Cărți istorie

Miron Costin este o personalitate de tip enciclopedic, unul dintre primii reprezentanţi ai umanismului românesc, eminent om politic şi de stat (mare vornic), scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului, prozator. A trăit şi a învăţat până la 20 de ani în Polonia. A avut o viaţă scurtă, curmată tragic la 58 de ani, prin decapitare.           Miron Costin şi-a început activitatea de scriitor prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent pe atunci.           Cele mai importante lucrări ale sale sunt: "Viaţa lumii" (poem filosofic), "Letopiseţul Tării Moldovei", "De neamul moldovenilor".           "Viaţa lumii" este un poem filosofic de inspiraţie religioasă, prezentând tema sortii alunecoase (fortuna labilis), comparând viaţa cu o "aţă subţire". Poemul a fost scris din ambiţia de a demonstra că limba română era suficient de maturizată pentru a exprima concepte filosofice în versuri. Tema aleasă este deşertăciunea vieţii lumeşti. Cum va face mai târziu Eminescu în "Scrisoarea I", Miron Costin şi-a imaginat surparea inevitabilă a lumii întregi, fiind cuprins de un pesimism fără leac: "Cerul, Soarele, Luna vor pieri.           Nu-i nimic care să stea în veaci.           Toate treace lumea, Toate-s nestătătoare, toate-s spuma".           Concluzia la care ajunge poetul este aceea că omul trebuie să aibă o anumită conduită. Având în vedere că existenta este scurtă, omul trebuie să se ilustreze prin fapte bune, pentru că binele este telul suprem al vieţii.           Tema poemului este trecerea timpului şi a soartei schimbătoare.           "Letopiseţul Tării Moldovei" al lui Miron Costin continuă pe cel al lui Grigore Ureche, de la Aron Vodă până la Dabija Vodă (1661).           Miron Costin păstrează scopul educativ al cronicii. El scrie: "să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească". Ca şi predecesorul său are darul povestirii, personajele acţionând asemeni ersonajelor de roman istoric.           Continuator al cronicii luii Grigore Ureche, Miron Costin dovedeşte prin cronica sa reale virtuţi scriitoriceşti. El este un memorialist atent asupra vieţii şi asupra psihologiei umane, cronica lui fiind învăluită într-o tonalitate meditativă.           Despre Tomsa-Vodă aflăm că omora la întâmplare. Odată boierii l-ar fi rugat să ierte un diac (funcţionar), care era foarte priceput în a scrie scrisori. Dar Domnul ar fi zis: "Ha, ha,ha, mai cărturar decât diavolul nu este!". Ca să taie cât mai repede pe cei bănuiţi îşi tocmise un gâde, care-şi permitea să glumească cu Domnul care-l recompensa: "S-au îngrăşat, Doamne, berbecii, buni sunt de-njunghiat". Stefan-Vodă râde la aceste cuvinte şi dă bani ţiganului. Boierii vor complota, dar vor fi descoperiţi şi daţi pe seama ţiganului. În fine, Tomsa va fi alungat şi va fi instalat pe tron un copil: Alexandru Movilă. În realitate domnea mama sa, Elisabeta, o femeie avidă de putere.           Turcii, iritaţi de această situaţie, îl trimit în tară pe Schindir-Pasa să-l înscăuneze pe Radu Mihnea. Acesta, fiind cavaler, dă de ştire Doamnei Elisabeta să plece. Doamna nu ascultă şi turcul se va răzbuna. Păţania Doamnei este un mic subiect de dramă tragi-comică.           În alte pagini epice vii sunt descrise: uciderea lui Batiste Veveli, a doua domnie a lui Miron Barnovschi, doar de trei luni; întâmplări despre logofătul Gheorghe Stefan, rival viclean al domnului Vasile Lupu, căderea acestuia, domnia lui Stefănită Lupu zis Papură-Vodă, şi sfârşitul lui; revolta pusă la cale de vornicul Vasile Lupu, viteazul domn, pentru înlăturarea de la domnie a lui Alexandru Ilies.           Influenta limbii vorbite e mică în opera lui Miron Costin, el fiind un cronicar cult. Întâlnim totuşi câteva expresii şi proverbe populare care amintesc de cele din zilele noastre: "Nu sunt în toate zilele Pastile"; "că acela care se îneacă se apucă de sabie cu mâna goală".           "De neamul moldovenilor, din ce tară au ieşit strămoşii lor" este o lucrare cu caracter polemic, în care autorul urmăreşte să dovedească originea română şi unitatea poporului nostru, latinitatea limbii române, aducând argumente lingvistice, arheologice, etnografice, folclorice.           Miron Costin combate toate denaturările introduse în cronica lui Ureche. Învăţatul umanist urmăreşte să suplinească lipsa unor date despre cucerirea Daciei, formarea poporului român, date de care nu a dispus Ureche. El este conştient de importanta celor scrie şi consideră obiectivitatea drept o condiţie de bază a fiecărui istoric: "Eu voi da seamă de ale mele câte scriu". Lucrarea este îndreptată împotriva "ocărilor" şi "basnelor" celor care au făcut "adăosături" cronicii lui Ureche. Aflăm din cronica lui Miron Costin că Train era de neamul lui "spaniol". Conicarul combate adăugirile din letopiseţul lui Ureche cu privire la originea românilor. Apelând la criteriul logic, la cronologie, el arată că între Traian şi Laslo Craiul ar fi o distantă de 600 de ani. Tot aici el scrie că nu s-ar fi putut dezvolta o naţie numai din tâlhari. Ajungând la felul în care se tundeau moldovenii, Costin găseşte un prilej de a combate falsurile. Pornind de la un istoric latin – Topeltin – arată că latinii obişnuiau să-şi taie părul la tâmple şi la ceafă, să arate mai tineri, să fie cu capul mai "slobod". Moldovenii moştenesc tunsoarea romană. Ei nu păstrează semnul tâlharilor.           Miron Costin e conştient de originea comună, romană, a tuturor locuitorilor Daciei de odinioară.           Poate că nicăieri nu iese în evidentă personalitatea lui Miron Costin ca în "Predoslovia" la "De neamul moldovenilor", mărturisire dramatică a unui cărturar patriot, care n-a putut suporta "ocările" aduse acestui popor de o seamă de scriitori.           Indignarea lui se îndreaptă împotriva unor copişti ai cronicii lui Ureche, Mai ales împotriva lui Simion Dascălul, "om de multă neştiinţă şi minte putină", care afirmase că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma exilaţi pe teritoriul Daciei. "A scrie ocară vecinică unui neam, spune cronicarul, nici este sagă, că scrisoarea este un lucru vecinicu". Cel care scrie trebuie să răspundă în fata viitorului. Miron Costin este conştient de faptul că scrisul este un act de responsabilitate istorică. Miron Costin închină etnogenezei noastre, coloana vertebrală a istoriei româneşti, o carte polemică: "De neamul moldovenilor", a cărei "Predoslovie", prin ideile afirmate, dezvăluie în autor un patriot înflăcărat şi un umanist de prestigiu. Cronicarul are un adevărat cult pentru adevăr, este interesat de recuperarea istoriei şi conservarea ei ("să nu se uite lucrurile şi cursul tării").           DE NEAMUL MOLDOVENILOR de Miron Costin.           Lucrarea,De neamul moldovenilor…” de Miron Costin are un caracter polemic fiind scrisa pentru a combate o serie de falsităţi şi de adăugiri fara sens din cronica lui Grigore Ureche.           De toate acestea profitaseră mai ales străinii deoarece cronica respectiva nu fusese tipărită şi circulase în copii datorate unor oameni mai mult sau mai putin pregătiţi dar care nu înţeleseseră scopul lucrării lui Grigore Ureche. Dintre copişti şi interpolatori,cel mai necinstit a fost Simion Dascălul alături de Misail Călugărul şi Axinte Uricariu.           Simion Dascălul,fiind,om de multa neştiinţă şi putina carte „,a introdus în cronica,pe lângă o serie de fapte neesenţiale şi o legenda găsită într-o carte bulgărească,legenda falsa despre originea romanilor.           Neînţelegând scopul educativ al cronicii lui Grigore Ureche copiştii au ţinut sa adauge pe alocuri o serie de fapte neesenţiale şi necontrolate în privinţa netemeiniciei scrise acolo.           Abia în zilele noastre istoricii şi lingviştii au putut sa separe adevărata cronica a lui B. Ureche de toate acele adugiri. A ajutat şi faptul ca respectivii au ţinut sa sublinieze ceea ce au adăugat.           Legenda despre originea romanilor a fost găsită, după cat se pare, într-o cronica bulgărească.           În PREDOSLOVIE, Miron Costin subliniază cat de greu i-a fost sa se hotărască la scrierea acestei lucrări deoarece faptele respective erau cuprinse tocmai într-o perioada atât de putin cunoscuta despre care avem puţine izvoare temeinice.           „De la prima descălecare”–cucerirea Daciei de către romani în timpul lui Traian,colonizarea ei pana la întemeierea Moldovei după legenda (1359)           El regreta ca Gr. Ureche şi-a început cronica de la a doua descălecare, adică a lăsat o perioada de o mie şi ceva de ani nescrisa de cronica.           Apreciază faptul ca bătrânul Gr. Ureche-vornicul a scris cronica sa, iar el vine acum sa astupe acest gol care a permis fel de fel de scorniri adică de „basne”.           Potrivit acelei legende mincinoase moldovenii s-ar trage din „tâlharii Romei” pe care Traian i-a eliberat pentru a-i da ajutor la cererea lui Laslo Craiul ca sa lupte cu tătarii.           Miron Costin procedează ca un istoric arătând ca nu e lucru „de saga” sa scrie lucruri mincinoase cu privire la originea unui popor. Este conştient de rolul pe care trebuie sa în joace cuvântul scris şi istoria.           Cronicarul combate cele scrise de S. Dascălul, recurgând nu numai la documente dar şi la criteriul logic.           Arata ca intre împăratul Traian şi Laslo Craiul este o nepotrivire cronologica demna de luat în seama de vreme ce exista o diferenţă de 600 de ani.           Împăratul Traian al Romei a cucerit Dacia la începutul secolului II e.n. iar ungurii s-au aşezat în secolul VIII.           Laslo Craiul ar fi cerut ajutor după anul 1000 când a început navala tătarilor.           Din punct de vedere logic chiar daca ar fi vrut să-l ajute nu ar fi putut.           Tot logic, nu s-ar fi putut alcătui o oaste numai din tâlhari, deoarece nimeni nu ar fi avut curajul să-i înarmeze.           Asa cum aprecia G. Călinescu,M. Costin,observa sistematic,compune şi ceea ce iese de sub pana lui…este rodul unei arte”.           Având în vedere ca dezbate o problema foarte importanta aceea a demonstrării latinităţii limbii şi poporului roman şi a înlăturării calomniilor venite din partea unui om cu minte putina-S. Dascălul.           În lucrarea sa,De neamul moldovenilor”scriitorul căuta de la bun început silueta demna, intelectuala, tonul sobru dar la nevoie incisiv, tăios. Deasemeni, cititorul este impresionat de vibraţia emotiva zvorata din patriotism, dar care este acoperita de o expunere ce căuta sa convingă prin justeţea şi obiectivitatea argumentelor.           Din primele fraze scriitorul convinge asupra unităţii şi latinităţii poporului roman:”începutul tarilor acestora şi neamul moldovenesc şi câţi sunt în tarile ungureşti cu acest nume-romani-şi pana astăzi de unde suntem şi de ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste parti de pământ de la Ram se trag”.           Scriitorul mărturiseşte ca i-a fost greu, adică a stat în cumpănă înainte de a începe aceasta lucrare, deoarece trecuseră multe veacuri de la descălecatul dintâi, iar faptele erau putin cunoscute şi consemnate de cronici.           Cu toate acestea, „biruit-a gândul” sa înceapă aceasta lucrare, desi având în vedere secolele care se scurseseră de la cucerirea Daciei se sparie gândul”;deoarece inima scriitorului era îndurerată de toate scornirile acelea urate şi defăimătoare cu privire la originea neamului romanesc:a lasă iarăşi nescris cu mare ocara înfundat neamul acesta de o seama de scriitori iaste inimii durere”.           Observam ca fraza,cu tot rafinamentul ei,conţine expresii populare care se transforma în adevărate imagini poetice prin intermediul personificării unor noţiuni abstracte:sufletul sta la cumpănă,gândul se sparie,iaste inimii durere”.           Apare şi întrebarea retorica folosita pentru a imprima o anumită vivacitate şi diversitate discursului întărind totodată solemnitetea.           Istoricul presupune un interlocutor care nu ar fi de acord cu cele afirmate de el:Zice-vă neştine,prea târziu este,după sutele de ani,cum se vor putea şti poveştile adevărate de atâtea veacuri? „.           Răspunsul dat de cronicar căuta sa atragă atenţia nu numai cititorului dar şi interlocutorului asupra aspectului intelectual:Lasat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omeneşti,scrisoarea,dintre care,daca va nevoi,omul ceale trecute cu multe vremi de va putea şti şi oblici „.

Andrei Platonov (1899-1951) este unul dintre scriitorii cărora o ideologie culturală agresiv-selectivă le-a lăsat în circulaţie numai o parte din operă, nu cea mai importantă, astfel că timp de câteva decenii posteritatea i-a receptat drept creatori „de pluton”, ocupând un loc de mijloc într-o ierarhie oficializată şi tocmai de aceea nesupusă revizuirilor periodice fireşti. Dintr-o contemporaneitate care 1-a calificat de câteva ori drept „canalie duşmănoasă”, „agent al chiaburimii”, cântăreţ al „proştilor şi smintiţilor”, silindu-1 să-şi ia nenumărate angajamente de revenire „pe linie”, Platonov a trecut după moarte pe lângă „dezgheţul” hruşciovist, rămânând în continuare autorul unei sume de texte, dar nu al unei opere închegate.           De-abia în ultimele două decenii au văzut lumina tiparului mai multe scrieri importante, dintre care se cuvin în primul rând amintite romanele şi nuvelele de mai mare sau mai mică întindere: Cevengur (1926-1930), Groapa de fundaţie (1929-1930), Ca să fie (1931), Marea din adâncuri (1934), Moscova cea fericită (1932-1936), adică nucleul operei, ceea ce era până de curând cunoscut alcătuind, de fapt, periferia acesteia, realizată la un nivel remarcabil, dar numai atât.           Nuvelele din volumul Moscova cea fericită introduc în literatură un nou tip de erou, posesor doar al unui rudiment de biografie şi reflexivitate, şi dau naştere unui nou tip de proză – o proză-neohagiografie, în măsura în care acceptăm că personajele sunt căutători ai adevărului, ai paradisului pierdut.           Pentru realizarea prezentei versiuni s-au folosit ediţiile: Gosudarstvennâi jitel', Izdatel'stvo Sovetski pisatei', Moskva, 1988, şi revista Novâi mir, nr. 9, 1991.           Martorul şi prorocul unui Rai prefăcut în Iad.           Iosif Vissarionovici Stalin, cititorul Leniniada şi Staliniada au reprezentat, poate, cel mai rezistent segment de cultură totalitară, care a avut de la bun început prevăzute în codul ei genetic canonizarea şi mitologizarea Tătucului, Conducătorului, Fuhrerului.           Cea dintâi a fost inaugurată de către Vladimir Maiakovski cu poemul său Vladimir Ilici Lenin (după care s-a rostogolit o avalanşă de ode dedicate marelui Lenin-conducător, clarvăzător şi nemuritor) şi de amintirile lui Gorki (urmate de numeroase memorii despre Lenin-omul, cel mai uman şi mai simplu). în biografia lui Stalin, verificată de însuşi eroul său, pasajul care definea reîncarnarea lui Lenin în noul lider al partidului: „Stalin este Lenin de astăzi” a fost modificat de însuşi „părintele popoarelor” astfel: „Stalin este continuatorul demn al lui Lenin sau, aşa cum se vorbeşte în rândurile partidului nostru, Stalin este Lenin de astăzi”. în consecinţă, Staliniada şi-a însuşit toate atributele lui Lenin deja codificate cultural, adăugându-le altele noi. Ca să simplific, voi face apel la o lucrare care scoate în evidenţă un întreg complex de componente normative ale imaginii lui Stalin: 1) Stalin – marele revoluţionar; 2) Stalin -Lenin de astăzi; 3) Stalin – marele om de stat, conducător şi învăţător; 4) Stalin – marele comandant de oşti; 5) Stalin – înţeleptul gospodar al ţării, părintele poporului său. De regulă, în fiecare caz concret (opere literare, pictură, sculptură, teatru, film), arta selecta una^ dintre aceste faţete care alcătuiau Portretul1.           Îmbălsămarea cadavrului lui Lenin şi expunerea lui în Mausoleu este, într-un fel, echivalentă simbolic cu mumificarea lui Stalin în artă, realizată în timpul vieţii „subiectului”, evident din voinţa acestuia. Cu alte cuvinte, asimptota Omul şi Istoria este o etapă depăşită, Stalin este însăşi personificarea Istoriei. Cea mai mare contribuţie a avut-o, desigur, cinematografia, prin impactul ei direct şi aproape total asupra receptării, dar şi celelalte arte şi-au atins limitele superioare în acest proces de mitologizare totală. Ceea ce nu se prea ştie la noi este că Stalin s-a implicat activ în procesul propriei mitologizări, implicarea lui având uneori consecinţe cruciale în destinele creatorilor. In cele ce urmează, mă voi referi la un singur exemplu, acela al lui Andrei Platonov.           Pe la sfârşitul anilor '70, cumpăram de la un anticariat cu 4 lei (preţul de librărie fusese de 8,75 lei) o carte2, pe a cărei copertă a patra era o prezentare laconică: „Numele prozatorului Andrei Platonov (1899-1951) este necunoscut cititorilor noştri, de altfel el n-a fost în genere prea răspândit în cercurile largi de cititori. Remarcat de Gorki, Platonov s-a afirmat cu multă strălucire ca nuvelist în anii de debut, apărând în contextul prozei sovietice din primele decenii ca un scriitor original, angajat să caute drumuri noi în literatură, ca o individualitate puternică atât în preocupările sale literare, cât şi în poziţiile estetice pe care le-a promovat”. Cred că în acelaşi an o prietenă mi-a dăruit altă carte3 a aceluiaşi autor – şi la aceste două volume s-au limitat un timp lecturile mele din Andrei           1. M. Cegodaeva, Orbirea, Sovetskaia kultura, 29 iunie 1989 (în limba rusă).           2. Andrei Platonov, Fro. Nuvele şi povestiri. în româneşte de Constantin Streia şi Tatiana Berindei, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968.           3. Andrei Platonov, Măreţia inimilor simple, Moscova, 1976 (în limba rusă).           Platonov, pe care aveam să-1 redescopăr mult mai târziu cu o operă mult mai întinsă şi mai valoroasă, în cadrul căreia ceea ce citisem eu nu era decât o periferie, ce-i drept strălucitoare, dar o periferie.           Aproape tot ce se spunea în prezentarea la prima apariţie editorială românească era inexact sau doar parţial exact. Aflat în permanent conflict cu mediul literar al vremii sale (deci şi cu Gorki, care „1-a remarcat”, dar pentru a-1 împiedica să publice), luat la „refec” de critică la sugestia personală a lui Stalin, Andrei Platonov a lăsat o fascinantă operă de sertar, din care, între copertele acestei cărţi, se adaugă patru scrieri importante, în măsură să „contextualizeze” şi să pună mai bine în valoare romanul care 1-a readus în atenţia cititorului român1.           Prefaţând romanul Cevengur, Ion lanoşi scrie, la noi, unul dintre primele studii cu adevărat în cunoştinţă de cauză, în care inserează o opinie curentă, dar neverificată de către cei care se ocupau de opera lui Platonov: „Un cuvânt infamant, unul singur, notat de Stalin pe marginea textului (nuvelei Ca să fie – n.n.) înteţeşte valul de atacuri nimicitoare la adresa scriitorului. Fadeev, care citise povestirea în manuscris şi o apreciase, o demască acum în articolul Despre o cronică chiaburească”2.           În textul lui Ion lanoşi se pomeneşte despre înte-ţirea atacurilor, deoarece acestea fuseseră declanşate ceva mai devreme, la apariţia povestirii Makar cel cuprins de îndoială (1929). în acest caz, s-ar putea să fi fost vorba despre un singur cuvânt, după cum rezultă din mărturiile a doi contemporani. Leopold Averbah, într-un articol zdrobitor, scrie, plin de mânie proletară: „Povestirea lui Platonov este reflectarea ideologică a elementelor burgheze care se împotrivesc. în ea există ambiguitate. Dar timpul nostru nu suferă           1. Andrei Platonov, Cevengur. Traducere de George Bălăiţă şi Janina lanoşi. Cu o prefaţă de Ion lanoşi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990.           2. Ion lanoşi, Călătorie cu inima deschisă, în Andrei Platonov, Cevengur, ed. cit., p. 14.           ambiguitatea„; Aleksandr Fadeev, în afara articolului amintit de Ion Ianoşi, spune într-o scrisoare: „Sunt căutat la RAPP [.], mă caută redacţiile mele (în revista Okteabr am lăsat recent să-mi scape la tipar povestirea ideologic ambiguă a lui A. Platonov, Makar cel cuprins de îndoială, pentru care, pe bună dreptate, Stalin m-a scuturat zdravăn – povestirea este anarhistă”1.           Imprecaţia lui Stalin va fi fost aceea de „ambiguitate”; un cuvânt aproape neutru, dacă, vorba lui Averbah, momentul istoric n-ar fi fost atât de intolerant cu ambiguităţile. însă în privinţa nuvelei Ca să fie, lucrurile stau cu totul altfel. în legătură cu ea, s-a făcut mare risipă de cuvinte şi de. cenzură.           În anul 2000, Vladimir Goncearov şi Vladimir Nehotin au publicat, într-un volum jubiliar, un set de texte cu titlul Andrei Platonov în documentele OGPU-NKVD-NKGB. 1930-1945. De aici, aflăm că, la 10 decembrie 1930, un redactor al OGHIZ (Editura Reunită de Stat) informează Departamentul secret al poliţiei politice în legătură cu manuscrisul nuvelei Ca să fie. Traduc câteva pasaje semnificative: „S-a discutat această scriere într-o şedinţă de lucru a colegiului de redacţie; a provocat opinii foarte tăioase. Totuşi, ţinând cont de acordul autorului cu orice modificare şi declaraţia că multe aspecte ale acestei nuvele le consideră şi el acum ca fiind greşite, s-a hotărât ca în cazul în care modificările se vor dovedi satisfăcătoare, manuscrisul să fie acceptat pentru tipar. S-a alcătuit o comisie [.] pentru a lucra cu Platonov. La început, prima discuţie a fost foarte dificilă, deoarece Platonov se simte în general jignit şi lezat. Spune: „nu-s împotriva educaţiei, dar la noi educaţia se face în aşa fel, încât se retează capete”. Peste o jumătate de oră, discuţia a devenit mai uşoară, s-au lămurit multe lucruri şi s-a stabilit ce trebuie modificat. Dar           1. Cf. V. A. Cealmaev, „Perfecţiunea „involuntară„ şi veşnică a lui Andrei Platonov”, în voi.: Andrei Platonov, Locuitorul statal, Moscova, 1988, pp. 22-23; RAPP -abreviere: Asociaţia Rusă a Scriitorilor Proletari.

Istoria României nu putea fi ocolita de maşinaţiuni de culise şi de intrigi cu substrat politic, religios sau economic. Conspiraţiile, mişcările şi tratatele politice discutabile au fost parte integranta a istoriei noastre naţionale, la fel ca în oricare alt colt de lume. Chiar daca în vechime erau numite hiclenii, comploturi, tăinuiri, sfătuiri sau uneltiri, aceste modalităţi ascunse de influenţare a mersului firesc al istoriei, nu se deosebeau în esenţă de conspiraţiile moderne care fac sa curgă râuri de cerneala.           10. Enigmele Tezaurului de la Pietroasa.           Tezaurul de la Pietroasa consta probabil în cea mai mare şi mai valoroasa comoara descoperita în ultimele secole pe teritoriul României. Faimoasa „Cloşca cu puii de aur” este, de fapt, cel mai preţios artefact din cadrul acestei comori. In primăvara anului 1837, constructorii palatului Episcopal din Buzău solicita ţăranilor din comuna Pietroasa sa extragă o cantitate sporita de calcar necesar ridicării edificiului. Într-o dimintata de sfârşit de aprilie, Ion Lemnaru şi socrul sau, Stan Avram, descoperă faimoasa comoara compusa la randu-i din vase de ornament, bijuterii, podoabe şi obiecte de cult ceremonial de origine gotica. Cei doi săteni erau conştienţi ca descoperiseră o comoara, dar habar nu aveau de valoare sa, după cum a dovedit Ion Lemnaru care a vândut un lant şi o fibula de aur unui nepot de arendaş, pentru doar 30 de parale şi o sticla de ţuică. Comoara a rămas ascunsa în gospodăria celor doi pana pe data de 11 ianuarie 1838, când în urma unui cutremur, Ion Lemnaru a fost somat de autorităţi să-şi dărâme casa puternic avariata. Din acest moment începe o adevărat epopee cu rezonante europene pentru străvechea comoara de la Pietroasele. Cei doi ţărani sunt păcăliţi de către Anastase Tarba, un antreprenor veros care le cumpăra întreaga comoara. Sătenii se lauda în gura mare de isprava făcute, autorităţile şi agia afla şi intervin pe fir. Ancheta a fost supravegheata de nimeni alţii decât Mihalache Ghica şi Petrache Poenaru. Comoara este recuperata în mare parte, pentru ca, în anul 1875, sa fie furata din incinta Universităţii Bucureşti. Tezaurul este din nou recuperat, pentru ca în timpul incendiului din anul 1884 sa fie aproape de distrugere. Totul a culminat odată cu călătoria şi expunerea tezaurului la Paris, la Luvru, cu ocazia celei de-a doua Expoziţii Universale din anul 1900. Gurile rele afirma ca tezaurul expus la Muzeul de Istorie al României nu este decât o copie care s-ar fi putut efectua în cadrul călătoriei sale în afara granitelor tarii. Argumentul lor este acela ca în cadrul expoziţiei de la Roma din anul 1911, nu ar fi fost expus originalul, ci o copie galvano-plastica realizata de restauratorul Paul Telge.           9. Conspiraţia din spatele abdicariii lui A. I. Cuza.           Abdicarea domnitorului Alexandru Ion Cuza reprezintă un subiect insuficient cunoscut majorităţii romanilor, un subiect tratat incomplet în manualele şcolare şi ignorat pe nedrept de istorici. Epoca domniei lui Cuza este caracterizata prin trecerea brusca de la orânduirea preponderant feudala a societăţii româneşti către o alta structura social-istorica, caracterizata prin modernism şi dezvoltarea industriei. Asistat de către consilierul sau, Mihail Kogălniceanu, Cuza a iniţiat o serie de reforme care au dat un nou început societăţii romane din acele timpuri. Prima sa măsura din anul 1863 a vizat confiscarea moşiilor deţinute de mănăstiri. Pentru a săvârşi aceasta hotărâre controversata, domnitorul Cuza a avut nevoie de tot sprijinul pe care putea să-l ofere Parlamentul. Un an mai târziu, Alexandru Ioan Cuza purcede la dezrobirea ţăranilor de sub influenta hotărâtoare a boierimii, precum şi la impropietarirea marilor mase de ţărani agricultori. Principalele sale reforme au avut un mare impact în străinătate şi au dus la intensificarea activităţilor diplomatice ale României. Adopta primul Cod Civil şi Cod Penal din tarile romane, inspirate după Codul Napoleonian. A fondat Universitatea din Bucureşti şi cea din Iaşi şi a modernizat Armata Romana. Datorita acestor masuri neagreate de cler, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, datorita conspiraţiilor şi intrigilor arhimandritului Nylos din Constantinopol, acţiunile acestuia fiind dejucate de către agenţii romani. S-a stabilit, astfel, un grup de complotişti compus din reprezentanţii clerului grec şi Henry Bulwer, ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol. Acestora s-au alăturat imediat moşierilor liberali care considerau ca domnitorul Cuza nu le mai reprezenta interesele. Totul a culminat cu o lovitura de stat, în care domnitorul a fost forţat, sub amenitarea armei, sa abdice de către aşa-numita Monstruasa Coaliţie, o asociere politica de moment dintre conservatori şi liberali. La ora 4 dimineaţa, pe data de 22 februarie 1866, un grup de conspiraţionişti înarmaţi l-a forţat pe Cuza sa abdice după care l-a condus pana la granita. Domnul Unirii a murit în exil.           8. Nicolae Titulescu – Victima conspiraţiilor naziste?           Considerat cel mai bun diplomat roman din perioada interbelica, Nicolae Titulescu este creditat de o parte a istoricilor drept victima unei adevărate conspiraţii politice ai carei autori ar fi fost cercurile care guvernau Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini. Pentru a-şi atinge scopurile, diplomaţia fascista nu s-a dat în laturi de la folosirea pe scara larga a asasinatelor politice. In aceasta direcţie, cancelaria de la Berlin întocmise deja o adevărată „Lista Neagra” pe care figurau nume importante ale politicii europene interbelice precum Engelbert Dolfuss, Alexandru I Karagheroghevici – regele Iugoslaviei, Eduard Benes, Albert I – regele Belgiei, Louis Barhou, Armand Călinescu, I. G. Duca, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu. Acesta din urma a fost în mai multe rânduri Ministru de Externe al României şi delegat permanent al statului roman la Liga Naţiunilor de la Geneva. Întreaga sa activitate s-a bazat pe problemele majore ale politicii externe a României. Învinuit de apartenenta la Francmasonerie, dar şi la ideile de stânga, Titulescu a rămas toată viaţa un patriot convins. O prima încercare de asasinat a avut loc în anul 1934, în apropiere de Zagreb, în momentul în care o bomba a explodat pe calea ferata la câteva secunde după ce trecuse un tren în care se afla Titulescu alături de alti diplomaţi. O alta încercare nereuşită a avut loc în anul 1936, la Paris. Serviciile şi agenţiile secrete naziste nu se lăsă, astfel încât Titulescu ajunge sa fie demis, urmărit, suspectat şi anihilat politic din ordinul expres al regelui Carol al II-lea. Exilat în Elveţia, apoi în Franţa de către rege, Nicolae Titulescu a continuat propagarea ideilor sale printr-o serie de articole şi conferinţe cu tematica social-pacifista. Pe data de 17 martie 1941, Titulescu moare brusc, analiza sângelui sau demonstrând ca a fost vorba de un asasinat prin otrăvire. In octombrie 1944, ziarul Fapta publica un articol în care denunţa otrăvirea lui Titulescu de către Franco Trandafino, un presupus agent Gestapo.           7. Manuc Bei – Primul spion din Valahia?           Cel mai cunoscut han al Bucureştilor a fost reşedinţa unui personaj pe cat de putin cunoscut, pe atât de misterios. Este vorba de Manuc Bei, un negustor şi hangiu armean născut în oraşul Rusciuk, pe malul bulgăresc al Dunării. In urma activităţilor sale cu caracter comercial, ajunge bogat în scurt timp. Iniţial negustor de grâne, Manuc a fost considerat de către contemporanii sai, drept cel mai bogat şi influent om din Balcanii acelei perioade. Urca repede treptele puterii, astfel încât ajunge uşor în slujba vizirului Mustafa Alemdar, pasa peste Bairaktar. Iniţial, Manuc intenţiona sa ocupe tronul Valahiei, dar planurile sale sunt zădărnicite de căderea protectorului sau. Deschide un han celebru în Bucureşti care-i poarta şi astăzi numele. Devine creditorul principal al domnitorului fanariot Constantin Ipsilanti, pe care-l sponsorizează cu suma de 160.000 de taleri. In timpul războiului Ruso-Turc din anii 1806-1812, Manuc este mediatorul dintre Armata Imperiala Rusa şi o garnizoana rebela din Giurgiu. In acelaşi timp, Manuc Bei se lansează într-un adevărat rol de agent dublu, acceptând misiunea Înaltei Porţi, în care trebuia sa trateze cu ruşii încheierea păcii în termeni propice pentru puterea otomana. Pacea dintre ruşi şi turci semnata la Bucureşti în luna mai 1812, prevedea insa cedarea unor teritorii ruşilor, fapt ce a provocat furie la Istanbul. Manuc Bei este învinovăţit făţiş de către turci, fiind nevoit sa fuga în Basarabia pentru a-şi salva viaţa. In anul 1817, Manuc moare într-un accident de călărie şi este îngropat la Biserica Armeneasca din Chişinău.           6. Conspiraţia din spatele asasinării lui Barbu Catargiu.           Barbu Catargiu a fost, fara îndoială, una dintre cele mai ilustre figure ale politicii româneşti din secolul al XIX-lea. Jurnalist şi politician roman de succes, Catargiu a ocupat funcţia de prim-ministru al României pana pe data de 20 iunie 1862, când a fost asasinat. Acest politician conservator a fost, de fapt, primul prim-ministru al statului roman, patriot desăvârşit, demn urmaş al unei vechi familii boiereşti, al cărui motto după care se călăuzea era „Totul pentru Tara, nimic pentru noi”. A fost un exigent bărbat de stat, care a servit drept model pentru tinerii sai adversari liberali din acea perioada, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu. Datorita calităţilor sale, a fost numit iniţial Ministru al Finanţelor de către Alexandru Ioan Cuza. A făptuit o serie de reforme revoluţionare, astfel încât istoricii il considera şi astăzi drept cel mai european om politic al epocii sale. A interzis totuşi adunările publice, inclusiv adunarea de comemorare a Revoluţiei de la 1848, fapt care i-a adus animozităţi. Personalitatea sa cu convingeri puternice i-a făcut pe adversarii sai din ambele tabere politice sa se unească în „Monstruoasa Coaliţie” care apoi l-a mazilit pe Cuza. Radicalii liberali şi ultraconservatori au decis se pare, asasinarea premierului Barbu Catargiu. Ultimul sau cuvânt politic a fost: „Pacea, domnilor, pacea şi odihna sunt scăparea tarii, şi voi prefera moartea mai înainte de a calca sau a lăsa sa se calce vreuna din instituţiile tarii”. Pe data de 20 iunie 1862, pe când părăsea clădirea Parlamentului din Bucureşti şi se afla în trăsură alături de Prefectul Capitalei, Principele Nicolae Bibescu, Barbu Catargiu a fost asasinat prin împuşcare. Desi nu a putut fi dovedit vinovat niciodată, asasinul sau prezumtiv se pare ca a fost Gheorghe Bogaţi. Moartea lui Barbu Catargiu a fost cu adevărat o crima politica perfecta.

CUPRINS Prefaţă Lista abrevierilor din text Cuvânt înainte Capitolul I – Scurtă incursiune în istoria instituţiei ataşaturii militare române 1. Până în anul 1944 2. După anul 1948 Capitolul II – Aşa am început ... 1. „Dă-I, domnule, la trupe!" 2. Dilema generalului Pletos 3. „Ofiţer de perspectivă" 4. Surpriza lui Pafencu Capitolul III – Pe meleaguri clujene 1. O decizie greoaie 2. Cu un singur gând 3. „Astral 78" 4. O trădare ce a zguduit România Capitolul IV-O misiune dificilă 1. „Cu faţa la producţie" 2. Răzbunarea lui Prăgoi 3. Necazurile începutului 4. Aberaţiile unui sistem politic Capitolul V-Din „secretele" muncii informative 1. Să cunoaştem „Cetatea eternă" 2. Câte ceva din viaţa de „diplomat militar" 3. Informaţiile nu cădeau din cer u Capitolul VI-Şi totuşi „tranşeele războiului invizibil" au existat 1. „Cavalerismul unui agent" 2. „Racolarea" şi etica profesională 3. „Consilier la preşedinţia Italiei" Capitolul VII – Vicisitudinile istoriei 1. E bine de ştiut 2. Reflecţii asupra ultimului deceniu al Războiului rece 3. Tratatul C.F.E. şi dezarmarea României Capitolul VIII – încheierea misiunii şi întoarcerea în ţară 1. O tragedie ce putea fi evitată 2. Reîntoarcerea în ţară 3. Şef al contraspionajului militar 4. În confruntarea cu adversarul 5. Democratizarea sau sindicalizarea armatei? 6. „Invitaţie la odihnă" În loc de încheiere Anexe Balada transportului cu avionul „Astral 78" Fotografii document PREFAŢA 9   Cartea de faţă se prezintă singură prin semnatarul ei, prin titlul semnificativ şi prin conţinutul captivant nu numai al stilului în care este scrisă, ci şi al faptelor evocate de autor ca participant activ la îndeplinirea mai multor misiuni de importanţă majoră pentru instituţia pe care a servit-o cu dragoste şi profesionalism, Armata României. Distinsul general de divizie Victor Negulescu s-a născut la 16 mai 1934 în frumoasa comună de moşneni de la poalele Leaotei, Runcu-Dâmboviţa, într-o familie cu mulţi copii şi cu o situaţie materială modestă, înzestrat cu pasiunea de a munci şi persevera, cu un caracter ferm, tânărul runcean va atinge în cariera sa înalte grade militare româneşti, precum şi unele din cele mai prestigioase funcţii ostăşeşti. Şcoala primară, gimnaziul, studiile liceale le-a făcut în sat, Pietroşiţa şi Pucioasa, fiind an de an premiant şi şef de promoţie. I-au plăcut şi l-au interesat ştiinţa şi arta militară, cărora le-a dedicat aproape 44 de ani din viaţa sa. A absolvit Şcoala de ofiţeri de la Sfantu Gheorghe în anul 1955 ca şef de promoţie, cu gradul de locotenent, facându-şi stagiul la o mare unitate militară din Oradea. În acest oraş, de altfel, şi-a cunoscut viitoarea soţie, o demnă şi bună româncă transilvană cu care a întemeiat o familie model. A evoluat de la funcţia de comandant de subunitate la cele de locţiitor al Şefului de Stat Major al T.U., şef al secţiei cercetare la Comandamentul Armatei a IV-a Transilvania şi Statul Major General, apoi mulţi ani ataşat militar aeronautic şi naval al României în Italia. În această funcţie-misiune, a dovedit mult profesionalism şi patriotism îndeplinind cu demnitate sarcinile ce-i reveneau ca reprezentant al ţării noastre în oraşul Columnei. O perioadă îndelungată a îndeplinit funcţia de decan al Corpului ataşaţilor militari externi de la Roma. După evenimentele din 1989, a fost chemat în ţară, dându-i-se sarcina grea de a organiza modern şi în interesul noilor instituţii democratice ale României, Direcţia de contraspionaj a M. Ap. N., organism cu atribuţii de siguranţă naţională. Implicat direct în diverselor probleme ce vizau securitatea şi integritatea statului naţional român, generalul runcean Victor Negulescu, personalitate agreată de unii oameni politici patrioţi, îşi atrage simpatia colaboratorilor şi ofiţerilor Armatei noastre. A îndeplinit cu calificativul excepţional şi această nobilă misiune. În anul 1996, la cererea sa, Victor Negulescu iese la pensie, stabilindu-se în satul natal, unde, în momentele de repaos, ca om care a iubit şi iubeşte cartea, ca bun român, îşi scrie memoriile creionând amintiri ce constituie documente istorice inedite. Este trecut la loc de cinste în rândul marilor personalităţi pe care le-au dat comuna şi judeţul Dâmboviţa ţării noastre. Volumul de faţă, primul dintr-un ciclu al generalului Negulescu, înfăţişează aspecte din activitatea sa, legăturile stabilite cu serviciile secrete ale altor state, atunci când era ataşat în Italia, dar şi unele momente, precizări ale activităţii sale ca şef al Serviciului de Contraspionaj al Armatei. Lucrarea, pentru ineditul ei, prezintă interes deosebit cititorilor care vor descoperi scene, acţiuni interesante, puncte de vedere ce vizează anumite situaţii mai puţin cunoscute de marele public, degajându-se, pe tot parcursul lecturii cărţii, sentimentul patriotic al autorului în ceea ce a făcut, dorinţa de unitate şi integritate a statului român. La început de drum, dorim domnului general Victor Negulescu sănătate şi putere de a termina opera începută prin acest prim volum. prof. Mihai Gabriel Popescu       LISTA ABREVIERILOR A. Armată A.M.G. Academia Militară Generală Av.M. Aviaţia Militară B.A.M. Biroul Ataşatului Militar B.Cc. Batalion Cercetare B.Cc.Ad.Pş. Batalion Cercetare în Adâncime prin Paraşutare B.Cc.Rd. Batalion Cercetare Radio Bg.I.Mo. Brigadă Infanterie Moto C.A. Corp de Armată C.A.D.A. Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei C.A.M.E. Corpul Ataşaţilor Militari Externi (Italia) C.F.A.U. Comandamentul Forţelor Armate Unite C.F.E. Tratatul privind reducerea forţelor convenţionale din Europa C.M.J. Centrul Militar Judeţean C.M.S. Consiliul Militar Superior C.P. Consiliul Politic C.P.S. Consiliul Politic Superior C.S.A.T. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării D.C. Direcţia Cadre D.Cs. Direcţia Contraspionaj D.G.S.P. Direcţia Generală de Securitate a Poporului D.I. Direcţia Informaţii D.I.E. Departamentul de Informaţii Externe D.I.M. Direcţia Informaţii Militare D.Mc. Divizie Mecanizată D.O. Direcţia Operaţii D.P. Direcţia Personal   D.P.S.D. Direcţia de Protecţie şi Siguranţă a Apărării (Franţa)   D.P.S.M. Direcţia de Protecţie şi Siguranţă Militară   D.S.S. Departamentul Securităţii Statului   E.U.R. Expoziţia Universală Roma   F.A. Forţele Armate   G.R.U. Agenţia Sovietică de Informaţii Militare   I.N.F. Forţele Nucleare Intermedii   K.G.B. Comitetul Securităţii Statului   M.Ap.N. Ministerul Apărării Naţionale   M.M. Marina Militară   M.St.M. Marele Stat Major   M.U. Mare Unitate   N.K.V.D. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne   P.C. Punct Comandă   P.C.I. Partidul Comunist Italian   P.I.B. Produsul Intern Brut   R.Mc. Regiment Mecanizat   S.Cc. Secţia cercetare   S.D.I. Iniţiativa de Apărare Strategică   S.H.A.P.E. Statul Major Internaţionale (N.A.T.O.)   S.I.E. Serviciul Informaţii Externe   S.I.O.S. Serviciul Informaţii Operative şi Securitate (Italia)   S.I.S.D.I. Serviciul Informaţii şi Securitate Democratică (Italia)   S.I.S.M.I. Serviciul Informaţii şi Securitate Militară (Italia)   S.M.G. Statul Major General   S.S.I. Serviciul Special (Secret) de Informaţii (România)   T.A.M. Teatru de Acţiuni Militare   T.O. Tehnică Operativă   T.U. Trupe de Uscat   U. Unitate   U.S.S. Oficiul Serviciilor de Securitate (Italia)                 CUVÂNT ÎNAINTE   În procesul de dezvoltare a armatelor moderne, activitatea de culegere de informaţii din domeniul militar, politico-militar şi economico-militar capătă noi dimensiuni, fiind guvernată de legi şi norme riguroase, multe nescrise dar obligatoriu a fi cunoscute şi respectate. Azi, ca şi în trecut, în lume există numeroase structuri informative, denumite generic servicii secrete sau speciale. Ele sunt încadrate cu oameni perfect instruiţi, puternic motivaţi şi conştienţi de obstacolele şi riscurile ce le au de înfruntat în cadrul bătăliilor „războiului invizibil" sau din „umbră" cum este definit, adesea, spionajul. Modul de abordare a activităţii serviciilor secrete este strâns legat de interesele celor angajaţi într-o asemenea analiză, nelipsind, de cele mai multe ori, exagerările şi poziţiile extreme, începând cu cele de încriminare şi punere pe seama lor şi a oamenilor ce le deservesc a tuturor relelor societăţii în care trăim. Este cazul să reamintesc aici numeroasele şi gravele greşeli făcute la noi, după Revoluţia din decembrie 1989, prin desfiinţarea şi apoi culpabilizarea în bloc a structurilor de siguranţă naţională, cu impact catastrofal pe linia posibilităţilor statului de a se apăra împotriva agresiunii informative externe. Obiectiv analizând situaţia, fără a aluneca deci pe panta mistificărilor şi exagerărilor de tot felul, nu putem să nu admitem că în anii '80, deşi cu o evoluţie contradictorie, activitatea serviciilor secrete a influenţat în mod decisiv cursul evenimentelor internaţionale. Un exemplu de netăgăduit în această privinţa îl reprezintă destrămarea imperiului sovietic şi căderea precipitată a regimurilor comuniste din Europa de Est. Aducând în discuţie un subiect, prin natura lui interesant şi chiar considerat de mulţi senzaţional cum este activitatea de culegere de informaţii, cu partea ei ascunsă denumită spionaj, nu putem să nu ne oprim, fie şi în treacăt, la oamenii care se dedică acestei nobile profesii, a idealurilor şi aspiraţiilor acestora. O voi face respingând din start pe acei autori de romane poliţieneşti care prezintă lucrătorii din domeniul informaţiilor ca pe nişte „funcţionari oarecare, plictisiţi sau absenţi" şi care, pentru a-şi primi „salariul sau recompensa meritată", nu fac nici o diferenţă în slujba cui se află. Tendinţa unora de a gândi şi pune astfel problema, poate fi uşor combătută apelând la numeroasele exemple de agenţi care prin eforturi şi privaţiuni îndeplinesc misiuni dificile, de cele mai multe ori rămase pentru todeauna în anonimat. Fără a mitiza pe cei aflaţi în „tranşeele războiului invizibil", transformându-i în superoameni, ar fi nedrept să nu acceptăm că dragostea de neam şi glie şi, în situaţii extreme, spiritul de sacrificiu sunt adevăratele motive ce dau curaj şi forţă muncii lor. Sunt oameni ce aleg liberi şi conştienţi să se angajeze într-o luptă continuă dar invizibilă, de mulţi contestată şi blamată, dar atât de necesară siguranţei şi liniştii tuturor.

Prefaţă Pentru un intelectual, a spera nu înseamnă a avea o influenţă directă asupra mersului lumii, ci ca undeva, cândva, cineva să citească ceea ce a scris el, exact aşa cum a scris. Theodor Adomo     Am purtat întotdeauna în suflet această carte, mai mult decât pe oricare alt proiect la care am lucrat. Prin urmare, îmi este dificil să aranjez într-o ordine semnificativă (cronologică sau după importanţă) toate persoanele, operele şi evenimentele care au dat formă reflecţiei asupra acestui subiect. Din moment ce, scriind, am fost obligată să încalc teritorii pe care le cunosc prea puţin sau chiar deloc, aş putea omite, recunosc, influenţa unor autori importanţi. Acest lucru nu este nicidecum rezultatul unei aroganţe intelectuale, ci provine în primul rând din acele incursiuni sălbatice şi deseori nesistematice într-un spaţiu necunoscut, incursiuni care au fost totuşi întotdeauna pline de curiozitate şi respect pentru realizările altora. Subiectul pe care încerc să-l dezbat este evident ambiţios. El presupune o literatură secundară extraordinar de elaborată, precum şi, pe cât posibil, recurgerea la surse primare. Într-o formă ideală, un astfel de demers ar trebui să constituie activitatea unei echipe interdisciplinare de specialişti şi rezultatul unor lungi perioade de discuţii. Fapt imposibil pentru scopurile practice ale prezentului proiect. Sunt obligată să încep cu una din numeroasele remarci colaterale atât de frecvente în lucrare: sunt conştientă, în mod clar şi dureros, de incapacitatea mea de a produce ceea ce pentru mine reprezintă de multă vreme opera ştiinţifică ideală, o tapiserie complexă, cu un desen captivant şi plin de semnificaţie, executat cu o broderie plină şi bogată în toate detaliile. Din necesitate, voi fi obligată să apelez la peticeli, compoziţii pripite şi un stil eclectic. Sarcina mea principală va fi aceea de a construi un cadru acceptabil şi de a sugera posibile direcţii de dezbatere. Chiar dacă nu va stârni decât disputa, cartea îşi va fi îndeplinit scopul: am convingerea că problema „balcanismului” merită o pleiadă de lucrări. Multe cărţi ştiinţifice americane scrise comme il faut[1] încep cu teoria, se situează, în mod conştient, în punctul de plecare al operei, reuşind astfel să frustreze încă şi mai mult eforturile cititorilor: nu numai că vor fi obligaţi să facă faţă naraţiunii sau argumentării autorului, dar sunt de asemenea sortiţi (cel puţin în mod inconştient) să depisteze în ce măsură contextul teoretic declarat este într-adevăr însuşit, cât de mult reprezintă el doar un indiciu al simpatiilor intelectuale şi loialităţilor politice, cât este vorbărie goală, sindrom al citării. Din fericire, cititorii îşi urmăresc propriile lor strategii. Unii omit în întregime pretenţiile teoretice şi caută ceea ce consideră a fi substanţă temeinică; alţii, dimpotrivă, citesc numai teoria şi tratează restul ca ilustraţie empirică neimportantă. Doar o mână de cititori profesionişti, conştiincioşi şi curajoşi, abordează lucrarea aşa cum este în intertextualitatea sa declarată sau evidentă. Mă conformez doar parţial acestui stil ipocrit (nu sunt prea sigură dacă accentul trebuie să fie pe conformez sau pe ipocrit). Asta nu pentru că n-aş lua în serios teoria: din contră, am faţă de ea un enorm respect. Totuşi, a face o autoanaliză exhaustivă şi onestă a eclecticului „Hotel Kwilu” – ca să împrumut metafora elaborată de Mary Douglas pentru metateorie (grand theory) – necesită o investigaţie complicată şi poate zadarnică. Mă voi limita aici pur şi simplu la recunoaşterea datoriei mele faţă de mulţi teoreticieni de la care am preluat şi aplicat un număr de concepte utile sau care mi-au oferit alinare prin enunţarea limpede şi tratarea magistrală a multor dubii care mă asaltau. Sper că modul în care am folosit aceste concepte şi cel în care ele au influenţat propria mea argumentare le conferă mult mai mult credit decât reiterarea unor idei principale, mai ales că nu am dorit nici să urmez, nici să-mi însuşesc în totalitate gândirea lor. Mă gândesc la: Ernest Gellner, Eric Hobsbawm, Benedict Anderson, Tom Nairn şi întregul schimb fructuos de idei referitor la naţionalism, modernitate şi „inventarea tradiţiei”; opera dedicată fenomenologiei alterităţii stereotipiei; Erving Goffman despre stigmat şi discuţia amplă şi fructuoasă pe care opera lui a suscitat-o printre discipolii săi; Marry Douglas despre orice subiect, pornind de la cultură, trecând prin obiectivitate, scepticism, calomnie şi până la liminalitate; literatura din ce în ce mai amplă dedicată marginalităţii; întreaga strădanie postcolonialistă, cu toată admiraţia ce i se cuvine, dar îndeosebi pentru că m-a obligat să-mi formulez mai inteligibil scepticismul şi dezacordul cu ajutorul oferit de Arif Dirlik şi Aijaz Ahmad; Fredric Jameson despre orientarea lui generală în ceea ce el numeşte „era capitalului multinaţional” şi „cultura americană globală a postmodernismului”; cea mai recentă literatură despre imperiu şi imperialism, de la Richard Koebner şi Helmut Dan Schmidt la Wolfgang J. Mommsen; Pierre Bourdieu despre descriere, prescriere şi reprezentare în general şi, în mod special, despre puterea politică a „atribuirii numelor”; noile scrieri despre taxonomie (categorii, numire, etichetare, similitudine, proiecţie); noţiunea ca „discurs” şi „cunoaştere ca putere”, care au devenit acum atât de puternic înrădăcinate încât ar fi inutil să invoc cadrul mai larg al lui Michel Foucault. Mai presus de toate, mă refer la David Lodge ale cărui Changing Places, Small World şi în special Nice Work au constituit cea mai bună introducere în lumea teoriei critice, în semiotică, metaforă, metonimie, sinecdocă, aporie şi alunecarea perpetuă a semnificatului sub semnificant. Deoarece mă situez în interiorul unui gen atât de bogat şi important cum este cel al „investigării tradiţiei” şi din cauza evidentelor analogii între strădania mea şi „orientalism”, am fost sfătuită încă de la început să evit o aliniere intelectuală directă cu Edward Said, astfel incit să nu duc povara criticii din ce în ce mai mari a ideilor sale. Doresc însă, în bună măsură din pricina înclinaţiei mele spre anarhism, să recunosc, în acest punct, datoria mea intelectuală faţă de Said. Nu aş putea spune că influenţa sa a fost cea mai stimulatoare sau cea mai fructuoasă, dar a fost, fără îndoială, importantă. Cred că m-am distanţat suficient şi am arătat distincţiile de bază (dar şi corespondenţele) în tratarea propriului meu concept privitor la „balcanism” de „orientalismul” lui Said. Ar fi totuşi o lipsă deosebită de onestitate intelectuală să nu recunosc forţa stimulatoare şi inspiraţia datorată gândirii sau emoţiei lui Said. Critica sa plină de pasiune a produs discipoli, dar şi contestatari, ceea ce, până la urmă, se presupune a fi efectul oricărui efort intelectual adevărat. În ultimii ani a apărut un întreg corpus de studii importante referitoare la această regiune, animate de preocupări similare cu ale mele. Unele dintre aceste studii au fost scrise de prieteni, iar eu am profitat din dialogul fructuos cu ei; altele sunt operele colegilor pe care nu i-am întâlnit, dar a căror erudiţie o admir. Am recunoscut la timpul potrivit influenţa lor în textul meu. Este de la sine înţeles că, în final, eu sunt singura responsabilă pentru erorile săvârşite şi pentru omisiuni. A recunoaşte înseamnă şi a mărturisi. Motivele mele în scrierea acestei cărţi au fost complexe şi diverse, dar mărturia aceasta nu este menită să fie o povestioară morală, care să constate pur şi simplu preferinţa occidentală fie pentru imperialism, fie pentru orientalism (deşi s-ar putea argumenta în favoarea fiecărei perspective). Reacţionând împotriva unui stereotip produs în Occident, nu doresc să creez un contrastereotip al Occidentului, să comit eroarea „occidentalismului”. În primul rând, nu cred într-un Occident omogen; de altfel, există diferenţe substanţiale în cadrul şi între diferitele discuţii „occidentale” despre Balcani. În al doilea rând, sunt convinsă că o parte importantă a exegezei occidentale a contribuit semnificativ, crucial chiar, la studiile balcanice. Părtinirea şi ideile preconcepute, chiar şi la cei care încearcă să renunţe la ele, sunt aproape imposibil de evitat, lucru care se aplică atât celor din afară cât şi celor din interior. Într-adevăr, punctul de vedere al celor din afară nu este în mod necesar inferior celui ce provine din interior, iar cel din interior nu este deţinătorul adevărului absolut datorită unei intimităţi existenţiale cu obiectul de studiu, în ultimă instanţă, contează tocmai efortul conştient de a scăpa de aceste părtiniri şi de a căuta modalităţi prin care să se exprime realitatea alterităţii, chiar şi în faţa unui scepticism epistemologic paralizant. Fără importantul corpus de lucrări produs deopotrivă în Vest şi în Est, nu aş fi putut să abordez subiectele din această carte. Ar fi injust faţă de toţi savanţii care au contribuit la formarea gândirii mele dacă i-aş menţiona doar pe câţiva dintre ei, şi îmi este imposibil chiar şi să încep să-i enumăr.   [1] Aşa cum se cuvine (lb. fr).

