţia de ctitor, fiind omul care a semnat actul de naştere al Ministerului Securităţii Statului (Guoanbu), care îşi extinde şi astăzi progresiv activitatea. În 1998, în fruntea serviciului de informaţii chinez a fost numit fostul şef al secţiei de propagandă a Partidului Comunist Chinez, Xu Yongyue, omul care a dat un impuls fantastic spionajului chinez. Dezvăluiri recente au arătat că, în „epoca” Yongyue, agenţii secreţi chinezi au penetrat masiv şi profund cercetările nucleare americane. Există chiar indicii serioase că „Guoanbu” a finanţat Comitetul de realegere a preşedintelui Clinton şi a plasat o agentă a sa ca amantă a fostului prim-ministru al Japoniei, Ryutaro Hashimoto. Potrivit unor date secrete, serviciul chinez dispune la această dată de aproximativ 7000 de agenţi, care lucrează sub acoperire diplomatică şi de alţi 50.000 de agenţi aflaţi pe toate meridianele sub identităţi false (ei sunt numiţi „chen diyu” – peşti de apă adâncă, un număr deloc de neglijat fiind înregistrat şi în „apele” din ţara noastră – n.a.). Începând cu anul 2000, „Guoanbu” a iniţiat o adevărată campanie de relaţii cu serviciile secrete din Rusia, Iran, Pakistan, Afghanistan, Siria, Arabia Saudită, Coreea de Nord şi Serbia. În context, o activitate intensă desfăşoară „Secţiunea 17”, consacrată spionajului economic şi financiaro-bancar, care a cunoscut succese remarcabile sub conducerea lui Tian Genren. De reţinut, agenţii acestei secţii sunt cunoscuţi ca deosebit de activi în Europa Occidentală şi Statele Unite şi depun un efort considerabil de a asigura Chinei o poziţie avantajoasă pe piaţa mondială. În concluzie, încheierea Războiului Rece a pus serviciile secrete ale marilor puteri într-un nou context politic, obligându-le astfel la o reevaluare şi redirecţionare a activităţii lor. Comunităţile informative au intrat şi ele – s-ar putea spune – într-o fază „de tranziţie”, cu rezultate încă incerte. Ceea ce se poate afirma cu certitudine, deocamdată, este că, în timp ce marile vedete – KGB, CIA, Mossad – suferă de pe urma „îmbătrânirii”, Guoanbu ţâşneşte cu impetuozitatea vârstei sale tinere. Dar ce s-a petrecut în România? III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după 1989 în ţara noastră, sfârşitul Războiului Rece a însemnat şi îngroparea unui mit: intangibilul Departament al Securităţii Statului, temuta Securitate comunistă. Astfel, la 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate. La 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. La 29 iulie 1991, a fost emisă Legea privind siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. De partea cealaltă, prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992) au fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale instituţiei, pentru ca, în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării să aprobe un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, adaptat noii etape prin care trece statul român. În paralel, în timp ce România se pregătea pentru Summitul de la Praga din 2002, pe a cărui agendă s-a aflat extinderea NATO, Bucureştii cooperau activ în lupta împotriva terorismului, chiar şi cu riscul neglijării, fie şi accidentale, a ameninţărilor separatiste ale unor organizaţii ce activează pe teritoriul naţional. A. „Jocul” PSD cu terorismul în plan politic, poziţia pro occidentală şi pro reformă de la început a guvernului minoritar de centru stânga al României i-a surprins pe mulţi dintre cei care îşi amintesc de performanţele deloc spectaculoase ale precedentei sale guvernări, între 1990 şi 1996. În acea perioadă, în loc să promoveze reforma, România a adoptat o atitudine ambivalenţă faţă de procesul de tranziţie. Şi este deja o certitudine că multă lume a acuzat Partidul Social Democrat (PSD), fost PDSR, pentru faptul că România se situa, conform indicatorilor de performanţă, în urma multora din ţările Europei de Est în loc să critice coaliţia de dreapta care şi-a irosit mandatul dobândit în urma alegerilor din 1996 în nesfârşite certuri şi lupte intestine. Însă, de data aceasta, după 2000, sub conducerea preşedintelui partidului şi primului-ministru Adrian Năstase, PSD s-a hotărât să se adopte o altă atitudine. Ca urmare, Adrian Năstase şi preşedintele Ion Iliescu s-au aflat în fruntea unei delegaţii române la nivel înalt care s-a deplasat la Washington. Ambii oameni politici au subliniat că sunt de partea preşedintelui George W. Bush în „războiul împotriva terorismului”. Totuşi, Adrian Năstase şi Ion Iliescu nu i-au impresionat pe oficialii americani prin opiniile lor pro occidentale şi prin hotărârea de a integra România în structurile de securitate ale Occidentului. „Se pare că au înţeles faptul că singura alternativă a României este integrarea în NATO şi în UE şi că, pentru a realiza acest deziderat, trebuie să abordeze reforma cu seriozitate şi să prezinte o imagine care să-l convingă pe liderii occidentali,” comenta plastic Charles Robertson, analist pe probleme est-curopene la ING Barings din Londra. Totodată, trebuie reţinut că politicianul român din linia întâi a acestor eforturi a fost Mircea (icoană, fost ambasador la Washington, ulterior ministrul de externe al ţării. În calitatea sa de preşedinte al OSCE în 2001, Mircea Geoană a fost o prezenţă care a conferit siguranţă, mai ales în rezolvarea disputelor de frontieră din sudul Serbiei şi a situaţiei din Republica Macedonia. De reţinut, între timp, că radicalii maghiari puneau bazele înfiinţării unui „ţinut al secuilor”, practic o zonă autonomă independentă situată chiar în inima României. Revenind, în ultimul său discurs ca preşedinte OSCE, Mircea Geoană a subliniat necesitatea ca statele membre să acorde o atenţie sporită conexiunilor dintre crima organizată şi terorism. Aceasta a reflectat măsurile pe care Mircea Geoană şi alţi miniştri români le-au luat în propria lor ţară, prin îngheţarea conturilor bancare suspecte şi intensificarea supravegherii unor firme despre care se crede că ar fi folosite drept acoperire pentru unele grupări teroriste din Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, în timp ce Bucureştii se pregăteau pentru Summitul de la Praga din 2002 – pe a cărui agendă de lucru s-a aflat problema extinderii NATO – Mircea Geoană credea cu convingere că merită orice efort, spunând chiar că simte cum „candidatura României este mai credibilă decât oricând. Dacă Dumnezeu ne ajută şi lucrurile continuă să rămână ca acum, vom reuşi să fim acceptaţi. „b. Şi „compromisul” UDMR. Având grijă să nu afecteze credibilitatea sa de candidat la integrarea în NATO, România a căutat, în acelaşi timp, să-şi exprime disponibilitatea de a juca un rol serios în preconizata Forţă Europeană de Reacţie Rapidă. Ulterior, ministrul apărării Ioan Mircea Paşcu a oferit cinci batalioane româneşti, precum şi forţe navale şi o structură a forţelor aeriene, deşi nu a precizat la ce efective (militari, nave, avioane) se va ridica această forţă. Potrivit lui Mircea Geoană, după evenimentele din 11 septembrie, şansele ţării noastre de a fi primită în NATO au fost mai mari ca oricând. „Avem de partea noastră puternica dorinţă internaţională de a crea stabilitate în această regiune. Primirea noastră în Alianţă va avea o mare importanţă, consolidând regiunea de sud-est a Europei.” Totuşi, Mircea Geoană era îngrijorat de faptul că eforturile Rusiei de a împiedica naţiunile baltice să intre în Alianţă, or revenirea la putere a primului-ministru antireformist Vladimir Meciar în Slovacia (ţară care, de asemenea, a făcut presiuni în vederea integrării), după alegerile din 2002, vor constitui în timp „veşti proaste pentru noi toţi.” O altă problemă este cea a relaţiilor neclare ale României cu două dintre vecinele sale: Republica Moldova, regiunea istorică românească numită Basarabia până în 1940, când Stalin a anexat-o la URSS şi Ungaria. În pofida contactelor bune la nivel înalt dintre Budapesta şi Bucureşti, diferendele politice rămân, în special în privinţa însemnatei minorităţi maghiare din Transilvania (oficial estimată la circa 1,6 milioane de locuitori, dar în realitate cu câteva sute de mii mai puţin). Or, aici se poate vorbi de controversata Lege privind Statutul Maghiarilor, „lege” care conferă drepturi şi privilegii speciale maghiarilor care trăiesc dincolo de graniţa naţională şi care a afectat serios relaţiile Budapestei cu toate ţările. Există minorităţi maghiare destul de importante în Slovacia şi Serbia, dar ţara noastră este în mod special ofensată de acest plan. Mai ales că, deşi expremierul Adrian Năstase a depus toate eforturile pentru a se ajunge la un compromis în privinţa aplicabilităţii acestei legi, iar exministrul Mircea Geoană a participat la mai multe întâlniri cu omologul său ungar, Janos Martonyi, nu se poate spune că problema este rezolvată. Aici se pot sublinia compromisurile făcute de partidul de guvernământ cu UDMR, în urma cărora minoritatea maghiară a căpătat nu de puţine ori drepturi mai multe chiar şi decât majoritatea românească. Şi totul, inclusiv ignorarea inacceptabilului demers al obţinerii autonomiei unui aşa-zis „Ţinut Secuiesc” (care să cuprindă judeţele Harghita, Covasna şi Mureş), pentru cele 5-6 procente oferite la alegeri de către electoratul de origine maghiară. C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” în schimb, relaţiile cu Moldova s-au dovedit şi mai dificile, mai ales după ce fostul partid comunist din această ţară a câştigat alegerile de la sfârşitul anului 2000. Din acest punct de vedere, majoritatea românilor – şi probabil că acum şi a moldovenilor -nu mai văd posibilă reintegrarea Moldovei în România, chiar dacă relaţiile dintre cele două ţări puteau fi definite încă din anii ‘90 drept „speciale”. Nu şi acum. Pe parcursul ultimilor doi ani, preşedintele Moldovei, Vladimir Voronin, a reuşit să deterioreze relaţiile cu Bucureştii şi să întărească tradiţionala suspiciune a românilor în privinţa Rusiei, potrivit căreia Moldova se află în sfera de influenţă a Moscovei. Totodată se cunoaşte şi de către opinia publică faptul că expremierul Adrian Năstase şi-a amânat o vizită la Chişinău, după ce Vladimir Voronin se pare că a sprijinit criticile Mitropolitului Basarabiei la adresa „politicii expansioniste” a Bucureştilor.

ISTORIA LUMII   A fost odată… Trecut si amintire •  Inainte de a exista oamenii • Şopârle gigantice •  Pământ fara viaţă •  Soare fără pământ • Ce este istoria?     Toate poveştile încep cu „a fost odată”. Istoria noastră vorbeşte doar despre ce a fost. Îţi aminteşti? A fost odată când erai mic. Când, ţinăndu-te pe picioare, abia reuşeai s-o prinzi de mână pe mama ta. Povestea ta ar putea să înceapă astfel: „A fost odată un băieţel – sau o fetiţă. Acest copil sunt eu". Dar, înainte de a fi copilaş, ai fost un bebeluş. Despre asta nu-ţi poţi aminti, totuşi ştii. Înaintea ta, tatăl tau şi mama ta au fost şi ei mici, după cum au fost şi bunicii bunicele tale mai demult. Totuşi, şi de toate acestea eşti conştient. Nu spunem despre ei că sunt bătrâni? Dar şi ei au avut bunici şi bunice. Şi ei spuneau: „A fost odată…” Am putea continua să ne întoarcem astfel în timp. În spatele fiecărui „a fost odată”, se va afla mereu un altul. Te-ai aşezat vreodată între două oglinzi? Te sfătuiesc să încerci. Vei vedea un şir de oglinzi, din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai mici şi din ce în ce mai neclare, o infinitate de oglinzi dintre care niciuna nu este ultima. Chiar dacă nu le mai desluşim, alte oglinzi urmează după cea pe care o credeam a fi ultima. Deşi nu le vezi, ştii totuşi că se află acolo, dincolo de ceea ce vezi. Exact acelaşi lucru se întâmplă cu „a fost odată”. Nu ne putem imagina că se poate întrerupe firul la un moment dat. Bunicul bunicului bunicului bunicului… Nu-i aşa că-ţi vine ameţeala? Totuşi, mai spune-o o dată, lent de data aceasta, şi vei reuşi să-ţi imaginezi. Repetând, ajungem repede la perioade din ce în ce mai vechi. Te afunzi în timp ca în şirul nesfârşit de oglinzi. Nici în acest caz nu vom ajunge vreodată la începutul timpului, deoarece în spatele fiecărui început există întotdeauna un nou „a fost odată”. E ca un puţ fără fund. Te cuprinde ameţeala dacă te uiţi în el? Şi pe mine! De aceea vom arunca o hârtie aprinsă în acest puţ infinit de adânc. Hârtia va cădea lent, va coborî din ce în ce mai jos. Totuşi, în căderea ei, va lumina pereţii puţului. O vezi coborând? Acum a ajuns atât de departe, încât seamănă cu o stea mică de tot în mijlocul întunericului. Apoi se face şi mai mică şi până la urmă nu o mai vedem.   Dacă te aşezi între două oglinzi şi încerci să numeri de câte ori îţi vezi chipul, lui vei ajunge niciodată la bun sfârşit.   La fel se întâmplă cu amintirea. Ea ne luminează cunoaşterea trecutului. Mai întâi, luminează propriul nostru trecut, apoi facem apel la amintirile celor în vârstă, căutăm scrisori ale persoanelor decedate. Căutăm alte „lumini” care, de fiecare dată, se vor revărsa peste un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Există clădiri unde sunt depozitate o mulţime de documente vechi, scrise cu foarte mult timp în urmă, numite arhive. Printre aceste arhive, găsim scrisori datând de câteva sute de ani. Într-o zi, într-unul dintre aceste locuri, mi-a căzut în mână o scrisoare conţinând doar aceste cuvinte: „Dragă mămico, ieri am avut trufe delicioase la masa de prânz. Semnat: Caetano”. Fusese scrisă în urmă cu patru sute de ani de un prinţişor italian. Trufele sunt o bunătate de ciuperci! Dar timpul pentru citirea acestui mesaj a durat doar o clipă. Pentru că lumina coboară din ce în ce mai repede. 1.000 de ani, 2.000 de ani, 5.000 de ani, 10.000 de ani… Şi în vremea aceea existau copii cărora le plăceau mâncărurile gustoase, numai că ei nu ştiau să scrie. 20.000, 50.000 de ani. Oamenii spuneau şi-atunci, ca noi: „A losl odată”. Acum, lumina amintirii noasl re devine’ micit ele lot. ^i, la un moment dai, nu mailuminează. Lotuşi, ştim că ea îşi continuă drumul până în timpuri şi mai îndepărtate, când omul nu exista, când munţii nu arătau aşa cum îi vedem astăzi. Unii erau mai înalţi, dar, de-a lungul timpului, ploaia i-a erodat până când au ajuns simple coline. Alţi munţi încă nu existau, dar au ieşit lent la suprafaţă din oceane, efort care le-a luat milioane şi milioane de ani. înainte de apariţia acestor munţi, au existat animale foarte diferite de cele de astăzi. Erau gigantice şi semănau cu balaurii. De unde ştim? Uneori le găsim oasele îngropate adânc în pământ. De exemplu, la Muzeul de Istorie Naturală din Viena (Austria), poţi să vezi un diplodocus. Un nume foarte ciudat, nu-i aşa? Dar animalul este şi mai ciudat. N-ar fi putut să încapă într-o cameră din casa ta, nici măcar în două! Era înalt cât cei mai înalţi copaci şi avea o coadă lungă cât jumătate dintr-un teren de fotbal. Îţi închipui ce zgomot făcea o astfel de şopârlă gigantică – pentru că diplodocus era o şopârlă enormă – când mergea prin pădurea virgină? Dar tot nu am ajuns la începutul timpurilor. Ne tot întoarcem cu milioane de ani. Uşor de spus! Totuşi, gândeşte-te un moment. Ştii cât durează o secundă? Cât numeri repede până la trei. Şi cât durează o mie de milioane de scunde? Treizeci şi doi de ani! Acum e rândul tău să-ţi imaginezi cât durează o mie de milioane de ani! Pe Uriaşa şopârlă Diplodocus, care a trăit pe pământ cu mult înainte de apariţia omului şi a munţilor din ziua de astăzi. Deşi extrem de puternică, era neagresivă   vremea aeeca, nu existau animale mari, ei doar melc i a.< nici Şi dacă ne depărtăm şi mai mult în timp, nu mai găsim nici plante. Întreg pământul era „deşertic şi fără viaţă”. Nu exista nimic. Nic i un copac, niciun tufiş, niciun fir de iarbă, nicio floare, nici cel mai mic colţ de verdeaţă. Doar un deşert plin de pietre şi marea! O mare fără peşti, fără scoici şi chiar fără mâl. Dar, atunci când asculţi valurile, ce-ţi spun ele? „A foat odată”. Acest „odată” te trimite la o epocă în care Pământul nu era poate decât o masă gazoasă, o nebuloasă, precum acelea, mult mai mari, pe care le putem vedea astăzi cu telescopul. Timp de miliarde şi miliarde de ani, fără stânci, fără apă, fără viaţă, această nebuloasă s-a rotit în jurul Soarelui. Şi înainte? înainte, Soarele, drăguţul nostru de soare, nu exista nici ei. Doar nişte stele necunoscute cu dimensiuni enorme şi corpuri cereşti mai mici se roteau între nebuloase, în spaţiul infinit. „A fost odată…” Dacă mă aplec mai mult, iar mă cuprinde ameţeala. Haide, vino cu mine! E preferabil să ne întoarcem cât mai repede şi să revenim spre Soare, Pământ, frumoasele oceane, plante, scoici, şopârle gigantice, spre munţii noştri şi, în sfârşit, spre oameni. Drumul înapoi ne dă acelaşi sentiment ca acela pe care îl avem atunci când ne întoarcem acasă? Pentru ca de acum înainte să nu mai fim traşi din nou spre adâncurile nevăzute ale puţului de acest „A fost odată”, ne vom grăbi de fiecare dată să adăugăm: „Stai puţin! Când s-a întâmplat asta?” Şi mai există o întrebate, care şi ea ne trimite le istorie: „Ce s-a întâmplat?” Bineînţeles, nu vorbim de orice istorie, ci de acea pe care o numim istoria lumii. Şi cu ea vom începe acum. Cei mai mari inventatori care au existat vreodată Maxilarul inferior al omului de Heidelberg ♦ Omul de Neandertal Preistoria ♦ Focul ♦ Uneltele ♦ Oamenii grotelor •  Limbajul ♦ Pictura ♦ Magia •  Perioada glaciară şi paleoliticul inferior ♦ Neoliticul ♦ Construcţiile pe piloţi •  Oameni ca mine şi ca tine într-o zi, la Heidelberg, a fost săpată o pivniţă. Oamenii au găsit acolo un os, adânc îngropat în pământ. Era un os uman. Maxilarul de jos. Numai că nicio fiinţă omenească nu are astăzi un maxilar atât de puternic cu dinţii atât de tari! Ne imaginăm cu uşurinţă că omul înzestrat cu un astfel de maxilar era în stare să muşte zdravăn. Acest om a trăit, după toate probabilităţile, cu foarte mult timp în urmă, altfel niciodată acest os nu ar fi fost îngropat atât de adânc în pământ! în altă zi, tot în Germania, la Neanderthal, a fost descoperit un craniu uman. Acest craniu era foarte interesant deoarece nimeni nu are astăzi unul asemănător. Fruntea era ca să spunem aşa inexistentă, marcată doar de două protuberanţe mari deasupra sprâncenelor. Dar, după cum se ştie, în spatele frunţii se află centrul gândirii. Aşadar, ne putem imagina că, dacă acest om nu avea frunte, probabil că nici nu gândea prea mult, sau că gânditul îl costa probabil mai multe eforturi decât pe noi. Am putea spune: „Au fost odată nişte oameni care nu erau în stare să gândească la fel ca noi, dar erau înzestraţi cu o dentiţie mai bună ca a noastră pentru a mânca”. Stai puţin! vei zice. Nu aşa ne-am înţeles. Aş vrea să ştiu când au trăit aceşti oameni, cine erau şi ce s-a întâmplat cu ei. întrebările tale mă fac să roşesc de jenă, pentru că nu pot să-ţi răspund: încă nu ştim cu exactitate. Dar, într-o zi, vom şti cu siguranţă. De altfel, când vei fi mare, vei putea şi tu să ne ajuţi să căutăm. Neştiinţa noastră provine din faptul că nu avem nicio dovadă scrisă de la aceşti oameni: ei nu cunoşteau scrisul. În plus, amintirea noastră nu poate ajunge atât de departe! (Când recitesc acest capitol, scris cu mulţi ani în urma, am mai puţine motive sa roşesc. Chiar dacă unele lucruri spuse aici nu mai sunt întru totul exacte, nu m-am înşelat în previziunile mele. În cursul ultimilor ani, cunoaşterea noastră a progresat şi astăzi ştim mult mai mult despre epoca în care au trăit aceşti oameni. Datorăm acest lucru unor oameni de ştiinţă care au descoperit că unele materiale ca lemnul, fibrele vegetale şi stânca vulcanică se transformă lent, dar regulat. Studiul acestui proces permite stabilirea momentului în care aceste materiale au luat naştere. De la aceste descoperiri în Germania, săpăturile arheologice s-au înmulţit şi au fost găsite alte oseminte umane. Astfel, în Asia şi China, au fost găsite oase cel puţin la fel de vechi ca maxilarul descoperit la Heidelberg. Acei oameni cu două cucuie mari în loc de frunte şi cu creier mic erau strămoşii noştri care, în urmă poate cu două milioane de ani, au început să folosească piatra drept unealtă. Oamenii de Neanderthal au apărut în urmă cu 100 .000 de ani şi au populat Pământul timp de aproximativ 70.000 de ani şi le datorez câteva scuze. Chiar dacă fruntea lor se reducea la două protuberanţe, creierul lor era în realitate doar cu puţin mai mic decât cel al majorităţii oamenilor de astăzi. În ceea ce priveşte grupul uman având caracterele omului modern, acesta ar exista doar de aproximativ 30.000 de ani.) Dar, o să-mi replici tu, faptul că folosesc mereu cuvântul „aproximativ”, fără să dau nume şi nici date precise, nu poate fi numit istorie. Ai dreptate. Sunt lucruri anterioare istoriei. De aceea şi vorbim de „preistorie”, pentru că avem doar o idee foarte vagă despre epoca în care se petreceau toate acestea. Totuşi, ştim unele lucruri despre aceşti oameni, numiţi preistorici. La fel ca oamenii din adevărata istorie (despre care va fi vorba din capitolul următor), şi aceştia aveau deja tot ceea ce avem noi astăzi: haine, case şi unelte; pluguri ca să are, cereale pentru pâine, vaci pentru lapte, oi pentru lână, câini pentru vânătoare şi pază. Îşi meşteriseră arc cu săgeţi, cască şi scut ca să se apere. Dar, vei spune tu, înainte de a ajunge aici, trebuie să fi fost un început. Nişte oameni s-au gândit obligatoriu la ele! Adevărat. Nu e de-a dreptul extraordinar să-ţi imaginezi că a existat neapărat o zi în care un om preistoric a avut ideea că e mai uşor să mănânci carnea animalelor ciupii ev ai fript o la foc? Poate cât Ideea a avut o <> femeie! Dar cineva a trebuit sil descopere cum să face focul. Înţelegi ce a reprezentat acest lucru? Să facă focul! Tu ai făcut focul? Evident, fără chibrituri. Pentru că încă nu existau chibrituri. Cu două bucăţi de lemn pe care le freci una de alta până când se încălzesc din ce în ce mai mult şi în cele din urmă se aprind. Încearcă şi tu o dată. Vei vedea cât e de greu. Şi a mai existat un om care a inventat uneltele. Primele unelte au fost, după toate probabilităţile, nişte simple crengi sau pietre. I) ar, foarte repede, oamenii au avut ideea să cioplească pietrele ca să le facă tăioase precum cuţitele. Au fost găsite în pământ multe dintre aceste pietre cioplite. Deoarece pe vremea aceea toate uneltele erau din piatră, această perioadă a fost numită „epoca pietrei”. Dar oamenii încă nu ştiau să construiască şi case. Evident, era foarte supărător, (iindcă atunci era mult mai frig decât astăzi. Iernile erau mai lungi şi verile mai scurte decât cele cunoscute de noi. Chiar şi văile puteau să rămână acoperite de zăpadă tot anul şi marii gheţari înaintau până în câmpii. De aceea, spunem că epoca de piatră a fost urmată de epoca glaciară. Oamenii preistorici sufereau de frig şi nu puteau decât să se bucure când găseau grote sau caverne care să-i protejeze cât de cât de vânt şi de frig. De aceea mai sunt numiţi şi „oamenii grotelor”. Şi ce-au mai inventat oamenii grotelor? Ai găsit? Vorbirea; adică, au început să formeze cuvinte. Animalele ştiu să scoată strigăte când le doare ceva sau lansează apeluri când presimt un pericol. Dar nu ştiu să le formuleze în cuvinte. Numai oamenii au această capacitate. Şi tocmai oamenii din preistorie au folosit prima dată cuvintele. Şi au mai inventat ceva deosebit de frumos. Sculptura în lemn şi pictura, după cum dovedesc numeroasele figuri gravate şi pictate descoperite pe pereţii grotelor. Chiar şi astăzi, un pictor nu ar putea să le facă mai bine. Ele reprezintă animale care nu mai există din timpuri imemoriale. Elefanţi cu o blană lungă şi lânoasă şi colţi enormi curbaţi (mamuţii) şi alte animale din era glaciară. De ce se crede că oamenii preistorici au pictat aceste animale pe pereţii grotelor? Doar ca element decorativ? Prea puţin probabil, pentru că grotele erau foarte întunecoase. Nu avem nicio certitudine, dar se presupune că au vrut Mamuţi, bivoli, cai sălbatici şi cerbi – pradă a unei vânători reuşite, ilustrată pe pereţii peşterilor în care locuiau oamenii în epoca de piatră.   să dea acestor desene o putere magică. Credeau că pictând animalele, le atrăgeau. Ca şi cum am spune: „Vorbeşti de lup şi lupul la uşă!“ Nu uita că aceste animale erau prada lor de vânătoare, fără de care ar fi murit de foame. Aşadar, reprezentarea lor ar putea să însemne că voiseră să inventeze magia. Ai li fost prea Inimos să reuşească. Dar, Im păcate, nimeni nu a reuşit până în prezent. Perioada glaciară a durat un timp inimaginabil. Câteva zeci de milioane de ani. A fost un lucru bun fiindcă oamenii, pentru care a gândi însemna un efort atât de mare, nu ar fi avut timp să realizeze (oate invenţiile. În cele din urmă, atmosfera s-a încălzit şi, vara, gheaţa im a mai rămas decât pe munţii înalţi. Odată cu căldura, oamenii, care erau deja asemănători cu noi, au învăţat să sădească plante în stepă, să macine grânele şi să facă un amestec pe care puteau apoi să-l coacă la foc. Aceasta a fost pâinea. Curând, au învăţat să ridice corturi şi să domesticească animalele care, până atunci, trăiau în libertate. S-au deplasat cu turmele lor aşa cum fac şi astăzi laponii. În acel timp, pădurile erau populate de foarte multe animale sălbatice, precum lupii şi urşii. Unii oameni, care îşi demonstraseră deja calităţile de inventatori, au avut atunci o idee extraordinară. Şi-au construit casele pe piloţi deasupra apei, creând astfel locuinţele lacustre. Dar şi-au perfecţionat şi uneltele din piatră. Au pus un mâner pietrei cioplite, după ce au găurit-o cu o piatră şi mai dură, obţinând o secure. Probabil că a fost foarte greu. Imaginează-ţi că, în ultimul moment, piatra se sparge. Atunci ar fi trebuit luat totul de la început. Apoi, aceşti oameni au avut ideea să facă recipiente din pământ, pe care le împodobeau cu desene şi le ardeau în cuptoare. În schimb, în cursul neoliticului, perioada cea mai recentă a pietrei, nu au mai pictat animale. La sfârşitul acestei perioade, care s-ar situa cam între şi 4.000 de ani î.Hr., au imaginat un nou fel de a fabrica unelte, superior celui precedent şi mai eficace. Descoperiseră metalul. Evident, nu au descoperit dintr-o dată toate metalele. Au început cu pietrele verzi, care se transformau în cupru când erau topite în foc. După ce era forjat, cuprul, strălucind frumos, putea fi folosit la fabricarea securilor sau a vârfurilor de săgeată. Dar cuprul era prea moale şi se tocea mai repede decât piatra. Însă oamenii au avut ideea să-i îmbunătăţească calităţile. S-au gândit să adauge cuprului un alt metal, deosebit de rar, dar care făcea cuprul mai rigid: staniul. Amestecul de cupru şi staniu a dat bronzul. Această perioadă, în cursul căreia oamenii au fabricat Sat lacustru – un sat construit pe piloni – din epoca de piatră timpurie sau din epoca de bronz, ceea ce înseamnă cam în urmă cu 8000 de ani.   din bronz coifurile şi săbiile, securile şi ceaunele, precum şi brăţările şi colierele, poartă, aşadar, numele de „epoca bronzului”. Aruncă o ultimă privire asupra acestor oameni, îmbrăcaţi cu piei de animale, care, în barca lor cioplită din trunchiul unui copac, vâslesc spre sălcii* lor Iacii st ic. Aduc cereale şi sare exl rasa din mine. Iţeau din potire frumoase din pământ ars, iar femeile şi copiii lor st* împodobesc cu pietre multicolore şi chiar cu bijuterii din aur. Crezi că de atunci s-au schimbat multe lucruri? Erau oameni ca şi noi, deseori răi unii cu alţii, care se puteau arăta plini de cruzime şi vicleni, cum ni se întâmplă şi nouă să fim, din păcate! Dar, la fel ca astăzi, se intâmplă ca o mamă să se sacrifice pentru copilul ei sau ca prietenii să moară din fidelitate unul faţă de celălalt. Toţi aceşti oameni nu erau nici superiori, nici inferiori nouă. E surprinzător? Lucrurile acestea se petreceau în urmă cu cel puţin 10 .000 de ani. De atunci, nu am avut timp să ne schimbăm prea mult! Uneori, când vorbim sau când mâncăm pâine, când folosim o unealtă sau când ne încălzim la un foc, ar trebui să fim recunoscători oamenilor din preistorie, cei mai mari inventatori care au existat vreodată. Ţara de pe malurile Nilului Regele Menes ♦ Egiptul •  Un imn închinat Nilului ♦ Faraonul ♦ Piramidele ♦ Religia Egiptului antic ♦ Sfinxul ♦ Hieroglifele ♦ Papirusul ♦ Revoluţia din Vechiul Imperiu- Reformele lui Akhenaton Acum, după cum ţi-am promis, va începe istoria. Ne aflăm în anul 3100 î.Hr. (adică în urmă cu 5100 de ani), perioadă în care, se crede, asupra Egiptului domnea un rege pe nume Menes. Dacă vrei să afli mai multe despre drumul care duce spre Egipt, te sfătuiesc să întrebi o rândunică. În fiecare toamnă, când vine frigul, ea zboară spre sud. Trece peste munţi, pe deasupra Italiei, apoi peste o parte din mare, înainte de a ajunge în Africa, în partea ei cea mai apropiată de Europa. Nu departe de această regiune se află Egiptul. în Africa e foarte cald şi nu plouă luni în şir. Vegetaţia e rară. Într-un mare număr de regiuni, găsim doar deşerturi. Este şi cazul ţinuturilor care se întind la stânga şi la dreapta Egiptului. Nici în Egipt nu plouă mult. I) ar ^ara mi arc nevoie1 eh1 ploaie, peni i u <A e i i nversată pe toată lungimea de un lluviu lung, Nilul. De două ori pe an, când ploile abundente îi alimentau izvoarele, Nilul ieşea din matcă şi inunda întreg ţinutul, obligând oamenii să se deplaseze cu barca printre case şi palmieri. Când apa se retrăgea, pământul era înmuiat şi fertilizat de un mâl foarte bogat. Atunci puteau să crească, ca nicăieri în altă parte, cerealele, coapte apoi de soare. De aceea, egiptenii, din timpuri foarte vechi, adresau imnuri Nilului, ca şi cum ar fi fost Dumnezeu în persoană. Vrei să cunoşti cântecul pe care l-au compus pentru el în urmă cu 4 .000 de ani? „Fii lăudat, o, Nil! Tu care ieşi din pământ şi vii spre noi ca să dăruieşti hrană Egiptului. Tu care ne irigi câmpurile şi ai fost creat să ne hrăneşti vitele. Tu care uzi deşertul, aflat departe de apă. Tu care faci să crească orzul şi să crească grâul. Tu care umpli hambarele. Tu care dai de mâncare săracilor. Pentru tine cântăm la harpă, pentru tine cântăm.” Astfel cântau egiptenii în acele timpuri. Şi aveau dreptate. Datorită Nilului, ţara a devenit atât de bogată, încât a ajuns o mare putere. Un rege domnea peste toţi egiptenii. Primul dintre aceşti regi a fost Menes. Îţi aminteşti de epoca domniei sale? Era prin anul 3100 î.Hr. Ştii ce nume aveau atunci regii Egiptului? Erau numiţi faraoni. Faraonul avea o putere foarte mare. Trăia într-un palat impozant de piatră, susţinut de coloane enorme şi având numeroase curţi interioare. Oamenii din ţară îi datorau supunere şi, dacă aşa hotăra, toţi erau obligaţi să muncească pentru el. Pe la anul 2500 î.Hr., un alt faraon, pe nume Keops, le-a poruncit tuturor supuşilor să lucreze la construirea mormântului său. Dorea ca edificiul să fie mare cât un munte – şi aşa s-a şi făcut. Îl putem vedea şi astăzi. Este celebra piramidă „a lui Keops”. Probabil că ai văzut-o în fotografii, dar nu-ţi poţi face o idee exactă a înălţimii sale. Înăuntrul ei ar putea să intre cea mai mare biserică. Escaladarea enormelor ei blocuri de piatră seamănă cu ascensiunea pe un munte. Şi totuşi, oamenii au transportat acele blocuri enorme, le-au lipit unele de altele, fără maşini, cel mult cu scripeţi şi pârghii. Oamenii trăgeau şi împingeau doar cu mâinile. Imaginează-ţi această muncă sub soarele fierbinte al Africii! Zeci de mii de oameni au muncit timp de ani de zile la mormântul regelui. Blocurile de piatră erau aduse cu care cu boi, însă erau urcate prin forţa omului.   