Un om cu întreite zale şi cu pieptul de aramă Şi decât Nepiun mai mare în măreţul lui trident Spintecă Oceanul falnic ce la luntrea lui se-nhamă Şi din fundurile lumii ne arunc-un continent! POETUL NAUM, 1892 Cu prilejul a 400 de ani de la descoperire PARTEA Intai În dimineaţa zilei de vineri din ajunul Paştilor anului 1481, clopotele Lisabonei umplură văzduhul limpede cu zvonul lor amestecat. Ecourile, răsfirânte de colinele dinspre Răsărit, se întorceau din nou. Asupra cetăţii, asupra râului Tago, cu ţărmurile lui. Acoperite de magazii şi căsuţe de piatră albă, asupra numeroaselor corăbii cu pânze ancorate în port, pieirzându-şi sunetul departe, pe întinderea albastră a Oceanului nesfârşit. — Au luat-o cam devreme cu slujba în vinerea asta a Paştilor… bombăni încruntat tânărul Gristof, aruncându-şi pe umeri mantaua lungă, în gluga căreia atârnau greu câteva bucoavne cu scoarţe de lemn şi încheietori de piele. Se opri în pragul micii locuinţe de la capătul de sus al uliţei, de unde începea costişea repede cu lunca-i de pini. Niţei încurcat zise fratelui mai mic, Bartolomeu, aplecat cu barba tăiată italieneşte asupra unui vas de aramă: — Nu ştiu când mă-ntorc, acasă. Sunt grăbit! Să nu m-aştepti nici cu cina… — Grăbit… Grăbit… bombăni Bartolomeu, aruncând o pirivire ascuţită pe urma fratelui mai mare. Cristof pornise repede la vale, cu mersul hurducat de bolovani, cu ceafa izbită de ceasloavele din glugă. Bartolomeu ferchezuit ca în fiecare dimineaţă, mână cu nuieluşa o capră neagră spre tăpşanul din vecinătatea luncii. „Numai de n-ar sări uluca în cimitir 1 îşi spuse. Să-mi mai aprind paie-n cap cu paznicul 1“ Dar abia intră iar în odăiţa strimtă, strâmtată şi mai mult de cele două paturi înghesuite cap la c-ap şi de măsufa pe care-şi desena Bartolomeu hărţile, că se opri, se lovi cu palma peste frunte şi zise tare: — A uitat să ia harta! A uitat-o L. Şi furios, se repezi afară în uliţă, să-şi strige uitucul de frate. Dar Cristof nu se mai zărea. II înghiţise întortocheata uliţă care şerpuia prin cetate până-n port. Bartolomeu desenase o hartă nouă pentru genovezul Geronimo del Puerto, neguţător de sclavi negri în Lisabona, bogătaşul umflat ca un burduf, care nu s-ar fi urcat pe o caravelă să-l tai. Cristof uitase harta la care fratele mai mic lucrase câteva zile! Cu del Puerto fraţii Columb căzuseră la înţelegere după o lungă tocmeală, căci era zgârcit: doi dubloni de aur, din care neguţătorul de sclavi reţinea din vechea datorie numai unul şi ar mai fi rămas fraţilor în casă încă unul, de cheltuială pe cel puţin cincisprezece zile. Şi Cristof – unde-i erau minţile? — pleacă şi lasă harta pe masă… Pleacă, grăbit! Ce va spune del Puerto? îngâmfat şi repezit cum e, s-ar putea să strice înţelegerea când va da în port peste Golumb fără hartă! Grăbit! Bartolomeu, oprit dinaintea mesei, cu capul plecat dintr-un vechi obicei, căci altfel înalt cum era ar îi dat cu ţeasta-n bagdadie, rămase cu ochii lui albaştri, mari, deschişi, asupra hărţii pe care o lucrase de data aceasta în trei culori, spre a încânta pe cumpărător şi a ispiti poate şi pe alţi neguţători din port, pe vreun navigator. Harta nu înfăţişa întreg pământul cunoscut atunci. O asemenea hartă n-ar fi interesat pe nimeni sau poate doar pe cosmograful curţii Behaim, de la care aflase că-şi construia singur un mapamond, un glob. Bartolomeu desenase numai pairtea de Apus a Mării Mediterane, Sudul Spaniei şi Portugaliei, foarte amănunţit coasta de Apus a Africii, până la Fluviul de Aur şi Senegalul – până unde putuseră ajunge odinioară caravelele Navigatorului, don Enric, straniul prinţ de la întâia jumătate a veacului. De-atât aveau nevoie navigatorii regeşti şi cei tocmiţi de neguţătorii din Lisabona, de atât şi nu mai mult. Spre apus, către insulele Madeira, Canare, Azore nu se îndrepta mai nimeni, nefiind încă prea rodnice, dar spre Miazăzi către Guineea şi Fluviul de Aur pluteau mai toate vasele! Căci de aci se întorceau – când se întorceau! — încărcate cu nisip de aur, cu piperul african, atât de necesar şi preţuit, atât de ieftin faţă de piperul indian, care abia se mai găsea. Ba se întorceau şi cu sclavi negri, vânaţi cu buldogi sau cumpăraţi de la regii africani pe lucruri de nimic: clopoţei, sticle colorate. „E jalnică îndeletnicirea de cartograf, nu mai încape îndoială” – gândi Bartolomeu încruntat. Era grea chiar şi aci la Lisabona, unde se întâlneau acum navigatori genovezi, veneţieni, francezi şi englezi. Numai pentru un dublon-doi de aur pe lună sau uneori numai pentru câţiva maravedas de argint — făcea oare să fi pămăsit Genova, unde fraţii Goiunib îşi lăsaseră familia şi mica lor ţesătorie? Dar cine ar fi putut prevedea că până şi Lisabona, de unde de o jumătate de veac purcedeau caraveleie spre bogăţiile Africii, în năzuinţa lor de a ajunge poate în Indiâle cu mirodenii şi nestemate, va avea curând soarta *Genovei, soarta Veneţiei, cărora turcii le tăiaseră drumurile de Miazănoapte, de Răsărit şi de Miazăzi, de unde veneau parfumurile, mătăsuriie, covoarele şi mai cu seamă mirodeniile? Tămâia ajunsese mai scumpă decât greutatea ei în aur, iar vinurile începură a fi îmbălsămate, cu buruieni tari, fără gust, europene. Nu trecuseră mai mult de douăzeci de ani de la moartea infantelui Enric,. Care, închis între zidurile de pe capul Sf. Vincenţiu, din Algarve, provincia de Miazăzi a Portugaliei, adunase în juru-i pe cosmografii din Baleare şi de aiurea, clădise nave noi, se îndatorase. Navigatorii lui, în cercetarea drumului către Indii, în pofida vechilor credinţe şi învăţături, trecuseră, iată înfricoşătorul cap Bojador, ocolindu-i stâncile, descoperiseră Guineea. Dar drumul deschis rămăsese de-atunci, de la moartea acelui dârz, şi neabătut infante, necercetat de vreun urmaş. Genova şi Veneţia se mulţumesc acum să-şi jefuiască una alteia caraveleie încărcate cu mărfuri, în loc. Să se unească spre a deschide măcar una din vechile căi răsăritene spre Indii. Comerţul lor se face acum mai mult cu ţările de Miazănoapte, iar mirodeniile atrt de gustoase ale Răsăritului trebuie -să le plătească în aur greu, la preţuri înzecite – adăugind pe deasupra şi grase, prea grase bacşişuri vameşilor musulmani de pe coasta Siriei, Mării Negre, de la Alexandria. De aceea navele se îndreaptă tot mai rar spire Răsăritul Mediteranei, de aceea hărţile cu acea parte a lumii nu mai au nicio căutare, de aceea Bartolomeu Cdlumb a fost ispitit să părăsească Genova, să-şi caute adăpost şi hrană în Portugalia, ţara navigatorilor-cutezători ai infantelui Enric. Bartolomeu, plin de aceste gânduri, clătină încet capul şi lăsă pumnul greu pe harta uitată. — Da, da… şopti el cu amărăciune. A fost un ceas nenorocos! Familia aşteaptă zadarnic acasă ajutorul nostru, al lui Cristof şi al meu… Şi azi, la bătrâneţe, ei trebuie sa mai bată postavul la războiul de lemn, să se ciorovăiască, duşi uneori la judecată de neguţători, pentru lină, vopseluri, bani neînapoiaţi la timp… Bartolomeu fu atât de copleşit, că nu băgă de seamă tăcerea care se lăsase deodată asupra întregului oraş – neobişnuita absenţă a zvonului de clopote în această Vineri a Patimilor. Ceas nenorocos! Da, da, plecarea din Genova se făcuse într-o zodie neprielnică… Cine ar fi putut prevedea că nu va duce nimeni mai departe străduinţele infantelui Enric? Regele Alfons e dornic de bunuri şi măriri mai apropiate. Se amestecă în treburile cam încurcate ale Castiliei învecinate, spre a şi-o însuşi. O căsătorie, neîmplinită totuşi cu urmaşa la tronul Castiliei, căreia în derâdere i se spunea Beltraneja, adică fiica nobilului Beltran şi nu a răposatului rege Enric, trebuia să-l facă moştenitorul drept al tronului Castiliei! Dar adevărata moştenitoare, aleasă a cortesurilor şi oraşelor, Isabela cea bălaie, unindu-se cu regele Aragonului prin căsătorie şi interese, izbuti să înfrângă uneltirile unora din nobili şi să alunge pe hulpavul rege portughez. Alfons amărât fugi în Franţa, unde crezu că va dobândi ajutor, de-aci, vru să plece în pelerinaj la Ierusalim, se răzgândi şi-şi reluă tronul. Gu un asemenea rege, în care sălăşlui a un asemenea suflet, cine în Portugalia să fi preluat moştenirea infantelui Enric?… Dar oricum! Oricum! Câteva. Car avele portugheze tot mai cercetau coastele continentului de la Miazăzi, Africa misterioasă. În gura fluviului Tago, în portul Lisabonei se întâlneau acum, ca la un punct de pornire, navigatori, neguţători, caravele, din toate părţile Europei. Poate că mai era o nădejde!… Poate că nu era totul pierdut! Iar Bartolomeu, cu răbdare şi credinţă, să nu înceteze de a desena hărţi, de a ţine legătura cu oamenii din Lisabona, în mâinile cărora se aflau poate firele viitorului, ale unui viitor de glorie şi belşug. Timpul trecea oricum – va trece şi acest timp neprielnic… Dar cum de a uitat Cristof harta acelui îngâmfat de Puerto? Grăbit! Grăbit! Totdeauna a fost Cristof prea grăbit!…

False valori în ştiinţa românească     în loc de introducere Din şcoală, din lecturi sau, în cazul celor mai norocoşi, din călătorii, mai toată lumea ştie câte ceva despre Ţara soarelui-răsare, Ţara celor o mie de lacuri sau Ţara lalelelor. Câţi au auzit însă despre Ţara bazaconiilor? Paradoxal, această ţară este mult, mai puţin cunoscută propriilor ei cetăţeni decât tărâmurile de peste mări. Faptul este datorat, desigur, înaltului nivel de cultură al menţionaţilor locuitori. E lucru ştiut că, de la înălţime, se vede până foarte departe, dar nu şi imediat sub picioare, realitate cunoscută încă din antichitatea greacă şi demonstrată (înaintea propriei sale teoreme) de Thales din Milet, care a căzut odată într-o groapă. Scoaterea lui din impas (şi de unde căzuse), zice legenda, s-a datorat unei femei trace, deci (printr-un şir de raţionamente cu care ne vom mai întâlni, dar cu care nu dorim să-l obosim pe cititor chiar de la început) unei (stră) moaşe a neamului românesc. Aceasta este şi una dintre misiunile cărţii de faţă: să-i scoată din gropile Ţării bazaconiilor pe cei care nu se uită pe unde calcă sau să-i ajute să evite contactul cu mâzga pe cei care (încă) nu şi-au pierdut echilibrul De ce Ţara bazaconiilor, când, la prima (dar numai la prima) vedere, totul pare să se petreacă în România? Ce anume se petrece, se va vedea în corpul cărţii La o privire mai atentă (a doua, a treia sau cine ştie a câta), se poate observa însă că un număr important de oameni trec brusc de pe teritoriul scumpei noastre patrii în Ţara bazaconiilor, fără alt document de călătorie decât cărţile, articolele sau cuvântările descrise în capitolele care urmează Astfel, sfâşiaţi între două lumi, păţiţii rămân cu mintea acolo, în Ţara bazaconiilor, iar trupeşte se mai află încă în locurile de baştină Ei, şi? se va spune. Pe cine deranjează faptul că unii sunt plecaţi cu sorcova? Vom vedea însă că o migrare masivă spre Ţara bazaconiilor este. Dăunătoare şi pentru cei plecaţi, şi pentru cei rămaşi Bazaco- nizarea” este la fel de periculoasă ca o nouă invazie dinspre Mongolia, cu tot ce mai poate ea strângepe drum. Parcurgând această carte, cititorul nu se va mai lăsa însă (sperăm) ispitit cu atâta uşurinţă de mirajul sferelor înalte ale bazaconiilor. În pofida sonorităţii ei neaoşe, „bazaconia” este (ca multe alte rele care ne vin dinafară) de origine slavă- heză-zakonije însemna fărădelege’. Odată ajuns la noi, cuvântul şi-a modificat sensul, dinspre tragic deviind spre rizibil Bazaconiile au, desigur, un caracter internaţional, fiind „fără frontiere”, dar noi vom încerca să ne limităm la cele autohtone, deoarece avem destule. Abundenţa, varietatea şi persistenţa lor îndreptăţesc pe deplin titlul cărţii Ieşirea din bazaconie, de pildă, care trebuie să recunaştem că ne-a surâs la un moment dat, ar fi fost inadmisibil de optimist Diversitatea tipologică a bazaconiilor ne obligă să ne limităm la cele ştiinţifice. Cu alte cuvinte, în această carte se refutează câteva lucrări pseudoştiinţifice din domeniul academic, ingineresc sau din publicaţiile de popularizare. În acest fel se încearcă: încetinirea ritmului de emigrare spre Ţara bazaconiilor; reîntoarcerea, cel puţin a unora dintre cei aflaţi acolo; compromiterea reţelei care eliberează documente de călătorie. Cartea face apel la iuţeala de minte şi băgarea de seamă a cititorilor, la spiritul lor critic, îndemnându-i la formarea unei opinii proprii cu privire la fiecare dintre problemele tratate. Autorii de bazaconii au ocupat, ocupă sau încearcă să cucerească locuri importante în ierarhia academică, profesională sau politică Cu excepţia acestei introduceri, fiu vom intra însă în politică Regimurile sunt trecătoare, bazaconia e veşnică! Cel puţin în momentul de faţă, politica este tot un fel de Ţară a bazaconiilor, în care este uşor de intrat, dar greu de ieşit cu faţa curată Politica ştiinţei va fi totuşi atinsă, fie şi în treacăt, dar în punctele ei sensibile. Apariţia, proliferarea şi difuzarea bazaconiilor au fost favorizate, iar uneori, aşa cum s-a întâmplat la noi, direct provocate şi întreţinute de absenţa unor relaţii normale atât între putere şi comunitatea oamenilor de ştiinţă, cât şi între oamenii de ştiinţă înşişi, pe fondul lipsei de democraţie, agravată de dictatură Toate domeniile de activitate au avut de suferit, dar ştiinţa a fost în mod deosebit ţinta presiunilor politicului Rolul ştiinţei în societate n-a fost corect înţeles” sus”, dar nici formulat în mod coerent „jos”. Au fost impuse multe cercetări lipsite de perspectivă şi fără alte urmări decât irosirea de forţe umane şi de mijloace materiale. F’Legal” sau, mai ales, "ilegal”, mulţi oameni de ştiinţă au emigrat, lăsând goluri greu reparabile. Măsurile” represive de stopare a colaborărilor internaţionale au izolat ştiinţa românească de contextul european şi universal, contribuind la creşterea decalajului preexistent Pe măsură ce se accentua criza economică, pentru a redresa situaţia se apela la ştiinţă, căreia i s-a cerut imposibilul. Deşi conştiente de absurditatea pretenţiilor oficiale, vârfurile Ştiinţei cui marşat, acceptându-le. Nu este de mirare că rezultatele întârziau să se arate, fapt care aţâţa nerăbdarea şi chiar mânia celor de „sus”. Pe acest fond s-a manifestat în toată splendoarea ei pseudoştiinţa, între altele, prin oferirea de soluţii providenţiale pentru toate problemele lumii contemporane. Teorii care explicau totul, invenţii epocale, motoare care nu consumau decât aer, randamente sfidătoare, medicamente miraculoase etc. Formau obiectul unor propuneri, obţineau brevete şi erau generos popularizate prin diverse mijloace, fiind, dacă nu încurajate, cel puţin tolerate de oficialităţi Oricum, ele erau folosite ca mijloc suplimentar de presiune asupra cercetătorilor oneşti, care evident că nu puteau anunţa rezultau atât de spectaculoase. Se manifestau chiar nemulţumiri faţă de legile” prea restrictive " ale naturii, care nu permiteau orice, şi era vehiculată ideea că legile respective ar trebui schimbate, cu aceeaşi dezinvoltură cu care erau schimbate reglementările juridice. Orice apel, fie şi timid, la bunul simţ era primit cu furie şi reprimat prin ameninţări Confuzia era totală, iar o decantare a valorilor, imposibilă în fruntea ştiinţei se afla o „savantă” fabricată de un aparat politic extrem de puternic, cu contribuţia directă a unor vârfuri ale cercetării româneşti şi cu complicitatea unor oameni de ştiinţă străini în acest context, orice critică devenea periculoasă, tabuurile extinzându-se rapid. Cu timpul, toţi cei care aveau cât de cât o funcţie de conducere în cercetare deveneau „intangibili”, prin’contagiune de la superiorii lor. Cu excepţia câtorva oaze în care se mai făcea ştiinţă autentică, dezbaterea critică, la obiect, a programelor de cercetare sau a rezultatelor ştiinţifice era din ce în ce mai dificilă Indicaţiile, relaţiile, protecţionismul etc. Făceau ravagii şi în ceea ce priveşte publicarea unor articole în periodice sau a cărţilor. Se tipăreau de toate, de la lucrări valoroase la banalităţi şi enormităţi în materie de ştiinţă*, în timp ce multe cărţi valoroase, originale sau traduceri, aşteptau. De teama unor eventuale consecinţe, publicaţiile îndulceau recenziile critice sau le refuzau de-a dreptul S-ar părea că toate aceste lucruri ţin definitiv de trecut Eroare! Condiţiile s-au schimbat, dar urmările persistă. Nu a avut loc o triere a competenţelor. Scara de valori nu a fost restructurată, nici în citadela academică, nici în cercetare, nici în învăţământ, deşi unele modificări au avut loc. Până la extirparea bazaconiei, mai va. Trebuie recunoscut că oamenii de ştiinţă rămân datori publicului larg, căruia îi este adresată cartea de faţă Cititorii au dreptul la o călăuză în marea de informaţii contradictorii din articole şi cărţi, din programele radioului şi ale televiziunii S-a mărit numărul de publicaţii cu rubrici pe teme ştiinţifice, dar, din păcate, multe sunt tratate la modul senzaţional, „după ureche”, neglijent, cu greşeli, sau eronate da capo al fine. A început totodată alunecarea de la ştiinţă spre obscurantism, fenomen pentru care au existat premise încă sub vechiul regim. Toate acestea nu pot fi lăsate fără ripostă. În cele ce urmează, vom încerca să preluăm, în măsura puterilor noastre, câteva dintre datoriile enunţate. Autorul consideră că tipărirea unui manuscris reprezintă un act public, o ieşire în arenă în faţa unui grup de oameni cărora nu le poţi însă recepta nici direct, nici imediat reacţia. Autorul acestei cărţi vede în cititori un aliat de nădejde, celălalt sprijin fiindu-i adevărul ştiinţific. Aceasta, în timp ce aliaţii bazaconiei sunt ignoranţa şi indiferenţa, fără de care pseudoştiinţa nu ar putea exista Din acest motiv, reacţia cea mai nedorită ar fi nepăsarea cititoruluifaţă de încercarea de a demonta mecanismul imposturii. Reacţia cea mai salutară ar fi un hohot de râs, un râs sănătos, din rărunchi, şi o dorinţă tot atât de sănătoasă de a cunoaşte. Cu această nădejde, să intrăm în subiect..  

Cuprins       Preambul ....................................................... ........................... 5   Lumea veche. Inventarea imaginii liderului ............................. 13   Egiptul.................................................... ................................ 13 Mesopotamia ....................................................... ................... 23 India ....................................................... ................................ 33 China ....................................................... .............................. 45 Poporul evreu ....................................................... ................... 57 Cetatea greacă ....................................................... .................. 69 Roma ....................................................... ................................ 87 Concluzii — Lumea veche ...................................................... 106 Răspândirea credinţei ....................................................... .... 115 Apostoli, misionari, predicatori............................................... 115 Media. Realitatea artificială................................................. .. 161 Tehnologie şi cenzură................................................ ............ 161 Presa ca instrument. Primii paşi ........................................... 178 Momentul de libertate ....................................................... .... 190 Media în totalitarism ....................................................... ...... 202 Ficţiunea ca  instrument ....................................................... 235 Marele manipulator ....................................................... ........ 259   Note..................................................... ................................. 273 Bibliografie ....................................................... .................... 303         Preambul         În  lucrările dedicate istoriei propagandei, de  exemplu, sau altor forme  şi tehnici de comunicare în masă, tabla de materii este formata totdeauna dintr-o înşiruire de momente sau de etape  ale istoriei omenirii din care autorii desprind dovezi excepţionale ale utilizării manipulării asupra cetăţeanului. Niciodată nu vor lipsi Hitler şi ai lui, Stalin şi chinezii lui Mao, Biserica, în principiu cea catolică, sofiştii greci şi împăraţii romani. Vom citi mai mereu despre Congregatio de Propaganda Fide1 şi donaţia lui Constantin, despre Goebbels, Holocaust şi Ministerul Propagandei, despre  Gulag, lupta  de  clasă  şi Directiva NKVD numărul 3 din 2 iunie 1947, despre Revoluţia Culturală şi laogai2, despre cultul imperial, Nero şi Caligula, despre malformările istoriei în De bello Gallico, despre piramide, catedrale şi statui.  Şi  bineînţeles  despre  multe altele... Toate elemente credibile şi spectaculoase  ale fenomenului. Sunt identificate cu precizie datele apariţiei primei lucrări tipărite, a primului ziar şi a primei emisii radio, sunt  dovedite legăturile istorice dintre emergenţa anumitor mişcări sociale şi politice şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare. Fiecare secol scurs de la naşterea statalităţii are momentele lui de glorie – mai puţine cele  îndepărtate, tot mai multe spre prezent – ale intersecţiei dintre comunicare, evoluţie şi istorie. Legând  cu o  linie continuă  aceste vârfuri  se obţine perspectiva modului în care comunicarea (cu toate componentele ei) a determinat modelarea realităţii cunoscute nouă acum. Un lung şir de excese şi de acte geniale, care poate începe cu pşentul faraonic şi duce până la difuzarea în lumea întreagă de  către structurile abilitate ale armatei americane a imaginilor simulate în studio, care arătau  cetăţenilor planetei cum sunt distruse  de  la distanţă obiective ale armatei irakiene în timpul primului război din Golf. Urmărind aceasta cale se creează imaginea unor evenimente în care comunicarea devine importantă, în care propaganda se revarsă asupra cetăţenilor, în care manipularea determină acţiuni care poate altfel nu ar fi avut loc. Acele întâmplări sunt evidente şi devin ele însele chiar esenţa fenomenului. Der Sturmer este propaganda, creştinul incendiator al Romei este manipularea, Reforma a reuşit datorită tiparului, Kennedy a devenit preşedinte datorită televiziunii. Analizele făcute pe  acest tip de evenimente exemplare conduc la identificarea şi cuantificarea întregului modei funcţional. În ultima jumătate a secolului al XX-lea s-au teoretizat masiv comunicarea de masă şi toate dezvoltările ce  decurg din ea. De  asemenea, prin prisma acestor teoretizări au fost explicate acţiuni ale structurilor sociale în contextul evoluţiei umanităţii: o parte din „clipele astrale‖ ale istoriei este legată şi de comunicare. O parte şi mai mică este chiar determinată de comunicare. În paralel cu ţesătura tuturor faptelor şi vorbelor care constituie cei cinci mii de     1 Congregația pentru Răspândirea Credinței.(nota editurii electronice – n.ed.el.) 2   Reforma prin  muncă  -  sistemul chinez de  a  pedepsi criminalii într-un mod  util  pentru stat.(n.ed.el.)   ani de civilizaţie – de la Egipt şi Sumer până în prezent – putem trasa un fir care leagă acele noduri în care comunicarea a influenţat istoria. Acest fir se îngroaşă tot mai mult spre secolul al XX-lea, când progresele tehnologice din media si cele  din ştiinţele sociale au permis o presiune sporită a fenomenului comunicaţional asupra societăţii. Omul modern este o victimă probabilă a propagandei, omul modern este o victimă sigură a manipulării din partea organizaţiilor politice, dar şi a celor comerciale sau de media. Omul modern este măsurabil din punct de vedere sociologic, este determinabil din punct de vedere psihologic el este parte a unui organism complex, dar perfect analizabil care se numeşte opinie publică. Fiecare rând citit într-un ziar, fiecare film  văzut, fiecare reclamă întâlnită pe  drum, fiecare discurs politic, fiecare demers al societăţii civile  îl afundă şi mai mult într-o  lume a multiplelor opţiuni, toate precomandate, dar niciuna izvorâtă pur şi simplu din mintea sa. Un individ unidimensional prins între multiple canale de comunicare. Toată această imagine, desigur îngroşată, ar fi valabilă dacă istoria ar începe într-un punct şi s-ar sfârşi în altul. Dacă acest om  s-ar fi născut pentru prima dată, să zicem în 1920, atunci când a avut loc prima transmisie radio, sau mai devreme, în 1905, când a apărut teoria relativităţii restrânse, sau poate şi mai devreme, în 1869, când în Wyoming a existat primul sufragiu cu adevărat universal al epocii moderne, sau chiar şi mai devreme, în 1822, când papa Pius al VII-lea a decis să permită tipărirea cărţilor care vorbeau despre heliocentrism. Numai că omul la care facem referire s-a născut de  două ori. O dată atunci când i-a apărut specia şi a doua oară când s-a organizat social. Istoria sa începe deci  odată cu specia sa şi a doua oară cu sistemul social. În toată existenţa sa socială acest om a fost manipulat. Fără tehnologie, fără sociologie, fără  psihologie, fără  advertising. Când acestea au apărut,  manipularea exista de  mult şi principiile ei erau deja acceptate atât de manipulat, cât şi de manipulator. Este clar că putem măsura mai uşor cum se produce aceasta la început de  secol XXI, având  alături  de  noi ştiinţa, tehnologia şi globalizarea. Dar firul roşu al comunicării, cel care se leagă de anumite noduri ale ţesăturii istoriei cunoscute, nu există decât dacă vrem să simplificăm foarte-foarte mult lucrurile. În fapt, comunicarea este urzeala pe care s-a construit tot edificiul. Printr-un efort cotidian, anonim şi, în general neinteresant,  de  comunicare, individul a fost  calibrat în interiorul sistemului social a cărui regulă fundamentală a fost şi a rămas supunerea. Convingerea nu s-a făcut nici prin conspiraţii, nici prin lovituri de forţă, ci prin rutină. Omul nu este supus de către televiziune, ci de liderul pe care-l vede  la televizor. Această supunere n-a deprins-o din septembrie 1930, când a avut loc prima emisiune TV, ci cu mult timp înainte. Liderul care l-a învăţat să se supună lui şi sistemului pe  care el îl conducea şi îl reprezenta nu a folosit sondajele de opinie pentru a identifica nevoile maselor, dar tot acestor nevoi – pe care le-a aflat prin mijloace mai rudimentare – s-a adresat şi tot prin rezolvarea acestora şi-a  dovedit utilitatea.  Aşa  cum, într-o  analiză a epocii de  după cel  de-al Doilea Război Mondial se constata că, deşi al treilea conflict nu a izbucnit vreodată, nu a trecut niciun singur minut fără un război pe  planetă, se poate spune că în toată istoria socială a omenirii nu a existat niciun minut  fără  comunicare în scop manipulatoriu purtată  între   ierarhie şi supuşi. Tehnologia este ulterioară supunerii şi poate fi privită şi ca un produs al acesteia. Deşi doar epoca modernă a consacrat conceptul de  comunicare instituţionala  a creat pârghii pentru realizarea acesteia, tehnici pentru implementarea ei, şcoli pentru pregătirea comunicatorilor şi metode de  cercetare pentru stabilirea eficienţei comunicării, simultan cu crearea statului şi  cu consolidarea relaţiilor sociale, ierarhice şi funcţionale din interiorul său, liderul politic a simţit nevoia să comunice cu supuşii săi şi cu egalii săi, lideri ai altor ierarhii. Elementele care stau la baza acestei comunicări nu diferă fundamental de  marile campanii din ziua de   astăzi.  Modernizarea tehnicilor a atras  după  sine  diversificarea metodelor de comunicare, după cum modernizarea societăţii a atras după sine emanciparea publicului căruia  îi este dedicată comunicarea. Dar, în esenţă, reprezentanţii sistemului social încearcă acum ca şi în urmă cu multe mii de ani acelaşi lucru: să-şi asigure controlul câmpului informaţional în care evoluează populaţia din interiorul ierarhiei. Răvăşite între cuvinte cu înţelesuri relativ apropiate (convingere, persuasiune, manipulare, propagandă), istoria şi analiza fenomenelor comunicării dintre ierarhie şi supus, dintre stat şi cetăţean s-au preocupat mult mai mult de subtilităţile psihologice ale dominaţiei decât de organizarea şi de implementarea strategiilor de comunicare. Oriunde privim înapoi, în cei  aproape cinci mii  de  ani de  istorie mai mult sau mai puţin  cunoscută a societăţii omeneşti, vom  găsi elemente similare cu tehnicile de comunicare, de persuadare, de manipulare, de propagandă (albă, neagră sau gri) ale contemporaneităţii.

  CUPRINS: PARTEA ÎNTÂI. CLEOPATRA ŞI CEZAR. CAPITOLUL I Introducere asupra caracterului Cleopatrei. CAPITOLUL II Alexandria. CAPITOLUL UI Naşterea şi tinereţea Cleopatrei. CAPITOLUL IV Moartea lui Pompei şi sosirea lui Cezar în Egipt. CAPITOLUL V Caius lulius Ceesar. CAPITOLUL VI Cleopatra şi Cezar în palatul asediat din Alexandria. Capitolul vn Naşterea lui Cezarion şi plecarea lui Cezar. CAPITOLUL Vin Cleopatra şi Cezar la Roma. A CAPITOLUL IX. Întemeierea monarhiei egipto-romane. CAPITOLUL X Moartea lui Cezar şi întoarcerea Cleopatrei în Egipt. CLEOPATRA. PARTEA A DOUA. CLEOPATRA ŞI ANTONIU 137 CAPITOLUL XI Caracterul lui Antoniu şi ascensiunea lui la putere. 139 CAPITOLUL XII Alianţa dintre Cleopatra şi Antoniu 147 CAPITOLUL XHI Cleopatra şi Antoniu la Alexandria 157 „CAPITOLUL XIV. Înnoirea alianţei dintre Cleopatra şi Antoniu… 170 CAPITOLUL XV. Pregătirile Cleopatrei şi ale lui Antoniu pentru răsturnarea lui Octaviân 181 CAPITOLUL XVI Declinul puterii lui Antoniu 199 CAPITOLUL XVII Bătălia de la Actium şi fuga în Egipt. CAPITOLUL XVffl Noua încercare a Cleopatrei 226 CAPITOLUL XIX. Invadarea Egiptului de către Octaviân şi moartea lui Antoniu 240 CAPITOLUL XX Moartea Cleopatrei şi triumful lui Octaviân… 252       PARTEA ÎNTÂI. CLEOPATRA ŞI CEZAR. CAPITOLUL I. Introducere asupra caracterului Cleopatrei. Oricine ar încerca să întreprindă un studiu aprofundat despre viaţa Cleopatrei şi-ar da cu uşurinţă seama că părerea în general acceptată în privinţa caracterului său s-a format pe baza mărturiilor celor care i s-au opus în disputa dintre Antoniu şi Octavian. În ultimii ani, marea regină a Egiptului devenise un duşman de moarte al primului dintre aceşti doi împăraţi romani, iar amintirea ostilităţii sale a fost perpetuată de partizanii fiecărui Cezar al dinastiei. Astfel, ideea universal acreditată a unei influenţe nefaste, exercitate de ea asupra lui luliu Cezar şi Marc Antoniu, se bazează pe injuriile gratuite ale duşmanilor săi, iar istoria, din păcate, nu ne-a lăsat în schimb relatări asupra vieţii sale, consemnate de vreunul dintre adepţii pe care i-a avut în lupta pornita cu atâta cutezanţa. Sa remarcăm, totuşi, că cel mai onest dintre istorici, incomparabilul Prutarh, pare să-şi fi extras o mare parte a informaţiilor din jurnalul ţinut de doctorul Cleopatrei, Olympus. Nu avem pretenţia să facem aici apologia reginei atât de blamate, dar vom încerca să înfăţişăm evenimentele ce i-au marcat viaţa tumultuoasă, pentru a-i prezenta năzuinţele cu toată sinceritatea, aşa cum le înţelegem. Dacă vom reuşi să demonstrăm plauzibilitatea supoziţiilor noastre, faptele şi gesturile Cleopatrei vor apărea, fără să fie nevoie de nici o altă pledoarie, sub o lumina mai favorabilă, iar caracterul său, oricum ar fi fost, nu va fi în nici un caz mai rău prezentat decât al oricărui alt actor al acestei drame. Am vorbit despre nedreptatea şi parţialitatea duşmănoasă a atitudinii autorilor clasici. Va fi de ajuns, ca argument, un singur exemplu. Să ne întoarcem la începuturile relaţiei dintre Cleopatra şi Cezar. Opinia unanimă a istoricilor antici şi moderni este că marele dictator ar fi fost abătut de la drumul drept de către voluptuoasa egipteancă şi ţinut la Alexandria cumva împotriva dorinţei sale ba, mai mult, că ar fi fost prizonier al şiretlicurilor malefice ale acestei sirene orientale. Or, în acea vreme, după cum vom vedea, Cleopatra, „străina care nu ducea niciodată lipsă de romani viteji”, era, de fapt, o tânără în jur de douăzeci şi unu de ani, a cărei moralitate nu poate fi suspectată prin nici o teorie veridică; aceasta în timp ce lunu Cezar, bărbat în puterea vârstei, ştirbise reputaţia atâtor femei, adesea alese din rândul soţiilor şi fiicelor prietenilor săi, încât renumele său de seducător intrase în legendă. Pare de neconceput ca în aceste condiţii să fie acuzată Cleopatra! Desigur, nu vom încerca să o prezentăm pe regina Egiptului ca pe o întruchipare a virtuţilor celor mai înalte. Dar ţinem să i se facă dreptate şi să i se acorde, ca în faţa unui tribunal, premisa de nevinovăţie, convinşi că, astfel, cititorul va putea vedea mai târziu în ea un exemplu de feminitate fără nimic extraordinar. Nu am dori să fim acuzaţi că ne folosim de privilegiul biografului: acela de a-şi justifica eroul, încă o dată, nu se pune problema „apărării” Cleopatrei: vorn relata viaţa sa aşa cum a rezultat din investigaţiile noastre, fără a ocoli aprecierile întemeiate ale altor istorici, dar oferind judecăţii publicului un aspect al cauzelor faptelor sale care, dacă va fi acceptat, îi va spăla amintirea de stigmatul ce o întinează de prea multă vreme şi îi va aşeza reputaţia la acelaşi rang cu aceea a numeroşilor săi contemporani iluştri, dirvtre care niciunul nu a fost în întregime rău sau în întregime bun. Ceea ce se ştie cu oarecare siguranţă despre înfăţişarea sa extraordinară se reduce la atât de puţin încât nici biograful nu doreşte sa îi facă un portret clar. Dar, pe de altă parte, rolul de istoric interzice comerţul cu umbre şi fantome şi se opune ca el să se mărginească să invoce simulacre palide ale celor care au fost cândva realităţi puternice. Cei vii odinioară trebuie să fie înfăţişaţi nu ca spectre vagi, ezitând să iasă din mormânt, ci ca entităţi substanţiale, perceptibile în fiecare detaliu cu ochii minţii. De aceea este nevoit sa le comunice şi altora impresia pe care şi-o formează, chiar dacă nu-i neapărat conformă cu realitatea. Ca suport material, nu dispunem decât de nişte monezi, pe care este gravat profilul reginei, şi un bust, realizat mediocru, păstrat la British Museum. Nu ştim ce culoare aveau ochii sau părul ei, nu putem să afirmăm că ar fi avut pielea de o albeaţă de alabastru, asemenea compatrioţilor săi macedoneni, sau măslinie, precum grecii. Nici frumuseţea ei nu este un fapt dovedit. Singurul lucru pe care îl ştim este că nici o picătură de sânge oriental nu-i curgea prin vene, aşa că i-am atribui chipul greco-macedonean. Ar fi o gravă greşeală să considerăm că avea tenul brun al egiptencelor, ochii unei orientale, plini de somnolenţă, cu pupile de culoare închisă, gene lungi, iar părul negru şi mătăsos. Nu vom îndrăzni să afirmăm că era blondă cu ochi albaştri, deşi acest tip predomina la rasa macedoneană şi era frecvent întâlnit la popoarele orientale mediteraneene, iar dacă am considera-o brunetă, nu am face-o decât pur probabilistic. Trăsăturile chipului Cleopatrei, cu toate că, pe ansamblu, dădeau impresia de o rară fineţe, erau accentuate: nasul acvilin şi proeminent, cu nări viguroase şi distinse, gura fină, cu buze conturate ferm, ochi mari şi potrivit aşezaţi, sprâncene cu linie fină. Ovalul încântător al obrajilor şi al bărbiei îi îndulcea trăsăturile. „Frumuseţea sa, scria Plutarh, nu era în sine fără egal, nici de natură să-i frapeze pe cei aflaţi în apropiere” – şi adaugă că Octavia, soţia lui Antoniu, era mai frumoasă. Dar îi recunoaşte – şi nu a fost dezminţit de-a lungul secolelor – farmecul rar şi puterea de a-tracţie deosebită. „Era strălucitoare când o ascultai şi o vedeai, întăreşte şi Dio Cassius, capabilă să cucerească până şi inimile cele mai refractare la dragoste, până şi pe cei pe care vârsta îi răcise.” Se crede că era mică de statură: obligată, în împrejurări asupra cărora vom reveni, să pătrundă nevăzută în propriul palat, a făcut-o, înfăşurată în pleduri purtate pe umeri de unul dintre servitori, de unde putem deduce ca nu avea o greutate prea mare. Bustul de la British Mu-seum da, de altfel, impresia că ar fi fost executat după modelul unei femei zvelte, iar Plutarh sugerează faptul că tocmai această delicateţe a făpturii îi dădea puterea de seducţie. Ne-o imaginăm: mică şi graţioasă, nu foarte slabă, cu forme suave, cu pielea alba, cu ochii şi părul negru, frumoasă, desigur, dar nu de o frumuseţe desăvârşită. Se spune că modulaţiile vocii ei, întotdeauna acaparatoare şi convingătoare, i-ar fi fost arma principală.

Cu ferestrele deschise, aşa m cum obişnuia indiferent de anotimp, împărăteasa Maria Tereza lucra fără răgaz. Făcea însemnări pe rapoarte, dicta ordine când primele dureri îi smulseră pe neaşteptate câteva gemete. Suverana în vârstă de treizeci şi opt de ani, conducătoarea unui vast imperiu, urma să nască pentru a cincisprezecea oară în viaţă. Natura îşi cerea drepturile şi femeia din fruntea statului nu putea face nimic altceva decât să aştepte cu stoicism momentul naşterii. Dar cum Maria Tereza nu putea suferi să piardă timpul, profită de ocazie ca să pună să i se scoată un dinte cariat. După ce termină cu această operaţie, se instala după obiceiul german într-o fotoliu scund, unde urma să dea naştere copilului, în mare grabă i s-a dat de ştire soţului ei, Francis de Lorena, că naşterea era iminentă. Prinţul asista la slujba pentru Ziua Tuturor Sfinţilor împreună cu fiul său, losif, în biserica imperială. Dispuse ca tânărul să fie însoţit înapoi în apartamentul lui ca să nu „audă lucruri necuviincioase”, după care alergă la patul soţiei sale. Era un travaliu anevoios, dar cam pe la şapte şi jumătate seara veni pe lume o fetiţă perfect construită, în ziua următoare a fost botezată Maria Antonia Josephina Johanna. Întrucât toate arhiducesele primeau numele de Maria, lumea li se adresa de regulă cu al doilea nume. Maria Tereza îi spunea fiicei sale celei mai mici Antonia. Francezii i-au spus Maria Antoaneta.           Antonia a fost crescută în aripa palatului Hofburg care fusese rezervată pentru copiii perechii imperiale. Acolo i-a cunoscut pe fraţii şi surorile ei: Johanna, în vârstă de numai cinci ani, Josephina, de patru ani, Carolina, de doi ani, şi Ferdinand, care abia împlinise un an. Fraţii ei mai mari locuiau la alte etaje: debila Maria Ana, care avea deja şaptesprezece ani, şi losif, în vârstă de paisprezece ani. Maria Christina şi Elisabeta, născute în 1742 şi, respectiv, 1743, erau aproape nişte tinere domnişoare. Se vorbea deja despre căsătoria lor. Cât despre Carol losif, Amalia şi Leopold, aceştia ajunseseră la vârstă primei maturităţi şi se bucurau pe deplin de copilăria lor lipsită de griji. Maria Tereza era foarte mândră de progeniturile ei, de „coteţul” ei, cum îi plăcea să-1 numească, într-o epocă în care mortalitatea infantilă lua un tribut greu de la toate familiile, perechea imperială reprezenta o excepţie, căci nu pierduseră decât trei copii în copilăria cea mai fragedă. Şi împărăteasa avea să mai facă un copil în 1756, pe Maximilian Francis, viitorul arhiepiscop de Koln. Meytens, pictorul oficial al Curţii de la Viena, a înfăţişat mulţimea de arhiduci şi arhiducese între soţ şi soţie, care sunt aşezaţi pe fotolii ceremonioase şi îmbrăcaţi în haine de ceremonie. Tabloul a fost retuşat periodic, căci artistul a adăugat de fiecare dată câte un nouvenit şi a ţinut seama de schimbarea chipului copiilor mai mari.           De când urcase la tron în 1740, după tatăl ei, împăratul Carol VI de Habsburg, Maria Tereza se străduise din răsputeri că concilieze exercitarea puterii de guvernare cu îndatoririle ei de soţie şi mamă. În 1736, la nouăsprezece ani, se căsătorise cu Francis de Lorena, un prinţ crescut la Curtea de la Viena şi considerat unul dintre cei mai chipeşi bărbaţi ai timpului. Faţa lui plină şi trăsăturile regulate vorbeau despre o personalitate bine echilibrată şi un temperament ponderat, pe care nu 1-a trădat niciodată. Amabil, sincer, lipsit de ambiţie şi sete de autoritate, ştiuse cum să o atragă pe această prinţesă care îl iubea, dar îl şi domina. Nedorind ca el să se simtă inferior, Maria Tereza s-a purtat întotdeauna cu el ca o soţie ascultătoare. Nu a opus niciodată nici cea mai mică rezistenţă iubirii lui pătimaşe, chiar dacă aceasta a însemnat să rămână însărcinată mereu, timp de douăzeci de ani la rând. Maria Tereza a ştiut de la cea mai fragedă vârstă că este menită celei mai înalte funcţii. Sfidând orice tradiţie, tatăl ei, împăratul, hotărâse prin Sancţiunea Pragmatică că fiica lui îi va urma la tron (nu a avut nici un fiu). A reuşit, nu fără oarecare dificultate, să impună recunoaşterea acestui act de către statele lui şi de către puterile străine. Cu toate acestea, la moartea lui poporul nu a salutat-o pe Maria Tereza aşa cum ar fi aclamat un prinţ. Se simţea profund tulburat la gândul că va fi guvernat de o femeie. Cât despre suveranii europeni, aceştia şi-au uitat promisiunile. Fiecare râvnea la o bucăţică din imperiul care fusese transmis tinerei fete de douăzeci şi trei de ani, lipsită de experienţă şi despre care considerau că este incapabilă să conducă destinele popoarelor din Europa Centrală. Populate de naţionalităţi care vorbeau limbi diferite şi erau guvernate de legi diferite, statele ei se întindeau în lung şi în lat: includeau ceea ce constituie astăzi Austria, Boemia1 (Praga), Ungaria2, o parte din Italia de nord (Milano, Mantua, Florenţa) şi Belgia de astăzi, care era numită pe atunci Ţările de Jos Austriece. Departe de a se lăsa descurajată de aceste împrejurări atât de nefavorabile, Maria Tereza a preluat puterea cu titlul de regină a Boemiei Şi Ungariei. L-a făcut pe soţul ei coregent, dar, convinsă de legitimitatea ei ca suverană absolută, i-a acordat numai o aparenţă de putere monarhică. La două luni după urcarea pe tron a fost nevoită să facă faţă invadării uneia dintre provinciile ei şi să înfrunte coaliţia europeană. „Nu sunt decât o sărmană regină, dar am o inimă de rege”, a exclamat ea.3 Cu o energie de neînfrânt, cu un puternic simţ al realităţii, fără a se lăsa intimidată sau impresionată şi niciodată descurajată, a reuşit să-şi ralieze supuşii la cauza ei. A ridicat armate, a negociat alianţe şi şi-a învrăjbit duşmanii între ei. După opt ani de război, legitimitatea ei nu mai era contestată. Sancţiunea Pragmatică era universal recunoscută. Şi atunci Maria Tereza s-a prefăcut că îi conferă putere soţului ei. A acceptat ca Francis să fie încoronat şi să primească titlul de împărat, dar a continuat să guverneze singură, cu consilieri pe care şi-i alegea singură. După aceea s-a consacrat întru totul independenţei şi securităţii imperiului său.

Istoria Daciei romane     CUPRINS:   — CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI…5   — CIVILIZATIA DACICA…5   — EXPANSIUNEA ROMANA LA DUNAREA DE JOS…6   — RAZBOAIELE PURTATE DE TRAIAN IMPOTRIVA DACIEI…9   — ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI MILITARĂ A   — DACIEI ROMANE… 17   — DACIA ÎNTRE ANII 102-105… 17   — ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA A DACIEI ROMANE… 27   — DISPUTA PRIVIND LOCALIZAREA DACIEI MALVENSIS… 33   — ORGANIZAREA MILITARA A PROVINCIEI DACIA… 36   — ARMAMENTUL ROMAN ÎN PROVINCIA DACIA… 53   — HABITATUL ÎN DACIA ROMANĂ… 64   — ADMINISTRATIA CENTRALA şi LOCALA… 87   — ROMANIZAREA DACIEI. COLONIŞTI ŞI AUTOHTONI   — ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE. 90   — COLONISTII… 90   — ROMANIZARE şi CONTINUITATE… 97   — STRUCTURA SOCIALĂ ÎN DACIA… 102   — DREPTUL ROMAN… 102   — VIAŢA ECONOMICĂ… 112   — AGRICULTURA… 112   — EXPLOATAREA BOGĂŢIILOR SUBSOLULUI… 115   — MEŞTEŞUGURILE… 124   — CERAMICA ÎN PROVINCIA DACIA… 130   — VIAŢA SPIRITUALĂ PROVINCIALĂ… 141   — ÎNSUŞIREA LIMBII LATINE, MANIFESTĂRI LITERARE ŞI   — CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE… 141   — ARTA. 142   — RELIGIA ÎN PROVINCIA DACIA… 144   — CONCLUZII… 156   — Istoria Daciei romane   — ISTORIA POLITICĂ A PROVINCIEI DACIA… 158   — RETRAGEREA AURELIANĂ… 172   — DACII LIBERI ŞI RELAŢIILE LOR CU IMPERIUL   — ROMAN. 180   — DOBROGEA ÎN SECOLELE I – III… 190   — CONCLUZII… 199   — BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ… 200         Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu aspect. Ea s-a instaurat pe pământul Daciei prin violenţă, pe calea armelor şi s-a menţinut tot timpul sprijinindu-se pe o armată numeroasă şi pe un puternic sistem de apărare.   Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter distructiv. Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane în Dacia a însemnat un progres din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii faţă de epoca precedentă, schimbând întreaga înfăţişare a Daciei şi ridicând-o la o treaptă superioară.   Istoria Daciei romane   CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI   Civilizaţia dacică   Perioada sec. I î. Hr. – 106 d. Hr., finalizată cu cucerirea Daciei de către romani este perioada celei mai înalte manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal.   Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. Complexul din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone.   Descoperirile reflectă existenţa unui sistem de apărare vast şi complex, care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existenţei statului dac transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale ţării.   Unitatea politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite momente este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, unitar pe întreg cuprinsul Daciei.   Unitatea profundă de cultură materială a civilizaţiei dacice este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi de inventarele aşezărilor dacice.   Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau identitate absolută.   Cultura şi civilizaţia dacică au fost profund originale. Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au mulţumit doar cu preluarea unor elemente de cultură materială şi spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi formând o civilizaţie profund originală.   Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. I î. Hr.   — I d. Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două concluzii privitor la existenţa daco-geţilor în perioada statului dac:   1. Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus pentru Roma.   Istoria Daciei romane   2. Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu cea elenistică sau cu cea romană imperială. „Şi dacă civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populaţiei autohtone”   (H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană).   Expansiunea romană la Dunărea de Jos   În paralel cu „creşterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul Europei. La sfârşitul sec. III – începutul sec. II î. Hr.   Roma devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î. Hr.) ocupă primele teritorii; la 148 î. Hr.   Transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î. Hr.); spre sfârşitul sec. II î. Hr. Ocupă tot litoralul est adriatic (129 î. Hr.). Dispariţia statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 – 63 î. Hr.) aduce Roma la Dunăre şi Marea Neagră; în anul 74 î. Hr.   Generalul C. Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î. Hr. Generalul M. Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi instalează controlul roman asupra oraşelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.   După zece ani (62-61 Î. Hr.) guvernatorul Macedoniei C. Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie greco-bastarno-getă. Expediţia lui Hybrida se înscrie în tendinţa Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului asupra litoralului pontic.   Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin scoaterea cetăţilor greceşti pontice din sfera de interes roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se de partea lui Pompeius. Astfel se explică planurile militare ale   Istoria Daciei romane lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul război cu parţii. Moartea celor doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice şi bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice.