Timp de treizeci de ani, aproape o sută de mii de oameni au trudit pentru faraon, în afara perioadelor când se efectuau muncile la câmp. Când cădeau de oboseală, supraveghetorii îi biciuiau ca să-i oblige. Să continue munca. Cu preţul unei strădanii teribile, au tras şi ridicat greutăţi colosale. Şi toate acestea ca să construiască mormântul regelui! Ce idee ciudată, vei spune tu, să vrei să-ţi construieşti un mormânt atât de mare! Cauza o constituia religia vechiului Egipt. Egiptenii venerau atunci mulţi zei. (Cei care cred în mai mulţi zei se numesc „politeişti”) Credeau că unii dintre zeii lor erau foşti regi care, cu mult înaintea lor, domniseră pe pământ, precum zeul Osiris şi soţia lui Isis. Erau convinşi că Soarele era o divinitate, pe care o numeau Amon. Lumea subterană avea şi ea zeul ei, pe nume Anubis, reprezentat cu un cap de şacal. Egiptenii aveau certitudinea că faraonul ora (iul /oului soare. A ll (ol de co Io ar (i inspirai al Ala lua mit şi clo c: o ar (i acceptat să i se supună orbeşte? Ca să şi venereze zoii, dăltuiau în piatră sculpturi maiestuoase, înalte cât un imobil cu cinci etaje. Au construit temple la fel de mari ca un oraş întreg. În faţa acestor temple, au ridicat nişte pietre de granit, dintr-un singur bloc şi a căror extremitate se termină în formă ascuţită. Aceste pietre poartă numele de „obeliscuri” (un nume care vine din greceşte şi înseamnă „suliţă mică”). În unele oraşe din Europa, ca Paris, în Piaţa Concorde, poţi vedea obeliscuri aduse din Egipt. Religia egipteană atribuie un caracter sacru unor animale – de exemplu, pisica –, la fel cum reprezenta unii zei sub trăsăturile unui animal. Sfinxul, cu corpul lui de leu şi capul de om, întruchipa şi el un zeu puternic. Sculptura care îl reprezintă lângă piramide este atât demare, încât ar putea să conţină un templu. De mai bine de cinci mii de ani, acoperit din când în când de nisipul deşertului, sfinxul veghează asupra mormintelor faraonilor. Cine ştie cât amar de vreme le va mai străjui astfel? Trăsătura predominantă a acestei religii uimitoare a egiptenilor era credinţa conform căreia, după moarte, sufletul omului părăseşte corpul, dar continuă, într-un fel sau altul, să aibă nevoie de el şi după moarte. Sufletul nu putea să fie nemuritor dacă trupul putrezea. De aceea, conservarea corpurilor era foarte importantă. Trupurile morţilor erau frecate cu balsamuri şi sucuri de plante, apoi erau înfăşurate în fâşii lungi de pânză ca să fie evitată putrefacţia. Acestor corpuri astfel conservate li s-a dat numele de „mumii”. Chiar şi astăzi, după mii de ani, aceste mumii au rămas intacte. Ele erau introduse într-un sicriu de lemn, care era aşezat într-un sicriu de piatră. Iar acesta din urmă nu era pus direct sub pământ, ci într-o stâncă scobită în interior în acest scop. Cei care aveau mijloacele necesare, precum „Fiul Soarelui”, regele Keops, îşi construiau un munte de pietre ca să-şi. Adăpostească sicriul, cu speranţa că mumia lui, adânc îngropată în interior, va fi acolo în siguranţă. Din păcate, eforturile şi puterea regelui Keops au fost zadarnice. Piramida sa a fost găsită goală! în schimb, au fost găsite în morminte mumiile altor faraoni şi ale multor egipteni din acea epocă. Mormintele seamănă cu nişte aparta- Un egiptean mort este adus în ultimul său lăcaş. Pe pereţi sunt ilustrate imagini de luptă, misiuni, precum şi trecerea sufletului în lumea de dincolo, cu ajutorul unui vapor.   mente, unde sufletele puteau veni să-şi viziteze corpul. De aceea găsim acolo şi alimente, obiecte de mobilier, haine şi numeroase picturi care reprezentau scene din viaţa defunctului, precum şi propria efigie, pentru ca sufletul, când îl vizita, să nu greşească mormântul. Când privim marile statui din piatră şi frescele superbe în culori bogate de pe pereţii mormintelor, ne putem imagina modul de viaţă al egiptenilor din acele timpuri. Desigur, aceste picturi nu constituie o reproducere exactă a realităţii. De exemplu, două obiecte care ar trebui să fie plasate unul în spatele celuilalt sunt în general reprezentate unul peste altul. Personajele au poziţii rigide. Corpul lor e văzut din faţă, dar mâinile şi picioarele sunt figurate din profil, ceea ce le conferă o atitudine ţeapănă. În schimb, evocarea modului de viaţă de atunci este redat în cele mai mici amănunte. Vedem, pe malul Nilului, oameni prinzând gâşte sălbatice cu plase mari sau vâslind în barca lor şi pescuind cu harpoane mari. Îi vedem cum atrăgeau apa în canale peni i n li ipur. I ogi tarelor, cum duceau la păşune turmele de vad şi de capre, cum «ulege. Ui gi. Inele şi făceau pâine, cum confecţionau încălţămite şi haine, cum prelucrau sticla – exista deja! —, cum fabricau ţigla şi construiau case. Vedem şi fetiţele jucându-se cu mingea sau cântând la flaut, soldaţi plecând la război sau întorcându-se cu străinii pe care i-au capturat, îndeosebi negri. în mormintele nobililor, pot fi văzuţi emisari străini sosind încărcaţi cu daruri sau faraonul înmânând decoraţii miniştrilor credincioşi. Mai vedem defuncţi rugându-se, cu mâinile ridicate, în faţa reprezentărilor propriilor divinităţi, sau la ei acasă, cu ocazia unui banchet, în mijlocul cântăreţilor care se acompaniază cu o harpă sau a saltimbancilor făcând tumbe. Alături de aceste fresce policrome, găsim, în general, desene mici reprezentând cucuvele şi oameni, embleme, flori, corturi, scarabei, recipiente, dar şi rânduri de linii frânte şi spirale, strâns îmbinate. Ce-ar putea să însemne? Nu sunt desene, ci semne ale scrierii egiptene, numite hieroglife. Egiptenii erau atât de mândri de ele, încât le confereau o valoare aproape sacră şi îi considera pe scribi ca îndelet- nicindu-se cu profesiunea cea mai elevată. Vrei să ştii cum se scrie cu astfel de semne? învăţarea acestui mod de scriere nu era, desigur, uşoară, deoarece scrierea hieroglifică seamănă în chip ciudat cu un rebus. Când egiptenii voiau să scrie numele zeului Osiris – Wosiri, în egipteana veche –, desenau un tron, denumit „wos“, şi un ochi, numit „iri“. Împreună formau „Wosiri”. Şi, ca să nu se creadă că însemna „ochiul tronului”, ei desenau în general alături emblema proprie a fiecărui zeu. Gândiţi-vă la crucea pe care o trasăm lângă numele unei persoane când vrem să indicăm că este decedată. Acum ştii să scrii „Osiris” cu hieroglife. Dar îţi poţi închipui ce munca enormă a trebuit înfăptuită pentru descifrarea tuturor acestor semne, când cercetătorii au început să se intereseze de ele, în urmă cu aproximativ o sută optzeci de ani? Descifrarea lor a fost posibilă datorită descoperirii unei pietre pe care un text era gravat în caractere greceşti (pe care le cunoşteam), şi în hieroglife. Cu toate acestea, a fost un incredibil joc de ghicitori căruia erudiţii i-au consacrat întreaga viaţă. Asla/i, înţelegem aproape loale semnele vechilor egipteni. Nn doar ce se află pe pereţii palatelor şi ale- templelor, ei şi în cărţi, chiar dacă aceste caractere nu sunt la fel de distincte. Ei, da, oamenii din vechiul Egipt aveau deja cărţi! Le fabricau nu din hârtie, ci dintr-un fel de stuf din Nil, nimit „papirus” în greceşte. Aceste cărţi aveau forma unor benzi lungi care puteau fi rulate. Au fost găsite multe astfel de suluri. De când am învăţat să le citim mai bine, descoperim aproape în fiecare zi mai mult din înţelepciunea şi inteligenţa egiptenilor din acea vreme. Vrei să vezi cum suna o maximă scrisă acum cinci mii de ani? Citeşte cu atenţie şi gândeşte-te o clipă: „Cuvintele înţelepte sunt mai rare decât piatra de smarald, totuşi le auzim rostite de gura umilelor servitoare care macină grânele”. Datorită înţelepciunii şi puterii egiptenilor, imperiul lor s-a întins pe o perioadă foarte lungă de aproape trei mii de ani. Dintre toate imperiile cunoscute până astăzi, al lor a fost cel care a durat cel mai mult timp. După cum au ştiut să-şi mimifice morţii pentru a nu putrezi, tot aşa au ştiut să-şi menţină tradiţiile de-a lungul secolelor. De altfel, preoţii aveau grijă ca fiii să repete ce realizaseră taţii înaintea lor. Tot ce venea de la cei din vechime avea un caracter sacru. Oamenii s-au revoltat doar de două ori împotriva acestei supuneri autoritare faţă de tradiţie. Prima dată, cu puţin timp după domnia lui Keops, pe la anul 2100 î.Hr., oamenii din popor au încercat să schimbe totul. Ei s-au ridicat contra faraonului, i-au asasinat înalţii funcţionari şi au scos mumiile din morminte. „Cei care altădată nu aveau nici măcar sandale aveau acum comori, iar cei care purtau straie scumpe merg acum în zdrenţe”, se poate citi pe un sul de papirus. Şi mai departe: „Ţara se învârteşte asemenea roţii olarului”. Dar acest episod nu a durat mult timp. S-a revenit foarte repede la sistemul vechi, unul poate şi mai constrângător decât cel de dinainte. A doua oară, un faraon a încercat să rupă tradiţia şi să schimbe lucrurile. Numele lui era Akhenaton şi a trăit pe la anul 1370 î.Hr. Akhenaton era un om remarcabil. El considera neverosimilă credinţa egipteană în existenţa a numeroase divinităţi şi în practicile sale misterioase. El s-a adresat poporului astfel: „Există doar un singur zeu, Soarele, ale cărui raze sunt sursă a vieţii Num, tl Inii robule să i adresaţi rugile voastre”. Vechile temple au fost închise şi faraonul Akhenaton s-a instalat împreună cu soţia într-un nou palat. Fiind împotriva a tot ceea ce era vechi şi susţinând orice idee nouă, el a poruncit să-i fie decorate zidurile palatului după noul mod artistic, înlocuind severitatea, rigiditatea şi solemnitatea tradiţionale cu forme naturale şi suple. Dar acestea nu erau pe placul poporului, care voia să vadă doar ceea ce era obişnuit de secole. Imediat după moartea lui Akhenaton, egiptenii au revenit la cutumele şi la stilul de altădată, care s-au menţinut până la sfârşitul imperiului egiptean. Ca pe timpul regelui Menes, egiptenii au continuat, timp de aproape trei secole şi jumătate, să mumifice morţii, să scrie cu hieroglife, să se roage aceloraşi zei. Şi au continuat să onoreze pisicile ca pe nişte animale sacre. Personal, cel puţin în acest domeniu, le dau dreptate egiptenilor!

Batalia Angliei de Marcel Jullian CUVÂNT ÎNAINTE   „Bătălia Angliei” – denumire sub care este cunoscut an­samblul de operaţii militare desfăşurate în spaţiul aerian britanic în toamna anului 1940 – constituie tema unei bo­gate literaturi memorialistice şi istoriografice. Personalităţi politice, comandanţi militari, simpli combatanţi, reporteri de război şi, în sfârşit, istorici au prezentat în scrierile lor di­versele faze ale acestei încleştări dramatice de pe cerul An­gliei şi au analizat factorii care i‑au determinat deznodământul. În şirul numeros al autorilor care au consacrat Bătăliei Angliei lucrări speciale sau i‑au acordat un spaţiu larg în cuprinsul operelor lor, cei mai iluştri sunt, desigur, Winston Churchill şi feldmareşalul Allan Brooke. Memoriile lor în­făţişează acest important moment al istoriei celui de‑al doilea război mondial din perspectiva cuprinzătoare a responsabili­tăţilor pe care le deţineau în amintita dificilă perioadă a istoriei britanice : prim‑ministru unul, comandant suprem al forţelor engleze din metropolă celălalt. Evenimentele politice şi militare din toamna anului 1940 sunt relatate de cele două personalităţi engleze în cadrul larg al unei viziuni europene şi mondiale a conflictului anglo‑german; de la 10, Downing Street[1] şi de la postul de comandă al Home Force, bătălia Angliei a fost văzută mai mult în aspectele ei politice şi strategice decât în cele umane. Cartea lui Marcel Jullian, pe care Editura politică o oferă astăzi, în traducere, cititorului român, înfăţişează bătălia pentru Anglia în primul rând din unghiul de vedere al soldatului de rând. În paginile cărţii de faţă, protagoniştii celor două tabere cedează de cele mai multe ori locul participanţilor direcţi la bătălie; autorul nu a urmărit să dea o expunere sistematică a luptelor desfă­şurate deasupra Angliei în vara şi toamna anului 1940, ci să‑l introducă pe cititor în lumea ostaşului confruntat în fiecare clipă cu prezenţa tragică a morţii. Istoria Bătăliei Angliei scrisă de Marcel Jullian este în primul rând o istorie trăită, o istorie umană a acestui episod al celui de‑al doilea război mondial. Concepută astfel, bătălia Angliei se fărâmiţează într‑o puzderie de lupte sau dueluri individuale ai căror eroi sunt în primul rând piloţii englezi şi aparatele conduse de ei – Spitfire şi Hurricane – care aveau să repurteze biruinţa. Printr‑o succesiune de flash‑uri, cititorul este deplasat rapid de la Bentley Priory la Karinhall – reşedinţele şefului Fight Command‑ului şi, respectiv, Luftwaffe‑ului –, de la aerodromurile engleze la cele germane. Directivele, planurile sau ordinele comandamentelor ori statelor majore reţin mai puţin atenţia autorului, ale cărui pre­ocupări se îndreaptă în chip covârşitor spre atitudinile şi re­acţiile piloţilor din cele două armate angajate în luptă. O senzaţie de viu, de autentic, de participare directă la episoa­dele descrise se imprimă cititorului la lectura paginilor lui Marcel Jullian. Ea este rezultatul largii anchete întreprinse de autor, care nu s‑a mărginit la consultarea bibliografiei temei alese, ci a interogat direct pe martorii evenimentelor descrise şi a izbutit să reconstituie astfel participarea emotivă şi mentală a fiecărui individ la unul din marile momente ale istoriei contemporane. Dar tocmai această modalitate prefe­rată de autor îngustează uneori perspectiva de înţelegere a faptelor relatate şi obligă la unele lămuriri de neapărată ne­cesitate pentru cunoaşterea mai aprofundată a evenimentelor care fac obiectul lucrării. În vara anului 1940, Reichul nazist părea invincibil. Sub loviturile germane, Polonia sucombase, după o rezistenţă eroică, în septembrie 1939; în primăvara anului următor, Danemarca şi Norvegia erau ocupate de unităţile Wehrmacht-ului; campania din mai‑iunie a aceluiaşi an avusese drept urmare căderea Belgiei, Olandei şi a Luxemburgului; în sfâr­şit, armistiţiul de la Rethondes pecetluia catastrofa militară a Franţei. În faţa agresiunii naziste, Anglia rămânea pentru moment singură să continue lupta. Oricât ar părea de sur­prinzător, comandamentul german nu dispunea la sfârşitul lunii iunie 1940 de nici un plan pentru desfăşurarea unor ope­raţii militare în insulele britanice. Convins încă din august 1939 că Anglia nu‑şi va onora garanţia acordată Poloniei, Hitler nu credea într‑o rezistenţă îndelungată a Marii Brita­nii după eliminarea aliaţilor ei continentali. Faimosul „Halt‑Befehl” de la 24 mai 1940, care a îngăduit evacuarea la Dunkerque a 340 000 de soldaţi englezi şi francezi, dintre care 224 000 de englezi (operaţia „Dynamo”), a fost explicat de unii generali germani – explicaţie acceptată şi de câţiva istorici – prin dorinţa lui Hitler de a oferi Angliei posibi­litatea unei soluţionări politice a conflictului anglo‑german. După eşecul tentativelor germane de a angaja negocieri cu Anglia, führer-ul a ordonat, la începutul lunii iulie, O.K.W.‑ului[2] să studieze măsurile în vederea unei debarcări în Anglia. La 16 iulie, Hitler a semnat directiva nr. 16, în care îşi arăta intenţia de a pregăti împotriva Angliei o operaţie de debar­care, destinată a fi executată dacă împrejurările ar fi cerut‑o. Trei zile mai târziu, în faţa Reichstag-ului el încerca să con­vingă opinia publică internaţională că este călăuzit de sin­gurul gând al reinstaurării păcii. Cuvintele agresorului nu puteau însă înşela pe nimeni; de a doua zi, cabinetul britanic refuza orice discuţie atât timp cât ţările cotropite de hitlerişti nu‑şi vor fi recăpătat libertatea. Refuzul guvernului britanic de a duce tratative exprima voinţa hotărâtă a poporului englez de a lupta împotriva na­zismului, în acel moment, mijloacele de rezistenţă ale Angliei erau cu totul restrânse : 24 de divizii, care dispuneau de aproape o mie de tunuri. Corpul expediţionar englez fusese silit să abandoneze la Dunkerque aproape întreg armamen­tul de care dispunea : la 8 iunie în metropolă se aflau doar 72 de care de luptă de tipul „Matilda” şi 33 de tipul „Crusader”[3]. Ieşeau la iveală consecinţele dezastruoase ale politicii de conciliere faţă de agresiunea nazistă. Preocupat să ajungă la un acord cu Reichul nazist, cabinetul Chamberlain neglijase consolidarea şi perfecţionarea forţelor militare bri­tanice. Considerată ca o nouă manifestare a egoismului „perfi­dului Albion”, hotărârea cabinetului de război de la Londra de a nu trimite escadrile engleze în Franţa în momentul cel mai critic al ofensivei germane, a asigurat Marii Britanii mi­nimul necesar de forţe aeriene care să‑i garanteze securitatea şi să‑i permită, în toamna aceluiaşi an, să respingă ofensiva aeriană germană. În aceste momente deosebit de dificile, care evocau în mintea tuturor zilele când Napoleon îşi concentra la Boulogne flota pentru a debarca în insulele britanice, poporul englez a făcut dovada patriotismului şi spiritului său de sacrificiu, înscriind o pagină sublimă în istoria ţării sale. Materializarea cea mai evidentă a înaltelor simţăminte care au animat poporul englez în această perioadă dramatică au fost desigur rezultatele obţinute în producţia de război, în primul rând în cea aeronautică. Astfel, în cursul lunilor iunie‑august s‑au construit 4 857 de avioane, faţă de 4 111 cât fuseseră planificate. În Marea Britanie exista nu numai un popor hotărât să‑şi apere libertatea, ci şi câteva realizări remarcabile ale tehnicii de luptă care aveau să compenseze inferioritatea nu­merică a R.A.F.‑ului (Royal Air Forces) faţă de Luftwaffe : e vorba de avionul Spitfire, construit de Reginald Mitchell, şi de invenţia lui Robert Watson Watt, radarul militar. Bătălia Angliei s‑a desfăşurat de‑a lungul a trei faze în perioada iunie 1940‑iunie 1941[4]. Cea dintâi, desfăşurată între 22 iunie şi 17 august, s‑a caracterizat prin atacuri ae­riene asupra convoaielor navale britanice şi prin ciocniri între aviaţiile de vânătoare deasupra Canalului Mânecii şi a Mării Nordului. În cea de‑a doua fază, 13 august - 6 sep­tembrie, germanii au încercat să dobândească supremaţia aeriană prin distrugerea aerodromurilor din sudul şi sud‑estul Angliei şi prin atacarea centrelor industriei aeronautice. Între 7 septembrie 1940 ‑ 21 iunie 1941 s‑a desfăşurat ultima fază a bătăliei Angliei, loviturile aviaţiei germane s‑au îndreptat împotriva potenţialului economic şi militar al Marii Britanii, bombardamentele masive executate asu­pra Londrei şi a altor oraşe engleze urmărind, în acelaşi timp, subminarea moralului populaţiei. Hitler a făcut din eliminarea R.A.F.‑ului condiţia prin­cipală pentru realizarea debarcării în Anglia. Eforturile în­treprinse de aviaţia germană în cea de‑a doua fază a bătă­liei, în scopul de a distruge aviaţia de vânătoare britanică, s‑au soldat cu un eşec. Între 13 şi 23 august, Luftwaffe a pierdut 290 de aparate faţă de 114 ale R.A.F.‑ului; între 24 august şi 6 septembrie 1940, pierderile germane au fost de 359 faţă de 295 de aparate britanice. În acest meci aerian, scorul a fost aproape în permanenţă favorabil R.A.F.‑ului, dar la începutul lunii septembrie team‑ul englez se apropie de punctul critic al capacităţii sale de luptă. Schimbarea de obiectiv de la 6 septembrie avea să se dovedească fatală pentru Luftwaffe; abandonând atacurile asupra aeroportu­rilor pentru a se concentra asupra capitalei britanice, ger­manii au oferit un răgaz adversarului, pe care acesta a ştiut să‑l folosească pentru a‑şi reface forţele. La 15 septembrie, zi care avea să devină data aniversară a bătăliei Angliei, germanii pierd 56 de avioane. Două zile mai târziu, cu prilejul unei consfătuiri militare la cancelaria Reichului, participanţii constată că aviaţia britanică îşi menţine ca­pacitatea de luptă. Acţiunilor Fight Command‑ului li se alăturau atacurile întreprinse de Bombcr Command asupra vaselor şi ambarcaţiunilor germane concentrate în porturile franceze, în vederea executării operaţiunii „Leul de mare”. La 19 septembrie debarcarea este amânată sine die, iar la 12 octombrie Hitler anunţă colaboratorilor săi că problema debarcării va fi din nou studiată în primăvara anului următor. Trecerea în arhivă a „Leului de mare” nu a însemnat încetarea atacurilor aeriene asupra Angliei. Începând de la data de 6 septembrie 1940, Londra a fost ombardată 57 de nopţi consecutiv; la 9 decembrie 1940 Londra o fost supusă atacului aerian german timp de 24 de ore; în noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1940, 437 de bom­bardiere germane au aruncat asupra oraşului Coventry tone de bombe incendiare, 394 de tone de bombe explozive şi 127 de mine paraşutate. Intensitatea bombardamentelor germane nu a putut clinti însă voinţa de rezistenţă a poporului englez. Cu sânge rece şi umor tipic britanice, locuitorii Angliei au înfruntat primejdiile. O statistică făcută la Londra în perioada bom­bardamentelor germane a arătat că 64% din londonezi nu‑şi părăseau paturile în timpul atacurilor nocturne decât în momentul când exploziile bombelor deveneau foarte apro­piate[5]. În ciuda epuizării fizice provocate de atacurile de noapte şi de dificultăţile de aprovizionare, populaţia Angliei şi‑a continuat munca şi lupta la posturile ce‑i fuseseră în­credinţate, în acele zile, populaţia Angliei a făcut dovada patriotismului şi eroismului său. De la un capăt la celălalt al ţării, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, militari şi civili s‑au pregătit să dea riposta agresorului nazist. Lucrând în fa­brici şi uzine unde se plămădeau armele victoriei, instruindu‑se în pregătirea militară, donând ţării economiile lor pentru a sprijini efortul de înarmare, fiecare englez a de­venit un combatant al luptei antifasciste. Într‑un moment când Anglia se afla singură în faţa Reichului nazist, poporul britanic a înfruntat cu spirit de sacrificiu şi curaj una din cele mai puternice armate din istoria militară a lumii. Jertfele nu au fost puţine; bombele germane au secerat zeci de mii de vieţi şi au distrus sau avariat monumente şi clă­diri care făceau mândria englezilor. Lupta împotriva Ger­maniei hitleriste a devenit un adevărat război popular, pen­tru că fiecare englez ştia ce înseamnă pentru ţara sa robia nazistă. Agresorul s‑a lovit de rezistenţa unui popor care a făcut din libertate bunul său cel mai de preţ. Cartea lui Marcel Jullian este de fapt un omagiu adus celor 1 000 de piloţi englezi care au făcut dovada că invinci­bilitatea Wehrmachtului nazist era un mit. Să nu uităm însă că fără efortul milioanelor de englezi de a păstra şi spori forţa Angliei, bravura acestor piloţi nu ar fi adus singură victoria. Adevăratul biruitor în bătălia Angliei este poporul britanic.               Fl. Constantiniu               ÎN LOC DE PREFATÃ     Datorez această carte colonelului Rémy. El m‑a îndem­nat s‑o scriu şi a făcut să mi se deschidă toate uşile în An­glia; fără dânsul nu m‑aş fi încumetat niciodată s‑o fac. Colonelul Rémy este obişnuit cu reţelele. De la Paris la Londra a făcut să funcţioneze o filieră, ale cărei verigi au fost colonelul Passy, colonelul Guy Westmacott, Air‑Marshal[6]‑ul sir John Salmond şi, în sfârşit, Air Chief Marshal[7]‑ul sir Charles Elworthy, actualul comandant‑şef al Forţelor aeriene britanice. Le sunt tuturora profund recunoscător. La Fighter Command[8]‑ul de la Stanmore, care a fost creierul bătăliei pentru Anglia, unde m‑a primit Air‑Marshal‑ul sir Douglas Morris, colonelul Williams de la Intelligence Branch[9] mi‑a încredinţat preţioasa sa documentaţie personală, secretă la acea dată. Comandantul de escadrilă Moorat mi‑a făcut cunoscute diferitele aspecte ale Bentley Priory‑ului. La Hillingdon House (lângă Uxbridge), Air Commodore[10]‑ul Thompson, povestindu‑mi amintirile sale din timpul bătăliei, m‑a făcut să înţeleg mai bine problemele care opuneau atunci grupurile 11 şi 12. De altfel, lui îi dato­rez faptul că m‑am familiarizat cu Ops'room[11]‑ul, rămas intact, de unde au plecat ordinele spre escadrilele care au doborât 1 300 din cele 1 733 de aparate germane distruse. La Biggin Hill, cu al său aerodrom stindard şi martir, „Manston cel făcut praf”, datorez totul Air‑Commodore‑ului Deacon Elliot, care, cu o prietenoasă simplitate, mi‑a ară­tat urmele luptelor, popota rămasă aceeaşi, ca şi faimoasa capelă a piloţilor. În plus, mi‑a dat o deosebită dovadă de încredere, îngăduindu‑mi să folosesc însemnările sale luate zi de zi, necunoscute până atunci. La Londra, documentarea mi‑a fost înlesnită de Air‑Commodore‑ul J. Wallace din Ministerul Apărării, de Wing Commander[12]‑ul K. Stevens, de domnul L. A. Jackets, şeful secţiei istorice a Forţelor aeriene britanice, expert necon­testat al bătăliei, şi de domnul Rigby, bibliotecar şi arhi­vist al lui Imperial War Museum[13]. În sfârşit, mulţumesc piloţilor, îndeosebi Air Commodore‑ului Deacon Elliot, Air Commodore‑ului Alan Deere, care şi‑a dat osteneala să dic­teze pentru mine impresiile asupra bătăliei, pe care nu le inclusese în cartea sa, Wing Commander‑ului John Hemingway, care a căutat şi a regăsit pentru mine jurnalul său de bord, Air Commodore‑ului S. B. Grant, precum şi coman­danţilor de grupă W. A. Toyne şi D. P. Kelly. La Paris, ambasada Marii Britanii a manifestat o de­osebită înţelegere şi bunăvoinţă pentru cercetările şi docu­mentaţia mea mulţumită Air Commodore‑ului A. L. Winskill, ataşat al aerului pe lângă ambasadă, consilierului de presă D. A. Logan, precum şi domnişoarei Winnie M. Towers. Datorez domnului Paul Guilbert informaţiile referi­toare la Georges Perrin, unul din cei paisprezece francezi care au luat parte la bătălie, iar domnului Marcel Boisot, anumite amănunte privind acelaşi subiect. Trebuie, de asemenea, să mulţumesc colonelului Berlin, ataşat al aerului pe lângă ambasada Republicii Federale a Germaniei la Paris, care mi‑a indicat principalele izvoare germane, îndeosebi Militärgeschichtliches Forschungsamt[14] de la Freiburg şi „Internationale Luftwaffenrevue”[15]. În sfârşit, trebuie să arăt tot ce datorez acelor lucrări în care s‑a scris, înaintea mea, despre „Bătălie”. Menţionez, în primul rând, cartea „The Defence of the United Kingdom” („Apărarea Regatului Unit”) de Basil Collier, pe care englezii o apreciază ca pe o „Biblie” a celui de‑al doilea război mondial; apoi „The narrow margin” („Hotarul strâmt”) de Derek Wood şi Derek Dempster, tradusă în franceză sub titlul „Victoria R.A.F.‑ului”; „The Sky Suspended” („Cerul suspendat”) a lui Drew Middleton, tra­dusă sub titlul „Londra, prima victorie”, şi excelenta carte „Strike from the Sky” („Lovitură dată din cer”) a lui Alexander MacKee, tradusă în franceză sub titlul „Bătălia Mânecii, bătălia pentru Anglia”. Cartea lui Basil Collier „Leader of the few” („Conducătorul celor puţini”) mi‑a fost preţioasă pentru cunoaşterea personalităţii lui sir Hugh Dowding, la fel ca şi „Many Mansions” („Multe clădiri”), aparţinând însuşi Air Chief Marshal‑ului. Piloţi ca Richard Hillary, Johnny Johnson, Alan Deere, Ginger Lacey etc, care au lăsat memorii, mi‑au uşurat de asemenea mult sarcina. În ceea ce priveşte partea germană, în afară de cartea „Die Ersten und die Letzten” („Cei dintâi şi cei din urmă”) a lui Galland, tradusă în franceză sub titlul „Până la capăt cu Messerschmitt‑urile noastre”, de un interes capital a fost lucrarea lui Cajus Bekker „Angriffshöhe 4 000” („Înălţimea de atac 4000”). Aici se găseşte mai ales telegrama lui Göring din 23 august 1940, încă necitată până atunci în vreo altă lucrare. Pentru persoana lui Hermann Göring, lucrările lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel, precum şi aceea a lui Emmy Göring, au fost coroborate cu studiile generale asu­pra celui de‑al treilea Reich, procurându‑mi date deosebit de preţioase despre anumiţi oameni. În fine, colecţia de ziare din acea perioadă, mai ales „Times” şi „Signal”, mi‑a furnizat mii de aspecte ale vieţii cotidiene în cursul celor trei luni ale bătăliei. După ce am cercetat toate aceste materiale, ce se cuve­nea să fac? Aveam în minte fraza pe care Air Chief Marshal‑ul Sir Hugh Dowding o înscrisese în raportul său pu­blicat în suplimentul lui „London Gazette” : „Orice încer­care de a descrie zi cu zi peripeţiile bătăliei va avea ca rezultat o poveste mult prea lunga, din care cititorul nu‑şi va putea făuri o imagine clară a evenimentului”. Vrafuri de documente diferite, în curs de a fi traduse din engleză şi germană, mi‑au îngăduit să‑mi fac o primă impresie asupra bătăliei. Atunci am scris o serie de emisiuni radiofonice. Am plecat după aceea din nou în Anglia pe urmele personajelor şi în căutarea locurilor unde acestea au trăit. Am făcut acelaşi lucru şi în nordul Franţei, pentru a încerca să regăsesc acolo urmele prezenţei lui Göring şi a piloţilor lui. Peste tot se iveau martori, şi decorurile reînviau. Abia atunci m‑am hotărât să scriu. Am căutat să reconstitui bătălia înfăţişând un noian de fapte, câteva portrete în mişcare şi examinând cu atenţie evenimentele din cursul celor trei mari date „oficiale” men­ţionate de Winston Churchill : 15 august, 15 septembrie şi 27 septembrie, precum şi trei date mai puţin cunoscute, când, după părerea mea, s‑a hotărât, în afara luptelor, soarta bă­tăliei pentru Anglia, şi anume : 16 mai, când Dowding şi‑a rechemat escadrilele din Franţa, 24 august, când Londra a fost bombardată din eroare, şi 3 septembrie, când germanii au hotărât în mod greşit Zielwechsel‑ul, adică schimbarea obiectivului. Dacă am realizat ceea ce mi‑am propus, răspunsul îl va da numai cititorul. Aş dori să aflu că Air Marshal‑ul sir Hugh Dowding a citit această carte şi că, cel puţin în parte, şi‑a recunoscut bătălia.                                                           M. J.                       .   I. BÃTÃLIA PENTRU ANGLIA NU VA AVEA LOC   Pentru englezi bătălia a început la 10 iulie; pentru ger­mani ea nu s‑a dezlănţuit decât la 8 sau chiar la 13 august. Este însă posibil ca ea să fi fost câştigată încă din ziua de 16 mai. În acea zi, la câteva mile nord de Londra, în localitatea Stanmore, la capătul liniei cafenii a tube[16]‑ului, în clădirea lui Bentley Priory, la al doilea etaj, Air Chief Marshal‑ul sir Hugh Dowding se pregătea să coboare în biroul său aflat la parter. Îşi puse pe cap chipiul de stofă de un albastru ca oţelul, cu cozorocul de piele împodobit cu două rânduri de ceaprazuri din fir, încununat cu insigna R.A.F.[17]‑ului şi‑şi verifică ţinuta.  La cincizeci şi opt de ani, şeful Fighter Command‑ului, stăpânul aviaţiei de vânătoare britanice, îşi făurise o solidă reputaţie de austeritate. Era considerat sever faţă de subordonaţi şi necruţător faţă de el însuşi. Rigid, turnat în uniforma lui, Air Chief Marshal‑ul apucă cu o mână nervoasă clanţa uşii. La încheietura mâinii îi străfulgeră o scânteiere aurie. Era singurul lux pe care şi‑l permitea Dowding: o colecţie de butoni de manşetă, care de care mai grei, mai enormi. Trecu pragul uşii. De patru ani de când locuia aici o fi observat vreodată existenţa întregolului încadrat de ornamentaţii în relief din lemn poleit de deasupra acesteia? El înfăţişa trei amoraşi, vestigii ale unui rafinament feminin datorate lady‑ei Hamilton, fosta proprietară a casei, pe care aceasta o oferise reginei Adelaida, soţia lui Wilhelm al IV[18]‑lea . Air Chief Marshal‑ul coborî un etaj, străbătu bal­conul din lemn sculptat aurit, care domina holul printr‑o consolă în arc de cerc, asemănătoare unei avanscene de teatru. „Scoţian blestemat şi încăpăţânat”, spun despre el aceia – şi sunt numeroşi – care nu‑l iubesc. „Stuffy”, „înăbuşi­tor”, adaugă cei mai ostili. O privire severă, o mustaţă bogată şi regulat tăiată, buza superioară deosebit de subţire, şi în rest o înfăţişare rămasă foarte tânără, aidoma aceleia a unui vechi militar englez care a servit în Indii, a pilotat ve­chiturile zburătoare ale războiului din 1914—1918, a fost un jucător „entuziasmat” de polo, rămânând un excelent trăgător şi un schior remarcabil. Dowding a ajuns la parter. De o parte şi de cealaltă a scării, două grupuri de câte trei graţii înconjoară partea de jos a rampei, susţinând două abajururi gălbui cu franjuri roşii. Lumina pătrunde aici prin două imense ferestre cu vitralii, plasate foarte sus şi protejate în vederea apărării pasive. O a treia fereastră, mai scundă, dă spre gazonul pe care se profilează un cedru mare, întunecat. Air Chief Marshal‑ul deschide uşa biroului său situat chiar sub balconul în formă de avanscenă. Masa de lucru se află în faţa căminului; camera este sobră, simplă, cu o mare deschidere spre câmpia Middlesex‑ului. În dimineaţa aceea, Dowding nu acordă nici o atenţie peisajului. Totul este prea calm, prea catifelat în jurul lui Bentley Priory. Ochii de culoarea iazului, ochii nemişcaţi, ca apele moarte, ai Air Chief Marshal‑ului privesc departe, spre Franţa, unde băieţii lui, piloţii escadrilelor de Hurricane, sunt angajaţi într‑o bătălie fără cruţare. Ar putea să recite aproape pe dinafară, cu începere din septembrie 1939, însemnările din jurnalele lor de bord. Ar fi o înşiruire ne­întreruptă de localităţi din nordul şi estul Franţei : Maubeuge, Seclin, Saint‑Inglevert, Reims, Lille, Douai, Peronne, Le Bourget... iar, începând din mai, cu câteva variante cum ar fi cele notate în carnetul pilotului S. A. Hemingway : „10 mai. Doborât un Heinkel 111”. „11 mai. Lovit un aparat german deasupra liniilor de la Maastricht. Coborât în Belgia”. O dată cu invadarea Olandei şi Belgiei, războiul a început cu adevărat. Ştirile primite de pe continent sunt proaste, în zece zile au fost doborâte două sute cincizeci de Hurricane: Air Chief Marshal‑ul simte cum i se scurg rezervele „ca nisipul într‑o clepsidră”. Matematician cu experienţă, Dowding îşi face calculele; le înşiră pe zece puncte, în două pagini, care vor fi dactilografiate, purtând referinţa FC/S 19 048 şi transmise la Londra cu menţiunea SECRET : 1. – Am onoarea a mă referi la comunicările foarte serioase făcute recent cu privire la unităţile de luptă pentru apărarea patriei, în vederea stăvilirii invaziei germane de pe continent. 2. – Nădăjduiesc şi cred că armatele noastre mai pot fi victorioase în Franţa şi în Belgia, dar trebuie avută în vedere şi eventualitatea că ele ar putea fi învinse. 3. – În acest caz, presupun că nu va exista cineva care să nege că Anglia va continua să lupte chiar dacă restul ontinentului european s‑ar afla sub stăpânirea germanilor. Air Chief Marshal‑ul îşi aliniază cifrele : „S‑a hotărât că cincizeci şi două de escadrile constituie forţa minimă necesară apărării ţării. În prezent, forţa mea fost redusă la echivalentul a treizeci şi şase de escadrile, comandamentelor aliate de pe continent ar trebui să le fie clar că nici un avion aparţinând de Fighter Command şi care nu este prevăzut în limita fixată nu va fi trimis pe celălalt mal al Mării Mânecii, oricât de desperată ar putea fi situaţia”. Mai departe, el insistă asupra faptului că esca­drilele lui staţionate în Franţa sunt la limita epuizării şi că cu cât va trimite mai multe, cu atât pierderile vor fi mai grele, iar cererile de întăriri mai presante. În concluzie, con­sider că Anglia, dacă‑şi păstrează forţele aeriene, maritime şi terestre, va putea să continue singură războiul un anumit timp, dacă nu chiar nelimitat. Dimpotrivă, dacă ea se va lăsa târâtă să‑şi irosească forţele în încercări desperate de a remedia situaţia din Franţa, înfrângerea din această ţară va aduce după sine înfrângerea „completă şi iremediabilă” a Angliei.                                                       Semnat :  H.G.T. Dowding”.   Câteva zile mai târziu, neliniştit de faptul că n‑a primit asigurările cerute, Air Chief Marshal‑ul solicită şi obţine autorizaţia de a‑şi expune personal teza în faţa cabinetului de război. Demersul îi va fi, fără îndoială, înlesnit de dorinţa, exprimată de către primul ministru, de a cunoaşte părerile diferiţilor şefi de stat‑major asupra situaţiei mili­tare a Marii Britanii în faţa unei „anumite eventualităţi”. De când Dowding îşi expediase scrisoarea, războiul a căpătat un nume şi se chema Dunkerque, unde floarea ar­matei britanice a fost zvârlită în Marea Mânecii. Când a aflat despre aceasta, Air Chief Marshal‑ul şi‑a încruntat sprâncenele, căci îşi trimisese acolo piloţii cu ordinul precis de a reveni pe insulă imediat după terminarea misiunii. Fu­seseră păstrate în rezervă doar două escadrile, toate cele­lalte fiind angajate. Şefii de stat‑major erau în unanimitate de părere că Germania are „aproape toate atuurile în mână”. Pentru ei, adevărata problemă era de a şti „dacă moralul populaţiei engleze, civili şi militari, va putea să ţină piept superiori­tăţii numerice şi materiale a adversarului”. La această în­trebare precis formulată de Winston Churchill, ei au răs­puns : „Credem că da”. Dowding părăseşte Stanmore, îndreptându‑se spre Lon­dra. Imobilele capitalei sunt înconjurate cu saci cu nisip. Barajele de baloane stau suspendate în văzduhul liniştit. Lo­calurile publice sunt pline, însă fiecare se arată preocupat. S‑ar spune că toţi locuitorii Londrei sunt ocupaţi cu lucrări de primă importanţă într‑un minister ţinând de apărarea naţională. Cu toate acestea, se vorbeşte de concediul din august, însă toţi sunt de acord că nu se va putea merge pe coasta de vest, căci acolo se aude prea des bubuitul tunului. Air Chief Marshal‑ul este ascultat „cu curtoazie şi sim­patie”. El pleacă după ce i s‑a dat asigurarea că nici un alt avion nu va fi trimis ca întărire pe continent, „cu excepţia celor necesare acoperirii evacuării finale”. Reîntors la Stanmore, îşi regăseşte cedrii şi vechile orna­mentaţii de lemn, umbra lady‑ei Hamilton; iunie însă se apropie, şi pe covoarele de iarbă narcisele se ofilesc...   * * *   La 31 mai, Marea Britanie îşi pune uniforma de război. Toate plăcile indicatoare, toate bornele kilometrice, toate numele străzilor, ale gărilor sau ale satelor sunt înlăturate. Iluminarea gărilor se face cu lămpi albastru‑verzui camu­flate, ale căror raze slabe aruncă chiar sub ele, pe peron, o lumină de acvariu. În compartimentele cu perdelele lăsate, becurile n‑au mai mult de zece lumini. Două săptămâni mai târziu, guvernul interzice şi tragerea clopotelor la biserici. Ele nu vor mai trebui folosite decât în caz de pericol aerian grav. O linişte neobişnuită se întinde asupra câmpiei engleze. Războiul, care de obicei se manifestă prin vacarm, pune stăpânire pe viaţa cotidiană prin linişte. Mii de biserici amu­ţesc. Pe jumătate oarbă şi surdă, Marea Britanie, asemenea acelor „terrae incognitae” de pe vechile planisfere, a devenit insula fără glas şi fără chip. În Franţa, evenimentele se precipită. La 14 iunie cade Parisul. Trei zile mai târziu, guvernul format de mareşalul Pétain cere armistiţiu. În aceeaşi zi, de pe aerodromul de la Mérignac, aproape de Bordeaux, decolează un avion Handley Page, îndreptându‑se spre Anglia şi având la bord zece aviatori francezi, printre care şi pe sublocotenentul de la Brière. Acesta îl va întâlni acolo pe sergentul de Mozay, care cu două zile în urmă, la Nantes, se urcase într‑un avion al R.A.F.‑ului. La 18 iunie, viitorul conducător al Franţei libere lan­sează apelul său : „Eu, generalul de Gaulle, în prezent la Londra, invit pe ofiţerii şi soldaţii francezi... să ia legătura cu mine”. Este unul dintre momentele cele mai critice pe care le‑a cunoscut Marea Britanie de la stabilirea taberei lui Napoleon la Boulogne în vederea invaziei şi de la criza din 1588[19] încoace.   Winston Churchill, urmaşul Marlborough‑ilor, se fotografiază şezând, cu trabucul între degete, cu o cască plată pe cap şi cu mâinile odihnind pe genunchi. Toată greutatea lumii libere apasă pe umerii lui şi, pozând în faţa obiectivului, a găsit atitudinea ţăranului la capătul unei zile de muncă istovitoare. Pe masa de al cărui colţ stă sprijinit şi‑a lăsat pălăria şi bastonul – natură moartă a unui timp de pace. Cu câteva ore mai înainte, el se ridicase în banca sa din Camera Comunelor. Conştient că reprezintă o ţară veche, una din cele mai tradiţionaliste din Europa, cu o monarhie seculară, cu un puternic imperiu, cu o marină stăpânind sfidător mările, el a vorbit ca un căpitan fixat solid în stânca unei insule atunci când se stârneşte furtuna : „Generalul Weygand declară că bătălia pentru Franţa a luat sfârşit. Eu mă aştept să înceapă bătălia pentru Anglia”. La Bentley Priory, Dowding îşi reface calculele şi pregă­teşte cu grijă ordinea de luptă a Figbter Command‑ului, care prevede ca de aici înainte să cuprindă patru grupe echi­pate, după modelul escadrilelor, cu avioane Hurricane, Spitfire, Défiant şi Blenheim. Cuvântarea primului ministru n‑a avut darul de a‑l surprinde. El ştie că a văzut limpede încă cu o lună mai devreme şi este obişnuit să‑şi exprime părerile mai puţin conformiste. „Încă din copilărie – spune el – n‑am acceptat niciodată ideile numai pentru că erau ortodoxe. În consecinţă, m‑am găsit adesea în opoziţie cu unele puncte de vedere în general admise. Dacă privesc înapoi, îmi spun că, în ansamblu, n‑a fost un lucru rău...” În Camera Comunelor, unde se mai poartă jachetă şi gu­ler tare, în sala cu lambriuri din lemn de culoare deschisă, Winston Churchill îşi termină cuvântarea : „Să ne comportăm astfel încât, chiar dacă Imperiul şi Commonwealth-ul ar dura o mie de ani, oamenii să poată spune :  a fost cea mai frumoasă perioadă a lor”.   În aceeaşi zi, la Munchen, Adolf Hitler avu o întrevedere cu Benito Mussolini, care la 10 iunie târâse Italia în conflict. Führer-ul nu se lăudă în gura mare cu victoria. Manifestă chiar o anumită rezervă, dusă până acolo, încât, după afir­maţia contelui Ciano, ducele fusese decepţionat de întrevedere. „Hitler se temea ca pacea să nu fie prea aproape – scrie ginerele lui Mussolini – şi să vadă încă o dată spulberându‑se  visul  irealizabil al vieţii sale: gloria pe câmpul de luptă...” Această impresie era atât de puternică, încât Ciano i‑o comunică omologului său, ministrul aface­rilor externe al Reichului, von Ribbentrop : — Ce preferă Germania în momentul de faţă, pacea sau războiul? — Pacea, răspunse Ribbentrop. S‑ar putea ca aceasta să fi fost o atitudine de faţadă des­tinată aliatului italian şi, prin el, opiniei publice interna­ţionale, însă o frază a lui Hitler adresată credinciosului său Göring, şeful Luftwaffe[20]‑ului, dezminte acest lucru: — Războiul s‑a sfârşit, Hermann. Cu Anglia voi ajunge la o înţelegere. La 22 iunie intră în vigoare armistiţiul franco‑german. „Iată – scrie Jean Giraudoux la Bordeaux —, radioul îl anunţă, ei l‑au semnat... Mulţimea ascultă, se opreşte, pentru prima oară se opreşte, căci mersul neîntrerupt în cerc din această piaţă era încă fuga, mimarea fugii... Se opresc aici cei care continuau pe jos strania lor călătorie, acel bătrân venit din Lisieux într‑o roabă, cocoşatul sosit de la Vincennes pe un cal de călărie, maicile venite de la Amiens într‑un dric... Pentru prima dată, exodul se opreşte...” Între 22 iunie şi primele zile ale lunii iulie mai evadează încă doisprezece piloţi, cu avionul sau pe mare, luând cu ei vechi aparate Simoun sau Goéland, strecurându‑se în uni­forme de împrumut printre trupele poloneze dintr‑un trans­port al Graţioasei Sale Maiestăţi. Ei se numesc Scitivaux, Guérin, Mouchotte, Fayolle, Labouchère, Bazin, Blaize, Bouquillard, Choran, Lafont, Montbon şi Perrin. Împreună cu La Brière şi Mozay, ei vor forma micul nucleu de avia­tori francezi care, alături de piloţii britanici, canadieni, neozeelandezi, australieni, belgieni, polonezi şi cehi, vor participa la bătălie. „M‑am gândit – scrie Labouchère – că, dacă Anglia va fi învinsă, voi fi salvat pe cât posibil mai mult din onoarea franceză; dacă Germania va fi bă­tută, ei bine, aceşti francezi care au continuat lupta vor avea un cuvânt de spus şi vor reface Franţa. Noi reprezentam o poliţă de asigurare pentru Franţa”. Pentru moment, în mod paradoxal, la ordinea zilei pare a fi pacea. Cele mai fantastice ştiri circulă prin ambasade. Se spune că regele Suediei ar servi ca mediator între nişte trimişi reuniţi la Stockholm; se afirmă că ducele de Alba a intrat în legătură cu Foreign Office‑ul din Londra; se vorbeşte despre o intervenţie hotărâtoare a papei... Zvonul cel mai persistent însă este cel după care prinţul de Hohenlohe ar fi luat contact, prin intermediul lui Carl Burckhardt şi al ambasadei Elveţiei la Londra, cu d‑l Kelly, ambasa­dorul Marii Britanii la Berna. În tabăra germană, Hitler îşi afirmă în mai multe rânduri convingerea că o suspendare a luptelor este iminentă. El declară generalului von Kleist, venit să‑l întâmpine pe aeroportul din Cambrai : — Englezii nu vor mai relua niciodată acest război. Iar şefului său de stat‑major, Halder : — Credeţi‑mă, Anglia îşi toarnă apă în propriul vin. Apoi dă ordin ca Berlinul să se pavoazeze în cinstea vic­toriei, iar toate clopotele să sune. În tabăra engleză, Winston Churchill arată încă de la 28 iunie, într‑un mod precis, ministrului său de externe, Anthony Eden, voinţa implacabilă a Angliei de a continua lupta : — Sper că‑l vom face pe nunţiul papal să înţeleagă în mod clar că nu dorim nici o informaţie despre condiţiile unei păci cu Hitler şi că este categoric interzis agenţilor noştri să întreţină cea mai mică iluzie în acest sens.   Nepăsător la tot ceea ce nu reprezintă ordinea de bătaie a Fighter Command‑ului său, Dowding îşi instalează pionii pe tabla de şah : escadrilele 43, 145 şi 601 la Tangmere, escadrilele 79 şi 32 la Biggin Hill... Îşi pune bateriile de apă­rare antiaeriană, reflectoarele, barajele de baloane, radarele – această armă magică a Marii Britanii – în legătură cu generalul‑locotenent sir Frederick A. Pile, comandantul apă­rării antiaeriene. Seara se urcă în camera sa, în care se în­chide, îşi numără în repetate rânduri efectivele; deschide fereastra spre noaptea de afară. Jos, bătrânul pământ res­piră prin toţi arborii săi, prin fiecare fir de iarbă, încă liniştit, încă neameninţat. Air Chief Marshal‑ul trage perde­lele. Uneori i se întâmplă să deschidă un sertar, de unde ia un dosar doldora de tăieturi din ziare şi le citeşte. Sunt mai bine de douăzeci de ani de când a inaugurat acest dosar şi-l ţine la zi. Îl obsedează problema supravieţuirii. De fie­care dată când această temă este tratată într‑un articol, el îl taie şi-l clasează. Ceea ce se petrece după moarte, viaţa „de pe tărâmul celălalt”, comunicarea cu spiritele sunt tot atâtea întrebări pasionante pe care Dowding le examinează cu privirea sa înşelător rece de om de ştiinţă. Nu declarase el oare într‑o zi unui prieten că descoperise perpetuum mobile; iar când interlocutorul i‑a atras atenţia că nu este primul care crede acest lucru, nu i‑a răspuns cu cel mai serios aer din lume : „Da, dar la mine merge!”? Lungit sub lambriurile poleite de la Bentley Priory, Air Chief Marshal‑ul visează la legăturile lui cu morţii. În loca­lurile publice din Londra sau în baracamentele aerodromu­rilor întunecate de noaptea războiului sunt sute de tineri nepăsători care, mâine, luna viitoare, în câteva săptămâni vor şti ceea ce se întâmplă după ce ai încetat să trăieşti...   La 30 iunie, mareşalul Göring, care mai deţine şi titlul de mare vânător al Reich-ului, emite un ordin de luptă : „Atâta vreme cât forţele aeriene inamice nu sunt înfrânte, imperativul primordial al războiului aerian este de a le ataca în orice împrejurare, ziua ca şi noaptea, în aer şi la sol, lăsând de o parte orice altă misiune”. Două zile mai târziu, la 2 iulie, mareşalul Wilhelm Keitel, în numele înaltului comandament al Wehrmacht-ului, anunţă o hotărâre a führer-ului potrivit căreia „o debarcare în Anglia este posibilă cu condiţia ca aviaţia să‑şi asigure stăpânirea spaţiului aerian şi anumite alte obiective să fie îndeplinite în prealabil”. În ziua următoare, 3 iulie, la Berlin, Hitler mărşăluieşte pe străzile presărate cu flori. Tineretul hitlerist difuzează o declaraţie triumfală a doctorului Goebbels, gauleiterul ora­şului. Un imens „heil” îl întâmpină pe führer de îndată ce îşi face apariţia în gara Anhalt şi nu‑l mai părăseşte pe tot lungul drumului până la cancelariat. Un delir se dez­lănţuie atunci când se arată la balconul din Wilhelmstrasse, însoţit de comandanţii‑şefi ai celor trei armate şi de von Ribbentrop. Un cor de tinere fete intonează : „Vom lupta împotriva Angliei”. Este încântător, tot atât de idilic pe cât e de războinic, aidoma frumoaselor iubiri din legendele germanice : „Dă‑mi mâna ta, frumoasa ta mână albă, Căci ne ducem să învingem Anglia...” Vremea e frumoasă. S‑a interzis să se arunce buchete, căci îi displace führer-ului. Din nou bat toate clopotele.   La aproximativ două mii de kilometri mai la sud izbuc­neşte drama : flota engleză bombardează navele franceze staţionate în rada portului Mers‑El‑Kebir. „A fost o hotărâre odioasă, cea mai inumană, cea mai penibilă din toate cele pe care le‑am avut de comunicat”, recunoaşte Winston Churchill, care conchide : „Trebuia demonstrat însă până la evidenţă că cabinetul de război britanic nu se temea de nimic şi nu ar fi dat înapoi de la nimic”. Un act înfricoşător, resimţit cu durere şi furie de toţi francezii, aflaţi în acel moment fie în metropolă, fie în Algeria sau la Londra. Dar dacă lovitura are darul să ni­merească în plin Franţa, ea face însă impresie şi asupra ger­manilor. Generalul Rommel scrie soţiei sale : „Starea de război dintre Franţa şi flota britanică este un fapt fără precedent”. Pentru prima dată de la evacuarea Dunkerque‑ului, zarurile de fier ale războiului au fost aruncate. Acum, chiar în tabăra germană nu mai îndrăzneşte nimeni să afirme că „bătălia pentru Anglia nu va avea loc”.   Se iau deci toate măsurile pentru declanşarea ei. Primarul micului sat Le Coudray, la sud de Beauvais, vede sosind automobile cenuşii. Ele se opresc pe uliţa prin­cipală. Portierele sunt trântite; coboară nişte ofiţeri în uni­forma aviaţiei militare germane. Este căutat primarul. D‑l Laroche se prezintă. Satul este golit aproape în întregime de locuitorii lui, care au fugit încă din primele zile ale lunii iunie, după ce şi‑au încărcat în cărucioare sau căruţe tot ce putea fi transportat. Numai o fermă din zece mai lu­crează, restul fiind părăsite. Ce vor germanii? Relaţiile dintre ocupanţi şi ocupaţi sunt foarte reci. Ele se mărginesc la câteva rechiziţii, la câ­teva schimburi elementare în natură făcute sub semnul unei antipatii foarte fireşti, în pofida afişelor, lipite la întâm­plare pe străzi, înfăţişând un soldat din Wehrmacht cu un copil în braţe căruia îi întinde o felie de pâine şi sfătuind ca „populaţiile părăsite să acorde încredere soldatului ger­man”. D‑l Laroche se prezintă; unul dintre ofiţeri cunoaşte franceza, şi discuţia se leagă... Doi kilometri mai la nord se repetă aceeaşi scenă. D‑l Henry Masselin, primarul din Neuville‑d'Aumont, primeşte o vizită... şi nu va fi singurul. În curând devine evident fap­tul că, în perimetrul delimitat de satele La Boissiere, Parfondeval, Le Coudray‑en‑Thelle, Neuville‑d'Aumont şi Le Déluge, se pune „ceva” la cale. Regiunea se situează între cele două şosele naţionale, 1 şi 327, din care una duce la Paris, iar cealaltă la Pontoise. Este împădurită, străbătută de calea ferată Paris‑Beauvais şi bine alimentată cu apă de băut. Ce pot urmări germanii în acest loc? Prima măsură pe care o iau este tăierea căii ferate între Méru, la sud, şi Saint‑Sulpice, la nord. Se înfiinţează o na­vetă de autobuz care ia călătorii din cele două gări şi îi trans­portă pe porţiunea de aproximativ doisprezece kilometri într‑un sens şi în celălalt. Motivul acestei tăieri a căii ferate? În pădure, nu departe de Coudray, trenul trece printr‑un tunel; germanii l‑au zidit la nord cu scopul de a‑l transforma într‑o ascunzătoare pentru un tren special, care se va putea refugia acolo în caz de alarmă aeriană. În aşteptarea acestui tren, trupele de ocupaţie încercuiesc sectorul. Sunt rechizi­ţionate nişte ferme, precum şi locuinţa preotului din Neuville şi cafeneaua‑tutungerie din Coudray. Peste tot sosesc maşini, e întinsă sârmă ghimpată, civilii sunt controlaţi. Îşi fac apariţia feldjandarmii cu plăcile lor metalice pe piept şi câinii lor poliţişti. Curând sosesc camioane întregi cu ma­teriale şi muncitori care vin din Compiegne. În pădurea pe care vegetaţia verii o face de nepătruns şi unde circulaţia este de acum încolo interzisă lucrează zi şi noapte aproape trei mii de oameni. Pentru ce această muncă imensă al cărui scop nu poate fi aflat şi care va continua timp de multe săptămâni? într‑o dimineaţă, totul devine clar după mai multe semne : un neobişnuit du‑te‑vino de maşini purtând fanioane de ge­neral, instalarea unui cordon de trupe de o parte şi de cea­laltă a căii ferate între Meru şi Le Coudray, înmulţirea pa­trulelor pe bicicletă... şi apoi, fără îndoială că între ocupanţi şi ocupaţi a funcţionat acel al şaselea simţ, acel instinct al clarviziunii care face ca cel mai mic gest al temnicerului să fie inteligibil şi clar pentru prizonier. Toată lumea bănuieşte, toată lumea ştie : este aşteptat mareşalul Göring. Iată‑l pe uliţele satului, la Coudray. Nu se ştie dacă a venit pe şosea sau cu trenul său personal. De fiecare dată sau aproape de fiecare dată va fi la fel: agitaţie neobişnuită, apoi vizita. Trenul special este numit de germani cu numele lui secret Asia. El este format dintr‑un tren‑pilot cu va­goane de călătorie şi platforme pentru maşini şi din trenul special propriu‑zis. Se afirmă că este deservit de 171 de persoane. Flancat la ambele capete de baterii antiaeriene, vagonul lui Göring, încărcat cu plumb pentru a i se amor­tiza trepidaţiile, se compune din două încăperi : un mic birou şi o cameră de baie. E urmat de un vagon‑salon ame­najat cu o instalaţie cinematografică, de un vagon rezer­vat comandamentului şi de un al patrulea, destinat bucătă­riilor şi sufrageriei. În timpul bătăliei pentru Anglia, acest tren va mai fi văzut adesea în regiune. Göring pare să se simtă la largul său. Se zice că el, ca toţi oamenii corpolenţi, îşi dă osteneala să fie sprinten. În cămaşă, cu o figură deschisă, păşeşte înconjurat de statul său major, se opreşte pentru a arăta cu degetul un câmp sau o casă, apoi porneşte din nou... E arşiţă... De‑a lungul potecilor, murele se colorează în negru. Unul dintre ofiţerii din suita mareşalului se apleacă şi culege una...   [1] Reşedinţa oficială de la Londra a primului ministru al Angliei.   [2] O.K.W. = iniţialele de la Oberkommando der Wehrmacht (Coman­damentul suprem al armatei germane). [3] Eddy Bauer. „Histoire controversée de la deuxième guerre mondiale", vol. II (1940), Monaco, 1966, p. 258. [4] Ne orientăm după periodizarea lui Karl Klee, „Die Luftschlacht um England 1940" în „Entscheidungsschlachten des zweiten Weltkrieges", Frankfurt am Main, 1960, p. 75.   [5] Drow Middleton în „Historia", nr. 226, 1965, p. 404. [6] Mareşal al aerului. [7] Mareşal şef al aerului. [8] Comandamentul aviaţiei de vânătoare. [9] Secţia de informaţii. [10] Comandor de aviaţie. [11] Prescurtare din Operations'room (punctul de comandă). [12] Comandant de aripă. [13] Muzeul Militar Imperial. [14] Institutul de cercetări a istoriei militare. [15] „Revista internaţională a aviaţiei de vânătoare” [16] Linia de metro. [17] Forţele aeriene britanice. [18] Wilhelm al IV lea (1765—1837), rege al Marii Britanii. [19] An în care Invincibila Armada, pornită să invadeze Anglia, a fost distrusă de o furtună şi de flota britanică. [20] Aviaţia de vânătoare germană.    