GEOPOLITICA LUMILOR SECOLULUI XXI   INTRODUCERE POLITICA SUPERPUTERII   Din momentul în care continentele au început să fie interdependente din punct de vedere politic, adică acum aproximativ 500 de ani. Eurasia a fost în permanenţă centrul de putere al lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de Ia extremitatea ei vest-europeană – au pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii, astfel că statele eurasiatice au dobândit un statut special şi s-au bucurat de privilegiile de a fi principalele puteri ale lumii. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume. Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura şi, de fapt, prima putere cu adevărat globală. Cu toate acestea, Eurasia îşi păstrează importanţa geopolitică. Nu numai că extremitatea ei vestică – Europa – deţine încă o mare parte din puterea economică şi politică a omenirii, dar partea sa estică – Asia – a devenit, în ultima vreme, un periculos centru de creştere economică şi de sporită influenţă politică. Prin urmare, problema modulpi în care America, angajată la scară planetară, poate face faţă complexelor relaţii de putere din Eurasia – în special, dacă ea poate preîntâmpina apariţia unei puteri eurasiatice dominante şi potrivnice – rămâne fundamentală pentru capacitatea Americii de a-şi exercita supremaţia mondială. Rezultă deci că, pe lângă preocuparea pentru dezvoltarea diferitelor noi dimensiuni ale puterii (tehnologie, comunicaţii, informaţii, precum şi comerţ şi finanţe), politica externă americană trebuie să se preocupe în continuare de dimensiunea geopolitică şi să-şi folosească influenţa în Eurasia în aşa fel încât să creeze un echilibru continental stabil, cu Statele Unite ca arbitru politic. Eurasia este astfel tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială, iar această luptă implică geostra- tegia – administrarea strategică a intereselor geopolitice. Este demn de atenţie faptul că nu mai departe decât în 1940 doi aspiranţi la puterea mondială, Adolf Hitler şi Iosif Stalin, au fost de acord în mod explicit (la negocierile secrete din luna noiembrie a acelui an) că America ar trebui exclusă din Eurasia. Fiecare din ei realiza că pătrunderea puterii americane în Eurasia ar periclita propriile lui ambiţii de dominaţie mondială. Fiecare împărtăşea supoziţia că Eurasia e centrul lumii şi că acela care controlează Eurasia controlează lumea. Jumătate de secol mai târziu chestiunea a fost redefinită: va dăinui supremaţia Americii în Eurasia şi în ce scopuri ar putea fi ea aplicată? Obiectivul fundamental al politicii americane ar putea fi benefic şi vizionar: modelarea unei comunităţi mondiale cu adevărat cooperante, în conformitate cu tendinţele pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii. Dar, în acelaşi timp, este imperios necesar ca să nu apară niciun concurent eurasiatic capabil să domine Eurasia şi astfel să concureze America. De aceea, scopul acestei cărţi este formularea unei geostrategii cuprinzătoare şi integrale pentru Eurasia. ZBIGNIEW BRZEZINSKI Washington. D.C. Aprilie 1997 CAPITOLUL 1 UN NOU TIP DE HEGEMONIE Hegemonia s-a născut o dată cu omenirea. Dar actuala supremaţie a Americii este distinctă prin rapiditatea apariţiei, anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat – şi a fost transformată de către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată din emisfera vestică într-o putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii. SCURTUL DRUM SPRE SUPREMAŢIA MONDIALĂ Războiul hispano-american din 1898 a fost primul război de cucerire dus de America în afara hotarelor sale. El a deschis calea extinderii puterii americane în Pacific, dincolo de Hawaii, spre Filipine. La începutul acestui secol, strategii americani erau deja preocupaţi de dezvoltarea doctrinei unei supremaţii navale asupra celor două oceane, iar marina americană începuse să conteste concepţia că Anglia „domneşte peste mări“. Revendicarea de către America a unui statut special de unic apărător al securităţii emisferei vestice – statut proclamat la începutul secolului prin Doctrina Monroe şi ulterior justificat de aşa-zisul „destin evident” al Americii – s-a accentuat după construirea Canalului Panama, ce facilita dominaţia navală atât asupra Oceanului Atlantic, cât şi asupra Oceanului Pacific. Baza crescândelor ambiţii geopolitice ale Americii era rapida industrializare a economiei ţării. La izbucnirea primului război mondial puterea economică în creştere a Americii reprezenta deja circa 33% din P.N.B. Mondial, ceea ce surclasa Marea Britanie ca principală putere industrială a lumii. Acest remarcabil dinamism economic a fost favorizat de o cultură care încuraja experimentul şi inovaţia. Instituţiile politice şi economia de piaţă liberă din America au creat posibilităţi nemaiîntâlnite pentru inventatori ambiţioşi şi iconoclaşti, pe care privilegii arhaice sau ierarhii sociale rigide nu îi împiedicau să urmărească înfăptuirea propriilor vise. Pe scurt, cultura naţională era deosebit de prielnică creşterii economice şi, prin atragerea şi asimilarea rapidă a celor mai talentate personalităţi din străinătate, ea înlesnea de asemenea expansiunea puterii naţionale. Primul război mondial a oferit prima ocazie pentru o masivă lansare în Europa a forţei militare americane. O putere până atunci relativ izolată şi-a transportat prompt peste Atlantic mai multe sute de mii de militari – o expediţie militară transoceanică fără precedent ca desfăşurare şi amploare, care semnala apariţia unui nou important jucător pe arena internaţională. Fapt tot atât de important, războiul a determinat, în acelaşi timp, primul important efort diplomatic american de a aplica principiile americane în găsirea unei soluţii la problemele internaţionale ale Europei. Celebrele „Patrusprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson au reprezentat inculcarea idealismului american în geopolitica europeană, idealism consolidat de puterea americană. (în urmă cu 15 ani, Statele Unite jucaseră rolul principal în rezolvarea unui conflict din Extremul Orient, acela dintre Rusia şi Japonia, impunându-şi, şi prin aceasta, crescânda talie internaţională.) Fuziunea dintre idealismul american şi puterea americană s-a făcut astfel din plin simţită pe scena lumii. Totuşi, strict vorbind, primul război mondial era încă un război predominant european, nu mondial. Dar caracterul său autodes- tructiv a marcat începutul sfârşitului predominării politice, economice şi culturale a Europei asupra restului lumii. Pe parcursul războiului niciuna dintre puterile europene nu a fost capabilă să obţină o victorie decisivă – iar rezultatul războiului a fost serios influenţat de intrarea în conflict a unei puteri non-europene în ascensiune: America. Din acest moment. Europa avea să devină din ce în ce mai mult obiectul, şi mai puţin subiectul politicii mondiale de putere. Dar această scurtă izbucnire de primat mondial american nu a produs o angajare continuă a Americii în chestiunile internaţionale, în schimb, ea s-a retras rapid într-o combinaţie auto-mulţumitoare de izolaţionism şi idealism. Deşi pe la jumătatea anilor ’20 şi începutul anilor ’30 totalitarismul devenea din ce în ce mai puternic pe continentul european, puterea americană – care atunci includea o puternică flotă pe două oceane ce depăşea în mod clar marina britanică – nu s-a implicat. Americanii au preferat să fie spectatori la politica mondială. Conceptul american de securitate, bazat pe o viziune a Americii ca insulă continentală, a fost în acord cu această predispoziţie. Strategia americană se concentra asupra apărării ţărmurilor sale, având astfel un orizont îngust-naţional, fără a se gândi prea mult la considerentele internaţionale sau globale. Principalii actori internaţionali erau, încă, puterile europene şi, din ce în ce mai mult, Japonia. Era europeană în politica mondială a luat sfârşit definitiv în cursul celui de-al doilea război mondial, primul război cu adevărat mondial. Desfăşurat pe trei continente simultan, oceanele Atlantic şi Pacific fiind şi ele puternic disputate, dimensiunea sa mondială a fost demonstrată în mod simbolic atunci când soldaţii britanici şi japonezi – care reprezentau, respectiv, o îndepărtată insulă din Vestul Europei şi o insulă similară din Estul Asiei – s-au ciocnit la o distanţă de mii de mile de patriile lor pe frontiera indiano-bir- maneză. Europa şi Asia deveniseră un unic câmp de bătălie. Dacă războiul s-ar fi încheiat printr-o victorie clară a Germaniei naziste, o unică putere europeană ar fi apărut ca putere mondială dominantă. (Victoria Japoniei în Pacific ar fi adus pentru acea naţiune rolul dominant în Extremul Orient, dar, după toate probabilităţile. Japonia nu ar fi rămas doar un hegemon regional.) în schimb, înfrângerea Germaniei a fost în mare măsură pecetluită de cei doi învingători extra-europeni. Statele Unite şi Uniunea Sovietică, care au devenit moştenitoarele nerealizatelor tendinţe ale Europei către supremaţia mondială. Următorii cincizeci de ani au fost dominaţi de competiţia bipolară dintre America şi Uniunea Sovietică pentru supremaţia mondială. În unele privinţe, competiţia dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a reprezentat împlinirea teoriilor celor mai dragi geopoliticienilor: ea a adus în arenă principala putere maritimă a lumii, care domină două oceane. Pacific şi Atlantic, împotriva principalei puteri de uscat a lumii, deţinătoare a supremaţiei în heart- land-uV eurasiatic (cu blocul chino-sovietic care cuprindea un spaţiu amintind, cu putere, întinderea Imperiului Mongol). Aspectul geopolitic nu putea fi mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea întreagă. Câştigătorul ar fi dominat cu adevărat globul pământesc. Nimeni nu i-ar mai fi stat în cale, odată victoria obţinută. Fiecare rival lansa în întreaga lume un apel ideologic impregnat cu optimism istoric, care justifica, pentru fiecare din ele, eforturile necesare şi, în acelaşi timp, îi întărea convingerea în victoria inevitabilă. Fiecare rival îşi domina clar propriul spaţiu – spre deosebire de aspiranţii imperiali europeni la hegemonie mondială, dintre care niciunul nu a reuşit vreodată cu adevărat să-şi impună predominarea decisivă în interiorul Europei înseşi. Iar fiecare dintre cele două rivale îşi folosea ideologia pentru a-şi consolida dominaţia asupra respectivilor săi vasali sau tributari într-un mod care amintea oarecum de epoca războaielor religioase. Combinaţia dintre dimensiunile geopolitice mondiale şi declarata universalitate a dogmelor rivale a dat competiţiei o intensitate nemaiîntâlnită. Dar un factor suplimentar – şi el plin de implicaţii mondiale – a făcut ca această competiţie să fie cu adevărat unică. 1 Nota traducătorului: Heartland: concept introdus de Harold Mackinder (1861-1947) în articolul „The Geographical Pivot of History”, prezentat la Royal Geographic Society în ian. 1904. Mackinder înţelegea prin heartland „partea centrală a Eurasiei, zona-pivot a politicii mondiale”, „acea zonă a Eurasiei inaccesibilă vapoarelor şi controlată de Rusia”. (Conform International Encyclopaedia of Social Sciences, voi. 9, The Macmillan Company & The Free Press, N.Y., Collier-Macmillan Publishers, London, 1972.) Apariţia armelor nucleare însemna că un război frontal, de tip clasic, între cei doi rivali principali putea nu numai să atragă după sine distrugerea lor reciprocă, dar şi să aibă consecinţe fatale pentru o parte însemnată din omenire. Intensitatea conflictului era astfel – supusă simultan unei extraordinare auto-constrângeri din partea ambilor rivali. Pe tărâm geopolitic, războiul era purtat în mare măsură la extremităţile Eurasiei înseşi. Blocul chino-sovietic domina majoritatea Eurasiei, dar nu îi controla extremităţile. America de Nord reuşise să-şi consolideze poziţia atât la extremitatea vestică, cât şi la cea estică ale marelui continent eurasiatic. Apărarea acestor capete de pod continentale (rezumată, pe „frontul” de vest de către Blocada Berlinului şi pe cel de est de către Războiul din Coreea) a fost astfel primul test strategic pentru ceea ce avea să Fie cunoscut sub denumirea de Războiul Rece. în faza finală a Războiului Rece, pe harta Eurasiei (vezi harta de mai sus) a apărut un al treilea „front” defensiv: cel sudic. Invadarea Afganistanului de către sovietici a provocat o ripostă americană pe două direcţii: asistenţa directă pentru rezistenţa autohtonă din Afganistan în scopul blocări armatei sovietice; şi o intensificare pe scară mare a prezenţei militare americane în Golful Persic pentru a descuraja o eventuală înaintare spre sud a puterii militare sau politice sovietice. Statele Unite şi-au asumat obligaţia de a apăra regiunea Golfului Persic, în conformitate cu propriile interese de securitate în vestul şi estul Europei. Faptul că America de Nord a frânat cu succes eforturile blocului eurasiatic de a obţine stăpânirea efectivă asupra întregii Eurasii – proces în care ambele părţi s-au abţinut până la final de la o ciocnire militară directă de teama unui război nuclear – însemna că rezultatul disputei era decis în cele din urmă pe căi non-militare. Vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic, atractivi- tatea culturală au devenit dimensiuni decisive. Coaliţia condusă de America şi-a păstrat unitatea, în timp ce blocul chino-sovietic s-a dezmembrat în mai puţin de două decenii. În parte, aceasta s-a datorat flexibilităţii mai mari a coaliţiei democratice, în contrast cu caracterul ierarhic şi dogmatic – dar şi fragil – al lagărului comunist. Prima presupunea împărtăşirea unor valori, dar fără un cadru doctrinar formal. A doua punea accent pe corectitudinea dogmatică, cu un singur centru autorizat de interpretare. Principalii vasali ai Americii, de asemenea, erau cu mult mai slabi decât ea, în timp ce Uniunea Sovietică nu putea trata la nesfârşit China ca pe o subordonată. Rezultatul s-a datorat şi faptului că partea americană s-a dovedit mult mai dinamică din punct de vedere economic şi tehnologic, în timp ce Uniunea Sovietică a stagnat treptat şi nu a putut concura eficient nici în ce priveşte creşterea economică, nici tehnologia militară. În schimb, decăderea economică a generat demoralizarea ideologică. De fapt, puterea militară sovietică – şi teama pe care ea le-o inspira occidentalilor – a ascuns multă vreme inegalitatea esenţială dintre cei doi opozanţi. America era pur şi simplu mult mai bogată, mult mai avansată tehnologic, mult mai mobilă şi mai novatoare din punct de vedere militar, mult mai atrăgătoare şi mai creatoare pe tărâm social. Constrângerile ideologice subminau potenţialul creator al Uniunii Sovietice, făcând astfel ca sistemul său să fie din ce în ce mai rigid, iar economia – din ce în ce mai risipitoare şi mai puţin competitivă din punct de vedere tehnologic. Câtă vreme nu izbucnea un război în care părţile s-ar fi distrus reciproc, intr-o competiţie pe termen lung balanţa trebuia să se încline în cele din urmă în favoarea Americii. De asemenea, rezultatul final a fost puternic influenţat de considerente culturale. Coaliţia condusă de America accepta, în general, ca pozitive, multe din trăsăturile culturii politice şi sociale americane. Cei mai importanţi doi aliaţi ai Americii, de la extremele vestice şi estice ale Eurasiei, Germania şi Japonia, s-au însănătoşit economic în contextul unei admiraţii aproape nelimitate pentru tot ce este american. Foarte mulţi considerau că America reprezintă viitorul, că este o societate demnă de admiraţie şi care merită să fie imitată. în schimb. Rusia era dispreţuită din punct de vedere cultural de către majoritatea „vasalilor” săi din Europa Centrală şi încă şi mai mult de către aliatul său principal – şi din ce în ce mai sigur pe sine – din est: China. Pentru locuitorii Europei Centrale, dominaţia ruşilor însemna izolarea de ceea ce ei considerau a fi patria lor filosofică şi culturală: Europa Occidentală şi tradiţiile ei religioase creştine. Mai rău, însemna dominaţia de către un popor pe care central-europenii îl considerau, deseori pe nedrept, ca inferior lor din punct de vedere cultural. Chinezii, pentru care cuvântul „Rusia” înseamnă „ţara nesătulă”, erau dispreţuitori chiar mai făţiş. Deşi iniţial ei contestaseră numai pe tăcute pretenţiile Moscovei privind valabilitatea generală a modelului sovietic, la un deceniu de la revoluţia comunistă chineză ei au pus hotărât sub semnul întrebării primatul ideologic al Moscovei şi chiar au început să-şi exprime deschis dispreţul tradiţional faţă de barbarii cu care se învecinau la nord. în fine, chiar în interiorul Uniunii Sovietice, 50% din populaţie, care era ne-rusă, a sfârşit prin a respinge dominaţia Moscovei. Treptata trezire a ne-ruşilor însemna că ucrainenii, georgienii, armenii şi azerii au început să privească puterea sovietică ca pe o formă de dominaţie imperială străină, de către un popor faţă de care nu se simţeau inferiori cultural. În Asia Centrală aspiraţiile naţionale puteau fi mai slabe, dar aceste popoare erau stimulate suplimentar de o crescândă conştiinţă a identităţii islamice, intensificată de cunoaşterea faptului că în alte părţi avea loc o decolonizare. Ca atâtea imperii înaintea sa. Uniunea Sovietică a fost supusă în cele din urmă imploziei şi dezmembrării, căzând victimă nu atât unei înfrângeri militare directe, cât unei dezintegrări accelerate de către tensiunile economice şi sociale. Soarta sa a confirmat observaţia competentă a unui savant care spunea că „imperiile sunt în mod inerent instabile politic, deoarece părţile subordonate preferă aproape întotdeauna o mai mare autonomie, iar contra-elitele din aceste părţi acţionează aproape întotdeauna, când au ocazia, pentru a obţine o mai mare autonomie, în acest sens, imperiile nu se prăbuşesc, ci, mai degrabă, se dezintegrează, de obicei foarte încet, deşi uneori deosebit de repede”[1]. PRIMA PUTERE MONDIALĂ Prăbuşirea rivalei sale a adus America într-o situaţie unică. Ea a devenit, simultan, prima şi unica putere cu adevărat mondială. Şi totuşi supremaţia mondială a Statelor Unite aminteşte în multe privinţe de imperii mai vechi, fără a ţine seama de dimensiunile lor regionale mai restrânse. Aceste imperii îşi bazau puterea pe o ierarhie de vasali, tributari, protectorate şi colonii, în care cei aflaţi în afară erau în general priviţi ca barbari. Până la un anumit punct, această terminologie anacronică nu e întru totul neadecvată pentru unele din statele aflate acum în interiorul orbitei americane. Ca şi în trecut, exercitarea puterii „imperiale” americane decurge în mare măsură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt. În scopuri militare, vaste resurse economice şi tehnologice, din farmecul cultural neclar, dar însemnat al modului de viaţă american, din dinamismul absolut şi competitivitatea înnăscută ale elitelor politice şi sociale americane. Şi imperiile mai vechi întrunesc aceste caracteristici. Roma e prima care vine în minte. Acest imperiu a fost întemeiat pe parcursul a aproape 2 secole şi jumătate printr-o susţinută expansiune teritorială către nord. Apoi şi spre vest şi spre sud, ca şi prin stabilirea unui control maritim eficient asupra întregului litoral al Mării Mediterane. Ca întindere geografică, imperiul a atins punctul culminant în jurul anului 211 d.Hr. (vezi harta de mai jos). Roma avea o organizare statală centralizată şi o economie unică şi autonomă. Puterea sa imperială era exercitată cu grijă şi hotărâre printr-un complex sistem de organizare politică şi economică. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri şi rute navale, pornind din Capitală, permitea rapida redislocare şi concentrare a legiunilor romane staţionate în diversele state vasale şi provincii tributare – în eventualitatea unei ameninţări serioase împotriva securităţii imperiului. în perioada de apogeu a imperiului, legiunile romane desfăşurate în străinătate numărau nu mai puţin de trei sute de mii de oameni – o forţă remarcabilă, cu atât mai distructivă cu cât romanii aveau tactică şi armament superioare, iar centrul era capabil să ordone redislocări relativ rapide. (Este frapant să observăm că în 1996, America, o putere suverană cu un teritoriu mult mai populat, proteja extremităţile stăpânirii sale staţionând 296 000 soldaţi profesionişti în afara hotarelor sale.) Totuşi, puterea imperială a Romei se baza şi ea pe o importantă realitate psihologică. Civis Romanus sum – „Eu sunt cetăţean roman“ – era cea mai înaltă auto-definire posibilă, motiv de mândrie, şi pentru mulţi – o aspiraţie. Acordat, în cele din urmă şi celor ce nu erau născuţi romani, statutul solemn de cetăţean roman era o expresie a superiorităţii culturale care explică conştiinţa puterii imperiale despre misiune. Aceasta nu numai că legitima dominaţia Romei, dar îi şi făcea pe cei supuşi ei să-şi dorească asimilarea şi includerea în structura imperială. Superioritatea culturală, considerată de către dominatori ca de la sine înţeleasă şi recunoscută de către dominaţi, întărea astfel puterea imperială. Această putere imperială uriaşă, în mare măsură necontestată, a dăinuit aproape 300 de ani. Cu excepţia ameninţării reprezentate, la un moment dat, de apropiata Cartagină şi, la hotarul estic, de Imperiul părţilor, lumea din afara imperiului era în mare măsură barbară, prost organizată, capabilă – de cele mai multe ori – doar de atacuri sporadice şi în mod evident inferioară cultural. Câtă vreme imperiul era capabil să-şi menţină vitalitatea şi unitatea internă, lumea exterioară nu reprezenta niciun fel de concurenţă. Trei cauze majore au dus la prăbuşirea finală a Imperiului Roman. Mai întâi, imperiul a devenit prea mare pentru a fi condus dintr-un singur centru, dar împărţirea lui într-o jumătate vestică şi una estică a distrus automat caracterul de monopol al puterii sale. În al doilea rând, şi în acelaşi timp, lunga perioadă de exagerată încredere în sine a puterii imperiale a generat un hedonism cultural, care, treptat, a erodat dorinţa de mărire a elitei politice. În al treilea rând, inflaţia prelungită a subminat şi ea capacitatea sistemului de a se susţine în absenţa sacrificiului social pe care cetăţenii nu mai erau dispuşi să-l facă. Decăderea culturală, divizarea politică şi inflaţia financiară, toate au contribuit la subminarea Romei, fa- când-o vulnerabilă chiar faţă de barbarii din apropierea graniţelor ei. După standardele noastre de azi. Roma nu era o putere cu adevărat mondială, ci regională. Cu toate acestea, dată fiind starea de izolare între diversele continente de pe glob ce exista în acele vremuri, puterea regională a Romei era de sine stătătoare şi izolată, fără vreun rival imediat sau chiar îndepărtat. Imperiul Roman era astfel o lume în sine, cu o organizare politică excelentă şi o superioritate culturală care au făcut din el precursorul sistemelor imperiale de mai târziu, chiar cu o mai mare întindere geografică. Chiar şi aşa. Imperiul Roman nu era unic. Imperiile roman şi chinez au apărut aproape în acelaşi timp, deşi niciunul nu avea cunoştinţă de existenţa celuilalt. Pe la anul 221 î.Hr. (perioada Războaielor punice dintre Roma şi Cartagina), unificarea realizată de statul Ch în a celor şapte state existente a dus la formarea primului Imperiu chinez, care imediat a început construirea Marelui Zid din nordul Chinei cu scopul de a izola interiorul regatului de lumea barbară de la graniţa sa. Următorul imperiu, al Dinastiei Han, care a cunoscut înflorirea după anul 140 î.Hr.. Era şi mai impresionant prin întindere şi organizare. La începutul erei creştine nu mai puţin de 57 de milioane de oameni erau supuşi autorităţii sale. Această cifră uriaşă, ea însăşi fără precedent, demonstrează extraordinara eficacitate a controlului centralizat exercitat printr-o birocraţie centralizată şi represivă. Stăpânirea imperială se întindea până în Coreea de azi, părţi din Mongolia şi mare parte din litoralul chinez. Cu toate acestea, aproape ca şi Roma, Imperiul Dinastiei Han a început şi el să fie afectat de frământări interne, iar prăbuşirea sa definitivă a fost grăbită prin împărţirea sa, în anul 220 d.Hr., în trei regate independente. Istoria ulterioară a Chinei a cuprins perioade de reunificare şi extindere, urmate de decădere şi fărâmiţare. De mai multe ori, China a reuşit să instaureze sisteme imperiale care erau de sine stătătoare, izolate şi neameninţate din afară de niciun rival organizat. Împărţirea în trei state a regatului Dinastiei Han a fost înlăturată în anul 589 d.Hr. Prin unificarea ce anunţa, intr-un fel. Reapariţia unui sistem imperial. Cea mai mare autoafirmare imperială a Chinei a avut loc sub dinastia manciuriană, şi mai ales la începutul dinastiei Ch’ing. Prin sec. Al XVIlI-lea China era din nou un imperiu în plin avânt, cu un centru imperial înconjurat de state vasale şi tributare, printre care Coreea, Indochina, Thailanda, Birmania şi Nepalul de astăzi. Stăpânirea Chinei se întindea astfel de la extremitatea estică a Rusiei de astăzi şi până în sudul Siberiei, până la Lacul Baikal şi în Kazahstanul de astăzi, spre sud spre Oceanul Indian şi din nou spre est, peste Laos şi Vietnamul de Nord (vezi harta de la p. 25). Ca şi în cazul Romei, imperiul era o complexă organizaţie financiară, economică, de învăţământ şi de securitate. Controlul asupra vastului teritoriu şi a celor peste 300 de milioane de locuitori era exercitat pe toate aceste căi, cu un puternic accent pe autoritatea politică centralizată susţinută de un serviciu de curieri deosebit de eficient. Întregul imperiu era împărţit în patru zone, care porneau de la Pekin, şi delimitau zonele în care mesagerul putea ajunge într-o săptămână, în două, în trei şi, respectiv, în patru săptămâni. Birocraţia centralizată, pregătită din punct de vedere profesional şi selectată pe criterii competitive, constituia izvorul de putere al unităţii imperiului. Acea unitate era întărită, legitimată şi susţinută – din nou, ca şi în cazul Romei – de o conştiinţă a superiorităţii culturale, adânc înrădăcinată şi puternic resimţită, care a fost sporită de confucianism, o filosofie atât de utilă imperiului, ea punând accent pe armonie, ierarhie şi disciplină. China – Imperiul celest – era văzută ca centrul universului, având la graniţe, şi dincolo de ele, doar barbari. A fi chinez însemna a fi cultivat şi din acest motiv restul lumii îi datora Chinei respectul cuvenit. Această deosebită conştiinţă a superiorităţii străbătea din răspunsul pe care – chiar în faza de declin a Chinei de la sfârşitul secolului al XVII-lea – împăratul chinez l-a dat regelui George al 111-lea al Marii Britanii, ai cărui emisari încercaseră să ademenească China într-o relaţie de comerţ oferind ca daruri, în semn de bunăvoinţă, unele produse industriale britanice. „Noi. Prin mila Cerului. Împărat, anunţăm pe Regele Angliei să ia cunoştinţă de mesajul nostru: Imperiul Celest, dominând între graniţele celor patru mări… nu pune preţ pe lucrurile rare şi scumpe… şi nici nu avem nici cea mai mică nevoie de manufacturile ţării voastre… De aceea, noi… am ordonat celor pe care i-aţi trimis cu ofranda să se întoarcă fără grijă acasă. Tu, o. Rege, trebuie doar să ne îndeplineşti dorinţele întărindu-ţi loialitatea şi jurând supunere veşnică1’. Declinul şi prăbuşirea succesivelor imperii chineze s-au datorat, şi ele, în primul rând, factorilor interni. „Barbari” mongoli şi apoi occidentali au învins aceste imperii din cauza oboselii interne, a decăderii, a hedonismului; pierderea creativităţii economice şi militare a vlăguit voinţa Chinei şi mai apoi a accelerat prăbuşirea ei. Puterile străine au exploatat proasta stare internă a Chinei – Anglia în Războiul opiului din 1839-1842; Japonia, un secol mai târziu – fapt care, în schimb, a generat profundul sentiment de umilire culturală care i-a motivat pe chinezi de-a lungul întregului secol XX, umilire şi mai intensă din cauza contradicţiei dintre conştiinţa lor adânc înrădăcinată despre superioritatea culturală şi înjositoarele realităţi politice din China postimperială. Mai mult decât în cazul Romei, China imperială ar fi astăzi clasificată ca putere regională. Dar. În zilele ei de glorie. China nu avea egal pe glob, în sensul că nicio altă putere nu era capabilă să-i pună sub semnul întrebării statutul său imperial ori să se opună expansiunii ei, dacă aceasta ar fi fost dorinţa Chinei. Sistemul chinez era de-sine-stătător şi autonom, bazându-se, în primul rând, pe o identitate etnică comună, cu o relativ limitată extindere a puterii centrale asupra statelor tributare, cu etnii diferite şi periferice din punct de vedere geografic. Miezul său etnic, mare şi dominant, i-a dat Chinei posibilitatea să realizeze refacerea periodică a imperiilor. Din acest punct de vedere, China a fost destul de diferită de alte imperii, în care popoare mici din punct de vedere numeric, dar cu propensiuni dominatoare au reuşit, pentru o vreme, să-şi impună şi să-şi menţină dominaţia asupra unor populaţii diferite etnic şi mult mai numeroase. Dar, o dată ce dominaţia unor asemenea imperii era subminată, nu mai putea fi vorba de restaurarea lor. Pentru a găsi o asemănare oarecum apropiată de definiţia de astăzi a unei puteri mondiale trebuie să apelăm la remarcabilul fenomen al Imperiului Mongol. Apariţia sa a fost realizată printr-o lupta intensă împotriva unor adversari importanţi şi bine organizaţi. Printre învinşii săi erau regatele Poloniei şi Ungariei, forţele Sfântului Imperiu Roman, mai multe cnezate ruseşti şi statul rus, califatul Baghdadului şi, mai târziu, chiar dinastia Sung a Chinei. învingându-şi rivalii, Genghis-Han şi urmaşii săi au instaurat un control centralizat asupra teritoriului pe care experţii în geopolitică de mai târziu l-au considerat a fi heartland-ul global sau pivotul puterii mondiale. Imperiul lor continental eurasiatic se întindea de la ţărmurile Mării Chinei până în Anatolia din Asia Mică şi până în Europa Centrală (vezi harta). Doar în perioada de vârf a blocului stalinist chino-sovietic Imperiul Mongol de pe continentul eurasiatic a fost în sfârşit egalat în ceea ce priveşte întinderea conducerii centralizate asupra unor teritorii contigui. Imperiile roman, chinez şi mongol au fost precursorii regionali ai aspiranţilor la puterea mondială ce au apărut după aceea. În cazul     Romei şi al Chinei, aşa cum am observat deja, structurile lor imperiale erau foarte dezvoltate, atât din punct de vedere politic, cât şi economic, iar ampla răspândire şi acceptare a culturii superioare a centrului exercitau un important rol de consolidare. În contrast cu acestea, Imperiul Mongol menţinea dominaţia politică bazându-se pe cucerirea militară urmată de adaptare (şi chiar asimilare) la condiţiile locale. Puterea imperială mongolă se baza în mare măsură pe dominarea militară. Realizată prin aplicarea strălucită şi nemiloasă a unei tactici militare superioare ce îmbina o remarcabilă capacitate de deplasare rapidă a forţelor cu concentrarea acestora în timp util, dominaţia mongolă nu a impus vreun sistem economic sau financiar organizat. Pe de altă parte, nici autoritatea mongolă nu deriva dintr-un sentiment arogant de superioritate culturală. Conducătorii mongoli erau prea puţini pentru a reprezenta o clasă conducătoare capabilă să se auto-regenereze şi, în orice caz, absenţa unui sentiment precis şi conştient al superiorităţii sale culturale sau chiar etnice a privat elita imperială de încrederea în sine de care avea nevoie. De fapt, conducătorii mongoli s-au dovedit destul de sensibili la asimilarea treptată de către popoarele deseori mai avansate cultural pe care le-au cucerit. Astfel, unul dintre nepoţii lui Genghis-Han, care devenise împăratul zonei chineze a împărăţiei marelui Han, a devenit fervent propagator al confucianismului; un altul a devenit musulman evlavios, în calitatea sa de sultan al Persiei; iar un al treilea a devenit conducătorul persan din punct de vedere cultural al Asiei Centrale. Acest factor – asimilarea stăpânitorilor de către cei stăpâniţi din cauza absenţei unei culturi politice dominante – ca şi problemele nerezolvate ale succesiunii la tronul marelui Han care fondase imperiul au cauzat în cele din urmă sfârşitul imperiului. Statul mongol devenise prea mare pentru a fi guvernat dintr-un centru unic, dar soluţia încercată – aceea de a împărţi imperiul în mai multe părţi de sine stătătoare – a determinat o asimilare locală încă şi mai rapidă şi a grăbit dezintegrarea imperiului. După ce a durat două secole, de la 1206 la 1405, cel mai mare imperiu pe uscat din lume a dispărut fără urmă. După aceea. Europa a devenit atât centrul de putere mondială, cât şi focarul principalelor lupte pentru puterea mondială. Într-adevăr, timp de aproape trei secole, mica extremitate nord-vestică a continentului eurasiatic a atins – prin extinderea puterii maritime şi pentru prima oară în istorie – autentica dominaţie mondială, astfel că puterea europeană se întindea şi se afirma pe fiecare continent al globului. Este demn de remarcat faptul că puterile imperiale hegemone din vestul Europei nu erau foarte populate din punct de vedere demografic, mai ales dacă le comparăm cu cei pe care îi subjugau efectiv. Totuşi, pe la începutul secolului al XX-lea, în afara emisferei vestice (care, cu două secole în urmă, fusese şi ea supusă controlului Europei de Vest şi era locuită cu precădere...   [1] Donald Puchala. The History ofthe Future of International Relations, în „Ethics and International Affairs", 8 (1994), p. 183.  

Al Doilea Razboi Mondial  de Winston Churchill volumul 1 Cuvânt înainte   Memoriile din anii celui de-al doilea război mondial ale lui Winston Churchill apar acum într-o versiune condensată, în traducere românească. A trebuit să se prăbuşească regimul comunist, pentru ca această lucrare fundamentală, fără de care este imposibilă cunoaşterea marii conflagraţii din anii 1939-1945, să vadă lumina tiparului în ţara noastră. Churchill nu are nevoie de prezentare: a fost una dintre cele mai mari personalităţi din istoria lumii, omul politic prin excelentă, pentru care interesele britanice – ale Marii Britanii şi ale imperiului britanic – au fost mai presus de orice consideraţie şi scrupule. De l-ar fi cunoscut, Machiavelli l-ar fi zugrăvit în Principele său ca un model al divorţului dintre politică şi morală. Apariţia memoriilor sale în tălmăcire românească oferă posibilitatea cititorului din ţara noastră să cunoască pe unul dintre principalii actori ai marii drame, jucate pe scena istoriei în anii 1939 - 1945, şi să înţeleagă mobilurile ce l-au călăuzit în deciziile sale politice şi militare. Nu mulţi oameni de stat au purtat pe umerii lor o povară atât de imensă ca aceea care a apăsat asupra premierului britanic în anii celui de-al doilea război mondial. Churchill a purtat-o însă cu conştiinţa unui slujitor devotat al statului. După căderea comunismului, marele public din România, a aflat ceea ce istoricii şi cei care aveau acces la literatura străină ştiau de mult: Churchill poartă o mare răspundere pentru includerea României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice. În primăvara anului 1944, când Armata Roşie ocupase nordul Moldovei şi al Basarabiei, Churchill a considerat necesar ca, în perspectiva pătrunderii forţelor militare sovietice în Balcani, să fixeze cu Stalin zonele de interese ale Londrei şi Moscovei în aria sud-est europeană. În această parte a continentului, Marea Britanie era vital interesată doar de Grecia. Această ţară, dacă ar fi fost ocupată de Armata Roşie, ar fi putut constitui o ameninţare pentru securitatea Suezului, jalon de excepţională însemnătate strategică pe drumul imperial dintre metropola britanică şi posesiunile sale africane şi asiatice. A-l convinge pe Stalin să nu-şi trimită soldaţii în Grecia şi să nu-i sprijine pe comuniştii greci, care dispuneau de mijloacele de forţă pentru a cuceri puterea, a devenit un obiectiv fundamental al premierului britanic. În lunile mai-octombrie 1944, diplomaţia engleză a desfăşurat o intensă activitate în această direcţie, având ca punct de plecare principiul: România în schimbul Greciei, adică recunoaşterea unui drept de „first say” de primă şi hotărâtoare rostire pentru URSS în problemele româneşti, pentru Marea Britanie în cele greceşti. În octombrie, în timpul vizitei sale la Moscova, Churchill a fixat în procente influenţa Uniunii Sovietice şi a Marii Britanii în ţările Europei de Sud-Est. În România, URSS urma să deţină 90 de procente. În realitate, aşa cum reiese din documentele cunoscute acum, Churchill nu a informat exact Washingtonul asupra conţinutului înţelegerii sale cu Stalin. Totodată, în ciuda afirmaţiei lui că acordul anglo-sovietic din octombrie 1944 era valabil numai până la sfârşitul războiului, arhivele britanice arată că nu a fost stabilit niciun termen final al înţelegerii. Churchill nu poate fi condamnat că a pus interesele britanice înaintea celor ale ţărilor aruncate sub cizma sovietică. Egoismul naţional este legea dură a relaţiilor internaţionale. Dar Churchill trebuie condamnat pentru că a ascuns adevărul liderilor partidelor democratice din ţările est-europene atribuite Moscovei, lăsându-i să spere într-un sprijin britanic. Churchill mai trebuie condamnat pentru că a învăluit aceste acorduri cu dictatorul sovietic într-o retorică generoasă despre apărarea democraţiei, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta etc. Atât Churchill cât şi Roosevelt s-au făcut a uita că între regimul stalinist şi cel nazist nu era nicio deosebire de esenţă. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, ţări dezmembrate, ocupate sau controlate de Reichul hitlerist, au trecut sub dominaţia sovietică. Evident, înaintarea Armatei Roşii şi prezenţa pe teritoriul acestor ţări a fost un factor decisiv al procesului de sovietizare, dar Churchill s-a arătat total indiferent faţă de soarta acestor popoare. Când emisarul său în Iugoslavia, Fitzroy MacLean, l-a avertizat asupra acţiunii comuniştilor în vederea acaparării puterii, Churchill l-a întrebat ironic: „Vreţi să vă stabiliţi în Iugoslavia după război?” Premierul britanic a întruchipat la perfecţie tipul Principelui machiavellic: Politica, înainte de toate, succesul politic, fără de niciun fel de considerente morale. Churchill rămâne o figură istorică de dimensiuni considerabile. Iată de ce citirea memoriilor sale este nu numai folositoare, dar şi obligatorie. FLORIN CONSTANTINIU   Prefaţă   Winston Churchill (1874-1965) a fost fiul mai mare al Lordului Randolph Churchill şi al soţiei sale de origine americană Jennie Jerome. În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, care l-a sprijinit în viaţă. Au avut împreună patru fiice şi un fiu. Churchill a intrat în armată în 1895 şi a fost în serviciul militar în Cuba, India, Egipt şi Sudan. Primele lui lucrări au fost: Povestea Forţei Terestre Malarand (1898), Războiul râului (1899) şi Savrola (1900), singurul lui roman. Ca trimis special al ziarului Morning Post a fost implicat în războiul contra burilor, a fost luat prizonier şi a evadat. Experienţa lui a dus la scrierea lucrărilor De la Londra la Ladysmith, via Pretoria şi Marşul lui Ian Hamilton, ambele publicate în 1900. Şi-a început cariera politică în octombrie 1900, când a fost ales parlamentar de Oldham din partea Partidului Conservator. Totuşi, patru ani mai târziu, s-a alăturat Partidului Liberal. În 1906 a devenit subsecretar de stat pentru colonii şi şi-a exprimat dorinţa pentru reforme în scrieri, ca de pildă, Călătoria mea africană (1908). A devenit preşedintele Camerei de Comerţ în 1908 şi ministru de Interne în 1910; împreună cu Lloyd George, a introdus legislaţia socială care a ajutat mult la punerea bazelor Angliei moderne. Pentru că a prevăzut posibilitatea unui război cu Germania după criza de la Agadir, în octombrie 1911, a fost numit Prim Lord al Amiralităţii. El a făcut schimbări majore, inclusiv cea de modernizare şi pregătire a Marinei Regale pentru război, în ciuda nepopularităţii lui în Cabinet provocată de costurile implicate de aceasta. Totuşi în mai 1915, presat de opoziţie, a părăsit Amiralitatea şi a servit un timp ca locotenent-colonel în Franţa. În iulie 1917 Lloyd George l-a numit ministru al Muniţiilor, iar în anul următor, secretar de stat al Războiului şi Aerului. În 1924 s-a realăturat Partidului Conservator iar Baldwin l-a numit ministru de Finanţe. În ianuarie 1931 şi-a dat demisia, iar în anii 30 a scris numeroase cărţi, printre care Tinereţea mea (1930), Gânduri aventuri (1932) şi Mari contemporani (1937). Lui Churchill i s-a cerut din nou să ocupe o funcţie în 1939 după invazia germanilor în Polonia, iar când Chamberlain a fost silit să demisioneze pentru că Partidul Laburist n-a vrut să lucreze cu el, Churchill a devenit prim-ministru (mai 1940 – mai 1945). După 1945, şi-a petrecut tot timpul scriind Al doilea război mondial şi a revenit la post în 1951. În 1953 a acceptat Jartiera, iar în aprilie 1955 a cucerit de asemeni Premiul Nobel pentru literatură. În aprilie 1955 şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru din cauza bolii avansate, dar a continuat să scrie. Istoria popoarelor de limbă engleză (1956-58) este principala lui lucrare din această perioadă. A murit la vârsta de nouăzeci de ani.                       Notă   Al doilea război mondial este o prescurtare a următoarelor volume ale lui Sir Winston Churchill, realizată de Deni Kelly:   Furtuna se adună (1919 – 10 mai 1940) Ora cea mai frumoasă (1940) Marea alianţă (1941) Cumpăna sorţii (1942 – iulie 1944) Triumf şi tragedie (6 iunie 1944 – 25 iulie 1945)   Spaţiul a necesitat omiterea a numeroase pagini din aceste volume, iar continuitatea şi proporţia au cerut rearanjarea considerabilă a textului rămas. Totuşi, în afara câtorva fraze de legătură, nesemnificative ca număr, această formă prescurtată este redactată în întregime cu propriile cuvinte ale lui Sir Winston Churchill.