Armele lui Krupp de William Manchester Prolog - Nicovala Reichului   În 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei a fost asasinat la Sarajevo, şi doar o mică parte a Europei pe care o cunoscuse avea să-i supravieţuiască. Soţia sa, titlurile sale - şi chiar ţara sa - toate au pierit în viitoarea evenimentelor sângeroase ale epocii. Asasinii au scos lumea din făgaşul ei, şi acesta este singurul motiv pentru care ne mai amintim de victima lor. Adevărul e că a fost un om brutal şi încăpăţânat, un Klotz (un „bădăran”). Orice funeralii îşi au însă amănuntele lor omeneşti înduioşătoare, iar printre chestiunile mărunte, dar neplăcute, ridicate de decesul neaşteptat al arhiducelui figura şi destinaţia pe care executorii testamentari trebuiau s-o dea pavilionului său de vânătoare, aflat în apropiere de Werfen, în Austria. Timp de patru sute de ani, pavilionul (de fapt, o vilă imensă) fusese una dintre reşedinţele arhiepiscopilor de Salzburg, care-şi petreceau acolo o parte din an, iar restul în catedrala lor în stil renascentist, în seminarul lor teologic situat la est de Munchen şi în cele două palate arhiepiscopale de pe râul Salzach. Dar în noua Europă, cuprinsă de ideile iluminismului, ierarhia ecleziastică cedase locul regalităţii. Depănatul lin al mătăniilor fusese înlocuit cu pocnetul sec şi strident al puştilor de vânătoare. Oricâte cusururi avusese, Franz Ferdinand fusese, totuşi, un excelent trăgător. În pădurile bogate în vânat din jurul pavilionului, el bătuse toate recordurile în uciderea animalelor. Trofeele sale împodobeau toate sălile. Sentimentalii vienezi se gândeau că domeniul Bluhnbach ar trebui să încapă pe mâna unui om care să se priceapă la armele de foc. Dar castelul, cu cele optzeci de încăperi ale sale, era costisitor. În cele din urmă, el a fost achiziţionat de Gustav Krupp von Bohlen und Halbach din Essen, Germania. Gustav Krupp se pricepea cât se poate de bine la armele de foc. Era, de fapt, cel mai de seamă fabricant de tunuri de pe continent. Familia Krupp era în căutarea unei noi reşedinţe de ţară, departe de forjele în care fabrica arme, situate în valea plină de funingine şi de miros de fum a Ruhr-ului, şi astfel Gustav şi familia sa au cumpărat domeniul, care oferea o minunată privelişte spre Alpii Austrieci. Se povesteşte că legendarul împărat Frederic Barbarossa, care a trăit în secolul al XII-lea, ar dormi şi acum într-o peşteră, sub unul din piscuri, gata să sară în ajutorul Germaniei ori de câte ori corbii cei negri, rotindu-se deasupra lui, i-ar da de ştire că pământul sfânt al primului Reich se află în primejdie. În lunga desfăşurare a istoriei, vânzarea domeniului Bluhnbach nu pare să merite nici măcar o notă de subsol. Dar într-un fel, ea semnifică, totuşi, o epocă. Încă din zorile perioadei moderne a istoriei Europei, misterioasa şi puternica dinastie Krupp prosperase de pe urma războaielor şi a zvonurilor de război. Din oţelăriile sale se revărsaseră torente de armuri, baionete, tunuri de câmp, obuze, cuirase pentru nave de război, precum şi flotile de submarine, aducând întotdeauna un profit imens casei Krupp. După moartea lui Franz Ferdinand, Puterile centrale au pus mâna pe arme, deschizând astfel acestei firme o piaţă pur şi simplu uluitoare. Există o subtilă analogie între Puterile centrale şi membrii acestei familii, care au pătruns în pădurile arhiducelui cu degetul pe trăgaci, urmărindu-şi prada. Erau, în fond, simboluri ale stării de spirit caracteristice patriei lor. Tot ceea ce era legat de familia Krupp ieşea din comun: modul lor de viaţă (misterios), înfăţişarea lor (vicleană), imperiul lor (internaţional) şi clienţii lor (şefi de state), dar nimic nu era mai uluitor decât capacitatea lor de a se adapta stării de spirit teutonice din momentul respectiv. Familia Krupp a luat naştere în evul mediu, pe vremea când Germania era slabă, şi şi-a exercitat cu modestie meşteşugul în oraşul Essen, înconjurat de fortificaţii. În epoca napoleoneană, când ţara se simţea aservită, capul familiei a arborat o cocardă franceză şi a devenit francofil. În următoarea jumătate de secol Germania s-a întărit. Răpăitul tobelor vestitor de cuceriri a răsunat în 1870, în 1914 şi în 1939, iar de fiecare dată un Krupp a fost acela care a bătut sabia iuncherilor pe nicovala familiei sale. În nici o ramură a industriei americane - sau a oricărei alte ţări - nu se pot întâlni legături similare cu cele existente între guvernele germane şi familia Krupp. Timp de un secol au fost parteneri de nedespărţit, fiecare acţionând adesea ca unealtă a celuilalt. Şi nicicând acest paralelism nu a fost mai izbitor ca în îngrozitoarea primăvară 1945, când se părea că totul se sfârşise. Când Gustav a cumpărat Bluhnbach, nici nu-i trecea prin minte că a cumpărat, poate, un cavou. Şi, cu toate acestea, treizeci şi unu de ani mai târziu, pavilionul a devenit pentru el un asemenea cavou, deoarece, în clipa când cel de-al treilea Reich s-a prăbuşit, se părea că ţara şi dinastia Krupp erau pe punctul să-şi dea laolaltă duhul. În tot cursul acelei primăveri neobişnuite, şeful dinastiei a zăcut, ca şi naţiunea, într-o stare de prostraţie - neputincios şi paralizat - într-un dormitor de la etaj, înconjurat de mii de capete împăiate de cerbi, piei de animale atârnate pe pereţi şi diverse obiecte confecţionate din oase de animale. Nu era înconjurat de familie. Cu doisprezece ani în urmă, Gustav ajunsese la concluzia „colosală” că noua întruchipare a lui Barbarossa era Adolf Hitler - aşa că patru dintre fiii săi plecaseră pentru a deveni, după cum suna îndemnul adresat de führer în Mein Kampf tuturor tinerilor germani, „căliţi ca oţelul Krupp”. Dintre toţi copiii acestui paralitic - cinci fii şi două fiice - numai unul era cu el: Berthold, un om cu o sănătate mai şubredă, în vârstă de treizeci şi doi de ani, om de ştiinţă care-şi făcuse studiile la Oxford şi fusese scutit de armată pentru a face la Munchen cercetări asupra penicilinei. În camera sa se mai afla şi o a treia persoană - cea mai vestită femeie din Reich. Se numea Bertha Krupp şi era soţia lui Gustav. Timp de aproape o jumătate de secol fusese persoana cea mai bogată din Germania. Născută în mohorâta şi puţin atrăgătoarea Villă Hügel - castelul cu trei sute de camere al familiei Krupp de la Essen - Bertha fusese crescută pentru a deveni o versiune teutonică a lui Queen Mary (Regina Mary a Angliei) - loială, cu o ţinută de regină, dreaptă ca o lumânare. În tinereţea ei, împăratul Wilhelm al II-lea fusese aproape ca un membru al familiei. Avusese un apartament la Hügel, prezidase la ceremonia căsătoriei ei şi fusese naş al primului ei fiu. Mai târziu, ea a devenit o personalitate internaţională. Lumea o cunoştea ca „Bertha cea Mare”, fiindcă, în timpul războiului dus de kaizer, uriaşul obuzier fabricat de Krupp fusese botezat cu numele ei (die dicke Bertha, ceea ce, literal, înseamnă „Bertha cea grasă”), iar în timpul celui de-al doilea război mondial numele ei a fost dat unei uzine de obuziere din Silezia (Berthawerk) construită de firma Krupp şi în care era folosită munca de sclavi a evreilor deţinuţi la Auschwitz; în interiorul lagărului se afla o uzină de arme automate aparţinând firmei Krupp. Potrivit mărturiei depuse la Nürnberg de către unul din salariaţii lui Gustav:   Din fabrică se puteau vedea cele trei mari coşuri ale crematoriului... deţinuţii povesteau despre gazările care aveau loc în interiorul lagărului şi despre arderea cadavrelor în crematorii.   Astăzi, mulţi germani cred realmente - iar în străinătate este destul de larg acreditată această părere - că industriaşii germani n-au avut altă cale, că naziştii i-au silit să folosească sclavi de toate sexele şi vârstele, deoarece, în caz contrar, industriaşii înşişi ar fi fost exterminaţi. Nu e adevărat. Mormanele de documente de la Nürnberg - astăzi date uitării - sunt foarte clare în această privinţă. Ele ne arată nu numai că fabricanţii germani ar fi avut altă cale de ales, dar că cea mai mare parte dintre ei au beneficiat de pe urma acestei alegeri.   Concernul Flick nu a acceptat femei, fiindcă munca era prea grea pentru ele. Grupul Rochling nu a manifestat nici un fel de interes pentru braţe de muncă recrutate din rândurile străinilor... Hitler însuşi nu a considerat atunci că pentru un concern atât de însemnat ca cel al firmei Krupp ar fi indicat să folosească braţe de muncă de altă naţionalitate... Himmler s-a opus ideii ca acest valoros rezervor de forţe de muncă, pe care el dorea să-l exploateze direct, să lucreze pentru industria de armament.   Krupp era însă de altă părere. Potrivit rapoartelor întocmite de firmă în timpul războiului, acest concern, proprietate a familiei, era convins că „armele automate sunt armele viitorului”, aşa că a folosit marele prestigiu al numelui Krupp spre a recruta deţinuţi de la Auschwitz - bărbaţi, femei şi copii - pentru munca în atelierele sale. Exemplu de vigoare şi de spirit întreprinzător, concernul de la Essen a refuzat să se mute înapoi atunci când armata, îngrijorată de faptul că lagărul era prea aproape de frontul de est, aflat în mişcare, s-a opus ca să se continue acolo fabricarea de arme automate. Scriptele firmei arată că:   ...Krupp a propus ca fabrica, gata construită la Auschwitz, să fie folosita pentru fabricarea pieselor de avion şi a focoaselor de obuze. Întrucât între timp fabrica de focoase de la Essen fusese distrusă de bombardamente. Factorul esenţial care a influenţat hotărârea s-a dovedit a fi şi de data aceasta posibilitatea de a folosi braţele de muncă din lagărul de concentrare. Acesta e motivul pentru care Krupp a respins propunerea de a folosi muncitori germani. Când armata a avut intenţia să încheie contractul pentru fabricarea focoaselor cu o altă firmă, argumentând că firma Krupp nu era în măsură să realizeze indicii de producţie ceruţi, Krupp a ridicat obiecţii vehemente, accentuând în mod deosebii asupra faptului că firma sa întreţinea strânse legături cu lagărul de concentrare de la Auschwitz.   Pentru un observator din afară, implicaţiile acestor fapte sunt cât se poate de limpezi şi ele confirmă reputaţia îngrozitoare de care s-a bucurat Krupp în străinătate. În interiorul R.F.G. Însă există destui oameni care au o cu totul altă părere despre familia Krupp. Aici, amintirea Berthei este încă îndrăgită (a murit în 1957), iar ea însăşi a fost întotdeauna nedumerită de înverşunarea cu care era privită familia ei în das Ausland, acel revelator cuvânt german care cuprinde laolaltă, într-o singură denumire colectivă, toate naţiunile din afara Reichului. În realitate, pe ea n-a interesat-o activitatea firmei în domeniul militar. Aceasta era treaba bărbaţilor. Ca femeie, era preocupată de bunăstarea celor două sute de mii de germani care trudeau pentru concernul Krupp. Căci, de când îşi aducea aminte - atât ea cât şi oricare altul - aceşti kruppianeri (salariaţi ai firmei Krupp) fuseseră pupilii familiei. Revendicările fuseseră întotdeauna întâmpinate cu multă prevenire; în secolul al XIX-lea, vasta legislaţie socială a lui Bismarck se inspirase din programele lui Krupp. Acum, în 1945, se părea că această hegemonie îşi trăise traiul. În cele patru secole ale existenţei sale, dinastia cunoscuse demenţa, un scandal sexual care stârnise multă vâlvă, umilinţa ocupaţiei militare şi chiar insolvabilitatea. Nimic nu se putea însă asemui cu această negură însângerată. O noapte wagneriană pogorâse asupra Germaniei. De la războiul de treizeci de ani încoace, nici un eveniment nu se putea compara cu acesta, şi cel puţin, pe vremuri, Krupp putuse să profite de pe urma împrejurărilor. Sumbra prezicere a lui Henrich Heine părea să se adeverească: civilizaţia era confruntată cu distrugerea într-o orgie de lupte duse de dragul luptei. În tinereţea Berthei, o asemenea catastrofă ar fi fost de neconceput, deşi poate că mama ei, Margarethe von Ende Krupp, o presimţise. Adresându-se baronului Tilo von Wilmowsky, care se căsătorise cu Barbara, sora Berthei, ea îi spusese odată: „Ştiţi, mă simt adesea copleşită că am apucat să văd cum soarta şi-a revărsat cornul abundenţei şi atâtea onoruri din partea kaizerului asupra noastră... E aproape prea mult... Mă cuprinde adesea teama, ca într-un coşmar, că toate acestea s-ar putea nărui într-o bună zi.” Este însă improbabil ca Margarethe să fi putut prevedea cât de totală avea să fie năruirea. Din capitală, Goebbels dădea într-una la radio asigurări că „Berlinul rămâne german! Viena va fi din nou germană!, dar cu fiecare oră care trecea reieşea mai limpede că Austria văzuse ultima cască germană şi ultima cizmă a Wehrmacht-ului. Trecuseră şase luni de când generalul Jodl mâzgălise în jurnalul său intim la 28 septembrie „Zi neagră” (Schwarzer Tag). Acum, în aprilie, luna cea mai cumplită, toate zilele erau negre, iar familia Krupp era printre cele mai greu lovite. Oraşul Essen era un pustiu: cratere şi ruine. Sora Berthei, care împărtăşea dispreţul acesteia din urmă pentru Hitler, pe care-l socotea un parvenit, fusese arestată după atentatul din 20 iulie 1944 împotriva führerului. Cumnatul Berthei, posesor al unui titlu nobiliar, fusese trimis din acelaşi motiv în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Un ginere zăcea mort sub zăpezile Rusiei; un nepot se găsea în fundul Atlanticului, scufundat - ironie a sorţii! - o dată cu vasul britanic pe care se afla ca prizonier de război în drum spre Canada şi care fusese torpilat de un submarin fabricat de Krupp. Mai rău, trei dintre propriii fii ai Berthei plecaseră pe front ca ofiţeri ai Reichului şi pieriseră în viitoarea bătăliei. Claus cel aventuros şi atletic murise ca aviator în 1940. Fratele său Harald, lung, deşirat şi înclinat spre introspecţie, fusese capturat patru ani mai târziu la Bucureşti de trupele sovietice. Şi, cu toate că nimeni din familia Krupp nu o ştia încă, Eckbert, mezinul familiei, fusese ucis într-o acţiune de luptă în Italia. Acuma, la Bluhnbach, Bertha era redusă la rolul de infirmieră pe lângă Gustav, nevoită fiind să ducă şi să aducă plosca. Götterdämmerung-ul (amurgul zeilor) nu numai că era mai sumbru decât se putuse prevedea, dar, în acelaşi timp, mult mai prozaic. „Ah, Doamne!” - croncănea figura încremenită din pat. „Bertha! Berthold!” Cei strigaţi veneau în grabă. Dacă, în depărtare, o uşă era trântită, Gustav se înfuria. „Trăznete şi fulgere! Cerule! Putred, blestemat şi senil!” - căci, în amurgul tot mai întunecat al senilităţii, acest bătrân care dăduse propriul său nume „Uriaşului Gustav”, puternicul tun de asediu de la Sevastopol, se înfuria acum la cel mai mic zgomot. Era, pe de o parte, o ironie, dar poate că, în egală măsură, aşa era drept. S-ar putea într-adevăr susţine că paralizia însăşi reprezenta o culminare cât se poate de potrivită a carierei lui Gustav. Toată viaţa lui nu fusese decât o parodie a rigidităţii prusace. Pentru a fi sigur că avea să se menţină în formă şi pe timp de iarnă, nu îngăduia ca temperatura din biroul său de la întreprindere să treacă de 55° şi în odaia sa de lucru de la Hügel de 64° (grade Farenheit, corespunzând cu 13°, respectiv 18°Celsius), în timp ce, la celălalt capăt al biroului, Bertha lucra la problemele ei sociale înfofolită în blănuri. Până în ziua de astăzi, camerele au rămas friguroase. Meselor de la Hügel li se dusese vestea. Lui Gustav îi plăcea să mănânce pe goană. Câţiva musafiri îşi mai reamintesc că, atunci când încercau să ducă o conversaţie prietenească, farfuriile le erau smulse dinainte. „Trebuia să mănânci atât de repede - povesteşte unul dintre ei - încât te dureau dinţii”. Gustav, care mânca cu o remarcabilă abilitate şi viteză, considera că la masă conversaţia nu este de nici o utilitate. Religia sa era eficienţa. Una din cele mai vechi pasiuni ale sale era să citească mersul trenurilor, căutând greşeli de tipar. Când găsea una, punea mâna pe telefon şi o semnala administraţiei căilor ferate. În fiecare dimineaţă, când pleca la birou, şoferul trebuia să ambreieze dinainte; el nu înţelegea să piardă acele câteva secunde cât se încălzea motorul. Oaspeţilor ce veneau la Hügel li se spunea că gazda lor se retrăgea la ora 10 seara precis; la 9:45 un servitor le şoptea la ureche că e timpul să plece. O singură dată a încălcat Gustav această regulă. A consimţit să asiste la o sărbătorire până la miezul nopţii. Ernst von Raussendorf, un director al firmei Krupp. stătea în seara aceea la bar cu Irmgard, fiica mai mare a lui Gustav, când aceasta i-a spus în şoaptă: „Uită-te la ceas!” El s-a conformat şi, întrucât ceasul unui kruppianer mergea, fireşte, bine, i-a răspuns că mai era o secundă până la ora douăsprezece. „Tata o să plece acum”, i-a spus Irmgard. Când secundarul ceasului a arătat exact miezul nopţii, von Raussendorf s-a uitat la şeful său, care, bineînţeles, tocmai se ridica de pe scaun. Mai semnificativă pentru lumea din afara Essen-ului era totala loialitate a lui Gustav faţă de conducătorul ţării sale. Nu avea prea mare importanţă cine anume era acest conducător. După exilul kaizerului în 1918, el rămăsese kaizertreu (credincios împăratului) şi în fiecare an, cu prilejul zilei de naştere a lui Wilhelm, scria la Doorn pentru a-şi reafirma loialitatea. În acelaşi timp, mai degrabă ar fi părăsit încăperea în care se afla decât să audă rostindu-se o insultă la adresa preşedintelui Republicii de la Weimar. O dată cu ascensiunea lui Hitler, a devenit ceea ce un alt industriaş a denumit un „supernazist” (Obenazi). Era întru totul hotărât să accepte ultimele consecinţe ale noii sale credinţe. Când avionul lui Claus s-a sfărâmat pe dealurile de la Eifel, un prieten i-a prezentat condoleanţe. Tatăl a răspuns pe un ton glacial: Fiul meu a avut cinstea să moară pentru führer. Acesta era Gustav, aşa cum îl cunoşteau serviciile de informaţii ale aliaţilor - un robot, un fanatic militant al partidului nazist, mândru că poartă insigna de aur a acestui partid. În timp ce gemea sub pilota sa de la Bluhnbach, agenţii îi căutau în întreaga Europă, deoarece, alături de Goring şi Ribbentrop, el figura în fruntea listei persoanelor urmărite pentru crime de război. Gustav era obişnuit cu această stare de lucruri. Ca şi Wilhelm, fusese considerat criminal de război şi după primul război mondial, iar în 1923, când francezii ocupaseră Ruhr-ul, îl trimiseseră la închisoare. De data aceasta însă, aliaţii erau hotărâţi să-l trimită la spânzurătoare la Nürnberg. Numele său devenise atât de odios, încât într-un lagăr sovietic de prizonieri de război Harald a considerat că este mai înţelept să-şi ia un alt nume. Fiecare putere aliată poseda un dosar despre Gustav şi, practic, nici una din informaţiile respective nu putea fi pusă la îndoială. Şi totuşi... existau câteva nepotriviri izbitoare. Nici un om nu este cu adevărat un robot. Înseşi exagerările lui Gustav erau suspecte. Ca şi kaizerul, al cărui mers ţanţoş era menit să mascheze ruşinea amarnică pe care o resimţea din pricina braţului său schilod, Gustav încerca să pară ceea ce nu era. Când se afla în afara domeniului Hügel, reuşea să amăgească aproape pe oricine; prietenii fiilor săi îl denumeau „taurul”, poreclă pe care, fără îndoială, o socotea măgulitoare. Dar semăna cu un taur mai puţin decât oricare altcineva. În familie era cunoscut sub absurda poreclă din copilărie de Taffy (Acadea). Taffy era subţirel, delicat şi cu un cap mai scund decât soţia sa. Fusese educat pentru a deveni diplomat şi păstrase câte ceva din manierele elegante ale unui diplomat. (Uneori, această educaţie se vădea şi la dineurile de la castelul Hügel. Odată, de pildă, un tehnician invitat la masă care nu văzuse niciodată o cupă pentru spălarea degetelor a luat-o în mână şi i-a băut conţinutul. Gustav l-a urmărit meditativ, apoi a apucat şi el cupa din faţa sa şi a golit-o în acelaşi fel.) Dacă întâmplarea de mai sus poate sugera că era cam cabotin, acesta e adevărul. Timp de patruzeci de ani jucase un rol. Pozase în proprietar al unei firme în care personal nu deţinea nici măcar o singură acţiune şi se deghizase într-un Krupp, deşi până la vârsta de treizeci şi şase de ani nu întâlnise pe nimeni care să poarte acest nume. Veritabila Krupp era Bertha. Ea era aceea care, la vârsta de şaisprezece ani, moştenise de la tatăl ei vastul imperiu industrial. În Vaterland-ul (patria) ei era însă de neconceput ca o femeie să deţină o asemenea putere, aşa că se căsătorise cu Gustav von Bohlen und Halbach. Există temeiuri să credem că însuşi kaizerul a fost acela care a mijlocit căsătoria; forjele tinerei Bertha - în care se fabricau arme - reprezentau pentru Germania un bun de nepreţuit şi n-a existat militar german cu oarecare greutate care să nu fi fost de faţă la căsătoria de la Hügel pentru a conduce mireasa la altar. După ceremonie, Wilhelm, cu vocea sa nazală, a anunţat că de acum înainte numele lui Gustav va fi „Krupp von Bohlen und Halbach”. Împăratul se adresase însă mirelui zicându-i „scumpul meu Bohlen” şi nici un edict imperial nu putea injecta fie chiar şi o picătură de sânge Krupp în vinele lui Gustav. Fiii cade alfre i-au supravieţuit îl denumesc azi „prinţ consort” (Prinzgemahl). Acest lucru poate induce în eroare. Într-adevăr cu cât te cufunzi mai adânc în istoria familiei, cu atât devin apele mai tulburi. Dar în 1945, puterile victorioase nu erau dispuse să intre în subtilităţi. Un grup de jurişti eminenţi, sub conducerea lui Robert H. Jackson, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, începuseră încă de pe atunci să trieze dosarele Krupp. Când trupele americane au ajuns la Bluhnbach, Gustav, sub pază, a fost mutat la un han de pe un drum din apropiere, unde Bertha continua să-l îngrijească. Autobuzele făceau acolo haltă şi uneori şoferii acestora o ajutau la schimbatul aşternuturilor murdare, dar, în general, făcea totul singură, deoarece Berthold plecase pentru nişte treburi urgente de familie. Juriştii continuau să studieze dosarele. Le-a trebuit câtva timp până să descopere că omul de la han nu era acel Krupp pe care-l căutau. Îi obsedase Gustav. Credeau că el era geniul rău, fiindcă condusese atât de multă vreme firma. E adevărat, când Hitler atacase Polonia, prinţul consort se mai afla încă la conducerea societăţii. Dar de atunci, întunericul şi pâcla se lăsaseră deasupra Reichului şi aliaţii nu ştiau că la Essen se produsese o schimbare în conducerea firmei Krupp. Încă în 1940, când murise Claus, senilitatea lui Gustav era destul de înaintată. În toţi anii următori - când un tun monstruos de fabricaţie Krupp amplasat într-o peşteră bombarda Chatham de la Capul Gris-Nez, de cealaltă parte a Canalului Mânecii, trăgând la o distanţă de 215 km şi aruncând obuze atât de enorme, încât până şi astăzi supravieţuitorii englezi mai cred că au fost bombardaţi de avioane germane zburând la mare altitudine; în anii Auschwitzului şi ai muncii de sclavi, când deţinuţii din 138 de lagăre de concentrare trudeau pentru Krupp, iar Robert Rothschild fusese gazat fiindcă nu voise să cedeze firma sa franceză lui Krupp - în toţi aceşti ani conducătorul familiei a fost (şi avea să rămână până la strania sa moarte din anii ‘60) fiul mai mare al Berthei şi al lui Gustav. Numele său era Alfried Felix Alwyn Krupp von Bohlen und Halbach. Trebuie să ne afundăm acum în acele ape tulburi pentru a arăta Pe scurt ce nume de familie purtau membrii familiei Krupp. Decretul kaizerului emis în 1906, cu prilejul căsătoriei, statua că în generaţiile viitoare numai capul familiei va purta numele de Krupp von Bohlen und Halbach. Claus, Berthold, Harald, Eckbert şi surorile lor au purtat numele tatălui lor. Fratele lor mai mare primise şi el numele iniţial al tatălui lor. El a păstrat numele de Alfried von Bohlen chiar şi după 31 martie 1942, când a devenit preşedintele comitetului de conducere al firmei (Vorsitzender des Vorstandes). În această calitate, potrivit propriilor sale dosare, el   ...a folosit deţinuţi evrei din lagărele de concentrare în cele mai diferite locuri de muncă, inclusiv în Uzinele Friedrich Krupp Bertha A.G. (societate anonimă) de la Markstadt, lânsă Breslau, în lagărul de concentrare de la Auschwitz, în lagărele de concentrare de la Wustegiersdorf, Hiespot, lângă Bremen, Geisenheim, Klmag (Elsăssische Maschinenbau A.G., Mulhouse, Alsacia) şi în lagărul de concentrare de la Essen (Humboldtslrasse).   În acest din urmă lagăr - potrivit celor afirmate de către unul dintre lucrătorii lui Alfried, adus în faţa Tribunalului de la Nürnberg în speranţa deşartă că mărturia lui ar putea folosi apărării - au existat condiţii îngrozitoare chiar şi după ce devenise evident că Reichul pierduse războiul.   ...Krupp a considerat de datoria lui să pună 520 de fete evreice, unele dintre ele aproape nişte copile încă, să lucreze în condiţiile cele mai grele în inima concernului, la Essen.    Propriile sale cuvinte din timpul războiului dezvăluie că Alfried exploatase relaţiile speciale ce le avea cu Berlinul mai întâi pentru a obţine braţe de muncă dintre evrei şi apoi, după ce le-a primit, pentru a încheia contracte care nu puteau fi executate decât de o firmă dispunând de un nesecat izvor de forţe de muncă. Într-o scrisoare din 7 septembrie 1943, el îi scria locotenent-colonelului (Oberstleutnant) Wedel:   În ceea ce priveşte cooperarea biroului nostru tehnic din Breslau, pot doar să afirm că între acest birou şi lagărul de la Auschwitz există cea mai strânsă colaborare şi că ea este asigurată şi pentru viitor.   Şi, într-adevăr, nu exista lucrare pe care el să n-o poată executa. Rezervorul lui de braţe de muncă era aproape inepuizabil. Deţinuţii de la Auschwitz reprezentau doar o parte din el. Scriptele sale arată că, în afară de muncitorii germani, el adunase 69.898 de muncitori civili străini, 23.076 de prizonieri de război şi 4.978 de deţinuţi proveniţi din lagărele de concentrare (aproape în exclusivitate evrei). Cu 97.952 de sclavi era suveranul Ruhr-ului. Îi mai lipsea însă coroana. O dorea, şi în ochii ideologilor naţional-socialişti avea tot dreptul să o poarte. Starea în care se găsea Gustav era fără nici o speranţă. Era timpul ca el să cedeze preţiosul nume „Krupp”. Conducerea unipersonală era o tradiţie a familiei şi încă din 1941 Gustav şi Bertha consimţiseră ca monarhia industrială să fie trecută lui Alfried, cu condiţia ca acesta să divorţeze de tânăra sa soţie, pe care o dezaprobau, condiţie pe care el a îndeplinit-o în mare grabă. Trecerea întregii averi în proprietatea unui singur copil era însă împotriva legii; ar fi însemnat dezmoştenirea celorlalţi. Erau deci necesare măsuri extraordinare, şi în ziua de 10 august 1942, Alfried - bărbat înalt, cu nasul acvilin şi de vârstă mijlocie, semănând foarte mult ca înfăţişare cu mama sa - s-a prezentat la cartierul general subteran al führerului din Prusia Orientală pentru a rezolva problema. Fiind unul din membrii marcanţi ai partidului nazist (Bonzen), credincios din tinereţe führerului, s-a bucurat de o primire călduroasă. După o lungă corespondenţă cu Martin Bormann, locţiitorul lui Hitler, şi cu Hans Lammers, oracolul constituţional al naziştilor, totul s-a aranjat. Führerul a proclamat:   Firma Fried. Krupp, o întreprindere de familie timp de 132 de ani, are dreptul la cea mai profundă recunoştinţă pentru rezultatele sale incomparabile în consolidarea puterii militare a Germaniei. Prin urmare, dorinţa mea este ca această întreprindere să rămână în continuare o proprietate a familiei.   Purtând semnătura führerului, acest decret a devenit o lege cu caracter personal, „Lex Krupp”. Alfried era acum unicul moştenitor al mamei sale. În acelaşi timp, Hitler l-a rebotezat, dându-i numele de Krupp, şi la 11 aprilie 1945, când Armata a IX-a a S.U.A. a cucerit oraşul Essen, ea l-a găsit pe Alfried mai mult sau mai puţin identificat cu soarta conducătorilor nazişti, continuând să lucreze - aşa cum a făcut-o începând din 1931, de când devenise membru de onoare al SS - pentru führer şi Reich. Şi astfel, Alfried a fost acela care a intrat în boxa acuzaţilor la Nürnberg, Alfried a fost cel judecat de către trei Judecători de la Curtea Supremă a S.U.A. sub învinuirea de a fi plănuit un război de agresiune, de a fi jefuit bunuri din ţările ocupate şi, în primul rând, de a fi comis crime împotriva umanităţii, munca de sclav figurând drept principal cap de acuzare. A fost achitat de învinuirea de agresiune. Tribunalul a hotărât că această activitate se referea la perioada în care la conducerea firmei se afla Gustav. În privinţa celorlalte capete de acuzare a fost însă găsit vinovat şi condamnat la doisprezece ani închisoare şi la confiscarea întregii averi. Dovezile împotriva lui au fost atât de revoltătoare, încât toţi aliaţii - din Răsărit şi din Apus - s-au hotărât să purifice Europa de numele Krupp. Coşmarul pe care l-a reprezentat activitatea acestei firme devenise tot mai sumbru, până când ajunsese mai întunecat decât fundul celei mai adânci dintre minele Krupp. Posesiunile dinastiei au fost dezmembrate în mod sistematic; demontatori cu bastoane lungi de cretă în mână trăgeau linii de-a curmezişul pardoselilor fabricii, împărţind naţiunilor care suferiseră cel mai mult de pe urma ocupaţiei naziste uzina şi maşinile ei, în timp ce în fortăreaţa Landsberg, unde cu două decenii în urmă Hitler scrisese Mein Kampf, Alfried purta veşminte de ocnaş. Pentru familia lui, această întemniţare a constituit cea mai dureroasă lovitură. Crescut pentru a fi un prinţ al industriaşilor, acum. putrezea în temniţă, condamnat şi umilit. Membrii familiei Krupp fuseseră întotdeauna teribil de orgolioşi. Această povară era aproape de nesuportat. Şi, totuşi, se părea că trebuie purtată.   * În momentul acela, nimeni n-ar fi crezut cu putinţă ca după cinci ani el să fie din nou stăpânul averii sale, sau ca la douăzeci de ani după ce devenise cel mai vestit industriaş protejat de Adolf Hitler să ajungă cel mai bogat om din Europa şi cel mai puternic industriaş din Piaţa comună. El însuşi a fost uimit de rapiditatea cu care a recuperat timpul pierdut - la un moment dat apreciase că îi vor trebui cincizeci de ani numai ca să înlăture molozul din Essen. Dar niciodată nu se îndoise că va suna ceasul învierii şi că, până la urmă, va fi răzbunat. După verdictul de la Nürnberg, alt deţinut, Friedrich von Bulow, care organizase programul de muncă forţată al firmei Krupp, avusese de gând să pună la cale o evadare. Potrivit spuselor lui von Bulow, Alfried îl oprise. El i-a spus calm: „Timpul va aranja totul”. La prima vedere, cuvintele lui păreau de un optimism absurd. Curtea Supremă a Statelor Unite respinsese un apel introdus de avocaţii lui Alfried. La 21 august 1948, trei săptămâni după pronunţarea sentinţei, Alfried scrisese generalului Lucius Clay, guvernatorul militar al zonei americane de ocupaţie din Germania de vest, cerându-i să intervină în favoarea sa. Nu primise nici un răspuns. Apoi, generalul a aprobat concluziile unei comisii de revizuire şi a confirmat sentinţa de la Nürnberg, fapt care, aparent, epuiza toate căile legale ale deţinutului, încrederea manifestată de Alfried era însă justificată de paralela izbitoare ce exista între istoria familiei Krupp şi istoria Germaniei. „După ce kaizerul a părăsit Germania - mi-a spus cândva un om de serviciu de la Villa Hügel - această familie a devenit prima din Germania”. În unele privinţe, familia Krupp avea mai mult drept la întâietate decât familia Hohenzollern şi, o dată cu sfârşitul anilor ‘40, naţiunea germană a început să meargă pe o cale ascendentă. Miracolul economic al refacerii ţării începuse. Totodată, începuse şi războiul rece, iar diplomaţii N.A.T.O.-ului voiau ca R.F.G. să treacă de partea lor. Devotamentul manifestat de acest popor învins faţă de familia Krupp nu se putea să nu influenţeze autorităţile de ocupaţie. La începutul anilor ‘60, redactorul unui ziar din Hamburg a declarat autorului prezentei cărţi: „Dacă aş traduce în limba germană depoziţiile de la Nürnberg şi documentele care l-au condamnat pe domnul Krupp şi le-aş publica în această ţară, mi-aş pierde slujba. La noi a existat întotdeauna părerea că celelalte firme urmăresc exclusiv profiturile, în timp ce Krupp face ceva pentru Germania”. Sentimentul acesta a fost şi mai puternic în timpul detenţiunii lui Alfried, când Bertha venea să-şi vadă fiul în orele îngăduite pentru vizită, germanii de acolo o tratau ca pe o regină şi s-a întâmplat o dată ca o fată tânără să se repeadă să-i sărute mâna. Dar, mai presus de toate, marea alianţă în curs de formare împotriva Uniunii Sovietice avea nevoie de forţa pe care o reprezenta Rinul, Cu alte cuvinte, aveau nevoie de Alfried. „Ruhr-ul este Essen”, spun germanii, iar „Essen este Krupp”, şi „Când Germania înfloreşte, înfloreşte şi Krupp”. Teoretic existau două căi pentru a-l ocoli pe Alfried. Prima era naţionalizarea. Dar chiar şi guvernul laburist britanic a fost împotrivă. Cea de-a doua era emigrarea forţată. Deşi un membru al guvernului Statelor Unite propusese ca „nici un german să nu mai rămână în Ruhr”, planul nu era nici realizabil şi nici de dorit şi nu există vreun indiciu că ar fi fost luată serios în considerare vreo altă soluţie, până când, şapte luni după izbucnirea războiului din Coreea, Înaltul comisar al S.U.A., John J. McCloy, printr-un istoric act de clemenţă, a rezolvat problema, restituindu-i lui Alfried averea şi graţiindu-i. Prin acest act, unui ocnaş fără nici o leţcaie i s-a redat statutul lui anterior de mare bogătaş. O dată în plus, un Krupp deţinea cheia celei mai mari comori din Europa. Care a fost şi rămâne o comoară extraordinară.   * De-a curmezişul Europei centrale, marile terenuri carbonifere se întind ca o centură neagră strălucitoare, aşteptând să fie transformate în energie. Acest filon de nepreţuit, fără de care revoluţia industrială nu ar fi fost posibilă, începe în Ţara Galilor şi se sfârşeşte în Polonia. Dar nu este uniform. Straturile din Franţa şi Belgia variază enorm în privinţa randamentului şi a calităţii, iar între Saxonia şi Silezia poloneză, unde vâna se termină, se aşterne o vasta întindere de pământ steril. Din toate punctele de vedere, giuvaerul cel mai de preţ al acestei tiare este colţul din Germania unde Rinul părăseşte dealurile masive, cotind-o spre apus, către şesurile olandeze. Aici, marele fluviu este alimentat de un afluent lent, poluat - chimiştii apreciază că apele lui trec de opt ori prin corpul omenesc - care izvorăşte din Sauerland, la o sută şaizeci de kilometri spre răsărit. Acest râu este Ruhr-ul. În prezent, valoarea lui de cale navigabilă este neînsemnată. E atât de neînsemnată, încât de mult şi-a pierdut dreptul exclusiv la propriul său nume. Prin Ruhr se înţelege în realitate Ruhrgebiet (ţinutul Ruhr-ului), regiunea înconjurătoare, iar cu această regiune este o cu totul altă poveste. În acest bazin, germanii extrag tot atâta cărbune cât tot restul continentului laolaltă şi produc mai mult oţel de calitate decât restul continentului. Această legătură nu este întâmplătoare. Ţinutul este prima sursă de cocs a Europei - carbon pur, obţinut prin descompunerea termică a cărbunelui pentru a elimina gazele - iar cocsul acesta spongios, sfărâmicios este indispensabil pentru a transforma fierul în oţel.

 I se spunea Temerarul de William Stevenson Punct de plecare Cuvânt înainte al Temerarului   Timp de doi ani de zile, de-a lungul cărora Statele Unite au fost, din punct de vedere formal, în stare de pace, preşedintele Franklin Delano Roosevelt a sprijinit un război secret împotriva tiraniei. Pe urmă, atacate fără avertisment prealabil, Statele Unite au schimbat costumul cuviincios al diplomatului cu uniforma soldăţească de război. Inamicul – Germania nazistă, Japonia imperialistă, Italia fascistă şi marionetele lor – ieşise în cele din urmă la luptă deschisă. Dar războiul secret a continuat în taină. Din motive bine întemeiate, faptele de bază ale acestei activităţi ascunse nu au fost niciodată date la iveală pe deplin. În totalitatea lor, evenimentele au fost cunoscute doar de către puţini oameni; unele dintre ele nu au fost aşternute nicicând pe hârtie; documentele scrise au fost complet inaccesibile şi, vreme de treizeci şi cinci de ani, s-au aflat sub riguroasa reglementare a legii actelor secrete oficiale din Marea Britanie. Până şi astăzi, anumite aspecte trebuie să rămână nedestăinuite din raţiuni care, bineînţeles, nu vor fi evidente pentru oricine. Dar. Pe tărâmul istoriei – ce s-a întâmplat cu adevărat şi de ce s-a întâmplat aşa – nimic semnificativ nu mai trebuie ascuns acum. În 1940, dispunând aproape zi de zi de noi dovezi că planul lui Hitler de dominaţie mondială, prin teroare, înşelăciune şi cotropiri, era incontestabil în curs de aplicare, Roosevelt şi-a dat seama cu înfrângerea Angliei asaltate va fi prologul unui atac final împotriva Statelor Unite. Informaţiile i-au fost transmise preşedintelui de către mine sau prin intermediul meu, în calitate de trimis secret al lui Winston Churchill şi de şef al organizaţiei British Security Coordination (Biroul britanic de coordonare a securităţii). Sub un nume nevinovat, această organizaţie, care îşi avea cartierul general la New York, reprezenta de fapt o placă turnantă pentru toate serviciile de informaţii ale Marii Britanii. Roosevelt era perfect conştient că America – izolată pe plan psihologic de la primul război mondial încoace şi punându-şi speranţele în caracterul său de insularitate geografică – se afla într-o jalnică stare de lipsă de pregătire, ceea ce o făcea incapabilă să reziste sau să riposteze noilor tehnici în domeniul militar, propagandistic şi al spionajului. Preşedintele avea nevoie disperată de un răgaz în care să-şi pună în alarmă poporul şi să se înarmeze, fără a intra în vârtejul războiului. Churchill resimţea o mult mai disperată nevoie de arme şi provizii pentru a oferi Angliei asediate cu brutalitate fie măcar şi o modestă speranţă de rezistenţă şi o mică şansă de supravieţuire. Numai un conducător care putea să-şi lărgească viziunea despre interesul naţional până la convingerea că o alianţă între ţările libere este singura protecţie reală împotriva agresorilor fascişti ar fi putut miza pe tabloul Marii Britanii, într-un moment atât de defavorabil ei. Roosevelt era un astfel de jucător. Odată cu atacul japonez asupra bazei de la Pearl Harbor şi, câteva zile mai târziu, cu declaraţia de război a lui Hitler împotriva Statelor Unite, toate simulacrele diplomatice au încetat în mod brusc. Oricât de tăinuite ar fi fost planificarea şi declanşarea lor, operaţiile militare terestre şi navale deveneau dramatic de publice de îndată ce erau executate şi corespondenţi de război temerari le relatau adesea. În calitate de martori oculari. Războiul secret însă, căpătând proporţii imense şi având nenumărate obiective, a rămas, prin însăşi natura sa, obscur şi necunoscut. Cu rare excepţii, evenimentele cruciale s-au păstrat în întuneric până în ziua de astăzi. După atâţia ani, de ce să le readucem acum în discuţie? După părerea mea, există argumente puternice pentru a le dezvălui. Într-un sens extrem de personal, consider relatarea de faţă un omagiu adus vitejiei femeilor şi bărbaţilor din multe ţări, care s-au oferit, în mod voluntar, să lupte într-un mod neconvenţional. Ei şi-au asumat riscuri înspăimântătoare, nu s-au bucurat de protecţia sau privilegiile uniformei, au avut responsabilitatea a nenumărate vieţi în cadrul misiunilor solitare pe care le-au acceptat fără să crâcnească şi adesea s-au văzut siliţi să ia, de unul singur, hotărâri care puteau aduce o moarte necruţătoare familiilor şi compatrioţilor lor. Mulţi dintre aceşti agenţi secreţi şi luptători în Rezistenţă zac în morminte necunoscute de nimeni. Relativ puţini dintre ei au dobândit o recunoaştere care să treacă dincolo de menţionarea lor în arhive confidenţiale. În marea lor majoritate, supravieţuitorii s-au înapoiat la îndeletniciri paşnice, fără a fi în măsură să primească onoruri sau răsplăţi. Cei ale căror nume se regăsesc în povestirea de faţă nu sunt decât o părticică dintr-o uriaşă armată tainică, căreia lumea liberă îi datorează mai mult decât îi va putea plăti vreodată. Dar există motive mai puţin personale, cu un caracter mai acut, pentru dezvăluirile cuprinse în această carte. După capitularea în 1945 a puterilor Axei, nimicite de Aliaţi, British Security Coordination (B.S.C.) şi-a dizolvat aparatul său extrem de complex şi, pe tăcute, a încetat să mai existe. În cursul vieţii sale zbuciumate, organizaţia a asistat la cotitura care a marcat trecerea de la o înfrângere aproape fatală la o zdrobitoare victorie. În crâncena înfruntare, Marea Alianţă a ieşit învingătoare. Holocaustul a făcut ca unsprezece milioane de voci să se ridice cu hotărâre, dincolo de mormânt, împotriva sceleratei barbarii moderne. Prăpădul abătut asupra Londrei, Berlinului, Hiroshimei şi altor pietre de hotar ale civilizaţiei umane serveşte drept un memento de proporţii uriaşe, denunţând monstruozitatea noii concepţii despre război, care nu a cruţat nici pe necombatanţi sau pe prunci, nici pe infirmi sau pe cei lipsiţi de apărare. Totuşi, crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite făgăduia o angajare internaţională pe calea bunei înţelegeri şi a raţiunii. Iar anunţarea procesului de la Nürnberg părea să semnifice trezirea într-un târziu a conştiinţei mondiale şi recunoaşterea răspunderii pentru crime împotriva umanităţii. În 1945, ne uitam cu încredere la o planetă aflată în primăvara coexistenţei paşnice. Armele cumplit de eficiente ale războiului secret, făurite din necesitate în toiul luptei, nu aveau ce să caute pe ogoarele păcii. Spre marea mea uşurare, Intrepid („Temerarul”) a încetat să mai fie un nume de cod pentru şeful unei reţele de informaţii. Am închis dosarele B.S.C.-ului, cu speranţa că nu va mai trebui să le redeschid niciodată. Era poate o nesăbuinţă să-mi închipui că, în realitate, eram în stare să desfacem ceea ce făcusem, să uităm ceea ce aflasem despre forţele răului, să dezinventăm armele pe care le făurisem şi să le îngrămădim pe cele rămase într-o magazie bine zăvorâtă. Deşi ravagiile celui de-al doilea război mondial se mai vedeau încă, deşi duhoarea cadavrelor abia se risipise din văzduh, comunitatea de popoare a început să se dezintegreze, iar membrii ei s-au divizat în facţiuni care au recurs la ameninţări şi, până la urmă, la violenţe şi războaie. Certitudinea păcii s-a dovedit a nu fi altceva decât un vis trecător. Winston Churchill avea să scrie mai târziu: „Şi astfel, marile democraţii au ieşit biruitoare. Şi astfel, ele au putut să ia de la capăt nechibzuinţele pe care fuseseră cât pe-aci să le plătească cu viaţa”. Oricât de profetic ar fi fost, Churchill nu putea să anticipeze înfricoşătoarele extreme până la care aveau să ajungă aceste nechibzuinţă: negocieri diplomatice în cadrul unui echilibru al terorii nucleare; tactici ale mişcării de rezistenţă pervertite în metode de agresiune ale unor fanatici şi terorişti; agenţii de spionaj ajungând la un nivel tehnologic de unde ar putea reprezenta o ameninţare pentru înseşi principiile de bază ale popoarelor pe care au menirea de a le apăra. Într-un fel sau altul, asemenea dinţi de balaur i-au semănat acţiunile secrete din cursul celui de-al doilea război mondial. S-au născut întrebări de o gravitate maximă: oare grupuri de putere ale unor elite manipulează cumva din umbră evenimente de o însemnătate crucială? Oare carierişti ambiţioşi sunt pe cale să înlăture, cu cinism, orice principialitate în rândurile celor cărora li s-a încredinţat munca de culegere a informaţiilor? Ce s-o fi petrecut, de-a lungul a trei decenii, cu acea forţă altruistă care jucase un rol atât de hotărâtor în salvarea lumii libere de la anihilare sau înrobire? În numele raţiunii, trecutul trebuia acum privit cu luciditate. Sosise momentul ca dosarele să fie redeschise. În calea unei sarcini atât de simple în aparenţă se ridicau însă piedici. În deceniile ce s-au scurs de la război încoace, s-a adunat o imensă cantitate de informaţii eronate, care au căpătat o largă difuzare. Multe din ele provin de la profitori interesaţi, care şi-au căutat o popularitate ieftină, în detrimentul oricărei urme de adevăr. Pe de altă parte, multe strădanii serioase, sprijinite pe o cercetare exhaustivă (deşi nu tocmai istovitoare) au dat la iveală relatări incomplete, care astfel, fără rea intenţie, sunt inexacte. Fireşte, taine păstrate cu străşnicie au pus beţe în roate şi celor mai sârguincioşi istorici. Şi – culmea ironiei – unele dintre falsurile pe care le pusesem la cale noi înşine, cu premeditare, pentru a-l înşela pe inamic, treceau în continuare drept autentice (lucru de pe urma căruia nu avea de câştigat adevărul, în schimb măgulea amorul nostru propriu!). Adeseori, se inoculau aventurism şi senzaţionalism în naraţiuni care ar fi fost infinit mai dramatice, dacă s-ar fi cunoscut faptele reale. O tăcere obligatorie ne împiedică să rectificăm sau măcar să comentăm, oricât de blând, asemenea denaturări. S-ar putea oare să lichidăm acum toate aceste interpretări greşite dar general acceptate, toate aceste speculaţii rămase necombătute? Arhivele B.S.C.-ului acoperă un enorm şi complex registru de evenimente. Solicitat să reflecteze la redactarea unei cronici a războiului secret, ziaristul şi istoricul Cornelius Ryan a consultat dosarele Oficiului de servicii strategice ale S.U.A. (O.S.S.). Echivalentul american al B.S.C.-ului. Ryan scria la 17 septembrie 1972. În „New York Times”: „Făcând doar câţiva paşi în această misterioasă lume, m-am convins de copleşitoarea misiune care-i revine istoricului… Din cauza multiplelor faţete pe care le are spionajul, pentru a ajunge la adevăr, pentru a deosebi faptele de ficţiuni, s-ar putea ca istoricul să aibă nevoie de concursul a tot atâţia cercetători câţi agenţi lucrau în O.S.S.” Din fericire, istoricii B.S.C.-ului şi-au sistematizat arhiva, alcătuindu-i sumarul „care să fie consultat”, după cum scriam eu pe atunci, „dacă se va ivi nevoia, în viitor, pentru astfel de activităţi secrete”. Arhiva consta din nenumărate volume groase şi piese auxiliare, reprezentând cinci ani de activitate intensă şi mii de operaţii efectuate de-a lungul şi de-a latul globului. Deşi a uşurat întrucâtva misiunea ce i-a revenit prietenului şi fostului meu coleg. William Stevenson, acest sumar nu l-a scutit de strivitoarea povară a compulsării unor dosare atât de voluminoase şi a selectării materialului. Stevenson este un neobosit cercetător şi s-a inspirat din multe alte izvoare. Preocupările noastre comune au făcut inevitabilă scrierea acestei cronici. Dar Stevenson este prea independent şi prea personal pentru a-mi împărtăşi întru totul părerile. (în ciuda asemănării de nume. Între noi nu există nicio legătură de rudenie.) Eu nu am jucat niciun rol în modul cum şi-a ales materialul. Am citit manuscrisul şi garantez autenticitatea lui. Am răspuns, fără rezerve, tuturor întrebărilor puse de autor, oricât de multe şi de minuţioase au fost, deoarece ele fac parte dintr-o întrebare mai amplă, căreia trebuie să i se răspundă acum şi în viitor: vor consimţi democraţiile să supravieţuiască? Înainte de 1939 nu ne-am pus făţiş această întrebare. Niciuna dintre ţările democratice nu a înfruntat direct ameninţările manifeste la adresa supravieţuirii ei. Aceste ţări nu s-au unit, şi nu au luat suficient în considerare sacrificiile necesare securităţii lor individuale sau colective. Au existat unii care au susţinut că astfel de sacrificii nu erau necesare. Astăzi, se aud argumente similare, se dau răspunsuri similare. Pe drept cuvânt, activităţile secrete ne repugnă, căci ele sunt o primejdie esenţială pentru principiile democratice şi pentru guvernele libere. Totuşi, ne-am amăgi singuri dacă am uita că, într-o vreme, activitatea secretă a fost practic singurul nostru mijloc de apărare. Ea a servit nu numai la dobândirea victoriei, ci şi la cruţarea de vieţi omeneşti în atingerea acestui periculos ţel. Într-o lume ideală, armele luptei secrete nu-şi au locul. Dar noi trăim într-o lume de ostilităţi nedeclarate, în care asemenea arme sunt sistematic folosite împotriva noastră şi, dacă nu le-am contracara, ne-ar putea lăsa la discreţia unui asalt de proporţii inimaginabile. Şi – chiar dacă pare inutil să subliniem un lucru atât de evident – arsenalul luptei secrete devine ineficient atunci când eliminăm secretul. Una dintre condiţiile democraţiei este libertatea informaţiei. Ar fi incomparabil mai bine dacă am şti cum, de ce şi unde funcţionează agenţiile noastre de spionaj. Dar, din momentul în care devine publică, o astfel de informaţie ne lasă dezarmaţi. Aici este problema. Cum să mânuim armele luptei secrete, fără a ne răni noi înşine cu ele? Cum să păstrăm secretul, fără a periclita prevederile constituţionale şi garanţiile libertăţilor individuale? Poate că istoria B.S.C.-ului poate fi de ajutor în această privinţă. Se ştie îndeobşte că cifrurile inamice au fost decodate; că au fost trimişi agenţi secreţi în tabăra vrăjmaşă; că la dispoziţia lor şi a luptătorilor din Rezistenţă s-a pus o tehnologie nouă. La fel de valabilă, deşi poate că nu la fel de evidentă, e o importantă caracteristică a B.S.C.-ului: această organizaţie a fost formată din voluntari civili, convinşi că libertatea individuală stă la rădăcina progresului uman. Am fost nişte amatori, crescuţi în tradiţiile omului care gândeşte liber. Uneori mă întreb cum de am reuşit să ieşim învingători, date fiind conflictele de opinie din rândurile noastre. Şi atunci conchid că succesul a fost posibil tocmai pentru că aveam minţi sănătoase, independente. Am luat hotărâri grele, cu preţul unor mari frământări; Roosevelt şi-a scurtat cu siguranţă viaţa în cursul acestui proces, iar agenţi acţionând izolat au trebuit să cântărească ce valoare avea o iniţiativă de-a lor în comparaţie cu represaliile ce se puteau exercita împotriva propriilor lor familii. Am câştigat bătălii, deoarece cunoşteam dinainte planurile inamicului, puteam influenţa aceste planuri şi eram în stare să anticipăm, prin metode nedezvăluite până în prezent, cum va proceda duşmanul. Alte lupte, cu nimic mai puţin hotărâtoare, au fost câştigate de oştile Rezistenţei, formate din cetăţeni ai ţărilor ocupate, care iubeau libertatea şi, pur şi simplu, erau gata să se bată pentru ea în orice condiţii. Când istoria celui de-al doilea război mondial va fi revăzută în lumina războiului secret, elementul cel mai frapant îl va constitui următorul lucru: nu marile maşinării de distrugere au determinat modul cum s-a sfârşit conflagraţia, ci invincibilitatea oamenilor liberi şi ingeniozitatea minţilor libere. Cred în aceasta, aşa cum cred astăzi că spiritul de împotrivire a omului refuză să se lase strivit de tehnologie. Poate că va veni o zi când tiranii nu vor mai putea primejdui libertatea nici unui popor, când ţelul tuturor statelor, oricât de diferite ar fi ideologiile lor, va fi de a da imbold vieţii, nu de a o controla. Perspectiva este prea îndepărtată pentru a şti dacă o asemenea situaţie va fi posibilă. Până în ziua aceea mai bună şi mai sigură, democraţiile nu vor evita dezastrul, poate chiar nimicirea completă, decât păstrându-şi mijloacele de apărare. În arsenalele din ce în ce mai complexe de pe cuprinsul lumii, spionajul este o armă care poate fi considerată importantă. Dar, fiind o armă secretă, e şi extrem de periculoasă. Măsuri de securitate pentru a preveni abuzul de spionaj trebuie mereu concepute, revizuite şi aplicate cu stricteţe. Dar, ca în orice întreprindere, decisive vor fi caracterul şi înţelepciunea celor ce conduc această activitate. De integritatea paznicului depinde speranţa celor liberi de a rezista şi de a fi mai puternici. S-a afirmat că progresul uman se datorează competiţiei; că indivizii şi popoarele simt nevoia să creadă într-o cauză şi să lupte pentru ea. Unii teoreticieni au extins aria de aplicare a comportării instinctive, pentru a explica periodicele măceluri pe care le numim „războaie”. Meritul unor astfel de concepţii oferă obiect de studiu psihologilor şi istoricilor. Ceea ce mi se pare de o pregnantă evidenţă este că omenirea are, şi aşa, vrăjmaşi crânceni cu care să se bată – ca, de pildă, sărăcia, bolile şi ignoranţa – şi că lupta pentru o astfel de cauză comună oferă tuturor satisfacţii şi glorie. Bermuda Sir William Stephenson   Date semnificative   1911 - 25 octombrie. Winston Churchill e numit Prim Lord al Amiralităţii britanice. 1913 - 17martie. Franklin D. Roosevelt e numit secretar adjunct al Departamentului Marinei militare a S.U.A. 1914 – 4 august. William Stephenson se înrolează în Corpul regal de genişti canadieni, după izbucnirea primului război mondial. 1916 - Martie. William Donovan e trimis de Comisia americană pentru ajutoare de război, aparţinând Fundaţiei Rockefeller, să facă o anchetă în legătură cu condiţiile de viaţă în Europa devastată de prima conflagraţie mondială. Aprilie-mai. Prima întâlnire dintre Stephenson şi Donovan în Europa. Septembrie. Stephenson luptă în Franţa, ca pilot de vânătoare în escadrila 73, din Corpul aerian regal. 1917 – 6 aprilie. Statele Unite intră în primul război mondial. 1918 - 11 noiembrie. Germania se prăbuşeşte. Încep „cei treizeci de ani de armistiţiu”, după cum îi va defini Churchill. 1933 - 30 ianuarie. Adolf Hitler e numit cancelar al Germaniei. 20 mai. Stephenson asistă la arderea în public a cărţilor de către nazişti. August. Churchill e luat în derâdere când avertizează asupra reînarmării Germaniei. 1934 – 1 aprilie. Hitler începe persecutarea sistematică a evreilor. 1935 – 2 octombrie. Forţele fasciste italiene ale lui Benito Mussolini invadează Etiopia. 1936 – 7 martie. Germania ocupă Renania. 25 octombrie. Se constituie axa Roma-Berlin. 1937 - Noiembrie. Stephenson obţine un rezumat al instructajului secret făcut de Hitler înaltului comandament german în vederea cuceririi Europei şi a preluării controlului asupra Imperiului britanic. 1938 - 11 martie. Naziştii invadează Austria. Aprilie. Stephenson obţine planurile operaţiei Verde, concepută de Hitler pentru cotropirea Cehoslovaciei. 30 septembrie. Neville Chamberlain semnează acordul de la München, declarând că a obţinut „pacea pentru vremea noastră“ şi anume „pacea în onoare”. 1 octombrie. Trupele germane intră în regiunea sudetă din Cehoslovacia. 1939 – 15 martie. Trupele germane intră în Praga. Aprilie. Apelul lui Roosevelt către Hitler în favoarea păcii este respins. Colin Gubbins, viitorul şef al „haiducilor de pe Baker Street”, e trimis în Polonia, într-o misiune de spionaj pentru britanici. 7 aprilie. Trupele italiene invadează Albania. 23 august. Enigma, maşina de cifrat a naziştilor, e scoasă pe ascuns din Polonia. 23 august. Germania şi U.R.S.S. Semnează un pact de neagresiune. 25 august. Marea Britanie şi Polonia semnează un tratat de asistenţă mutuală. 1 septembrie. Germania invadează Polonia. 3 septembrie. Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei. 3 septembrie. Chamberlain îl numeşte pe Churchill Prim Lord al Amiralităţii. 15 septembrie. Roosevelt (sub numele de cod Potus) îi propune lui Churchill (sub numele de cod Persoană navală) să facă un schimb confidenţial de informaţii. Octombrie. Stephenson identifică uzina Norsk Hydro drept sursa de apă grea a naziştilor pentru experienţe atomice. Noiembrie. Stephenson pleacă în misiune, pentru a realiza operaţia Strike Ox. 30 noiembrie. Churchill recomandă întreruperea, pe căi care să nu fie „nici diplomatice, nici militare”, a transporturilor de minereu din Norvegia şi Suedia spre Germania. 1940 - Ianuarie-februarie. Mergând pe urmele savanţilor hitlerişti, Stephenson pleacă în Norvegia, pentru a vedea uzina de apă grea. Martie. Stephenson îl informează pe Churchill despre un raport ştiinţific ultrasecret, care arată că se poate construi o bombă atomică. Aprilie. Stephenson şi Roosevelt discută un plan de cooperare între F.B.I. Şi serviciile secrete britanice. 9 aprilie. Germania invadează Danemarca şi Norvegia. 10–14 mai. Germania invadează Belgia, Olanda, Luxemburg şi, în cele din urmă, Franţa. 10mai. Churchill formează un guvern de coaliţie. 13 mai. Churchill ţine cea dintâi cuvântare ca prim-ministru, făgăduind poporului său doar „sânge, trudă, lacrimi şi sudoare”. 15 mai. Churchill apelează la Roosevelt, cerând să împrumute distrugătoare Angliei. 15 mai. Pe baza interceptărilor obţinute prin Ultra, britanicii pregătesc evacuarea de la Dunkerque. 25 mai-4 iunie. Are loc evacuarea de la Dunkerque. 10–14 iunie. Germanii intră în Paris. Italia declară război Franţei şi Angliei. 16 iunie. În cadrul unei călătorii, întreprinsă de mare urgenţă în Franţa, Churchill oferă acesteia o uniune federală cu Anglia, în speranţa că o va determina să continue lupta împotriva naziştilor, Iunie. Stephenson (Temerarul) pleacă la New York, pentru a înfiinţă British Security Coordination. 3 iulie. Churchill ordonă bombardarea escadrei franceze de la Oran, în Africa de Nord. 4 iulie. Ambasadorul american la Londra, Joseph Kennedy, îl previne pe Roosevelt „să nu se bage într-un război în care Aliaţii vor fi probabil înfrânţi”. 14 iulie. Donovan vine cu avionul la Londra, ca reprezentant personal al lui Roosevelt, pentru a investiga pregătirile britanice în vederea războiului secret. 14 iulie. Încep raidurile aeriene germane, care formează preludiul la Bătălia Angliei. Iulie. Donovan află de planurile naziste de invadare a Angliei – operaţia Leul de mare. 10 august. Începe Bătălia Angliei. 5 septembrie. Donovan se întoarce la Washington, după ce şi-a format imaginea unei viitoare agenţii de informaţii a Statelor Unite. 27 septembrie. Germania, Italia şi Japonia semnează pactul tripartit. 12 octombrie. Hitler amână declanşarea operaţiei Leul de mare. 5 noiembrie. Roosevelt este ales preşedinte al S.U.A. Pentru a treia oară. 11–12 noiembrie. Portavioanele britanice provoacă mari pierderi flotei italiene la Taranto. 14–15 noiembrie. Raid aerian terorist împotriva oraşului Coventry. Decembrie. Donovan se întoarce în Anglia, oprindu-se pe drum în insulele Bermude, pentru a studia unele aspecte speciale ale operaţiilor întreprinse de britanici împotriva naziştilor. 1941 - Ianuarie. Stephenson, Donovan şi Churchill discută posibilitatea de a întinde o cursă lui Hitler în Europa de est, pe baza interceptărilor Ultra. Ianuarie-februarie. Statele Unite şi Marea Britanie concep o strategie globală, în cadrul planului. Februarie-martie. În cadrul unui voiaj în Balcani, Donovan îşi dă seama că Hitler vrea să-şi asigure flancurile înainte de a ataca Uniunea Sovietică. 17 martie. După plecarea lui Donovan, are loc un puci militar în Iugoslavia. 6 aprilie. Germania invadează Iugoslavia. 20–27 mai. Operaţii împotriva cuirasatului german Bismarck. 22 iunie. Germania atacă Uniunea Sovietică. 11 iulie. Roosevelt îl numeşte pe Donovan în fruntea primei agenţii centralizate americane de informaţii, dându-i titlul de „coordonator al informaţiilor”. 28 iulie. Japonezii debarcă în Indochina franceză. 10–11 august. Churchill şi Roosevelt se întâlnesc la bordul cuirasatului Prince of Wales şi semnează Charta Atlanticului. 7 decembrie. Japonezii atacă Pearl Harbor şi Singapore. 7 decembrie. Hitler promulgă decretul Nacht und Nebel pentru ţările ocupate. 11 decembrie. Germania declară război Statelor Unite. 22 decembrie. Prima vizită a lui Churchill la Washington în timp de război. 1942 - Februarie. Stephenson obţine detalii despre planul lui Hitler şi Heydrich cu privire la „soluţia finală” a problemei evreieşti. 27 mai. Uciderea lui Reinhard Heydrich. 13 iunie. Agenţia lui Donovan capătă denumirea de Office of Strategic Services. 17 iunie. Churchill pleacă cu avionul la Washington, pentru a discuta cererile sovietice în vederea deschiderii unui al doilea front în Europa şi proiectul anglo-american Torch, de debarcare în Africa de Nord. 25 iunie. Numirea lut Dwight Eisenhower în calitate de comandant-şef al forţelor anglo-americane în Europa. 19 august. Raidul de la Dieppe (operaţia Jubilee) sondează fortificaţiile hitleriste de pe coasta Atlanticului („fortăreaţa Europa”). 8 noiembrie. Aliaţii debarcă în Africa de Nord (operaţia Torch). 1943 - Februarie. Încep acţiunile de distrugere a surselor germane de apă grea pentru cercetări atomice. 