 I se spunea Temerarul de William Stevenson Punct de plecare Cuvânt înainte al Temerarului   Timp de doi ani de zile, de-a lungul cărora Statele Unite au fost, din punct de vedere formal, în stare de pace, preşedintele Franklin Delano Roosevelt a sprijinit un război secret împotriva tiraniei. Pe urmă, atacate fără avertisment prealabil, Statele Unite au schimbat costumul cuviincios al diplomatului cu uniforma soldăţească de război. Inamicul – Germania nazistă, Japonia imperialistă, Italia fascistă şi marionetele lor – ieşise în cele din urmă la luptă deschisă. Dar războiul secret a continuat în taină. Din motive bine întemeiate, faptele de bază ale acestei activităţi ascunse nu au fost niciodată date la iveală pe deplin. În totalitatea lor, evenimentele au fost cunoscute doar de către puţini oameni; unele dintre ele nu au fost aşternute nicicând pe hârtie; documentele scrise au fost complet inaccesibile şi, vreme de treizeci şi cinci de ani, s-au aflat sub riguroasa reglementare a legii actelor secrete oficiale din Marea Britanie. Până şi astăzi, anumite aspecte trebuie să rămână nedestăinuite din raţiuni care, bineînţeles, nu vor fi evidente pentru oricine. Dar. Pe tărâmul istoriei – ce s-a întâmplat cu adevărat şi de ce s-a întâmplat aşa – nimic semnificativ nu mai trebuie ascuns acum. În 1940, dispunând aproape zi de zi de noi dovezi că planul lui Hitler de dominaţie mondială, prin teroare, înşelăciune şi cotropiri, era incontestabil în curs de aplicare, Roosevelt şi-a dat seama cu înfrângerea Angliei asaltate va fi prologul unui atac final împotriva Statelor Unite. Informaţiile i-au fost transmise preşedintelui de către mine sau prin intermediul meu, în calitate de trimis secret al lui Winston Churchill şi de şef al organizaţiei British Security Coordination (Biroul britanic de coordonare a securităţii). Sub un nume nevinovat, această organizaţie, care îşi avea cartierul general la New York, reprezenta de fapt o placă turnantă pentru toate serviciile de informaţii ale Marii Britanii. Roosevelt era perfect conştient că America – izolată pe plan psihologic de la primul război mondial încoace şi punându-şi speranţele în caracterul său de insularitate geografică – se afla într-o jalnică stare de lipsă de pregătire, ceea ce o făcea incapabilă să reziste sau să riposteze noilor tehnici în domeniul militar, propagandistic şi al spionajului. Preşedintele avea nevoie disperată de un răgaz în care să-şi pună în alarmă poporul şi să se înarmeze, fără a intra în vârtejul războiului. Churchill resimţea o mult mai disperată nevoie de arme şi provizii pentru a oferi Angliei asediate cu brutalitate fie măcar şi o modestă speranţă de rezistenţă şi o mică şansă de supravieţuire. Numai un conducător care putea să-şi lărgească viziunea despre interesul naţional până la convingerea că o alianţă între ţările libere este singura protecţie reală împotriva agresorilor fascişti ar fi putut miza pe tabloul Marii Britanii, într-un moment atât de defavorabil ei. Roosevelt era un astfel de jucător. Odată cu atacul japonez asupra bazei de la Pearl Harbor şi, câteva zile mai târziu, cu declaraţia de război a lui Hitler împotriva Statelor Unite, toate simulacrele diplomatice au încetat în mod brusc. Oricât de tăinuite ar fi fost planificarea şi declanşarea lor, operaţiile militare terestre şi navale deveneau dramatic de publice de îndată ce erau executate şi corespondenţi de război temerari le relatau adesea. În calitate de martori oculari. Războiul secret însă, căpătând proporţii imense şi având nenumărate obiective, a rămas, prin însăşi natura sa, obscur şi necunoscut. Cu rare excepţii, evenimentele cruciale s-au păstrat în întuneric până în ziua de astăzi. După atâţia ani, de ce să le readucem acum în discuţie? După părerea mea, există argumente puternice pentru a le dezvălui. Într-un sens extrem de personal, consider relatarea de faţă un omagiu adus vitejiei femeilor şi bărbaţilor din multe ţări, care s-au oferit, în mod voluntar, să lupte într-un mod neconvenţional. Ei şi-au asumat riscuri înspăimântătoare, nu s-au bucurat de protecţia sau privilegiile uniformei, au avut responsabilitatea a nenumărate vieţi în cadrul misiunilor solitare pe care le-au acceptat fără să crâcnească şi adesea s-au văzut siliţi să ia, de unul singur, hotărâri care puteau aduce o moarte necruţătoare familiilor şi compatrioţilor lor. Mulţi dintre aceşti agenţi secreţi şi luptători în Rezistenţă zac în morminte necunoscute de nimeni. Relativ puţini dintre ei au dobândit o recunoaştere care să treacă dincolo de menţionarea lor în arhive confidenţiale. În marea lor majoritate, supravieţuitorii s-au înapoiat la îndeletniciri paşnice, fără a fi în măsură să primească onoruri sau răsplăţi. Cei ale căror nume se regăsesc în povestirea de faţă nu sunt decât o părticică dintr-o uriaşă armată tainică, căreia lumea liberă îi datorează mai mult decât îi va putea plăti vreodată. Dar există motive mai puţin personale, cu un caracter mai acut, pentru dezvăluirile cuprinse în această carte. După capitularea în 1945 a puterilor Axei, nimicite de Aliaţi, British Security Coordination (B.S.C.) şi-a dizolvat aparatul său extrem de complex şi, pe tăcute, a încetat să mai existe. În cursul vieţii sale zbuciumate, organizaţia a asistat la cotitura care a marcat trecerea de la o înfrângere aproape fatală la o zdrobitoare victorie. În crâncena înfruntare, Marea Alianţă a ieşit învingătoare. Holocaustul a făcut ca unsprezece milioane de voci să se ridice cu hotărâre, dincolo de mormânt, împotriva sceleratei barbarii moderne. Prăpădul abătut asupra Londrei, Berlinului, Hiroshimei şi altor pietre de hotar ale civilizaţiei umane serveşte drept un memento de proporţii uriaşe, denunţând monstruozitatea noii concepţii despre război, care nu a cruţat nici pe necombatanţi sau pe prunci, nici pe infirmi sau pe cei lipsiţi de apărare. Totuşi, crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite făgăduia o angajare internaţională pe calea bunei înţelegeri şi a raţiunii. Iar anunţarea procesului de la Nürnberg părea să semnifice trezirea într-un târziu a conştiinţei mondiale şi recunoaşterea răspunderii pentru crime împotriva umanităţii. În 1945, ne uitam cu încredere la o planetă aflată în primăvara coexistenţei paşnice. Armele cumplit de eficiente ale războiului secret, făurite din necesitate în toiul luptei, nu aveau ce să caute pe ogoarele păcii. Spre marea mea uşurare, Intrepid („Temerarul”) a încetat să mai fie un nume de cod pentru şeful unei reţele de informaţii. Am închis dosarele B.S.C.-ului, cu speranţa că nu va mai trebui să le redeschid niciodată. Era poate o nesăbuinţă să-mi închipui că, în realitate, eram în stare să desfacem ceea ce făcusem, să uităm ceea ce aflasem despre forţele răului, să dezinventăm armele pe care le făurisem şi să le îngrămădim pe cele rămase într-o magazie bine zăvorâtă. Deşi ravagiile celui de-al doilea război mondial se mai vedeau încă, deşi duhoarea cadavrelor abia se risipise din văzduh, comunitatea de popoare a început să se dezintegreze, iar membrii ei s-au divizat în facţiuni care au recurs la ameninţări şi, până la urmă, la violenţe şi războaie. Certitudinea păcii s-a dovedit a nu fi altceva decât un vis trecător. Winston Churchill avea să scrie mai târziu: „Şi astfel, marile democraţii au ieşit biruitoare. Şi astfel, ele au putut să ia de la capăt nechibzuinţele pe care fuseseră cât pe-aci să le plătească cu viaţa”. Oricât de profetic ar fi fost, Churchill nu putea să anticipeze înfricoşătoarele extreme până la care aveau să ajungă aceste nechibzuinţă: negocieri diplomatice în cadrul unui echilibru al terorii nucleare; tactici ale mişcării de rezistenţă pervertite în metode de agresiune ale unor fanatici şi terorişti; agenţii de spionaj ajungând la un nivel tehnologic de unde ar putea reprezenta o ameninţare pentru înseşi principiile de bază ale popoarelor pe care au menirea de a le apăra. Într-un fel sau altul, asemenea dinţi de balaur i-au semănat acţiunile secrete din cursul celui de-al doilea război mondial. S-au născut întrebări de o gravitate maximă: oare grupuri de putere ale unor elite manipulează cumva din umbră evenimente de o însemnătate crucială? Oare carierişti ambiţioşi sunt pe cale să înlăture, cu cinism, orice principialitate în rândurile celor cărora li s-a încredinţat munca de culegere a informaţiilor? Ce s-o fi petrecut, de-a lungul a trei decenii, cu acea forţă altruistă care jucase un rol atât de hotărâtor în salvarea lumii libere de la anihilare sau înrobire? În numele raţiunii, trecutul trebuia acum privit cu luciditate. Sosise momentul ca dosarele să fie redeschise. În calea unei sarcini atât de simple în aparenţă se ridicau însă piedici. În deceniile ce s-au scurs de la război încoace, s-a adunat o imensă cantitate de informaţii eronate, care au căpătat o largă difuzare. Multe din ele provin de la profitori interesaţi, care şi-au căutat o popularitate ieftină, în detrimentul oricărei urme de adevăr. Pe de altă parte, multe strădanii serioase, sprijinite pe o cercetare exhaustivă (deşi nu tocmai istovitoare) au dat la iveală relatări incomplete, care astfel, fără rea intenţie, sunt inexacte. Fireşte, taine păstrate cu străşnicie au pus beţe în roate şi celor mai sârguincioşi istorici. Şi – culmea ironiei – unele dintre falsurile pe care le pusesem la cale noi înşine, cu premeditare, pentru a-l înşela pe inamic, treceau în continuare drept autentice (lucru de pe urma căruia nu avea de câştigat adevărul, în schimb măgulea amorul nostru propriu!). Adeseori, se inoculau aventurism şi senzaţionalism în naraţiuni care ar fi fost infinit mai dramatice, dacă s-ar fi cunoscut faptele reale. O tăcere obligatorie ne împiedică să rectificăm sau măcar să comentăm, oricât de blând, asemenea denaturări. S-ar putea oare să lichidăm acum toate aceste interpretări greşite dar general acceptate, toate aceste speculaţii rămase necombătute? Arhivele B.S.C.-ului acoperă un enorm şi complex registru de evenimente. Solicitat să reflecteze la redactarea unei cronici a războiului secret, ziaristul şi istoricul Cornelius Ryan a consultat dosarele Oficiului de servicii strategice ale S.U.A. (O.S.S.). Echivalentul american al B.S.C.-ului. Ryan scria la 17 septembrie 1972. În „New York Times”: „Făcând doar câţiva paşi în această misterioasă lume, m-am convins de copleşitoarea misiune care-i revine istoricului… Din cauza multiplelor faţete pe care le are spionajul, pentru a ajunge la adevăr, pentru a deosebi faptele de ficţiuni, s-ar putea ca istoricul să aibă nevoie de concursul a tot atâţia cercetători câţi agenţi lucrau în O.S.S.” Din fericire, istoricii B.S.C.-ului şi-au sistematizat arhiva, alcătuindu-i sumarul „care să fie consultat”, după cum scriam eu pe atunci, „dacă se va ivi nevoia, în viitor, pentru astfel de activităţi secrete”. Arhiva consta din nenumărate volume groase şi piese auxiliare, reprezentând cinci ani de activitate intensă şi mii de operaţii efectuate de-a lungul şi de-a latul globului. Deşi a uşurat întrucâtva misiunea ce i-a revenit prietenului şi fostului meu coleg. William Stevenson, acest sumar nu l-a scutit de strivitoarea povară a compulsării unor dosare atât de voluminoase şi a selectării materialului. Stevenson este un neobosit cercetător şi s-a inspirat din multe alte izvoare. Preocupările noastre comune au făcut inevitabilă scrierea acestei cronici. Dar Stevenson este prea independent şi prea personal pentru a-mi împărtăşi întru totul părerile. (în ciuda asemănării de nume. Între noi nu există nicio legătură de rudenie.) Eu nu am jucat niciun rol în modul cum şi-a ales materialul. Am citit manuscrisul şi garantez autenticitatea lui. Am răspuns, fără rezerve, tuturor întrebărilor puse de autor, oricât de multe şi de minuţioase au fost, deoarece ele fac parte dintr-o întrebare mai amplă, căreia trebuie să i se răspundă acum şi în viitor: vor consimţi democraţiile să supravieţuiască? Înainte de 1939 nu ne-am pus făţiş această întrebare. Niciuna dintre ţările democratice nu a înfruntat direct ameninţările manifeste la adresa supravieţuirii ei. Aceste ţări nu s-au unit, şi nu au luat suficient în considerare sacrificiile necesare securităţii lor individuale sau colective. Au existat unii care au susţinut că astfel de sacrificii nu erau necesare. Astăzi, se aud argumente similare, se dau răspunsuri similare. Pe drept cuvânt, activităţile secrete ne repugnă, căci ele sunt o primejdie esenţială pentru principiile democratice şi pentru guvernele libere. Totuşi, ne-am amăgi singuri dacă am uita că, într-o vreme, activitatea secretă a fost practic singurul nostru mijloc de apărare. Ea a servit nu numai la dobândirea victoriei, ci şi la cruţarea de vieţi omeneşti în atingerea acestui periculos ţel. Într-o lume ideală, armele luptei secrete nu-şi au locul. Dar noi trăim într-o lume de ostilităţi nedeclarate, în care asemenea arme sunt sistematic folosite împotriva noastră şi, dacă nu le-am contracara, ne-ar putea lăsa la discreţia unui asalt de proporţii inimaginabile. Şi – chiar dacă pare inutil să subliniem un lucru atât de evident – arsenalul luptei secrete devine ineficient atunci când eliminăm secretul. Una dintre condiţiile democraţiei este libertatea informaţiei. Ar fi incomparabil mai bine dacă am şti cum, de ce şi unde funcţionează agenţiile noastre de spionaj. Dar, din momentul în care devine publică, o astfel de informaţie ne lasă dezarmaţi. Aici este problema. Cum să mânuim armele luptei secrete, fără a ne răni noi înşine cu ele? Cum să păstrăm secretul, fără a periclita prevederile constituţionale şi garanţiile libertăţilor individuale? Poate că istoria B.S.C.-ului poate fi de ajutor în această privinţă. Se ştie îndeobşte că cifrurile inamice au fost decodate; că au fost trimişi agenţi secreţi în tabăra vrăjmaşă; că la dispoziţia lor şi a luptătorilor din Rezistenţă s-a pus o tehnologie nouă. La fel de valabilă, deşi poate că nu la fel de evidentă, e o importantă caracteristică a B.S.C.-ului: această organizaţie a fost formată din voluntari civili, convinşi că libertatea individuală stă la rădăcina progresului uman. Am fost nişte amatori, crescuţi în tradiţiile omului care gândeşte liber. Uneori mă întreb cum de am reuşit să ieşim învingători, date fiind conflictele de opinie din rândurile noastre. Şi atunci conchid că succesul a fost posibil tocmai pentru că aveam minţi sănătoase, independente. Am luat hotărâri grele, cu preţul unor mari frământări; Roosevelt şi-a scurtat cu siguranţă viaţa în cursul acestui proces, iar agenţi acţionând izolat au trebuit să cântărească ce valoare avea o iniţiativă de-a lor în comparaţie cu represaliile ce se puteau exercita împotriva propriilor lor familii. Am câştigat bătălii, deoarece cunoşteam dinainte planurile inamicului, puteam influenţa aceste planuri şi eram în stare să anticipăm, prin metode nedezvăluite până în prezent, cum va proceda duşmanul. Alte lupte, cu nimic mai puţin hotărâtoare, au fost câştigate de oştile Rezistenţei, formate din cetăţeni ai ţărilor ocupate, care iubeau libertatea şi, pur şi simplu, erau gata să se bată pentru ea în orice condiţii. Când istoria celui de-al doilea război mondial va fi revăzută în lumina războiului secret, elementul cel mai frapant îl va constitui următorul lucru: nu marile maşinării de distrugere au determinat modul cum s-a sfârşit conflagraţia, ci invincibilitatea oamenilor liberi şi ingeniozitatea minţilor libere. Cred în aceasta, aşa cum cred astăzi că spiritul de împotrivire a omului refuză să se lase strivit de tehnologie. Poate că va veni o zi când tiranii nu vor mai putea primejdui libertatea nici unui popor, când ţelul tuturor statelor, oricât de diferite ar fi ideologiile lor, va fi de a da imbold vieţii, nu de a o controla. Perspectiva este prea îndepărtată pentru a şti dacă o asemenea situaţie va fi posibilă. Până în ziua aceea mai bună şi mai sigură, democraţiile nu vor evita dezastrul, poate chiar nimicirea completă, decât păstrându-şi mijloacele de apărare. În arsenalele din ce în ce mai complexe de pe cuprinsul lumii, spionajul este o armă care poate fi considerată importantă. Dar, fiind o armă secretă, e şi extrem de periculoasă. Măsuri de securitate pentru a preveni abuzul de spionaj trebuie mereu concepute, revizuite şi aplicate cu stricteţe. Dar, ca în orice întreprindere, decisive vor fi caracterul şi înţelepciunea celor ce conduc această activitate. De integritatea paznicului depinde speranţa celor liberi de a rezista şi de a fi mai puternici. S-a afirmat că progresul uman se datorează competiţiei; că indivizii şi popoarele simt nevoia să creadă într-o cauză şi să lupte pentru ea. Unii teoreticieni au extins aria de aplicare a comportării instinctive, pentru a explica periodicele măceluri pe care le numim „războaie”. Meritul unor astfel de concepţii oferă obiect de studiu psihologilor şi istoricilor. Ceea ce mi se pare de o pregnantă evidenţă este că omenirea are, şi aşa, vrăjmaşi crânceni cu care să se bată – ca, de pildă, sărăcia, bolile şi ignoranţa – şi că lupta pentru o astfel de cauză comună oferă tuturor satisfacţii şi glorie. Bermuda Sir William Stephenson   Date semnificative   1911 - 25 octombrie. Winston Churchill e numit Prim Lord al Amiralităţii britanice. 1913 - 17martie. Franklin D. Roosevelt e numit secretar adjunct al Departamentului Marinei militare a S.U.A. 1914 – 4 august. William Stephenson se înrolează în Corpul regal de genişti canadieni, după izbucnirea primului război mondial. 1916 - Martie. William Donovan e trimis de Comisia americană pentru ajutoare de război, aparţinând Fundaţiei Rockefeller, să facă o anchetă în legătură cu condiţiile de viaţă în Europa devastată de prima conflagraţie mondială. Aprilie-mai. Prima întâlnire dintre Stephenson şi Donovan în Europa. Septembrie. Stephenson luptă în Franţa, ca pilot de vânătoare în escadrila 73, din Corpul aerian regal. 1917 – 6 aprilie. Statele Unite intră în primul război mondial. 1918 - 11 noiembrie. Germania se prăbuşeşte. Încep „cei treizeci de ani de armistiţiu”, după cum îi va defini Churchill. 1933 - 30 ianuarie. Adolf Hitler e numit cancelar al Germaniei. 20 mai. Stephenson asistă la arderea în public a cărţilor de către nazişti. August. Churchill e luat în derâdere când avertizează asupra reînarmării Germaniei. 1934 – 1 aprilie. Hitler începe persecutarea sistematică a evreilor. 1935 – 2 octombrie. Forţele fasciste italiene ale lui Benito Mussolini invadează Etiopia. 1936 – 7 martie. Germania ocupă Renania. 25 octombrie. Se constituie axa Roma-Berlin. 1937 - Noiembrie. Stephenson obţine un rezumat al instructajului secret făcut de Hitler înaltului comandament german în vederea cuceririi Europei şi a preluării controlului asupra Imperiului britanic. 1938 - 11 martie. Naziştii invadează Austria. Aprilie. Stephenson obţine planurile operaţiei Verde, concepută de Hitler pentru cotropirea Cehoslovaciei. 30 septembrie. Neville Chamberlain semnează acordul de la München, declarând că a obţinut „pacea pentru vremea noastră“ şi anume „pacea în onoare”. 1 octombrie. Trupele germane intră în regiunea sudetă din Cehoslovacia. 1939 – 15 martie. Trupele germane intră în Praga. Aprilie. Apelul lui Roosevelt către Hitler în favoarea păcii este respins. Colin Gubbins, viitorul şef al „haiducilor de pe Baker Street”, e trimis în Polonia, într-o misiune de spionaj pentru britanici. 7 aprilie. Trupele italiene invadează Albania. 23 august. Enigma, maşina de cifrat a naziştilor, e scoasă pe ascuns din Polonia. 23 august. Germania şi U.R.S.S. Semnează un pact de neagresiune. 25 august. Marea Britanie şi Polonia semnează un tratat de asistenţă mutuală. 1 septembrie. Germania invadează Polonia. 3 septembrie. Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei. 3 septembrie. Chamberlain îl numeşte pe Churchill Prim Lord al Amiralităţii. 15 septembrie. Roosevelt (sub numele de cod Potus) îi propune lui Churchill (sub numele de cod Persoană navală) să facă un schimb confidenţial de informaţii. Octombrie. Stephenson identifică uzina Norsk Hydro drept sursa de apă grea a naziştilor pentru experienţe atomice. Noiembrie. Stephenson pleacă în misiune, pentru a realiza operaţia Strike Ox. 30 noiembrie. Churchill recomandă întreruperea, pe căi care să nu fie „nici diplomatice, nici militare”, a transporturilor de minereu din Norvegia şi Suedia spre Germania. 1940 - Ianuarie-februarie. Mergând pe urmele savanţilor hitlerişti, Stephenson pleacă în Norvegia, pentru a vedea uzina de apă grea. Martie. Stephenson îl informează pe Churchill despre un raport ştiinţific ultrasecret, care arată că se poate construi o bombă atomică. Aprilie. Stephenson şi Roosevelt discută un plan de cooperare între F.B.I. Şi serviciile secrete britanice. 9 aprilie. Germania invadează Danemarca şi Norvegia. 10–14 mai. Germania invadează Belgia, Olanda, Luxemburg şi, în cele din urmă, Franţa. 10mai. Churchill formează un guvern de coaliţie. 13 mai. Churchill ţine cea dintâi cuvântare ca prim-ministru, făgăduind poporului său doar „sânge, trudă, lacrimi şi sudoare”. 15 mai. Churchill apelează la Roosevelt, cerând să împrumute distrugătoare Angliei. 15 mai. Pe baza interceptărilor obţinute prin Ultra, britanicii pregătesc evacuarea de la Dunkerque. 25 mai-4 iunie. Are loc evacuarea de la Dunkerque. 10–14 iunie. Germanii intră în Paris. Italia declară război Franţei şi Angliei. 16 iunie. În cadrul unei călătorii, întreprinsă de mare urgenţă în Franţa, Churchill oferă acesteia o uniune federală cu Anglia, în speranţa că o va determina să continue lupta împotriva naziştilor, Iunie. Stephenson (Temerarul) pleacă la New York, pentru a înfiinţă British Security Coordination. 3 iulie. Churchill ordonă bombardarea escadrei franceze de la Oran, în Africa de Nord. 4 iulie. Ambasadorul american la Londra, Joseph Kennedy, îl previne pe Roosevelt „să nu se bage într-un război în care Aliaţii vor fi probabil înfrânţi”. 14 iulie. Donovan vine cu avionul la Londra, ca reprezentant personal al lui Roosevelt, pentru a investiga pregătirile britanice în vederea războiului secret. 14 iulie. Încep raidurile aeriene germane, care formează preludiul la Bătălia Angliei. Iulie. Donovan află de planurile naziste de invadare a Angliei – operaţia Leul de mare. 10 august. Începe Bătălia Angliei. 5 septembrie. Donovan se întoarce la Washington, după ce şi-a format imaginea unei viitoare agenţii de informaţii a Statelor Unite. 27 septembrie. Germania, Italia şi Japonia semnează pactul tripartit. 12 octombrie. Hitler amână declanşarea operaţiei Leul de mare. 5 noiembrie. Roosevelt este ales preşedinte al S.U.A. Pentru a treia oară. 11–12 noiembrie. Portavioanele britanice provoacă mari pierderi flotei italiene la Taranto. 14–15 noiembrie. Raid aerian terorist împotriva oraşului Coventry. Decembrie. Donovan se întoarce în Anglia, oprindu-se pe drum în insulele Bermude, pentru a studia unele aspecte speciale ale operaţiilor întreprinse de britanici împotriva naziştilor. 1941 - Ianuarie. Stephenson, Donovan şi Churchill discută posibilitatea de a întinde o cursă lui Hitler în Europa de est, pe baza interceptărilor Ultra. Ianuarie-februarie. Statele Unite şi Marea Britanie concep o strategie globală, în cadrul planului. Februarie-martie. În cadrul unui voiaj în Balcani, Donovan îşi dă seama că Hitler vrea să-şi asigure flancurile înainte de a ataca Uniunea Sovietică. 17 martie. După plecarea lui Donovan, are loc un puci militar în Iugoslavia. 6 aprilie. Germania invadează Iugoslavia. 20–27 mai. Operaţii împotriva cuirasatului german Bismarck. 22 iunie. Germania atacă Uniunea Sovietică. 11 iulie. Roosevelt îl numeşte pe Donovan în fruntea primei agenţii centralizate americane de informaţii, dându-i titlul de „coordonator al informaţiilor”. 28 iulie. Japonezii debarcă în Indochina franceză. 10–11 august. Churchill şi Roosevelt se întâlnesc la bordul cuirasatului Prince of Wales şi semnează Charta Atlanticului. 7 decembrie. Japonezii atacă Pearl Harbor şi Singapore. 7 decembrie. Hitler promulgă decretul Nacht und Nebel pentru ţările ocupate. 11 decembrie. Germania declară război Statelor Unite. 22 decembrie. Prima vizită a lui Churchill la Washington în timp de război. 1942 - Februarie. Stephenson obţine detalii despre planul lui Hitler şi Heydrich cu privire la „soluţia finală” a problemei evreieşti. 27 mai. Uciderea lui Reinhard Heydrich. 13 iunie. Agenţia lui Donovan capătă denumirea de Office of Strategic Services. 17 iunie. Churchill pleacă cu avionul la Washington, pentru a discuta cererile sovietice în vederea deschiderii unui al doilea front în Europa şi proiectul anglo-american Torch, de debarcare în Africa de Nord. 25 iunie. Numirea lut Dwight Eisenhower în calitate de comandant-şef al forţelor anglo-americane în Europa. 19 august. Raidul de la Dieppe (operaţia Jubilee) sondează fortificaţiile hitleriste de pe coasta Atlanticului („fortăreaţa Europa”). 8 noiembrie. Aliaţii debarcă în Africa de Nord (operaţia Torch). 1943 - Februarie. Încep acţiunile de distrugere a surselor germane de apă grea pentru cercetări atomice. 7 octombrie. Savantul atomist Niels Bohr e adus cu un avion în Marea Britanie, pentru a se încadra în programul de cercetări anglo-americane cu privire la bomba atomică. 1944 - 6 iunie. Aliaţii debarcă în Normandia. Iunie-septembrie. Rachete germane cad asupra Londrei. 1945 - 12 aprilie. Moartea lui Roosevelt. 30 aprilie. Sinuciderea lui Hitler. 8 mai. Germania capitulează necondiţionat în faţa coaliţiei antihitleriste.  6 august. Bomba atomică e lansată asupra Hiroshimei. 14 august. Capitularea Japoniei. August-decembrie. Temerarul şi B.S.C.-ul părăsesc cartierul lor general de la New York. 20 septembrie. Preşedintele Harry Truman desfiinţează O.S.S.-ul.   Partea întâi În Vreme De Pace 1 La începutul acestui secol, un tânăr îndrăzneţ, pe nume Winston Churchill, făcea un turneu de conferinţe în America de Nord, povestind despre luptele de gherilă din războiul cu burii din Africa de Sud şi vorbind despre propria sa evadare dintr-unul din „lagărele de concentrare“ ale acestora. Îl asculta un public dezolant de restrâns. Nimeni nu avea cum să prevadă că Churchill contura trăsături dintre cele mai sinistre ale viitoarei conflagraţii: războiul neconvenţional, terorismul politic şi lagărele de concentrare. În ianuarie 1901, el a trecut din Statele Unite în Canada. La 22 ale lunii, a ajuns la Winnipeg şi a găsit oraşul drapat în doliu. Murise regina Victoria. Imperiul britanic trecuse de o cumpănă a apelor. Scriind acasă, în Anglia, mamei sale, de obârşie americană, Churchill spunea că „această aşezare, pierdută în depărtări înzăpezite… stătea cu capul plecat”. În mulţimea care jelea moartea suveranei de peste ocean, se afla şi un băieţaş de cinci ani, Billy Stephenson. Cu câteva zile înainte, exact când îşi sărbătorea aniversarea, aflase că tatăl lui căzuse în Africa de Sud. În ziua sosirii lui Churchill la Winnipeg, tremurând de frig pe trotuarele întroienite ale oraşului, băiatul îşi spunea că tatăl lui trebuie să fi fost un mare erou, de vreme ce i se acordau asemenea onoruri. Copilăria lui Stephenson a fost cât se poate de deosebită de aceea a celor doi parteneri cu care avea să conlucreze într-un alt moment critic al istoriei: Winston Churchill şi Franklin Delano Roosevelt, Avea mai multe în comun cu viitorul său tovarăş de luptă pe tărâmul războiului secret, William J. Donovan, care pe atunci locuia de cealaltă parte a frontierei, în Statele Unite. Încă de mic, Stephenson a trebuit să se bizuie pe el însuşi. Avea trei ani atunci când tatăl său a plecat la război în Africa de Sud, împreună cu contingentul Manitoba Transvaal. Băiatul a crescut pe preriile din vestul Canadei, unde iernile lungi şi aspre dăltuiau şi finisau caracterul pionierilor. Propria sa familie avea sânge de pionier, care îi curgea în vine de câteva generaţii. Străbunicul Donald venise ca imigrant în 1870, din oraşul scoţian Dundee, şi se însurase tot cu o scoţiană, Jean Campbell. Fiul lor, William Victor, s-a căsătorit cu Christine Breakman, ai cărei strămoşi veniseră din Norvegia. Billy s-a născut la 11 ianuarie 1896, cea mai friguroasă zi din istoria acestui colţ posomorât al continentului american. Billy citea cu nesaţ. Una dintre amintirile sale cele mai vechi o constituie lectura cuvintelor „Dumnezeu a făptuit“ – cuvinte transmise în 1844 de Samuel F.B. Morse, inventatorul primului telegraf eficient din Statele Unite şi al celui mai răspândit cod telegrafic. De altfel, cel de-al doilea nume al lui Billy era Samuel, în cinstea marelui Morse. Acesta l-a influenţat nu numai pe Billy Stephenson, ci – într-un fel pe care micuţul nu avea cum să şi-l închipuie – şi pe bărbatul în care avea el să se transforme. Băiatul a crescut la Point Douglas, lângă Winnipeg, împărţindu-şi timpul între liceul Argyle şi fabrica de cherestea, întemeiată de tatăl său. „Era veşnic neastâmpărat şi doritor să înveţe”, îşi aminteşte Jean Moffat, profesoara lui la Argyle. „Îl consideram un şoarece de bibliotecă, numai că-i plăcea boxul. Un flăcău pirpiriu, dar foarte aprig la o încăierare. Vedeţi, era şi firesc, doar se simţea cap de familie de pe vremea când abia se ţinea pe picioare”. Ca adolescent, Stephenson a făcut tot felul de experienţe cu electricitate, cu maşini cu abur, cu zmee şi cu avioane rudimentare. Şi-a înjghebat un telegraf Morse – cu emiţător şi receptor – şi a transmis mesaje vaselor de pe Manie Lacuri. Ştia indicativele tuturor staţiilor din apropiere şi şi-a alcătuit propriul său cod, o ediţie îmbunătăţită a volumului Vocabular secret, adaptat pentru telegraful electromagnetic al lui Morse. Volumul fusese publicat pe la jumătatea secolului al XIX-lea de către Francis O.J. Smith, reprezentantul legal al lui Morse, pentru cei ce foloseau telegraful în scopuri comerciale. Când îl întreba cineva mai târziu în legătură cu educaţia sa, Stephenson lua o figură fără expresie şi răspundea: „Am învăţat ca toată lumea. Din cărţi”. Din liceu, a intrat direct în primul război mondial. Ultima sa caracterizare la şcoală glăsuia: „Mare putere de concentrare, atunci când ceva îi stârneşte interesul. Viguros simţ al datoriei. Bun camarad. Ne va lipsi foarte mult”. Hotărârea Angliei de a declara război Germaniei în 1914 a adus în rândurile armatei britanice voluntari din Canada şi Statele Unite, pe care îi atrăgea adesea perspectiva unei vieţi aventuroase. Stephenson a fost trimis imediat în tranşeele din Franţa, în rândurile Corpului regal de genişti canadieni. Încă înainte de a împlini 19 ani, a fost ridicat la gradul de ofiţer pe câmpul de luptă. Pierderile în oameni erau atât de mari, încât, în mai puţin de un an, a fost avansat căpitan. A trecut prin drama unui atac cu gaze toxice, văzând în jurul lui ostaşi care-şi pierdeau vederea şi minţile. Timp de douăzeci de luni, a îndurat toate necazurile infanteristului. Apoi, intoxicat de pe urma unui alt atac cu gaze, a fost trimis înapoi în Anglia, ca „invalid pe viaţă”. S-a ivit atunci un semn premonitor al viitorului îndepărtat. În cea de-a treia vară a războiului, William Donovan întreprindea o anchetă a conflictului în numele Comisiei pentru ajutoare de război, subvenţionată de Rockefeller, în speranţa că va limita masacrul. În vârstă de 33 de ani, Donovan era un prosper avocat din New York şi un abil anchetator. Ceea ce a constatat l-a umplut de spaimă. Oştiri uriaşe se luaseră la trântă, opintindu-se din greu, fără a se mişca din loc, într-o încleştare de moarte. „Unul dintre veteranii acestui coşmar era un canadian de 22 de ani”, avea să scrie mai târziu Donovan în notele încredinţate unui biograf al său. „Mă simţeam un bătrân ruşinos de bine hrănit, în comparaţie cu acest băieţandru numai piele şi oase. Dar, când a început să vorbească, l-am ascultat cu atenţie. Îi pusesem două-trei întrebări de rutină. Mi-a răspuns concis şi inteligent. La prima noastră întâlnire, în 1916, am descoperit amândoi că aveam ceva în comun care arunca o punte peste prăpastia ce-i despărţea pe cei ce luptau deja în război de noi, americanii, care ne ţineam încă de o parte. Fusesem membru al unor cluburi de canotaj canadiene, din apropierea oraşului meu natal, Buffalo. În fiecare săptămână, la clubul de canotaj Crystal din Ontario, mă angajam în controverse cu canadienii, pe o temă istorică: Statele Unite se declaraseră republică şi aboliseră monarhia, în vreme ce Canada avea un rege britanic, fără a primi însă ordine de la Londra. Stephenson înţelegea stilul nostru american, pe care englezii, scăldaţi într-o baie de sânge, îl considerau vulgar, iar eu înţelegeam întrucâtva de ce englezii care supravieţuiseră luptelor din prima linie erau atât de zgârciţi la vorbă. Stephenson se arăta dispus să-mi traducă, în fapte şi cifre, ororile războiului. Evaluând slăbiciunile militare şi psihologice ale Germaniei, el dovedea şi compasiune, şi subtilitate. Mi-a spus că Germania trebuie să piardă până la urmă războiul, deoarece luptă pentru ţeluri nedrepte. Părea nemaipomenit de tânăr pentru un căpitan, dar impresia mi s-a schimbat când i-am auzit argumentele. Stephenson nu vedea războiul ca pe un accident al istoriei, provocat de nişte cârmuitori nebuni. Fără doar şi poate, nu avea nicio simpatie pentru război şi spunea că trebuie luptat împotriva acestui flagel. Dar refuza să considere drept simplă propagandă relatările despre atrocităţile comise de germani. Voia să se întoarcă pe front, dar medicii spuneau că plămânii săi nu vor mai fi în stare să reziste luptelor din tranşee. În consecinţă, Stephenson s-a hotărât să devină aviator. A reuşit să smulgă o detaşare în Corpul aerian, unde nu i s-a pus nicio întrebare. Acolo, piloţii piereau într-un ritm atât de rapid, încât noii veniţi abia mai pridideau să-i înlocuiască, Stephenson a ascuns adevărul cu privire la starea sănătăţii sale şi nimeni nu l-a controlat prea îndeaproape. După o instrucţie de cinci ore, a primit brevet de pilot calificat – dovadă cât de disperată era nevoia de piloţi a Aliaţilor”. Stephenson s-a prezentat la datorie la escadrila 73 a Corpului aerian, unde a primit ca adjutant pe un alt canadian, Thomas Drew-Brook, care avea să colaboreze cu el şi cu Donovan în cel de-al doilea război mondial. Drew-Brook s-a speriat când l-a văzut la faţă pe noul pilot, care avea paloarea unui om bolnav. Stephenson refuzase un post comod dar onorabil, de căpitan la un stat-major, pentru a lua temporar gradul de sublocotenent într-o unitate poreclită de toţi „escadrila sinucigaşilor”. El n-a vrut să ţină seama de obiecţiile lui Drew-Brook, care i-a spus că era prea bolnav pentru serviciul activ. „Dacă e să intru de timpuriu în groapă, măcar să mi-o sap singur”, a replicat Stephenson. Dar el n-a murit, ci a dobândit ordinul Distinguished Flying Cross, pentru „marea vitejie şi măiestrie cu care a atacat trupele inamice, de la mică înălţime”. A devenit celebru pentru „informaţiile valoroase şi precise aduse cu privire la mişcările de trupe ale duşmanului”. Palmaresul său în materie de avioane inamice doborâte a crescut necontenit. I s-a decernat şi Military Cross, pentru bombardarea unor transporturi germane, pentru nimicirea avioanelor de observaţie vrăjmaşe şi pentru faptul că, „pe când zbura la mică înălţime, a văzut o maşină a statului major german şi a atacat-o cu atâta succes încât automobilul s-a răsturnat într-un şanţ”. Citarea pe ordin de zi cuprindea cel mai înalt omagiu ce i se putea aduce unui aviator în acea vreme, când războiul era purtat de infanterişti: „Este totdeauna acolo unde ostaşii au nevoie de el”. Gustul pentru lupta de unul singur şi talentul de a înregistra în memorie tot ceea ce îi trecea prin faţa ochilor alcătuiau o îmbinare foarte rar întâlnită. Fiind unul dintre comandanţii de zbor ai escadrilei 73, nu-şi putea permite să întreprindă misiuni solitare în orele când trebuia să conducă patrule. De aceea, pornea în astfel de zboruri singuratice în timpul său liber – şi atunci căuta lupta cu orice preţ. Unul dintre obiectivele fireşti ar fi fost doborârea lui Manfred von Richtofen, supranumit „Baronul roşu”. Dar Stephenson a analizat strategia inamicului şi a ajuns la concluzia că Lothar Richtofen, fratele lui Manfred, era mai primejdios decât faimosul baron. Acesta din urmă umbla după victorii spectaculoase, dar adesea facile. Pe Lothar îl interesau mai curând rezultatele efective, decât propria lui glorie. Pentru fiecare două victime ale „Baronului roşu”, Lothar dobora una singură, cu mai puţin dramatism, dar în mod mai eficient – de exemplu, un periculos balon captiv de observaţie. Stephenson şi-a aşternut această părere în scris, aducând-o ca argument în favoarea concentrării eforturilor aliate asupra unor piloţi de tipul lui Lothar. Pledoaria sa a căzut sub ochii unui om de un dinamism fără seamăn, care pe atunci domina serviciile de informaţii britanice. Amiralul Reginal Hall, supranumit Blinker („Clipici”), făcuse să progreseze arta războiului secret în cel de-al doilea deceniu al secolului nostru. Porecla i se trăgea de la un tic, de pe urma căruia unul din ochi clipea, din când în când, de câteva ori la rând, ca un reflector de semnalizare de pe o navă. Hall nu voia să ţină seama de limitele pe care i le impunea funcţia sa de director al serviciului de informaţii şi acţiona mult dincolo de orizonturile marinei. Înainte de izbucnirea războiului, lucrase sub ordinele unui alt rebel împotriva ortodoxismului, Winston Churchill, pe vremea când acesta era Prim Lord al Amiralităţii. Încăpăţânarea îl dusese pe Churchill la un conflict făţiş cu colegii săi, politicieni mai abili, şi îl silise să demisioneze în 1915. La acea dată, Hall nu mai avea nevoie de un protector, amestecându-se în toate domeniile care aveau de-a face cu spionajul. Când anchetau vreun spion la Londra, inspectorii Scotland Yard-ului dădeau peste amiral, care se ocupa de acelaşi caz. Secret Intelligence Service afla cu resemnare că un agent pe care spera să-l racoleze în cine ştie ce port îndepărtat era de mult omul lui Hall. Nimeni nu-l acuza pe amiral de braconaj, căci prea mulţi îi erau îndatoraţi până peste cap. Drept paravan, el invoca pretextul că personalul său – care lucra într-o modestă încăpere din subsolurile Amiralităţii, cunoscută sub numele de Camera 40 – se ocupa exclusiv de urmărirea mişcărilor de nave ale inamicului. În 1917 Hall a stârnit admiraţie până şi în rândurile criticilor săi, interceptând şi descifrând o telegramă care, după convingerea lui, avea să antreneze Statele Unite în război: aşa-numita depeşă Zimmermann, trimisă din Berlin ministrului german din Mexic. Ani de-a rândul după aceea avea să se spună că nicio analiză criptografică nu provocase consecinţe atât de uriaşe. Decriptorii lui Hall luaseră istoria în mâinile lor, şi amintirea acestei epoci avea să-l susţină pe amiral în momente de demoralizare. Lui Hall i-a plăcut lucida evaluare pe care Stephenson o făcuse aviaţiei inamice, într-o vreme când luptele în văzduh erau socotite drept nişte turniruri între tineri neînfricaţi. Amiralul cu pielea tăbăcită a studiat dosarul imberbului aviator, remarcând că Stephenson se pricepea deja într-un domeniu pe care Hall îl considera drept nucleul viitoarelor acţiuni secrete – transmisiile prin radio. Stephenson propusese de asemenea să se fişeze deficienţele aviaţiei inamice în materie de aparate şi efective, pentru a se putea trage concluzii rapide. După părerea lui, germanii prezentau slăbiciuni de caracter ce meritau să fie valorificate. De exemplu, canadianul recomanda folosirea de „momeli“ pentru a atrage piloţii duşmani în interior, departe de linia frontului, şi a-i face astfel să lupte cu teama că vor rămâne fără carburant. O asemenea idee nu prea corespundea regulilor cavalereşti, şi-a spus Hall, care nici el nu exagera cu sportivitatea, atunci când era vorba de război. Preconizând eliminarea celor mai pricepuţi piloţi inamici, Stephenson a pus în practică ceea ce propovăduia. S-a ţinut scai de Lothar von Richtofen, lucru care era cât pe-aci să-l aducă pe lista roşie (a celor „probabil decedaţi”) din fişierul amiralului Hall. Lothar se afla într-un sector al frontului de Vest unde operau bombardiere britanice în timpul ofensivei germane, declanşată la 21 martie 1918. Stephenson comanda toate trei grupurile escadrilei 73, care făceau parte din escorta bombardierelor. Mai târziu, el avea să-şi amintească: — Când am ajuns la o înălţime de peste 5 000 m, ni s-au alăturat avioane de vânătoare Bristol, din escadrilele 62 şi 22. Tommy Drew-Brook a fost atacat de un Fokker roşu-sângeriu, cu dungi negre, late de vreo 10 cm care ondulau pe ambele laturi ale fuzelajului. Tommy era dedesubtul meu, la babord. Am coborât în viraj şi am deschis focul de la vreo 70 m. Fokker-ul s-a răsucit într-un „Immelmann”, câştigând altitudine şi inversându-şi direcţia. Stephenson a recunoscut stilul lui Lothar. — Ne-am dat peste cap, am coborât în picaj, am făcut lupinguri şi am încercat amândoi toate stratagemele pentru a ajunge în poziţia din care să tragem rafala hotărâtoare. Avionul meu Camei avea două mitraliere Vickers, care trăgeau printre paletele elicei, şi era mai uşor de manevrat. Aşa că nu Lothar a fost de vină atunci când l-am silit să coboare razant cu solul şi să nimerească într-un pâlc de copaci. Nu şi-a pierdut viaţa, dar nu a mai zburat niciodată, decât în calitate de pasager. Un camarad care a participat la această operaţie, scriitorul american Arch Whitehouse, îşi aminteşte de Stephenson ca de un as al aviaţiei: — Războiul aerian, care a început în văzduhul Flandrei, era ceva nou şi a dat naştere unui nou tip de luptător. Niciun aviator nu a contribuit atât de mult la cauza popoarelor de limbă engleză ca Stephenson. Whitehouse a avut un prilej rar să arunce o privire asupra eului interior al lui Stephenson – un prilej pe care l-au avut puţini alţi observatori de-a lungul anilor –, atunci când Bill i-a trimis câteva versuri, care să-i mai descreţească fruntea într-o perioadă grea:   De ce, zburătorule ce spinteci straturile înalte ale văzduhului, Cunoscând fiorul unei viteze pe care nicio pasăre n-o ştie, De ce, când tot oceanul elastic al aerului e al tău, Să te mai pleci, pentru a te uita la pământul cel crispat? Mai bine urmăreşte cu sânge rece şi fără să-ţi pierzi cumpătul. Cum ţâşnesc, ca nişte ciuperci plesnite, Flăcările sălbatice şi norii de fum Care spurcă podeaua carlingei tale. Şi aminteşte că numai tu Poţi scăpa prin uşiţa strâmtă Care dă spre Cer.   Versurile se încheiau cu o remarcă făcută lui Whitehouse: „Cu alte cuvinte, nu te lăsa doborât de tristeţe! Trăim cu toţii de pe o zi pe alta”. La 28 iulie 1918, pe când patrula de unul singur, Stephenson a zărit un greoi avion francez de observaţie, încolţit de şapte aparate inamice Fokker D-VII, care se pregăteau să-l atace. Canadianul a dispersat formaţia germană, dar, în confuzia ce a urmat, mitraliorul francez a tras o rafală în Camel-ul lui Bill. Acesta a fost rănit la picior şi s-a prăbuşit în spatele liniilor inamice. Rănit pentru a doua oară la acelaşi picior, de un tunar german, el a căzut prizonier. Câteva tentative de evadare au dat greş: „Nu le planificasem bine”, îşi amintea el ulterior. „Dar voiam să mă întorc neapărat la escadrila mea. Războiul aerian mi se părea de o importanţă hotărâtoare. Nemţii se aflau la marginea prăpastiei, dar încă mai dispuneau de avioane bune şi aveau piloţi de rezervă. Era nevoie de fiecare dintre noi, cei ce-l cunoşteam pe inamic din proprie experienţă”. Germanii îşi dădeau şi ei seama că fiecare pilot aliat cu vechi state de serviciu făcea cât o duzină de avioane noi britanice sau americane. La Holzminden, un lagăr extrem de strict, în care erau internaţi prizonieri importanţi, Stephenson a fost pus sub o pază foarte severă. Comandantul lagărului. Hans Niemayer. Îşi manifesta ura împotriva anglo-saxonilor, bătând prizonierii pe ascuns şi sfidându-i în public. — Era un neamţ care, înainte de război, locuise în Milwaukee, înapoindu-se în patrie, ca să lupte pentru Kaiser, îşi aminteşte Stephenson. Era mândru de americanismele cu care-şi împestriţa frazele. Într-o zi, ne-a adunat pe toţi în careu, deoarece descoperise un plan de evadare. „Credeţi că nu ştiu ce se întâmplă pe aici!” a zbierat el. „Aflaţi de la mine că nimic nu-mi scapă!” Stephenson îşi îngrijea piciorul, exagerând dinadins suferinţele pe care i le provocau rănile, pentru a convinge santinelele că nu era în stare să evadeze. La o săptămână după sosirea în lagăr cunoştea perfect planul acestuia. Ştia care erau punctele slabe ale gardului de sârmă ghimpată, la ce distanţă se afla cel mai apropiat sat, unde putea să găsească adăpost şi să-şi schimbe îmbrăcămintea şi câţi kilometri erau până la liniile aliate. Dobândise toate aceste informaţii ascunzându-şi dispreţul faţă de paznicii săi şi smulgând cât mai multe date cu prilejul celui mai mărunt contact, chiar dacă asta implica necesitatea de a-l asculta pe Niemayer într-o tăcere aparent prietenoasă. În octombrie 1918, la mai puţin de trei luni după căderea şa în captivitate, era gata pentru încercarea finală. Căpătând permisiunea de a lucra la bucătărie, Stephenson şi-a înjghebat bucată cu bucată, din ustensilele culinare, o foarfecă pentru sârma ghimpată, un cuţit improvizat şi un compas rudimentar. Cu puţin înainte de a evada, a şterpelit fotografia de familie care atârna în biroul lui Niemayer, „pentru ca acesta să nu-şi facă vreo iluzie cu privire la relaţiile dintre noi”. Ascunzând fotografia sub o manta soldăţească germană pe care o furase, Bill s-a strecurat afară din lagăr cu o oră înainte de revărsatul zorilor. I-au trebuit trei zile ca să ajungă la tranşeele aliate, unde – lucru caracteristic pentru el – a redactat o informare despre lagărele inamice de prizonieri. O copie a informării a poposit în Camera 40, unde amiralul Hall se străduia să evalueze micul grup de tineri pe care voia să-i pregătească pentru lumea cea nouă a informaţiilor secrete. Se punea însă problema că Stephenson era prea cunoscut. În palmaresul lui figurau 26 de avioane doborâte în intervalul relativ scurt al carierei sale de pilot, care urmase experienţei de luptă în tranşee. Pe lângă celelalte distincţii, i se decernaseră Legiunea de Onoare şi Crucea de război franceză cu lauri. Pe ringul de box i se spunea „Căpitanul Mitralieră”: devenise campion mondial militar la categoria uşoară, într-un concurs la care Gene Tunney cucerise titlul la categoria pentru puşcaşii marini ai S.U.A. Tunney a devenit ulterior profesionist şi a ajuns campion mondial la toate categoriile, fără sa cunoască înfrângerea. El s-a bucurat de o mare influenţă, care i-a fost de ajutor lui Stephenson în cel de-al doilea război mondial, căci cei doi au stabilit legături de afaceri şi s-au împrietenit la cataramă. În 1918, Hall se pregătea să se retragă în culise, de unde avea să conducă lupta pe frontul secret în următorii 25 de ani. El a considerat că cel mai nimerit lucru era să-l transfere pe Stephenson în zona mai apărată a pilotajului de încercare pentru avioanele militare de fabricaţie străină. „Ca pilot-şef de încercare la centrul de refacere al Corpului aerian”, i-a scris el mai târziu lui Bill, „ai zburat pe mai multe tipuri de avioane internaţionale decât orice alt pilot pe care l-am cunoscut”. Stephenson nu împărtăşea atitudinea dezinvoltă a zburătorilor sportivi, care aureolau cu un nimb romantic războiul aerian. În cronica scrisă de el, special pentru Hall, despre luptele purtate în văzduh între 1914 şi 1918, el sublinia că Corpul aerian intrase în foc cu mai puţin de 50 de avioane, sub comanda unui general de cavalerie, care abia se dăduse jos de pe cal şi învăţase pilotajul la vârsta de 49 de ani. Şeful lui de stat-major era un veteran din războiul cu burii, care a plutit literalmente în baloane ani de-a rândul. Fiecare pilot trebuia să-şi transporte propriul avion cu vaporul în Franţa, cărând totodată cu el o sobiţă, cuburi de supă concentrată şi binoclul de campanie. Hărţile erau furnizate de domnul Michelin, a cărui fabrică de cauciucuri distribuia gratuit ghiduri automobilistice. De la toate avioanele se împrumutau piese: trenul de aterizare al unui Morane Parasol era răsucit în aşa fel încât să se potrivească unui B.E.8; motorul destinat unui Formari era vârât cu de-a sila în fuzelajul unui R.E.2. Oricine era apt să devină mitralior, dacă ştia să încarce o carabină de cavalerie, dacă era dispus să arunce săgeţi de metal în capul nemţilor şi dacă nu avea nimic împotrivă să-şi umple încăpătoarele buzunare ale scurtei cu pietre pe care să le zvârle în avioanele inamice. Sub presiunea războiului, tehnologia progresase, dar Stephenson se temea că, în lunga perioadă de pace de după încheierea ostilităţilor, Aliaţii vor rămâne din nou în urmă şi se vor trezi nepregătiţi atunci când vor avea de înfruntat un duşman mai avansat din punct de vedere militar. Aşa cum bănuise Hall că se va întâmpla, încă pe când mai făcea zboruri de încercare Stephenson a fost fascinat de imensul registru al noilor posibilităţi pe care le deschidea aviaţia. Mintea lui matematică se reflecta în felul cum pilota. Aplicarea lucidă a principiilor de bază putea scoate din încurcătură pe orice aviator. Un adevăr pe care-l recunoştea până şi aparent aiuritul Corp aerian, după cum dovedeşte requiemul cântat la petrecerile de la popotă.   A murit într-o oră şi un sfert. Ştim cu toţii de ce a păţit-o: A virat într-un unghi cam incert Și cu-o iotă mai sus a cârmit-o.   Stephenson ştia perfect că erai pierdut dacă ridicai botul avionului cu o iotă mai sus de unghiul de planare, atunci când trebuia să aterizezi cu un motor calat. Mai mult, el a recomandat o nouă schemă de aripă, care ameliora unghiul de planare. Zurbagiii săi camarazi, care socoteau că încheiaseră deja un pact cu moartea, aveau tendinţa de a se gândi numai de la o zi la alta. Ofiţerii activi, aparţinând armelor mai demult constituite, îi priveau de sus, lucru pe care amiralul Hall nu-l făcea. El a ales un pilot mai vârstnic, William Wiseman, gazat în cursul aceleiaşi ofensive germane care îl scosese din luptă pe Stephenson, şi l-a trimis la Washington, ca şef al serviciului secret britanic în Statele Unite, pentru anii care mai rămăseseră din primul război mondial.

Armele lui Krupp de William Manchester Prolog - Nicovala Reichului   În 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei a fost asasinat la Sarajevo, şi doar o mică parte a Europei pe care o cunoscuse avea să-i supravieţuiască. Soţia sa, titlurile sale - şi chiar ţara sa - toate au pierit în viitoarea evenimentelor sângeroase ale epocii. Asasinii au scos lumea din făgaşul ei, şi acesta este singurul motiv pentru care ne mai amintim de victima lor. Adevărul e că a fost un om brutal şi încăpăţânat, un Klotz (un „bădăran”). Orice funeralii îşi au însă amănuntele lor omeneşti înduioşătoare, iar printre chestiunile mărunte, dar neplăcute, ridicate de decesul neaşteptat al arhiducelui figura şi destinaţia pe care executorii testamentari trebuiau s-o dea pavilionului său de vânătoare, aflat în apropiere de Werfen, în Austria. Timp de patru sute de ani, pavilionul (de fapt, o vilă imensă) fusese una dintre reşedinţele arhiepiscopilor de Salzburg, care-şi petreceau acolo o parte din an, iar restul în catedrala lor în stil renascentist, în seminarul lor teologic situat la est de Munchen şi în cele două palate arhiepiscopale de pe râul Salzach. Dar în noua Europă, cuprinsă de ideile iluminismului, ierarhia ecleziastică cedase locul regalităţii. Depănatul lin al mătăniilor fusese înlocuit cu pocnetul sec şi strident al puştilor de vânătoare. Oricâte cusururi avusese, Franz Ferdinand fusese, totuşi, un excelent trăgător. În pădurile bogate în vânat din jurul pavilionului, el bătuse toate recordurile în uciderea animalelor. Trofeele sale împodobeau toate sălile. Sentimentalii vienezi se gândeau că domeniul Bluhnbach ar trebui să încapă pe mâna unui om care să se priceapă la armele de foc. Dar castelul, cu cele optzeci de încăperi ale sale, era costisitor. În cele din urmă, el a fost achiziţionat de Gustav Krupp von Bohlen und Halbach din Essen, Germania. Gustav Krupp se pricepea cât se poate de bine la armele de foc. Era, de fapt, cel mai de seamă fabricant de tunuri de pe continent. Familia Krupp era în căutarea unei noi reşedinţe de ţară, departe de forjele în care fabrica arme, situate în valea plină de funingine şi de miros de fum a Ruhr-ului, şi astfel Gustav şi familia sa au cumpărat domeniul, care oferea o minunată privelişte spre Alpii Austrieci. Se povesteşte că legendarul împărat Frederic Barbarossa, care a trăit în secolul al XII-lea, ar dormi şi acum într-o peşteră, sub unul din piscuri, gata să sară în ajutorul Germaniei ori de câte ori corbii cei negri, rotindu-se deasupra lui, i-ar da de ştire că pământul sfânt al primului Reich se află în primejdie. În lunga desfăşurare a istoriei, vânzarea domeniului Bluhnbach nu pare să merite nici măcar o notă de subsol. Dar într-un fel, ea semnifică, totuşi, o epocă. Încă din zorile perioadei moderne a istoriei Europei, misterioasa şi puternica dinastie Krupp prosperase de pe urma războaielor şi a zvonurilor de război. Din oţelăriile sale se revărsaseră torente de armuri, baionete, tunuri de câmp, obuze, cuirase pentru nave de război, precum şi flotile de submarine, aducând întotdeauna un profit imens casei Krupp. După moartea lui Franz Ferdinand, Puterile centrale au pus mâna pe arme, deschizând astfel acestei firme o piaţă pur şi simplu uluitoare. Există o subtilă analogie între Puterile centrale şi membrii acestei familii, care au pătruns în pădurile arhiducelui cu degetul pe trăgaci, urmărindu-şi prada. Erau, în fond, simboluri ale stării de spirit caracteristice patriei lor. Tot ceea ce era legat de familia Krupp ieşea din comun: modul lor de viaţă (misterios), înfăţişarea lor (vicleană), imperiul lor (internaţional) şi clienţii lor (şefi de state), dar nimic nu era mai uluitor decât capacitatea lor de a se adapta stării de spirit teutonice din momentul respectiv. Familia Krupp a luat naştere în evul mediu, pe vremea când Germania era slabă, şi şi-a exercitat cu modestie meşteşugul în oraşul Essen, înconjurat de fortificaţii. În epoca napoleoneană, când ţara se simţea aservită, capul familiei a arborat o cocardă franceză şi a devenit francofil. În următoarea jumătate de secol Germania s-a întărit. Răpăitul tobelor vestitor de cuceriri a răsunat în 1870, în 1914 şi în 1939, iar de fiecare dată un Krupp a fost acela care a bătut sabia iuncherilor pe nicovala familiei sale. În nici o ramură a industriei americane - sau a oricărei alte ţări - nu se pot întâlni legături similare cu cele existente între guvernele germane şi familia Krupp. Timp de un secol au fost parteneri de nedespărţit, fiecare acţionând adesea ca unealtă a celuilalt. Şi nicicând acest paralelism nu a fost mai izbitor ca în îngrozitoarea primăvară 1945, când se părea că totul se sfârşise. Când Gustav a cumpărat Bluhnbach, nici nu-i trecea prin minte că a cumpărat, poate, un cavou. Şi, cu toate acestea, treizeci şi unu de ani mai târziu, pavilionul a devenit pentru el un asemenea cavou, deoarece, în clipa când cel de-al treilea Reich s-a prăbuşit, se părea că ţara şi dinastia Krupp erau pe punctul să-şi dea laolaltă duhul. În tot cursul acelei primăveri neobişnuite, şeful dinastiei a zăcut, ca şi naţiunea, într-o stare de prostraţie - neputincios şi paralizat - într-un dormitor de la etaj, înconjurat de mii de capete împăiate de cerbi, piei de animale atârnate pe pereţi şi diverse obiecte confecţionate din oase de animale. Nu era înconjurat de familie. Cu doisprezece ani în urmă, Gustav ajunsese la concluzia „colosală” că noua întruchipare a lui Barbarossa era Adolf Hitler - aşa că patru dintre fiii săi plecaseră pentru a deveni, după cum suna îndemnul adresat de führer în Mein Kampf tuturor tinerilor germani, „căliţi ca oţelul Krupp”. Dintre toţi copiii acestui paralitic - cinci fii şi două fiice - numai unul era cu el: Berthold, un om cu o sănătate mai şubredă, în vârstă de treizeci şi doi de ani, om de ştiinţă care-şi făcuse studiile la Oxford şi fusese scutit de armată pentru a face la Munchen cercetări asupra penicilinei. În camera sa se mai afla şi o a treia persoană - cea mai vestită femeie din Reich. Se numea Bertha Krupp şi era soţia lui Gustav. Timp de aproape o jumătate de secol fusese persoana cea mai bogată din Germania. Născută în mohorâta şi puţin atrăgătoarea Villă Hügel - castelul cu trei sute de camere al familiei Krupp de la Essen - Bertha fusese crescută pentru a deveni o versiune teutonică a lui Queen Mary (Regina Mary a Angliei) - loială, cu o ţinută de regină, dreaptă ca o lumânare. În tinereţea ei, împăratul Wilhelm al II-lea fusese aproape ca un membru al familiei. Avusese un apartament la Hügel, prezidase la ceremonia căsătoriei ei şi fusese naş al primului ei fiu. Mai târziu, ea a devenit o personalitate internaţională. Lumea o cunoştea ca „Bertha cea Mare”, fiindcă, în timpul războiului dus de kaizer, uriaşul obuzier fabricat de Krupp fusese botezat cu numele ei (die dicke Bertha, ceea ce, literal, înseamnă „Bertha cea grasă”), iar în timpul celui de-al doilea război mondial numele ei a fost dat unei uzine de obuziere din Silezia (Berthawerk) construită de firma Krupp şi în care era folosită munca de sclavi a evreilor deţinuţi la Auschwitz; în interiorul lagărului se afla o uzină de arme automate aparţinând firmei Krupp. Potrivit mărturiei depuse la Nürnberg de către unul din salariaţii lui Gustav:   Din fabrică se puteau vedea cele trei mari coşuri ale crematoriului... deţinuţii povesteau despre gazările care aveau loc în interiorul lagărului şi despre arderea cadavrelor în crematorii.   Astăzi, mulţi germani cred realmente - iar în străinătate este destul de larg acreditată această părere - că industriaşii germani n-au avut altă cale, că naziştii i-au silit să folosească sclavi de toate sexele şi vârstele, deoarece, în caz contrar, industriaşii înşişi ar fi fost exterminaţi. Nu e adevărat. Mormanele de documente de la Nürnberg - astăzi date uitării - sunt foarte clare în această privinţă. Ele ne arată nu numai că fabricanţii germani ar fi avut altă cale de ales, dar că cea mai mare parte dintre ei au beneficiat de pe urma acestei alegeri.   Concernul Flick nu a acceptat femei, fiindcă munca era prea grea pentru ele. Grupul Rochling nu a manifestat nici un fel de interes pentru braţe de muncă recrutate din rândurile străinilor... Hitler însuşi nu a considerat atunci că pentru un concern atât de însemnat ca cel al firmei Krupp ar fi indicat să folosească braţe de muncă de altă naţionalitate... Himmler s-a opus ideii ca acest valoros rezervor de forţe de muncă, pe care el dorea să-l exploateze direct, să lucreze pentru industria de armament.   Krupp era însă de altă părere. Potrivit rapoartelor întocmite de firmă în timpul războiului, acest concern, proprietate a familiei, era convins că „armele automate sunt armele viitorului”, aşa că a folosit marele prestigiu al numelui Krupp spre a recruta deţinuţi de la Auschwitz - bărbaţi, femei şi copii - pentru munca în atelierele sale. Exemplu de vigoare şi de spirit întreprinzător, concernul de la Essen a refuzat să se mute înapoi atunci când armata, îngrijorată de faptul că lagărul era prea aproape de frontul de est, aflat în mişcare, s-a opus ca să se continue acolo fabricarea de arme automate. Scriptele firmei arată că:   ...Krupp a propus ca fabrica, gata construită la Auschwitz, să fie folosita pentru fabricarea pieselor de avion şi a focoaselor de obuze. Întrucât între timp fabrica de focoase de la Essen fusese distrusă de bombardamente. Factorul esenţial care a influenţat hotărârea s-a dovedit a fi şi de data aceasta posibilitatea de a folosi braţele de muncă din lagărul de concentrare. Acesta e motivul pentru care Krupp a respins propunerea de a folosi muncitori germani. Când armata a avut intenţia să încheie contractul pentru fabricarea focoaselor cu o altă firmă, argumentând că firma Krupp nu era în măsură să realizeze indicii de producţie ceruţi, Krupp a ridicat obiecţii vehemente, accentuând în mod deosebii asupra faptului că firma sa întreţinea strânse legături cu lagărul de concentrare de la Auschwitz.   Pentru un observator din afară, implicaţiile acestor fapte sunt cât se poate de limpezi şi ele confirmă reputaţia îngrozitoare de care s-a bucurat Krupp în străinătate. În interiorul R.F.G. Însă există destui oameni care au o cu totul altă părere despre familia Krupp. Aici, amintirea Berthei este încă îndrăgită (a murit în 1957), iar ea însăşi a fost întotdeauna nedumerită de înverşunarea cu care era privită familia ei în das Ausland, acel revelator cuvânt german care cuprinde laolaltă, într-o singură denumire colectivă, toate naţiunile din afara Reichului. În realitate, pe ea n-a interesat-o activitatea firmei în domeniul militar. Aceasta era treaba bărbaţilor. Ca femeie, era preocupată de bunăstarea celor două sute de mii de germani care trudeau pentru concernul Krupp. Căci, de când îşi aducea aminte - atât ea cât şi oricare altul - aceşti kruppianeri (salariaţi ai firmei Krupp) fuseseră pupilii familiei. Revendicările fuseseră întotdeauna întâmpinate cu multă prevenire; în secolul al XIX-lea, vasta legislaţie socială a lui Bismarck se inspirase din programele lui Krupp. Acum, în 1945, se părea că această hegemonie îşi trăise traiul. În cele patru secole ale existenţei sale, dinastia cunoscuse demenţa, un scandal sexual care stârnise multă vâlvă, umilinţa ocupaţiei militare şi chiar insolvabilitatea. Nimic nu se putea însă asemui cu această negură însângerată. O noapte wagneriană pogorâse asupra Germaniei. De la războiul de treizeci de ani încoace, nici un eveniment nu se putea compara cu acesta, şi cel puţin, pe vremuri, Krupp putuse să profite de pe urma împrejurărilor. Sumbra prezicere a lui Henrich Heine părea să se adeverească: civilizaţia era confruntată cu distrugerea într-o orgie de lupte duse de dragul luptei. În tinereţea Berthei, o asemenea catastrofă ar fi fost de neconceput, deşi poate că mama ei, Margarethe von Ende Krupp, o presimţise. Adresându-se baronului Tilo von Wilmowsky, care se căsătorise cu Barbara, sora Berthei, ea îi spusese odată: „Ştiţi, mă simt adesea copleşită că am apucat să văd cum soarta şi-a revărsat cornul abundenţei şi atâtea onoruri din partea kaizerului asupra noastră... E aproape prea mult... Mă cuprinde adesea teama, ca într-un coşmar, că toate acestea s-ar putea nărui într-o bună zi.” Este însă improbabil ca Margarethe să fi putut prevedea cât de totală avea să fie năruirea. Din capitală, Goebbels dădea într-una la radio asigurări că „Berlinul rămâne german! Viena va fi din nou germană!, dar cu fiecare oră care trecea reieşea mai limpede că Austria văzuse ultima cască germană şi ultima cizmă a Wehrmacht-ului. Trecuseră şase luni de când generalul Jodl mâzgălise în jurnalul său intim la 28 septembrie „Zi neagră” (Schwarzer Tag). Acum, în aprilie, luna cea mai cumplită, toate zilele erau negre, iar familia Krupp era printre cele mai greu lovite. Oraşul Essen era un pustiu: cratere şi ruine. Sora Berthei, care împărtăşea dispreţul acesteia din urmă pentru Hitler, pe care-l socotea un parvenit, fusese arestată după atentatul din 20 iulie 1944 împotriva führerului. Cumnatul Berthei, posesor al unui titlu nobiliar, fusese trimis din acelaşi motiv în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Un ginere zăcea mort sub zăpezile Rusiei; un nepot se găsea în fundul Atlanticului, scufundat - ironie a sorţii! - o dată cu vasul britanic pe care se afla ca prizonier de război în drum spre Canada şi care fusese torpilat de un submarin fabricat de Krupp. Mai rău, trei dintre propriii fii ai Berthei plecaseră pe front ca ofiţeri ai Reichului şi pieriseră în viitoarea bătăliei. Claus cel aventuros şi atletic murise ca aviator în 1940. Fratele său Harald, lung, deşirat şi înclinat spre introspecţie, fusese capturat patru ani mai târziu la Bucureşti de trupele sovietice. Şi, cu toate că nimeni din familia Krupp nu o ştia încă, Eckbert, mezinul familiei, fusese ucis într-o acţiune de luptă în Italia. Acuma, la Bluhnbach, Bertha era redusă la rolul de infirmieră pe lângă Gustav, nevoită fiind să ducă şi să aducă plosca. Götterdämmerung-ul (amurgul zeilor) nu numai că era mai sumbru decât se putuse prevedea, dar, în acelaşi timp, mult mai prozaic. „Ah, Doamne!” - croncănea figura încremenită din pat. „Bertha! Berthold!” Cei strigaţi veneau în grabă. Dacă, în depărtare, o uşă era trântită, Gustav se înfuria. „Trăznete şi fulgere! Cerule! Putred, blestemat şi senil!” - căci, în amurgul tot mai întunecat al senilităţii, acest bătrân care dăduse propriul său nume „Uriaşului Gustav”, puternicul tun de asediu de la Sevastopol, se înfuria acum la cel mai mic zgomot. Era, pe de o parte, o ironie, dar poate că, în egală măsură, aşa era drept. S-ar putea într-adevăr susţine că paralizia însăşi reprezenta o culminare cât se poate de potrivită a carierei lui Gustav. Toată viaţa lui nu fusese decât o parodie a rigidităţii prusace. Pentru a fi sigur că avea să se menţină în formă şi pe timp de iarnă, nu îngăduia ca temperatura din biroul său de la întreprindere să treacă de 55° şi în odaia sa de lucru de la Hügel de 64° (grade Farenheit, corespunzând cu 13°, respectiv 18°Celsius), în timp ce, la celălalt capăt al biroului, Bertha lucra la problemele ei sociale înfofolită în blănuri. Până în ziua de astăzi, camerele au rămas friguroase. Meselor de la Hügel li se dusese vestea. Lui Gustav îi plăcea să mănânce pe goană. Câţiva musafiri îşi mai reamintesc că, atunci când încercau să ducă o conversaţie prietenească, farfuriile le erau smulse dinainte. „Trebuia să mănânci atât de repede - povesteşte unul dintre ei - încât te dureau dinţii”. Gustav, care mânca cu o remarcabilă abilitate şi viteză, considera că la masă conversaţia nu este de nici o utilitate. Religia sa era eficienţa. Una din cele mai vechi pasiuni ale sale era să citească mersul trenurilor, căutând greşeli de tipar. Când găsea una, punea mâna pe telefon şi o semnala administraţiei căilor ferate. În fiecare dimineaţă, când pleca la birou, şoferul trebuia să ambreieze dinainte; el nu înţelegea să piardă acele câteva secunde cât se încălzea motorul. Oaspeţilor ce veneau la Hügel li se spunea că gazda lor se retrăgea la ora 10 seara precis; la 9:45 un servitor le şoptea la ureche că e timpul să plece. O singură dată a încălcat Gustav această regulă. A consimţit să asiste la o sărbătorire până la miezul nopţii. Ernst von Raussendorf, un director al firmei Krupp. stătea în seara aceea la bar cu Irmgard, fiica mai mare a lui Gustav, când aceasta i-a spus în şoaptă: „Uită-te la ceas!” El s-a conformat şi, întrucât ceasul unui kruppianer mergea, fireşte, bine, i-a răspuns că mai era o secundă până la ora douăsprezece. „Tata o să plece acum”, i-a spus Irmgard. Când secundarul ceasului a arătat exact miezul nopţii, von Raussendorf s-a uitat la şeful său, care, bineînţeles, tocmai se ridica de pe scaun. Mai semnificativă pentru lumea din afara Essen-ului era totala loialitate a lui Gustav faţă de conducătorul ţării sale. Nu avea prea mare importanţă cine anume era acest conducător. După exilul kaizerului în 1918, el rămăsese kaizertreu (credincios împăratului) şi în fiecare an, cu prilejul zilei de naştere a lui Wilhelm, scria la Doorn pentru a-şi reafirma loialitatea. În acelaşi timp, mai degrabă ar fi părăsit încăperea în care se afla decât să audă rostindu-se o insultă la adresa preşedintelui Republicii de la Weimar. O dată cu ascensiunea lui Hitler, a devenit ceea ce un alt industriaş a denumit un „supernazist” (Obenazi). Era întru totul hotărât să accepte ultimele consecinţe ale noii sale credinţe. Când avionul lui Claus s-a sfărâmat pe dealurile de la Eifel, un prieten i-a prezentat condoleanţe. Tatăl a răspuns pe un ton glacial: Fiul meu a avut cinstea să moară pentru führer. Acesta era Gustav, aşa cum îl cunoşteau serviciile de informaţii ale aliaţilor - un robot, un fanatic militant al partidului nazist, mândru că poartă insigna de aur a acestui partid. În timp ce gemea sub pilota sa de la Bluhnbach, agenţii îi căutau în întreaga Europă, deoarece, alături de Goring şi Ribbentrop, el figura în fruntea listei persoanelor urmărite pentru crime de război. Gustav era obişnuit cu această stare de lucruri. Ca şi Wilhelm, fusese considerat criminal de război şi după primul război mondial, iar în 1923, când francezii ocupaseră Ruhr-ul, îl trimiseseră la închisoare. De data aceasta însă, aliaţii erau hotărâţi să-l trimită la spânzurătoare la Nürnberg. Numele său devenise atât de odios, încât într-un lagăr sovietic de prizonieri de război Harald a considerat că este mai înţelept să-şi ia un alt nume. Fiecare putere aliată poseda un dosar despre Gustav şi, practic, nici una din informaţiile respective nu putea fi pusă la îndoială. Şi totuşi... existau câteva nepotriviri izbitoare. Nici un om nu este cu adevărat un robot. Înseşi exagerările lui Gustav erau suspecte. Ca şi kaizerul, al cărui mers ţanţoş era menit să mascheze ruşinea amarnică pe care o resimţea din pricina braţului său schilod, Gustav încerca să pară ceea ce nu era. Când se afla în afara domeniului Hügel, reuşea să amăgească aproape pe oricine; prietenii fiilor săi îl denumeau „taurul”, poreclă pe care, fără îndoială, o socotea măgulitoare. Dar semăna cu un taur mai puţin decât oricare altcineva. În familie era cunoscut sub absurda poreclă din copilărie de Taffy (Acadea). Taffy era subţirel, delicat şi cu un cap mai scund decât soţia sa. Fusese educat pentru a deveni diplomat şi păstrase câte ceva din manierele elegante ale unui diplomat. (Uneori, această educaţie se vădea şi la dineurile de la castelul Hügel. Odată, de pildă, un tehnician invitat la masă care nu văzuse niciodată o cupă pentru spălarea degetelor a luat-o în mână şi i-a băut conţinutul. Gustav l-a urmărit meditativ, apoi a apucat şi el cupa din faţa sa şi a golit-o în acelaşi fel.) Dacă întâmplarea de mai sus poate sugera că era cam cabotin, acesta e adevărul. Timp de patruzeci de ani jucase un rol. Pozase în proprietar al unei firme în care personal nu deţinea nici măcar o singură acţiune şi se deghizase într-un Krupp, deşi până la vârsta de treizeci şi şase de ani nu întâlnise pe nimeni care să poarte acest nume. Veritabila Krupp era Bertha. Ea era aceea care, la vârsta de şaisprezece ani, moştenise de la tatăl ei vastul imperiu industrial. În Vaterland-ul (patria) ei era însă de neconceput ca o femeie să deţină o asemenea putere, aşa că se căsătorise cu Gustav von Bohlen und Halbach. Există temeiuri să credem că însuşi kaizerul a fost acela care a mijlocit căsătoria; forjele tinerei Bertha - în care se fabricau arme - reprezentau pentru Germania un bun de nepreţuit şi n-a existat militar german cu oarecare greutate care să nu fi fost de faţă la căsătoria de la Hügel pentru a conduce mireasa la altar. După ceremonie, Wilhelm, cu vocea sa nazală, a anunţat că de acum înainte numele lui Gustav va fi „Krupp von Bohlen und Halbach”. Împăratul se adresase însă mirelui zicându-i „scumpul meu Bohlen” şi nici un edict imperial nu putea injecta fie chiar şi o picătură de sânge Krupp în vinele lui Gustav. Fiii cade alfre i-au supravieţuit îl denumesc azi „prinţ consort” (Prinzgemahl). Acest lucru poate induce în eroare. Într-adevăr cu cât te cufunzi mai adânc în istoria familiei, cu atât devin apele mai tulburi. Dar în 1945, puterile victorioase nu erau dispuse să intre în subtilităţi. Un grup de jurişti eminenţi, sub conducerea lui Robert H. Jackson, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, începuseră încă de pe atunci să trieze dosarele Krupp. Când trupele americane au ajuns la Bluhnbach, Gustav, sub pază, a fost mutat la un han de pe un drum din apropiere, unde Bertha continua să-l îngrijească. Autobuzele făceau acolo haltă şi uneori şoferii acestora o ajutau la schimbatul aşternuturilor murdare, dar, în general, făcea totul singură, deoarece Berthold plecase pentru nişte treburi urgente de familie. Juriştii continuau să studieze dosarele. Le-a trebuit câtva timp până să descopere că omul de la han nu era acel Krupp pe care-l căutau. Îi obsedase Gustav. Credeau că el era geniul rău, fiindcă condusese atât de multă vreme firma. E adevărat, când Hitler atacase Polonia, prinţul consort se mai afla încă la conducerea societăţii. Dar de atunci, întunericul şi pâcla se lăsaseră deasupra Reichului şi aliaţii nu ştiau că la Essen se produsese o schimbare în conducerea firmei Krupp. Încă în 1940, când murise Claus, senilitatea lui Gustav era destul de înaintată. În toţi anii următori - când un tun monstruos de fabricaţie Krupp amplasat într-o peşteră bombarda Chatham de la Capul Gris-Nez, de cealaltă parte a Canalului Mânecii, trăgând la o distanţă de 215 km şi aruncând obuze atât de enorme, încât până şi astăzi supravieţuitorii englezi mai cred că au fost bombardaţi de avioane germane zburând la mare altitudine; în anii Auschwitzului şi ai muncii de sclavi, când deţinuţii din 138 de lagăre de concentrare trudeau pentru Krupp, iar Robert Rothschild fusese gazat fiindcă nu voise să cedeze firma sa franceză lui Krupp - în toţi aceşti ani conducătorul familiei a fost (şi avea să rămână până la strania sa moarte din anii ‘60) fiul mai mare al Berthei şi al lui Gustav. Numele său era Alfried Felix Alwyn Krupp von Bohlen und Halbach. Trebuie să ne afundăm acum în acele ape tulburi pentru a arăta Pe scurt ce nume de familie purtau membrii familiei Krupp. Decretul kaizerului emis în 1906, cu prilejul căsătoriei, statua că în generaţiile viitoare numai capul familiei va purta numele de Krupp von Bohlen und Halbach. Claus, Berthold, Harald, Eckbert şi surorile lor au purtat numele tatălui lor. Fratele lor mai mare primise şi el numele iniţial al tatălui lor. El a păstrat numele de Alfried von Bohlen chiar şi după 31 martie 1942, când a devenit preşedintele comitetului de conducere al firmei (Vorsitzender des Vorstandes). În această calitate, potrivit propriilor sale dosare, el   ...a folosit deţinuţi evrei din lagărele de concentrare în cele mai diferite locuri de muncă, inclusiv în Uzinele Friedrich Krupp Bertha A.G. (societate anonimă) de la Markstadt, lânsă Breslau, în lagărul de concentrare de la Auschwitz, în lagărele de concentrare de la Wustegiersdorf, Hiespot, lângă Bremen, Geisenheim, Klmag (Elsăssische Maschinenbau A.G., Mulhouse, Alsacia) şi în lagărul de concentrare de la Essen (Humboldtslrasse).   În acest din urmă lagăr - potrivit celor afirmate de către unul dintre lucrătorii lui Alfried, adus în faţa Tribunalului de la Nürnberg în speranţa deşartă că mărturia lui ar putea folosi apărării - au existat condiţii îngrozitoare chiar şi după ce devenise evident că Reichul pierduse războiul.   ...Krupp a considerat de datoria lui să pună 520 de fete evreice, unele dintre ele aproape nişte copile încă, să lucreze în condiţiile cele mai grele în inima concernului, la Essen.    Propriile sale cuvinte din timpul războiului dezvăluie că Alfried exploatase relaţiile speciale ce le avea cu Berlinul mai întâi pentru a obţine braţe de muncă dintre evrei şi apoi, după ce le-a primit, pentru a încheia contracte care nu puteau fi executate decât de o firmă dispunând de un nesecat izvor de forţe de muncă. Într-o scrisoare din 7 septembrie 1943, el îi scria locotenent-colonelului (Oberstleutnant) Wedel:   În ceea ce priveşte cooperarea biroului nostru tehnic din Breslau, pot doar să afirm că între acest birou şi lagărul de la Auschwitz există cea mai strânsă colaborare şi că ea este asigurată şi pentru viitor.   Şi, într-adevăr, nu exista lucrare pe care el să n-o poată executa. Rezervorul lui de braţe de muncă era aproape inepuizabil. Deţinuţii de la Auschwitz reprezentau doar o parte din el. Scriptele sale arată că, în afară de muncitorii germani, el adunase 69.898 de muncitori civili străini, 23.076 de prizonieri de război şi 4.978 de deţinuţi proveniţi din lagărele de concentrare (aproape în exclusivitate evrei). Cu 97.952 de sclavi era suveranul Ruhr-ului. Îi mai lipsea însă coroana. O dorea, şi în ochii ideologilor naţional-socialişti avea tot dreptul să o poarte. Starea în care se găsea Gustav era fără nici o speranţă. Era timpul ca el să cedeze preţiosul nume „Krupp”. Conducerea unipersonală era o tradiţie a familiei şi încă din 1941 Gustav şi Bertha consimţiseră ca monarhia industrială să fie trecută lui Alfried, cu condiţia ca acesta să divorţeze de tânăra sa soţie, pe care o dezaprobau, condiţie pe care el a îndeplinit-o în mare grabă. Trecerea întregii averi în proprietatea unui singur copil era însă împotriva legii; ar fi însemnat dezmoştenirea celorlalţi. Erau deci necesare măsuri extraordinare, şi în ziua de 10 august 1942, Alfried - bărbat înalt, cu nasul acvilin şi de vârstă mijlocie, semănând foarte mult ca înfăţişare cu mama sa - s-a prezentat la cartierul general subteran al führerului din Prusia Orientală pentru a rezolva problema. Fiind unul din membrii marcanţi ai partidului nazist (Bonzen), credincios din tinereţe führerului, s-a bucurat de o primire călduroasă. După o lungă corespondenţă cu Martin Bormann, locţiitorul lui Hitler, şi cu Hans Lammers, oracolul constituţional al naziştilor, totul s-a aranjat. Führerul a proclamat:   Firma Fried. Krupp, o întreprindere de familie timp de 132 de ani, are dreptul la cea mai profundă recunoştinţă pentru rezultatele sale incomparabile în consolidarea puterii militare a Germaniei. Prin urmare, dorinţa mea este ca această întreprindere să rămână în continuare o proprietate a familiei.   Purtând semnătura führerului, acest decret a devenit o lege cu caracter personal, „Lex Krupp”. Alfried era acum unicul moştenitor al mamei sale. În acelaşi timp, Hitler l-a rebotezat, dându-i numele de Krupp, şi la 11 aprilie 1945, când Armata a IX-a a S.U.A. a cucerit oraşul Essen, ea l-a găsit pe Alfried mai mult sau mai puţin identificat cu soarta conducătorilor nazişti, continuând să lucreze - aşa cum a făcut-o începând din 1931, de când devenise membru de onoare al SS - pentru führer şi Reich. Şi astfel, Alfried a fost acela care a intrat în boxa acuzaţilor la Nürnberg, Alfried a fost cel judecat de către trei Judecători de la Curtea Supremă a S.U.A. sub învinuirea de a fi plănuit un război de agresiune, de a fi jefuit bunuri din ţările ocupate şi, în primul rând, de a fi comis crime împotriva umanităţii, munca de sclav figurând drept principal cap de acuzare. A fost achitat de învinuirea de agresiune. Tribunalul a hotărât că această activitate se referea la perioada în care la conducerea firmei se afla Gustav. În privinţa celorlalte capete de acuzare a fost însă găsit vinovat şi condamnat la doisprezece ani închisoare şi la confiscarea întregii averi. Dovezile împotriva lui au fost atât de revoltătoare, încât toţi aliaţii - din Răsărit şi din Apus - s-au hotărât să purifice Europa de numele Krupp. Coşmarul pe care l-a reprezentat activitatea acestei firme devenise tot mai sumbru, până când ajunsese mai întunecat decât fundul celei mai adânci dintre minele Krupp. Posesiunile dinastiei au fost dezmembrate în mod sistematic; demontatori cu bastoane lungi de cretă în mână trăgeau linii de-a curmezişul pardoselilor fabricii, împărţind naţiunilor care suferiseră cel mai mult de pe urma ocupaţiei naziste uzina şi maşinile ei, în timp ce în fortăreaţa Landsberg, unde cu două decenii în urmă Hitler scrisese Mein Kampf, Alfried purta veşminte de ocnaş. Pentru familia lui, această întemniţare a constituit cea mai dureroasă lovitură. Crescut pentru a fi un prinţ al industriaşilor, acum. putrezea în temniţă, condamnat şi umilit. Membrii familiei Krupp fuseseră întotdeauna teribil de orgolioşi. Această povară era aproape de nesuportat. Şi, totuşi, se părea că trebuie purtată.   * În momentul acela, nimeni n-ar fi crezut cu putinţă ca după cinci ani el să fie din nou stăpânul averii sale, sau ca la douăzeci de ani după ce devenise cel mai vestit industriaş protejat de Adolf Hitler să ajungă cel mai bogat om din Europa şi cel mai puternic industriaş din Piaţa comună. El însuşi a fost uimit de rapiditatea cu care a recuperat timpul pierdut - la un moment dat apreciase că îi vor trebui cincizeci de ani numai ca să înlăture molozul din Essen. Dar niciodată nu se îndoise că va suna ceasul învierii şi că, până la urmă, va fi răzbunat. După verdictul de la Nürnberg, alt deţinut, Friedrich von Bulow, care organizase programul de muncă forţată al firmei Krupp, avusese de gând să pună la cale o evadare. Potrivit spuselor lui von Bulow, Alfried îl oprise. El i-a spus calm: „Timpul va aranja totul”. La prima vedere, cuvintele lui păreau de un optimism absurd. Curtea Supremă a Statelor Unite respinsese un apel introdus de avocaţii lui Alfried. La 21 august 1948, trei săptămâni după pronunţarea sentinţei, Alfried scrisese generalului Lucius Clay, guvernatorul militar al zonei americane de ocupaţie din Germania de vest, cerându-i să intervină în favoarea sa. Nu primise nici un răspuns. Apoi, generalul a aprobat concluziile unei comisii de revizuire şi a confirmat sentinţa de la Nürnberg, fapt care, aparent, epuiza toate căile legale ale deţinutului, încrederea manifestată de Alfried era însă justificată de paralela izbitoare ce exista între istoria familiei Krupp şi istoria Germaniei. „După ce kaizerul a părăsit Germania - mi-a spus cândva un om de serviciu de la Villa Hügel - această familie a devenit prima din Germania”. În unele privinţe, familia Krupp avea mai mult drept la întâietate decât familia Hohenzollern şi, o dată cu sfârşitul anilor ‘40, naţiunea germană a început să meargă pe o cale ascendentă. Miracolul economic al refacerii ţării începuse. Totodată, începuse şi războiul rece, iar diplomaţii N.A.T.O.-ului voiau ca R.F.G. să treacă de partea lor. Devotamentul manifestat de acest popor învins faţă de familia Krupp nu se putea să nu influenţeze autorităţile de ocupaţie. La începutul anilor ‘60, redactorul unui ziar din Hamburg a declarat autorului prezentei cărţi: „Dacă aş traduce în limba germană depoziţiile de la Nürnberg şi documentele care l-au condamnat pe domnul Krupp şi le-aş publica în această ţară, mi-aş pierde slujba. La noi a existat întotdeauna părerea că celelalte firme urmăresc exclusiv profiturile, în timp ce Krupp face ceva pentru Germania”. Sentimentul acesta a fost şi mai puternic în timpul detenţiunii lui Alfried, când Bertha venea să-şi vadă fiul în orele îngăduite pentru vizită, germanii de acolo o tratau ca pe o regină şi s-a întâmplat o dată ca o fată tânără să se repeadă să-i sărute mâna. Dar, mai presus de toate, marea alianţă în curs de formare împotriva Uniunii Sovietice avea nevoie de forţa pe care o reprezenta Rinul, Cu alte cuvinte, aveau nevoie de Alfried. „Ruhr-ul este Essen”, spun germanii, iar „Essen este Krupp”, şi „Când Germania înfloreşte, înfloreşte şi Krupp”. Teoretic existau două căi pentru a-l ocoli pe Alfried. Prima era naţionalizarea. Dar chiar şi guvernul laburist britanic a fost împotrivă. Cea de-a doua era emigrarea forţată. Deşi un membru al guvernului Statelor Unite propusese ca „nici un german să nu mai rămână în Ruhr”, planul nu era nici realizabil şi nici de dorit şi nu există vreun indiciu că ar fi fost luată serios în considerare vreo altă soluţie, până când, şapte luni după izbucnirea războiului din Coreea, Înaltul comisar al S.U.A., John J. McCloy, printr-un istoric act de clemenţă, a rezolvat problema, restituindu-i lui Alfried averea şi graţiindu-i. Prin acest act, unui ocnaş fără nici o leţcaie i s-a redat statutul lui anterior de mare bogătaş. O dată în plus, un Krupp deţinea cheia celei mai mari comori din Europa. Care a fost şi rămâne o comoară extraordinară.   * De-a curmezişul Europei centrale, marile terenuri carbonifere se întind ca o centură neagră strălucitoare, aşteptând să fie transformate în energie. Acest filon de nepreţuit, fără de care revoluţia industrială nu ar fi fost posibilă, începe în Ţara Galilor şi se sfârşeşte în Polonia. Dar nu este uniform. Straturile din Franţa şi Belgia variază enorm în privinţa randamentului şi a calităţii, iar între Saxonia şi Silezia poloneză, unde vâna se termină, se aşterne o vasta întindere de pământ steril. Din toate punctele de vedere, giuvaerul cel mai de preţ al acestei tiare este colţul din Germania unde Rinul părăseşte dealurile masive, cotind-o spre apus, către şesurile olandeze. Aici, marele fluviu este alimentat de un afluent lent, poluat - chimiştii apreciază că apele lui trec de opt ori prin corpul omenesc - care izvorăşte din Sauerland, la o sută şaizeci de kilometri spre răsărit. Acest râu este Ruhr-ul. În prezent, valoarea lui de cale navigabilă este neînsemnată. E atât de neînsemnată, încât de mult şi-a pierdut dreptul exclusiv la propriul său nume. Prin Ruhr se înţelege în realitate Ruhrgebiet (ţinutul Ruhr-ului), regiunea înconjurătoare, iar cu această regiune este o cu totul altă poveste. În acest bazin, germanii extrag tot atâta cărbune cât tot restul continentului laolaltă şi produc mai mult oţel de calitate decât restul continentului. Această legătură nu este întâmplătoare. Ţinutul este prima sursă de cocs a Europei - carbon pur, obţinut prin descompunerea termică a cărbunelui pentru a elimina gazele - iar cocsul acesta spongios, sfărâmicios este indispensabil pentru a transforma fierul în oţel.