7 octombrie. Savantul atomist Niels Bohr e adus cu un avion în Marea Britanie, pentru a se încadra în programul de cercetări anglo-americane cu privire la bomba atomică. 1944 - 6 iunie. Aliaţii debarcă în Normandia. Iunie-septembrie. Rachete germane cad asupra Londrei. 1945 - 12 aprilie. Moartea lui Roosevelt. 30 aprilie. Sinuciderea lui Hitler. 8 mai. Germania capitulează necondiţionat în faţa coaliţiei antihitleriste.  6 august. Bomba atomică e lansată asupra Hiroshimei. 14 august. Capitularea Japoniei. August-decembrie. Temerarul şi B.S.C.-ul părăsesc cartierul lor general de la New York. 20 septembrie. Preşedintele Harry Truman desfiinţează O.S.S.-ul.   Partea întâi În Vreme De Pace 1 La începutul acestui secol, un tânăr îndrăzneţ, pe nume Winston Churchill, făcea un turneu de conferinţe în America de Nord, povestind despre luptele de gherilă din războiul cu burii din Africa de Sud şi vorbind despre propria sa evadare dintr-unul din „lagărele de concentrare“ ale acestora. Îl asculta un public dezolant de restrâns. Nimeni nu avea cum să prevadă că Churchill contura trăsături dintre cele mai sinistre ale viitoarei conflagraţii: războiul neconvenţional, terorismul politic şi lagărele de concentrare. În ianuarie 1901, el a trecut din Statele Unite în Canada. La 22 ale lunii, a ajuns la Winnipeg şi a găsit oraşul drapat în doliu. Murise regina Victoria. Imperiul britanic trecuse de o cumpănă a apelor. Scriind acasă, în Anglia, mamei sale, de obârşie americană, Churchill spunea că „această aşezare, pierdută în depărtări înzăpezite… stătea cu capul plecat”. În mulţimea care jelea moartea suveranei de peste ocean, se afla şi un băieţaş de cinci ani, Billy Stephenson. Cu câteva zile înainte, exact când îşi sărbătorea aniversarea, aflase că tatăl lui căzuse în Africa de Sud. În ziua sosirii lui Churchill la Winnipeg, tremurând de frig pe trotuarele întroienite ale oraşului, băiatul îşi spunea că tatăl lui trebuie să fi fost un mare erou, de vreme ce i se acordau asemenea onoruri. Copilăria lui Stephenson a fost cât se poate de deosebită de aceea a celor doi parteneri cu care avea să conlucreze într-un alt moment critic al istoriei: Winston Churchill şi Franklin Delano Roosevelt, Avea mai multe în comun cu viitorul său tovarăş de luptă pe tărâmul războiului secret, William J. Donovan, care pe atunci locuia de cealaltă parte a frontierei, în Statele Unite. Încă de mic, Stephenson a trebuit să se bizuie pe el însuşi. Avea trei ani atunci când tatăl său a plecat la război în Africa de Sud, împreună cu contingentul Manitoba Transvaal. Băiatul a crescut pe preriile din vestul Canadei, unde iernile lungi şi aspre dăltuiau şi finisau caracterul pionierilor. Propria sa familie avea sânge de pionier, care îi curgea în vine de câteva generaţii. Străbunicul Donald venise ca imigrant în 1870, din oraşul scoţian Dundee, şi se însurase tot cu o scoţiană, Jean Campbell. Fiul lor, William Victor, s-a căsătorit cu Christine Breakman, ai cărei strămoşi veniseră din Norvegia. Billy s-a născut la 11 ianuarie 1896, cea mai friguroasă zi din istoria acestui colţ posomorât al continentului american. Billy citea cu nesaţ. Una dintre amintirile sale cele mai vechi o constituie lectura cuvintelor „Dumnezeu a făptuit“ – cuvinte transmise în 1844 de Samuel F.B. Morse, inventatorul primului telegraf eficient din Statele Unite şi al celui mai răspândit cod telegrafic. De altfel, cel de-al doilea nume al lui Billy era Samuel, în cinstea marelui Morse. Acesta l-a influenţat nu numai pe Billy Stephenson, ci – într-un fel pe care micuţul nu avea cum să şi-l închipuie – şi pe bărbatul în care avea el să se transforme. Băiatul a crescut la Point Douglas, lângă Winnipeg, împărţindu-şi timpul între liceul Argyle şi fabrica de cherestea, întemeiată de tatăl său. „Era veşnic neastâmpărat şi doritor să înveţe”, îşi aminteşte Jean Moffat, profesoara lui la Argyle. „Îl consideram un şoarece de bibliotecă, numai că-i plăcea boxul. Un flăcău pirpiriu, dar foarte aprig la o încăierare. Vedeţi, era şi firesc, doar se simţea cap de familie de pe vremea când abia se ţinea pe picioare”. Ca adolescent, Stephenson a făcut tot felul de experienţe cu electricitate, cu maşini cu abur, cu zmee şi cu avioane rudimentare. Şi-a înjghebat un telegraf Morse – cu emiţător şi receptor – şi a transmis mesaje vaselor de pe Manie Lacuri. Ştia indicativele tuturor staţiilor din apropiere şi şi-a alcătuit propriul său cod, o ediţie îmbunătăţită a volumului Vocabular secret, adaptat pentru telegraful electromagnetic al lui Morse. Volumul fusese publicat pe la jumătatea secolului al XIX-lea de către Francis O.J. Smith, reprezentantul legal al lui Morse, pentru cei ce foloseau telegraful în scopuri comerciale. Când îl întreba cineva mai târziu în legătură cu educaţia sa, Stephenson lua o figură fără expresie şi răspundea: „Am învăţat ca toată lumea. Din cărţi”. Din liceu, a intrat direct în primul război mondial. Ultima sa caracterizare la şcoală glăsuia: „Mare putere de concentrare, atunci când ceva îi stârneşte interesul. Viguros simţ al datoriei. Bun camarad. Ne va lipsi foarte mult”. Hotărârea Angliei de a declara război Germaniei în 1914 a adus în rândurile armatei britanice voluntari din Canada şi Statele Unite, pe care îi atrăgea adesea perspectiva unei vieţi aventuroase. Stephenson a fost trimis imediat în tranşeele din Franţa, în rândurile Corpului regal de genişti canadieni. Încă înainte de a împlini 19 ani, a fost ridicat la gradul de ofiţer pe câmpul de luptă. Pierderile în oameni erau atât de mari, încât, în mai puţin de un an, a fost avansat căpitan. A trecut prin drama unui atac cu gaze toxice, văzând în jurul lui ostaşi care-şi pierdeau vederea şi minţile. Timp de douăzeci de luni, a îndurat toate necazurile infanteristului. Apoi, intoxicat de pe urma unui alt atac cu gaze, a fost trimis înapoi în Anglia, ca „invalid pe viaţă”. S-a ivit atunci un semn premonitor al viitorului îndepărtat. În cea de-a treia vară a războiului, William Donovan întreprindea o anchetă a conflictului în numele Comisiei pentru ajutoare de război, subvenţionată de Rockefeller, în speranţa că va limita masacrul. În vârstă de 33 de ani, Donovan era un prosper avocat din New York şi un abil anchetator. Ceea ce a constatat l-a umplut de spaimă. Oştiri uriaşe se luaseră la trântă, opintindu-se din greu, fără a se mişca din loc, într-o încleştare de moarte. „Unul dintre veteranii acestui coşmar era un canadian de 22 de ani”, avea să scrie mai târziu Donovan în notele încredinţate unui biograf al său. „Mă simţeam un bătrân ruşinos de bine hrănit, în comparaţie cu acest băieţandru numai piele şi oase. Dar, când a început să vorbească, l-am ascultat cu atenţie. Îi pusesem două-trei întrebări de rutină. Mi-a răspuns concis şi inteligent. La prima noastră întâlnire, în 1916, am descoperit amândoi că aveam ceva în comun care arunca o punte peste prăpastia ce-i despărţea pe cei ce luptau deja în război de noi, americanii, care ne ţineam încă de o parte. Fusesem membru al unor cluburi de canotaj canadiene, din apropierea oraşului meu natal, Buffalo. În fiecare săptămână, la clubul de canotaj Crystal din Ontario, mă angajam în controverse cu canadienii, pe o temă istorică: Statele Unite se declaraseră republică şi aboliseră monarhia, în vreme ce Canada avea un rege britanic, fără a primi însă ordine de la Londra. Stephenson înţelegea stilul nostru american, pe care englezii, scăldaţi într-o baie de sânge, îl considerau vulgar, iar eu înţelegeam întrucâtva de ce englezii care supravieţuiseră luptelor din prima linie erau atât de zgârciţi la vorbă. Stephenson se arăta dispus să-mi traducă, în fapte şi cifre, ororile războiului. Evaluând slăbiciunile militare şi psihologice ale Germaniei, el dovedea şi compasiune, şi subtilitate. Mi-a spus că Germania trebuie să piardă până la urmă războiul, deoarece luptă pentru ţeluri nedrepte. Părea nemaipomenit de tânăr pentru un căpitan, dar impresia mi s-a schimbat când i-am auzit argumentele. Stephenson nu vedea războiul ca pe un accident al istoriei, provocat de nişte cârmuitori nebuni. Fără doar şi poate, nu avea nicio simpatie pentru război şi spunea că trebuie luptat împotriva acestui flagel. Dar refuza să considere drept simplă propagandă relatările despre atrocităţile comise de germani. Voia să se întoarcă pe front, dar medicii spuneau că plămânii săi nu vor mai fi în stare să reziste luptelor din tranşee. În consecinţă, Stephenson s-a hotărât să devină aviator. A reuşit să smulgă o detaşare în Corpul aerian, unde nu i s-a pus nicio întrebare. Acolo, piloţii piereau într-un ritm atât de rapid, încât noii veniţi abia mai pridideau să-i înlocuiască, Stephenson a ascuns adevărul cu privire la starea sănătăţii sale şi nimeni nu l-a controlat prea îndeaproape. După o instrucţie de cinci ore, a primit brevet de pilot calificat – dovadă cât de disperată era nevoia de piloţi a Aliaţilor”. Stephenson s-a prezentat la datorie la escadrila 73 a Corpului aerian, unde a primit ca adjutant pe un alt canadian, Thomas Drew-Brook, care avea să colaboreze cu el şi cu Donovan în cel de-al doilea război mondial. Drew-Brook s-a speriat când l-a văzut la faţă pe noul pilot, care avea paloarea unui om bolnav. Stephenson refuzase un post comod dar onorabil, de căpitan la un stat-major, pentru a lua temporar gradul de sublocotenent într-o unitate poreclită de toţi „escadrila sinucigaşilor”. El n-a vrut să ţină seama de obiecţiile lui Drew-Brook, care i-a spus că era prea bolnav pentru serviciul activ. „Dacă e să intru de timpuriu în groapă, măcar să mi-o sap singur”, a replicat Stephenson. Dar el n-a murit, ci a dobândit ordinul Distinguished Flying Cross, pentru „marea vitejie şi măiestrie cu care a atacat trupele inamice, de la mică înălţime”. A devenit celebru pentru „informaţiile valoroase şi precise aduse cu privire la mişcările de trupe ale duşmanului”. Palmaresul său în materie de avioane inamice doborâte a crescut necontenit. I s-a decernat şi Military Cross, pentru bombardarea unor transporturi germane, pentru nimicirea avioanelor de observaţie vrăjmaşe şi pentru faptul că, „pe când zbura la mică înălţime, a văzut o maşină a statului major german şi a atacat-o cu atâta succes încât automobilul s-a răsturnat într-un şanţ”. Citarea pe ordin de zi cuprindea cel mai înalt omagiu ce i se putea aduce unui aviator în acea vreme, când războiul era purtat de infanterişti: „Este totdeauna acolo unde ostaşii au nevoie de el”. Gustul pentru lupta de unul singur şi talentul de a înregistra în memorie tot ceea ce îi trecea prin faţa ochilor alcătuiau o îmbinare foarte rar întâlnită. Fiind unul dintre comandanţii de zbor ai escadrilei 73, nu-şi putea permite să întreprindă misiuni solitare în orele când trebuia să conducă patrule. De aceea, pornea în astfel de zboruri singuratice în timpul său liber – şi atunci căuta lupta cu orice preţ. Unul dintre obiectivele fireşti ar fi fost doborârea lui Manfred von Richtofen, supranumit „Baronul roşu”. Dar Stephenson a analizat strategia inamicului şi a ajuns la concluzia că Lothar Richtofen, fratele lui Manfred, era mai primejdios decât faimosul baron. Acesta din urmă umbla după victorii spectaculoase, dar adesea facile. Pe Lothar îl interesau mai curând rezultatele efective, decât propria lui glorie. Pentru fiecare două victime ale „Baronului roşu”, Lothar dobora una singură, cu mai puţin dramatism, dar în mod mai eficient – de exemplu, un periculos balon captiv de observaţie. Stephenson şi-a aşternut această părere în scris, aducând-o ca argument în favoarea concentrării eforturilor aliate asupra unor piloţi de tipul lui Lothar. Pledoaria sa a căzut sub ochii unui om de un dinamism fără seamăn, care pe atunci domina serviciile de informaţii britanice. Amiralul Reginal Hall, supranumit Blinker („Clipici”), făcuse să progreseze arta războiului secret în cel de-al doilea deceniu al secolului nostru. Porecla i se trăgea de la un tic, de pe urma căruia unul din ochi clipea, din când în când, de câteva ori la rând, ca un reflector de semnalizare de pe o navă. Hall nu voia să ţină seama de limitele pe care i le impunea funcţia sa de director al serviciului de informaţii şi acţiona mult dincolo de orizonturile marinei. Înainte de izbucnirea războiului, lucrase sub ordinele unui alt rebel împotriva ortodoxismului, Winston Churchill, pe vremea când acesta era Prim Lord al Amiralităţii. Încăpăţânarea îl dusese pe Churchill la un conflict făţiş cu colegii săi, politicieni mai abili, şi îl silise să demisioneze în 1915. La acea dată, Hall nu mai avea nevoie de un protector, amestecându-se în toate domeniile care aveau de-a face cu spionajul. Când anchetau vreun spion la Londra, inspectorii Scotland Yard-ului dădeau peste amiral, care se ocupa de acelaşi caz. Secret Intelligence Service afla cu resemnare că un agent pe care spera să-l racoleze în cine ştie ce port îndepărtat era de mult omul lui Hall. Nimeni nu-l acuza pe amiral de braconaj, căci prea mulţi îi erau îndatoraţi până peste cap. Drept paravan, el invoca pretextul că personalul său – care lucra într-o modestă încăpere din subsolurile Amiralităţii, cunoscută sub numele de Camera 40 – se ocupa exclusiv de urmărirea mişcărilor de nave ale inamicului. În 1917 Hall a stârnit admiraţie până şi în rândurile criticilor săi, interceptând şi descifrând o telegramă care, după convingerea lui, avea să antreneze Statele Unite în război: aşa-numita depeşă Zimmermann, trimisă din Berlin ministrului german din Mexic. Ani de-a rândul după aceea avea să se spună că nicio analiză criptografică nu provocase consecinţe atât de uriaşe. Decriptorii lui Hall luaseră istoria în mâinile lor, şi amintirea acestei epoci avea să-l susţină pe amiral în momente de demoralizare. Lui Hall i-a plăcut lucida evaluare pe care Stephenson o făcuse aviaţiei inamice, într-o vreme când luptele în văzduh erau socotite drept nişte turniruri între tineri neînfricaţi. Amiralul cu pielea tăbăcită a studiat dosarul imberbului aviator, remarcând că Stephenson se pricepea deja într-un domeniu pe care Hall îl considera drept nucleul viitoarelor acţiuni secrete – transmisiile prin radio. Stephenson propusese de asemenea să se fişeze deficienţele aviaţiei inamice în materie de aparate şi efective, pentru a se putea trage concluzii rapide. După părerea lui, germanii prezentau slăbiciuni de caracter ce meritau să fie valorificate. De exemplu, canadianul recomanda folosirea de „momeli“ pentru a atrage piloţii duşmani în interior, departe de linia frontului, şi a-i face astfel să lupte cu teama că vor rămâne fără carburant. O asemenea idee nu prea corespundea regulilor cavalereşti, şi-a spus Hall, care nici el nu exagera cu sportivitatea, atunci când era vorba de război. Preconizând eliminarea celor mai pricepuţi piloţi inamici, Stephenson a pus în practică ceea ce propovăduia. S-a ţinut scai de Lothar von Richtofen, lucru care era cât pe-aci să-l aducă pe lista roşie (a celor „probabil decedaţi”) din fişierul amiralului Hall. Lothar se afla într-un sector al frontului de Vest unde operau bombardiere britanice în timpul ofensivei germane, declanşată la 21 martie 1918. Stephenson comanda toate trei grupurile escadrilei 73, care făceau parte din escorta bombardierelor. Mai târziu, el avea să-şi amintească: — Când am ajuns la o înălţime de peste 5 000 m, ni s-au alăturat avioane de vânătoare Bristol, din escadrilele 62 şi 22. Tommy Drew-Brook a fost atacat de un Fokker roşu-sângeriu, cu dungi negre, late de vreo 10 cm care ondulau pe ambele laturi ale fuzelajului. Tommy era dedesubtul meu, la babord. Am coborât în viraj şi am deschis focul de la vreo 70 m. Fokker-ul s-a răsucit într-un „Immelmann”, câştigând altitudine şi inversându-şi direcţia. Stephenson a recunoscut stilul lui Lothar. — Ne-am dat peste cap, am coborât în picaj, am făcut lupinguri şi am încercat amândoi toate stratagemele pentru a ajunge în poziţia din care să tragem rafala hotărâtoare. Avionul meu Camei avea două mitraliere Vickers, care trăgeau printre paletele elicei, şi era mai uşor de manevrat. Aşa că nu Lothar a fost de vină atunci când l-am silit să coboare razant cu solul şi să nimerească într-un pâlc de copaci. Nu şi-a pierdut viaţa, dar nu a mai zburat niciodată, decât în calitate de pasager. Un camarad care a participat la această operaţie, scriitorul american Arch Whitehouse, îşi aminteşte de Stephenson ca de un as al aviaţiei: — Războiul aerian, care a început în văzduhul Flandrei, era ceva nou şi a dat naştere unui nou tip de luptător. Niciun aviator nu a contribuit atât de mult la cauza popoarelor de limbă engleză ca Stephenson. Whitehouse a avut un prilej rar să arunce o privire asupra eului interior al lui Stephenson – un prilej pe care l-au avut puţini alţi observatori de-a lungul anilor –, atunci când Bill i-a trimis câteva versuri, care să-i mai descreţească fruntea într-o perioadă grea:   De ce, zburătorule ce spinteci straturile înalte ale văzduhului, Cunoscând fiorul unei viteze pe care nicio pasăre n-o ştie, De ce, când tot oceanul elastic al aerului e al tău, Să te mai pleci, pentru a te uita la pământul cel crispat? Mai bine urmăreşte cu sânge rece şi fără să-ţi pierzi cumpătul. Cum ţâşnesc, ca nişte ciuperci plesnite, Flăcările sălbatice şi norii de fum Care spurcă podeaua carlingei tale. Şi aminteşte că numai tu Poţi scăpa prin uşiţa strâmtă Care dă spre Cer.   Versurile se încheiau cu o remarcă făcută lui Whitehouse: „Cu alte cuvinte, nu te lăsa doborât de tristeţe! Trăim cu toţii de pe o zi pe alta”. La 28 iulie 1918, pe când patrula de unul singur, Stephenson a zărit un greoi avion francez de observaţie, încolţit de şapte aparate inamice Fokker D-VII, care se pregăteau să-l atace. Canadianul a dispersat formaţia germană, dar, în confuzia ce a urmat, mitraliorul francez a tras o rafală în Camel-ul lui Bill. Acesta a fost rănit la picior şi s-a prăbuşit în spatele liniilor inamice. Rănit pentru a doua oară la acelaşi picior, de un tunar german, el a căzut prizonier. Câteva tentative de evadare au dat greş: „Nu le planificasem bine”, îşi amintea el ulterior. „Dar voiam să mă întorc neapărat la escadrila mea. Războiul aerian mi se părea de o importanţă hotărâtoare. Nemţii se aflau la marginea prăpastiei, dar încă mai dispuneau de avioane bune şi aveau piloţi de rezervă. Era nevoie de fiecare dintre noi, cei ce-l cunoşteam pe inamic din proprie experienţă”. Germanii îşi dădeau şi ei seama că fiecare pilot aliat cu vechi state de serviciu făcea cât o duzină de avioane noi britanice sau americane. La Holzminden, un lagăr extrem de strict, în care erau internaţi prizonieri importanţi, Stephenson a fost pus sub o pază foarte severă. Comandantul lagărului. Hans Niemayer. Îşi manifesta ura împotriva anglo-saxonilor, bătând prizonierii pe ascuns şi sfidându-i în public. — Era un neamţ care, înainte de război, locuise în Milwaukee, înapoindu-se în patrie, ca să lupte pentru Kaiser, îşi aminteşte Stephenson. Era mândru de americanismele cu care-şi împestriţa frazele. Într-o zi, ne-a adunat pe toţi în careu, deoarece descoperise un plan de evadare. „Credeţi că nu ştiu ce se întâmplă pe aici!” a zbierat el. „Aflaţi de la mine că nimic nu-mi scapă!” Stephenson îşi îngrijea piciorul, exagerând dinadins suferinţele pe care i le provocau rănile, pentru a convinge santinelele că nu era în stare să evadeze. La o săptămână după sosirea în lagăr cunoştea perfect planul acestuia. Ştia care erau punctele slabe ale gardului de sârmă ghimpată, la ce distanţă se afla cel mai apropiat sat, unde putea să găsească adăpost şi să-şi schimbe îmbrăcămintea şi câţi kilometri erau până la liniile aliate. Dobândise toate aceste informaţii ascunzându-şi dispreţul faţă de paznicii săi şi smulgând cât mai multe date cu prilejul celui mai mărunt contact, chiar dacă asta implica necesitatea de a-l asculta pe Niemayer într-o tăcere aparent prietenoasă. În octombrie 1918, la mai puţin de trei luni după căderea şa în captivitate, era gata pentru încercarea finală. Căpătând permisiunea de a lucra la bucătărie, Stephenson şi-a înjghebat bucată cu bucată, din ustensilele culinare, o foarfecă pentru sârma ghimpată, un cuţit improvizat şi un compas rudimentar. Cu puţin înainte de a evada, a şterpelit fotografia de familie care atârna în biroul lui Niemayer, „pentru ca acesta să nu-şi facă vreo iluzie cu privire la relaţiile dintre noi”. Ascunzând fotografia sub o manta soldăţească germană pe care o furase, Bill s-a strecurat afară din lagăr cu o oră înainte de revărsatul zorilor. I-au trebuit trei zile ca să ajungă la tranşeele aliate, unde – lucru caracteristic pentru el – a redactat o informare despre lagărele inamice de prizonieri. O copie a informării a poposit în Camera 40, unde amiralul Hall se străduia să evalueze micul grup de tineri pe care voia să-i pregătească pentru lumea cea nouă a informaţiilor secrete. Se punea însă problema că Stephenson era prea cunoscut. În palmaresul lui figurau 26 de avioane doborâte în intervalul relativ scurt al carierei sale de pilot, care urmase experienţei de luptă în tranşee. Pe lângă celelalte distincţii, i se decernaseră Legiunea de Onoare şi Crucea de război franceză cu lauri. Pe ringul de box i se spunea „Căpitanul Mitralieră”: devenise campion mondial militar la categoria uşoară, într-un concurs la care Gene Tunney cucerise titlul la categoria pentru puşcaşii marini ai S.U.A. Tunney a devenit ulterior profesionist şi a ajuns campion mondial la toate categoriile, fără sa cunoască înfrângerea. El s-a bucurat de o mare influenţă, care i-a fost de ajutor lui Stephenson în cel de-al doilea război mondial, căci cei doi au stabilit legături de afaceri şi s-au împrietenit la cataramă. În 1918, Hall se pregătea să se retragă în culise, de unde avea să conducă lupta pe frontul secret în următorii 25 de ani. El a considerat că cel mai nimerit lucru era să-l transfere pe Stephenson în zona mai apărată a pilotajului de încercare pentru avioanele militare de fabricaţie străină. „Ca pilot-şef de încercare la centrul de refacere al Corpului aerian”, i-a scris el mai târziu lui Bill, „ai zburat pe mai multe tipuri de avioane internaţionale decât orice alt pilot pe care l-am cunoscut”. Stephenson nu împărtăşea atitudinea dezinvoltă a zburătorilor sportivi, care aureolau cu un nimb romantic războiul aerian. În cronica scrisă de el, special pentru Hall, despre luptele purtate în văzduh între 1914 şi 1918, el sublinia că Corpul aerian intrase în foc cu mai puţin de 50 de avioane, sub comanda unui general de cavalerie, care abia se dăduse jos de pe cal şi învăţase pilotajul la vârsta de 49 de ani. Şeful lui de stat-major era un veteran din războiul cu burii, care a plutit literalmente în baloane ani de-a rândul. Fiecare pilot trebuia să-şi transporte propriul avion cu vaporul în Franţa, cărând totodată cu el o sobiţă, cuburi de supă concentrată şi binoclul de campanie. Hărţile erau furnizate de domnul Michelin, a cărui fabrică de cauciucuri distribuia gratuit ghiduri automobilistice. De la toate avioanele se împrumutau piese: trenul de aterizare al unui Morane Parasol era răsucit în aşa fel încât să se potrivească unui B.E.8; motorul destinat unui Formari era vârât cu de-a sila în fuzelajul unui R.E.2. Oricine era apt să devină mitralior, dacă ştia să încarce o carabină de cavalerie, dacă era dispus să arunce săgeţi de metal în capul nemţilor şi dacă nu avea nimic împotrivă să-şi umple încăpătoarele buzunare ale scurtei cu pietre pe care să le zvârle în avioanele inamice. Sub presiunea războiului, tehnologia progresase, dar Stephenson se temea că, în lunga perioadă de pace de după încheierea ostilităţilor, Aliaţii vor rămâne din nou în urmă şi se vor trezi nepregătiţi atunci când vor avea de înfruntat un duşman mai avansat din punct de vedere militar. Aşa cum bănuise Hall că se va întâmpla, încă pe când mai făcea zboruri de încercare Stephenson a fost fascinat de imensul registru al noilor posibilităţi pe care le deschidea aviaţia. Mintea lui matematică se reflecta în felul cum pilota. Aplicarea lucidă a principiilor de bază putea scoate din încurcătură pe orice aviator. Un adevăr pe care-l recunoştea până şi aparent aiuritul Corp aerian, după cum dovedeşte requiemul cântat la petrecerile de la popotă.   A murit într-o oră şi un sfert. Ştim cu toţii de ce a păţit-o: A virat într-un unghi cam incert Și cu-o iotă mai sus a cârmit-o.   Stephenson ştia perfect că erai pierdut dacă ridicai botul avionului cu o iotă mai sus de unghiul de planare, atunci când trebuia să aterizezi cu un motor calat. Mai mult, el a recomandat o nouă schemă de aripă, care ameliora unghiul de planare. Zurbagiii săi camarazi, care socoteau că încheiaseră deja un pact cu moartea, aveau tendinţa de a se gândi numai de la o zi la alta. Ofiţerii activi, aparţinând armelor mai demult constituite, îi priveau de sus, lucru pe care amiralul Hall nu-l făcea. El a ales un pilot mai vârstnic, William Wiseman, gazat în cursul aceleiaşi ofensive germane care îl scosese din luptă pe Stephenson, şi l-a trimis la Washington, ca şef al serviciului secret britanic în Statele Unite, pentru anii care mai rămăseseră din primul război mondial.

Al Doilea Razboi Mondial  de Winston Churchill volumul 1 Cuvânt înainte   Memoriile din anii celui de-al doilea război mondial ale lui Winston Churchill apar acum într-o versiune condensată, în traducere românească. A trebuit să se prăbuşească regimul comunist, pentru ca această lucrare fundamentală, fără de care este imposibilă cunoaşterea marii conflagraţii din anii 1939-1945, să vadă lumina tiparului în ţara noastră. Churchill nu are nevoie de prezentare: a fost una dintre cele mai mari personalităţi din istoria lumii, omul politic prin excelentă, pentru care interesele britanice – ale Marii Britanii şi ale imperiului britanic – au fost mai presus de orice consideraţie şi scrupule. De l-ar fi cunoscut, Machiavelli l-ar fi zugrăvit în Principele său ca un model al divorţului dintre politică şi morală. Apariţia memoriilor sale în tălmăcire românească oferă posibilitatea cititorului din ţara noastră să cunoască pe unul dintre principalii actori ai marii drame, jucate pe scena istoriei în anii 1939 - 1945, şi să înţeleagă mobilurile ce l-au călăuzit în deciziile sale politice şi militare. Nu mulţi oameni de stat au purtat pe umerii lor o povară atât de imensă ca aceea care a apăsat asupra premierului britanic în anii celui de-al doilea război mondial. Churchill a purtat-o însă cu conştiinţa unui slujitor devotat al statului. După căderea comunismului, marele public din România, a aflat ceea ce istoricii şi cei care aveau acces la literatura străină ştiau de mult: Churchill poartă o mare răspundere pentru includerea României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice. În primăvara anului 1944, când Armata Roşie ocupase nordul Moldovei şi al Basarabiei, Churchill a considerat necesar ca, în perspectiva pătrunderii forţelor militare sovietice în Balcani, să fixeze cu Stalin zonele de interese ale Londrei şi Moscovei în aria sud-est europeană. În această parte a continentului, Marea Britanie era vital interesată doar de Grecia. Această ţară, dacă ar fi fost ocupată de Armata Roşie, ar fi putut constitui o ameninţare pentru securitatea Suezului, jalon de excepţională însemnătate strategică pe drumul imperial dintre metropola britanică şi posesiunile sale africane şi asiatice. A-l convinge pe Stalin să nu-şi trimită soldaţii în Grecia şi să nu-i sprijine pe comuniştii greci, care dispuneau de mijloacele de forţă pentru a cuceri puterea, a devenit un obiectiv fundamental al premierului britanic. În lunile mai-octombrie 1944, diplomaţia engleză a desfăşurat o intensă activitate în această direcţie, având ca punct de plecare principiul: România în schimbul Greciei, adică recunoaşterea unui drept de „first say” de primă şi hotărâtoare rostire pentru URSS în problemele româneşti, pentru Marea Britanie în cele greceşti. În octombrie, în timpul vizitei sale la Moscova, Churchill a fixat în procente influenţa Uniunii Sovietice şi a Marii Britanii în ţările Europei de Sud-Est. În România, URSS urma să deţină 90 de procente. În realitate, aşa cum reiese din documentele cunoscute acum, Churchill nu a informat exact Washingtonul asupra conţinutului înţelegerii sale cu Stalin. Totodată, în ciuda afirmaţiei lui că acordul anglo-sovietic din octombrie 1944 era valabil numai până la sfârşitul războiului, arhivele britanice arată că nu a fost stabilit niciun termen final al înţelegerii. Churchill nu poate fi condamnat că a pus interesele britanice înaintea celor ale ţărilor aruncate sub cizma sovietică. Egoismul naţional este legea dură a relaţiilor internaţionale. Dar Churchill trebuie condamnat pentru că a ascuns adevărul liderilor partidelor democratice din ţările est-europene atribuite Moscovei, lăsându-i să spere într-un sprijin britanic. Churchill mai trebuie condamnat pentru că a învăluit aceste acorduri cu dictatorul sovietic într-o retorică generoasă despre apărarea democraţiei, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta etc. Atât Churchill cât şi Roosevelt s-au făcut a uita că între regimul stalinist şi cel nazist nu era nicio deosebire de esenţă. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, ţări dezmembrate, ocupate sau controlate de Reichul hitlerist, au trecut sub dominaţia sovietică. Evident, înaintarea Armatei Roşii şi prezenţa pe teritoriul acestor ţări a fost un factor decisiv al procesului de sovietizare, dar Churchill s-a arătat total indiferent faţă de soarta acestor popoare. Când emisarul său în Iugoslavia, Fitzroy MacLean, l-a avertizat asupra acţiunii comuniştilor în vederea acaparării puterii, Churchill l-a întrebat ironic: „Vreţi să vă stabiliţi în Iugoslavia după război?” Premierul britanic a întruchipat la perfecţie tipul Principelui machiavellic: Politica, înainte de toate, succesul politic, fără de niciun fel de considerente morale. Churchill rămâne o figură istorică de dimensiuni considerabile. Iată de ce citirea memoriilor sale este nu numai folositoare, dar şi obligatorie. FLORIN CONSTANTINIU   Prefaţă   Winston Churchill (1874-1965) a fost fiul mai mare al Lordului Randolph Churchill şi al soţiei sale de origine americană Jennie Jerome. În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, care l-a sprijinit în viaţă. Au avut împreună patru fiice şi un fiu. Churchill a intrat în armată în 1895 şi a fost în serviciul militar în Cuba, India, Egipt şi Sudan. Primele lui lucrări au fost: Povestea Forţei Terestre Malarand (1898), Războiul râului (1899) şi Savrola (1900), singurul lui roman. Ca trimis special al ziarului Morning Post a fost implicat în războiul contra burilor, a fost luat prizonier şi a evadat. Experienţa lui a dus la scrierea lucrărilor De la Londra la Ladysmith, via Pretoria şi Marşul lui Ian Hamilton, ambele publicate în 1900. Şi-a început cariera politică în octombrie 1900, când a fost ales parlamentar de Oldham din partea Partidului Conservator. Totuşi, patru ani mai târziu, s-a alăturat Partidului Liberal. În 1906 a devenit subsecretar de stat pentru colonii şi şi-a exprimat dorinţa pentru reforme în scrieri, ca de pildă, Călătoria mea africană (1908). A devenit preşedintele Camerei de Comerţ în 1908 şi ministru de Interne în 1910; împreună cu Lloyd George, a introdus legislaţia socială care a ajutat mult la punerea bazelor Angliei moderne. Pentru că a prevăzut posibilitatea unui război cu Germania după criza de la Agadir, în octombrie 1911, a fost numit Prim Lord al Amiralităţii. El a făcut schimbări majore, inclusiv cea de modernizare şi pregătire a Marinei Regale pentru război, în ciuda nepopularităţii lui în Cabinet provocată de costurile implicate de aceasta. Totuşi în mai 1915, presat de opoziţie, a părăsit Amiralitatea şi a servit un timp ca locotenent-colonel în Franţa. În iulie 1917 Lloyd George l-a numit ministru al Muniţiilor, iar în anul următor, secretar de stat al Războiului şi Aerului. În 1924 s-a realăturat Partidului Conservator iar Baldwin l-a numit ministru de Finanţe. În ianuarie 1931 şi-a dat demisia, iar în anii 30 a scris numeroase cărţi, printre care Tinereţea mea (1930), Gânduri aventuri (1932) şi Mari contemporani (1937). Lui Churchill i s-a cerut din nou să ocupe o funcţie în 1939 după invazia germanilor în Polonia, iar când Chamberlain a fost silit să demisioneze pentru că Partidul Laburist n-a vrut să lucreze cu el, Churchill a devenit prim-ministru (mai 1940 – mai 1945). După 1945, şi-a petrecut tot timpul scriind Al doilea război mondial şi a revenit la post în 1951. În 1953 a acceptat Jartiera, iar în aprilie 1955 a cucerit de asemeni Premiul Nobel pentru literatură. În aprilie 1955 şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru din cauza bolii avansate, dar a continuat să scrie. Istoria popoarelor de limbă engleză (1956-58) este principala lui lucrare din această perioadă. A murit la vârsta de nouăzeci de ani.                       Notă   Al doilea război mondial este o prescurtare a următoarelor volume ale lui Sir Winston Churchill, realizată de Deni Kelly:   Furtuna se adună (1919 – 10 mai 1940) Ora cea mai frumoasă (1940) Marea alianţă (1941) Cumpăna sorţii (1942 – iulie 1944) Triumf şi tragedie (6 iunie 1944 – 25 iulie 1945)   Spaţiul a necesitat omiterea a numeroase pagini din aceste volume, iar continuitatea şi proporţia au cerut rearanjarea considerabilă a textului rămas. Totuşi, în afara câtorva fraze de legătură, nesemnificative ca număr, această formă prescurtată este redactată în întregime cu propriile cuvinte ale lui Sir Winston Churchill.

GEOPOLITICA LUMILOR SECOLULUI XXI   INTRODUCERE POLITICA SUPERPUTERII   Din momentul în care continentele au început să fie interdependente din punct de vedere politic, adică acum aproximativ 500 de ani. Eurasia a fost în permanenţă centrul de putere al lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de Ia extremitatea ei vest-europeană – au pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii, astfel că statele eurasiatice au dobândit un statut special şi s-au bucurat de privilegiile de a fi principalele puteri ale lumii. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume. Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura şi, de fapt, prima putere cu adevărat globală. Cu toate acestea, Eurasia îşi păstrează importanţa geopolitică. Nu numai că extremitatea ei vestică – Europa – deţine încă o mare parte din puterea economică şi politică a omenirii, dar partea sa estică – Asia – a devenit, în ultima vreme, un periculos centru de creştere economică şi de sporită influenţă politică. Prin urmare, problema modulpi în care America, angajată la scară planetară, poate face faţă complexelor relaţii de putere din Eurasia – în special, dacă ea poate preîntâmpina apariţia unei puteri eurasiatice dominante şi potrivnice – rămâne fundamentală pentru capacitatea Americii de a-şi exercita supremaţia mondială. Rezultă deci că, pe lângă preocuparea pentru dezvoltarea diferitelor noi dimensiuni ale puterii (tehnologie, comunicaţii, informaţii, precum şi comerţ şi finanţe), politica externă americană trebuie să se preocupe în continuare de dimensiunea geopolitică şi să-şi folosească influenţa în Eurasia în aşa fel încât să creeze un echilibru continental stabil, cu Statele Unite ca arbitru politic. Eurasia este astfel tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială, iar această luptă implică geostra- tegia – administrarea strategică a intereselor geopolitice. Este demn de atenţie faptul că nu mai departe decât în 1940 doi aspiranţi la puterea mondială, Adolf Hitler şi Iosif Stalin, au fost de acord în mod explicit (la negocierile secrete din luna noiembrie a acelui an) că America ar trebui exclusă din Eurasia. Fiecare din ei realiza că pătrunderea puterii americane în Eurasia ar periclita propriile lui ambiţii de dominaţie mondială. Fiecare împărtăşea supoziţia că Eurasia e centrul lumii şi că acela care controlează Eurasia controlează lumea. Jumătate de secol mai târziu chestiunea a fost redefinită: va dăinui supremaţia Americii în Eurasia şi în ce scopuri ar putea fi ea aplicată? Obiectivul fundamental al politicii americane ar putea fi benefic şi vizionar: modelarea unei comunităţi mondiale cu adevărat cooperante, în conformitate cu tendinţele pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii. Dar, în acelaşi timp, este imperios necesar ca să nu apară niciun concurent eurasiatic capabil să domine Eurasia şi astfel să concureze America. De aceea, scopul acestei cărţi este formularea unei geostrategii cuprinzătoare şi integrale pentru Eurasia. ZBIGNIEW BRZEZINSKI Washington. D.C. Aprilie 1997 CAPITOLUL 1 UN NOU TIP DE HEGEMONIE Hegemonia s-a născut o dată cu omenirea. Dar actuala supremaţie a Americii este distinctă prin rapiditatea apariţiei, anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat – şi a fost transformată de către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată din emisfera vestică într-o putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii. SCURTUL DRUM SPRE SUPREMAŢIA MONDIALĂ Războiul hispano-american din 1898 a fost primul război de cucerire dus de America în afara hotarelor sale. El a deschis calea extinderii puterii americane în Pacific, dincolo de Hawaii, spre Filipine. La începutul acestui secol, strategii americani erau deja preocupaţi de dezvoltarea doctrinei unei supremaţii navale asupra celor două oceane, iar marina americană începuse să conteste concepţia că Anglia „domneşte peste mări“. Revendicarea de către America a unui statut special de unic apărător al securităţii emisferei vestice – statut proclamat la începutul secolului prin Doctrina Monroe şi ulterior justificat de aşa-zisul „destin evident” al Americii – s-a accentuat după construirea Canalului Panama, ce facilita dominaţia navală atât asupra Oceanului Atlantic, cât şi asupra Oceanului Pacific. Baza crescândelor ambiţii geopolitice ale Americii era rapida industrializare a economiei ţării. La izbucnirea primului război mondial puterea economică în creştere a Americii reprezenta deja circa 33% din P.N.B. Mondial, ceea ce surclasa Marea Britanie ca principală putere industrială a lumii. Acest remarcabil dinamism economic a fost favorizat de o cultură care încuraja experimentul şi inovaţia. Instituţiile politice şi economia de piaţă liberă din America au creat posibilităţi nemaiîntâlnite pentru inventatori ambiţioşi şi iconoclaşti, pe care privilegii arhaice sau ierarhii sociale rigide nu îi împiedicau să urmărească înfăptuirea propriilor vise. Pe scurt, cultura naţională era deosebit de prielnică creşterii economice şi, prin atragerea şi asimilarea rapidă a celor mai talentate personalităţi din străinătate, ea înlesnea de asemenea expansiunea puterii naţionale. Primul război mondial a oferit prima ocazie pentru o masivă lansare în Europa a forţei militare americane. O putere până atunci relativ izolată şi-a transportat prompt peste Atlantic mai multe sute de mii de militari – o expediţie militară transoceanică fără precedent ca desfăşurare şi amploare, care semnala apariţia unui nou important jucător pe arena internaţională. Fapt tot atât de important, războiul a determinat, în acelaşi timp, primul important efort diplomatic american de a aplica principiile americane în găsirea unei soluţii la problemele internaţionale ale Europei. Celebrele „Patrusprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson au reprezentat inculcarea idealismului american în geopolitica europeană, idealism consolidat de puterea americană. (în urmă cu 15 ani, Statele Unite jucaseră rolul principal în rezolvarea unui conflict din Extremul Orient, acela dintre Rusia şi Japonia, impunându-şi, şi prin aceasta, crescânda talie internaţională.) Fuziunea dintre idealismul american şi puterea americană s-a făcut astfel din plin simţită pe scena lumii. Totuşi, strict vorbind, primul război mondial era încă un război predominant european, nu mondial. Dar caracterul său autodes- tructiv a marcat începutul sfârşitului predominării politice, economice şi culturale a Europei asupra restului lumii. Pe parcursul războiului niciuna dintre puterile europene nu a fost capabilă să obţină o victorie decisivă – iar rezultatul războiului a fost serios influenţat de intrarea în conflict a unei puteri non-europene în ascensiune: America. Din acest moment. Europa avea să devină din ce în ce mai mult obiectul, şi mai puţin subiectul politicii mondiale de putere. Dar această scurtă izbucnire de primat mondial american nu a produs o angajare continuă a Americii în chestiunile internaţionale, în schimb, ea s-a retras rapid într-o combinaţie auto-mulţumitoare de izolaţionism şi idealism. Deşi pe la jumătatea anilor ’20 şi începutul anilor ’30 totalitarismul devenea din ce în ce mai puternic pe continentul european, puterea americană – care atunci includea o puternică flotă pe două oceane ce depăşea în mod clar marina britanică – nu s-a implicat. Americanii au preferat să fie spectatori la politica mondială. Conceptul american de securitate, bazat pe o viziune a Americii ca insulă continentală, a fost în acord cu această predispoziţie. Strategia americană se concentra asupra apărării ţărmurilor sale, având astfel un orizont îngust-naţional, fără a se gândi prea mult la considerentele internaţionale sau globale. Principalii actori internaţionali erau, încă, puterile europene şi, din ce în ce mai mult, Japonia. Era europeană în politica mondială a luat sfârşit definitiv în cursul celui de-al doilea război mondial, primul război cu adevărat mondial. Desfăşurat pe trei continente simultan, oceanele Atlantic şi Pacific fiind şi ele puternic disputate, dimensiunea sa mondială a fost demonstrată în mod simbolic atunci când soldaţii britanici şi japonezi – care reprezentau, respectiv, o îndepărtată insulă din Vestul Europei şi o insulă similară din Estul Asiei – s-au ciocnit la o distanţă de mii de mile de patriile lor pe frontiera indiano-bir- maneză. Europa şi Asia deveniseră un unic câmp de bătălie. Dacă războiul s-ar fi încheiat printr-o victorie clară a Germaniei naziste, o unică putere europeană ar fi apărut ca putere mondială dominantă. (Victoria Japoniei în Pacific ar fi adus pentru acea naţiune rolul dominant în Extremul Orient, dar, după toate probabilităţile. Japonia nu ar fi rămas doar un hegemon regional.) în schimb, înfrângerea Germaniei a fost în mare măsură pecetluită de cei doi învingători extra-europeni. Statele Unite şi Uniunea Sovietică, care au devenit moştenitoarele nerealizatelor tendinţe ale Europei către supremaţia mondială. Următorii cincizeci de ani au fost dominaţi de competiţia bipolară dintre America şi Uniunea Sovietică pentru supremaţia mondială. În unele privinţe, competiţia dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a reprezentat împlinirea teoriilor celor mai dragi geopoliticienilor: ea a adus în arenă principala putere maritimă a lumii, care domină două oceane. Pacific şi Atlantic, împotriva principalei puteri de uscat a lumii, deţinătoare a supremaţiei în heart- land-uV eurasiatic (cu blocul chino-sovietic care cuprindea un spaţiu amintind, cu putere, întinderea Imperiului Mongol). Aspectul geopolitic nu putea fi mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea întreagă. Câştigătorul ar fi dominat cu adevărat globul pământesc. Nimeni nu i-ar mai fi stat în cale, odată victoria obţinută. Fiecare rival lansa în întreaga lume un apel ideologic impregnat cu optimism istoric, care justifica, pentru fiecare din ele, eforturile necesare şi, în acelaşi timp, îi întărea convingerea în victoria inevitabilă. Fiecare rival îşi domina clar propriul spaţiu – spre deosebire de aspiranţii imperiali europeni la hegemonie mondială, dintre care niciunul nu a reuşit vreodată cu adevărat să-şi impună predominarea decisivă în interiorul Europei înseşi. Iar fiecare dintre cele două rivale îşi folosea ideologia pentru a-şi consolida dominaţia asupra respectivilor săi vasali sau tributari într-un mod care amintea oarecum de epoca războaielor religioase. Combinaţia dintre dimensiunile geopolitice mondiale şi declarata universalitate a dogmelor rivale a dat competiţiei o intensitate nemaiîntâlnită. Dar un factor suplimentar – şi el plin de implicaţii mondiale – a făcut ca această competiţie să fie cu adevărat unică. 1 Nota traducătorului: Heartland: concept introdus de Harold Mackinder (1861-1947) în articolul „The Geographical Pivot of History”, prezentat la Royal Geographic Society în ian. 1904. Mackinder înţelegea prin heartland „partea centrală a Eurasiei, zona-pivot a politicii mondiale”, „acea zonă a Eurasiei inaccesibilă vapoarelor şi controlată de Rusia”. (Conform International Encyclopaedia of Social Sciences, voi. 9, The Macmillan Company & The Free Press, N.Y., Collier-Macmillan Publishers, London, 1972.) Apariţia armelor nucleare însemna că un război frontal, de tip clasic, între cei doi rivali principali putea nu numai să atragă după sine distrugerea lor reciprocă, dar şi să aibă consecinţe fatale pentru o parte însemnată din omenire. Intensitatea conflictului era astfel – supusă simultan unei extraordinare auto-constrângeri din partea ambilor rivali. Pe tărâm geopolitic, războiul era purtat în mare măsură la extremităţile Eurasiei înseşi. Blocul chino-sovietic domina majoritatea Eurasiei, dar nu îi controla extremităţile. America de Nord reuşise să-şi consolideze poziţia atât la extremitatea vestică, cât şi la cea estică ale marelui continent eurasiatic. Apărarea acestor capete de pod continentale (rezumată, pe „frontul” de vest de către Blocada Berlinului şi pe cel de est de către Războiul din Coreea) a fost astfel primul test strategic pentru ceea ce avea să Fie cunoscut sub denumirea de Războiul Rece. în faza finală a Războiului Rece, pe harta Eurasiei (vezi harta de mai sus) a apărut un al treilea „front” defensiv: cel sudic. Invadarea Afganistanului de către sovietici a provocat o ripostă americană pe două direcţii: asistenţa directă pentru rezistenţa autohtonă din Afganistan în scopul blocări armatei sovietice; şi o intensificare pe scară mare a prezenţei militare americane în Golful Persic pentru a descuraja o eventuală înaintare spre sud a puterii militare sau politice sovietice. Statele Unite şi-au asumat obligaţia de a apăra regiunea Golfului Persic, în conformitate cu propriile interese de securitate în vestul şi estul Europei. Faptul că America de Nord a frânat cu succes eforturile blocului eurasiatic de a obţine stăpânirea efectivă asupra întregii Eurasii – proces în care ambele părţi s-au abţinut până la final de la o ciocnire militară directă de teama unui război nuclear – însemna că rezultatul disputei era decis în cele din urmă pe căi non-militare. Vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic, atractivi- tatea culturală au devenit dimensiuni decisive. Coaliţia condusă de America şi-a păstrat unitatea, în timp ce blocul chino-sovietic s-a dezmembrat în mai puţin de două decenii. În parte, aceasta s-a datorat flexibilităţii mai mari a coaliţiei democratice, în contrast cu caracterul ierarhic şi dogmatic – dar şi fragil – al lagărului comunist. Prima presupunea împărtăşirea unor valori, dar fără un cadru doctrinar formal. A doua punea accent pe corectitudinea dogmatică, cu un singur centru autorizat de interpretare. Principalii vasali ai Americii, de asemenea, erau cu mult mai slabi decât ea, în timp ce Uniunea Sovietică nu putea trata la nesfârşit China ca pe o subordonată. Rezultatul s-a datorat şi faptului că partea americană s-a dovedit mult mai dinamică din punct de vedere economic şi tehnologic, în timp ce Uniunea Sovietică a stagnat treptat şi nu a putut concura eficient nici în ce priveşte creşterea economică, nici tehnologia militară. În schimb, decăderea economică a generat demoralizarea ideologică. De fapt, puterea militară sovietică – şi teama pe care ea le-o inspira occidentalilor – a ascuns multă vreme inegalitatea esenţială dintre cei doi opozanţi. America era pur şi simplu mult mai bogată, mult mai avansată tehnologic, mult mai mobilă şi mai novatoare din punct de vedere militar, mult mai atrăgătoare şi mai creatoare pe tărâm social. Constrângerile ideologice subminau potenţialul creator al Uniunii Sovietice, făcând astfel ca sistemul său să fie din ce în ce mai rigid, iar economia – din ce în ce mai risipitoare şi mai puţin competitivă din punct de vedere tehnologic. Câtă vreme nu izbucnea un război în care părţile s-ar fi distrus reciproc, intr-o competiţie pe termen lung balanţa trebuia să se încline în cele din urmă în favoarea Americii. De asemenea, rezultatul final a fost puternic influenţat de considerente culturale. Coaliţia condusă de America accepta, în general, ca pozitive, multe din trăsăturile culturii politice şi sociale americane. Cei mai importanţi doi aliaţi ai Americii, de la extremele vestice şi estice ale Eurasiei, Germania şi Japonia, s-au însănătoşit economic în contextul unei admiraţii aproape nelimitate pentru tot ce este american. Foarte mulţi considerau că America reprezintă viitorul, că este o societate demnă de admiraţie şi care merită să fie imitată. în schimb. Rusia era dispreţuită din punct de vedere cultural de către majoritatea „vasalilor” săi din Europa Centrală şi încă şi mai mult de către aliatul său principal – şi din ce în ce mai sigur pe sine – din est: China. Pentru locuitorii Europei Centrale, dominaţia ruşilor însemna izolarea de ceea ce ei considerau a fi patria lor filosofică şi culturală: Europa Occidentală şi tradiţiile ei religioase creştine. Mai rău, însemna dominaţia de către un popor pe care central-europenii îl considerau, deseori pe nedrept, ca inferior lor din punct de vedere cultural. Chinezii, pentru care cuvântul „Rusia” înseamnă „ţara nesătulă”, erau dispreţuitori chiar mai făţiş. Deşi iniţial ei contestaseră numai pe tăcute pretenţiile Moscovei privind valabilitatea generală a modelului sovietic, la un deceniu de la revoluţia comunistă chineză ei au pus hotărât sub semnul întrebării primatul ideologic al Moscovei şi chiar au început să-şi exprime deschis dispreţul tradiţional faţă de barbarii cu care se învecinau la nord. în fine, chiar în interiorul Uniunii Sovietice, 50% din populaţie, care era ne-rusă, a sfârşit prin a respinge dominaţia Moscovei. Treptata trezire a ne-ruşilor însemna că ucrainenii, georgienii, armenii şi azerii au început să privească puterea sovietică ca pe o formă de dominaţie imperială străină, de către un popor faţă de care nu se simţeau inferiori cultural. În Asia Centrală aspiraţiile naţionale puteau fi mai slabe, dar aceste popoare erau stimulate suplimentar de o crescândă conştiinţă a identităţii islamice, intensificată de cunoaşterea faptului că în alte părţi avea loc o decolonizare. Ca atâtea imperii înaintea sa. Uniunea Sovietică a fost supusă în cele din urmă imploziei şi dezmembrării, căzând victimă nu atât unei înfrângeri militare directe, cât unei dezintegrări accelerate de către tensiunile economice şi sociale. Soarta sa a confirmat observaţia competentă a unui savant care spunea că „imperiile sunt în mod inerent instabile politic, deoarece părţile subordonate preferă aproape întotdeauna o mai mare autonomie, iar contra-elitele din aceste părţi acţionează aproape întotdeauna, când au ocazia, pentru a obţine o mai mare autonomie, în acest sens, imperiile nu se prăbuşesc, ci, mai degrabă, se dezintegrează, de obicei foarte încet, deşi uneori deosebit de repede”[1]. PRIMA PUTERE MONDIALĂ Prăbuşirea rivalei sale a adus America într-o situaţie unică. Ea a devenit, simultan, prima şi unica putere cu adevărat mondială. Şi totuşi supremaţia mondială a Statelor Unite aminteşte în multe privinţe de imperii mai vechi, fără a ţine seama de dimensiunile lor regionale mai restrânse. Aceste imperii îşi bazau puterea pe o ierarhie de vasali, tributari, protectorate şi colonii, în care cei aflaţi în afară erau în general priviţi ca barbari. Până la un anumit punct, această terminologie anacronică nu e întru totul neadecvată pentru unele din statele aflate acum în interiorul orbitei americane. Ca şi în trecut, exercitarea puterii „imperiale” americane decurge în mare măsură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt. În scopuri militare, vaste resurse economice şi tehnologice, din farmecul cultural neclar, dar însemnat al modului de viaţă american, din dinamismul absolut şi competitivitatea înnăscută ale elitelor politice şi sociale americane. Şi imperiile mai vechi întrunesc aceste caracteristici. Roma e prima care vine în minte. Acest imperiu a fost întemeiat pe parcursul a aproape 2 secole şi jumătate printr-o susţinută expansiune teritorială către nord. Apoi şi spre vest şi spre sud, ca şi prin stabilirea unui control maritim eficient asupra întregului litoral al Mării Mediterane. Ca întindere geografică, imperiul a atins punctul culminant în jurul anului 211 d.Hr. (vezi harta de mai jos). Roma avea o organizare statală centralizată şi o economie unică şi autonomă. Puterea sa imperială era exercitată cu grijă şi hotărâre printr-un complex sistem de organizare politică şi economică. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri şi rute navale, pornind din Capitală, permitea rapida redislocare şi concentrare a legiunilor romane staţionate în diversele state vasale şi provincii tributare – în eventualitatea unei ameninţări serioase împotriva securităţii imperiului. în perioada de apogeu a imperiului, legiunile romane desfăşurate în străinătate numărau nu mai puţin de trei sute de mii de oameni – o forţă remarcabilă, cu atât mai distructivă cu cât romanii aveau tactică şi armament superioare, iar centrul era capabil să ordone redislocări relativ rapide. (Este frapant să observăm că în 1996, America, o putere suverană cu un teritoriu mult mai populat, proteja extremităţile stăpânirii sale staţionând 296 000 soldaţi profesionişti în afara hotarelor sale.) Totuşi, puterea imperială a Romei se baza şi ea pe o importantă realitate psihologică. Civis Romanus sum – „Eu sunt cetăţean roman“ – era cea mai înaltă auto-definire posibilă, motiv de mândrie, şi pentru mulţi – o aspiraţie. Acordat, în cele din urmă şi celor ce nu erau născuţi romani, statutul solemn de cetăţean roman era o expresie a superiorităţii culturale care explică conştiinţa puterii imperiale despre misiune. Aceasta nu numai că legitima dominaţia Romei, dar îi şi făcea pe cei supuşi ei să-şi dorească asimilarea şi includerea în structura imperială. Superioritatea culturală, considerată de către dominatori ca de la sine înţeleasă şi recunoscută de către dominaţi, întărea astfel puterea imperială. Această putere imperială uriaşă, în mare măsură necontestată, a dăinuit aproape 300 de ani. Cu excepţia ameninţării reprezentate, la un moment dat, de apropiata Cartagină şi, la hotarul estic, de Imperiul părţilor, lumea din afara imperiului era în mare măsură barbară, prost organizată, capabilă – de cele mai multe ori – doar de atacuri sporadice şi în mod evident inferioară cultural. Câtă vreme imperiul era capabil să-şi menţină vitalitatea şi unitatea internă, lumea exterioară nu reprezenta niciun fel de concurenţă. Trei cauze majore au dus la prăbuşirea finală a Imperiului Roman. Mai întâi, imperiul a devenit prea mare pentru a fi condus dintr-un singur centru, dar împărţirea lui într-o jumătate vestică şi una estică a distrus automat caracterul de monopol al puterii sale. În al doilea rând, şi în acelaşi timp, lunga perioadă de exagerată încredere în sine a puterii imperiale a generat un hedonism cultural, care, treptat, a erodat dorinţa de mărire a elitei politice. În al treilea rând, inflaţia prelungită a subminat şi ea capacitatea sistemului de a se susţine în absenţa sacrificiului social pe care cetăţenii nu mai erau dispuşi să-l facă. Decăderea culturală, divizarea politică şi inflaţia financiară, toate au contribuit la subminarea Romei, fa- când-o vulnerabilă chiar faţă de barbarii din apropierea graniţelor ei. După standardele noastre de azi. Roma nu era o putere cu adevărat mondială, ci regională. Cu toate acestea, dată fiind starea de izolare între diversele continente de pe glob ce exista în acele vremuri, puterea regională a Romei era de sine stătătoare şi izolată, fără vreun rival imediat sau chiar îndepărtat. Imperiul Roman era astfel o lume în sine, cu o organizare politică excelentă şi o superioritate culturală care au făcut din el precursorul sistemelor imperiale de mai târziu, chiar cu o mai mare întindere geografică. Chiar şi aşa. Imperiul Roman nu era unic. Imperiile roman şi chinez au apărut aproape în acelaşi timp, deşi niciunul nu avea cunoştinţă de existenţa celuilalt. Pe la anul 221 î.Hr. (perioada Războaielor punice dintre Roma şi Cartagina), unificarea realizată de statul Ch în a celor şapte state existente a dus la formarea primului Imperiu chinez, care imediat a început construirea Marelui Zid din nordul Chinei cu scopul de a izola interiorul regatului de lumea barbară de la graniţa sa. Următorul imperiu, al Dinastiei Han, care a cunoscut înflorirea după anul 140 î.Hr.. Era şi mai impresionant prin întindere şi organizare. La începutul erei creştine nu mai puţin de 57 de milioane de oameni erau supuşi autorităţii sale. Această cifră uriaşă, ea însăşi fără precedent, demonstrează extraordinara eficacitate a controlului centralizat exercitat printr-o birocraţie centralizată şi represivă. Stăpânirea imperială se întindea până în Coreea de azi, părţi din Mongolia şi mare parte din litoralul chinez. Cu toate acestea, aproape ca şi Roma, Imperiul Dinastiei Han a început şi el să fie afectat de frământări interne, iar prăbuşirea sa definitivă a fost grăbită prin împărţirea sa, în anul 220 d.Hr., în trei regate independente. Istoria ulterioară a Chinei a cuprins perioade de reunificare şi extindere, urmate de decădere şi fărâmiţare. De mai multe ori, China a reuşit să instaureze sisteme imperiale care erau de sine stătătoare, izolate şi neameninţate din afară de niciun rival organizat. Împărţirea în trei state a regatului Dinastiei Han a fost înlăturată în anul 589 d.Hr. Prin unificarea ce anunţa, intr-un fel. Reapariţia unui sistem imperial. Cea mai mare autoafirmare imperială a Chinei a avut loc sub dinastia manciuriană, şi mai ales la începutul dinastiei Ch’ing. Prin sec. Al XVIlI-lea China era din nou un imperiu în plin avânt, cu un centru imperial înconjurat de state vasale şi tributare, printre care Coreea, Indochina, Thailanda, Birmania şi Nepalul de astăzi. Stăpânirea Chinei se întindea astfel de la extremitatea estică a Rusiei de astăzi şi până în sudul Siberiei, până la Lacul Baikal şi în Kazahstanul de astăzi, spre sud spre Oceanul Indian şi din nou spre est, peste Laos şi Vietnamul de Nord (vezi harta de la p. 25). Ca şi în cazul Romei, imperiul era o complexă organizaţie financiară, economică, de învăţământ şi de securitate. Controlul asupra vastului teritoriu şi a celor peste 300 de milioane de locuitori era exercitat pe toate aceste căi, cu un puternic accent pe autoritatea politică centralizată susţinută de un serviciu de curieri deosebit de eficient. Întregul imperiu era împărţit în patru zone, care porneau de la Pekin, şi delimitau zonele în care mesagerul putea ajunge într-o săptămână, în două, în trei şi, respectiv, în patru săptămâni. Birocraţia centralizată, pregătită din punct de vedere profesional şi selectată pe criterii competitive, constituia izvorul de putere al unităţii imperiului. Acea unitate era întărită, legitimată şi susţinută – din nou, ca şi în cazul Romei – de o conştiinţă a superiorităţii culturale, adânc înrădăcinată şi puternic resimţită, care a fost sporită de confucianism, o filosofie atât de utilă imperiului, ea punând accent pe armonie, ierarhie şi disciplină. China – Imperiul celest – era văzută ca centrul universului, având la graniţe, şi dincolo de ele, doar barbari. A fi chinez însemna a fi cultivat şi din acest motiv restul lumii îi datora Chinei respectul cuvenit. Această deosebită conştiinţă a superiorităţii străbătea din răspunsul pe care – chiar în faza de declin a Chinei de la sfârşitul secolului al XVII-lea – împăratul chinez l-a dat regelui George al 111-lea al Marii Britanii, ai cărui emisari încercaseră să ademenească China într-o relaţie de comerţ oferind ca daruri, în semn de bunăvoinţă, unele produse industriale britanice. „Noi. Prin mila Cerului. Împărat, anunţăm pe Regele Angliei să ia cunoştinţă de mesajul nostru: Imperiul Celest, dominând între graniţele celor patru mări… nu pune preţ pe lucrurile rare şi scumpe… şi nici nu avem nici cea mai mică nevoie de manufacturile ţării voastre… De aceea, noi… am ordonat celor pe care i-aţi trimis cu ofranda să se întoarcă fără grijă acasă. Tu, o. Rege, trebuie doar să ne îndeplineşti dorinţele întărindu-ţi loialitatea şi jurând supunere veşnică1’. Declinul şi prăbuşirea succesivelor imperii chineze s-au datorat, şi ele, în primul rând, factorilor interni. „Barbari” mongoli şi apoi occidentali au învins aceste imperii din cauza oboselii interne, a decăderii, a hedonismului; pierderea creativităţii economice şi militare a vlăguit voinţa Chinei şi mai apoi a accelerat prăbuşirea ei. Puterile străine au exploatat proasta stare internă a Chinei – Anglia în Războiul opiului din 1839-1842; Japonia, un secol mai târziu – fapt care, în schimb, a generat profundul sentiment de umilire culturală care i-a motivat pe chinezi de-a lungul întregului secol XX, umilire şi mai intensă din cauza contradicţiei dintre conştiinţa lor adânc înrădăcinată despre superioritatea culturală şi înjositoarele realităţi politice din China postimperială. Mai mult decât în cazul Romei, China imperială ar fi astăzi clasificată ca putere regională. Dar. În zilele ei de glorie. China nu avea egal pe glob, în sensul că nicio altă putere nu era capabilă să-i pună sub semnul întrebării statutul său imperial ori să se opună expansiunii ei, dacă aceasta ar fi fost dorinţa Chinei. Sistemul chinez era de-sine-stătător şi autonom, bazându-se, în primul rând, pe o identitate etnică comună, cu o relativ limitată extindere a puterii centrale asupra statelor tributare, cu etnii diferite şi periferice din punct de vedere geografic. Miezul său etnic, mare şi dominant, i-a dat Chinei posibilitatea să realizeze refacerea periodică a imperiilor. Din acest punct de vedere, China a fost destul de diferită de alte imperii, în care popoare mici din punct de vedere numeric, dar cu propensiuni dominatoare au reuşit, pentru o vreme, să-şi impună şi să-şi menţină dominaţia asupra unor populaţii diferite etnic şi mult mai numeroase. Dar, o dată ce dominaţia unor asemenea imperii era subminată, nu mai putea fi vorba de restaurarea lor. Pentru a găsi o asemănare oarecum apropiată de definiţia de astăzi a unei puteri mondiale trebuie să apelăm la remarcabilul fenomen al Imperiului Mongol. Apariţia sa a fost realizată printr-o lupta intensă împotriva unor adversari importanţi şi bine organizaţi. Printre învinşii săi erau regatele Poloniei şi Ungariei, forţele Sfântului Imperiu Roman, mai multe cnezate ruseşti şi statul rus, califatul Baghdadului şi, mai târziu, chiar dinastia Sung a Chinei. învingându-şi rivalii, Genghis-Han şi urmaşii săi au instaurat un control centralizat asupra teritoriului pe care experţii în geopolitică de mai târziu l-au considerat a fi heartland-ul global sau pivotul puterii mondiale. Imperiul lor continental eurasiatic se întindea de la ţărmurile Mării Chinei până în Anatolia din Asia Mică şi până în Europa Centrală (vezi harta). Doar în perioada de vârf a blocului stalinist chino-sovietic Imperiul Mongol de pe continentul eurasiatic a fost în sfârşit egalat în ceea ce priveşte întinderea conducerii centralizate asupra unor teritorii contigui. Imperiile roman, chinez şi mongol au fost precursorii regionali ai aspiranţilor la puterea mondială ce au apărut după aceea. În cazul     Romei şi al Chinei, aşa cum am observat deja, structurile lor imperiale erau foarte dezvoltate, atât din punct de vedere politic, cât şi economic, iar ampla răspândire şi acceptare a culturii superioare a centrului exercitau un important rol de consolidare. În contrast cu acestea, Imperiul Mongol menţinea dominaţia politică bazându-se pe cucerirea militară urmată de adaptare (şi chiar asimilare) la condiţiile locale. Puterea imperială mongolă se baza în mare măsură pe dominarea militară. Realizată prin aplicarea strălucită şi nemiloasă a unei tactici militare superioare ce îmbina o remarcabilă capacitate de deplasare rapidă a forţelor cu concentrarea acestora în timp util, dominaţia mongolă nu a impus vreun sistem economic sau financiar organizat. Pe de altă parte, nici autoritatea mongolă nu deriva dintr-un sentiment arogant de superioritate culturală. Conducătorii mongoli erau prea puţini pentru a reprezenta o clasă conducătoare capabilă să se auto-regenereze şi, în orice caz, absenţa unui sentiment precis şi conştient al superiorităţii sale culturale sau chiar etnice a privat elita imperială de încrederea în sine de care avea nevoie. De fapt, conducătorii mongoli s-au dovedit destul de sensibili la asimilarea treptată de către popoarele deseori mai avansate cultural pe care le-au cucerit. Astfel, unul dintre nepoţii lui Genghis-Han, care devenise împăratul zonei chineze a împărăţiei marelui Han, a devenit fervent propagator al confucianismului; un altul a devenit musulman evlavios, în calitatea sa de sultan al Persiei; iar un al treilea a devenit conducătorul persan din punct de vedere cultural al Asiei Centrale. Acest factor – asimilarea stăpânitorilor de către cei stăpâniţi din cauza absenţei unei culturi politice dominante – ca şi problemele nerezolvate ale succesiunii la tronul marelui Han care fondase imperiul au cauzat în cele din urmă sfârşitul imperiului. Statul mongol devenise prea mare pentru a fi guvernat dintr-un centru unic, dar soluţia încercată – aceea de a împărţi imperiul în mai multe părţi de sine stătătoare – a determinat o asimilare locală încă şi mai rapidă şi a grăbit dezintegrarea imperiului. După ce a durat două secole, de la 1206 la 1405, cel mai mare imperiu pe uscat din lume a dispărut fără urmă. După aceea. Europa a devenit atât centrul de putere mondială, cât şi focarul principalelor lupte pentru puterea mondială. Într-adevăr, timp de aproape trei secole, mica extremitate nord-vestică a continentului eurasiatic a atins – prin extinderea puterii maritime şi pentru prima oară în istorie – autentica dominaţie mondială, astfel că puterea europeană se întindea şi se afirma pe fiecare continent al globului. Este demn de remarcat faptul că puterile imperiale hegemone din vestul Europei nu erau foarte populate din punct de vedere demografic, mai ales dacă le comparăm cu cei pe care îi subjugau efectiv. Totuşi, pe la începutul secolului al XX-lea, în afara emisferei vestice (care, cu două secole în urmă, fusese şi ea supusă controlului Europei de Vest şi era locuită cu precădere...   [1] Donald Puchala. The History ofthe Future of International Relations, în „Ethics and International Affairs", 8 (1994), p. 183.  

Istoria Daciei romane     CUPRINS:   — CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI…5   — CIVILIZATIA DACICA…5   — EXPANSIUNEA ROMANA LA DUNAREA DE JOS…6   — RAZBOAIELE PURTATE DE TRAIAN IMPOTRIVA DACIEI…9   — ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI MILITARĂ A   — DACIEI ROMANE… 17   — DACIA ÎNTRE ANII 102-105… 17   — ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA A DACIEI ROMANE… 27   — DISPUTA PRIVIND LOCALIZAREA DACIEI MALVENSIS… 33   — ORGANIZAREA MILITARA A PROVINCIEI DACIA… 36   — ARMAMENTUL ROMAN ÎN PROVINCIA DACIA… 53   — HABITATUL ÎN DACIA ROMANĂ… 64   — ADMINISTRATIA CENTRALA şi LOCALA… 87   — ROMANIZAREA DACIEI. COLONIŞTI ŞI AUTOHTONI   — ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE. 90   — COLONISTII… 90   — ROMANIZARE şi CONTINUITATE… 97   — STRUCTURA SOCIALĂ ÎN DACIA… 102   — DREPTUL ROMAN… 102   — VIAŢA ECONOMICĂ… 112   — AGRICULTURA… 112   — EXPLOATAREA BOGĂŢIILOR SUBSOLULUI… 115   — MEŞTEŞUGURILE… 124   — CERAMICA ÎN PROVINCIA DACIA… 130   — VIAŢA SPIRITUALĂ PROVINCIALĂ… 141   — ÎNSUŞIREA LIMBII LATINE, MANIFESTĂRI LITERARE ŞI   — CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE… 141   — ARTA. 142   — RELIGIA ÎN PROVINCIA DACIA… 144   — CONCLUZII… 156   — Istoria Daciei romane   — ISTORIA POLITICĂ A PROVINCIEI DACIA… 158   — RETRAGEREA AURELIANĂ… 172   — DACII LIBERI ŞI RELAŢIILE LOR CU IMPERIUL   — ROMAN. 180   — DOBROGEA ÎN SECOLELE I – III… 190   — CONCLUZII… 199   — BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ… 200         Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu aspect. Ea s-a instaurat pe pământul Daciei prin violenţă, pe calea armelor şi s-a menţinut tot timpul sprijinindu-se pe o armată numeroasă şi pe un puternic sistem de apărare.   Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter distructiv. Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane în Dacia a însemnat un progres din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii faţă de epoca precedentă, schimbând întreaga înfăţişare a Daciei şi ridicând-o la o treaptă superioară.   Istoria Daciei romane   CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI   Civilizaţia dacică   Perioada sec. I î. Hr. – 106 d. Hr., finalizată cu cucerirea Daciei de către romani este perioada celei mai înalte manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal.   Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. Complexul din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone.   Descoperirile reflectă existenţa unui sistem de apărare vast şi complex, care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existenţei statului dac transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale ţării.   Unitatea politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite momente este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, unitar pe întreg cuprinsul Daciei.   Unitatea profundă de cultură materială a civilizaţiei dacice este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi de inventarele aşezărilor dacice.   Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau identitate absolută.   Cultura şi civilizaţia dacică au fost profund originale. Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au mulţumit doar cu preluarea unor elemente de cultură materială şi spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi formând o civilizaţie profund originală.   Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. I î. Hr.   — I d. Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două concluzii privitor la existenţa daco-geţilor în perioada statului dac:   1. Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus pentru Roma.   Istoria Daciei romane   2. Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu cea elenistică sau cu cea romană imperială. „Şi dacă civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populaţiei autohtone”   (H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană).   Expansiunea romană la Dunărea de Jos   În paralel cu „creşterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul Europei. La sfârşitul sec. III – începutul sec. II î. Hr.   Roma devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î. Hr.) ocupă primele teritorii; la 148 î. Hr.   Transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î. Hr.); spre sfârşitul sec. II î. Hr. Ocupă tot litoralul est adriatic (129 î. Hr.). Dispariţia statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 – 63 î. Hr.) aduce Roma la Dunăre şi Marea Neagră; în anul 74 î. Hr.   Generalul C. Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î. Hr. Generalul M. Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi instalează controlul roman asupra oraşelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.   După zece ani (62-61 Î. Hr.) guvernatorul Macedoniei C. Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie greco-bastarno-getă. Expediţia lui Hybrida se înscrie în tendinţa Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului asupra litoralului pontic.   Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin scoaterea cetăţilor greceşti pontice din sfera de interes roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se de partea lui Pompeius. Astfel se explică planurile militare ale   Istoria Daciei romane lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul război cu parţii. Moartea celor doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice şi bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice.

Cu ferestrele deschise, aşa m cum obişnuia indiferent de anotimp, împărăteasa Maria Tereza lucra fără răgaz. Făcea însemnări pe rapoarte, dicta ordine când primele dureri îi smulseră pe neaşteptate câteva gemete. Suverana în vârstă de treizeci şi opt de ani, conducătoarea unui vast imperiu, urma să nască pentru a cincisprezecea oară în viaţă. Natura îşi cerea drepturile şi femeia din fruntea statului nu putea face nimic altceva decât să aştepte cu stoicism momentul naşterii. Dar cum Maria Tereza nu putea suferi să piardă timpul, profită de ocazie ca să pună să i se scoată un dinte cariat. După ce termină cu această operaţie, se instala după obiceiul german într-o fotoliu scund, unde urma să dea naştere copilului, în mare grabă i s-a dat de ştire soţului ei, Francis de Lorena, că naşterea era iminentă. Prinţul asista la slujba pentru Ziua Tuturor Sfinţilor împreună cu fiul său, losif, în biserica imperială. Dispuse ca tânărul să fie însoţit înapoi în apartamentul lui ca să nu „audă lucruri necuviincioase”, după care alergă la patul soţiei sale. Era un travaliu anevoios, dar cam pe la şapte şi jumătate seara veni pe lume o fetiţă perfect construită, în ziua următoare a fost botezată Maria Antonia Josephina Johanna. Întrucât toate arhiducesele primeau numele de Maria, lumea li se adresa de regulă cu al doilea nume. Maria Tereza îi spunea fiicei sale celei mai mici Antonia. Francezii i-au spus Maria Antoaneta.           Antonia a fost crescută în aripa palatului Hofburg care fusese rezervată pentru copiii perechii imperiale. Acolo i-a cunoscut pe fraţii şi surorile ei: Johanna, în vârstă de numai cinci ani, Josephina, de patru ani, Carolina, de doi ani, şi Ferdinand, care abia împlinise un an. Fraţii ei mai mari locuiau la alte etaje: debila Maria Ana, care avea deja şaptesprezece ani, şi losif, în vârstă de paisprezece ani. Maria Christina şi Elisabeta, născute în 1742 şi, respectiv, 1743, erau aproape nişte tinere domnişoare. Se vorbea deja despre căsătoria lor. Cât despre Carol losif, Amalia şi Leopold, aceştia ajunseseră la vârstă primei maturităţi şi se bucurau pe deplin de copilăria lor lipsită de griji. Maria Tereza era foarte mândră de progeniturile ei, de „coteţul” ei, cum îi plăcea să-1 numească, într-o epocă în care mortalitatea infantilă lua un tribut greu de la toate familiile, perechea imperială reprezenta o excepţie, căci nu pierduseră decât trei copii în copilăria cea mai fragedă. Şi împărăteasa avea să mai facă un copil în 1756, pe Maximilian Francis, viitorul arhiepiscop de Koln. Meytens, pictorul oficial al Curţii de la Viena, a înfăţişat mulţimea de arhiduci şi arhiducese între soţ şi soţie, care sunt aşezaţi pe fotolii ceremonioase şi îmbrăcaţi în haine de ceremonie. Tabloul a fost retuşat periodic, căci artistul a adăugat de fiecare dată câte un nouvenit şi a ţinut seama de schimbarea chipului copiilor mai mari.           De când urcase la tron în 1740, după tatăl ei, împăratul Carol VI de Habsburg, Maria Tereza se străduise din răsputeri că concilieze exercitarea puterii de guvernare cu îndatoririle ei de soţie şi mamă. În 1736, la nouăsprezece ani, se căsătorise cu Francis de Lorena, un prinţ crescut la Curtea de la Viena şi considerat unul dintre cei mai chipeşi bărbaţi ai timpului. Faţa lui plină şi trăsăturile regulate vorbeau despre o personalitate bine echilibrată şi un temperament ponderat, pe care nu 1-a trădat niciodată. Amabil, sincer, lipsit de ambiţie şi sete de autoritate, ştiuse cum să o atragă pe această prinţesă care îl iubea, dar îl şi domina. Nedorind ca el să se simtă inferior, Maria Tereza s-a purtat întotdeauna cu el ca o soţie ascultătoare. Nu a opus niciodată nici cea mai mică rezistenţă iubirii lui pătimaşe, chiar dacă aceasta a însemnat să rămână însărcinată mereu, timp de douăzeci de ani la rând. Maria Tereza a ştiut de la cea mai fragedă vârstă că este menită celei mai înalte funcţii. Sfidând orice tradiţie, tatăl ei, împăratul, hotărâse prin Sancţiunea Pragmatică că fiica lui îi va urma la tron (nu a avut nici un fiu). A reuşit, nu fără oarecare dificultate, să impună recunoaşterea acestui act de către statele lui şi de către puterile străine. Cu toate acestea, la moartea lui poporul nu a salutat-o pe Maria Tereza aşa cum ar fi aclamat un prinţ. Se simţea profund tulburat la gândul că va fi guvernat de o femeie. Cât despre suveranii europeni, aceştia şi-au uitat promisiunile. Fiecare râvnea la o bucăţică din imperiul care fusese transmis tinerei fete de douăzeci şi trei de ani, lipsită de experienţă şi despre care considerau că este incapabilă să conducă destinele popoarelor din Europa Centrală. Populate de naţionalităţi care vorbeau limbi diferite şi erau guvernate de legi diferite, statele ei se întindeau în lung şi în lat: includeau ceea ce constituie astăzi Austria, Boemia1 (Praga), Ungaria2, o parte din Italia de nord (Milano, Mantua, Florenţa) şi Belgia de astăzi, care era numită pe atunci Ţările de Jos Austriece. Departe de a se lăsa descurajată de aceste împrejurări atât de nefavorabile, Maria Tereza a preluat puterea cu titlul de regină a Boemiei Şi Ungariei. L-a făcut pe soţul ei coregent, dar, convinsă de legitimitatea ei ca suverană absolută, i-a acordat numai o aparenţă de putere monarhică. La două luni după urcarea pe tron a fost nevoită să facă faţă invadării uneia dintre provinciile ei şi să înfrunte coaliţia europeană. „Nu sunt decât o sărmană regină, dar am o inimă de rege”, a exclamat ea.3 Cu o energie de neînfrânt, cu un puternic simţ al realităţii, fără a se lăsa intimidată sau impresionată şi niciodată descurajată, a reuşit să-şi ralieze supuşii la cauza ei. A ridicat armate, a negociat alianţe şi şi-a învrăjbit duşmanii între ei. După opt ani de război, legitimitatea ei nu mai era contestată. Sancţiunea Pragmatică era universal recunoscută. Şi atunci Maria Tereza s-a prefăcut că îi conferă putere soţului ei. A acceptat ca Francis să fie încoronat şi să primească titlul de împărat, dar a continuat să guverneze singură, cu consilieri pe care şi-i alegea singură. După aceea s-a consacrat întru totul independenţei şi securităţii imperiului său.

  CUPRINS: PARTEA ÎNTÂI. CLEOPATRA ŞI CEZAR. CAPITOLUL I Introducere asupra caracterului Cleopatrei. CAPITOLUL II Alexandria. CAPITOLUL UI Naşterea şi tinereţea Cleopatrei. CAPITOLUL IV Moartea lui Pompei şi sosirea lui Cezar în Egipt. CAPITOLUL V Caius lulius Ceesar. CAPITOLUL VI Cleopatra şi Cezar în palatul asediat din Alexandria. Capitolul vn Naşterea lui Cezarion şi plecarea lui Cezar. CAPITOLUL Vin Cleopatra şi Cezar la Roma. A CAPITOLUL IX. Întemeierea monarhiei egipto-romane. CAPITOLUL X Moartea lui Cezar şi întoarcerea Cleopatrei în Egipt. CLEOPATRA. PARTEA A DOUA. CLEOPATRA ŞI ANTONIU 137 CAPITOLUL XI Caracterul lui Antoniu şi ascensiunea lui la putere. 139 CAPITOLUL XII Alianţa dintre Cleopatra şi Antoniu 147 CAPITOLUL XHI Cleopatra şi Antoniu la Alexandria 157 „CAPITOLUL XIV. Înnoirea alianţei dintre Cleopatra şi Antoniu… 170 CAPITOLUL XV. Pregătirile Cleopatrei şi ale lui Antoniu pentru răsturnarea lui Octaviân 181 CAPITOLUL XVI Declinul puterii lui Antoniu 199 CAPITOLUL XVII Bătălia de la Actium şi fuga în Egipt. CAPITOLUL XVffl Noua încercare a Cleopatrei 226 CAPITOLUL XIX. Invadarea Egiptului de către Octaviân şi moartea lui Antoniu 240 CAPITOLUL XX Moartea Cleopatrei şi triumful lui Octaviân… 252       PARTEA ÎNTÂI. CLEOPATRA ŞI CEZAR. CAPITOLUL I. Introducere asupra caracterului Cleopatrei. Oricine ar încerca să întreprindă un studiu aprofundat despre viaţa Cleopatrei şi-ar da cu uşurinţă seama că părerea în general acceptată în privinţa caracterului său s-a format pe baza mărturiilor celor care i s-au opus în disputa dintre Antoniu şi Octavian. În ultimii ani, marea regină a Egiptului devenise un duşman de moarte al primului dintre aceşti doi împăraţi romani, iar amintirea ostilităţii sale a fost perpetuată de partizanii fiecărui Cezar al dinastiei. Astfel, ideea universal acreditată a unei influenţe nefaste, exercitate de ea asupra lui luliu Cezar şi Marc Antoniu, se bazează pe injuriile gratuite ale duşmanilor săi, iar istoria, din păcate, nu ne-a lăsat în schimb relatări asupra vieţii sale, consemnate de vreunul dintre adepţii pe care i-a avut în lupta pornita cu atâta cutezanţa. Sa remarcăm, totuşi, că cel mai onest dintre istorici, incomparabilul Prutarh, pare să-şi fi extras o mare parte a informaţiilor din jurnalul ţinut de doctorul Cleopatrei, Olympus. Nu avem pretenţia să facem aici apologia reginei atât de blamate, dar vom încerca să înfăţişăm evenimentele ce i-au marcat viaţa tumultuoasă, pentru a-i prezenta năzuinţele cu toată sinceritatea, aşa cum le înţelegem. Dacă vom reuşi să demonstrăm plauzibilitatea supoziţiilor noastre, faptele şi gesturile Cleopatrei vor apărea, fără să fie nevoie de nici o altă pledoarie, sub o lumina mai favorabilă, iar caracterul său, oricum ar fi fost, nu va fi în nici un caz mai rău prezentat decât al oricărui alt actor al acestei drame. Am vorbit despre nedreptatea şi parţialitatea duşmănoasă a atitudinii autorilor clasici. Va fi de ajuns, ca argument, un singur exemplu. Să ne întoarcem la începuturile relaţiei dintre Cleopatra şi Cezar. Opinia unanimă a istoricilor antici şi moderni este că marele dictator ar fi fost abătut de la drumul drept de către voluptuoasa egipteancă şi ţinut la Alexandria cumva împotriva dorinţei sale ba, mai mult, că ar fi fost prizonier al şiretlicurilor malefice ale acestei sirene orientale. Or, în acea vreme, după cum vom vedea, Cleopatra, „străina care nu ducea niciodată lipsă de romani viteji”, era, de fapt, o tânără în jur de douăzeci şi unu de ani, a cărei moralitate nu poate fi suspectată prin nici o teorie veridică; aceasta în timp ce lunu Cezar, bărbat în puterea vârstei, ştirbise reputaţia atâtor femei, adesea alese din rândul soţiilor şi fiicelor prietenilor săi, încât renumele său de seducător intrase în legendă. Pare de neconceput ca în aceste condiţii să fie acuzată Cleopatra! Desigur, nu vom încerca să o prezentăm pe regina Egiptului ca pe o întruchipare a virtuţilor celor mai înalte. Dar ţinem să i se facă dreptate şi să i se acorde, ca în faţa unui tribunal, premisa de nevinovăţie, convinşi că, astfel, cititorul va putea vedea mai târziu în ea un exemplu de feminitate fără nimic extraordinar. Nu am dori să fim acuzaţi că ne folosim de privilegiul biografului: acela de a-şi justifica eroul, încă o dată, nu se pune problema „apărării” Cleopatrei: vorn relata viaţa sa aşa cum a rezultat din investigaţiile noastre, fără a ocoli aprecierile întemeiate ale altor istorici, dar oferind judecăţii publicului un aspect al cauzelor faptelor sale care, dacă va fi acceptat, îi va spăla amintirea de stigmatul ce o întinează de prea multă vreme şi îi va aşeza reputaţia la acelaşi rang cu aceea a numeroşilor săi contemporani iluştri, dirvtre care niciunul nu a fost în întregime rău sau în întregime bun. Ceea ce se ştie cu oarecare siguranţă despre înfăţişarea sa extraordinară se reduce la atât de puţin încât nici biograful nu doreşte sa îi facă un portret clar. Dar, pe de altă parte, rolul de istoric interzice comerţul cu umbre şi fantome şi se opune ca el să se mărginească să invoce simulacre palide ale celor care au fost cândva realităţi puternice. Cei vii odinioară trebuie să fie înfăţişaţi nu ca spectre vagi, ezitând să iasă din mormânt, ci ca entităţi substanţiale, perceptibile în fiecare detaliu cu ochii minţii. De aceea este nevoit sa le comunice şi altora impresia pe care şi-o formează, chiar dacă nu-i neapărat conformă cu realitatea. Ca suport material, nu dispunem decât de nişte monezi, pe care este gravat profilul reginei, şi un bust, realizat mediocru, păstrat la British Museum. Nu ştim ce culoare aveau ochii sau părul ei, nu putem să afirmăm că ar fi avut pielea de o albeaţă de alabastru, asemenea compatrioţilor săi macedoneni, sau măslinie, precum grecii. Nici frumuseţea ei nu este un fapt dovedit. Singurul lucru pe care îl ştim este că nici o picătură de sânge oriental nu-i curgea prin vene, aşa că i-am atribui chipul greco-macedonean. Ar fi o gravă greşeală să considerăm că avea tenul brun al egiptencelor, ochii unei orientale, plini de somnolenţă, cu pupile de culoare închisă, gene lungi, iar părul negru şi mătăsos. Nu vom îndrăzni să afirmăm că era blondă cu ochi albaştri, deşi acest tip predomina la rasa macedoneană şi era frecvent întâlnit la popoarele orientale mediteraneene, iar dacă am considera-o brunetă, nu am face-o decât pur probabilistic. Trăsăturile chipului Cleopatrei, cu toate că, pe ansamblu, dădeau impresia de o rară fineţe, erau accentuate: nasul acvilin şi proeminent, cu nări viguroase şi distinse, gura fină, cu buze conturate ferm, ochi mari şi potrivit aşezaţi, sprâncene cu linie fină. Ovalul încântător al obrajilor şi al bărbiei îi îndulcea trăsăturile. „Frumuseţea sa, scria Plutarh, nu era în sine fără egal, nici de natură să-i frapeze pe cei aflaţi în apropiere” – şi adaugă că Octavia, soţia lui Antoniu, era mai frumoasă. Dar îi recunoaşte – şi nu a fost dezminţit de-a lungul secolelor – farmecul rar şi puterea de a-tracţie deosebită. „Era strălucitoare când o ascultai şi o vedeai, întăreşte şi Dio Cassius, capabilă să cucerească până şi inimile cele mai refractare la dragoste, până şi pe cei pe care vârsta îi răcise.” Se crede că era mică de statură: obligată, în împrejurări asupra cărora vom reveni, să pătrundă nevăzută în propriul palat, a făcut-o, înfăşurată în pleduri purtate pe umeri de unul dintre servitori, de unde putem deduce ca nu avea o greutate prea mare. Bustul de la British Mu-seum da, de altfel, impresia că ar fi fost executat după modelul unei femei zvelte, iar Plutarh sugerează faptul că tocmai această delicateţe a făpturii îi dădea puterea de seducţie. Ne-o imaginăm: mică şi graţioasă, nu foarte slabă, cu forme suave, cu pielea alba, cu ochii şi părul negru, frumoasă, desigur, dar nu de o frumuseţe desăvârşită. Se spune că modulaţiile vocii ei, întotdeauna acaparatoare şi convingătoare, i-ar fi fost arma principală.