Batalia Angliei de Marcel Jullian CUVÂNT ÎNAINTE   „Bătălia Angliei” – denumire sub care este cunoscut an­samblul de operaţii militare desfăşurate în spaţiul aerian britanic în toamna anului 1940 – constituie tema unei bo­gate literaturi memorialistice şi istoriografice. Personalităţi politice, comandanţi militari, simpli combatanţi, reporteri de război şi, în sfârşit, istorici au prezentat în scrierile lor di­versele faze ale acestei încleştări dramatice de pe cerul An­gliei şi au analizat factorii care i‑au determinat deznodământul. În şirul numeros al autorilor care au consacrat Bătăliei Angliei lucrări speciale sau i‑au acordat un spaţiu larg în cuprinsul operelor lor, cei mai iluştri sunt, desigur, Winston Churchill şi feldmareşalul Allan Brooke. Memoriile lor în­făţişează acest important moment al istoriei celui de‑al doilea război mondial din perspectiva cuprinzătoare a responsabili­tăţilor pe care le deţineau în amintita dificilă perioadă a istoriei britanice : prim‑ministru unul, comandant suprem al forţelor engleze din metropolă celălalt. Evenimentele politice şi militare din toamna anului 1940 sunt relatate de cele două personalităţi engleze în cadrul larg al unei viziuni europene şi mondiale a conflictului anglo‑german; de la 10, Downing Street[1] şi de la postul de comandă al Home Force, bătălia Angliei a fost văzută mai mult în aspectele ei politice şi strategice decât în cele umane. Cartea lui Marcel Jullian, pe care Editura politică o oferă astăzi, în traducere, cititorului român, înfăţişează bătălia pentru Anglia în primul rând din unghiul de vedere al soldatului de rând. În paginile cărţii de faţă, protagoniştii celor două tabere cedează de cele mai multe ori locul participanţilor direcţi la bătălie; autorul nu a urmărit să dea o expunere sistematică a luptelor desfă­şurate deasupra Angliei în vara şi toamna anului 1940, ci să‑l introducă pe cititor în lumea ostaşului confruntat în fiecare clipă cu prezenţa tragică a morţii. Istoria Bătăliei Angliei scrisă de Marcel Jullian este în primul rând o istorie trăită, o istorie umană a acestui episod al celui de‑al doilea război mondial. Concepută astfel, bătălia Angliei se fărâmiţează într‑o puzderie de lupte sau dueluri individuale ai căror eroi sunt în primul rând piloţii englezi şi aparatele conduse de ei – Spitfire şi Hurricane – care aveau să repurteze biruinţa. Printr‑o succesiune de flash‑uri, cititorul este deplasat rapid de la Bentley Priory la Karinhall – reşedinţele şefului Fight Command‑ului şi, respectiv, Luftwaffe‑ului –, de la aerodromurile engleze la cele germane. Directivele, planurile sau ordinele comandamentelor ori statelor majore reţin mai puţin atenţia autorului, ale cărui pre­ocupări se îndreaptă în chip covârşitor spre atitudinile şi re­acţiile piloţilor din cele două armate angajate în luptă. O senzaţie de viu, de autentic, de participare directă la episoa­dele descrise se imprimă cititorului la lectura paginilor lui Marcel Jullian. Ea este rezultatul largii anchete întreprinse de autor, care nu s‑a mărginit la consultarea bibliografiei temei alese, ci a interogat direct pe martorii evenimentelor descrise şi a izbutit să reconstituie astfel participarea emotivă şi mentală a fiecărui individ la unul din marile momente ale istoriei contemporane. Dar tocmai această modalitate prefe­rată de autor îngustează uneori perspectiva de înţelegere a faptelor relatate şi obligă la unele lămuriri de neapărată ne­cesitate pentru cunoaşterea mai aprofundată a evenimentelor care fac obiectul lucrării. În vara anului 1940, Reichul nazist părea invincibil. Sub loviturile germane, Polonia sucombase, după o rezistenţă eroică, în septembrie 1939; în primăvara anului următor, Danemarca şi Norvegia erau ocupate de unităţile Wehrmacht-ului; campania din mai‑iunie a aceluiaşi an avusese drept urmare căderea Belgiei, Olandei şi a Luxemburgului; în sfâr­şit, armistiţiul de la Rethondes pecetluia catastrofa militară a Franţei. În faţa agresiunii naziste, Anglia rămânea pentru moment singură să continue lupta. Oricât ar părea de sur­prinzător, comandamentul german nu dispunea la sfârşitul lunii iunie 1940 de nici un plan pentru desfăşurarea unor ope­raţii militare în insulele britanice. Convins încă din august 1939 că Anglia nu‑şi va onora garanţia acordată Poloniei, Hitler nu credea într‑o rezistenţă îndelungată a Marii Brita­nii după eliminarea aliaţilor ei continentali. Faimosul „Halt‑Befehl” de la 24 mai 1940, care a îngăduit evacuarea la Dunkerque a 340 000 de soldaţi englezi şi francezi, dintre care 224 000 de englezi (operaţia „Dynamo”), a fost explicat de unii generali germani – explicaţie acceptată şi de câţiva istorici – prin dorinţa lui Hitler de a oferi Angliei posibi­litatea unei soluţionări politice a conflictului anglo‑german. După eşecul tentativelor germane de a angaja negocieri cu Anglia, führer-ul a ordonat, la începutul lunii iulie, O.K.W.‑ului[2] să studieze măsurile în vederea unei debarcări în Anglia. La 16 iulie, Hitler a semnat directiva nr. 16, în care îşi arăta intenţia de a pregăti împotriva Angliei o operaţie de debar­care, destinată a fi executată dacă împrejurările ar fi cerut‑o. Trei zile mai târziu, în faţa Reichstag-ului el încerca să con­vingă opinia publică internaţională că este călăuzit de sin­gurul gând al reinstaurării păcii. Cuvintele agresorului nu puteau însă înşela pe nimeni; de a doua zi, cabinetul britanic refuza orice discuţie atât timp cât ţările cotropite de hitlerişti nu‑şi vor fi recăpătat libertatea. Refuzul guvernului britanic de a duce tratative exprima voinţa hotărâtă a poporului englez de a lupta împotriva na­zismului, în acel moment, mijloacele de rezistenţă ale Angliei erau cu totul restrânse : 24 de divizii, care dispuneau de aproape o mie de tunuri. Corpul expediţionar englez fusese silit să abandoneze la Dunkerque aproape întreg armamen­tul de care dispunea : la 8 iunie în metropolă se aflau doar 72 de care de luptă de tipul „Matilda” şi 33 de tipul „Crusader”[3]. Ieşeau la iveală consecinţele dezastruoase ale politicii de conciliere faţă de agresiunea nazistă. Preocupat să ajungă la un acord cu Reichul nazist, cabinetul Chamberlain neglijase consolidarea şi perfecţionarea forţelor militare bri­tanice. Considerată ca o nouă manifestare a egoismului „perfi­dului Albion”, hotărârea cabinetului de război de la Londra de a nu trimite escadrile engleze în Franţa în momentul cel mai critic al ofensivei germane, a asigurat Marii Britanii mi­nimul necesar de forţe aeriene care să‑i garanteze securitatea şi să‑i permită, în toamna aceluiaşi an, să respingă ofensiva aeriană germană. În aceste momente deosebit de dificile, care evocau în mintea tuturor zilele când Napoleon îşi concentra la Boulogne flota pentru a debarca în insulele britanice, poporul englez a făcut dovada patriotismului şi spiritului său de sacrificiu, înscriind o pagină sublimă în istoria ţării sale. Materializarea cea mai evidentă a înaltelor simţăminte care au animat poporul englez în această perioadă dramatică au fost desigur rezultatele obţinute în producţia de război, în primul rând în cea aeronautică. Astfel, în cursul lunilor iunie‑august s‑au construit 4 857 de avioane, faţă de 4 111 cât fuseseră planificate. În Marea Britanie exista nu numai un popor hotărât să‑şi apere libertatea, ci şi câteva realizări remarcabile ale tehnicii de luptă care aveau să compenseze inferioritatea nu­merică a R.A.F.‑ului (Royal Air Forces) faţă de Luftwaffe : e vorba de avionul Spitfire, construit de Reginald Mitchell, şi de invenţia lui Robert Watson Watt, radarul militar. Bătălia Angliei s‑a desfăşurat de‑a lungul a trei faze în perioada iunie 1940‑iunie 1941[4]. Cea dintâi, desfăşurată între 22 iunie şi 17 august, s‑a caracterizat prin atacuri ae­riene asupra convoaielor navale britanice şi prin ciocniri între aviaţiile de vânătoare deasupra Canalului Mânecii şi a Mării Nordului. În cea de‑a doua fază, 13 august - 6 sep­tembrie, germanii au încercat să dobândească supremaţia aeriană prin distrugerea aerodromurilor din sudul şi sud‑estul Angliei şi prin atacarea centrelor industriei aeronautice. Între 7 septembrie 1940 ‑ 21 iunie 1941 s‑a desfăşurat ultima fază a bătăliei Angliei, loviturile aviaţiei germane s‑au îndreptat împotriva potenţialului economic şi militar al Marii Britanii, bombardamentele masive executate asu­pra Londrei şi a altor oraşe engleze urmărind, în acelaşi timp, subminarea moralului populaţiei. Hitler a făcut din eliminarea R.A.F.‑ului condiţia prin­cipală pentru realizarea debarcării în Anglia. Eforturile în­treprinse de aviaţia germană în cea de‑a doua fază a bătă­liei, în scopul de a distruge aviaţia de vânătoare britanică, s‑au soldat cu un eşec. Între 13 şi 23 august, Luftwaffe a pierdut 290 de aparate faţă de 114 ale R.A.F.‑ului; între 24 august şi 6 septembrie 1940, pierderile germane au fost de 359 faţă de 295 de aparate britanice. În acest meci aerian, scorul a fost aproape în permanenţă favorabil R.A.F.‑ului, dar la începutul lunii septembrie team‑ul englez se apropie de punctul critic al capacităţii sale de luptă. Schimbarea de obiectiv de la 6 septembrie avea să se dovedească fatală pentru Luftwaffe; abandonând atacurile asupra aeroportu­rilor pentru a se concentra asupra capitalei britanice, ger­manii au oferit un răgaz adversarului, pe care acesta a ştiut să‑l folosească pentru a‑şi reface forţele. La 15 septembrie, zi care avea să devină data aniversară a bătăliei Angliei, germanii pierd 56 de avioane. Două zile mai târziu, cu prilejul unei consfătuiri militare la cancelaria Reichului, participanţii constată că aviaţia britanică îşi menţine ca­pacitatea de luptă. Acţiunilor Fight Command‑ului li se alăturau atacurile întreprinse de Bombcr Command asupra vaselor şi ambarcaţiunilor germane concentrate în porturile franceze, în vederea executării operaţiunii „Leul de mare”. La 19 septembrie debarcarea este amânată sine die, iar la 12 octombrie Hitler anunţă colaboratorilor săi că problema debarcării va fi din nou studiată în primăvara anului următor. Trecerea în arhivă a „Leului de mare” nu a însemnat încetarea atacurilor aeriene asupra Angliei. Începând de la data de 6 septembrie 1940, Londra a fost ombardată 57 de nopţi consecutiv; la 9 decembrie 1940 Londra o fost supusă atacului aerian german timp de 24 de ore; în noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1940, 437 de bom­bardiere germane au aruncat asupra oraşului Coventry tone de bombe incendiare, 394 de tone de bombe explozive şi 127 de mine paraşutate. Intensitatea bombardamentelor germane nu a putut clinti însă voinţa de rezistenţă a poporului englez. Cu sânge rece şi umor tipic britanice, locuitorii Angliei au înfruntat primejdiile. O statistică făcută la Londra în perioada bom­bardamentelor germane a arătat că 64% din londonezi nu‑şi părăseau paturile în timpul atacurilor nocturne decât în momentul când exploziile bombelor deveneau foarte apro­piate[5]. În ciuda epuizării fizice provocate de atacurile de noapte şi de dificultăţile de aprovizionare, populaţia Angliei şi‑a continuat munca şi lupta la posturile ce‑i fuseseră în­credinţate, în acele zile, populaţia Angliei a făcut dovada patriotismului şi eroismului său. De la un capăt la celălalt al ţării, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, militari şi civili s‑au pregătit să dea riposta agresorului nazist. Lucrând în fa­brici şi uzine unde se plămădeau armele victoriei, instruindu‑se în pregătirea militară, donând ţării economiile lor pentru a sprijini efortul de înarmare, fiecare englez a de­venit un combatant al luptei antifasciste. Într‑un moment când Anglia se afla singură în faţa Reichului nazist, poporul britanic a înfruntat cu spirit de sacrificiu şi curaj una din cele mai puternice armate din istoria militară a lumii. Jertfele nu au fost puţine; bombele germane au secerat zeci de mii de vieţi şi au distrus sau avariat monumente şi clă­diri care făceau mândria englezilor. Lupta împotriva Ger­maniei hitleriste a devenit un adevărat război popular, pen­tru că fiecare englez ştia ce înseamnă pentru ţara sa robia nazistă. Agresorul s‑a lovit de rezistenţa unui popor care a făcut din libertate bunul său cel mai de preţ. Cartea lui Marcel Jullian este de fapt un omagiu adus celor 1 000 de piloţi englezi care au făcut dovada că invinci­bilitatea Wehrmachtului nazist era un mit. Să nu uităm însă că fără efortul milioanelor de englezi de a păstra şi spori forţa Angliei, bravura acestor piloţi nu ar fi adus singură victoria. Adevăratul biruitor în bătălia Angliei este poporul britanic.               Fl. Constantiniu               ÎN LOC DE PREFATÃ     Datorez această carte colonelului Rémy. El m‑a îndem­nat s‑o scriu şi a făcut să mi se deschidă toate uşile în An­glia; fără dânsul nu m‑aş fi încumetat niciodată s‑o fac. Colonelul Rémy este obişnuit cu reţelele. De la Paris la Londra a făcut să funcţioneze o filieră, ale cărei verigi au fost colonelul Passy, colonelul Guy Westmacott, Air‑Marshal[6]‑ul sir John Salmond şi, în sfârşit, Air Chief Marshal[7]‑ul sir Charles Elworthy, actualul comandant‑şef al Forţelor aeriene britanice. Le sunt tuturora profund recunoscător. La Fighter Command[8]‑ul de la Stanmore, care a fost creierul bătăliei pentru Anglia, unde m‑a primit Air‑Marshal‑ul sir Douglas Morris, colonelul Williams de la Intelligence Branch[9] mi‑a încredinţat preţioasa sa documentaţie personală, secretă la acea dată. Comandantul de escadrilă Moorat mi‑a făcut cunoscute diferitele aspecte ale Bentley Priory‑ului. La Hillingdon House (lângă Uxbridge), Air Commodore[10]‑ul Thompson, povestindu‑mi amintirile sale din timpul bătăliei, m‑a făcut să înţeleg mai bine problemele care opuneau atunci grupurile 11 şi 12. De altfel, lui îi dato­rez faptul că m‑am familiarizat cu Ops'room[11]‑ul, rămas intact, de unde au plecat ordinele spre escadrilele care au doborât 1 300 din cele 1 733 de aparate germane distruse. La Biggin Hill, cu al său aerodrom stindard şi martir, „Manston cel făcut praf”, datorez totul Air‑Commodore‑ului Deacon Elliot, care, cu o prietenoasă simplitate, mi‑a ară­tat urmele luptelor, popota rămasă aceeaşi, ca şi faimoasa capelă a piloţilor. În plus, mi‑a dat o deosebită dovadă de încredere, îngăduindu‑mi să folosesc însemnările sale luate zi de zi, necunoscute până atunci. La Londra, documentarea mi‑a fost înlesnită de Air‑Commodore‑ul J. Wallace din Ministerul Apărării, de Wing Commander[12]‑ul K. Stevens, de domnul L. A. Jackets, şeful secţiei istorice a Forţelor aeriene britanice, expert necon­testat al bătăliei, şi de domnul Rigby, bibliotecar şi arhi­vist al lui Imperial War Museum[13]. În sfârşit, mulţumesc piloţilor, îndeosebi Air Commodore‑ului Deacon Elliot, Air Commodore‑ului Alan Deere, care şi‑a dat osteneala să dic­teze pentru mine impresiile asupra bătăliei, pe care nu le inclusese în cartea sa, Wing Commander‑ului John Hemingway, care a căutat şi a regăsit pentru mine jurnalul său de bord, Air Commodore‑ului S. B. Grant, precum şi coman­danţilor de grupă W. A. Toyne şi D. P. Kelly. La Paris, ambasada Marii Britanii a manifestat o de­osebită înţelegere şi bunăvoinţă pentru cercetările şi docu­mentaţia mea mulţumită Air Commodore‑ului A. L. Winskill, ataşat al aerului pe lângă ambasadă, consilierului de presă D. A. Logan, precum şi domnişoarei Winnie M. Towers. Datorez domnului Paul Guilbert informaţiile referi­toare la Georges Perrin, unul din cei paisprezece francezi care au luat parte la bătălie, iar domnului Marcel Boisot, anumite amănunte privind acelaşi subiect. Trebuie, de asemenea, să mulţumesc colonelului Berlin, ataşat al aerului pe lângă ambasada Republicii Federale a Germaniei la Paris, care mi‑a indicat principalele izvoare germane, îndeosebi Militärgeschichtliches Forschungsamt[14] de la Freiburg şi „Internationale Luftwaffenrevue”[15]. În sfârşit, trebuie să arăt tot ce datorez acelor lucrări în care s‑a scris, înaintea mea, despre „Bătălie”. Menţionez, în primul rând, cartea „The Defence of the United Kingdom” („Apărarea Regatului Unit”) de Basil Collier, pe care englezii o apreciază ca pe o „Biblie” a celui de‑al doilea război mondial; apoi „The narrow margin” („Hotarul strâmt”) de Derek Wood şi Derek Dempster, tradusă în franceză sub titlul „Victoria R.A.F.‑ului”; „The Sky Suspended” („Cerul suspendat”) a lui Drew Middleton, tra­dusă sub titlul „Londra, prima victorie”, şi excelenta carte „Strike from the Sky” („Lovitură dată din cer”) a lui Alexander MacKee, tradusă în franceză sub titlul „Bătălia Mânecii, bătălia pentru Anglia”. Cartea lui Basil Collier „Leader of the few” („Conducătorul celor puţini”) mi‑a fost preţioasă pentru cunoaşterea personalităţii lui sir Hugh Dowding, la fel ca şi „Many Mansions” („Multe clădiri”), aparţinând însuşi Air Chief Marshal‑ului. Piloţi ca Richard Hillary, Johnny Johnson, Alan Deere, Ginger Lacey etc, care au lăsat memorii, mi‑au uşurat de asemenea mult sarcina. În ceea ce priveşte partea germană, în afară de cartea „Die Ersten und die Letzten” („Cei dintâi şi cei din urmă”) a lui Galland, tradusă în franceză sub titlul „Până la capăt cu Messerschmitt‑urile noastre”, de un interes capital a fost lucrarea lui Cajus Bekker „Angriffshöhe 4 000” („Înălţimea de atac 4000”). Aici se găseşte mai ales telegrama lui Göring din 23 august 1940, încă necitată până atunci în vreo altă lucrare. Pentru persoana lui Hermann Göring, lucrările lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel, precum şi aceea a lui Emmy Göring, au fost coroborate cu studiile generale asu­pra celui de‑al treilea Reich, procurându‑mi date deosebit de preţioase despre anumiţi oameni. În fine, colecţia de ziare din acea perioadă, mai ales „Times” şi „Signal”, mi‑a furnizat mii de aspecte ale vieţii cotidiene în cursul celor trei luni ale bătăliei. După ce am cercetat toate aceste materiale, ce se cuve­nea să fac? Aveam în minte fraza pe care Air Chief Marshal‑ul Sir Hugh Dowding o înscrisese în raportul său pu­blicat în suplimentul lui „London Gazette” : „Orice încer­care de a descrie zi cu zi peripeţiile bătăliei va avea ca rezultat o poveste mult prea lunga, din care cititorul nu‑şi va putea făuri o imagine clară a evenimentului”. Vrafuri de documente diferite, în curs de a fi traduse din engleză şi germană, mi‑au îngăduit să‑mi fac o primă impresie asupra bătăliei. Atunci am scris o serie de emisiuni radiofonice. Am plecat după aceea din nou în Anglia pe urmele personajelor şi în căutarea locurilor unde acestea au trăit. Am făcut acelaşi lucru şi în nordul Franţei, pentru a încerca să regăsesc acolo urmele prezenţei lui Göring şi a piloţilor lui. Peste tot se iveau martori, şi decorurile reînviau. Abia atunci m‑am hotărât să scriu. Am căutat să reconstitui bătălia înfăţişând un noian de fapte, câteva portrete în mişcare şi examinând cu atenţie evenimentele din cursul celor trei mari date „oficiale” men­ţionate de Winston Churchill : 15 august, 15 septembrie şi 27 septembrie, precum şi trei date mai puţin cunoscute, când, după părerea mea, s‑a hotărât, în afara luptelor, soarta bă­tăliei pentru Anglia, şi anume : 16 mai, când Dowding şi‑a rechemat escadrilele din Franţa, 24 august, când Londra a fost bombardată din eroare, şi 3 septembrie, când germanii au hotărât în mod greşit Zielwechsel‑ul, adică schimbarea obiectivului. Dacă am realizat ceea ce mi‑am propus, răspunsul îl va da numai cititorul. Aş dori să aflu că Air Marshal‑ul sir Hugh Dowding a citit această carte şi că, cel puţin în parte, şi‑a recunoscut bătălia.                                                           M. J.                       .   I. BÃTÃLIA PENTRU ANGLIA NU VA AVEA LOC   Pentru englezi bătălia a început la 10 iulie; pentru ger­mani ea nu s‑a dezlănţuit decât la 8 sau chiar la 13 august. Este însă posibil ca ea să fi fost câştigată încă din ziua de 16 mai. În acea zi, la câteva mile nord de Londra, în localitatea Stanmore, la capătul liniei cafenii a tube[16]‑ului, în clădirea lui Bentley Priory, la al doilea etaj, Air Chief Marshal‑ul sir Hugh Dowding se pregătea să coboare în biroul său aflat la parter. Îşi puse pe cap chipiul de stofă de un albastru ca oţelul, cu cozorocul de piele împodobit cu două rânduri de ceaprazuri din fir, încununat cu insigna R.A.F.[17]‑ului şi‑şi verifică ţinuta.  La cincizeci şi opt de ani, şeful Fighter Command‑ului, stăpânul aviaţiei de vânătoare britanice, îşi făurise o solidă reputaţie de austeritate. Era considerat sever faţă de subordonaţi şi necruţător faţă de el însuşi. Rigid, turnat în uniforma lui, Air Chief Marshal‑ul apucă cu o mână nervoasă clanţa uşii. La încheietura mâinii îi străfulgeră o scânteiere aurie. Era singurul lux pe care şi‑l permitea Dowding: o colecţie de butoni de manşetă, care de care mai grei, mai enormi. Trecu pragul uşii. De patru ani de când locuia aici o fi observat vreodată existenţa întregolului încadrat de ornamentaţii în relief din lemn poleit de deasupra acesteia? El înfăţişa trei amoraşi, vestigii ale unui rafinament feminin datorate lady‑ei Hamilton, fosta proprietară a casei, pe care aceasta o oferise reginei Adelaida, soţia lui Wilhelm al IV[18]‑lea . Air Chief Marshal‑ul coborî un etaj, străbătu bal­conul din lemn sculptat aurit, care domina holul printr‑o consolă în arc de cerc, asemănătoare unei avanscene de teatru. „Scoţian blestemat şi încăpăţânat”, spun despre el aceia – şi sunt numeroşi – care nu‑l iubesc. „Stuffy”, „înăbuşi­tor”, adaugă cei mai ostili. O privire severă, o mustaţă bogată şi regulat tăiată, buza superioară deosebit de subţire, şi în rest o înfăţişare rămasă foarte tânără, aidoma aceleia a unui vechi militar englez care a servit în Indii, a pilotat ve­chiturile zburătoare ale războiului din 1914—1918, a fost un jucător „entuziasmat” de polo, rămânând un excelent trăgător şi un schior remarcabil. Dowding a ajuns la parter. De o parte şi de cealaltă a scării, două grupuri de câte trei graţii înconjoară partea de jos a rampei, susţinând două abajururi gălbui cu franjuri roşii. Lumina pătrunde aici prin două imense ferestre cu vitralii, plasate foarte sus şi protejate în vederea apărării pasive. O a treia fereastră, mai scundă, dă spre gazonul pe care se profilează un cedru mare, întunecat. Air Chief Marshal‑ul deschide uşa biroului său situat chiar sub balconul în formă de avanscenă. Masa de lucru se află în faţa căminului; camera este sobră, simplă, cu o mare deschidere spre câmpia Middlesex‑ului. În dimineaţa aceea, Dowding nu acordă nici o atenţie peisajului. Totul este prea calm, prea catifelat în jurul lui Bentley Priory. Ochii de culoarea iazului, ochii nemişcaţi, ca apele moarte, ai Air Chief Marshal‑ului privesc departe, spre Franţa, unde băieţii lui, piloţii escadrilelor de Hurricane, sunt angajaţi într‑o bătălie fără cruţare. Ar putea să recite aproape pe dinafară, cu începere din septembrie 1939, însemnările din jurnalele lor de bord. Ar fi o înşiruire ne­întreruptă de localităţi din nordul şi estul Franţei : Maubeuge, Seclin, Saint‑Inglevert, Reims, Lille, Douai, Peronne, Le Bourget... iar, începând din mai, cu câteva variante cum ar fi cele notate în carnetul pilotului S. A. Hemingway : „10 mai. Doborât un Heinkel 111”. „11 mai. Lovit un aparat german deasupra liniilor de la Maastricht. Coborât în Belgia”. O dată cu invadarea Olandei şi Belgiei, războiul a început cu adevărat. Ştirile primite de pe continent sunt proaste, în zece zile au fost doborâte două sute cincizeci de Hurricane: Air Chief Marshal‑ul simte cum i se scurg rezervele „ca nisipul într‑o clepsidră”. Matematician cu experienţă, Dowding îşi face calculele; le înşiră pe zece puncte, în două pagini, care vor fi dactilografiate, purtând referinţa FC/S 19 048 şi transmise la Londra cu menţiunea SECRET : 1. – Am onoarea a mă referi la comunicările foarte serioase făcute recent cu privire la unităţile de luptă pentru apărarea patriei, în vederea stăvilirii invaziei germane de pe continent. 2. – Nădăjduiesc şi cred că armatele noastre mai pot fi victorioase în Franţa şi în Belgia, dar trebuie avută în vedere şi eventualitatea că ele ar putea fi învinse. 3. – În acest caz, presupun că nu va exista cineva care să nege că Anglia va continua să lupte chiar dacă restul ontinentului european s‑ar afla sub stăpânirea germanilor. Air Chief Marshal‑ul îşi aliniază cifrele : „S‑a hotărât că cincizeci şi două de escadrile constituie forţa minimă necesară apărării ţării. În prezent, forţa mea fost redusă la echivalentul a treizeci şi şase de escadrile, comandamentelor aliate de pe continent ar trebui să le fie clar că nici un avion aparţinând de Fighter Command şi care nu este prevăzut în limita fixată nu va fi trimis pe celălalt mal al Mării Mânecii, oricât de desperată ar putea fi situaţia”. Mai departe, el insistă asupra faptului că esca­drilele lui staţionate în Franţa sunt la limita epuizării şi că cu cât va trimite mai multe, cu atât pierderile vor fi mai grele, iar cererile de întăriri mai presante. În concluzie, con­sider că Anglia, dacă‑şi păstrează forţele aeriene, maritime şi terestre, va putea să continue singură războiul un anumit timp, dacă nu chiar nelimitat. Dimpotrivă, dacă ea se va lăsa târâtă să‑şi irosească forţele în încercări desperate de a remedia situaţia din Franţa, înfrângerea din această ţară va aduce după sine înfrângerea „completă şi iremediabilă” a Angliei.                                                       Semnat :  H.G.T. Dowding”.   Câteva zile mai târziu, neliniştit de faptul că n‑a primit asigurările cerute, Air Chief Marshal‑ul solicită şi obţine autorizaţia de a‑şi expune personal teza în faţa cabinetului de război. Demersul îi va fi, fără îndoială, înlesnit de dorinţa, exprimată de către primul ministru, de a cunoaşte părerile diferiţilor şefi de stat‑major asupra situaţiei mili­tare a Marii Britanii în faţa unei „anumite eventualităţi”. De când Dowding îşi expediase scrisoarea, războiul a căpătat un nume şi se chema Dunkerque, unde floarea ar­matei britanice a fost zvârlită în Marea Mânecii. Când a aflat despre aceasta, Air Chief Marshal‑ul şi‑a încruntat sprâncenele, căci îşi trimisese acolo piloţii cu ordinul precis de a reveni pe insulă imediat după terminarea misiunii. Fu­seseră păstrate în rezervă doar două escadrile, toate cele­lalte fiind angajate. Şefii de stat‑major erau în unanimitate de părere că Germania are „aproape toate atuurile în mână”. Pentru ei, adevărata problemă era de a şti „dacă moralul populaţiei engleze, civili şi militari, va putea să ţină piept superiori­tăţii numerice şi materiale a adversarului”. La această în­trebare precis formulată de Winston Churchill, ei au răs­puns : „Credem că da”. Dowding părăseşte Stanmore, îndreptându‑se spre Lon­dra. Imobilele capitalei sunt înconjurate cu saci cu nisip. Barajele de baloane stau suspendate în văzduhul liniştit. Lo­calurile publice sunt pline, însă fiecare se arată preocupat. S‑ar spune că toţi locuitorii Londrei sunt ocupaţi cu lucrări de primă importanţă într‑un minister ţinând de apărarea naţională. Cu toate acestea, se vorbeşte de concediul din august, însă toţi sunt de acord că nu se va putea merge pe coasta de vest, căci acolo se aude prea des bubuitul tunului. Air Chief Marshal‑ul este ascultat „cu curtoazie şi sim­patie”. El pleacă după ce i s‑a dat asigurarea că nici un alt avion nu va fi trimis ca întărire pe continent, „cu excepţia celor necesare acoperirii evacuării finale”. Reîntors la Stanmore, îşi regăseşte cedrii şi vechile orna­mentaţii de lemn, umbra lady‑ei Hamilton; iunie însă se apropie, şi pe covoarele de iarbă narcisele se ofilesc...   * * *   La 31 mai, Marea Britanie îşi pune uniforma de război. Toate plăcile indicatoare, toate bornele kilometrice, toate numele străzilor, ale gărilor sau ale satelor sunt înlăturate. Iluminarea gărilor se face cu lămpi albastru‑verzui camu­flate, ale căror raze slabe aruncă chiar sub ele, pe peron, o lumină de acvariu. În compartimentele cu perdelele lăsate, becurile n‑au mai mult de zece lumini. Două săptămâni mai târziu, guvernul interzice şi tragerea clopotelor la biserici. Ele nu vor mai trebui folosite decât în caz de pericol aerian grav. O linişte neobişnuită se întinde asupra câmpiei engleze. Războiul, care de obicei se manifestă prin vacarm, pune stăpânire pe viaţa cotidiană prin linişte. Mii de biserici amu­ţesc. Pe jumătate oarbă şi surdă, Marea Britanie, asemenea acelor „terrae incognitae” de pe vechile planisfere, a devenit insula fără glas şi fără chip. În Franţa, evenimentele se precipită. La 14 iunie cade Parisul. Trei zile mai târziu, guvernul format de mareşalul Pétain cere armistiţiu. În aceeaşi zi, de pe aerodromul de la Mérignac, aproape de Bordeaux, decolează un avion Handley Page, îndreptându‑se spre Anglia şi având la bord zece aviatori francezi, printre care şi pe sublocotenentul de la Brière. Acesta îl va întâlni acolo pe sergentul de Mozay, care cu două zile în urmă, la Nantes, se urcase într‑un avion al R.A.F.‑ului. La 18 iunie, viitorul conducător al Franţei libere lan­sează apelul său : „Eu, generalul de Gaulle, în prezent la Londra, invit pe ofiţerii şi soldaţii francezi... să ia legătura cu mine”. Este unul dintre momentele cele mai critice pe care le‑a cunoscut Marea Britanie de la stabilirea taberei lui Napoleon la Boulogne în vederea invaziei şi de la criza din 1588[19] încoace.   Winston Churchill, urmaşul Marlborough‑ilor, se fotografiază şezând, cu trabucul între degete, cu o cască plată pe cap şi cu mâinile odihnind pe genunchi. Toată greutatea lumii libere apasă pe umerii lui şi, pozând în faţa obiectivului, a găsit atitudinea ţăranului la capătul unei zile de muncă istovitoare. Pe masa de al cărui colţ stă sprijinit şi‑a lăsat pălăria şi bastonul – natură moartă a unui timp de pace. Cu câteva ore mai înainte, el se ridicase în banca sa din Camera Comunelor. Conştient că reprezintă o ţară veche, una din cele mai tradiţionaliste din Europa, cu o monarhie seculară, cu un puternic imperiu, cu o marină stăpânind sfidător mările, el a vorbit ca un căpitan fixat solid în stânca unei insule atunci când se stârneşte furtuna : „Generalul Weygand declară că bătălia pentru Franţa a luat sfârşit. Eu mă aştept să înceapă bătălia pentru Anglia”. La Bentley Priory, Dowding îşi reface calculele şi pregă­teşte cu grijă ordinea de luptă a Figbter Command‑ului, care prevede ca de aici înainte să cuprindă patru grupe echi­pate, după modelul escadrilelor, cu avioane Hurricane, Spitfire, Défiant şi Blenheim. Cuvântarea primului ministru n‑a avut darul de a‑l surprinde. El ştie că a văzut limpede încă cu o lună mai devreme şi este obişnuit să‑şi exprime părerile mai puţin conformiste. „Încă din copilărie – spune el – n‑am acceptat niciodată ideile numai pentru că erau ortodoxe. În consecinţă, m‑am găsit adesea în opoziţie cu unele puncte de vedere în general admise. Dacă privesc înapoi, îmi spun că, în ansamblu, n‑a fost un lucru rău...” În Camera Comunelor, unde se mai poartă jachetă şi gu­ler tare, în sala cu lambriuri din lemn de culoare deschisă, Winston Churchill îşi termină cuvântarea : „Să ne comportăm astfel încât, chiar dacă Imperiul şi Commonwealth-ul ar dura o mie de ani, oamenii să poată spune :  a fost cea mai frumoasă perioadă a lor”.   În aceeaşi zi, la Munchen, Adolf Hitler avu o întrevedere cu Benito Mussolini, care la 10 iunie târâse Italia în conflict. Führer-ul nu se lăudă în gura mare cu victoria. Manifestă chiar o anumită rezervă, dusă până acolo, încât, după afir­maţia contelui Ciano, ducele fusese decepţionat de întrevedere. „Hitler se temea ca pacea să nu fie prea aproape – scrie ginerele lui Mussolini – şi să vadă încă o dată spulberându‑se  visul  irealizabil al vieţii sale: gloria pe câmpul de luptă...” Această impresie era atât de puternică, încât Ciano i‑o comunică omologului său, ministrul aface­rilor externe al Reichului, von Ribbentrop : — Ce preferă Germania în momentul de faţă, pacea sau războiul? — Pacea, răspunse Ribbentrop. S‑ar putea ca aceasta să fi fost o atitudine de faţadă des­tinată aliatului italian şi, prin el, opiniei publice interna­ţionale, însă o frază a lui Hitler adresată credinciosului său Göring, şeful Luftwaffe[20]‑ului, dezminte acest lucru: — Războiul s‑a sfârşit, Hermann. Cu Anglia voi ajunge la o înţelegere. La 22 iunie intră în vigoare armistiţiul franco‑german. „Iată – scrie Jean Giraudoux la Bordeaux —, radioul îl anunţă, ei l‑au semnat... Mulţimea ascultă, se opreşte, pentru prima oară se opreşte, căci mersul neîntrerupt în cerc din această piaţă era încă fuga, mimarea fugii... Se opresc aici cei care continuau pe jos strania lor călătorie, acel bătrân venit din Lisieux într‑o roabă, cocoşatul sosit de la Vincennes pe un cal de călărie, maicile venite de la Amiens într‑un dric... Pentru prima dată, exodul se opreşte...” Între 22 iunie şi primele zile ale lunii iulie mai evadează încă doisprezece piloţi, cu avionul sau pe mare, luând cu ei vechi aparate Simoun sau Goéland, strecurându‑se în uni­forme de împrumut printre trupele poloneze dintr‑un trans­port al Graţioasei Sale Maiestăţi. Ei se numesc Scitivaux, Guérin, Mouchotte, Fayolle, Labouchère, Bazin, Blaize, Bouquillard, Choran, Lafont, Montbon şi Perrin. Împreună cu La Brière şi Mozay, ei vor forma micul nucleu de avia­tori francezi care, alături de piloţii britanici, canadieni, neozeelandezi, australieni, belgieni, polonezi şi cehi, vor participa la bătălie. „M‑am gândit – scrie Labouchère – că, dacă Anglia va fi învinsă, voi fi salvat pe cât posibil mai mult din onoarea franceză; dacă Germania va fi bă­tută, ei bine, aceşti francezi care au continuat lupta vor avea un cuvânt de spus şi vor reface Franţa. Noi reprezentam o poliţă de asigurare pentru Franţa”. Pentru moment, în mod paradoxal, la ordinea zilei pare a fi pacea. Cele mai fantastice ştiri circulă prin ambasade. Se spune că regele Suediei ar servi ca mediator între nişte trimişi reuniţi la Stockholm; se afirmă că ducele de Alba a intrat în legătură cu Foreign Office‑ul din Londra; se vorbeşte despre o intervenţie hotărâtoare a papei... Zvonul cel mai persistent însă este cel după care prinţul de Hohenlohe ar fi luat contact, prin intermediul lui Carl Burckhardt şi al ambasadei Elveţiei la Londra, cu d‑l Kelly, ambasa­dorul Marii Britanii la Berna. În tabăra germană, Hitler îşi afirmă în mai multe rânduri convingerea că o suspendare a luptelor este iminentă. El declară generalului von Kleist, venit să‑l întâmpine pe aeroportul din Cambrai : — Englezii nu vor mai relua niciodată acest război. Iar şefului său de stat‑major, Halder : — Credeţi‑mă, Anglia îşi toarnă apă în propriul vin. Apoi dă ordin ca Berlinul să se pavoazeze în cinstea vic­toriei, iar toate clopotele să sune. În tabăra engleză, Winston Churchill arată încă de la 28 iunie, într‑un mod precis, ministrului său de externe, Anthony Eden, voinţa implacabilă a Angliei de a continua lupta : — Sper că‑l vom face pe nunţiul papal să înţeleagă în mod clar că nu dorim nici o informaţie despre condiţiile unei păci cu Hitler şi că este categoric interzis agenţilor noştri să întreţină cea mai mică iluzie în acest sens.   Nepăsător la tot ceea ce nu reprezintă ordinea de bătaie a Fighter Command‑ului său, Dowding îşi instalează pionii pe tabla de şah : escadrilele 43, 145 şi 601 la Tangmere, escadrilele 79 şi 32 la Biggin Hill... Îşi pune bateriile de apă­rare antiaeriană, reflectoarele, barajele de baloane, radarele – această armă magică a Marii Britanii – în legătură cu generalul‑locotenent sir Frederick A. Pile, comandantul apă­rării antiaeriene. Seara se urcă în camera sa, în care se în­chide, îşi numără în repetate rânduri efectivele; deschide fereastra spre noaptea de afară. Jos, bătrânul pământ res­piră prin toţi arborii săi, prin fiecare fir de iarbă, încă liniştit, încă neameninţat. Air Chief Marshal‑ul trage perde­lele. Uneori i se întâmplă să deschidă un sertar, de unde ia un dosar doldora de tăieturi din ziare şi le citeşte. Sunt mai bine de douăzeci de ani de când a inaugurat acest dosar şi-l ţine la zi. Îl obsedează problema supravieţuirii. De fie­care dată când această temă este tratată într‑un articol, el îl taie şi-l clasează. Ceea ce se petrece după moarte, viaţa „de pe tărâmul celălalt”, comunicarea cu spiritele sunt tot atâtea întrebări pasionante pe care Dowding le examinează cu privirea sa înşelător rece de om de ştiinţă. Nu declarase el oare într‑o zi unui prieten că descoperise perpetuum mobile; iar când interlocutorul i‑a atras atenţia că nu este primul care crede acest lucru, nu i‑a răspuns cu cel mai serios aer din lume : „Da, dar la mine merge!”? Lungit sub lambriurile poleite de la Bentley Priory, Air Chief Marshal‑ul visează la legăturile lui cu morţii. În loca­lurile publice din Londra sau în baracamentele aerodromu­rilor întunecate de noaptea războiului sunt sute de tineri nepăsători care, mâine, luna viitoare, în câteva săptămâni vor şti ceea ce se întâmplă după ce ai încetat să trăieşti...   La 30 iunie, mareşalul Göring, care mai deţine şi titlul de mare vânător al Reich-ului, emite un ordin de luptă : „Atâta vreme cât forţele aeriene inamice nu sunt înfrânte, imperativul primordial al războiului aerian este de a le ataca în orice împrejurare, ziua ca şi noaptea, în aer şi la sol, lăsând de o parte orice altă misiune”. Două zile mai târziu, la 2 iulie, mareşalul Wilhelm Keitel, în numele înaltului comandament al Wehrmacht-ului, anunţă o hotărâre a führer-ului potrivit căreia „o debarcare în Anglia este posibilă cu condiţia ca aviaţia să‑şi asigure stăpânirea spaţiului aerian şi anumite alte obiective să fie îndeplinite în prealabil”. În ziua următoare, 3 iulie, la Berlin, Hitler mărşăluieşte pe străzile presărate cu flori. Tineretul hitlerist difuzează o declaraţie triumfală a doctorului Goebbels, gauleiterul ora­şului. Un imens „heil” îl întâmpină pe führer de îndată ce îşi face apariţia în gara Anhalt şi nu‑l mai părăseşte pe tot lungul drumului până la cancelariat. Un delir se dez­lănţuie atunci când se arată la balconul din Wilhelmstrasse, însoţit de comandanţii‑şefi ai celor trei armate şi de von Ribbentrop. Un cor de tinere fete intonează : „Vom lupta împotriva Angliei”. Este încântător, tot atât de idilic pe cât e de războinic, aidoma frumoaselor iubiri din legendele germanice : „Dă‑mi mâna ta, frumoasa ta mână albă, Căci ne ducem să învingem Anglia...” Vremea e frumoasă. S‑a interzis să se arunce buchete, căci îi displace führer-ului. Din nou bat toate clopotele.   La aproximativ două mii de kilometri mai la sud izbuc­neşte drama : flota engleză bombardează navele franceze staţionate în rada portului Mers‑El‑Kebir. „A fost o hotărâre odioasă, cea mai inumană, cea mai penibilă din toate cele pe care le‑am avut de comunicat”, recunoaşte Winston Churchill, care conchide : „Trebuia demonstrat însă până la evidenţă că cabinetul de război britanic nu se temea de nimic şi nu ar fi dat înapoi de la nimic”. Un act înfricoşător, resimţit cu durere şi furie de toţi francezii, aflaţi în acel moment fie în metropolă, fie în Algeria sau la Londra. Dar dacă lovitura are darul să ni­merească în plin Franţa, ea face însă impresie şi asupra ger­manilor. Generalul Rommel scrie soţiei sale : „Starea de război dintre Franţa şi flota britanică este un fapt fără precedent”. Pentru prima dată de la evacuarea Dunkerque‑ului, zarurile de fier ale războiului au fost aruncate. Acum, chiar în tabăra germană nu mai îndrăzneşte nimeni să afirme că „bătălia pentru Anglia nu va avea loc”.   Se iau deci toate măsurile pentru declanşarea ei. Primarul micului sat Le Coudray, la sud de Beauvais, vede sosind automobile cenuşii. Ele se opresc pe uliţa prin­cipală. Portierele sunt trântite; coboară nişte ofiţeri în uni­forma aviaţiei militare germane. Este căutat primarul. D‑l Laroche se prezintă. Satul este golit aproape în întregime de locuitorii lui, care au fugit încă din primele zile ale lunii iunie, după ce şi‑au încărcat în cărucioare sau căruţe tot ce putea fi transportat. Numai o fermă din zece mai lu­crează, restul fiind părăsite. Ce vor germanii? Relaţiile dintre ocupanţi şi ocupaţi sunt foarte reci. Ele se mărginesc la câteva rechiziţii, la câ­teva schimburi elementare în natură făcute sub semnul unei antipatii foarte fireşti, în pofida afişelor, lipite la întâm­plare pe străzi, înfăţişând un soldat din Wehrmacht cu un copil în braţe căruia îi întinde o felie de pâine şi sfătuind ca „populaţiile părăsite să acorde încredere soldatului ger­man”. D‑l Laroche se prezintă; unul dintre ofiţeri cunoaşte franceza, şi discuţia se leagă... Doi kilometri mai la nord se repetă aceeaşi scenă. D‑l Henry Masselin, primarul din Neuville‑d'Aumont, primeşte o vizită... şi nu va fi singurul. În curând devine evident fap­tul că, în perimetrul delimitat de satele La Boissiere, Parfondeval, Le Coudray‑en‑Thelle, Neuville‑d'Aumont şi Le Déluge, se pune „ceva” la cale. Regiunea se situează între cele două şosele naţionale, 1 şi 327, din care una duce la Paris, iar cealaltă la Pontoise. Este împădurită, străbătută de calea ferată Paris‑Beauvais şi bine alimentată cu apă de băut. Ce pot urmări germanii în acest loc? Prima măsură pe care o iau este tăierea căii ferate între Méru, la sud, şi Saint‑Sulpice, la nord. Se înfiinţează o na­vetă de autobuz care ia călătorii din cele două gări şi îi trans­portă pe porţiunea de aproximativ doisprezece kilometri într‑un sens şi în celălalt. Motivul acestei tăieri a căii ferate? În pădure, nu departe de Coudray, trenul trece printr‑un tunel; germanii l‑au zidit la nord cu scopul de a‑l transforma într‑o ascunzătoare pentru un tren special, care se va putea refugia acolo în caz de alarmă aeriană. În aşteptarea acestui tren, trupele de ocupaţie încercuiesc sectorul. Sunt rechizi­ţionate nişte ferme, precum şi locuinţa preotului din Neuville şi cafeneaua‑tutungerie din Coudray. Peste tot sosesc maşini, e întinsă sârmă ghimpată, civilii sunt controlaţi. Îşi fac apariţia feldjandarmii cu plăcile lor metalice pe piept şi câinii lor poliţişti. Curând sosesc camioane întregi cu ma­teriale şi muncitori care vin din Compiegne. În pădurea pe care vegetaţia verii o face de nepătruns şi unde circulaţia este de acum încolo interzisă lucrează zi şi noapte aproape trei mii de oameni. Pentru ce această muncă imensă al cărui scop nu poate fi aflat şi care va continua timp de multe săptămâni? într‑o dimineaţă, totul devine clar după mai multe semne : un neobişnuit du‑te‑vino de maşini purtând fanioane de ge­neral, instalarea unui cordon de trupe de o parte şi de cea­laltă a căii ferate între Meru şi Le Coudray, înmulţirea pa­trulelor pe bicicletă... şi apoi, fără îndoială că între ocupanţi şi ocupaţi a funcţionat acel al şaselea simţ, acel instinct al clarviziunii care face ca cel mai mic gest al temnicerului să fie inteligibil şi clar pentru prizonier. Toată lumea bănuieşte, toată lumea ştie : este aşteptat mareşalul Göring. Iată‑l pe uliţele satului, la Coudray. Nu se ştie dacă a venit pe şosea sau cu trenul său personal. De fiecare dată sau aproape de fiecare dată va fi la fel: agitaţie neobişnuită, apoi vizita. Trenul special este numit de germani cu numele lui secret Asia. El este format dintr‑un tren‑pilot cu va­goane de călătorie şi platforme pentru maşini şi din trenul special propriu‑zis. Se afirmă că este deservit de 171 de persoane. Flancat la ambele capete de baterii antiaeriene, vagonul lui Göring, încărcat cu plumb pentru a i se amor­tiza trepidaţiile, se compune din două încăperi : un mic birou şi o cameră de baie. E urmat de un vagon‑salon ame­najat cu o instalaţie cinematografică, de un vagon rezer­vat comandamentului şi de un al patrulea, destinat bucătă­riilor şi sufrageriei. În timpul bătăliei pentru Anglia, acest tren va mai fi văzut adesea în regiune. Göring pare să se simtă la largul său. Se zice că el, ca toţi oamenii corpolenţi, îşi dă osteneala să fie sprinten. În cămaşă, cu o figură deschisă, păşeşte înconjurat de statul său major, se opreşte pentru a arăta cu degetul un câmp sau o casă, apoi porneşte din nou... E arşiţă... De‑a lungul potecilor, murele se colorează în negru. Unul dintre ofiţerii din suita mareşalului se apleacă şi culege una...   [1] Reşedinţa oficială de la Londra a primului ministru al Angliei.   [2] O.K.W. = iniţialele de la Oberkommando der Wehrmacht (Coman­damentul suprem al armatei germane). [3] Eddy Bauer. „Histoire controversée de la deuxième guerre mondiale", vol. II (1940), Monaco, 1966, p. 258. [4] Ne orientăm după periodizarea lui Karl Klee, „Die Luftschlacht um England 1940" în „Entscheidungsschlachten des zweiten Weltkrieges", Frankfurt am Main, 1960, p. 75.   [5] Drow Middleton în „Historia", nr. 226, 1965, p. 404. [6] Mareşal al aerului. [7] Mareşal şef al aerului. [8] Comandamentul aviaţiei de vânătoare. [9] Secţia de informaţii. [10] Comandor de aviaţie. [11] Prescurtare din Operations'room (punctul de comandă). [12] Comandant de aripă. [13] Muzeul Militar Imperial. [14] Institutul de cercetări a istoriei militare. [15] „Revista internaţională a aviaţiei de vânătoare” [16] Linia de metro. [17] Forţele aeriene britanice. [18] Wilhelm al IV lea (1765—1837), rege al Marii Britanii. [19] An în care Invincibila Armada, pornită să invadeze Anglia, a fost distrusă de o furtună şi de flota britanică. [20] Aviaţia de vânătoare germană.    

ISTORIA LUMII   A fost odată… Trecut si amintire •  Inainte de a exista oamenii • Şopârle gigantice •  Pământ fara viaţă •  Soare fără pământ • Ce este istoria?     Toate poveştile încep cu „a fost odată”. Istoria noastră vorbeşte doar despre ce a fost. Îţi aminteşti? A fost odată când erai mic. Când, ţinăndu-te pe picioare, abia reuşeai s-o prinzi de mână pe mama ta. Povestea ta ar putea să înceapă astfel: „A fost odată un băieţel – sau o fetiţă. Acest copil sunt eu". Dar, înainte de a fi copilaş, ai fost un bebeluş. Despre asta nu-ţi poţi aminti, totuşi ştii. Înaintea ta, tatăl tau şi mama ta au fost şi ei mici, după cum au fost şi bunicii bunicele tale mai demult. Totuşi, şi de toate acestea eşti conştient. Nu spunem despre ei că sunt bătrâni? Dar şi ei au avut bunici şi bunice. Şi ei spuneau: „A fost odată…” Am putea continua să ne întoarcem astfel în timp. În spatele fiecărui „a fost odată”, se va afla mereu un altul. Te-ai aşezat vreodată între două oglinzi? Te sfătuiesc să încerci. Vei vedea un şir de oglinzi, din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai mici şi din ce în ce mai neclare, o infinitate de oglinzi dintre care niciuna nu este ultima. Chiar dacă nu le mai desluşim, alte oglinzi urmează după cea pe care o credeam a fi ultima. Deşi nu le vezi, ştii totuşi că se află acolo, dincolo de ceea ce vezi. Exact acelaşi lucru se întâmplă cu „a fost odată”. Nu ne putem imagina că se poate întrerupe firul la un moment dat. Bunicul bunicului bunicului bunicului… Nu-i aşa că-ţi vine ameţeala? Totuşi, mai spune-o o dată, lent de data aceasta, şi vei reuşi să-ţi imaginezi. Repetând, ajungem repede la perioade din ce în ce mai vechi. Te afunzi în timp ca în şirul nesfârşit de oglinzi. Nici în acest caz nu vom ajunge vreodată la începutul timpului, deoarece în spatele fiecărui început există întotdeauna un nou „a fost odată”. E ca un puţ fără fund. Te cuprinde ameţeala dacă te uiţi în el? Şi pe mine! De aceea vom arunca o hârtie aprinsă în acest puţ infinit de adânc. Hârtia va cădea lent, va coborî din ce în ce mai jos. Totuşi, în căderea ei, va lumina pereţii puţului. O vezi coborând? Acum a ajuns atât de departe, încât seamănă cu o stea mică de tot în mijlocul întunericului. Apoi se face şi mai mică şi până la urmă nu o mai vedem.   Dacă te aşezi între două oglinzi şi încerci să numeri de câte ori îţi vezi chipul, lui vei ajunge niciodată la bun sfârşit.   La fel se întâmplă cu amintirea. Ea ne luminează cunoaşterea trecutului. Mai întâi, luminează propriul nostru trecut, apoi facem apel la amintirile celor în vârstă, căutăm scrisori ale persoanelor decedate. Căutăm alte „lumini” care, de fiecare dată, se vor revărsa peste un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Există clădiri unde sunt depozitate o mulţime de documente vechi, scrise cu foarte mult timp în urmă, numite arhive. Printre aceste arhive, găsim scrisori datând de câteva sute de ani. Într-o zi, într-unul dintre aceste locuri, mi-a căzut în mână o scrisoare conţinând doar aceste cuvinte: „Dragă mămico, ieri am avut trufe delicioase la masa de prânz. Semnat: Caetano”. Fusese scrisă în urmă cu patru sute de ani de un prinţişor italian. Trufele sunt o bunătate de ciuperci! Dar timpul pentru citirea acestui mesaj a durat doar o clipă. Pentru că lumina coboară din ce în ce mai repede. 1.000 de ani, 2.000 de ani, 5.000 de ani, 10.000 de ani… Şi în vremea aceea existau copii cărora le plăceau mâncărurile gustoase, numai că ei nu ştiau să scrie. 20.000, 50.000 de ani. Oamenii spuneau şi-atunci, ca noi: „A losl odată”. Acum, lumina amintirii noasl re devine’ micit ele lot. ^i, la un moment dai, nu mailuminează. Lotuşi, ştim că ea îşi continuă drumul până în timpuri şi mai îndepărtate, când omul nu exista, când munţii nu arătau aşa cum îi vedem astăzi. Unii erau mai înalţi, dar, de-a lungul timpului, ploaia i-a erodat până când au ajuns simple coline. Alţi munţi încă nu existau, dar au ieşit lent la suprafaţă din oceane, efort care le-a luat milioane şi milioane de ani. înainte de apariţia acestor munţi, au existat animale foarte diferite de cele de astăzi. Erau gigantice şi semănau cu balaurii. De unde ştim? Uneori le găsim oasele îngropate adânc în pământ. De exemplu, la Muzeul de Istorie Naturală din Viena (Austria), poţi să vezi un diplodocus. Un nume foarte ciudat, nu-i aşa? Dar animalul este şi mai ciudat. N-ar fi putut să încapă într-o cameră din casa ta, nici măcar în două! Era înalt cât cei mai înalţi copaci şi avea o coadă lungă cât jumătate dintr-un teren de fotbal. Îţi închipui ce zgomot făcea o astfel de şopârlă gigantică – pentru că diplodocus era o şopârlă enormă – când mergea prin pădurea virgină? Dar tot nu am ajuns la începutul timpurilor. Ne tot întoarcem cu milioane de ani. Uşor de spus! Totuşi, gândeşte-te un moment. Ştii cât durează o secundă? Cât numeri repede până la trei. Şi cât durează o mie de milioane de scunde? Treizeci şi doi de ani! Acum e rândul tău să-ţi imaginezi cât durează o mie de milioane de ani! Pe Uriaşa şopârlă Diplodocus, care a trăit pe pământ cu mult înainte de apariţia omului şi a munţilor din ziua de astăzi. Deşi extrem de puternică, era neagresivă   vremea aeeca, nu existau animale mari, ei doar melc i a.< nici Şi dacă ne depărtăm şi mai mult în timp, nu mai găsim nici plante. Întreg pământul era „deşertic şi fără viaţă”. Nu exista nimic. Nic i un copac, niciun tufiş, niciun fir de iarbă, nicio floare, nici cel mai mic colţ de verdeaţă. Doar un deşert plin de pietre şi marea! O mare fără peşti, fără scoici şi chiar fără mâl. Dar, atunci când asculţi valurile, ce-ţi spun ele? „A foat odată”. Acest „odată” te trimite la o epocă în care Pământul nu era poate decât o masă gazoasă, o nebuloasă, precum acelea, mult mai mari, pe care le putem vedea astăzi cu telescopul. Timp de miliarde şi miliarde de ani, fără stânci, fără apă, fără viaţă, această nebuloasă s-a rotit în jurul Soarelui. Şi înainte? înainte, Soarele, drăguţul nostru de soare, nu exista nici ei. Doar nişte stele necunoscute cu dimensiuni enorme şi corpuri cereşti mai mici se roteau între nebuloase, în spaţiul infinit. „A fost odată…” Dacă mă aplec mai mult, iar mă cuprinde ameţeala. Haide, vino cu mine! E preferabil să ne întoarcem cât mai repede şi să revenim spre Soare, Pământ, frumoasele oceane, plante, scoici, şopârle gigantice, spre munţii noştri şi, în sfârşit, spre oameni. Drumul înapoi ne dă acelaşi sentiment ca acela pe care îl avem atunci când ne întoarcem acasă? Pentru ca de acum înainte să nu mai fim traşi din nou spre adâncurile nevăzute ale puţului de acest „A fost odată”, ne vom grăbi de fiecare dată să adăugăm: „Stai puţin! Când s-a întâmplat asta?” Şi mai există o întrebate, care şi ea ne trimite le istorie: „Ce s-a întâmplat?” Bineînţeles, nu vorbim de orice istorie, ci de acea pe care o numim istoria lumii. Şi cu ea vom începe acum. Cei mai mari inventatori care au existat vreodată Maxilarul inferior al omului de Heidelberg ♦ Omul de Neandertal Preistoria ♦ Focul ♦ Uneltele ♦ Oamenii grotelor •  Limbajul ♦ Pictura ♦ Magia •  Perioada glaciară şi paleoliticul inferior ♦ Neoliticul ♦ Construcţiile pe piloţi •  Oameni ca mine şi ca tine într-o zi, la Heidelberg, a fost săpată o pivniţă. Oamenii au găsit acolo un os, adânc îngropat în pământ. Era un os uman. Maxilarul de jos. Numai că nicio fiinţă omenească nu are astăzi un maxilar atât de puternic cu dinţii atât de tari! Ne imaginăm cu uşurinţă că omul înzestrat cu un astfel de maxilar era în stare să muşte zdravăn. Acest om a trăit, după toate probabilităţile, cu foarte mult timp în urmă, altfel niciodată acest os nu ar fi fost îngropat atât de adânc în pământ! în altă zi, tot în Germania, la Neanderthal, a fost descoperit un craniu uman. Acest craniu era foarte interesant deoarece nimeni nu are astăzi unul asemănător. Fruntea era ca să spunem aşa inexistentă, marcată doar de două protuberanţe mari deasupra sprâncenelor. Dar, după cum se ştie, în spatele frunţii se află centrul gândirii. Aşadar, ne putem imagina că, dacă acest om nu avea frunte, probabil că nici nu gândea prea mult, sau că gânditul îl costa probabil mai multe eforturi decât pe noi. Am putea spune: „Au fost odată nişte oameni care nu erau în stare să gândească la fel ca noi, dar erau înzestraţi cu o dentiţie mai bună ca a noastră pentru a mânca”. Stai puţin! vei zice. Nu aşa ne-am înţeles. Aş vrea să ştiu când au trăit aceşti oameni, cine erau şi ce s-a întâmplat cu ei. întrebările tale mă fac să roşesc de jenă, pentru că nu pot să-ţi răspund: încă nu ştim cu exactitate. Dar, într-o zi, vom şti cu siguranţă. De altfel, când vei fi mare, vei putea şi tu să ne ajuţi să căutăm. Neştiinţa noastră provine din faptul că nu avem nicio dovadă scrisă de la aceşti oameni: ei nu cunoşteau scrisul. În plus, amintirea noastră nu poate ajunge atât de departe! (Când recitesc acest capitol, scris cu mulţi ani în urma, am mai puţine motive sa roşesc. Chiar dacă unele lucruri spuse aici nu mai sunt întru totul exacte, nu m-am înşelat în previziunile mele. În cursul ultimilor ani, cunoaşterea noastră a progresat şi astăzi ştim mult mai mult despre epoca în care au trăit aceşti oameni. Datorăm acest lucru unor oameni de ştiinţă care au descoperit că unele materiale ca lemnul, fibrele vegetale şi stânca vulcanică se transformă lent, dar regulat. Studiul acestui proces permite stabilirea momentului în care aceste materiale au luat naştere. De la aceste descoperiri în Germania, săpăturile arheologice s-au înmulţit şi au fost găsite alte oseminte umane. Astfel, în Asia şi China, au fost găsite oase cel puţin la fel de vechi ca maxilarul descoperit la Heidelberg. Acei oameni cu două cucuie mari în loc de frunte şi cu creier mic erau strămoşii noştri care, în urmă poate cu două milioane de ani, au început să folosească piatra drept unealtă. Oamenii de Neanderthal au apărut în urmă cu 100 .000 de ani şi au populat Pământul timp de aproximativ 70.000 de ani şi le datorez câteva scuze. Chiar dacă fruntea lor se reducea la două protuberanţe, creierul lor era în realitate doar cu puţin mai mic decât cel al majorităţii oamenilor de astăzi. În ceea ce priveşte grupul uman având caracterele omului modern, acesta ar exista doar de aproximativ 30.000 de ani.) Dar, o să-mi replici tu, faptul că folosesc mereu cuvântul „aproximativ”, fără să dau nume şi nici date precise, nu poate fi numit istorie. Ai dreptate. Sunt lucruri anterioare istoriei. De aceea şi vorbim de „preistorie”, pentru că avem doar o idee foarte vagă despre epoca în care se petreceau toate acestea. Totuşi, ştim unele lucruri despre aceşti oameni, numiţi preistorici. La fel ca oamenii din adevărata istorie (despre care va fi vorba din capitolul următor), şi aceştia aveau deja tot ceea ce avem noi astăzi: haine, case şi unelte; pluguri ca să are, cereale pentru pâine, vaci pentru lapte, oi pentru lână, câini pentru vânătoare şi pază. Îşi meşteriseră arc cu săgeţi, cască şi scut ca să se apere. Dar, vei spune tu, înainte de a ajunge aici, trebuie să fi fost un început. Nişte oameni s-au gândit obligatoriu la ele! Adevărat. Nu e de-a dreptul extraordinar să-ţi imaginezi că a existat neapărat o zi în care un om preistoric a avut ideea că e mai uşor să mănânci carnea animalelor ciupii ev ai fript o la foc? Poate cât Ideea a avut o <> femeie! Dar cineva a trebuit sil descopere cum să face focul. Înţelegi ce a reprezentat acest lucru? Să facă focul! Tu ai făcut focul? Evident, fără chibrituri. Pentru că încă nu existau chibrituri. Cu două bucăţi de lemn pe care le freci una de alta până când se încălzesc din ce în ce mai mult şi în cele din urmă se aprind. Încearcă şi tu o dată. Vei vedea cât e de greu. Şi a mai existat un om care a inventat uneltele. Primele unelte au fost, după toate probabilităţile, nişte simple crengi sau pietre. I) ar, foarte repede, oamenii au avut ideea să cioplească pietrele ca să le facă tăioase precum cuţitele. Au fost găsite în pământ multe dintre aceste pietre cioplite. Deoarece pe vremea aceea toate uneltele erau din piatră, această perioadă a fost numită „epoca pietrei”. Dar oamenii încă nu ştiau să construiască şi case. Evident, era foarte supărător, (iindcă atunci era mult mai frig decât astăzi. Iernile erau mai lungi şi verile mai scurte decât cele cunoscute de noi. Chiar şi văile puteau să rămână acoperite de zăpadă tot anul şi marii gheţari înaintau până în câmpii. De aceea, spunem că epoca de piatră a fost urmată de epoca glaciară. Oamenii preistorici sufereau de frig şi nu puteau decât să se bucure când găseau grote sau caverne care să-i protejeze cât de cât de vânt şi de frig. De aceea mai sunt numiţi şi „oamenii grotelor”. Şi ce-au mai inventat oamenii grotelor? Ai găsit? Vorbirea; adică, au început să formeze cuvinte. Animalele ştiu să scoată strigăte când le doare ceva sau lansează apeluri când presimt un pericol. Dar nu ştiu să le formuleze în cuvinte. Numai oamenii au această capacitate. Şi tocmai oamenii din preistorie au folosit prima dată cuvintele. Şi au mai inventat ceva deosebit de frumos. Sculptura în lemn şi pictura, după cum dovedesc numeroasele figuri gravate şi pictate descoperite pe pereţii grotelor. Chiar şi astăzi, un pictor nu ar putea să le facă mai bine. Ele reprezintă animale care nu mai există din timpuri imemoriale. Elefanţi cu o blană lungă şi lânoasă şi colţi enormi curbaţi (mamuţii) şi alte animale din era glaciară. De ce se crede că oamenii preistorici au pictat aceste animale pe pereţii grotelor? Doar ca element decorativ? Prea puţin probabil, pentru că grotele erau foarte întunecoase. Nu avem nicio certitudine, dar se presupune că au vrut Mamuţi, bivoli, cai sălbatici şi cerbi – pradă a unei vânători reuşite, ilustrată pe pereţii peşterilor în care locuiau oamenii în epoca de piatră.   să dea acestor desene o putere magică. Credeau că pictând animalele, le atrăgeau. Ca şi cum am spune: „Vorbeşti de lup şi lupul la uşă!“ Nu uita că aceste animale erau prada lor de vânătoare, fără de care ar fi murit de foame. Aşadar, reprezentarea lor ar putea să însemne că voiseră să inventeze magia. Ai li fost prea Inimos să reuşească. Dar, Im păcate, nimeni nu a reuşit până în prezent. Perioada glaciară a durat un timp inimaginabil. Câteva zeci de milioane de ani. A fost un lucru bun fiindcă oamenii, pentru care a gândi însemna un efort atât de mare, nu ar fi avut timp să realizeze (oate invenţiile. În cele din urmă, atmosfera s-a încălzit şi, vara, gheaţa im a mai rămas decât pe munţii înalţi. Odată cu căldura, oamenii, care erau deja asemănători cu noi, au învăţat să sădească plante în stepă, să macine grânele şi să facă un amestec pe care puteau apoi să-l coacă la foc. Aceasta a fost pâinea. Curând, au învăţat să ridice corturi şi să domesticească animalele care, până atunci, trăiau în libertate. S-au deplasat cu turmele lor aşa cum fac şi astăzi laponii. În acel timp, pădurile erau populate de foarte multe animale sălbatice, precum lupii şi urşii. Unii oameni, care îşi demonstraseră deja calităţile de inventatori, au avut atunci o idee extraordinară. Şi-au construit casele pe piloţi deasupra apei, creând astfel locuinţele lacustre. Dar şi-au perfecţionat şi uneltele din piatră. Au pus un mâner pietrei cioplite, după ce au găurit-o cu o piatră şi mai dură, obţinând o secure. Probabil că a fost foarte greu. Imaginează-ţi că, în ultimul moment, piatra se sparge. Atunci ar fi trebuit luat totul de la început. Apoi, aceşti oameni au avut ideea să facă recipiente din pământ, pe care le împodobeau cu desene şi le ardeau în cuptoare. În schimb, în cursul neoliticului, perioada cea mai recentă a pietrei, nu au mai pictat animale. La sfârşitul acestei perioade, care s-ar situa cam între şi 4.000 de ani î.Hr., au imaginat un nou fel de a fabrica unelte, superior celui precedent şi mai eficace. Descoperiseră metalul. Evident, nu au descoperit dintr-o dată toate metalele. Au început cu pietrele verzi, care se transformau în cupru când erau topite în foc. După ce era forjat, cuprul, strălucind frumos, putea fi folosit la fabricarea securilor sau a vârfurilor de săgeată. Dar cuprul era prea moale şi se tocea mai repede decât piatra. Însă oamenii au avut ideea să-i îmbunătăţească calităţile. S-au gândit să adauge cuprului un alt metal, deosebit de rar, dar care făcea cuprul mai rigid: staniul. Amestecul de cupru şi staniu a dat bronzul. Această perioadă, în cursul căreia oamenii au fabricat Sat lacustru – un sat construit pe piloni – din epoca de piatră timpurie sau din epoca de bronz, ceea ce înseamnă cam în urmă cu 8000 de ani.   din bronz coifurile şi săbiile, securile şi ceaunele, precum şi brăţările şi colierele, poartă, aşadar, numele de „epoca bronzului”. Aruncă o ultimă privire asupra acestor oameni, îmbrăcaţi cu piei de animale, care, în barca lor cioplită din trunchiul unui copac, vâslesc spre sălcii* lor Iacii st ic. Aduc cereale şi sare exl rasa din mine. Iţeau din potire frumoase din pământ ars, iar femeile şi copiii lor st* împodobesc cu pietre multicolore şi chiar cu bijuterii din aur. Crezi că de atunci s-au schimbat multe lucruri? Erau oameni ca şi noi, deseori răi unii cu alţii, care se puteau arăta plini de cruzime şi vicleni, cum ni se întâmplă şi nouă să fim, din păcate! Dar, la fel ca astăzi, se intâmplă ca o mamă să se sacrifice pentru copilul ei sau ca prietenii să moară din fidelitate unul faţă de celălalt. Toţi aceşti oameni nu erau nici superiori, nici inferiori nouă. E surprinzător? Lucrurile acestea se petreceau în urmă cu cel puţin 10 .000 de ani. De atunci, nu am avut timp să ne schimbăm prea mult! Uneori, când vorbim sau când mâncăm pâine, când folosim o unealtă sau când ne încălzim la un foc, ar trebui să fim recunoscători oamenilor din preistorie, cei mai mari inventatori care au existat vreodată. Ţara de pe malurile Nilului Regele Menes ♦ Egiptul •  Un imn închinat Nilului ♦ Faraonul ♦ Piramidele ♦ Religia Egiptului antic ♦ Sfinxul ♦ Hieroglifele ♦ Papirusul ♦ Revoluţia din Vechiul Imperiu- Reformele lui Akhenaton Acum, după cum ţi-am promis, va începe istoria. Ne aflăm în anul 3100 î.Hr. (adică în urmă cu 5100 de ani), perioadă în care, se crede, asupra Egiptului domnea un rege pe nume Menes. Dacă vrei să afli mai multe despre drumul care duce spre Egipt, te sfătuiesc să întrebi o rândunică. În fiecare toamnă, când vine frigul, ea zboară spre sud. Trece peste munţi, pe deasupra Italiei, apoi peste o parte din mare, înainte de a ajunge în Africa, în partea ei cea mai apropiată de Europa. Nu departe de această regiune se află Egiptul. în Africa e foarte cald şi nu plouă luni în şir. Vegetaţia e rară. Într-un mare număr de regiuni, găsim doar deşerturi. Este şi cazul ţinuturilor care se întind la stânga şi la dreapta Egiptului. Nici în Egipt nu plouă mult. I) ar ^ara mi arc nevoie1 eh1 ploaie, peni i u <A e i i nversată pe toată lungimea de un lluviu lung, Nilul. De două ori pe an, când ploile abundente îi alimentau izvoarele, Nilul ieşea din matcă şi inunda întreg ţinutul, obligând oamenii să se deplaseze cu barca printre case şi palmieri. Când apa se retrăgea, pământul era înmuiat şi fertilizat de un mâl foarte bogat. Atunci puteau să crească, ca nicăieri în altă parte, cerealele, coapte apoi de soare. De aceea, egiptenii, din timpuri foarte vechi, adresau imnuri Nilului, ca şi cum ar fi fost Dumnezeu în persoană. Vrei să cunoşti cântecul pe care l-au compus pentru el în urmă cu 4 .000 de ani? „Fii lăudat, o, Nil! Tu care ieşi din pământ şi vii spre noi ca să dăruieşti hrană Egiptului. Tu care ne irigi câmpurile şi ai fost creat să ne hrăneşti vitele. Tu care uzi deşertul, aflat departe de apă. Tu care faci să crească orzul şi să crească grâul. Tu care umpli hambarele. Tu care dai de mâncare săracilor. Pentru tine cântăm la harpă, pentru tine cântăm.” Astfel cântau egiptenii în acele timpuri. Şi aveau dreptate. Datorită Nilului, ţara a devenit atât de bogată, încât a ajuns o mare putere. Un rege domnea peste toţi egiptenii. Primul dintre aceşti regi a fost Menes. Îţi aminteşti de epoca domniei sale? Era prin anul 3100 î.Hr. Ştii ce nume aveau atunci regii Egiptului? Erau numiţi faraoni. Faraonul avea o putere foarte mare. Trăia într-un palat impozant de piatră, susţinut de coloane enorme şi având numeroase curţi interioare. Oamenii din ţară îi datorau supunere şi, dacă aşa hotăra, toţi erau obligaţi să muncească pentru el. Pe la anul 2500 î.Hr., un alt faraon, pe nume Keops, le-a poruncit tuturor supuşilor să lucreze la construirea mormântului său. Dorea ca edificiul să fie mare cât un munte – şi aşa s-a şi făcut. Îl putem vedea şi astăzi. Este celebra piramidă „a lui Keops”. Probabil că ai văzut-o în fotografii, dar nu-ţi poţi face o idee exactă a înălţimii sale. Înăuntrul ei ar putea să intre cea mai mare biserică. Escaladarea enormelor ei blocuri de piatră seamănă cu ascensiunea pe un munte. Şi totuşi, oamenii au transportat acele blocuri enorme, le-au lipit unele de altele, fără maşini, cel mult cu scripeţi şi pârghii. Oamenii trăgeau şi împingeau doar cu mâinile. Imaginează-ţi această muncă sub soarele fierbinte al Africii! Zeci de mii de oameni au muncit timp de ani de zile la mormântul regelui. Blocurile de piatră erau aduse cu care cu boi, însă erau urcate prin forţa omului.   Timp de treizeci de ani, aproape o sută de mii de oameni au trudit pentru faraon, în afara perioadelor când se efectuau muncile la câmp. Când cădeau de oboseală, supraveghetorii îi biciuiau ca să-i oblige. Să continue munca. Cu preţul unei strădanii teribile, au tras şi ridicat greutăţi colosale. Şi toate acestea ca să construiască mormântul regelui! Ce idee ciudată, vei spune tu, să vrei să-ţi construieşti un mormânt atât de mare! Cauza o constituia religia vechiului Egipt. Egiptenii venerau atunci mulţi zei. (Cei care cred în mai mulţi zei se numesc „politeişti”) Credeau că unii dintre zeii lor erau foşti regi care, cu mult înaintea lor, domniseră pe pământ, precum zeul Osiris şi soţia lui Isis. Erau convinşi că Soarele era o divinitate, pe care o numeau Amon. Lumea subterană avea şi ea zeul ei, pe nume Anubis, reprezentat cu un cap de şacal. Egiptenii aveau certitudinea că faraonul ora (iul /oului soare. A ll (ol de co Io ar (i inspirai al Ala lua mit şi clo c: o ar (i acceptat să i se supună orbeşte? Ca să şi venereze zoii, dăltuiau în piatră sculpturi maiestuoase, înalte cât un imobil cu cinci etaje. Au construit temple la fel de mari ca un oraş întreg. În faţa acestor temple, au ridicat nişte pietre de granit, dintr-un singur bloc şi a căror extremitate se termină în formă ascuţită. Aceste pietre poartă numele de „obeliscuri” (un nume care vine din greceşte şi înseamnă „suliţă mică”). În unele oraşe din Europa, ca Paris, în Piaţa Concorde, poţi vedea obeliscuri aduse din Egipt. Religia egipteană atribuie un caracter sacru unor animale – de exemplu, pisica –, la fel cum reprezenta unii zei sub trăsăturile unui animal. Sfinxul, cu corpul lui de leu şi capul de om, întruchipa şi el un zeu puternic. Sculptura care îl reprezintă lângă piramide este atât demare, încât ar putea să conţină un templu. De mai bine de cinci mii de ani, acoperit din când în când de nisipul deşertului, sfinxul veghează asupra mormintelor faraonilor. Cine ştie cât amar de vreme le va mai străjui astfel? Trăsătura predominantă a acestei religii uimitoare a egiptenilor era credinţa conform căreia, după moarte, sufletul omului părăseşte corpul, dar continuă, într-un fel sau altul, să aibă nevoie de el şi după moarte. Sufletul nu putea să fie nemuritor dacă trupul putrezea. De aceea, conservarea corpurilor era foarte importantă. Trupurile morţilor erau frecate cu balsamuri şi sucuri de plante, apoi erau înfăşurate în fâşii lungi de pânză ca să fie evitată putrefacţia. Acestor corpuri astfel conservate li s-a dat numele de „mumii”. Chiar şi astăzi, după mii de ani, aceste mumii au rămas intacte. Ele erau introduse într-un sicriu de lemn, care era aşezat într-un sicriu de piatră. Iar acesta din urmă nu era pus direct sub pământ, ci într-o stâncă scobită în interior în acest scop. Cei care aveau mijloacele necesare, precum „Fiul Soarelui”, regele Keops, îşi construiau un munte de pietre ca să-şi. Adăpostească sicriul, cu speranţa că mumia lui, adânc îngropată în interior, va fi acolo în siguranţă. Din păcate, eforturile şi puterea regelui Keops au fost zadarnice. Piramida sa a fost găsită goală! în schimb, au fost găsite în morminte mumiile altor faraoni şi ale multor egipteni din acea epocă. Mormintele seamănă cu nişte aparta- Un egiptean mort este adus în ultimul său lăcaş. Pe pereţi sunt ilustrate imagini de luptă, misiuni, precum şi trecerea sufletului în lumea de dincolo, cu ajutorul unui vapor.   mente, unde sufletele puteau veni să-şi viziteze corpul. De aceea găsim acolo şi alimente, obiecte de mobilier, haine şi numeroase picturi care reprezentau scene din viaţa defunctului, precum şi propria efigie, pentru ca sufletul, când îl vizita, să nu greşească mormântul. Când privim marile statui din piatră şi frescele superbe în culori bogate de pe pereţii mormintelor, ne putem imagina modul de viaţă al egiptenilor din acele timpuri. Desigur, aceste picturi nu constituie o reproducere exactă a realităţii. De exemplu, două obiecte care ar trebui să fie plasate unul în spatele celuilalt sunt în general reprezentate unul peste altul. Personajele au poziţii rigide. Corpul lor e văzut din faţă, dar mâinile şi picioarele sunt figurate din profil, ceea ce le conferă o atitudine ţeapănă. În schimb, evocarea modului de viaţă de atunci este redat în cele mai mici amănunte. Vedem, pe malul Nilului, oameni prinzând gâşte sălbatice cu plase mari sau vâslind în barca lor şi pescuind cu harpoane mari. Îi vedem cum atrăgeau apa în canale peni i n li ipur. I ogi tarelor, cum duceau la păşune turmele de vad şi de capre, cum «ulege. Ui gi. Inele şi făceau pâine, cum confecţionau încălţămite şi haine, cum prelucrau sticla – exista deja! —, cum fabricau ţigla şi construiau case. Vedem şi fetiţele jucându-se cu mingea sau cântând la flaut, soldaţi plecând la război sau întorcându-se cu străinii pe care i-au capturat, îndeosebi negri. în mormintele nobililor, pot fi văzuţi emisari străini sosind încărcaţi cu daruri sau faraonul înmânând decoraţii miniştrilor credincioşi. Mai vedem defuncţi rugându-se, cu mâinile ridicate, în faţa reprezentărilor propriilor divinităţi, sau la ei acasă, cu ocazia unui banchet, în mijlocul cântăreţilor care se acompaniază cu o harpă sau a saltimbancilor făcând tumbe. Alături de aceste fresce policrome, găsim, în general, desene mici reprezentând cucuvele şi oameni, embleme, flori, corturi, scarabei, recipiente, dar şi rânduri de linii frânte şi spirale, strâns îmbinate. Ce-ar putea să însemne? Nu sunt desene, ci semne ale scrierii egiptene, numite hieroglife. Egiptenii erau atât de mândri de ele, încât le confereau o valoare aproape sacră şi îi considera pe scribi ca îndelet- nicindu-se cu profesiunea cea mai elevată. Vrei să ştii cum se scrie cu astfel de semne? învăţarea acestui mod de scriere nu era, desigur, uşoară, deoarece scrierea hieroglifică seamănă în chip ciudat cu un rebus. Când egiptenii voiau să scrie numele zeului Osiris – Wosiri, în egipteana veche –, desenau un tron, denumit „wos“, şi un ochi, numit „iri“. Împreună formau „Wosiri”. Şi, ca să nu se creadă că însemna „ochiul tronului”, ei desenau în general alături emblema proprie a fiecărui zeu. Gândiţi-vă la crucea pe care o trasăm lângă numele unei persoane când vrem să indicăm că este decedată. Acum ştii să scrii „Osiris” cu hieroglife. Dar îţi poţi închipui ce munca enormă a trebuit înfăptuită pentru descifrarea tuturor acestor semne, când cercetătorii au început să se intereseze de ele, în urmă cu aproximativ o sută optzeci de ani? Descifrarea lor a fost posibilă datorită descoperirii unei pietre pe care un text era gravat în caractere greceşti (pe care le cunoşteam), şi în hieroglife. Cu toate acestea, a fost un incredibil joc de ghicitori căruia erudiţii i-au consacrat întreaga viaţă. Asla/i, înţelegem aproape loale semnele vechilor egipteni. Nn doar ce se află pe pereţii palatelor şi ale- templelor, ei şi în cărţi, chiar dacă aceste caractere nu sunt la fel de distincte. Ei, da, oamenii din vechiul Egipt aveau deja cărţi! Le fabricau nu din hârtie, ci dintr-un fel de stuf din Nil, nimit „papirus” în greceşte. Aceste cărţi aveau forma unor benzi lungi care puteau fi rulate. Au fost găsite multe astfel de suluri. De când am învăţat să le citim mai bine, descoperim aproape în fiecare zi mai mult din înţelepciunea şi inteligenţa egiptenilor din acea vreme. Vrei să vezi cum suna o maximă scrisă acum cinci mii de ani? Citeşte cu atenţie şi gândeşte-te o clipă: „Cuvintele înţelepte sunt mai rare decât piatra de smarald, totuşi le auzim rostite de gura umilelor servitoare care macină grânele”. Datorită înţelepciunii şi puterii egiptenilor, imperiul lor s-a întins pe o perioadă foarte lungă de aproape trei mii de ani. Dintre toate imperiile cunoscute până astăzi, al lor a fost cel care a durat cel mai mult timp. După cum au ştiut să-şi mimifice morţii pentru a nu putrezi, tot aşa au ştiut să-şi menţină tradiţiile de-a lungul secolelor. De altfel, preoţii aveau grijă ca fiii să repete ce realizaseră taţii înaintea lor. Tot ce venea de la cei din vechime avea un caracter sacru. Oamenii s-au revoltat doar de două ori împotriva acestei supuneri autoritare faţă de tradiţie. Prima dată, cu puţin timp după domnia lui Keops, pe la anul 2100 î.Hr., oamenii din popor au încercat să schimbe totul. Ei s-au ridicat contra faraonului, i-au asasinat înalţii funcţionari şi au scos mumiile din morminte. „Cei care altădată nu aveau nici măcar sandale aveau acum comori, iar cei care purtau straie scumpe merg acum în zdrenţe”, se poate citi pe un sul de papirus. Şi mai departe: „Ţara se învârteşte asemenea roţii olarului”. Dar acest episod nu a durat mult timp. S-a revenit foarte repede la sistemul vechi, unul poate şi mai constrângător decât cel de dinainte. A doua oară, un faraon a încercat să rupă tradiţia şi să schimbe lucrurile. Numele lui era Akhenaton şi a trăit pe la anul 1370 î.Hr. Akhenaton era un om remarcabil. El considera neverosimilă credinţa egipteană în existenţa a numeroase divinităţi şi în practicile sale misterioase. El s-a adresat poporului astfel: „Există doar un singur zeu, Soarele, ale cărui raze sunt sursă a vieţii Num, tl Inii robule să i adresaţi rugile voastre”. Vechile temple au fost închise şi faraonul Akhenaton s-a instalat împreună cu soţia într-un nou palat. Fiind împotriva a tot ceea ce era vechi şi susţinând orice idee nouă, el a poruncit să-i fie decorate zidurile palatului după noul mod artistic, înlocuind severitatea, rigiditatea şi solemnitatea tradiţionale cu forme naturale şi suple. Dar acestea nu erau pe placul poporului, care voia să vadă doar ceea ce era obişnuit de secole. Imediat după moartea lui Akhenaton, egiptenii au revenit la cutumele şi la stilul de altădată, care s-au menţinut până la sfârşitul imperiului egiptean. Ca pe timpul regelui Menes, egiptenii au continuat, timp de aproape trei secole şi jumătate, să mumifice morţii, să scrie cu hieroglife, să se roage aceloraşi zei. Şi au continuat să onoreze pisicile ca pe nişte animale sacre. Personal, cel puţin în acest domeniu, le dau dreptate egiptenilor!

Razboiul Spionilor de Bogdan Papadie În interiorul şi dincolo de graniţele României     CUPRINS: RĂZBOIUL SPIONILOR ÎN INTERIORUL ŞI DINCOLO DE GRANIŢELE ROMÂNIEI. Prefaţă. Partea întâi. Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete. I. În slujba adevărului istoric. II. „Războiul spionilor” în contextul actual a. „Inflaţia” franceză b. Colosul informativ american c. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA. D. FSB = KGB? C. Spioni ruşi, politicieni celebri f. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici g. Mossad şi seria eşecurilor h. „GUOANBU” – spionajul chinez. III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după 1989 a. „Jocul” PSD cu terorismul b. şi „compromisul UDMR. C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” d. Lumini şi umbre e. Sarcini ce revin Serviciului Român de Informaţii în calitate de responsabil-coordonator al Capitolului IV – Probleme de securitate – al Planului Naţional de Aderare a României la NATO. E.1. Planul de acţiune pentru aderare (MAP) e.2. Consiliul ele parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) e.3. Parteneriatul pentru pace intensificat (PfP) e.4. Securitatea personalului e.5. Securitate fizică e.6. INFOSEC. E.7. Principiul „nevoii de a şti” e.8. Autoritatea naţională de securitate f. Serviciul Român de Infonnaţii şi protecţia informaţiilor clasificate sau cum se deschide Cutia „Pandorei” g. Sistemul Informatic Integrat h. Controlul societăţii civile asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii i. Agenţii străini lovesc în imaginea S. R. I. Raportul Armaghedon 7 Armaghedon 7 IV. Serviciul de Informaţii Externe (S. I. E.) – realizări şi controverse a. Scurt istoric b. Conducători b.1. Şefii Serviciului de Informaţii Externe c. Combaterea terorismului internaţional în viziunea S. I. E. D. S. I. E. a fost atras în scandaluri. Războiul petrolului, cauze şi fapte d.1. De ce este evitată România? D.2. Alte scandaluri ale Preşedintelui Bush. V. Strategia de securitate a României 1. Sistemul securităţii naţionale 1.1. Interesele naţionale de securitate ale României 1.2. Obiectivele politicii de securitate naţională 1.3. Mediul internaţional de securitate 1.3.1. Un cadou organizaţional activ şi adoptabil 1.3.2. Către noi forme de solidaritate 1.3.3. Europa este într-o continuă schimbare 1.3.4. Democraţia este o resursă importantă a mediului intern de securitate 1.3.5. Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură economică 1.4. Factorii de risc la adresa securităţii României 1.4.1. Sub umbrela climatului internaţional 1.4.2. Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale 1.4.3. Noi provocări 1.4.4. Vulnerabilităţi în situaţia internă 1.5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională 1.5.1. În domeniul politico-administrativ 1.5.2. În domeniul economic 1.5.3. În domeniul social 1.5.4. În domeniul educaţiei, cercetării şi culturii 7.5.5. În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice. 1.5.6. În domeniul apărării naţionale 1.5.7. În domeniul politicii externe 1.6. Resursele politicii de securitate 1.7. Concluzii 2. Rolul şi locul serviciilor de informaţii în ansamblul eforturilor. României de integrare euroantlantică 2.1. Atribuţiile şi competenţele serviciilor de informaţii în deplină concordanţă cu prevederile legilor şi cu principiile statului de drept 2.2. Adaptarea continuă la mutaţiile din contextul operaţional. 2.3. Relaţionarea funcţională cu celelalte instituţii din sistemul de securitate naţională 2.4. Controlul democratic al serviciilor de informaţii 2.5. Prevenirea şi combaterea terorismului 2.6. Cooperarea cu servicii similare din străinătate 2.7. Serviciile de informaţii – factor activ în demersurile României de integrare în NATO. VI. Balcanii – eternul „butoi cu pulbere” al Europei a. „CIA şi Noua Ordine Mondială – provocări până în anul 2015” a.l. Comunităţi islamice în Balcani – Bosnia a.2. Expansiunea fundamentalismului islamic în Balcani a.3. UCK şi fundamentalismul islamic a.4. După Bosnia, Kosovo a.5. Fundamentalismul islamic din zona Balcanilor după 11 septembrie 2001 a. 6. Spionajul – o armă de temut a Islamului a.1. Concluzii a. 8. Celule teroriste islamice în România a.9. Şi în Europa b. Istoria neromanţată a celui mai cântat terorist al lumii – Ossama ben Laden b. 1. „Cuvânt înainte „b.2. „Despre psihologia atentatorilor sinucigaşi” b.3. „Problema prevenirii: au dat greş politica şi serviciile secrete? B.4. „Perspective” c. România – un „rai” pentru terorismul internaţional. Abu Nidal (ANO) Hezbollah. Fraţii Musulmani. Frontul de Eliberare a Palestinei. Partidul Eliberării Islamice (PEI) Hamas (Harakat Mugawan Islamiya) Fatah. Organizaţia „15 MAP’ Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei. PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (ulterior KADEK). Expulzări. Cronologia acţiunilor teroriste în România. Concluzie c.l. „Mafia drogurilor finanţează organizaţiile teroriste din România” c.2. „România – Turnul Babel al drogurilor” c. 3. România – cel mai mare depozit de droguri din Europa de Est c.4. „Colaborarea” autorităţilor române cu reţelele kurde şi mafia italiană d. Migraţia, „aliatul” crimei organizate. VII. Serviciile secrete occidentale aruncă în luptă „arma” credinţei. Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc. Cult şi sectă – o distincţie Fundamentală. Fenomenul satanist: evoluţie şi situaţia actuală 1. Câteva repere 2. Penetrarea fenomenului satanist în România «Epoca Romparkin» (1993-l995) «Epoca Anioşa» (1995-l998) «Epoca Netsulf» (din 1998) Partea a doua. Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de UDMR în atingerea obiectivelor impuse de Budapesta. În loc de introducere a. Istoria nu iartă! A.1. AVO încearcă destabilizarea Ardealului a.2. Cu sprijin din interiorul politicii autohtone, agenţii Budapestei au penetrat structurile locale ale administraţiei de stat. Cronologia principalelor evenimente cu caracter vădit antiromânesc. Ianuarie-Februarie 1990 15 februarie. 27 februarie. Martie 1990. 9 martie 14 martie 15 martie 16 martie 20 martie — 21 martie — 31 martie. Aprilie 1990 6 aprilie 29 aprilie. Iunie 1990 5 iunie — 14 iunie. Octombrie 1990 14 octombrie — 20 octombrie 23 octombrie 26 octombrie. Noiembrie 1990 1 noiembrie. Decembrie 1990 1 decembrie 16 decembrie. 21 decembrie. Ianuarie 1991 Februarie 1991 6 februarie 13 februarie. 27 februarie. Martie 1991 13 martie. Aprilie 1991 20 aprilie 30 aprilie. Mai 1991 3 mai 75 mai. Iunie 1991 6 iunie 12 iunie. Septembrie 1991 11 septembrie. Octombrie 1991 9 octombrie 11 octombrie 19 octombrie 20 octombrie. Noiembrie 1991 1 noiembrie 6 noiembrie 18 noiembrie 21 noiembrie. Decembrie 1991 8 Decembrie. Ianuarie 1992 Februarie 1992 12 februarie 18 februarie 20 februarie. Martie 1992 14 martie 19 martie 21 martie 26 martie. Aprilie 1992 8 aprilie 1992 Mai 1992 13 mai 29 mai. Iunie 1992 29 iunie. August 1992 27 august 28 august. Septembrie 1992 Octombrie 1992 25 octombrie. Decembrie 1992 2 decembrie. Ianuarie 1993. 20 ianuarie 27 ianuarie. Februarie 1993 4 februarie 10 februarie. Martie 1993 2 martie 3 martie. Aprilie 1993 6 aprilie 8 aprilie 23 aprilie 29 aprilie. Mai 1993 13 mai 29 mai. Iunie 1993 16 iunie. August 1993 5 august. Octombrie 1993. 4 octombrie — 6 octombrie — 17 octombrie. Februarie 1994 1 februarie 5 februarie 9 februarie 23 februarie. Martie 1994 24 martie 29 martie. Aprilie 1994 29 aprilie. Mai 1994 11 mai. Iunie 1994 16 iunie. Iulie 1994 2 iulie 6 iulie 16 iulie 20 iulie. Septembrie 1994 25 septembrie. Octombrie 1994 5 octombrie 6 octombrie 8 octombrie 26 octombrie. Noiembrie 1994 4 noiembrie 10 noiembrie. Decembrie 1994 11 decembrie. Ianuarie 1995 4 ianuarie 7 ianuarie 13 ianuarie 18 ianuarie 30 ianuarie 31 ianuarie. Februarie 1995 4 februarie 14 februarie 24 februarie 24 februarie. Aprilie 1995 18 Aprilie 29 Aprilie. Mai 1995 5 mai 10 mai — 28 mai. Iunie 1995 4 iulie 5 iulie 6 iulie 29 iulie. August 1995 31 august. Septembrie 1995 29 septembrie. Octombrie 1995 31 Octombrie. Noiembrie 1995 1 noiembrie. Decembrie 1995 6 decembrie 12 decembrie. Ianuarie 1996 10 Ianuarie 12 ianuarie 17 ianuarie 23 ianuarie. Februarie 1996 6 februarie 17 februarie. Martie 1996 3 martie 15 martie. Aprilie 1996 8 aprilie. Mai 1996 20 mai 22 mai. Iunie 1996 8 iunie 23 iunie. Iulie 1996 4 iulie 5 iulie 13 iulie 16 iulie 18 iulie. August 1996 14 august 28 august. Septembrie 1996 3 septembrie 16 septembrie 26 septembrie. Octombrie 1996 3 octombrie. Noiembrie 1996 4 noiembrie. Decembrie 1996 6 decembrie 10 decembrie 12 decembrie 18 decembrie. Ianuarie 1997 22 ianuarie. Februarie 1997 12 februarie. Martie 1997 15 martie 25 martie. Aprilie 1997 4 aprilie 14 aprilie. Mai 1997 2 mai 6 mai 20 mai. Iunie 1997 20 iunie. Septembrie 1997 4 septembrie 12 septembrie. Octombrie 1997 23 octombrie. Decembrie 1997 4 decembrie 8 decembrie 11 decembrie. Ianuarie 1998 4 februarie 27 februarie. Martie 1998 3 martie 12 martie 13 martie. Aprilie 1998 Iulie 1998 8 iulie 14 iulie 24 iulie 28 iulie. August 1998 20 august. Septembrie 1998. 11 septembrie 12 septembrie 19 septembrie. Decembrie 1998 1 decembrie. Ianuarie 1999 6 ianuarie 15 ianuarie. Februarie 1999 16 februarie. Martie 1999 18 martie. Aprilie 1999 — 24 aprilie 28 aprilie. Iunie 1999 12 iunie. August 1999 17 august. Septembrie 1999 19 septembrie 22 septembrie. Octombrie 1999 20 octombrie. Decembrie 1999 Ianuarie 2000 4 ianuarie 10 ianuarie 27 ianuarie. Februarie 2000 12 februarie 16 februarie. Martie 2000 11 martie 14 martie. Aprilie 2000 14 aprilie 26 aprilie. Mai 2000 15 mai 16 mai 24 mai. Iunie 2000 Iulie 2000 28 iulie 29 iulie. August 2000 10 august 27 august. Septembrie 2000 26 septembrie. Octombrie 2000 9 octombrie. Ianuarie 2001 Februarie 2001 20 februarie. Martie 2001 2 martie 26 martie. Aprilie 2001 26 aprilie. Iunie 2001 4 iunie 19 iunie 26 iunie. Iulie 2001 30 iulie. August 2001 4 august 12 august. Septembrie 2001 5 septembrie. Octombrie 2001 3 octombrie 12 octombrie 30 octombrie. Noiembrie 2001 1 noiembrie 16 noiembrie 28 noiembrie. Decembrie 2001 1 decembrie 15 decembrie 16 decembrie 28 decembrie a. 3 Românii din Harghita şi Covasna se ridică împotriva Budapestei a.4. Refluxul autorităţii statului în Har-Cov a.5. Aspecte specifice ale relaţiilor interetnice în Covasna şi Harghita 1. Consideraţii generale 2. Câteva aspecte privind discriminarea românilor din judeţele Covasna şi Harghita în viziunea societăţii civile româneşti 3. Dimensiuni ale „autoguvernării” şi „autonomiei” locale în viziunea UDMR 4. Câteva concluzii în urma alegerilor locale din iunie 2000 a.6. Acţiuni antimmâneşti ce sunt consemnate în ra/warte (analize) ale serviciilor secrete din România „Operaţiunea Duna”, o acţiune prin care Viktor Orban a vizat Ardealul! Patrimoniul etnografic al României se află în pericol! UDMR a pus ochii pe un tezaur inestimabil: bisericile – cetăţi săseşti! Acordul de comerţ liber cu Ungaria, OK pentru maghiari! „MOL” cumpără terenuri în Ardeal. Conspiraţia maghiară: Ţinta, România! 1. Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi a altor bunuri care au aparţinut nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare 2. Extinderea societăţilor comerciale cu capital mixt, româno-maghiar, în vederea realizării unui control tot mai accentuat al activităţii economice 3. Extinderea sectorului bancar cu intervenţia unor bănci din Ungaria. 4. Euroregiunile româneşti, conduse de miniparlamentc. Separatiştii maghiari îşi bat joc de Istoria României a. 7. Concluzii ale unor istorici şi specialişti din sistemul siguranţei naţionale a.8. Trebuie evitat un eventual conflict intéręt nie. ANEXA. Românii din Ungaria, o minoritate pe cale de dispariţie a. Maghiarizarea şi drepturile românilor de dincolo de Tisa. A. 1. Biserica, liantul continuităţii românismului b. Decimarea minorităţii româneşti c. în Ungaria, studenţii români se pot număra pe degete. C. L. Nit şi-au pierdui vechea credinţa c.2. Învăţământul, mult sub ceea ce oferă România minorităţilor. C. 3. În şcolile româneşti se predă în limba maghiară d. Dintre cei 75 de deputaţi „români” prezenţi în Parlamentul de la. Budapesta, 60 nu cunoşteau limba română d.i., Cultura, sufletul pribeagului „d.2. Faima românilor din Ungaria d.3. UCRU. D.4. JCRU. E. Reprezentaţia românească e.l. Există (şi) presă românească f. Relaţiile româno-ungare sunt ascendente fi. Investiţii noi f.2. Bani pentru cultură g. Să nu uităm! Scandalul şi compromisul monumentului de la Arad, o palmă dată pe obrazul poporului român g.l. Ansamblul monumental „HUNGARIA” (documentar) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ. PREFAŢĂ. Înainte de a începe să citim această captivantă carte, să încercăm să răspundem – succint – unei întrebări: Ce este spionajul? Spionajul este arta neagră a relaţiilor internaţionale. Vreme de şapte milenii, spionajul a fost clasat printre artele negre ale istoriei, strict segregat de afacerile politice. Abia începând cu Franţa veacului 17, cardinalii Richelieu şi Mazarin – fiecare din ei ocupând fotoliul de prim-ministru, vreme de 18 ani – introduc oficial spionajul în alcovul politicii. Mazarin lansând chiar o faimoasă aserţiune care face şi astăzi carieră: „Serviciul de spionaj este felinarul de noapte care luminează sumbrele cărări ale politicului „. Un alt posibil răspuns, la întrebarea de mai sus ar fi: spionajul este – după prostituţie – cea mai veche meserie a oamenilor. Şi totuşi, despre spionaj se vorbeşte, la scenă deschisă, foarte rar şi foarte puţin. Ca şi despre prostituţie. Puţini istorici au curajul să vorbească lejer despre rolul prostituţiei, despre influenţa covârşitoare a curtezanelor – un eufemism, pentru practicantele acestei ancestrale meserii – asupra marilor întâmplări din istoria lumii. De asemenea, în mod tradiţional, istoriografia oficială ignoră partitura executată de spionaj, în concertul evenimentelor mondiale. De ce atâta mister? E bine? E rău? Nu e nici bine, nici rău. Ci este necesar. Absolut necesar! Pentru că spionajul operează asupra unui teribil material: informaţia! Un material, deopotrivă, exploziv şi gingaş. Un material mai preţios decât aurul. Francis Bacon spunea cândva că „informaţia înseamnă putere”. Cine vânează mai multe informaţii, dispune de mai multă putere. Şi cum ar mai putea vâna pisica şoareci, dacă i-am pune clopoţei? De aceea este necesar misterul. Lunea spionajului e unică, pentru că nu mai există un alt domeniu al îndeletnicirilor umane care să se consume exclusiv în umbră, în tăcere, într-un deplin anonimat. Nu de puţine ori, în activitatea de spionaj, preţul eşecului fiind sacrificiul suprem. Spionajul este un război permanent. Şi total. Un război invizibil care se întinde peste toate fronturile condiţiei umane. Aici armele nu tac niciodată! Şi niciodată, în acest ciudat război, nu vom cunoaşte adevărul întreg al istoriei. În celebrul său cabinet negru, Churchill obişnuia să afirme: „în spionaj, adevărul trebuie însoţit, întotdeauna, de o puternică gardă pretoriană de minciuni”. Această excepţională carte. — Războiul spionilor – ne demonstrează magistral că spionul modern culege informaţii din absolut orice domeniu de activitate. Astfel, există spionaj economic, spionaj ştiinţific sau spionaj industruial, spionaj politic, spionaj militar ori spionaj financiar, spionaj comercial şi chiar spionaj religios. Organizaţia catolică „Opus Dei”, fondată în 1928 de Josemaria Escriva, astăzi cu peste 80 000 de membri, constituie un veritabil serviciu secret al Vaticanului. Spionajul contemporan se află infiltrat în toate compartimentele vieţii sociale şi ale vieţii private. Orice informaţie – secretă sau ncsecrată – produsă de o societate umană nu scapă ochiului avizat, strict specializat şi îndelung exersat al spionului. În materie de spionaj, nu cxsită prieteni sau neprieteni: oricine spionează pe oricine! Desigur, există pondere şi există nuanţe, când spionezi un amic sau un inamic, dar spionaj există permanent şi împotriva tuturor. Un personaj foarte avizat – l-am numit pe reputatul I. C. Masterman – spunea că „unica regidă în spionajul contemporan este aceea de a spiona orice putere, indiferent dacă acea putere ne este prieten sau duşman „ Spionajul, ca şi contraspionajul, este omniscient, omnipotent şi omniprezent. Nu-l scapă nimic. Nici chiar viaţa privată a oamenilor. Mai ales slăbiciunile lor, păcatele lor, pasiunile lor, gusturile, înclinaţiile, capacităţile intelectuale, bolile de care suferă, fobiile şi dorinţele, petele negre din trecutul lor. Tot-tot! Oamenii pot fi agresivi, diabolici sau fermecători, disperaţi, blajini, bezmetici, cutezători sau hrăpăreţi, generoşi sau detestabili; pot fi cârcotaşi, orgolioşi, invidioşi sau desfrânaţi, exaltaţi sau farisei; pot deveni posesivi, smeriţi, avari, sau lăudăroşi, vicioşi, mincinoşi, lacomi sau pătimaşi. Toate aceste ascunse trăsături de caracter se pot constitui în tot atâtea informaţii extrem de preţioase, utilizate cu precădere în munca de recrutare de agenţi secreţi, de exploatare în orb, de compromitere a unor personaje sus-puse, de şantajare, dirijare, manipulare sau influenţare a acestora. Abisul uman, unde acţionează spionul, este imens. Este, de fapt, un imperiu fără de hotare. Pentru că fară de hotare este şi sufletul omenesc. Pe vremea când era şef al Serviciului de contraspionaj francez – cu numai câţiva ani în urmă – contele de Marenches declara la o conferinţă de presă: „In ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”. Aviz înalţilor dregători ai ţării noastre, care cam fac băşcălie – ca să nu-l spun criminală bătaie de joc – atunci când discută despre spionaj şi contraspionaj! E trist, dar istoria se repetă adeseori, mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie. În aceste condiţii, meritul autorilor acestei cărţi – erudiţii Gabriel I. Năstase şi Bogdan Păpădie – evoluează dintr-un simplu gest publicistic, într-un profund mesaj patriotic. Într-un grav semnal de alarmă. Cartea Războiul spionilor dezvăluindu-ne o lume, în care graniţa dintre esenţe şi aparenţe este atât de labilă, atât de nesigură: lumea spionajului. Cartea pe care tocmai te pregăteşti s-o citeşti – ilustre Cititor – ne vorbeşte despre patriotism, spioni şi contraspioni, ne devoalează tenebrele, pericolul şi puterea malefică de penetrare a spionajului. Şi ne îndeamnă să ne servim patria – cu abnegaţie şi sacrificiu – în sfera veşnic fierbinte a serviciilor secrete. Adică, acolo unde istoria este aşezată între oglinzi strâmbe, încât nu mai ştii cine minte şi cine spune adevărul. Bertolt Brecht, scriitor, dramaturg şi, în acelaşi timp, spion al fostei Germanii comuniste, ne face o cinică mărturisire: „Estul şi Vestul sunt două curve; dar curva mea e gravidă”. Literatura de spionaj şi contraspionaj, precum această carte-document, este un gen aparte, mai special, mai subtil, uneori trebuie să citeşti printre rânduri, să decriptezi limbajul folosit, să-l pătrunzi structura şi să te laşi furat de ritmul lui alert şi palpitant. Ca să te apropii de lumea spionajului, ca să scrii despre spioni, trebuie să te documentezi temeinic. Foarte temeinic. Trebuie să înveţi – desigur, din surse sorginte – ce înseamnă agent de influentă, sau de supraveghere, ori de provocare, ce este acela un cifru, sau o cârtiţă, ori un contact pasager, ce este criptanaliza, legenda sau cutia de scrisori. Trebuie să înţelegi ce înseamnă exploatarea în orb, sau propaganda gri, propaganda neagră ori dezinformarea. Trebuie să afli ce sunt jocurile operative, interceptările secrete, protecţia contrainformativă sau acţiunea de acoperire. Este o lume de care nu te poţi apropia cu superficialitate. Iar autorii acestei cărţi au demonstrat, cu prisosinţă, că au vrut, au ştiut şi au putut să ne ofere exact informaţiile necesare. Spioni, spionaj, război al spionilor. S-ar putea spune că spionii mişună printre noi. Dacă e aşa, atunci de ce atât de puţini spioni celebri sunt consemnaţi de istorie? Simplu! Pentru că un spion nu devine celebru, decât când este prins. Când cade. Aşa cum este cazul prea-frumoasei Mata Hari, sau al sclipitorului Richard Sorge. Din aceeaşi ilustră galerie îl desprindem pe Oleg Pankovski, ori pe omul de ştiinţă Philby, sau pe poliglotul Cicero, ori pe soţii Julius şi Ethel Rosenberg. Sau – de ce nu? — Pe mai recentul spion Aldrich Ames, plantat de ruşi chiar în fruntea Departamentului de contrainformaţii din cadrul CIA. Restul e tăcere! Marii spioni sunt prinşi rar, foarte rar. Plevuşcă se agaţă mai repede. Sau, cum spunea Eugen Cristescu, unul din şefii spionajului românesc: „Uneori, este necesar să prinzi o maimuţă, ca să sperii un tigru”. Olimpian Ungherea. Partea întâi. Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete. I. În slujba adevărului istoric. De ce o asemenea carte? Cum nu suntem nici primii şi nici ultimii care abordează delicata problemă a Unităţii Statului Român, într-un context mai larg, vom răspunde simplu: ESTE NECESARĂ! De ce este necesară? Deoarece România se află, în continuare, în plin proces de transformare istorică, perioadă ce poate da naştere unor convulsii ce riscă să scape de sub control. Mai mult, pot conduce la evenimente imprevizibile, cu urmări pe termen lung în viaţa socio-politică, culturală şi economică. Aşadar, nu puţini se întreabă şi pe bună dreptate, cum de s-a ajuns aici? Ei bine, politica ezitantă, nu de puţine ori „în genunchi”, a liderilor României de după 1989 a condus, de exemplu, la tragica şi ruşinoasa situaţie ca Ardealul să fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor unguri care s-au remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forţată a românilor şi secuilor din Transilvania. Ca să nu vorbim de modul ruşinos în care unii guvernanţi şi-au dat în cele din urmă acordul, din raţiuni electorale probabil, pentru ridicarea „Statuii Libertăţii” de la Arad, edificiu ce elogiază „Ungaria Mare” şi „eroii” şovinismului maghiar de la 1848: aşa -declaraţii 13 generali, rămaşi în istorie ca asasini diabolici a 40.000 de români! Se întorc străbunii în morminte în fine, dar nu în ultimul rând, cauzele care au condus la astfel de efecte umilitoare pentru Naţiunea Română nu mai reprezintă de foarte mult timp o noutate pentru analişti. Deja o certitudine, România este o ţară aflată la intersecţia intereselor a trei mari puteri: Statele Unite, Rusia şi Uniunea Europeană. Prima a condiţionat liniştirea minoritarilor, în special a celor de origine maghiară, de acceptarea rămânerii României ca „zonă tampon”, evident sub influenţa lor şi a NATO. Ruşii, la rândul lor, pot acţiona minoritarii unguri, direct din Budapesta, prin agenţi recrutaţi încă din timpul ocupaţiei sovietice. In acest fel, şantajul este unul pe faţă: dacă acceptăm baze NATO pe teritoriul românesc, ne provoacă cu minoritarii unguri (acţiune aflată în plină desfăşurare), ne lovesc în economie şi mută noi forţe militare în Moldova sau Ucraina. Şi nu este o utopie, chiar dacă aparent Moscova a început să retragă „ceva” din trupele sale din Transnistria. Ca argument, menţinerea trupelor ruseşti în Moldova este un obiectiv strategic pe termen lung al Kremlinului, stabilit printr-un decret prezidenţial în anul 1995. Un rol important în luarea acestei decizii l-a avut Evgheni Primakov, şef al spionajului Moscovei la acea vreme. În momentul de faţă (al scrierii cărţii – n.a.), Primakov, un vechi agent KGB, este preşedinte al Camerei de Comerţ a Rusiei şi responsabil al Guvernului rus pentru problemele Transnistriei. Or, Camera de Comerţ a folosit întotdeauna drept acoperire pentru numeroşi agenţi ai spionajului rus (SVR). Altfel, un al doilea plan al Moscovei prevede dislocarea a 30 de baze militare în străinătate pe întreg teritoriul CSI, fie că sunt construite unele noi, fie că sunt consolidate cele existente. Pentru o bază permanentă în Moldova, ar fi nevoie de un acord similar cu cel semnat în anul 1997 cu Ucraina pe 20 de ani, pentru flota militară rusă de la Marea Neagră. Mai mult, prezenţa în Moldova este văzută drept vitală de către Kremlin, odată ce România vecină se pregăteşte intens de aderarea la NATO în anul 2004 (până la editarea cărţii de faţă, acest lucru s-a petrecut – n.a.). Altfel, ultimul proiect al Moscovei privind viitorul Moldovei a fost adus la Chişinău de către Dmitri Kozak, primul adjunct al şefului Administraţiei de la Kremlin. Conţinutul acestuia i-a şocat pe alţi participanţi la procesul de pace din Transnistria: UE, OSCE, SUA şi chiar Ucraina. Toate ar fi fost eliminate din joc dacă planul Kozak ar fi fost aprobat, iar Moldova ar fi ajuns în sfera de influenţă exclusivă a Rusiei. Planul Kozak ar fi redus practic puterea guvernului central de la Chişinău în favoarea Tiraspolului! Aranjamentul se aseamănă, oarecum, cu cel din provincia georgiană Adjaria sau din regiunea ucraineană Doneţk, unde doar liderii locali controlează situaţia şi se prefac că respectă suveranitatea Georgiei, respectiv a Ucrainei. Concomitent, documentul Kozak ar fi acordat puteri sporite liderilor din Transnistria şi Găgăuz Eri, care ar fi avut drept de veto în mai multe domenii, inclusiv în planul politicii externe. Aceasta ar fi însemnat că Moscova, prin enclavele separatiste, ar fi fost capabilă să împiedice ţări din CSI – ca Moldova, Georgia şi Azerbaidjan – să se integreze în UE sau să adere la NATO, or să facă parte din organizaţii regionale antiruseşti şi proamericane. De asemenea, cum bine au remarcat şi ziariştii de la cotidianul „Ziua”, acest plan ar fi oferit posibilităţi pentru consolidarea influenţei Rusiei în Moldova, unul din obiectivele-cheie ale Moscovei fiind obţinerea pentru limba rusă a statutului de limbă oficială; ea deja are acest statut în Belarus, Kazahstan, Kirghizstan şi Tadjikistan. Totuşi, planul Moscovei, al lui Vladimir Putin în speţă, s-a ciocnit de o puternică opoziţie în Moldova, inspirată şi de aşa-numita „Revoluţie de catifea” din noiembrie 2003, din Georgia. O „coincidenţă” nefastă pentru Moscova, dar bine gândită de serviciile secrete de la Washington, a făcut ca ambele evenimente să se producă în aceeaşi săptămână. Pe fundalul evoluţiilor din Georgia, Vladimir Putin se pregătea să zboare la Chişinău, pentru a semna Planul Kozak, iar opoziţia moldoveana anticomunistă începuse demonstraţii de masă. Căderea preşedintelui georgian, Eduard Sevardnadze, a indus panica în rândurile Partidului Comuniştilor din Moldova. Dacă liderii comunişti ar fi ignorat protestele şi ar fi acceptat Planul Kozak, ar fi provocat cu siguranţă tulburări şi o contralovitură aplicată autorităţilor comuniste de către naţionalişti. Rămâne de văzut doar cum va manevra Moscova această criză pe care a provocat-o în fine, cum şi în Georgia lucrurile sunt deja limpezi, noul preşedinte Mihail Sakasvili fiind un adept al relaţiilor strategice cu SUA, e posibil ca şi zilele comuniştilor de la Chişinău să fie numărate. Prin urmare, atenţia comunităţii internaţionale va fi concentrată de acum înainte mult mai serios pe situaţia gravă de la graniţa de Est a României, noua graniţă de Est a NATO. În altă ordine de idei, să nu uităm, ruşii au recrutat masiv agentură din ţările ocupate în perioada comunistă. După ce s-au retras complet din România, în 1968, de exemplu, s-a constatat că „Ursul” de la Kremlin lăsase mai mulţi agenţi decât avea întreaga Securitate Română, fapt care explică şi dezastrul structurilor informative comuniste în 1989. Mai mult, americanii şi ruşii îşi cunosc reciproc informatorii şi agenţii de influenţă din România. Aceştia se urmăresc şi se lovesc reciproc din când în când, dar nu mortal! Fac front comun doar atunci când şefii lor îi asmut împotriva serviciilor secrete româneşti, cu predilecţie asupra specialiştilor formaţi în şcoala românească de spionaj şi contraspionaj de dinainte de ‘89, recunoscuţi şi temuţi la vremea respectivă de către majoritatea agenturilor din lume. Este şi motivul pentru care, în ciuda aparenţelor, SRI, noua structură informativă a României post revoluţionare, n-a putut renunţa în totalitate la ei, aceştia fiind specialişti în formarea cărora statul nostru a investit enorm. În plus, americanii şi ruşii urmăresc cu interes poziţia strategică şi bogăţiile României, în special zăcămintele de aur şi argint de la Roşia Montană (cele mai mari din Europa), respectiv uriaşul zăcământ de petrol şi gaz natural din subsolul platoului continental din zona Insulei Şerpilor (aici lucrurile fiind, oarecum, complicate de uşurinţa cu care diplomaţia din România a binevoit să semneze ruşinosul Tratat cu Ucraina, prin care România a renunţat la majoritatea pretenţiilor legitime ale ţării noastre în favoarea statului vecin – n.a.), motiv pentru care se crede că Moscova a avut un rol decisiv în a fi susţinut Kievul în această dispută, pentru transformarea acelei părţi a Mării Negre, bogată în resurse de petrol şi gaze, într-o zonă de influenţă şi control a Rusiei. Sintetizând, putem spune că minorităţile, în special cea secuiască maghiarizată, sunt veritabile „piese grele” în mâinile puterilor străine ce fac Jocuri” în ţara noastră. Însă, trebuie să luăm în calcul şi faptul că Uniunea Europeană nu s-a implicat prea mult în acest delicat joc politic, cum este cel al minorităţilor etnice, decât (poate) pentru a se erija într-un „factor de stabilitate”, în fapt pentru a-şi atinge doar propriile interese economice. În ce priveşte vecinii, România este înconjurată de state dacă nu ostile, cel puţin neprietenoase: Ucraina (la nord şi est) – ţară care nu acceptă compromisuri în a ne retroceda Bucovina de Nord, Ţinutul Herta şi Insula Şerpilor; Ungaria (la vest) – ce continuă să ridice, fie şi voalat, pretenţii asupra Transilvaniei; fosta Iugoslavie (sud-vest) – care nu poate uita eroarea politică şi strategică a acelei perioade de guvernare a României care a fost complice la agresiunea ce a condus la moartea a numeroşi civili; Bulgaria (sud) – stat extrem de imprevizibil şi Republica Moldova (est) – ţară în care regimul fidel Moscovei continuă rusificarea forţată a tuturor celor care încă se consideră urmaşi demni ai Marelui Ştefan cel Sfânt. Dar, nu doar vecinii ne vizează ori sunt cu „ochii” pe noi. În septembrie 2000, de exemplu, în Oakland (California), s-a înfiinţat „SAFEWEB”, prima societate tehnologică specializată în ştergerea „urmelor” digitale de pe Internet (pe care le lasă un vizitator al unui site web). Stephen Hsu, cofondator şi director general al companiei, a fost susţinut financiar de către CIA pentru a pune la punct tehnica de calcul menită a bruia datele disponibile în momentul consultării web-ului. Din informaţiile pe care le deţinem, „SAFEWEB” acţionează din primăvara lui 2000 şi pe „teritoriul” virtual al României, toate informaţiile existente în reţeaua românească a Internetului fiind „consultate” de către specialiştii acestei companii. Adică de către CIA! Iar la acest capitol mai putem adăuga şi suma alocată pentru ţara noastră, respectiv 300.000 USD, necesari plăţii personalului care supraveghează permanent spaţiul virtual românesc (site-uri ale preşedinţiei, guvernului, ministerelor etc.), precum şi a susţinerii costurilor de „producţie” De ce o asemenea carte? Pentru a mai ridica puţin din vălul care acoperă misterioasa lume a informaţiilor secrete, chiar dacă nu se pot da publicităţii decât anumite date, puţine din păcate şi pentru că tot românul trebuie să înţeleagă că politica înseamnă în primul rând economic, iar economicul înseamnă interese. Or, unde există interese, acolo se află şi frontul confruntărilor informative sau locul unde se duce RĂZBOIUL SPIONILOR! IL „Războiul spionilor44 în contextul actual. Pentru neavizaţi, serviciile secrete continuă să rămână, în condiţiile regimurilor democratice, un subiect controversat. Posibilitatea instrumentalizării lor – chiar în condiţiile statului de drept – de către puterea politică generează suspiciuni, mai ales în ce priveşte sinceritatea declaraţiilor repetate ale responsabililor acestor servicii despre echidistanţa lor faţă de forţele eşichierului politic. De aici şi controversa ridicată de întrebarea: pot fi sau nu serviciile secrete asimilate cu „poliţia politică” a unui stat? Subliniem aici că deja înrădăcinata „poliţie politică” se înscrie în erorile limbajului „de cauciuc” uzitat de noua clasă politică ajunsă la vârf după 1989. Practic, nu există „poliţie politică”, ca semn distinctiv al aparatului de represiune, or asta pentru simplul motiv că toate serviciile secrete din lume sunt fidele guvernelor care le patronează, fiind plătite de la bugetul de stat. Prin urmare şi CIA şi SVR-ul rusesc şi DGSE-ul francez şi Mossad-ul israelian, ca să exemplificăm cu unii din „greii” spionajului mondial, fac şi ele „poliţie politică” pentru guvernele pe care le deservesc prin lege. În al doilea rând, capacitatea „comunităţii informative” de a se sustrage, parţial sau total, controlului instanţelor statului de drept, precum şi tendinţa ei de a se autonomiza în cadrul structurilor acestui stat nasc bănuieli în privinţa caracterului legal al diverselor activităţi desfăşurate de serviciile secrete. Iată de ce, de curând, un analist francez observa că serviciile secrete din ţara sa „se ascund, nu dau seama despre activităţile lor, iar cei care, în cadrul guvernului, sunt însărcinaţi să le controleze, le acordă o încredere minimă”. Ca urmare, o privire de ansamblu asupra principalelor servicii de informaţii în noile condiţii create de încheierea „Războiului Rece” este utilă, cu atât mai mult cu cât sfârşitul confruntării Est-Vest nu a însemnat încheierea războiului secret, ci numai deplasarea accentelor în direcţiile de investigaţie, unele din acestea regăsindu-se în bătălia informativ-economică româno-ungară din Transilvania. Vom începe cu Hexagonul, stat în care serviciile secrete au scris şi continuă să scrie adevărata istorie a „cocoşului galic”. A. „Inflaţia” franceză în Franţa, „comunitatea informativă” este structurată pe cinci direcţii, cea mai importantă rămânând Direcţia Generală a Securităţii Exterioare (DGSE). Aşa cum arată şi denumirea, aria ei de activitate se plasează în afara teritoriului francez, deci vorbim despre spionajul din Hexagon. DGSE beneficiază de un buget parţial secret, primul ministru fiind, practic, cel care decide utilizarea fondurilor. După cum se ştie, în urma afacerii Ben Barka (fostul preşedinte al parlamentului marocan, care, beneficiind de azil politic în Franţa, a fost răpit şi a dispărut fără urmă în 1965), DGSE (denumită atunci Serviciul de Documentare Exterioară şi de Contraspionaj – SDECE) a fost trecut din subordinea primului ministru în aceea a ministrului Apărării. Din 1995, şeful de atunci al DGSE, Jacques Dewatre a ştiut, încă de când a preluat acest post, să „navigheze” între cele trei autorităţi de la care putea primi instrucţiuni: preşedintele republicii, şeful guvernului, respectiv ministrul Apărării. Potrivit legislaţiei franceze, el nu avea a da seama niciodată în faţa Parlamentului, ceea ce îi asigura, evident, o mare libertate de mişcare. Aceeaşi legislaţie acorda dreptul membrilor DGSE de a folosi în interes de serviciu false identităţi. Tot în subordinea ministrului Apărării se află şi Direcţia de Protecţie şi de Securitate a Apărării (DPSD), structură fixată de revista „Le Point” ca anacronică, având misiunea de a supraveghea din interior forţele militare. Acum cinci ani a fost creată şi Direcţia Informaţiilor Militare (DRM), a cărei activitate se axează pe obţinerea de informaţii secrete despre armatele străine. Cum era de aşteptat, nici Ministerul de Interne nu s-a lăsat mai prejos, dispunând de două servicii de informaţii: Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST), practic, serviciul naţional de contraspionaj şi Serviciul Informaţiilor Generale (RG), a cărui funcţie este de a supraveghea şi informa guvernul asupra situaţiei interne din ţară, în această misiune RG primind un sprijin substanţial din partea jandarmeriei naţionale, subordonată, totuşi, ministerului Apărării. Totuşi, graţie reţelei de posturi în teritoriu şi a mijloacelor tehnice puse la dispoziţie, jandarmeria apare ca însăşi ca un semiserviciu de informaţii. Aşa cum remarca spiritual Jean Guisnel, „nebuloasa” serviciilor de informaţii franceze „detesta şi o face în continuare, mai presus de orice, două lucruri: ca guvernul să o supravegheze îndeaproape şi ca presa să se intereseze de ea”. B. Colosul informativ american. De partea cealaltă, Statele Unite continuă să aloce serviciilor de informaţii sume uriaşe, care se plasează între 27-30 de miliarde de dolari anual, adică întreg bugetul armatei franceze. Cel mai cunoscut dintre aceste servicii este, desigur, CIA. Condusă de George Tenet, Agenţia Centrală de Investigaţii dispunea, înainte de atentatele din septembrie 2001, de 16.000 de angajaţi. Eşecurile suferite anterior tragediei de la World Trade Center şi Pentagon („cârtiţa” Aldrich Ames, este, desigur, exemplul cel mai concludent) au umbrit, cum era şi firesc, renumele Agenţiei. De parcă nu era suficient, criticii CIA pretindeau că bombardamentul de represalii – în urma atentatelor teroriste din Kenya şi Tanzania – s-a datorat unei informaţii greşite furnizate de CIA, întrucât întreprinderea farmaceutică de la Kahrtoum (Sudan) nu producea nici un fel de arme chimice. Dar, a urmat 11 septembrie 2001 Astfel, în raport cu noile sfidări, CIA şi-a diversificat direcţiile de investigaţie: lupta împotriva terorismului şi a traficului de droguri, spionajul economic, supravegherea proliferării armelor chimice. În schimb, mai puţin cunoscută, dar poate mai eficace, este Agenţia Naţională de Securitate (NSA). Situată la Fort Meade, lângă Washington, ca are ca obiectiv principal interceptarea comunicaţiilor radio-clectronice şi dispune de 20.000 de angajaţi, înzestrată cu o tehnică sofisticată – mai ales în domeniul computerelor – ea foloseşte specialişti de înaltă calificare, care desfăşoară cercetări la capătul cărora sunt realizate tehnologii, uncie destinate comerţului. În plus, încă de acum câţiva ani, NSA desfăşoară o adevărată ofensivă pentru controlul reţelei Internet, recrutând în acest scop informaticieni piraţi (hackeri). Şi dacă NSA reprezintă „urechile*’ SUA, Oficiul Naţional de Recunoaştere (NRO) constituie „ochii” superputerii globale. Graţie sateliţilor şi instalaţiilor radar, NRO poate obţine imagini de cea mai mare însemnătate strategică, prin sateliţi KH-l2, imagini care nu sunt prezentate decât preşedintelui SUA şi Consiliului Securităţii Naţionale. Fluxul de imagini este atât de amplu încât NRO se află în dificultate de a-l interpreta. Aşa se explică incapacitatea de a detecta pregătirile Indiei pentru detonarea celor şase bombe nucleare, precum şi bombardarea, din greşeală, a ambasadei chineze de la Belgrad. În fine, să nu se uite că, în strânsă relaţie cu activitatea „comunităţii informative” americane, în primul rând a NRO, se dezvoltă, în prezent, o direcţie nouă de investigaţie: cea ecologică! În acest sens, Agenţia Naţională de Imagini şi Cartografiere (NIMA) foloseşte sateliţi de supraveghere pentru a cerceta mediul până în cele mai mici detalii ale terenului. Autorităţile americane sunt dispuse chiar să acorde dreptul de comercializare a imaginilor obţinute prin satelit, având utilităţi ecologice. C. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA. Totuşi, cu toată forţa financiară şi umană de care dispune, comunitatea de informaţii a Statelor Unite se confruntă cu mari probleme, oficiali din cadrul sistemului serviciilor secrete americane făcând publice recent, în faţa comisiei parlamentare de specialitate, datele privind nivelul spionajului de natură militară pe teritoriul SUA. Cu alte cuvinte, Defense Security Service, (DSS), o agenţie a Pentagonului însărcinată, printre altele, cu încheierea de contracte cu parteneri industriali, a lăsat să se înţeleagă că ar fi vorba inclusiv de Israel, Franţa, Rusia şi China. Astfel, surse din cadrul serviciilor secrete americane au declarat presei, sub protecţia anonimatului, că perioada de după declanşarea războiului împotriva terorismului a însemnat practic escaladarea tară precedent a furtului de tehnologie, peste 40 de state trimiţând spionii să culeagă date din domeniul apărării şi al tehnologiei producerii armamentului modern. Mai mult decât atât, unele ţări fac parte din programe comune, sponsorizate chiar de SUA, programe de cercetare în domeniul militar. În alte cazuri, este vorba chiar de state care concurează pe piaţa internaţională de armament cu SUA. Dintre ţintele urmărite de spioni s-au evidenţiat sistemele aeronautice, senzori, laseri, sisteme electronice de apărare. O parte dintre aceste informaţii provenite din aria contraspionajului au „răsuflat” de la DSS. Secretarul comisiei de spionaj a Congresului Statelor Unite a declarat că furtul de tehnologie este în creştere. „Suntemprobabil cea mai mare ţintă din lume în ce priveşte spionajul în tehnologia militară”, a declarat congresmanul, care a mai adăugat: „noi (americanii -n. A.) avem bunurile, iar celelalte popoare le doresc”. Responsabilii DSS au refuzat însă să identifice ţările vinovate de spionaj în dauna SUA. În cifre exacte, în raportul DSS se precizează că este vorba despre cel puţin 260 de activităţi cu grad ridicat de probabilitate ca fiind de spionaj, înregistrate în ultimul an. Toate aceste activităţi au fost luate în evidenţă de FBI sau alte servicii de investigaţii. Ca număr de ţări, nu mai puţin de 47 de state au desfăşurat activităţi în domeniul culegerii de informaţii privind tehnologia militară a SUA. Nu toate acestea, spun sursele amintite, pot fi acuzate că au făcut spionaj în defavoarea SUA. Există multe cazuri de colaborări cu bune intenţii, cazuri verificate în timp de contraspionajul american şi prezentate în actele oficiale. Or, în fiecare an DSS realizează, în acest sens, un raport privind starea spionajului străin pe teritoriul SUA, raport ce se înaintează Congresului. Pentru 2003, însă, s-a descoperit amplificarea metodei amintite, prin care se începe o relaţie legală cu SUA, după care se trece la culegerea de informaţii secrete. D. FSB – KGB? Şi în Rusia lucrurile au evoluat imprevizibil. Implicat în încercarea de lovitură de stat din august 1991, KGB a trebuit să tragă consecinţele şi a fost oficial dezmembrat. Cel puţin aşa au crezut politicienii moscoviţi Cum era de aşteptat, au apărut şi alte direcţii, dar oamenii, chiar dacă nu numeric, au rămas aceiaşi. Prin urmare, procesul de reorganizare a adus mai multe structuri, între care: FSK, în ale cărui atribuţii a intrat contraspionajul; SVR – spionajul extern; Serviciul de Protecţie a înalţilor demnitari; FAPSI – supravegherea comunicaţiilor, trupele de grăniceri. Numărul angajaţilor a fost drastic redus de la 500.000 la 80.000, misiunea lor fiind să lupte în principal împotriva reţelelor mafiote, traficului de droguri şi a corupţiei. Tot în context, războiul din Cecenia a determinat o nouă reorganizare a comunităţii informative ruseşti, FSK devenind Serviciul Federal de Securitate (FSB), principala instituţie de contraspionaj. Aşa cum remarca un analist din aria informaţiilor, „noul KGB este după chipul şi asemănarea unei Rusii slabe, sărace şi corupte”. Eşecurile înregistrate de FSB sunt numeroase, începând cu eşuarea acţiunii forţelor de elită ale FSB de a elibera ostatecii luaţi de un comando cecen la Pervomaiskoe, în Daghestan şi până la incapacitatea de a soluţiona numeroasele cazuri de asasinat din ultimii ani. Ca să nu mai vorbim de lupta împotriva mafiei, care a rămas doar la nivelul declaraţiilor e. Spioni ruşi, politicieni celebri în context, un fost ofiţer KGB, Konstantin Preobrajenski, declara că „nu trebuie confundat KGB (de fapt FSB, n.n.) cu FBV, întrucât, susţinea el, FSB nu a acţionat niciodată în chip real împotriva mafiei. În plus, criticile sale la adresa FSB erau şi ele foarte severe; el califica acest serviciu drept o „forţăpolitică ce exprimă stările de spirit antioccidentale, comuniste şi naţional-patriotice” ale membrilor săi. Există chiar temeri ca noul departament, creat în 1998 pentru a apăra „ordinea constituţională” împotriva curentelor extremiste, să nu devină din nou o poliţie politică. Dincolo de aceste aspecte, Boris Elţân este cel care l-a numit în fruntea FSB pe Vladimir Putin, omul care, după ce timp de 15 ani a condus reprezentanţa KGB de la Dresda, s-a convertit la liberalism şi a asigurat neutralitatea KGB-ului de la Petersburg (fostul Leningrad – n.a.) în timpul încercării de puci din vara anului 1991. În prezent, structurile FSB adăpostesc două tipuri de agenţi: cei vechi, impregnaţi şi acum de spiritul comunist şi antioccidental al Uniunii Sovietice şi cei noi, cu vederi liberale, sau pur şi simplu dezorientaţi în plan politic şi cu o formaţie precară. Este şi cazul SVR (Serviciul de Informaţii Externe), care a cunoscut o perioadă sufocantă de reorganizare în anii 1991 -l996, sub conducerea lui Evgheni Primakov. Reamintim, noul serviciu şi-a anunţat încă de la început intenţia de a lupta împotriva terorismului internaţional, traficului de droguri şi de arme de distrugere în masă, dar în afară de aceste obiective enunţate politic SVR se ocupă de spionajul industrial, în încercarea de a obţine tehnologie secretă, imposibil de realizat prin „mijloace” cinstite într-o Rusie prăbuşită economic. Oricum, activitatea serviciilor ruseşti de informaţii suferă de o hemoragie a personalului de înaltă calificare, atras, tot mai mult, de avantajele economiei de piaţă. Societăţile de pază şi protecţie şi de „informare” economică şi-au sporit numărul, având în fruntea lor foşti agenţi KGB. De exemplu, Valeri Veliciko, care, până în 1991 se ocupase cu depistarea şi interogarea transfugilor sovietici, fiind apoi promovat în cadrul serviciului de protecţie a înalţilor demnitari, conduce astăzi un birou de protecţie a structurilor comerciale cu 1500 de salariaţi şi o cifră de afaceri de 3 milioane de dolari fiind, aşa cum îl caracterizează revista „Le Point”, reprezentativ pentru cekiştii capitalişti. Or, dacă Felix Dzerjinski le cerea agenţilor din CEKA să aibă „capul rece, inima caldă şi mâinile curate”, astăzi, cel puţin în ce priveşte mâinile, această exigenţă şi-a pierdut valabilitatea. F. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici. De partea cealaltă a continentului european, Marea Britanie continuă să dispună de serviciile MI-5 (contraspionaj) şi MI-6 (spionaj). Interesant, în cadrul acestuia din urmă există o structură destinată „operaţiilor negre”, care cuprinde şi faimosul SAS (Special Air Service). Creat pentru a lupta împotriva IRA (celebra structură paramilitară autointitulată „Armata Republicana Irlandeză – n.a.), acest serviciu s-a dotat cu o unitate de spionaj militar (SMIU – Special Military Intelligence Unit), care foloseşte ca mijloace de luptă atentatele şi asasinatele (Atenţie! — SMIU este singura unitate bănuită făţiş de către majoritatea serviciilor de spionaj din lume de implicare în asasinarea, la Paris, a Prinţesei Diana). În ce priveşte pregătirea ofiţerilor şi subofiţerilor, acest lucru se face la un centru situat la Fort Monkton, în apropiere de Porstmouth, devenit celebru prin romanele poliţiste ale lui John Le Carre. În fine, trebuie remarcat că Sir Richard Dearlove a preluat conducerea lui MI-6 într-un moment când serviciul traversa o perioadă grea, mai ales ca urmare a defectărilor lui Richard Tomslinson (MI-6), refugiat în Elveţia şi a lui David Shayler (MI-5) a cărui extrădare este cerută insistent Franţei. Aici, scurgerile determinate de aceste defectări au dat la iveală intenţia de a-l asasina pe ex-preşedintele iugoslav Slobodan Milosevic, în temeiul unui plan pregătit de MI-6, printr-un comando al SAS ce lucra sub acoperire la Ambasada britanică din Belgrad sau prin înscenarea unui accident de circulaţie la Geneva! După cum se ştie, n-a mai fost cazul. Revenind, noul director al MI-6 s-a străduit să risipească impresia că serviciul său este proamerican, în timp ce MI-5 este proeuropean. Legăturile cu serviciile de informaţii francez şi german s-au intensificat, Marea Britanie angajându-se în lupta împotriva islamiştilor algerieni şi egipteni, precum şi a lui Osama ben Laden. G. Mossad şi seria eşecurilor. Cine n-a auzit de Mossad, faimosul serviciu de informaţii israelian? Ei bine şi acesta trece prin momente grele, chiar dacă „firma” realizărilor sale hrăneşte încă tot felul de legende. Astfel, lucrarea englezului Gordon Thomas susţine că la originea scandalului Lewinsky s-au aflat înregistrările convorbirilor telefonice dintre preşedintele Clinton şi stagiara de la Casa Albă. În realitate, un agent al Mossad, cu nume de cod „Meja”, ar fi fost plasat la Casa Albă în chiar anturajul imediat al preşedintelui Clinton. Acesta a avut grijă ca „zglobia” Monica să ajungă, sub „privirea” atentă a camerelor de luat vederi ascunse, la intimităţi cu celebrul preşedinte saxofonist al Americii. A fost un succes pentru spionajul evreu, mai ales că Monica avea la acea oră, în ciuda vârstei, grad de maior în Mossad! Şi, totuşi, de mai bine de 20 de ani, Mossad-ul a înregistrat un şir de eşecuri care i-au umbrit reputaţia. Primul dintre ele a avut loc în oraşul norvegian Lillehamer, unde, în l ()73, un chelner marocan a fost asasinat din eroare de către agenţii secreţi israelieni care îl confundaseră cu unul din organizatorii atentatului împotriva atleţilor israelieni, executat cu un an înainte la Jocurile Olimpice de la München. Cu toate acestea, unul dintre anii cei mai negri pentru Mossad a fost 1998. Mai întâi, cazul Yehuda-Gil (un vechi agent care întocmea rapoarte false, alarmiste, pe baza unei surse inexistente aflate în sfera puterii de la Damasc), afacere soldată cu condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Yehuda Gil. A urmat capturarea de către poliţia elveţiană a unei echipe de cinci agenţi israelieni care voiau să instaleze un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor telefonice ale unui şef a organizaţiei HAMAS, respectiv eşecul atentatului organizat la Amman, împotriva unui alt lider al acestei organizaţii, Khaled Mechaal, care a pus Mossad-ul într-o lumină defavorabilă şi a creat tensiuni în raporturile Israelului cu Iordania. La sfârşitul aceluiaşi an nefast, 1998, doi agenţi israelieni au fost arestaţi pe când filmau o bază militară din Cipru. Consecinţă firească a tuturor acestor eşecuri, şeful de atunci al Mossad, Dany Yatom, a fost înlocuit cu Ephraym Halevy, chemat să dea serviciului strălucirea sa de altădată. Practic, se poate vorbi în aceste cazuri de o „metodă de pe urmă a succesului” sau de manifestarea acelor „rele structurale” denunţate de defectorul Victor Ostravsky într-o carte devenită celebră. Chiar dacă n-a fost „Leul din Iudeea”, Ephraym Halevy a dat răspunsul ulterior. H. „GUOANBU” – spionajul chinez. Trebuie recunoscut că, până mai ieri, China nu crea mari probleme superputerilor spionajului mondial, or cel puţin aşa lăsa Beijingul să se înţeleagă. Astăzi, indiscutabil, China şi-a făcut intrarea pe arena războiului secret. Ca în atâtea alte domenii, unde modernizarea a progresat graţie impulsurilor date de Deng Xiaoping şi aici liderul chinez a îndeplinit funcţia de ctitor, fiind omul care a semnat actul de naştere al Ministerului Securităţii Statului (Guoanbu), care îşi extinde şi astăzi progresiv activitatea. În 1998, în fruntea serviciului de informaţii chinez a fost numit fostul şef al secţiei de propagandă a Partidului Comunist Chinez, Xu Yongyue, omul care a dat un impuls fantastic spionajului chinez. Dezvăluiri recente au arătat că, în „epoca” Yongyue, agenţii secreţi chinezi au penetrat masiv şi profund cercetările nucleare americane. Există chiar indicii serioase că „Guoanbu” a finanţat Comitetul de realegere a preşedintelui Clinton şi a plasat o agentă a sa ca amantă a fostului prim-ministru al Japoniei, Ryutaro Hashimoto. Potrivit unor date secrete, serviciul chinez dispune la această dată de aproximativ 7000 de agenţi, care lucrează sub acoperire diplomatică şi de alţi 50.000 de agenţi aflaţi pe toate meridianele sub identităţi false (ei sunt numiţi „chen diyu” – peşti de apă adâncă, un număr deloc de neglijat fiind înregistrat şi în „apele” din ţara noastră – n.a.). Începând cu anul 2000, „Guoanbu” a iniţiat o adevărată campanie de relaţii cu serviciile secrete din Rusia, Iran, Pakistan, Afghanistan, Siria, Arabia Saudită, Coreea de Nord şi Serbia. În context, o activitate intensă desfăşoară „Secţiunea 17”, consacrată spionajului economic şi financiaro-bancar, care a cunoscut succese remarcabile sub conducerea lui Tian Genren. De reţinut, agenţii acestei secţii sunt cunoscuţi ca deosebit de activi în Europa Occidentală şi Statele Unite şi depun un efort considerabil de a asigura Chinei o poziţie avantajoasă pe piaţa mondială. În concluzie, încheierea Războiului Rece a pus serviciile secrete ale marilor puteri într-un nou context politic, obligându-le astfel la o reevaluare şi redirecţionare a activităţii lor. Comunităţile informative au intrat şi ele – s-ar putea spune – într-o fază „de tranziţie”, cu rezultate încă incerte. Ceea ce se poate afirma cu certitudine, deocamdată, este că, în timp ce marile vedete – KGB, CIA, Mossad – suferă de pe urma „îmbătrânirii”, Guoanbu ţâşneşte cu impetuozitatea vârstei sale tinere. Dar ce s-a petrecut în România? III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după 1989 în ţara noastră, sfârşitul Războiului Rece a însemnat şi îngroparea unui mit: intangibilul Departament al Securităţii Statului, temuta Securitate comunistă. Astfel, la 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate. La 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. La 29 iulie 1991, a fost emisă Legea privind siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. De partea cealaltă, prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992) au fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale instituţiei, pentru ca, în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării să aprobe un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, adaptat noii etape prin care trece statul român. În paralel, în timp ce România se pregătea pentru Summitul de la Praga din 2002, pe a cărui agendă s-a aflat extinderea NATO, Bucureştii cooperau activ în lupta împotriva terorismului, chiar şi cu riscul neglijării, fie şi accidentale, a ameninţărilor separatiste ale unor organizaţii ce activează pe teritoriul naţional. A. „Jocul” PSD cu terorismul în plan politic, poziţia pro occidentală şi pro reformă de la început a guvernului minoritar de centru stânga al României i-a surprins pe mulţi dintre cei care îşi amintesc de performanţele deloc spectaculoase ale precedentei sale guvernări, între 1990 şi 1996. În acea perioadă, în loc să promoveze reforma, România a adoptat o atitudine ambivalenţă faţă de procesul de tranziţie. Şi este deja o certitudine că multă lume a acuzat Partidul Social Democrat (PSD), fost PDSR, pentru faptul că România se situa, conform indicatorilor de performanţă, în urma multora din ţările Europei de Est în loc să critice coaliţia de dreapta care şi-a irosit mandatul dobândit în urma alegerilor din 1996 în nesfârşite certuri şi lupte intestine. Însă, de data aceasta, după 2000, sub conducerea preşedintelui partidului şi primului-ministru Adrian Năstase, PSD s-a hotărât să se adopte o altă atitudine. Ca urmare, Adrian Năstase şi preşedintele Ion Iliescu s-au aflat în fruntea unei delegaţii române la nivel înalt care s-a deplasat la Washington. Ambii oameni politici au subliniat că sunt de partea preşedintelui George W. Bush în „războiul împotriva terorismului”. Totuşi, Adrian Năstase şi Ion Iliescu nu i-au impresionat pe oficialii americani prin opiniile lor pro occidentale şi prin hotărârea de a integra România în structurile de securitate ale Occidentului. „Se pare că au înţeles faptul că singura alternativă a României este integrarea în NATO şi în UE şi că, pentru a realiza acest deziderat, trebuie să abordeze reforma cu seriozitate şi să prezinte o imagine care să-l convingă pe liderii occidentali,” comenta plastic Charles Robertson, analist pe probleme est-curopene la ING Barings din Londra. Totodată, trebuie reţinut că politicianul român din linia întâi a acestor eforturi a fost Mircea (icoană, fost ambasador la Washington, ulterior ministrul de externe al ţării. În calitatea sa de preşedinte al OSCE în 2001, Mircea Geoană a fost o prezenţă care a conferit siguranţă, mai ales în rezolvarea disputelor de frontieră din sudul Serbiei şi a situaţiei din Republica Macedonia. De reţinut, între timp, că radicalii maghiari puneau bazele înfiinţării unui „ţinut al secuilor”, practic o zonă autonomă independentă situată chiar în inima României. Revenind, în ultimul său discurs ca preşedinte OSCE, Mircea Geoană a subliniat necesitatea ca statele membre să acorde o atenţie sporită conexiunilor dintre crima organizată şi terorism. Aceasta a reflectat măsurile pe care Mircea Geoană şi alţi miniştri români le-au luat în propria lor ţară, prin îngheţarea conturilor bancare suspecte şi intensificarea supravegherii unor firme despre care se crede că ar fi folosite drept acoperire pentru unele grupări teroriste din Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, în timp ce Bucureştii se pregăteau pentru Summitul de la Praga din 2002 – pe a cărui agendă de lucru s-a aflat problema extinderii NATO – Mircea Geoană credea cu convingere că merită orice efort, spunând chiar că simte cum „candidatura României este mai credibilă decât oricând. Dacă Dumnezeu ne ajută şi lucrurile continuă să rămână ca acum, vom reuşi să fim acceptaţi. „b. Şi „compromisul” UDMR. Având grijă să nu afecteze credibilitatea sa de candidat la integrarea în NATO, România a căutat, în acelaşi timp, să-şi exprime disponibilitatea de a juca un rol serios în preconizata Forţă Europeană de Reacţie Rapidă. Ulterior, ministrul apărării Ioan Mircea Paşcu a oferit cinci batalioane româneşti, precum şi forţe navale şi o structură a forţelor aeriene, deşi nu a precizat la ce efective (militari, nave, avioane) se va ridica această forţă. Potrivit lui Mircea Geoană, după evenimentele din 11 septembrie, şansele ţării noastre de a fi primită în NATO au fost mai mari ca oricând. „Avem de partea noastră puternica dorinţă internaţională de a crea stabilitate în această regiune. Primirea noastră în Alianţă va avea o mare importanţă, consolidând regiunea de sud-est a Europei.” Totuşi, Mircea Geoană era îngrijorat de faptul că eforturile Rusiei de a împiedica naţiunile baltice să intre în Alianţă, or revenirea la putere a primului-ministru antireformist Vladimir Meciar în Slovacia (ţară care, de asemenea, a făcut presiuni în vederea integrării), după alegerile din 2002, vor constitui în timp „veşti proaste pentru noi toţi.” O altă problemă este cea a relaţiilor neclare ale României cu două dintre vecinele sale: Republica Moldova, regiunea istorică românească numită Basarabia până în 1940, când Stalin a anexat-o la URSS şi Ungaria. În pofida contactelor bune la nivel înalt dintre Budapesta şi Bucureşti, diferendele politice rămân, în special în privinţa însemnatei minorităţi maghiare din Transilvania (oficial estimată la circa 1,6 milioane de locuitori, dar în realitate cu câteva sute de mii mai puţin). Or, aici se poate vorbi de controversata Lege privind Statutul Maghiarilor, „lege” care conferă drepturi şi privilegii speciale maghiarilor care trăiesc dincolo de graniţa naţională şi care a afectat serios relaţiile Budapestei cu toate ţările. Există minorităţi maghiare destul de importante în Slovacia şi Serbia, dar ţara noastră este în mod special ofensată de acest plan. Mai ales că, deşi expremierul Adrian Năstase a depus toate eforturile pentru a se ajunge la un compromis în privinţa aplicabilităţii acestei legi, iar exministrul Mircea Geoană a participat la mai multe întâlniri cu omologul său ungar, Janos Martonyi, nu se poate spune că problema este rezolvată. Aici se pot sublinia compromisurile făcute de partidul de guvernământ cu UDMR, în urma cărora minoritatea maghiară a căpătat nu de puţine ori drepturi mai multe chiar şi decât majoritatea românească. Şi totul, inclusiv ignorarea inacceptabilului demers al obţinerii autonomiei unui aşa-zis „Ţinut Secuiesc” (care să cuprindă judeţele Harghita, Covasna şi Mureş), pentru cele 5-6 procente oferite la alegeri de către electoratul de origine maghiară. C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” în schimb, relaţiile cu Moldova s-au dovedit şi mai dificile, mai ales după ce fostul partid comunist din această ţară a câştigat alegerile de la sfârşitul anului 2000. Din acest punct de vedere, majoritatea românilor – şi probabil că acum şi a moldovenilor -nu mai văd posibilă reintegrarea Moldovei în România, chiar dacă relaţiile dintre cele două ţări puteau fi definite încă din anii ‘90 drept „speciale”. Nu şi acum. Pe parcursul ultimilor doi ani, preşedintele Moldovei, Vladimir Voronin, a reuşit să deterioreze relaţiile cu Bucureştii şi să întărească tradiţionala suspiciune a românilor în privinţa Rusiei, potrivit căreia Moldova se află în sfera de influenţă a Moscovei. Totodată se cunoaşte şi de către opinia publică faptul că expremierul Adrian Năstase şi-a amânat o vizită la Chişinău, după ce Vladimir Voronin se pare că a sprijinit criticile Mitropolitului Basarabiei la adresa „politicii expansioniste” a Bucureştilor.

 Bibliotecara de la Auschwitz de Antonio Iturbe 1 AUSCHWITZ-BIRKENAU, IANUARIE 1944   Acei ofiţeri care se îmbracă în negru şi privesc moartea cu indiferenţa groparilor ignoră că, deasupra acestei mocirle întunecate în care se cufundă totul, Alfred Hirsch a ridicat o şcoală. Ei nu ştiu asta şi nu trebuie să o ştie. La Auschwitz, viaţa omului nu valorează nici cât negru sub unghie; are atât de puţină valoare încât nici măcar nu mai e nimeni împuşcat, pentru că un glonţ e mai valoros decât un om. Există hangare unde se foloseşte gaz Zyklon pentru că reduce costurile şi cu un singur bidon pot fi omorâte sute de persoane. Moartea a devenit o industrie rentabilă doar dacă se acţionează la scară mare. În şopronul din lemn, sălile de curs nu sunt altceva decât nişte grupuri de băncuţe înghesuite. Pereţii nu există, tablele de scris sunt invizibile, iar profesorii trasează în aer triunghiuri isoscele, accente circumflexe şi chiar şi cursul râurilor din Europa prin simpla mişcare a mâinilor. Există în jur de douăzeci de cete mici de copii, fiecare cu supraveghetorul ei, atât de aproape unele de altele încât profesorii trebuie să ţină lecţiile în şoaptă, ca povestea celor zece plăgi ale Egiptului să nu se amestece cu zumzetul tablei înmulţirii. Unii n-au crezut cu putinţă acest lucru ori şi-au închipuit că Hirsch era un nebun sau un naiv: cum să fie posibil să fie şcolarizaţi copiii într-un lagăr de exterminare în care domneşte violenţa şi unde totul este interzis? Şi el zâmbea. Hirsch zâmbea mereu enigmatic, de parcă ar fi ştiut ceva care pentru ceilalţi rămânea o taină. Nu contează câte şcoli vor închide naziştii, le răspundea. Ori de câte ori cineva se va opri într-un colţ să povestească ceva şi copiii se vor aşeza în jurul lui să asculte, acolo se va fi înfiinţat o şcoală. Uşa pavilionului se deschide brusc şi Jakopek, paznicul, aleargă spre camera şefului blocului, Hirsch. Saboţii lui stropesc duşumeaua cu pământul umed din lagăr, iar atmosfera plăcută de siguranţă din blocul 31 dispare. Din colţul său, Dita Adlerová priveşte hipnotizată micile pete de noroi: par nesemnificative, dar transmit realitate, la fel cum o singură picătură de cerneală pătează o strachină întreagă de lapte. Şase, şase, şase! Este semnalul care indică sosirea gărzilor SS în blocul 31 şi în întregul pavilion se iscă un murmur. În acea fabrică de distrugere de vieţi care este Auschwitz-Birkenau, unde cuptoarele funcţionează zi şi noapte având drept combustibil trupuri umane, blocul 31 este unul atipic, o ciudăţenie. Mai bine zis, o anomalie. O reuşită a lui Fredy Hirsch, care la început a fost un simplu antrenor sportiv pentru grupuri de tineri şi acum este un atlet care aleargă la Auschwitz într-un maraton cu obstacole împotriva celui mai mare tăvălug de vieţi din istoria umanităţii. A reuşit să convingă autorităţile germane din lager că a-i line ocupaţi pe copii într-o baracă ar înlesni munca părinţilor din acel lagăr BIIb, pe care-l numesc „lagăr familial”, căci, în celelalte, copiii sunt tot atât de rari precum păsările. La Auschwitz nu există păsări; se electrocutează în garduri. Înaltul comandant al lagărului a acceptat să se creeze un loc pentru copii, poate că aceasta a fost intenţia sa de la început, dar cu condiţia ca acesta să fie un bloc cu activităţi ludice: era total interzisă predarea oricărei materii şcolare. Hirsch îşi scoate capul pe uşa camerei sale de Blockältester din blocul 31 şi nu este nevoie să spună nimic nici asistenţei, nici profesorilor care sunt cu ochii pironiţi asupra lui. Încuviinţează dând imperceptibil din cap. Privirea lui transmite exigenţă. El face întotdeauna ce trebuie să facă şi se aşteaptă ca toată lumea să procedeze la fel. Lecţiile se opresc şi se transformă în cântecele banale în germană sau în jocuri de ghicitori pentru ca, atunci când îşi vor arăta privirea gălbejită lupii arieni, să se creadă că totul este în regulă. În general, patrula alcătuită din vreo doi soldaţi intră firesc în baracă, dar de-abia trece de uşă, stă câteva secunde observându-i pe copii, uneori chiar aplaudă un cântec sau îl mângâie pe cap pe un micuţ, şi imediat după aceea îşi continuă rondul. Dar Jakopek mai adaugă ceva la alarma convenţională: — Inspecţie! Inspecţie! Inspecţia este altceva. Trebuie să se alinieze, au loc percheziţii, uneori îi interoghează pe cei mai mici pentru a încerca să-i descoasă şi să obţină astfel informaţii, profitând de naivitatea lor. N-au obţinut niciodată nimic. Copiii cei mai mici înţeleg mai mult decât afişează feţele lor murdare de muci. Cineva şopteşte: „Preotul!…” Şi ţâşneşte un murmur de dezolare. Aşa este numit un subofiţer SS (un oberscharführer) care umblă întotdeauna cu mâinile vârâte în mânecile vestonului ca un cleric, deşi singura lui religie cunoscută este aceea a cruzimii. — Haide, haide, haide! Tu, Iuda, chiar tu, spune: „Văd, văd…”! — Şi ce văd, domnule Stein? — Orice! Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, orice! Doi profesori ridică îngrijoraţi capetele. Au în mâinile lor ceva strict interzis la Auschwitz şi pot fi condamnaţi la moarte dacă îi descoperă. Acele unelte, atât de periculoase încât deţinerea lor este motiv de pedeapsă capitală, nu sunt arme de foc, nici obiecte ascuţite, tăioase sau contondente. Acele obiecte de care se tem atât de mult gărzile implacabile ale Reichului nu sunt altceva decât cărţi: cărţi vechi, rupte, fără foi şi aproape distruse. Dar naziştii le urmăresc, le hărţuiesc şi le interzic în mod obsesiv. De-a lungul istoriei, toţi dictatorii, tiranii şi asupritorii, fie ei arieni, negri, orientali, arabi, slavi sau de orice culoare a pielii, fie că apărau revoluţia populară, privilegiile claselor dominante, porunca lui Dumnezeu sau disciplina sumară a militarilor, oricare le-ar fi fost ideologia, cu toţii au avut ceva în comun: mereu au persecutat cu înverşunare cărţile. Acestea sunt foarte periculoase, stimulează gândirea. Grupurile sunt la locul lor fredonând în aşteptarea sosirii gărzilor, dar o fată întrerupe armonia specifică unei barăci liniştite, destinată distracţiei, şi o ia la fuga, printre cercurile de scaune, provocând un întreg tărăboi. — La pământ! — Ce faci? Eşti nebună? aude strigându-i-se. Un profesor încearcă s-o tragă de braţ ca să o oprească, dar ea se fereşte şi continuă să alerge împiedicându-se, când ceea ce trebuie ei să facă este să stea liniştiţi ca să treacă neobservaţi. Se urcă pe soba orizontală de un metru înălţime, care împarte pavilionul în două jumătăţi, şi sare zgomotos în cealaltă parte. Chiar întrece măsura şi dărâmă un scaun gol, care se rostogoleşte zgomotos, lăsând să se aştearnă pentru o clipă tăcerea peste activităţile susţinute de profesori. — Afurisito! O să ne dai de gol pe toţi! ţipă doamna Křízková, roşie de mânie. Copiii, când ea nu este de faţă, îi spun „doamna Burduf”. Nu ştie că tocmai fata la care ţipă acum a fost cea care i-a inventai porecla. Aşază-te în fundul pavilionului, cu supraveghetorii, proasto! Dar fata nu se opreşte, îşi continuă cursa frenetică, fără să ia seama la toate privirile dezaprobatoare. Mulţi copii se uită la ea fascinaţi cum hoinăreşte cu picioarele slabe acoperite cu nişte şosete lungi de lână, cu dungi orizontale. Este o fată foarte slabă, dar nu bolnăvicioasă, cu nişte plete castanii care flutură dintr-o parte în alta în timp ce ea fuge într-un zigzag rapid printre grupuri. Dita Adlerová se mişcă printre sute de persoane, dar aleargă singură. Mereu alergăm singuri. Ajunge şerpuind până în centrul barăcii şi acolo îşi face loc, cu chiu, cu vai, în mijlocul unui grup. Îndepărtează cu bruscheţe un scaun şi o fetiţă cade rostogolindu-se. — Hei, cine te crezi! îi strigă de pe podea. Profesoara din Brno priveşte cu uimire cum se înfăţişează în faţa ei, gâfâind, tânăra bibliotecară. Fără să aibă timp, nici răsuflare pentru a spune ceva, Dita îi smulge cartea din mâini şi profesoara se simte brusc uşurată. Când, după o clipă, reacţionează pentru a-i mulţumi, Dita este deja la câţiva paşi mari distanţă de ea. Mai sunt doar câteva secunde până la sosirea naziştilor. Inginerul Marody, care a văzut manevra, o aşteaptă deja în afara cercului. Îi dă din zbor cartea de algebră, de parcă i-ar preda ştafeta. Dita aleargă disperată spre supraveghetori care, în fundul barăcii, se prefac că mătură pe jos. Se află încă la jumătatea drumului când observă că vocile grupurilor slăbesc pentru o clipă, se încovoaie la fel ca flacăra unei lumânări când se deschide o fereastră. Nu trebuie să se întoarcă pentru a şti că s-a deschis uşa şi că intră gărzile SS. Se lasă să cadă brusc şi aterizează într-un grup de fetiţe de unsprezece ani. Vâră cărţile sub rochie şi-şi încrucişează braţele la piept pentru a evita ca acestea să pice. Fetiţele o privesc pieziş, amuzate, în timp ce profesoara, foarte agitată, le face semn cu bărbia să fredoneze în continuare. La intrarea în baracă, gărzile SS, după ce privesc timp de câteva secunde panorama, strigă una dintre vorbele lor preferate: — Achtung! Se aşterne tăcerea. Încetează cântecelele şi jocul „Văd, văd”. Mişcarea paralizează. Şi totuşi, în mijlocul tăcerii, se aude cum cineva fluieră limpede a cincea simfonie a lui Beethoven. Preotul este un sergent de temut, dar chiar şi el pare oarecum iritat, pentru că-l însoţeşte cineva şi mai sinistru. — Doamne ajută-ne! se aude şoptind vocea profesoarei. Înainte de război, mama Ditei cânta la pian şi de aceea îl distinge perfect pe Beethoven. Îşi dă seama că a mai auzit şi înainte acest mod atât de aparte de a fluiera simfoniile cu o precizie de meloman. Asta s-a întâmplat după ce au călătorit timp de trei zile îngrămădiţi într-un vagon de mărfuri închis, fără mâncare şi fără apă, venind din ghetoul din Terezín, unde fuseseră deportaţi odată expulzaţi din Praga şi unde au trăit vreme de un an. Era noapte când au ajuns la Auschwitz-Birkenau. Îi era cu neputinţă să uite zgomotul de fier vechi al porţii mari metalice când aceasta s-a deschis. Îi era cu neputinţă să uite prima gură de aer rece, care mirosea a carne arsă. Îi era cu neputinţă să uite scânteierea luminilor intense în noapte: peronul era luminat ca o sală de operaţii. Apoi ordinele, loviturile cu patul puştii în tabla vagonului, împuşcăturile, fluierăturile, ţipetele. Şi, în mijlocul confuziei, acea simfonie de Beethoven fluierată impecabil, cu un calm absolut, de către un căpitan, un Hauptsturmführer pe care chiar şi gărzile SS îl priveau cu spaimă. În ziua aceea, ofiţerul a trecut aproape de Dita, iar ea i-a văzut uniforma impecabilă, mănuşile de un alb imaculat şi Crucea de Fier pe pieptul vestonului; o medalie care nu se câştigă decât în luptă. S-a oprit în faţa unui grup de mame şi copii şi cu mâna înmănuşată l-a bătut pe umăr prietenos pe unul dintre micuţi. Ba chiar a şi zâmbit. A arătat spre doi fraţi gemeni de paisprezece ani Zdenek şi Jirka şi un caporal s-a grăbit să-i scoată din rând. Mama s-a agăţat de poala tunicii gardianului şi a îngenuncheat implorând să nu-i ia. Căpitanul a intervenit foarte calm: — Nicăieri nu vor fi trataţi cum îi va trata unchiul Josef. Şi, într-o oarecare măsură, aşa avea să fie. Nimeni din întregul Auschwitz nu se atingea nici măcar de un fir de păr al perechilor de gemeni pe care le colecţiona, pentru experimentele sale, doctorul Josef Mengele. Nimeni nu avea să-i trateze ca el în macabrele sale experimente genetice, menite să cerceteze felul cum nemţoaicele ar putea să nască gemeni şi, astfel, să crească numărul naşterilor ariene. Fata şi-l aminteşte pe Mengele îndepărtându-se cu copiii de mână, neîncetând nicio clipă să fluiere liniştit. Aceeaşi simfonie care acum se aude în blocul 31. Mengele… Uşa camerei responsabilului acelui bloc se deschide cu un uşor scârţâit şi Blockältester Hirsch iese din cămăruţa sa, prefăcându-se plăcut surprins de vizita gărzilor SS. Loveşte sonor din călcâie pentru a-l saluta pe ofiţer; este o formulă de respect prin care-i recunoaşte rangul de militar, dar este şi un mod de a indica o atitudine marţială, nici supusă, nici înfricoşată. Mengele abia dacă îl priveşte, este absent şi continuă să fluiere cu mâinile la spate, de parcă toate astea n-ar avea nimic de-a face cu el. Sergentul Preotul, cum îi spun cu toţii scrutează încăperea cu ochii săi aproape transparenţi, fără să scoată încă mâinile din mânecile vestonului, căzute peste poală, nu foarte departe de tocul pistolului. Jakopek nu s-a înşelat. — Inspecţie, şuşoteşte Oberscharführerul. Gărzile SS care-l însoţesc îi repetă ordinul şi îl amplifică, transformându-l într-un strigăt care intră în timpanele prizonierilor. Dita, în mijlocul corului de fete, simte un fior, îşi strânge braţele pe lângă trup şi simte foşnetul cărţilor lipite de coaste. Dacă descoperă că are cărţile la ea, totul se va sfârşi. — N-ar fi drept… şopteşte. Are paisprezece ani şi toată viaţa înainte, multe de făcut. Nu a putut nici măcar începe ceva. Îi vin în minte cuvintele pe care mama ei le tot repetă de ani de zile, când fata se plânge de soarta ei: „De vină e războiul, Edita… războiul”. Era atât de mică încât aproape că nu-şi mai aminteşte cum era lumea când nu exista războiul. La fel cum ascunde cărţile sub rochie în acel loc în care i s-a luat tot ce avea, păstrează, de asemenea, în mintea ei un album de fotografii făcute ca amintiri. Închide ochii şi încearcă să rememoreze cum era lumea când nu exista teama. Se vede pe sine însăşi la vârsta de nouă ani, pironită în faţa ceasului astronomic din Piaţa Primăriei din Praga, la începutul anului 1939. Privea puţin pieziş vechiul schelet care supraveghea acoperişurile din acel oraş, cu enormele sale orbite goale, ca nişte găuri negre. La şcoală le spuseseră că marele ceas era o maşinărie mecanică inofensivă, concepută de maestrul Hanus cu mai bine de cinci secole în urmă. Dar legenda pe care o povesteau bunicile o îngrijora: regele i-a poruncit lui Hanus să construiască ceasul astronomic cu statuetele care defilau la fiecare oră fixă şi apoi le-a ordonat portăreilor săi să-i scoată ochii, ca să nu mai poată niciodată reproduce o asemenea minunăţie pentru un alt monarh. Drept răzbunare, ceasornicarul a introdus mâna înăuntrul mecanismului şi l-a paralizat. Când angrenajele i-au tăiat mâna, maşinăria s-a blocat şi nu a mai putut fi reparată timp de mulţi ani. Noaptea visa uneori acea mână amputată şerpuind în sus şi-n jos printre roţile dinţate ale maşinăriei. Scheletul a agitat un clopoţel şi a început festivalul mecanic: o defilare de păpuşi automate care se desfăşoară ca să le amintească cetăţenilor că minutele se împing nervoase unele pe altele, iar orele trec una după alta, ca acele figurine care, de câteva secole, intrau şi ieşeau grăbite din acea cutie muzicală neobişnuită. Totuşi, acum îşi dă seama, împietrită de groază, că la vârsta de nouă ani o fetiţă încă nu observă acest lucru şi crede că timpul este o coadă groasă, o mare nemişcată şi lipicioasă, în care nu înaintezi. De aceea, la acea vârstă, ceasurile înspăimântă doar dacă au schelete lângă sfere. Dita, ţinând strâns acele cărţi vechi, care o puteau condamna la camera de gazare, o vede cu nostalgie pe fetiţa fericită de altădată. Când o însoţea pe mama ei la cumpărături prin centru, îi plăcea să se oprească în faţa ceasului astronomic din Piaţa Primăriei, dar nu pentru a privi spectacolul mecanic, căci în realitate acel schelet o neliniştea mai mult decât voia să recunoască, ci pentru a se distra uitându-se cu coada ochiului la trecătorii duşi pe gânduri, mulţi dintre ei străini aliaţi în trecere prin capitală, care observau foarte concentraţi apariţia păpuşilor automate. Se abţinea cu greu să nu râdă văzând strâmbăturile de uimire şi râsul prostesc al celor prezenţi. Imediat le inventa porecle. Îşi aminteşte cu o urmă de melancolie că una dintre distracţiile sale preferate era să pună porecle tuturor oamenilor, îndeosebi vecinilor şi cunoştinţelor părinţilor ei. Pe înţepata doamnă Gottlieb, care îşi întindea mult gâtul ca să-şi dea importanţă, o numea „doamna Girafă”. Iar pe tapiţerul creştin de la prăvălia de jos, complet chel şi costeliv, îl poreclise în sinea ei „domnul Cap de Sferă”. Îşi aminteşte cum mergea câţiva metri în urma tramvaiului, care-şi agita clopoţelul când se arcuia în intersecţia din piaţa Staromestke şi se pierdea şerpuind în cartierul Josefov, după care ea o lua la fugă spre prăvălia domnului Ornest, de unde mama ei cumpăra ţesături pentru a-i confecţiona hainele şi fustele de iarnă. Nu a uitat cât de mult îi plăcea acel magazin, care avea la intrare un afiş luminos cu nişte beculeţe colorate care se aprindeau unul după altul până ajungeau sus şi o luau apoi de la capăt. Dacă n-ar fi fost o fetiţă care alerga cu acea fericire nepăsătoare a copiilor, poate că, trecând pe lângă chioşcul vânzătorului de ziare, ar fi băgat de seamă că era o coadă lungă de cumpărători şi că, în grămada de exemplare ale ziarului Lidove Noviny, titlul, de patru rânduri şi cu un corp de literă enorm, mai degrabă striga decât informa pe frontispiciu: „Guvernul acceptă intrarea armatei germane în Praga”. Dita deschide o clipă ochii şi vede gărzile SS adulmecând prin fundul barăcii. Dau la o parte chiar şi desenele atârnate de pereţi cu nişte cuie ale căror vârfuri sunt fabricate din sârmă, ca să vadă dacă nu cumva se ascunde ceva sub ele. Nimeni nu vorbeşte, iar zgomotul gărzilor cotrobăind se aude limpede în acel hangar care miroase a umezeală şi a mucegai. Şi a teamă. Este mirosul războiului. Din puţinul pe care şi-l aminteşte de pe vremea când era copilă, mereu îi vine în minte că pacea mirosea a supă concentrată de pui, care era lăsată la fiert toată noaptea de vineri spre sâmbătă. Cum să nu-şi amintească gustul mielului foarte rumenit şi cel al pastei de ouă cu nuci! Lungi zile de şcoală şi după-amiezi jucând şotronul şi de-a v-aţi ascunselea cu Margit şi alte colege, zile care se estompează în amintirea ei… Până când totul a intrat în declin. Schimbările nu au avut loc brusc, ci progresiv. Deşi a fost o zi în care copilăria s-a închis ca peştera lui Ali Baba şi a rămas îngropată în nisip. Îşi aminteşte perfect acea zi. Ea nu ştie în ce zi a săptămânii, dar s-a întâmplat pe 15 martie 1939. Întreg oraşul Praga s-a trezit tremurând. Lacrimile de cristal ale lămpii din salon vibrau, dar a ştiut că nu era un cutremur, pentru că nimeni nu alerga, nici nu se panica. Tatăl ei îşi bea ceaşca de ceai la micul dejun şi citea ziarul, prefăcându-se indiferent, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A plecat la şcoală însoţită de mama ei şi oraşul se cutremura. A început să audă zgomotul abia când s-au îndreptat spre piaţa Wenceslao, unde trepidaţia solului era atât de puternică încât te gâdila în tălpi. Rumoarea surdă devenea din ce în ce mai perceptibilă pe măsură ce se apropiau, iar Dita era intrigată de acel fenomen ciudat. Când au ajuns, n-au putut să traverseze strada blocată de lume, nici să vadă altceva decât un zid de oameni stând cu spatele, haine, cefe şi pălării. Mama ei s-a oprit brusc. I s-a încordat faţa şi a îmbătrânit dintr-odată. A luat-o de mână pe fiica ei ca să se întoarcă şi să facă un ocol pe alt drum până la şcoală, dar aceasta nu a putut să suporte curiozitatea şi, pe loc, s-a desprins de mâna care o ţinea. Fiind mărunţică şi slăbuţă, nu i-a fost greu să se strecoare prin mulţimea aceea de oameni înghesuiţi pe trotuar şi să se proţăpească în primul rând, tocmai acolo unde agenţii de poliţie ai oraşului formau un şir, cu mâinile înlănţuite. Zgomotul era asurzitor: una după alta, motocicletele gri cu ataş treceau prin faţă, transportând soldaţi îmbrăcaţi în jachete strălucitoare de piele şi cu ochelari de motociclist atârnându-le la gât. Caschetele lor sclipeau, erau recent aduse din fabricile din centrul Germaniei, fără vreo zgârietură încă, fără urmă de bătălii. În spatele lor, soseau care de luptă echipate cu mitraliere enorme şi apoi răsunau tancurile, care înaintau pe bulevard cu încetineala ameninţătoare a elefanţilor. Îşi aminteşte că i s-a părut că cei care defilau erau nişte păpuşi automate, ca acelea ale ceasului astronomic de la primărie şi că după câteva secunde în urma lor avea să se închidă o uşă şi că o să dispară. Şi cutremurul avea să înceteze. Dar de data asta, cei care formau acea procesiune mecanică nu erau păpuşi, ci bărbaţi. În acei ani avea să înveţe că diferenţa dintre unii şi alţii nu este întotdeauna evidentă. Avea doar nouă ani, dar i-a fost frică. Nu exista muzică de fanfară, nu erau hohote de râs, nici hărmălaie, nu existau fluierături… Era o defilare mută. Ce căutau acolo acei bărbaţi în uniformă? De ce nu râdea nimeni? Dintr-odată, acea paradă silenţioasă i-a amintit de un cortegiu funebru. Mâna de fier a mamei sale a scos-o târâş din mulţime. S-au îndepărtat în direcţia opusă, iar Praga a apărut din nou în faţa ochilor celor două ca oraşul vioi dintotdeauna. Era ca o trezire dintr-un coşmar, când simţi uşurare şi constaţi că toate sunt din nou la locul lor. Dar solul se mişca în continuare sub tălpile ei. Oraşul tremura. Şi mama ei tremura. O smucea cu disperare, încercând să lase în urmă parada şi să scape de gheara uriaşă a războiului, cu paşi grăbiţi în pantofii ei cocheţi de lac. Dita suspină strângând cărţile la piept, îşi dă seama cu tristeţe că atunci, şi nu în ziua când i-a venit ciclul pentru prima oară, a fost momentul în care a abandonat copilăria, pentru că nu i-a mai fost frică de schelete sau de mâinile din poveştile cu fantome şi a început să-i fie teamă de oameni.

Istoria navigatiei  de A.Thomazi                                                                   I       Trebuinţa de a naviga”. — Vasele egiptene şi greceşti. — Piroga oceanică şi cabotorul roman. — Exploratorii din antichitate. — Utilitatea meteorologiei. — Navigaţia vara. — Navigaţia în lungul coastelor. — Pilotajul şi Instrucţiunile nautice. — Distanta şi vitesele pe mare.     Fără să mergem până la arca lui Noe, care nu era decât o casă plutitoare, nici până la trunchiurile de arbori scobiţi, pe care oamenii primitivi îi făceau să înainteze servindu-se de mâini ca de rame, este sigur că origina navigaţiei se pierde în negura primelor epoci ale umanităţii. Picturi şi sgârieturi pe pereţi, datând de mai mult de 50 secole, ne arată, încă de pe atunci, vase cu vâsle şi cu pânze; iar faptul că astfel de imagini au fost descoperite atât în Scandinavia cât şi pe ţărmurile Mediteranei, ne dovedeşte imposibilitatea de a atribui prioritatea lor unui popor sau altuia. Dar Orientalii – Egipteni, Cretani, Fenicieni, Eleni – se bucurau de condiţiuni geografice şi climaterice care nu se întâlneau în Nord; afară de aceasta ei aveau grije să noteze ceeace făceau (nu însă fără oarecare împodobeli), în documente dintre care multe au ajuns până la noi. Aşadar numai la ei putem studia Istoria vaselor antice, ca şi pe aceea a mijloacelor folosite pentru cârmuirea lor. Pare cel puţin probabil că la început s’au costruit vase de pescuit şi că acestea au fost folosite pentru deplasarea dela un punct la altul, în lungul coastelor, spre a se merge mai repede şi mai comod decât pe uscat, de exemplu traversând un golf sau ocolind o limbă de pământ. Nu exagerăm, fără îndoială, afirmând că folosirea vaselor este mai veche decât a căruţelor, căci acestea din urmă cereau prealabila invenţie a roţilor; navigaţia este poate cea mai veche dintre toate artele. De altfel, Plutarc spune lui Pompei: „este neapărată nevoie să navighezi, nu însă să trăeşti”. Într’o bună zi, îmbarcânduse pentru unul din aceste drumuri scurte şi uşoare, câţiva oameni au fost smulşi, cu vasul lor, de o furtună care i-a aruncat pe un mal îndepărtat; au găsit acolo produse utile şi preţioase şi, aducându-le acasă, s’au întors să mai aducă şi altele. În acest mod s’au stabilit, cu siguranţă, relaţiunile dintre Egipt şi Creta, a căror existenţă pare să fi fost activă de acum 4000 ani. Prin anul 3200 înainte de era noastră, un faraon, numit Snewru, a sărbătorit sosirea a 40 de vase încărcate cu lemn de cedru, venind din Biblos în Fenicia. În aceeaşi epocă, sau cam pe atunci, flotele egiptene mergeau la încărcare pe ţărmurile Mării Roşii, până la strâmtoarea Bab-el-Mandeb, căutând parfumuri, droguri şi altele. Iar primele călătorii ale Cretanilor spre Orient, dincolo de stâmtoarea Siciliei, nu par deloc mai puţin vechi. Cunoaştem, din numeroase reprezentaţiuni grafice contemporane, corabia egipteană din acele vremuri. Coca ei era îngustă, subţiindu-se spre capete, extremităţile ridicate sus, având forma destul de asemănătoare cu aceea a gondolelor veneţiene: după toate probabilităţile, Egiptenii păstraseră formele bărcilor de pe Nil, convenabile pentru a fi trase la mal, dar puţin favorabile navigaţiei pe o mare agitată. Sub influenţa Cretanilor, apoi a Fenicienilor, silueta s’a modificat încetul cu încetul, a devenit mai înaltă la mijloc, păstrând totuşi, la pupă şi la proră, platforme şi mai înalte. Lungimea totală depăşea numai rareori 20 m, iar adâncimea sub apă nu atingea nici 2 metri. În lungul bordurilor erau aşezate bănci pentru 30 de vâslaşi (2 vâslaşi pe fiecare bancă), lăsând liber în mijloc un spaţiu în care se încărcau mărfuri şi se îmbarcau călători. Fiindcă trebuiau să se lupte deseori, – căci pirateria nu pare nicidecum mai puţin veche decât navigaţia – pe platformele din faţă şi din spate erau aşezaţi soldaţi, care trăgeau cu arcul, până în clipa abordajului. În plus, erau un căpitan, un pilot, un vătaf al ocnaşilor şi 4 mateloţi pentru manevrarea velelor. Fiecare dintre ei nu aveau deci la bord decât un loc extrem de redus şi, în aceste condiţiuni, călătoriile pe mare nu erau, evident, escapade de plăcere.   * *           *   Putem foarte bine să nu plecăm pe mare decât pe vreme frumoasă, căci furtunile se stârnesc repede în Mediterana, iar vasele atât de puţin apărate contra valurilor, riscau în trecut să fie răsturnate. Naufragiile erau dese iar marinarii care scăpau din ele povesteau întâmplările prin care au trecut cu groază şi, în plus, imaginaţia orientală le mai şi împopoţona. Marea era populată cu monştri, zei duşmănoşi deslănţuiau în fiecare clipă vânturi în contra cărora navigatorii nu puteau lupta decât cu ajutorul altor zei; omul, plutind pe acest element mişcător şi inexplicabil, se simţea în puterea fiinţelor superioare, teribile, şi ale căror capricii nu puteau fi prevăzute. Fiecare loc îşi avea legenda lui: la capul Male, Poseidon însuşi trimetea rânduri-rânduri de valuri împotriva corăbiilor, silindu-le să se întoarcă din drum; la intrarea în Bosfor, stâncile Simplegade nu lăsau printre ele decât o trecătoare îngustă, închizându-se în urma acelor marinari neprevăzători, care încercau să le străbată; cei care pătrunseseră în Sirta Mare, au fost reţinuţi acolo timp de săptămâni şi chiar de luni, de curenţi duşmănoşi; peste tot valurile erau vecine cu stâncile ascunse sub apă şi navigatorii cădeau din Charybda în Scylla. Aşa dar, nu ne mai mirăm că Ulysse – mare navigator cu toate acestea – răspunse lui Calypso, când aceasta îi oferă mijlocul să-şi construiască o corabie, cu care să se întoarcă acasă: „Nu întoarcerea mea, ci moartea mea o vrei, Zeiţă, când îmi spui să mă avânt peste prăpăstiile mării, să înfrunt ameninţări şi pericole peste care vasele cele mai fine, cu mersul cel mai repede nu pot trece, chiar dacă Zeus le dă un vânt favorabil” Pentru înţeleptul Anacarsis, care trăia în Secolul al 6-lea înainte de Christos, existau „trei feluri de oameni: viii, morţii şi cei care sunt pe mare“. Şi, 800 ani după Homer, Horaţiu mai scria: „avea puterea stejarului şi o triplă centură de aramă în jurul pieptului, acela care, cel dintâi, a lansat pe marea teribilă o barcă uşoară, şi nu s’a temut nici de năvalnicul vânt al Africei, luptând cu Acvilonul, nici de tristele Hyade, nici de turburarea lui Notus, acest stăpân atotputernic al Adriaticei, fie că vrea să întărâte, sau să potolească valurile. De care chip al morţii să se mai sperie acela care a văzut, fără să plângă, monştrii înotând şi marea bântuită de valuri, şi stâncile infame acrocerauniene!” Este drept că aceşti poeţi, sau aceşti înţelepţi, erau făpturi de pe uscat; oare în zilele de azi, se îmbarcă un cetăţean trăit în mijlocul ţării, pe cel mai solid pachebot, fără o teamă ascunsă?     * *           *   În lungul interval care separă epoca homerică de secolul lui Augustus, vasele nu au făcut prea mari progrese. Lungimea lor abia de se dublase, căci, după Lucian, în secolul al 2-lea înainte de Christos, Isis, ale cărei dimensiuni colosale stârniseră admiraţia Atenienilor, nu avea mai mult de 45 m dela proră până la pupă: această dimensiune, pe atunci excepţională, a ajuns astăzi aceea a unui vas de pescuit mijlociu sau a unui cargobot mic. Odată cu lungimea a sporit şi înălţimea cocii, iar cea mai mare parte de vase au început să fie acoperite cu o punte, ceea ce făcea să le crească mult de tot siguranţa. Doar armătura lor rămânea, mereu, aproape aceeaşi, în vremea lui Cezar ca şi a lui Sesostris. Acest echipament cuprinde un catarg unic, înfipt spre mijlocul lungimii cocii, iar de el era legată o pânză dreptunghiulară fixată de o vargă orizontală Dela vârful catargului spre proră şi spre pupă, erau întinse straie şi sarturi, asigurând soliditatea catargului şi îngăduind replierea lui pe punte, atunci când se merge cu vâsle, pe vreme calmă, sau cu vântul în faţă. Încă nu existau hobanele (pataraţine, servind de sprijine laterale catargului): de aci imposibilitatea de a merge cu o viteză diferită de aceea a vântului din spate, căci dacă vântul sufla într’o parte, catargul s’ar fi rupt cu siguranţă. Este curios să se compare vasele antice, în această privinţă, cu prosul sau piroga cu cârmă de care se servesc indigenii din arhipelagul Molucelor, probabil încă din timpurile cele mai vechi, şi pe care Anson le descria astfel, prin (750: „Prosurile sunt de o construcţie care ar face cinste naţiunilor celor mai civilizate. Nu se poate imagina nimic mai convenabil pentru navigaţia între aceste insule, situate toate aproape pe acelaşi meridian, între limitele vânturilor alizee, şi unde, prin urmare, trebuesc vase care să poată naviga cu vântul dintr’o parte. „Construcţia lor este cu totul diferită de ceea ce se obişnueşte în restul lumii. Corăbiile noastre au prora diferită de pupă, şi cele două flancuri asemănătoare: dimpotrivă, prosul are prora asemenea cu pupa, iar cele două flancuri, diferite. „Unul dintre ele, care trebue să se găsească totdeauna în partea de unde suflă vântul, este plat, în timp ce cel de al doilea este curb, ca la vasele obişnuite. Această formă, şi lărgimea mică a prosului, le-ar face să se răstoarne repede sub vele, dacă nu s’ar lega de ele un fel de cadru, montat pe partea expusă vântului şi susţinând o grindă scobită în forma unei bărci mici: greutatea acestui cadru ţine prosul în echilibru, iar bărcuţa, aflată la extremitatea lui, şi scufundată în apă, îl susţine şi îl împiedică să se răstoarne… „Astfel de vase merg mai bine decât oricare altele cu vântul în coastă şi au posibilitatea uşoară să meargă într’o parte sau într’alta, schimbând numai pânzele, fără să vireze vreodată de bord”. Prosurile sunt conduse cu ajutorul unui palier, pe care îl manevrează un om aşezat la pupă. Acelaşi a fost, însă, sistemul pe toate vasele din antichitate şi chiar până în Evul Mediu. Ceea ce se numea cârmă, era o vâslă aşezată în apropiere de coada corăbiei, vâslă care se înclina pentru a face vasul să se îndrepte într’o parte sau alta. Vasele mari aveau două, câte una pe fiecare bord, acţionate fiecare printr’o pârghie. Când zicem, însă, „mari”, cuvântul nu are, bine înţeles, decât o valoare relativă. Nu este probabil că vasele vechi să fi deplasat mai mult de 250 sau 300 tone, ceea ce corespunde cu tonajul vaselor cu pânze întrebuinţate şi azi pentru cabotajul în lungul unora din coastele Europei. Fiindcă lipsesc alte motive, trebue să admitem că tonajul era limitat la aceste cifre, tocmai de dificultatea de manevrare cu o cârmă atât de rudimentară. Câtă vreme vasele au fost destul de uşoare, era deajuns ca ele să fie trase la mal pe plăji pentru a fi încărcate sau descărcate: pentru acest cuvânt, fundul lor se făcea plat, iar chila nu a apărut decât mai târziu. S’a simţit apoi nevoia să se construiască porturi, spre a se înlesni operaţiunile comerciale, iar Romanii s’au dovedit tot atât de îndemânatici în lucrări hidraulice ca şi în cele de zidărie; ceea ce a mai rămas din Ostia, din Chercheli şi din alte porturi, lasă să se vadă urme de cheiuri care dădeau marinarilor toate înlesnirile de dorit. Cu toate acestea, porturile propriu zise rămâneau rare – aşa cum sunt şi azi – şi a fost întotdeauna necesară oprirea în faţa anumitor puncte ale coastei; în acest scop, încă dela început, se foloseau pietre mari, ca ancore. Mai târziu, s’au întrebuinţat cârlige de fier, căngi formate din mai multe cârlige aranjate în jurul unei tije centrale, în cele din urmă ancora veritabilă, caracterizată printr’un ax transversal, sau traversă, perpendicular pe planul „ghiarelor”, adică al punctelor care se agaţă de fund: traversa este aceea care asigură acest mod de agăţare, şi invenţia ei, datând probabil din veacul al 6-lea înainte Christos, era de o importanţă capitală. Ancora cu traversă este folosită şi astăzi pe multe vase, aşa cum au cunoscut-o Romanii şi Grecii. De altfel, nu a rămas ea, în toate ţările, simbolul maritim prin excelenţă? Aceste vase de mărime mijlocie, pe care un val mai mare risca să le umple cu apă sau să le răstoarne, care nu puteau să meargă cu pânzele decât în sensul în care sufla vântul, au făcut totuşi călătorii a căror întindere şi îndrăsneală merită admiraţia noastră. Savanţii discută datele la care navigatori mediteraneeni au ajuns în Atlantic pe de o parte, la Marea Neagră pe de altă parte, şi rolul pe care l-au avut, în aceste descoperiri, Fenicienii, Cretanii şi Grecii. Acestea sunt subiecte în care se pot aventura numai specialiştii, iar neînţelegerile dintre ei arată cât de nesigure le sunt concluziunile. Totuşi, putem privi ca sigur faptul că la începutul secolului al 12-lea din era noastră, nu numai că întreaga Mediterană fusese parcursă, dar şi că se instalase, de pe atunci, un stabiliment fenician, dincolo de strâmtoarea Gibraltar, la Gades (actualul Cadix). Este tot atât de sigur că înainte cu 1000 de ani, cel puţin, înainte de Christos, cositorul din Cornwill şi din Bretania, aurul din Irlanda şi chihlimbarul din Jutlanda, ajungeau în Mediterana orientală, şi ajungeau pe mare, căci nu există nici o cale de comunicaţie prin pădurile nesfârşite, locuite de triburi barbare, care acopereau continentul european. Dar numai marinarii orientali asigurau aceste transporturi, sau şi cei din Nord lucrau alături de ei? Este imposibil să se ştie. Ceea ce pare demonstrat este că, încă din acea vreme, constructorii navali din Europa occidentală îi egalau aproape pe cei din Mediterana, şi că existau curente de schimb din insulele britanice în Scandinavia, pe de o parte, şi şi spre Galia pe de alta. La fel ca şi Marea Egee, Marea Neagră şi cea a Nordului, au trebuit să fie socotite, din primele vremuri, mai de grabă ca trecători, decât ca bariere. Cei care au străbătut pentru prima dată Kattegatul şi Sundul, pentru a pătrunde în Baltica, poate înainte de anul 1500, nu au fost nici mai puţin curajoşi, nici mai puţin îndemânatici ca echipajul faimosului vas Argo, pe care Jasson l-a adus prin anul 1250 în Marea Neagră, să cucerească lâna de aur, deşi nu ne-au lăsat nici o urmă. Dimpotrivă, expediţia argonauţilor a fost subiectul uneia şi chiar a mai multor poeme, în care peripeţiile ei sunt atât de bine încâlcite cu poveşti fabuloase, încât eroii ei au trecut în rândul semizeilor. Tot aşa nu ştim nimic nici despre luptele în care popoarele nordice s’au înfruntat timp de secole, dar privim pe copiii noştri cum învaţă cu de-amănuntul, încă dela dela vârsta de 12 ani, povestea certurilor care iscau, interminabile, între oraşele Greciei antice. Mai puţin minunată, dar mai remarcabilă prin îndrăsneala ei, este prima circumnavigare a Africei (plecarea prin Marea Roşie şi întoarcerea prin Glbraltar), despre care ne vorbeşte Herodot. Ea a avut loc pe la anul 600-595 înainte de Christos şi a fost efectuată de Fenicieni aflaţi în serviciul regelui Egiptului, Nechao. Lipsa lor de acasă a durat 4 ani, căci se opreau toamna, semănau grâu şi aşteptau recolta, ca să plece mai departe. Au mers mai mult de 20.000 km, ceea ce constitue un record surprinzător, şi trebuiau să treacă 2000 de ani până când Bartolomeu Diaz să descopere Capul Bunei Speranţe, pe lângă care ei au trecut cei dintâiu. Expediţiunea avea, bineînţeles, un scop comercial; dar rezultatul el principal a fost să arate că Africa – Libia, cum i se zicea atunci – se întindea cu mult mal departe decât se credea. Nu merita, însă, oboseala să se meargă atât, pentru a nu se găsi decât ţinuturi sălbatece, care nu ofereau nici o perespectivă pentru schimburi profitabile. Călătoria a avut atât de puţin interes practic, că nimeni nu a mai întreprins-o, şi a fost multă vreme uitată. Cartaginezii, popor de comercianţi prin excelenţă, au redeschis seria călătoriilor de descoperiri, necesare fie pentru a-şi asigura monopolul importurilor de cositor din Bretania, cum a făcut Himilcon prin anul 500, fie pentru a întemeia colonii pe coasta occidentală a Africei până la Carmen, cea ce a constituit, cam tot pe atunci, opera lui Hannon. Două secole mai târziu, marsiliezul Pytheas a ocolit Scoţia mergând probabil până în Norvegia, în timp ce Grecii învăţau drumul Golfului Persic, de unde aduceau mirodenii, parfumuri şi perle. Puţin câte puţin, cunoaşterea lumii s’a întins, curente comerciale s’au stabilit şi navigaţia a ajuns o rutină. În primele secole ale erei noastre, corăbii comerciale romane şi greceşti făceau drumuri aproape regulate până în Indiile orientale (câteva dintre ele au ajuns chiar până în golful Tonkin) şi prin toate mările Europei. Nu este locul aci să relevăm etapele acestui progres, ci numai să indicăm prin ce mijloace au fost parcurse aceste etape.   * *           *   Dacă, prin minune, unul din marinarii care au condus armata greacă sub zidurile Troiei, în secolul 13-lea înainte de Christos, ar fi fost adus pe bordul vasului pe care Sfântul Pavel a pornit din Cezareea la Koma, ar fi avut, cu siguranţă, mai mult decât un singur motiv, să se mire şi chiar să admire. O punte acoperind coca de la un capăt la altul, o cală spaţioasă pentru mărfuri, forme de cocă rotunjite şi destul de ridicate deasupra apei i-ar fi făcut impresia că au îmbunătăţit în chip surprinzător confortul şi siguranţa transporturilor maritime. Cu toate schimbările, nu s’ar fi simţit ca într’un loc străin. Deabia ajuns pe mare, ar fi costatat că nici manevrarea vasului, nici metodele de navigaţie nu se schimbaseră prea mult. Ca şi în trecut verga purta o pânză mare triunghiulară; se pare că nici acum nu putea fi orientată la mai mult de circa 20 grade de axa transversală, ceea ce limita cam la acelaşi unghiu abaterea maximă a drumului faţă de direcţia vântului. Galerele, dispunând de numeroşi vâslaşi, aveau posibilitatea să meargă cu vântul în coastă sau în faţă: dar galerele nu serveau niciodată ca bastimente militare. Vasele grele de mărfuri, obligate să se mulţumească cu un efectiv redus, nu- şi întrebuinţau vâslele decât la manevrele de intrare şi de ieşire din porturi; pentru a ieşi în larg, trabuiau să aştepte ca vântul să fie favorabil, şi trebuiau să se oprească atunci când vântul le bătea în faţă. Dacă vântul se oprea cu totul, corăbiile de acest fel trebuia să fie remorcate de luntrii, aşa cum fac şi azi vasele cu pânze, de cabotaj, din Mediterana; dar acest procedeu nu constitue decât un expedient la care nu se putea recurge decât în vederea unei deplasări neînsemnate, pentru a se ajunge la un punct apropiat, în care să se lase ancora. Cunoaşterea regimului vânturilor avea, în aceste condiţiuni, o importanţă capitală. De mult de tot, Fenicienii observară, de pildă, alternanţa brizelor uşoare, care, vara, suflă dinspre mare în timpul zilei şi dinspre uscat în timpul nopţii. Grecii personificaseră vânturile şi dăduseră numele celor 4 puncte cardinale, pe care le socoteau, ca şi noi, prin învârtire în sensul rotaţiei limbilor ceasornicului, dar începând dela răsărit, de unde vin, odată cu soarele, lumina şi viaţa. Numele lor era Euros, Notos, Zephiros şi Boreas. Aceste direcţiuni, de altfel, nu reprezentau pentru ei (nici pentru Romanii care le păstraseră numele, latinizându-le) direcţiunile precise cu care ne-am învăţat noi. Numele de  Euros sau de Eurus desemna acea regiune a orizontului în care vedem soarele răsărind, adică, după sezon Nord-Est sau Sud-Est şi, tot aşa de bine, răsărit. Şi ca şi sensul vântului, acela al drumului urmat de vase, nu putea fi decât vag cunoscut. Cu toate acestea, spiritul de observare şi o practică îndelungată îngădue să se obţină, în această ordine de idei, rezultate surprinzătoare. Cook, vorbind despre indigenii oceanieni, admira cunoştinţele lor meteorologice: „Nu pretind, zice le, să judec exactitudinea normelor pe care le urmează; dar, oricare ar fi metoda întrebuinţată de ei pentru prezicerea timpului, sau cel puţin a vântului care va bate, ei se înşeală cu mult mai arareori decât noi”. Marinarii fenicieni, greci şi romani trebue că ne era inferiori acestor oameni primitivi, altfel nu au făcut niciodată drumuri atât de lungi. Chiar şi în zilele noastre, de altfel, sunt mulţi pescari, aproape neştiutori de carte, care ne uimesc prin exactitudinea cu care îşi conduc vasele lor, întemeiaţi pe semne pe care nu le remarcă nici chiar observatorii cei mai savanţi, dar mai puţin experimentaţi. Depinzând atât de mult de capriciile vântului, marinarii din antichitate nu se avântau pe mare decât cu rare excepţii, numai în timpul sezonului favorabil. „Aminteşte-ţi, scrie Hesiod, în poemul său „Muncile şi zilele", că în timp ce Pleiadele fug din faţa puternicului Orion şi cad în marea neguroasă, în acel moment toate vânturile se sbat… Trage-ţi barca la ţărm, înconjoar’o cu pietre pe toate părţile şi desfă capacul, (capacul de pe fundul cocii, servind la scurgerea apei atunci când vasul a eşuat sau este ridicat) astfel ca apa să nu-i poată face nimic. Adu lângă tine toate ustensilele în bună ordine, împachetează cu grijă pânzele şi atârnă cârma cea bună deasupra coşului sobei, la fum. Cu vorba laudă vasele mici, dar încarcă-ţi mărfurile pe unul mare…. Anotimpul de navigaţie, pentru muritori, nu durează decât 50 de zile pe an, începând din momentul în care soarele se învârteşte în inima verii grele. Atunci nu-ţi vei sfărâma corabia, şi marea nu-ţi va înghiţi echipajul. Atunci vânturile sunt sincere şi marea nu este periculoasă. Fără teamă, încrede-te în vânturi, du în largul mării vasele care aleargă uşor, încarcă pe ele toate bunurile şi grăbeşte-te să ajungi acasă îndată ce vei putea… Când, pentru prima dată, vezi în vârful smochinului frunze mari cât urmele lăsate pe pământ de labele ciorilor, atunci se poate merge pe apă, atunci este ora navigaţiei de primăvară. Trebue să prinzi momentul, căci este destul de greu să eviţi o nenorocire. Oamenii se folosesc uneori rău de el, pentru că sufletele lor sunt oarbe: banul este viaţa muritorilor. Dar este greu să mori în mijlocul valurilor…" Hesiod dădea aceste înţelepte sfaturi în secolul al 9-lea înainte de Christos, dar şi cu o mie de ani mai târziu nu se naviga în Mediterana, afară de cazuri când era cineva obligat să navigheze, decât dela sfârşitul lui Martie până la începutul lui Octomvrie. Sfântul Luca, povestind traversarea pe care a făcut-o Sf. Pavel în anul 61 după Christos, spune: „după ce trecuse multă vreme, cum timpul postului se apropia” (este vorba de postul mare dela echinocţiul de toamnă) „Pavel dădu această îndrumare celor ce ne conduceau: fraţilor, văd că navigaţia devine supărătoare şi plină de pericole, nu numai pentru vas, ci şi pentru persoanele şi pentru vieţile noastre”. Pavel care naufragiase de trei ori până atunci în călătoriile lui pe mare, îşi dădea seama de utilitatea regulilor de prudenţă, inspirate de o experienţă de mai multe ori seculară. Fiindcă a neglijat aceste reguli, stăpânul vasului a băgat pe sfânt la apă pentru a patra oară. În povestirea pe care am citat-o mai sus, Cook mai spune despre Oceanieni: «În călătoriile lor cele mai lungi, se conduc ziua după soare şi noaptea după stele. Toate stelele au numele lor şi ei îşi dau seama în ce parte a cerului vor apărea în fiecare anotimp şi în fiecare lună, în care sunt vizibile pe orizont; ştiu, deasemenea, cu mai multă preciziune decât ar crede poate un astronom din Europa, în ce anume timp al anului încep să apară sau să dispară". Astronomii egipteni aveau despre cer cunoştinţe cu mult mai aprofundate; Thales, în Grecia, apoi Pithagora, în veacul al 6-lea înainte de Christos, îşi dădeau seama foarte exact de mişcările aparente ale astrelor; dar, chiar după Hypparc (150 ani înainte de Christos), chiar după Ptolomeu (150 după Christos), nu se ştia încă să se navigheze în largul mării, decât în acelaşi chip în care navigau eroii lui Homer: „Ulysse, aşezat la bară, cârmea dibaciu, fără ca somnul să-i atingă pleaopele. Privea Pleiadele şi Boarul care spuneau, şi Ursa căreia i se mai zicea şi Carul, şi care se întoarce pe loc, privind pe Orion, şi pe tot largul cerului, ea singură, nu atinge apele oceanului. Ilustra zeiţă Calypso îi poruncise să o lase totdeauna la stânga lui“. Se ştie că Victor Bérard, care a indentificat toate locurile periplului odiseian, aşează insula zeiţei Calypso pe Coasta Marocului, alături de Ceuta. De acolo, spre strâmtoarea Ithaca, Ulysse trebuia să meargă spre Est; trebuia, aşa dar, pentru ca să se încumete să facă un drum atât de lung, ca zeiţa să-i fi promis şi un vânt favorabil şi continuu. Fără busolă, fără hărţi, marinarii care pierdeau pământul din ochi, nu mai ştiau de unde se găsesc. Acesta era unul din principalele motive – mai important poate decât teama de furtuni – de a se întrerupe navigaţia între lunile Octomvrie şi Aprilie: când cerul era acoperit, dacă nu se mai vedea nici un pic de pământ, nu mai exista nici un reper şi se naviga la voia întâmplării. Pentru acest cuvânt, afară de cazul când era cu totul imposibil, se urmărea neîntrerupt coasta, de frica rătăcirii. Nu se părăsea ţărmul decât la ultimul lui promontoriu, pentru a acosta la promontoriul cel mai apropiat. Aşa făcuse Pytheas, pentru a ajunge până în Scandinavia, şi la fel Hannon pentru a coborî la ecuator. În primul secol al erei noastre, cele 100 de vase greceşti care mergeau în fiecare an în India, călătoreau dealungul litoralului Arabiei, şi ocoleau pe-de-a’ntregul golful Oman, până când un oarecare Hippalus a avut îndrăzneala să se încredinţeze Musonului de Sud-Vest, care l-a dus de-a-dreptul dela Aden la gura Indusului: idee genială, recompensată nu numai printr’o campanie comercială fructuoasă, ci şi prin glorie, căci numele lui Hippalus a fost dat unei părţi a Golfului Persic, unui cap de pe coasta Africii şi chiar Musonului de Sud-Vest. Prin aceeaşi vreme, şi prin locuri perfect de bine cunoscute, vasul cu Sf. Petru, pentru a merge dela Cezareea la Roma, urca de-alungul întregei coaste a Siriei, ocolea golfurile Asiei Mici, mergea din insulă în insulă până la Creta şi de acolo, luată într’un suflu de vânt, se îndrepta spre Malta. Chiar într’un timp când navigaţia devenise activă – căci Roma imperială îşi aducea pe mare, ca Anglia din zilele noastre, cea mai mare parte din hrana ei – îmbarcarea rămânea o aventură. Se evitau, pe cât posibil, locurile cunoscute ca periculoase, precum promontoriile dela Sudul Peloponesului, Maleca şi Matapan, temute pentru furia valurilor lor şi pentru întoarcerile brusce de vânturi. „Cel care trece pe lângă Maleca, zicea un proverb grec, trebue să- şi uite patria”. Deseori se pierdeau mai multe zile, prin locurile cele mai dificile, mai degrabă decât să se meargă câteva ore prin larg. Dacă vasele erau destul de uşoare, marinarii preferau să le ridice pe braţe, la trecerea unui istm, decât să ocolească peninsula: legenda povesteşte că tovarăşii lui Jason au purtat timp de 12 zile, în acest chip, pe Argo, care era totuşi o galeră cu 50 de vâslaşi. Iar unele curente comerciale din epoca romană, combinând curios parcursurile maritime cu cele terestre, nu se explică decât prin grija de a se reduce cât mai mult călătoria în largul mării.